Sunteți pe pagina 1din 25

Turismul a devenit în zilele noastre o activitate la fel de importantă precum cea desfăşurată în

alte sectoare-cheie din economia mondială (industrie, agricultură, comerţ). Fenomenul turiştic
este extrem de greu de delimitat deoarece, ca orice activitate umană, cade sub incidenţa
studiului interdisciplinar, antrenând deopotrivă economişti, geografi, psihologi şi sociologi.
Potenţialul turistic constituie o componentă esenţială a ofertei turistice şi o condiţie
indispensabilă a dezvoltării turismului. Prin dimensiunile şi diversitatea elementelor sale, prin
valoarea şi originalitatea acestora, el reprezintă motivaţia principală a circulaţiei turistice.
Evaluarea corectă a componentelor sale, analiza posibilităţilor de valorificare eficientă a
acestora presupune elaborarea unui sistem naţional şi categorial adecvat care să permită
conturarea unei strategii coerente a dezvoltării activităţii turistice. Atracţia turistică este
motivul fundamental şi imboldul iniţial al deplasării către o anumită destinaţie turistică. O
zonă sau un teritoriu prezintă interes în măsura în care dispune de elemente de atracţie a căror
amenajare poate determina o activitate de turism. Din această perspectivă, potenţialul turistic
al unui teritoriu poate fi definit la modul general, prin ansamblul elementelor ce se constituie
ca atracţii turistice şi care se pretează unei amenajări pentru vizitarea şi primirea călătorilor.
Cercetarea formelor de turism şi a geografiei lor este necesară în turism pentru a dezvolta şi
aplica metodele pentru estimarea impactelor asupra localităţilor şi pentru a conduce la o
eficientă alocare a resurselor pentru obiectivele ce intră în concurenţă. Fireşte, turismul
dispune de un anumit potenţial pentru promovarea creşterii economice în multe zone sau
regiuni, dar el nu este întotdeauna atât de mare cât le-ar plăcea să creadă unor susţinători
locali. Oricum, sumele alocate pentru deschiderea sau extinderea dezvoltării în turism pot şi
trebuie să asigure administraţiile publice centrale şi locale de şansa creării de noi locuri de
muncă şi posibile venituri pentru bugetul de care dispun.
ASPECTE TEORETICE PRIVIND TURISMUL ŞI FORMELE DE TURISM
Consideraţii generale privind turismul
Deşi considerat de cei mai mulţi dintre experţi din domeniu un fenomen specific epocii
contemporane, turismul s-a cristalizat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi ca atare,
primele încercări de definire şi caracterizare a lui datează din această perioadă.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul „TURISM” provine din termenul englezesc „TO
TOUR” (a călători, a colinda), având deci semnificaţia de excursie.
De-a lungul anilor, conţinutul noţiunii de turism s-a modificat, s-a înmbogăţit continuu. Unul
dintre specialiştii consacraţi în cercetarea fenomenului turiştic, a cărui opinie a fost
înmbrăţişată de un număr mare de teoreticieni, este profesorul elveţian W. Hunziker. El
defineşte turismul prin „ansamblul relaţiilor şi fenomenelor ce rezultă din deplasarea şi sejurul
persoanelor în afara locului de reşedinţă, atâta timp cât sejurul şi deplasarea nu sunt motivate
de o stabilire permanentă sau o activitate lucrativă oarecare”.
Unii specialişti au reproşat acestei definiţii că este prea generală, că nu exclude unele forme
de deplasări ce nu au scopuri pur turistice (elevi ,studenţi). În schimb, alţi specialişti i-au
reproşat caracterul limitativ, deoareca exclude o serie de manifestări care au şi conţinut
turiştic, ca de exemplu participările la congrese şi reuniuni interne şi internaţionale,
deplasările oamenilor de afaceri, manifestări în care se solicită în mare măsură şi servicii
turistice.
Principalele elemente care marchează activitatea turiştică sunt:
• deplasarea persoanelor în cadrul călătoriei efectuate,
• sejurul într-o localitate în afara domiciliului (reşedinţei permanente) a persoanei care se
deplasează,
• sejurul are durată limitată,
• sejurul să nu se transforme într-o reşedinţă definitivă.
OMT apreciază faptul că turismul se referă la activităţile desfăşurate de
persoane, pe durata călaătoriilor şi sejururilor, în locuri situate în afara reşedinţei obişnuite,
pentru o perioadă consecutivă ce nu depăşeşte un an (12 luni), cu scop de loisir, pentru afaceri
sau alte motive.
Etimologic, cuvântul „turism" provine din termenul englez „tour" (călătorie), sau „to tour",
„to make a tour" (a călători, a face o călătorie), termen creat în Anglia, în jurul anilor 1700,
pentru a desemna acţiunea de voiaj în Europa - în general şi în Franţa - în special. La rândul
său, acest termen englez derivă din cuvântul francez „tour" (călătorie, plimbare, mişcare),
fiind preluat de majoritatea limbilor europene cu sensul de călătorie de agrement. Termenul
francez are rădăcini şi mai adânci, el derivă din cuvântul grec „tournos" şi, respectiv, din cel
latin „turnus" şi înseamnă tot călătorie în circuit. Din termenul „turism" a derivat şi cel de
„turist", adică persoana care efectuează călătoria pentru plăcerea proprie.
Se pune problema clarificării unor aspecte legate de termenul „turist". Profesorul englez F. W.
Ogilvie, în 1933, considera ca fiind turişti „... toate persoanele care satisfac cel puţin două
condiţii, şi anume sunt depărtate de casă pentru o perioadă care nu depăşeşte un an şi
cheltuiesc bani în acele locuri fără ca să-i câştige ". Asemănător se pronunţa şi compatriotul
său A. C. Norwal (1936), care considera că turistul „este acea persoană care intră într-o ţară
străină pentru orice alt scop decât de a-şi stabili o reşedinţă permanentă sau pentru afaceri şi
care cheltuieşte, în ţara unde se stabileşte temporar, banii câştigaţi în altă parte". Cel care a
elaborat o definiţie a turismului - acceptată pe plan mondial, a fost profesorul elveţian dr. W.
