Sunteți pe pagina 1din 16

Capitolul 1

TURISMUL – ACTIVITATE ECONOMICO-SOCIALĂ

Turismul este un domeniu distinct de activitate, cu rădăcini în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar care a cunoscut o dezvoltare deosebită în ultimii 50 de ani. Astăzi el reprezintă o componentă importantă a vieţii economice şi sociale. Faptul că turismul este un fenomen cu multiple conexiuni şi implicaţii în plan economic, social, cultural şi politic, argumentează actualitatea preocupărilor pentru cunoaşterea conţinutului turismului, a incidenţelor sale şi pentru descifrarea mecanismelor de funcţionare.

1.1 Concepte şi definiţii

Importanţa crescândă a turismului a sporit preocupările pentru cunoaşterea cât mai exactă a acestui fenomen. În acest context se înscriu eforturile specialiştilor în domeniu privind definirea cu rigurozitate ştiinţifică a conţinutului activităţii turistice, delimitarea sferei sale de cuprindere şi a interferenţelor cu celelalte domenii ale economiei. Înainte de a începe examinarea cadrului contemporan al dezvoltării fenomenelor proprii activităţii turistice, să aruncăm o privire asupra câtorva din termenii folosiţi frecvent în acest context. Distincţia dintre „călător”, „explorator” şi „turist” – trei termeni cu sens apropiat – ar fi oportună. În trecut „călătorul” era un aventurier, un individ care vizita alte popoare, alte tărâmuri pentru a dobândi cunoştiinţe referitoare la cultura lor, la situaţia lor socială şi materială. El îşi plănuia şi aranja călătoria în mod independent şi în general nefiind sprijinit în vreun anume fel de către altcineva. Călătoriile se dovedeau a fi lungi, anevoioase şi riscante. Pe de altă parte „exploratorul” pleacă în călătorie, în baza unei acţiuni finanţate de guverne sau companii comerciale (de exemplu, expediţiile dintre anii 1420-1620 – perioada marilor descopriri geografice), fiind bine aprovovizionaţi material, însoţit de alte persoane şi având ţelul de a strânge metale sau pietre preţioase, mirodenii sau de a explora noi tărâmuri şi, eventual de a le coloniza. Aceste călătorii au adus noi bogăţii, precum şi oportunităţi oamenilor şi naţiunilor lor, precum şi un efect istoric şi politic pe termen lung asupra lumii.

1

Cuvântul „turist” este relativ de origine recentă. Odată, chiar şi invadatorul era considerat un turist, în speranţa că va pleca într-o bună zi. În secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea, englezii, germanii şi alţii, făcând turul continentului, au ajuns să fie cunoscuţi sub numele de turişti. 1 Din punct de vedere etimologic, cuvântul „turism” provine din termenul englezesc „to tour” , a călători, a face o excursie. El a fost folosit mai întâi în Anglia în secolul al XVIII-lea, desemnând iniţial acţiunea de a voiaja în Europa, acest galicism derivă la rândul său din cuvântul francez „tour” (călătorie, mişcare în aer liber, plimbare, drumeţie) şi a fost preluat treptat de majoritatea limbilor moderne pentru a exprima diferite forme de călătorie care urmăresc cu preponderenţă un scop de agrement, de recreere. Termenul francez „tour” derivă din cuvântul grecesc „tornos” şi respectiv din cel latin „turnus”, păstrând semnificaţia de circuit, în sensul de călătorie. Unii experţi, cum ar fi belgianul Arthur Haulot, Acceptă şi ipoteza originii ebraice a cuvântului; în ebraica antică „tur” corespundea noţiunii de călătorie, descoperire, recunoaştere şi explorare. 2 Deşi este considerat de cei mai mulţi specialişti ca un fenomen specific perioadei contemporane, turismul s-a cristalizat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi, prin urmare, primele definiri ale acesteia datează din acea perioadă.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, turismul era considerat identic cu călătoria. Călătoria sau sejurul de agrement devin inseparabile de noţiunea de turism o dată cu apariţia staţiunilor termale şi balneare. 3 Una din primele încercări de definire a turismului ca fenomen economic şi social aparţine lui E. Guyer Freuler din 1896 în studiul „Contribuţii la o statistică a turismului”. Potrivit opiniei sale, turismul este „un fenomen al timpurilor moderne bazat pe creşterea necesităţii de refacere a sănătăţii şi schimbare a mediului, de cultivare a sentimentului

de receptivitate faţă de frumuseţile naturii

comerţului, industriei şi perfecţionării mijloacelor de transport.” În această

rezultat al dezvoltării

1 Cosmescu, I., Economia turismului – principii şi mecanisme, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 1998, p. 46-47

Snak, O., Baron, P., Neacşu, N., Economia turismului, Editura Expert, Bucureşti, 2001, p.18 3 Cîndea, M., Erdeli, G., Sion, T., Peptenatu, D., Potenţialul turistical României şi amenajarea turistică a spaţiului, Editura Universitară, Bucureşti, 2003, p.13

2

2

definiţie se reamarcă, pe lângă sublinierea motivaţiei călătoriei, evidenţierea legăturii dintre turism şi dezvoltarea economică.

anul 1910, profesorul belgian Edmond Picard, în lucrarea sa,

Industria călătorului”, definea turismul ca fiind „ansamblul organismelor şi funcţiilor acestora privită deopotrivă din punctul de vedere al celui care se deplasează, al călătorului propriu-zis, dar şi al celor ce profită de pe urma

cheltuielilor făcute de acesta”.

O definiţie mai expresivă este formulată în 1938, de Levaille-

Nizerolle, potrivit căruia „turismul este ansamblul activităţilor nonlucrative ale omului, în afara ariei de reşedinţă”. 4 De-a lungul anilor, conţinutul noţiunii de turism s-a îmbogăţit continuu, încercând să reflecte cât mai fidel complexitatea acestei activităţi. Una dintre cele mai cuprinzătoare definiţii date turismului este aceea a profesorului elveţian W. Hunziker, specialist consacrat în cercetarea fenomenului turistic. El defineşte turismul prin „ansamblul relaţiilor şi fenomenelor ce rezultă din deplasarea şi sejurul persoanelor, în afara locului de reşedinţă, atât timp cât sejurul şi deplasarea nu sunt motivate pe o stabilire permanentă sau o activitate oarecare”. 5 Din acest punct de vedere, pe o poziţie foarte apropiată se situează şi K. Krapf. Astfel, cei doi autori au formulat un punct de vedere comun, mai elaborat, dar care păstrează aceleaşi semnificaţii; definiţia propusă se constituie, în literatura de specialitate, ca moment de referinţă, deoarece cuprinde o abordare mai complexă a turismului ca fenomen economico-social. Prin urmare, această definiţie este acceptată în mod oficial pe plan mondial. 6 Totuşi această definiţie a suscitat numeroase controverse, fiind considerată de unii specialişti ca fiind prea limitativă sau, de alţii, prea

În

geneală. În acelaşi spirit sunt formulate şi definiţiile mai recente ale turismului, definiţii elaborate cu aportul unui număr larg de specialişti. O reflectare sugestivă a conţinutului şi complexităţii activităţii turistice poate fi redată astfel: „ termenul de turism desemnează călătoriile de agrement,

4 Snak,O., Economia şi organizarea turismului,Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976, p.19 5 Hunziker, W., Individual und Sozial Turisme in Westereuropäische Raun, Berne, 1940

6 Hunziker, W., Krapf, K., Allgemeine Fremderverkehrslishre, Polygraphischer, Verlag, A.G., Zurich, 1942

3

ansamblul de măsuri puse în aplicare pentru organizarea şi desfăşurarea acestui tip de călătorii, precum şi industria care concură la satisfacerea nevoilor turiştilor”, sau turismul reprezintă „ o latură a sectorului terţiar al economiei, unde activitatea prestată are ca scop organizarea şi desfăşurarea călătoriilor de agrement, recreere sau a deplasărilor de persoane la diferite congrese şi reuniuni; include toate activităţile necesare satisfacerii nevoilor de consum şi servicii ale turiştilor”. Conform Ordonanţei Guvernului României nr. 58 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de turism din România, publicată în Monitorul Oficial nr. 309/26.08.1998, turismul este definit ca fiind „ o ramură a economiei naţionale, cu funcţii complexe, ce reuneşte un ansamblu de bunuri şi servicii oferite spre consum persoanelor care călătoresc în afara mediului lor obişnuit pe o perioadă mai mică de un an şi al căror motiv principal este altul decât exercitarea unei activităţi remunerate în interiorul locului vizitat”. Turismul îşi lărgeşte continuu sfera de activitate, imprimând definiţiilor un caracter limitat. În aceste condiţii, noţiunea de turism trebuie permanent actualizată, adaptată schimbărilor, confruntată şi corelată cu activitatea practică, cu celelalte componente ale economiei. Paralel cu clarificarea conceptului de turism au existat şi preocupări în legătură cu definirea subiectului acţiunii, respectiv a turistului. Astfel, şi în privinţa noţiunii de turist, există o diversitate de opinii consemnate, de asemenea, în literatura de specialitate. Pot fi citate în acest sens, punctele de vedere exprimate de F. W. Ogilvie, care includea în categoria turiştilor toate persoanele care îndeplinesc simultan două condiţii: se află în locuri îndepărtate de case pentru mai puţin de un an şi cheltuiesc bani în locurile respective fără să-i câştige acolo, sau de A. J. Norval, după care turistul este acea persoană care intră într-o ţară străină pentru orice alt scop decât a-şi stabili o reşedinţă permanentă sau pentru afaceri şi care cheltuie în ţara în care se află temporar banii câştigaţi în altă parte. Prima încercare de apropiere a părerilor experţilor datează din anul 1937, când Consiliul Societăţii Naţiunilor a recomandat definirea turistului internaţional ca „acea persoană care călătoreşte pentru cel puţin 24 de ore într-o altă ţară decât cea în care se află reşedinţa sa permanentă”. Conform acesteia, pot fi consideraţi turişti: persoanele care călătoresc pentru propria plăcere, din motive casnice (familiale) sau de sănătate; cei care participă la diferite manifestări internaţionale sau misiuni de orice