Hunziker, acesta apreciind că: „Turismul este ansamblul de relaţii şi fenomene care rezultă din
deplasarea şi sejurul persoanelor în afara domiciliului lor, atâta timp cât sejurul şi deplasarea
nu sunt motivate printr-o stabilire permanentă şi o activitate lucrativă oarecare'' (1940).
Privit ca un fenomen social-economic creator de beneficii, turismul a fost definit drept fiind:
“arta de a călători pentru propria plăcere” (M. Peyromarre Debord);
Tipul de turism defineşte esenţa fenomenului şi apare ca o sumă de însuşiri fundamentale ce
se intercondiţionează pe un anumit spaţiu, pe o perioadă de timp deteminată. Încercarea de
diferenţiere a activităţilor turistice şi clasificarea lor în tipuri şi forme este diferită în literatura
de specialitate.
Poser distinge 5 tipuri de turism (de tratament, de recreere vara, de sporturi de iarnă, de
recreere la distanţă scurtă, de tranzit).
Pe acelaşi spaţiu geografic se pot practica mai multe tipuri de turism în funcţie de resursele de
care dispune spaţiul respectiv. Aceasta este o tendinţă a turismului actual.
În prezent se disting mai multe tipuri de turism:
- Turism de recreere şi agrement – este la îndemâna tuturor turiştilor proveniţi din medii
sociale diferite. În special populaţia urbană este atrasă de natură, în timp ce populaţia rurală
participă mai puţin. Este un tip de turism practicat de toate grupele de vârstă, dar mai ales de
populaţia de vârstă matură şi de tineri. Durata este variabilă predominând turismul de durată
scurtă (week-end) sau medie, se efectuează la distanţe diferite în funcţie de posibilităţile
materiale ale turiştilor. Scopul principal al turismului de recreere este schimbarea peisajului,
care se poate considera şi atunci când evadezi dintr-o natura în alta.
- Turismul de îngrijire a sănătăţii (balnear sau curativ) – îşi are originile în timpurile antice,
când oamenii cunoşteau şi exploatau proprietăţile curative ale apelor minerale şi termale, ale
curei heliomarine, nămolurilor. Este considerat cel mai vechi tip de turism, la care participă
mai mult persoanele învârstă. Prin amenajările corespunzătoare, are avantajul că se practică
tot timpul anului şi poate fi organizat corespunzător capacităţilor de cazare. Se desfăşoară pe
distanţe medii si lungi, în strânsă legătură cu durata concediului de odihnă şi eficacitatea
tratamentului curativ. Are nevoie de o infrastructură specializată şi de dotări speciale (săli de
proceduri, de gimnastică medicală, saune, băi, nămoluri, etc.) precum şi de un personal
calificat, ceea ce ridică costul serviciilor.
- Turismul cultural – cuprinde persoanele care vizitează obiective turistice aparţinând
patrimoniului cultural. Se adresează anumitor categorii de populaţie (elevi, studenţi,
intelectuali); atrage populaţia urbană şi rurală; durata este limitată la un timp scurt sau mediu.
Acest tip de turism este practicat frecvent de turiştii aflaţi în tranzit, care nu utilizează prea
mult infrastructură turistică. Fluxurile de turişti amatori de turism cultural se îndreaptă spre
oraşele mari ale lumii recunoscute prin arhitectura veche a clădirilor, prin muzee sau prin
concentrări de obiective turistice variate (Veneţia, Florenţa, Atena, Roma, Paris, Londra,
Beijing, Tokio, New York).
- Turism educaţional – cuprinde activităţile turistice organizate în scopuri educative, in
general pentru grupa de vârstă tânără.
- Turismul social – reflectă stratificarea socială (veniturile diferite ale populaţiei), pentru
populaţia cu venituri mici (sau cu handicap) anumite organisme (sindicate, case de ajutor)
sociale oferă înlesniri pentru a putea fi cuprinşi în activitatea turistică. Dezvoltarea acestui tip
de turism a fost posibilă datorită democratizării turismului (apariţiei turismului de masă
organizat).
- Turismul de tip complex – rezultă din asocierea pe acelaşi teritoriu a celorlalte tipuri. Este
cel mai realist întâlnit în practică, cuprinzând un mare număr de turişti de toate vârstele şi
profesiile, fiind practicat în special în perioada vacanţelor şi concediilor. Acest tip are nevoie
de o ofertă foarte largă, de o infrastructură şi servicii diversificate.
Un element major al atractivităţii îl constituie specificul gastronomic al unei regiuni. Sunt
cunoscute expoziţiile şi festivalurile generate de sărbătoarea vinului, a berii şi a altor băuturi,
precum şi a unor sortimente culinare. Producţia de vinuri constituie pentru anumite ţări o
atracţie turistică de sine stătătoare (Franţa, Spania, Italia). Particularităţile locale ale
sortimentelor de vinuri renumite oferite turiştilor în pivniţe de degustare şi vânzare, creează
fluxuri turistice continue.
- Turismul pentru cumpărături (Shopping) – se practică în special în regiunile turistice
renumite, în marele oraşe cu galerii şi centre comerciale, în magazine mici renumite pentru
anumite produse.
Turismul se desfăşoară în mai multe forme, în funcţie de: aria de provenienţă a turiştilor,
distanţa, durata şederii, tipul de transport utilizat, vârsta turiştilor, modul de organizare, modul
de desfăşurare, preţul plătit, particularităţile regiunii de destinaţie, interacţiunea turiştilor cu
locul de destinaţie, numărul turiştilor, etc.
În dependenţă de:
Aria de provenienţă – se individualizează:
- turismul intern sau naţional – cuprinde turiştii ce călătoresc în interiorul ţării lor în diferite
scopuri. Din numărul total al turiştilor, acestei categorii îi revine majoritatea (peste 80 %) în
Franţa, Marea Britanie, SUA. Este forma de turism cea mai mult practicată datorită
influenţelor costului, ale timpului liber, cunoaşterii unei limbi de circulaţie internaţională.
Acest tip nu aduce valută considerabilă, dar sigură o funcţionare permanentă a infrastructurii
şi staţiunilor turistice.
- Turismul internaţional – cuprinde turiştii ce călătoresc în altă ţară decât cea în care locuiesc.
Turiştii internaţionali traversează frontiere naţionale, utilizează valute diferite, vorbesc limbi
diferite. Fluxurile internaţionale au crescut în ultimii ani ca urmare a ridicării gradului de
bunăstare, de civilizaţie, a mobilităţii mai mari legate de liberalizarea vizelor şi a
formalităţilor legate de trecerea frontierelor. Atragerea turiştilor internaţionali presupune
existenţa unor obiective turistice deosebit de atractive, infrastructură şi servicii de calitate
superioară, dar şi o reclamă bine echilibrată care împreună formează imaginea turistică a ţării.
Pentru majoritatea ţărilor, volumul turismului internaţional este mai important decât al
turismului intern, fiind o importantă sursă de venit. Dar în ţările cu teritorii vaste, în care
distanţele sunt considerabile, cu o mare varietate de resurse şi atracţii turistice, volumul
turismului intern îl depăşeşte pe cel extern (Franţa -80%, SUA -90%, Anglia –85%, Olanda
-50%). Din 1 ianuarie 1993, călătoriile între statele UE sunt considerate interne.
Dezvoltarea circulaţiei turistice, participarea la mişcarea turistică a unor mase tot mai
largi, diversificarea motivaţiilor care generează cererea au condus la multiplicarea formelor de
turism. Drept urmare, s-a accentuat necesitatea clasificării acestora după criterii care să
asigure grupări relativ omogene. Delimitarea formelor de turism, importantă din punct de
vedere teoretic şi practic, oferă elemente de fundamentare ştiinţifică a deciziilor privind
dezvoltarea şi diversificarea ofertei turistice, alinierea ei la modificările intervenite în
structura cererii.

2.1. Criterii de clasificare şi particularităţi ale formelor de turism

Turismul, care implică ideea alegerii deliberate a destinaţiilor, a itinerariilor, a


perioadei şi duratei sejurului de către fiecare turist în parte are ca scop satisfacerea anumitor
necesităţi de ordin social, cultural, spiritual, medical etc. şi, în ultimă instanţă, satisfacerea
nevoilor de consum turistic. Ţinând seama de aceste considerente, în literatura de specialitate
s-au cristalizat diferite clasificări ale formelor de turism practicate, în funcţie de criteriile
urmărite pentru o cât mai omogenă grupare a lor.
În mod curent, turismul se divide, după locul de provenienţă a turiştilor, în două
forme principale: turismul naţional (intern), practicat de cetăţenii unei ţări în interiorul
graniţelor ei şl turismul internaţional (extern), caracterizat prin vizitele cetăţenilor străini într-
o ţară şi prin plecările cetăţenilor autohtoni în scopuri turistice în afara graniţelor ţării lor.
Termenul turism naţional este mai puţin uzitat în practica activităţii turistice, unde s-a
statornicit denumirea de turism intern. Termenul turism naţional constituit din turismul intern
şi turismul emiţător se întâlneşte însă mai frecvent atât în statisticile internaţionale, cât şi în
analizele comparative între turismul intern şi turismul internaţional, elaborate pe baza acestor
statistici.
Fiecare dintre aceste două forme de turism prezintă anumite particularităţi, dar, din
punctul de vedere al ţărilor primitoare, între ele nu există o delimitare categorică, ci o
interdependenţă care serveşte promovarea în ansamblu a activităţii turistice. De altfel, acest
fapt este firesc, deoarece se oferă aceeaşi bază materială de primire atât turiştilor interni, cât şi
turiştilor străini, trataţi ca solicitanţi simultani de servicii turistice.
Studiind curentele turistice internaţionale care au loc într-un cadru geografic delimitat
ca arie, se poate face următoarea subclasificare a turismului internaţional:
- turismul receptor (turismul activ, de primire) reprezintă acea parte a
turismului care
înregistrează sosirile cetăţenilor străini într-o ţară dată, aceşti cetăţeni având domiciliul
permanent în ţara emitentă. Turismul receptor reprezintă pentru ţările primitoare o sursă
importantă şi eficientă de încasări valutare;
- turismul emiţător (turismul pasiv, de trimitere) reprezintă acea parte a turismului
internaţional
care înregistrează plecările cetăţenilor unei ţări (pentru călătorii) în străinătate.
O altă clasificare a turismului se poarte face după gradul de mobilitate al turistului.
Turistul intern sau internaţional poate să-şi satisfacă cererea de servicii turistice fie rămânând
un timp cu durată variabilă într-o zonă (staţiune) turistică, ceea ce a dat naştere noţiunii de
turism de sejur, fie sub forma unor deplasări continue, pe itinerare stabilite dinainte sau
ocazional, cu opriri şi rămâneri scurte în diferite localităţi (microzone) de pe traseele
traversate, ceea ce a dat naştere turismului de circulaţie (itinerant, în circuit etc).
Întrucât turistul devine tot mai mobil, se tinde către un turism de vizitare, în care
programul cuprinde vizitarea într-o vacanţă mai multor localităţi sau ţări. Scurtarea duratei de
şedere într-o localitate, staţiune, zonă sau ţară este o tendinţă mondială, o consecinţă a
diferitelor forme de turism de circulaţie.
În ceea ce priveşte turismul internaţional, în cadrul acestei clasificări se distinge şi
turismul de tranzit, noţiune legată inerent de traversarea, cu sau fără oprire a unor ţări sau
zone pentru a ajunge la anumite destinaţii mai îndepărtate.
În perspectiva anilor viitori, este previzibilă dezvoltarea turismului de tranzit, datorită
numărului crescând de automobile proprietate personală, cât şi timpului liber sporit şi dorinţei
turistului de a vizita cât mai multe ţări.