4

natură; persoanele care călătoresc în interes de afaceri; cei care efectuează croaziere maritime, indiferent de durata sejurului. Sunt excluse din categoria turiştilor persoanele care sosesc într-o ţară (cu sau fără contract de muncă) pentru a ocupa o funcţie sau a exercita o activitate remunerată; cei care îşi stabilesc reşedinţa permanentă într-o altă ţară; elevii şi studenţii care locuiesc temporar în străinătate; persoanele cu domiciliul într-o ţară şi locul de muncă într-o ţară învecinată; călătorii în tranzit, chiar dacă durata călătoriei depăşeşte 24 de ore. În anul 1950, Uniunea Internaţională a Organismelor Oficiale de Turism (U.I.O.O.T.), organizaţie transformată ulterior în Organizaţia Mondială a Turismului (O.M.T.), acceptă această definiţie cu o uşoară modificare în sensul includerii în rândul turiştilor a elevilor şi studenţilor care locuiesc temporar în străinătate. De asemenea, în 1953, este definit şi conceptul de vizitator internaţional. Conferinţa Naţiunilor Unite asupra turismului şi călătoriilor internaţionale de la Roma (1963) a recomandat utilizarea termenului de vizitator pentru a desemna „ orice persoană care vizitează o ţară, alta decât cea în care se află reşedinţa sa obişnuită, pentru orice alt motiv decât desfăşurarea unei activităţi remunerate în ţara pe care o vizitează”. Această definiţie acoperă două categorii de vizitatori:

a) turişti – vizitatori temporari care stau cel puţin 24 de ore în ţara vizitată şi ale căror motive de călătorie pot fi grupate în: loisir, afaceri, familie, misiuni şi reuniuni; b) excursionişti – vizitatori temporari ce călătoresc pentru propria plăcere şi stau mai puţin de 24 ore în ţara vizitată. 7

De asemenea, a fost definit şi conceptul de călător (turistul) în tranzit: orice persoană care traversează o ţară, chiar dacă rămâne mai mult de 24 de ore, cu condiţia ca opririle să fie de scurtă durată şi/sau să aibă alte scopuri decât cele turistice. Aceste definiţii au fost aprobate şi aplicate începând cu 1968. Inconvenienţa acestor definiţii constă în ignorarea circulaţiei turiştilor interni, explicabilă într-o oarecare măsură prin dificultăţile de separare şi evaluare a acesteia. Totuşi, prin similitudine cu turistul internaţional, turistul intern este considerat „acea persoană care vizitează un loc, altul decât acela unde îşi

7 Minciu, R., Economia turismului, Editura Uranus, Bucureşti, 2000, p.15

5

are domiciliul obişnuit, în interiorul ţării sale de reşedinţă, pentru orice alt motiv decât acela de a exercita o activitate remunerată, efectuând un sejur de cel puţin 24 de ore”. Conferinţa de la Roma şi Sesiunea a XV-a a Comisiei de Statistică O.N.U. (1968) au fost momente de referinţă în definirea conceptelor de turist sau turism. Totuşi, în prezent se întâlnesc diferenţe de abordare a acestor concepte de la ţară la ţară, diferenţe ce apar datorită adaptării conţinutului general la condiţiile specifice fiecărei ţări.

Abordări contemporane Potrivit noilor precizări internaţionale, turismul se referă la activităţile desfăşurate de persoane, pe durata călătoriilor şi sejururilor, ăn locuri situate în afara reşedinţei obişnuite, pentru o perioadă consecutivă ce nu depăşeşte un an (12 luni), cu scop de loisir, pentru afaceri sau alte motive. 8 Corespunzător accepţiunii prezentate, pot fi identificate formele principale ale turismului şi anume:

a) turism intern (domestic tourism): turiştii rezidenţi ai unei ţări care

călătoresc numai în interiorul graniţelor ei;

b) turism receptor (inbound tourism): turiştii care intră într-o ţară, alta decât ţara lor de origine, în scopul petrecerii vacanţei sau în scop de afaceri (sosirile de turişti din alte ţări pentru petrecerea vacanţei în ţara primitoare);

c) turism emiţător (outbound tourism): persoanele rezidente ale unei ţări ce efectuează o călătorie în scop turistic sau de afaceri în altă ţară (plecările turiştilor autohtoni peste graniţe). 9 Aceste trei forme de bază ale turismului pot fi combinate în variante

diferite, putându-se desprinde următoarele categorii de turism:

turism interior, formă ce regrupează turismul intern şi turismul receptor;

turism naţional constituit din turismul intern şi turismul emiţător;

turism

şi turismul

internaţional

alcătuit

din

turismul

receptor

emiţător.

8 OMT, Recommandations sur les statistiques du tourisme, Nations Unies, New York, 1993, p.3

Stăncioiu, A.F., Dicţionar de terminologie turistică, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 208-209

9

6

În ceea ce priveşte turistul acesta este reprezentat de „orice persoană care se deplasează spre un loc situat în afara reşedinţei sale obişnuite, pentru o perioadă mai mică de 12 luni şi ale cărei motive principale de călătorie sunt altele decât exercitarea unei activităţi remunerate în locul vizitat”. 10 Sunt menţionate în acest context trei criterii esenţiale pentru a distinge vizitatorii (în sensul de turişti) de alte categorii de călători şi pentru a elimina ambiguităţile generate de unii termeni. Potrivit acestor criterii:

voiajul trebuie efectuat într-un loc situat în afara reşedinţei obişnuite, ceea ce exclude călătoriile mai mult sau mai puţin regulate între domiciliu şi locul de muncă sau de studii; sejurul nu poate depăşi 12 luni consecutive, peste acest prag vizitatorul având, din punct de vedere statistic statutul de rezident; motivul principal al călătoriei trebuie să fie altul decât exercitarea unei activităţi remunerate, la locul vizitat, ceea ce exclude migraţia legată de locul de muncă. 11

sunt grupaţi, după rezidenţă în:

vizitatori internaţionali şi vizitatori interni. În funcţie de durata călătoriei, vizitatorii se împart în:

Vizitatorii

turişti (durata călătoriei este mai mare de 24 ore, cu cel puţin o înnoptare); excursionişti (durata călătoriei este mai mică de 24 ore şi fără înnoptare). Unii autori 12 propun şi noţiunea de vacanţier – pentru cei care realizează o călătorie de cel puţin patru zile, făcându-se astfel o demarcaţie între turismul de week-end şi turismul de vacanţă. Referitor la motivele călătoriei este necesară identificarea acestora în vederea evaluării comportamentului de consum şi cheltuielilor

10 OMT, op.cit., p.7 11 Minciu, R., op.cit., p.18 Vizitator: persoană care călătoreşte pentru o perioadă mai mică de 12 luni, într-un alt loc decât acela al mediului său obişnuit, şi al cărui scop este altul decât exercitarea unei activităţi remunerate la locul vizitat.

12 Tinard, Y., Le tourisme. Économie et Management, 2 e Ed. Ediscience Ynternational, Paris, 1994, p.1

7

vizitatorilor. Sunt precizate şi structurate pe grupe şi subgrupe principalele mobiluri ale călătoriilor turistice şi anume:

- loisir, recreere şi vacanţă;

- vizite la rude şi prieteni;

- afaceri şi motive profesionale;

- tratament medical;

- religie/pelerinaje;

- alte motive.

Un concept modern, utilizat pentru identificarea tipului ideal de turist este acela de turist nou. Acesta prezintă următoarele caracteristici:

a) dorinţa de a fi cât mai independent în locuinţa aleasă pentru a-şi petrece vacanţa;

b) o experienţă bogată în domeniul călătoriei;

c) mai multe cunoştine despre mediul înconjurător şi problemele lui;

d) o mare flexibilitate în aranjamentele turistice;

e) mai multă grijă pentru sănătate;

f) mai multă sensibilitate faţă de calitatea serviciilor.

Firmele cu profil turistic identifică aceşti „turişti noi” într-o nişă de piaţă cu pretenţii mari. Ansamblu al preceselor şi relaţiilor generate de satisfacerea nevoilor de consum ale călătorilor, turismul prezintă trăsăturile unui domeniu distinct de activitate constituindu-se într-o ramură a economiei naţionale. Prin specificul ei, această ramură se integrează în sfera sectorului terţiar. Această apartenenţă este susţinută de conţinutul şi caracteristicile sale, precum şi de comportamentul economic pe care îl manifestă. Astfel, în ceea ce priveşte conţinutul, turismul cuprinde în sfera sa de acţiune o serie de activităţi de natura serviciilor şi anume: furnizarea de informaţii, comercializarea de vanţe, efectuarea unor prestaţii (transport, cazare, alimentaţie, agrement, tratament, etc.). De asemenea, trăsăturile acestor activităţi, luate individual sau în totalitatea lor, exprimate prin nematerialitate, intangibilitate, eterogenitate, consum mare de muncă vie etc. Sau dinamismul şi diversificarea lor permanentă, ca forme de materializare a comportamentului economic, sunt comune tuturor ramurilor componente ale sectorului terţiar. Totodată, diversitatea activităţilor ce dau conţinut prestaţiei turistice, ca şi prezenţa unora dintre ele în structura altor ramuri ale economiei (de