În funcţie de utilizarea timpului disponibil pentru călătorii, turismul de sejur poate
avea următoarele forme:
- turismul de sejur lung (rezidenţial), în care sunt incluşi acei turişti a căror
durată de şedere
într-o localitate, staţiune etc, depăşeşte o lună de zile. Această formă de turism prezintă, în
general, caracteristici tipologice bine definite, deoarece presupune, a priori, că turiştii au
depăşit limita de vârstă pentru muncă activă (de exemplu, pensionarii care efectuează cure sau
tratamente medicale în staţiuni balneoclimaterice, curele necesitând o perioadă de 30-60 şi
uneori mai multe zile) sau că turiştii dispun de un nivel ridicat de venituri, ceea ce le permite
să rămână perioade mai îndelungate într-o zonă, staţiune, localitate etc, fără a exercita o
activitate remunerată. Aceste categorii de turişti preferă microzonele relativ liniştite, cu un
climat blând, adecvat şi, de cele mai multe ori, perioade de timp care nu se suprapun cu
vârfurile de sezon sau cu perioadele aglomerate în staţiunile (microzonele) respective.
Tot aici poate fi inclus, parţial, şi turismul de tineret, practicat în perioada vacanţelor
de vară, a cărei durată poate depăşi o lună de zile. Prin specificul cererii turistice, tineretul
preferă însă zone animate, cu posibilităţi diversificate de distracţie şi agrement, cu folosirea
capacităţilor complementare de cazare mai ieftine.
- turismul de sejur de durată medie cuprinde acei turişti a căror rămânere într-o zonă,
staţiune etc. nu depăşeşte 30 de zile, perioadă ce coincide cu durata apreciată ca limită
maximă a concediilor plătite. Experienţa activităţii turistice demonstrează că majoritatea
turiştilor dispun de perioade limitate de concedii sau de vacanţă, ceea ce transformă turismul
de sejur mediu în turism de masă, practicat de toate categoriile de populaţie, indiferent de
nivelul veniturilor. Se poate aprecia totuşi că sejurul mediu este mai degrabă un criteriu
caracteristic pentru toate categoriile de populaţie cu venituri medii şi submedii. în acelaşi
timp, turismul de sejur mediu are un caracter sezonier pronunţat.
- turismul de sejur scurt cuprinde turiştii care se deplasează pe o durată scurtă de timp
(de regulă pe o durată de până la o săptămână). Aici se includ, cu preponderenţă, formele
turismului ocazional (de circumstanţă) şi diversele variante ale turismului de sfârşit de
săptămână (week-end).
Din acest punct de vedere, în cazul turismului de sejur scurt se pot :e mita. în
principiu, trei zone de vizitare situate, de regulă, într-o arie dispusă concentric în jurul
localităţilor de reşedinţă ale turiştilor: ZONA I (preorăşenească), care cuprinde o rază
de cea 15-45 km, accesibilă prin egăturile de transport în comun şi prin transportul comod cu
autoturismele proprii; ZONA II, având o rază de cea 100 km, relativ uşor accesibilă cu
mijloacele publice de transport şi cu mijloacele proprii de transport auto, dacă durata
parcurgerii distanţelor nu depăşeşte de regulă două ore (pentru a nu obosi conducătorul
autoturismului - şi el turist la rândul lui). în această zonă se află, de cele mai multe ori, şi cea
de a doua reşedinţă, secundară, a turiştilor participanţi; ZONA III, specifică turismului de
circulaţie pentru vizitarea unor obiective turistice mai îndepărtate, a căror accesibilitate este
facilitată de căile comode de circulaţie.
Aparent, în cadrul acestei clasificări, deosebirile între formele menţionate de turism nu
sunt marcate decât prin durata diferită a sejurului. în realitate însă această clasificare ia în
considerare grupe tipologice diferenţiate de turişti, mai ales dacă se are în vedere şi faptul că
turismul sezonier în staţiunile de litoral şi respectiv în staţiunile de sporturi de iarnă are o
durată limitată (dictată de numărul zilelor însorite pe litoral, pentru plajă, sau al celor cu
zăpadă, pentru practicarea sporturilor de iarnă), perioade care coincid cu vârfurile de cerere
intensă de servicii. în acelaşi timp, între aceste categorii de turişti există diferenţe şi în ceea ce
priveşte componenta pe grupe de vârstă, nivelul de venituri, gusturi şi preferinţe.
Turismul de circulaţie (itinerant) cuprinde turiştii care, în perioada concediului lor, se
deplasează succesiv în diferite localităţi (zone) de interes turistic.
Prin caracteristicile ei, această formă de turism se diferenţiază pronunţat de turismul
de sejur. în general se constată că turismul itinerant este mai puţin legat de un anumit sezon
determinant, fiind tot atât de caracteristic şi sezonului intermediar (primăvară şi toamnă) ca şi
sezonului estival. Totuşi, dacă perioada de intensitate maximă a turismului de circulaţie se
înregistrează în timpul verii, acest fapt se datorează nu atât necesităţilor de a călători în
scopuri turistice în timpul sezonului plin, cât, mai degrabă, perioadei de concedii impuse în
unele ţări pentru un număr considerabil de salariaţi. De exemplu, în multe ţări cu economie
dezvoltată (Germania, Franţa, Marea Britanie etc), marile uzine preferă să-şi întrerupă
activitatea pentru perioada concediilor (exceptând secţiile cu foc continuu), decât să-i
înlocuiască cu forţă de muncă insuficient calificată pe cei ce ar dori să plece în concediu în
diferite perioade ale anului. Apare deci un adevărat exod în masă al vacanţierilor, mai ales
dacă se are în vedere că prin aceasta se forţează concediul şi pentru personalul micilor
întreprinderi - furnizori de subansamble şi piese pentru aceste uzine. în mod similar, familiile
cu copii, în multe cazuri, sunt constrânse să-şi programeze concediile în perioadele vacanţelor
şcolare.
În cele expuse anterior s-a făcut referire la un factor important care influenţează
fluxurile turistice: sezonalitatea. Influenţele sezonalităţii, respectiv practicarea turismului în
perioada sezonului plin (de vară sau de iarnă), în perioada sezonului intermediar (de început
sau de sfârşit de sezon) şi în perioadele de extrasezon constituie o problemă deosebit de acută,
care este studiată cu atenţie de specialiştii din industria turismului, căutându-se soluţii pentru
atenuarea intensităţii acestor vârfuri sezoniere şi asigurarea unei activităţi eşalonate cât mai
raţional în tot cursul anului.
Există însă o serie de manifestări turistice care nu permit asemenea imixtiuni (de exemplu:
sezonul sporturilor nautice de vară, al sporturilor de iarnă, sezonul sărbătorilor tradiţionale
etc.) în ceea ce priveşte perioadele de sezon în care au loc aceste activităţi.