8

exemplu, transporturile, alimentaţia publică, tratamentul balneo-medical etc.), conferă turismului caracterul unei ramuri de interferenţă. De aici, amploarea şi complexitatea legăturilor ce se dezvoltă între turism şi celelalte ramuri ale economiei, indiferent din ce sector fac parte. În călătoriile lor, turiştii consumă o serie de bunuri şi servicii; acestea sunt produse, de regulă, de industrii/ramuri ale economiei, legate mai mult sau mai puţin de turism. Corespunzător acestei realităţi, în structurile (clasificările) consacrate ale ramurilor economiei sau ale

produselor şi serviciilor, nu se regăseşte o industrie a turismului. Şi totuşi, este frecvent utilizat şi chiar definit. Industria turistică reprezintă totalitatea activităţilor economice desfăşurate de firmele sectorului de stat sau privat, care colaborează pentru furnizarea produsului turistic. În funcţie de elementele componente ale produsului turistic, ea se divide în:

- industria călătoriilor;

- industria hotelieră;

- industria de alimentaţie;

- industria de loisir.

De remarcat caracterul complex al industriei turistice şi interferenţa acesteia cu alte domenii ale economiei, fapt ce măreşte dificultatea evaluării cu exactitate a dimensiunilor şi aportului economic ale acesteia. În acelaşi timp, datorită complexităţii şi naturii sale specifice, industria turistică nu poate fi totdeauna şi suficient definită în termeni de bunuri şi servicii oferite ci, mai degrabă, în tipuri de consumatori şi timp lucrat. 13 Deseori, când cumpără o vacanţă, turistul cumpără nu numai o colecţie de servicii, ci şi o anumită imagine, utilizarea unui mediu, etc.

1.2 Contribuţia turismului la dezvoltarea economico-socială

Cercetările întreprinse asupra rolului turismului au evidenţiat faptul

„ culturilor diferitelor ţări de referinţă.” 14 Acţiunea sa se manifestă pe o

că

impact considerabil asupra economiilor societăţilor şi

el

are

un

13 Holloway, J.Ch., The Business of Tourism, Ed. IV, Pitman Publishing, London, 1994,

p.1

Py, P., Le tourisme. Un phénomène économique, La Documentation Française, Paris, 1986, p.10

9

14

multitudine de planuri, de la stimularea dezvoltării economice la perfecţionarea structurii sociale, de la valorificarea superioară a resurselor la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. Evident, aportul turismului în viaţa economică şi socială, intensitatea acţiunilor sale diferă de la o ţară la alta, în funcţie de nivelul său de dezvoltare şi de politica promovată faţă de el. Deşi marea majoritate a specialiştilor apreciază că turismul exercită influenţe pozitive şi că el trebuie încurajat chiar dacă uneori are şi consecinţe nefavorabile, sunt şi experţi care consideră că acesta – şi în mod deosebit, turismul internaţional – produce mai multe efecte sociale şi culturale dăunătoare decât alte tipuri de dezvoltare economică; în acest context, se vorbeşte chiar de „neocolonialismul spaţiului”, exprimat de exploatarea, în interesul lor, de către ţările industrializate, emiţătoare, a resurselor turistice din ţările receptoare, în curs de dezvoltare, ceea ce reclamă, în opnia celor în cauză o revizuire radicală a termenilor în care se realizează schimburile economice. 15 Cu toate acestea, turismul joacă un rol important în viaţa economică şi socială a statelor lumii, suscitând interesul pentru identificarea incidenţelor şi aprecierea rezultatelor sale. Privit în corelaţie cu ansamblul economiei naţionale, turismul acţionează ca un element dinamizator al sistemului economic global. Desfăşurarea turismului presupune o cerere specifică de bunuri şi servicii, cerere ce antrenează o creştere în sfera producţiei acestora. Totodată, cererea turistică determină o adaptare a ofertei ce se materializează, între altele, în dezvoltarea bazei tehnico-materiale a acestui sector şi, indirect, în stimularea producţiei ramurilor participante la: construirea şi echiparea spaţiilor de cazare şi alimentaţie, modernizarea reţelei de drumuri, realizarea mijloacelor de transport, de instalaţii pentru agrement etc. Prin dezvoltarea turismului se obţine, aşadar, un semnificativ spor de producţie în ţările cu tradiţie turistică – Spania, Franţa, Elveţia, SUA, Canada, Grecia – participarea turismului la crearea PIB este de 5-10%, proporţie comparabilă cu aportul unor ramuri de bază, ca agricultura sau industria automobilelor. Turismul este nu numai creator de PIB, ci are şi o contribuţie importantă la realizarea valorii adăugate. Prin specificul său turismul participă la crearea valorii adăugate într-o proporţie superioară ramurilor apropiate din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare.