Din punctul de vedere al sezonalităţii, distingem:
- turismul de iarnă, care prezintă două caracteristici distincte, după motivul pentru
care se face deplasarea: turismul pentru zăpadă şi turismul pentru soarele căutat şi în timpul
iernii;
- turismul de vară, care are loc în perioadele calde ale anului (de preferinţă legat de
apă, soare, litoral, băi de nămol, cure héliomarine). Acest turism se caracterizează prin fluxuri
masive, cu o mare diversificare în ceea ce priveşte tipologia turiştilor şi a produselor turistice,
având îndeosebi un caracter de masă. Deşi este practicat, în cea mai mare parte, de turişti cu
venituri modeste, datorită volumului său masiv, constituie forma de turism cu rol hotărâtor în
rezultatele economice ale activităţii turistice ale unei ţări (zone, staţiuni);
- turismul de circumstanţă (ocazional) este de obicei un turism localizat în timp şi
spaţiu, cu fluxuri limitate ca durată, generate de anumite evenimente specifice (de exemplu,
sezonul de vânătoare şi pescuit sportiv) sau de diferite festivităţi tradiţionale, naţionale şi
internaţionale, cu caracter periodic sau ocazional (folclorice, cultural-artistice, sportive etc.).
O altă clasificare împarte diversele forme de turism în funcţie de mijlocul de
transport folosit de turist pentru parcurgerea distanţei dintre localitatea (ţara) de reşedinţă şi
localitatea (ţara) în care îşi petrece vacanţa.
Din acest punct de vedere se distinge, înainte de toate, drumeţia, excursiile pedestre
cu scop recreativ şi de îngrijire a sănătăţii în zonele nepoluate, cu o natură nealterată, la care
pot fi asociate şi manifestările mai complexe, ca: excursiile în munţi şi alpinismul, camparea
în corturi pentru turiştii pe cont propriu şi în tabere de corturi pentru grupurile organizate şi
semiorganizate; tot aici trebuie să fie inclusă şi vânătoarea (exerciţiul sportiv de agrement
care presupune însă şi drumeţia) şi pescuitul sportiv. Urmează turismul feroviar, trenul
rămânând mijlocul clasic de transport pentru un procent important al persoanelor dornice de a
călători. Acest mijloc de transport este apreciat tot mai mult datorită extinderii reţelelor de căi
ferate care, practic, leagă toate localităţile importante atât pe plan intern, cât şi internaţional,
creşterii vitezei de transport şi confortului trenurilor.
Datorită investiţiilor şi inovaţiilor în domeniul transporturilor auto, dezvoltării şi
modernizării reţelei de şosele şi autostrăzi, creării infrastructurii turistice rutiere, în secolul
XX s-a intensificat, în majoritatea ţărilor, turismul rutier, cu formele sale specifice, ca:
cicloturismul, motociclismul şi, mai ales, turismul automobilistic (cu autocare şi cu
autoturisme proprietate personală sau închiriate de la agenţii specializate). Folosirea
autoturismelor în scopuri turistice a crescut în mod semnificativ, îndeosebi în ultimele decenii,
pe măsura sporirii numărului de proprietari de autoturisme. Dezvoltarea turismului rutier, dar
mai ales a turismului automobilistic, a dus şi la diversificarea corespunzătoare a echipării şi
dotărilor amplasate de-a lungul reţelelor rutiere (restaurante rutiere, staţii service, staţii de
benzină etc).
Turismul naval foloseşte ca mijloc de transport navele maritime şi fluviale.
Companiile de navigaţie organizează de altfel, ca şi agenţiile de turism, croaziere maritime şi
fluviale apreciate de turişti.
În cadrul turismului naval, s-a dezvoltat foarte mult şi turismul nautic sportiv, care
constă în excursii şi plimbări de agrement cu bărci cu motor şi vele, cu caiacuri, canoe etc, pe
traseele oferite de porţiunile navigabile ale râurilor, precum şi de oglinzile de apă ale lacurilor
naturale, ale deltelor şi lacurilor de acumulare.
Relativ mai târziu s-a dezvoltat şi turismul aerian, folosind avioanele, helicopterele
etc. - forme de transport în plină evoluţie .
Punerea în serviciu a unor tipuri de avioane moderne, cu capacitate sporită de
transport şi exploatare mai raţională a parcului de avioane, ca şi creşterea securităţii
călătoriilor, au dus la dezvoltarea considerabilă a ofertei M oului aerian modern, care oferă
reduceri de tarife pentru călătoriile turistice (de exemplu, în cazul avioanelor închiriate de
agenţiile de voiaj la întreaga capacitate - tip charter).
În practica activităţii turistice se folosesc tot mai mult şi combinaţiile de d ferite forme
de transport (de exemplu: aerian + automobilistic, formula "FLY AND DRIVE", croazierele
fluviale cu returnarea turiştilor la reşedinţă pe calea aerului etc), ceea ce reclamă reanalizarea
periodică a ponderii diferitelor ~ :ace de transport utilizate în activităţile turistice.
Turismul feroviar, rutier, naval şi aerian, reducând distanţele dintre Meritele ţări ale
globului, necesită un echipament tehnic modern şi o rtfrastructură tehnică complicată şi foarte
costisitoare, adecvată diferitelor forme de transport turistic (gări, aeroporturi, porturi maritime
şi fluviale de nteres general şi de agrement, reţea de şosele şi de autostrăzi, staţii de întreţinere
şi reparaţii, servicii mobile de asistenţă tehnică rutieră, capacităţi a:e:.ate de cazare,
alimentaţie, agrement, puncte comerciale etc.) concentrate într-o ofertă complexă etalată pe
arterele respective de circulaţie.
Cunoscând faptul că turismul, în adevăratul sens al cuvântului, are întotdeauna un
caracter activ, incluzând deplasările, vacanţele, excursiile, agrementul etc, el se practică în
funcţie de anumite motivaţii, de cele mai multe ori purtând amprente pronunţat individuale.
După criteriul motivaţiilor deplasărilor, se disting următoarele forme de turism:
- turismul de agrement, formă de turism practicată de călătorii care caută să profite
de frumuseţile naturii (peisaje agreabile), de prilejul de a cunoaşte oameni şi locuri noi, istoria
şi obiceiurile lor şi, în general, doresc să-şi folosească timpul de vacanţă pentru pradi-carea
unor activităţi preferate (hobby etc). într-un sens determinant, turismul de agrement se
interferează cu turismul cultural.
De altfel, atributul "cultural" se poate acorda oricărei forme de turism al cărei scop
depăşeşte simpla deplasare în vederea odihnei, distracţiei, refacerii fizice ce sau sportului;
oricărei călătorii în care noţiunea de odihnă este ccnsiderată, sub aspectele ei de înlocuire a
ambianţei vieţii cotidiene, printr-o ambianţă mai stimulativă pentru satisfacerea necesităţilor
spirituale; oricărei că Hori al cărei scop principal sau subsidiar este îmbogăţirea personalităţii
individului sau dobândirea de noi cunoştinţe.
- turismul de odihnă şi recreere (destindere): dacă prin destindere nu se înţelege
abandonarea tuturor activităţilor de orice natură ar fi ele, ci exercitarea, în mod voluntar, a
unor activităţi diferite de cele practicate în mod obişnuit, turismul, în general, prin
caracteristicile serviciilor sale, este un turism de odihnă şi recreere (destindere).
În acelaşi timp, turismul de recreere poate fi diferenţiat de turismul propriu-zis de
odihnă, atât din punct de vedere fizic, cât şi intelectual; pe câtă vreme turismul de recreere se
caracterizează prin sejururi medii relativ reduse (de exemplu: turismul de sfârşit de
săptămână, turismul preorăşenesc, turismul rural - agroturismul etc.) şi presupune o mobilitate
mai accentuată a turistului, turismul de odihnă are un caracter mai puţin dinamic, cu un sejur
mai lung, petrecut la o destinaţie determinată, care oferă condiţii naturale adecvate (de
exemplu: într-o staţiune climaterică, balneomedicală, într-o staţiune de pe litoral sau în mediul
rural etc).
Într-un sens determinant, turismul de odihnă este şi turismul de cură, dacă acestui
termen i se retrage, în mod deliberat, conţinutul de tratament balnear propriu-zis şi de îngrijire
medicală adecvată anumitor maladii; aici, plăcerile recreerii (destinderii) şi odihnei sunt
legate şi de dorinţa de schimbare a mediului, de vizitare a unor locuri necunoscute, a unor
obiective de interes turistic etc.
- turismul de tratament şi cură balneomedicală practicat încă din antichitate, este o
formă specifică a turismului de odihnă, care a cunoscut o mare dezvoltare, îndeosebi în
ultimele decenii, o dată cu creşterea surmenării şi a numărului bolilor profesionale provocate
de stresul vieţii moderne din marile aglomeraţii urbane.
El îmbină destinderea cu diferite forme de cură şi tratament balneomedical şi se
practică în staţiunile balneomedicale şi climaterice cu bogate resurse naturale de cură: ape
minerale, termale, nămoluri, mofete etc, cu efecte terapeutice, situate de obicei în zonele cu
un microclimat specific, adecvat pentru tratarea diferitelor maladii.
Acestor resurse naturale li se adaugă, de obicei, baza materială şi infrastructura tehnică
specifică realizată de mâna omului, pentru punerea lor în valoare într-o măsură cât mai mare
(sanatorii, policlinici, cabinete medicale, posibilităţi de agrement şi distracţii etc). Turismul
propriu-zis de cură este cunoscut în literatura de specialitate şi sub denumirea de „termalism”,
„climatism” etc.
Turismul balneomedical reprezintă una dintre cele mai cunoscute forme de activitate
turistică şi un factor multiplicator important al dezvoltării economiei turismului.
Avantajele pe care le oferă turismul balneomedical sunt:
- repartizarea mai uniformă a activităţii turistice în diferite zone din ţară;
- distribirea relativ liniară şi cu o intensitate constantă a circulaţiei turistice în
cursul întregului an, turismul balneoclimateric fiind cel mai puţin sensibil la
influenţele sezonalităţii şi la oscilaţiile sezoniere ale cererii;
- asigurarea unor sejururi medii relativ constante şi mai lungi (12-30 zile), puţin
influenţate de tendinţele reducerii duratei sejurului mediu al turiştilor în majoritatea
ţărilor;
- atragerea unei clientele stabile, rezultatele tratamentelor şi curelor balneare fiind
condiţionate, în general, de repetarea lor într-o perioadă de mai mulţi ani. în plus,
pentru persoanele trecute de o anumită categorie de vârstă (turişti de aşa-numita
"vârstă a treia") se impune un control periodic general al sănătăţii;
- realizarea unor încasări medii sporite pe zi/turist, ca urmare a solicitării şi prestării
unei game de servicii specifice de cură balneară şi tratamente medicale complexe şi
calificate, deci mai costisitoare în comparaţie cu alte forme de turism;
- ridicarea coeficienţilor de utilizare a capacităţilor de bază materială turistică (de
cazare, tratament, alimentaţie etc).
În perspectiva perioadelor viitoare, ca urmare a creşterii longevităţii, a:eastă formă de
turism se va dezvolta considerabil, având ca obiect nu numai tratamentul balnear propriu-zis,
ci şi tratamentele şi curele balneo-medicale profilactice (aplicate persoanelor active de vârstă
medie şi peste medie).
Existenţa unor bogate resurse naturale balneoclimaterice în ţara ~cas;ră oferă
turismului românesc posibilitatea de a dezvolta intens turismul balneomedical.
- turismul sportiv este o formă a turismului de agrement, motivat de dorinţa de a
învăţa şi de a practica diferite activităţi sportive, ca o consecinţă tot mai pregnantă a vieţii
sedentare a populaţiei urbane din zilele noastre. Ponderea cea mai mare în turismul sportiv îl
ocupă sporturile nautice de vară (canotaj, schi nautic, yahting etc.) şi sporturile de iarnă în
staţiunile de altitudine (schi, patinaj), unde abundenţa şi durata zăpezii permit practicarea
acestora, la care se adaugă alpinismul şi ascensiunile pe munte, motivate de dorinţa de
cucerire a naturii, plimbările şl excursiile, pescuitul sportiv şi vânătoarea sportivă (din ce în ce
mai apreciate şi solicitate), activităţile sportive pronunţat individualizate (gimnastică sportivă,
aerobică, ciclism, călărie etc), precum şi orice alte manifestări sportive ocazionale (competiţii
sportive amicale, tenis, golf, tir sportiv, "safari fotografic" etc).