15 Py, P., op.cit., p.108

10

În acelaşi timp, producţia turistică are şi un important efect de antrenare, de stimulare a producţiei în alte domenii, decurgând din caracterul de interferenţă al acestei ramuri. În acest sens, studii elaborate au evidenţiat că activitatea unor ramuri este determinată în mare parte de nevoile consumului. Turismul apare ca mijloc de diversificare a structurii economiei, prin crearea unor activităţi (ramuri) proprii acestuia: industria agrementului, transportul pe cablu, agenţiile de voiaj, producţia de artizanat sau dezvoltarea la noi dimensiuni a unora dintre cele existente (agricultura, industria alimentară, construcţii, transporturi, servicii culturale). Dezvoltarea turismului exercită influenţă pozitivă şi asupra utilizării forţei de muncă, în sensul creării de noi locuri de muncă. În ţările cu activitate turistică dezvoltată, numărul celor ocupaţi în turism reprezintă circa 5% din totalul populaţiei active. Pe lângă influenţa asupra gradului de ocupare, turismul are efecte benefice şi asupra nivelului de calificare şi instruire a forţei de muncă, lucrătorul din turism trebuind să aibă un orizont cultural-ştiinţific larg, să cunoască limbi străine de circulaţie, să fie un bun psiholog, să ştie să recomande un produs turistic, să stimuleze cererea. De asemenea, expansiunea turismului determină apariţia de noi profesii şi, asociat acesteia, influenţează procesul formativ al specialiştilor pentru acest sector. Turismul este o activitate complexă, capabil să determine mutaţii şi în dezvoltarea în profil teritorial; din acest unghi, el este considerat o pârghie de atenuare a dezechilibrelor interregionale, privite la scară mondială. 16 Pe lângă incidenţele asupra economiei regiunilor şi zonelor turistice, rezultate din atragerea lor în circuitul de valori, dezvoltarea turismului are consecinţe asupra geografiei acestora, asupra urbanizării şi construcţiei de locuinţe, amenajării de drumuri, realizării de servicii publice, etc. El favorizează, de asemenea, utilizarea pe plan local a diferitelor resurse, a disponibilităţilor de forţă de muncă. Tot aici, trebuie menţionată şi vocaţia ecologică a turismului. În strategia dezvoltării turistice se impun măsuri de protejare a mediului, a valorilor fundamentale ale existenţei umane: peisaj, apă, aer, floră, faună ş.a. Pe plan social, turismul se manifestă ca mijloc de educare, de ridicare a nivelului de instruire, cultură şi civilizaţie al oamenilor. Prin stimularea schimbului de valori, dezvoltarea turismului facilitează

16 Minciu, R., op.cit.,p.26

11

îmbogăţirea orizontului cultural, informaţional atât pentru turişti cât şi pentru populaţia locală, contribuind la formarea lor intelectuală. Turismul se caracterizează astăzi şi printr-o largă penetrare în rândul tuturor categoriilor sociale, transformându-se într-un fenomen de masă, cu profunde semnificaţii umane. El crează condiţii de accesibilitate la valorile culturale ale civilizaţiei pentru un număr sporit de oameni. Turismul are, de asemenea, un rol deosebit în utlizarea timpului liber al populaţiei; el reprezintă, de altfel, una din principalele destinaţii ale timpului liber la sfârşitul săptămânii sau al vacanţei. 17 În condiţiile unui timp liber în continuă creştere, petrecerea acestuia în afara localităţilor de reşedinţă, respectiv, practicarea turismului, constituie una din modalităţile eficiente de cheltuire a lui. Se asigură astfel recreerea, destinderea, dar şi refacerea potenţialului de muncă – prin odihnă, mişcare, tratamente balneo-medicale – influenţând activ procesul de menţinere a sănătăţii fizice şi psihice a omului contemporan.

1.3 Factorii activităţii turistice

1.3.1 Factorii evoluţiei activităţii turistice

Creşterea spectaculoasă a circulaţiei turistice, dublată de diversificarea şi amplificarea implicaţiilor sale, evidenţiază receptivitatea turismului la dinamica socială, evoluţia lui sub incidenţa unui complex de factori. Diferiţi ca natură şi rol, aceşti factori participă în proporţii diferite la determinarea fenomenului turistic. Influenţa lui variază nu numai în funcţie de conţinutul specific al acestora, ci şi în raport cu momentul şi locul acţiunii. Mai mult, intercondiţionarea lor reciprocă şi simultaneitatea acţiunii lor potenţiază efectul final, făcând dificilă descifrarea aportului fiecăruia. În literatura de specialitate există numeroase referiri la problema cauzelor dezvoltării turismului, precum şi încercări de clasificare a factorilor de influenţă şi de cuantificare a mărimii şi sensului acţiunii lor. Una dintre cele mai importante şi cuprinzătoare clasificări, întrebuinţează drept criteriu natura social-economică. Sub acest aspect sunt identificaţii factorii:

17 Barbu, Gh., (coord.), Turismul în economia naţională, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981,

p.9

12

economici: veniturile populaţiei şi modificările acestora, oferta turistică, preţurile şi tarifele produselor turistice; tehnici: performanţele mijloacelor de transport, dotările tehnice ale unităţilor hoteliere, de alimentaţie sau agenţilor (de ex., conectarea la un sistem de rezervare computerizată, la Internet etc.), tehnologiile în construcţii,etc. sociali: urbanizarea, timpul liber, moda; demografici: evoluţia cantitativă a populaţiei, structura pe vârste şi categorii socio-profesionale, modificarea duratei medii a vieţii; psihologici, educativi şi de civilizaţie: nivel de instruire, interes pentru cultură, dorinţa de cunoaştere, caracterul şi temperamentul individual; naturali: aşezarea geografică, poziţia faţă de principalele căi de comunicaţie, relieful, clima etc. organizatorici şi politici: formalităţi la frontieră, priorităţi sau facilităţi în turismul organizat, regimul vizelor, diversitatea tipologică a aranjamentelor, conflicte sociale, etnice, religioase.

După durata în timp a acţiunii lor, se disting:

factori de influenţă permanentă: creşterea timpului liber, modificarea veniturilor, modificarea cantitativă şi structurală a populaţiei, etc. factori sezonieri: succesiunea anotimpurilor, structura anului şcolar/universitar, activitatea în agricultură; factori conjucturali: crizele economice, instabilitatea politică, confruntări armate, catastrofe naturale, condiţii meteorologice, etc.

După importanţa lor în influenţarea fenomenului turistic, factori pot fi clasificaţi în:

secundari: climatul internaţional, facilităţi de viză sau de natură

primari: oferta, veniturile, timpul liber, mişcarea populaţiei;

organizatorică, varietatea serviciilor suplimentare etc.

O altă grupare divide factorii ce influenţează dezvoltarea turismului, în funcţie de direcţia de acţiune:

exogeni: respectiv elementele de ordin general care stimulează global, autonom, din afara acestui domeniu, dezvoltarea turismului, cum ar fi evoluţia demografică, creşterea veniturilor, sporirea

13

gradului de urbanizare, sporirea mobilităţii populaţiei ca rezultat al motorizării etc.; endogeni: respectiv cei ce se refră la modificările din conţinutul activităţii turismului, din interiorul acestui domeniu, cum ar fi:

diversificarea gamei serviciilor oferite, lansarea de noi produse turistice, creşterea calităţii serviciilor prestate pentru turişti, ridicarea nivelului de pregătire a personalului turistic etc.

Factorii care determină evoluţia turismului pot fi structuraţi şi în raport cu orientarea influenţei lor asupra celor două laturi corelative ale pieţei, existând din acest punct de vedere două categorii:

factori ai cererii turistice: timp liber, dinamica populaţiei, urbanizare, venituri etc.; factori ai ofertei: costul prestaţiilor oferite, diversitatea şi calitatea serviciilor, condiţiile naturale, baza materială etc; factori ai confruntării cerere-ofertă: calitatea infrastructurii, distribuţia agenţiilor de voiaj, sistemul legislativ, circulaţia monetară.

Abordarea structurală a factorilor care determină evoluţia turismului, faţă de cele menţionate anterior, poate fi completată şi cu alte elemente. Totodată, pot fi utilizate şi alte modalităţi de grupare a acestora în funcţie de obiectivul urmărit în analize. Cele câteva grupări ale factorilor invocaţi, enumerate mai sus, încearcă doar să sublinieze numărul mare al variabilelor fenomenului turistic şi diversitatea sensurilor de acţiune asupra acestuia.

1.3.2 Factorii restrictivi ai activităţii turistice 18

Constrângerile reprezintă acei factori-cauză ce ridică obstacole pe drumul atingerii scopurilor. Diverşi factori de ordin administrativ, sanitar, politic, economic sau naturali pot frâna sau chiar întrerupe atracţia pentru o destinaţie. Profesioniştii turismului trebuie să ţină seama de actualitatea naţională şi internaţională din acest punct de vedere. Este de dorit să avem resurse nelimitate de distracţie psihică, profituri şi impacturi locale. Dar aceasta nu este posibilă, întrucât ceva tot

18 Cosmescu, I., op.cit., p.94

14

timpul ţi se pune în cale. Turismul trebuie să facă faţă unui număr mare de constrângeri. Pentru a putea face o analiză a relaţiilor ce apar, din acest punct de vedere, şi pentru a orienta activitatea din turism în direcţiile cele mai avantajoase ale acesteia, va fi necesar să cunoaştem constrângerile. Cererea. Fiecare firmă care furnizează bunuri substanţiale şi servicii turiştilor este constrânsă de cererea clienţilor săi, care leagă cantitatea cumpărată de preţ, bogăţie şi venit. Turistul şi partenerul său se vor găsi într-o relaţie directă. De aceea, privind turismul ca un fenomen mondial, doi factori economici joacă un rol primordial: paritatea monetară şi costul vieţii. Costul vieţii pentru un turist depinde de paritatea monetară, dar în măsură direct proporţională de datele economice ale propriei ţări. Oferta de resurse atractive. Una din cele mai importante constrângeri, cu care se confruntă industria turistică ca întreg, este caracterul limitat cantitativ al resurselor disponibile pentru distracţia turistică. Acest aspect este şi mai evident când este luată în considerare distribuţia geografică a destinaţiilor turistice. Anumite zone sunt, pur şi simplu, atracţii mai bune pentru turişti decât altele. Constrângeri tehnice şi de mediu. Acestea sunt legate, de obicei, de un anume loc sau situaţie şi implică aspecte de tipul relaţiilor dintre, spre exemplu: numărul peştilor şi cel al pescarilor, numărul oamenilor care se pot deplasa într-o zonă fără ai cauza daune inacceptabile etc. Constrângeri de timp. Timpul de vacanţă disponibil limitează posibilităţile turiştilor. Durata sezonului turistic influenţează profitabilitatea afacerilor spre turism şi impactul cheltuielilor turistice asupra economiei locale.

Indivizibilităţi. În turism este necesar mult timp pentru negocieri şi decizii de tipul „totul sau nimic”. Şi aceasta pentru că: nu este posibil să zboare sau să circule doar o jumătate de avion sau autocar, chia dacă locurile sunt ocupate numai pe jumătate; nu este profitabil să clădeşti un hotel sub o anumită mărime; o şosea nu poate fi construită doar pe jumătate, ci pe toată lungimea sa, de la un capăt la celălalt. Constrângeri administrative şi sanitare. Toate formalităţile, să fie administrative, vamale sau sanitare, sunt detaliate pentru fiecare ţară în Travel Information Manual şi accesibile pentru sistemele informatice ale companiilor aeriene din lumea întreagă. Dar, obligaţia de a prezenta un act de identitate în faţa vameşului, în scopul verificării dreptului de trecere a frontierei, nu este agreată cu uşurinţă de orice individ în calitate de turist.

15

De asemenea, necesitatea de a se vaccina poate descuraja anumite vocaţii de voiajor. Constrângeri politice şi sociale: ideologii şi conflice armate. Anumite ţări, în deceniile anterioare, au naţionalizat turismul receptor şi au creat agenţii de stat. Călătoriile organizate sunt deci obligatorii şi relevă monopolul agenţiilor naţionale. Instabilitatea internă într-o ţară sau angajarea sa într-un conflict internaţional compromit evident desfăşurarea oricărei activităţi turistice. În plus, catastrofele naturale (de exemplu:

tsunami din 26 decembrie 2004) pot priva o regiune sau ţară de turişti. Constrângeri de primire: turistul şi confortul său. Existenţa unor standarde inferioare ale infrastructurii de acces (piste de aeroport prea scurte pentru avioanele mari, de exemplu), insuficienţa mijloacelor de cazare, absenţa hotelurilor cu peste 10 camere, condiţiile meteorologice dificile sau lipsa atracţiilor naturale sau culturale, compromit evident dezvoltarea oricărei activităţi turistice. Constrângeri auto-impuse. Acest tip de constrângeri provine din nevoia de conciliere a conflictelor vizând scopurile. Conflictele pot apărea în interiorul firmei sau între firme, agenţii guvernamentale, şi aşa mai departe, care încearcă să dezvolte o anumită bază. Lipsa de cunoştiinţe şi informaţii. Multe activităţi sunt limitate din cauza faptului că se cunoaşte puţin despre situaţiile particulare noi ce intervin pe parcursul existenţei firmelor turistice. Oamenii de afaceri sunt obişnuiţi să trăiască cu o anumită doză de nesiguranţă, dar există, inevitabil, limite în riscul pe care sunt dispuşi să şi-l asume. Tot aşa influenţează ignoranţa şi operaţiunile guvernamentale întreprinse în domeniul activităţii turistice. Limite ale resurselor de susţinere. În activitatea practică a unui agent economic există permanent limite în volumul disponibilităţilor băneşti, capitalul social, talentul managerial, specialişti de care poate dispune, cantitatea materialelor de construcţie etc. Acestea, la rândul lor, limitează şansele de amplificare şi furnizare a experienţei turistice, ratează ocaziile realizării de profit sau de dezvoltare a atracţiilor locale. De multe ori aceste constrângeri individuale interacţionează, creând constrângeri compuse asupra activităţilor.

16