Conţinutul noţiunii de turism sportiv nu este încă suficient clarificat: în această
categorie unii organizatori de turism sunt tentaţi să includă şi formele pasive de participare a
turiştilor, ca spectatori, la gama manifestărilor sportive de orice natură: competiţii amicale
locale de amatori, întâlniri ale echipelor sportive de performanţă, Jocurile Olimpice. În
realitate, turismul sportiv pasiv se bazează pe oferirea unor posibilităţi complementare de
agrement pentru turiştii care îşi petrec vacanţa într-o anumită localitate sau, respectiv, pe
organizarea unor călătorii pentru amatorii de spectacole sportive. în adevăratul sens al
cuvântului, turismul sportiv presupune o participare efectivă a turiştilor la diferitele acţiuni
sportive care, evident, constituie şi ele o formă de agrementare a vacanţei turiştilor, atât din
punctul de vedere al predilecţiei acestora pentru diferitele ramuri sportive, cât şi, în anumite
cazuri, ca rezultat al unor recomandări cu caracter medical (pentru evitarea obezităţii, pentru
schimbarea modului sedentar de viaţă, gimnastică medicală de întreţinere etc).
Turismul de cumpărături (SHOPPING TOURISM) constă în deplasările ocazionale
în alte localităţi (sau într-o altă ţară), în vederea achiziţionării unor produse în condiţii mai
avantajoase (de preţ, calitate etc.) decât cele oferite pe plan local (naţional), ori a unor produse
pe care nu le oferă piaţa locală, evident dacă aceste avantaje se justifică prin reglementările
vamale adoptate de diferite ţări.
Turismul tehnic şi ştiinţific este mai mult ocazional decât cel oferit de programele
agenţiilor de turism. El se referă, în special, la vizitarea cu caracter documentar sau de schimb
de experienţă, a unor obiective industriale sau agricole, cât şi a unor obiective amenajate
special în scopuri productive (de exemplu: obiective hidroenergetice, mine etc). În domeniul
ştiinţific există, de asemenea, numeroase obiective de atracţie pentru specialişti, care pot
deveni şi ele atracţii turistice, ca de exemplu peşterile, observatoarele astronomice,
rezervaţiile naturale şi monumentele naturii (delta, microzonele cu floră şi faună specifică
etc).
Turismul religios constă în pelerinajele credincioşilor la lăcaşurile de cult, considerate
sfinte de diferite religii (de exemplu: mănăstirile din nordul Moldovei pentru creştini, oraşul
sfânt Mecca pentru musulmani etc). în aceeaşi măsură, marile sărbători de cult (Crăciun, Paşte
etc), hramurile mănăstirilor şi bisericilor atrag, în perioadele sărbătorilor religioase
tradiţionale, un număr considerabil de pelerini. Deşi scopul călătoriei lor este manifestarea
credinţei, comportamentul lor, din punctul de vedere al solicitărilor de servicii turistice, nu
diferă de solicitările celor care participă la diferite alte forme de turism (pentru cazare, pentru
alimentaţie etc). Mai mult, aceşti pelerini sunt dispuşi să cheltuiască sume considerabile
pentru achiziţionarea de cadouri, amintiri etc. De menţionat că, în perioada regimului
dictatorial din ţara noastră, turismul religios a fost "tabu", deşi într-o formă camuflată s-a
practicat pe scară largă pe tot cuprinsul ţării.
După caracteristicile socioeconomice ale cererii se pot distinge forme specifice ca:
turismul particular, turismul social şi turismul de afaceri şi congrese.
Această clasificare se utilizează din ce în ce mai frecvent pentru a se evita, prin
diferite clasificări parţiale (fragmentare), o delimitare prea rigidă a formelor de activitate
turistică, menite, în ansamblul lor, să reprezinte o activitate complexă, cu multe implicaţii
economice şi sociale.
Turismul particular (privat) a luat proporţii o dată cu dezvoltarea circulaţiei turistice,
reprezentând, în zilele noastre, mai mult decât jumătatea întregului volum de activităţi
turistice. El decurge din nevoia de odihnă, de vacanţă activă şi, în funcţie de predilecţia pentru
folosirea timpului liber şi de scopul principal al deplasărilor, include o gamă variată de
manifestări: destindere, agrement, îngrijirea sănătăţii, practicarea sporturilor etc. Turismul
particular este, cu preponderenţă, turism pe cont propriu şi, ca atare, este rezervat unei
clientele cu venituri relativ ridicate (medii şi peste medii), dacă se are în vedere şi faptul că
turismul particular se identifică cu turismul de lux, tocmai datorită acestei particularităţi a
cererii turistice, cerere pronunţat individualizată (până la servicii "personalizate") cu exigenţe
şi preferinţe sporite faţă de nivelul calitativ şi diversitatea serviciilor.
Turismul social reprezintă o formă a turismului practicat de clasele sociale cu
posibilităţi financiare relativ limitate (turismul familial, turism pentru toţi) şi poate fi definit
ca ansamblul de activităţi vizând dezvoltarea turismului în cadrul categoriilor
socioprofesionale cu venituri modeste.
Aceşti turişti solicită forme ieftine de cazare sau forme de cazare complementare
(căsuţe, corturi, cazare la cetăţeni etc), precum şi forme de transport convenabile,
corespunzătoare.
O definiţie a turismului social a fost dată şi de W. Hunziker: "acel turism care se
caracterizează prin faptul că este practicat de cercuri cu putere de cumpărare mică şi că
este facilitat prin prestaţii cu totul speciale, uşor de recunoscut ca atare".
După o altă precizare a profesorului dr. W. Hunziker, turismul social nu trebuie
identificat cu turismul de masă, el constituie doar o parte integrantă a turismului de masă,
deoarece turiştii sunt recrutaţi din categoriile de populaţie care dispun de venituri modeste,
dar se diferenţiază de turismul de masă prin faptul că se adresează unor pături determinate de
populaţie, ale căror călătorii în scopuri turistice (pentru odihnă, tratamente balneomedicale
etc.) sunt finanţate, parţial sau uneori chiar integral, de sindicate, de casele de asigurări sociale
etc, prin măsuri sociale.
Turismul de tineret constituie o formă particulară a turismului social, adresat tinerilor
(elevi, studenţi), evidenţiat pentru grija care i se acordă, ţinând seama de scopurile sale
instructiv-educative.
Turismul de afaceri şi congrese (reuniuni) reprezintă ansamblul activităţilor de
călătorii organizate de întreprinderile economice şi de administraţiile publice pentru
personalul lor, cu ocazia deplasărilor în interes profesional, comercial, participărilor la diferite
reuniuni, congrese, simpozioane, întruniri, seminarii naţionale sau internaţionale.
Această formă de turism necesită facilităţi adecvate specificului activităţilor de acest
gen (reuniuni, afaceri), combinate cu cerinţe pentru serviciile turistice.
Călătoriile de afaceri şi turismul de reuniuni sunt legate de activitatea turistică propriu-
zisă prin faptul că participanţii şi persoanele care îl însoţesc, pe lângă scopurile deplasării,
utilizează o gamă largă de servicii turistice, oferite de unităţile hoteliere şi de alimentaţie,
folosesc mijloace de distracţie şi agrement (de exemplu, participarea la spectacole), de care
profită direct şi indirect şi industria turistică, serviciile oferite neputând fi evidenţiate separat
de cele prestate de această industrie. Mai trebuie precizat că, în mod obişnuit, participanţii la
aceste manifestări petrec o parte din timpul lor de deplasare şi ca turişti propriu-zişi
(perioadele pre şi postcongres sau de afaceri). Participanţii sunt interesaţi, în egală măsură, să
cunoască cât mai multe despre ţara (zona) pe care o vizitează, de cele mai multe ori luând
parte şi la excursiile, cu caracter documentar, oferite de organizatori (aşa numitul "program
socio-apllcativ"). Pentru a reţine participanţii şi în perioada de week-end, când, de regulă, iau
sfârşit reuniunile, unităţile de cazare, în general cele de confort superior (patru şi cinci stele)
care adăpostesc aceste manifestări, practică tarife mai reduse.
Încasările medii pe zi/turist provenite de la participanţii la călătoriile de afaceri şi
congrese sunt, de regulă, mai ridicate decât media încasărilor realizate din turismul de masă, o
parte din cheltuieli fiind suportate de firmele, instituţiile, sponsorii etc. ai căror reprezentanţi
participă la aceste acţiuni.
În acelaşi timp, călătoriile de afaceri şi turismul de congrese nu sunt legate de o
anumită sezonalitate determinată, majoritatea acestor manifestări plasându-se în perioadele
sezoniere nespecifice pentru turismul de masă, având astfel o contribuţie benefică la creşterea
gradului de ocupare a bazei materiale.
Turismul de reuniuni, cunoscut şi sub denumirea de turismul de întruniri, s-a dezvoltat
considerabil în ultimele decenii, specialiştii apreciind că numărul reuniunilor va continua să
crească în ritmuri susţinute şi în perioadele viitoare. Ponderea cea mai mare în activităţile de
reuniuni naţionale şi internaţionale revine continentului european, unde se desfăşoară peste
60% din evenimentele speciale din categoria congreselor şi reuniunilor.
În funcţie de categoria de vârstă şi de ocupaţia turiştilor, formele de turism pot fi
grupate în: turism pentru tineret (aşa numiţii turişti "de prima vârstă" sau vârstă formativă),
turism pentru populaţia activă (turişti "de a doua vârstă") şi turism pentru "vârsta a treia"
(pensionari sau vârsta "retragerii" din activităţile profesionale).
Importanţa acestei grupări constă în faptul că vârsta, sexul, ocupaţia etc. sunt factori
care generează diferite cerinţe specifice şi conturează atât gama serviciilor oferite, cât şi
programarea calendaristică a acestor servicii în cursul anului, în concordanţă cu perioadele
adecvate pentru efectuarea călătoriilor (perioadele vacanţelor şcolare, perioada concediilor
plătite etc). în general, călătoriile cu persoanele vârstnice se desfăşoară în perioadele liniştite,
în afara vârfurilor de sezon, nefiind legate de alte obligaţii profesionale.
Formele de turism prezentate în diferite clasificări mal pot fi grupate şi din punctul de
vedere al momentului şi modului de angajare a prestaţiilor turistice. Sub acest aspect se
disting turismul organizat, turismul pe cont propriu (neorganizat) şi turismul mixt sau
semiorganizat.
Turismul organizat constituie acea formă de turism în care prestaţiile turistice,
serviciile la care apelează turiştii, destinaţia călătoriei, precum şi perioada în care vor fi
prestate aceste servicii sunt programate în prealabil pe bază de contracte sau alte angajamente
comerciale specifice acestui domeniu de activitate, sub forma unui "pachet de servicii" de
tipul "totul inclus", încheiate cu agenţiile de turism care asigură legătura organizată între
solicitanţii de servicii şi prestatorii serviciilor asupra cărora s-a convenit.
Turismul pe cont propriu constituie acea formă de turism în care nu are loc o
angajare prealabilă a serviciilor, respectiv a destinaţiei călătoriilor şi a perioadei de realizare a
lor, cererile pentru serviciile turistice concretizându-se numai la locul de sejur, printr-un apel
direct al turistului la unităţile prestatoare de servicii din zona (ţara) vizitată. Această formă de
turism (ce constituie debutul activităţii turistice) s-a dezvoltat în urma preferinţelor multor
turişti de a călători individual şi nu în grupuri, conjugată cu dorinţa de a călători cu mijloace
proprii, tendinţe ce se vor dezvolta şi în viitor.
Evidenţierea în paralel a tendinţelor analizate generează ideea că, în viitor, nu va fi
posibilă o delimitare strictă între aceste două categorii de turişti -organizaţi şi pe cont propriu
- ofertele agenţiilor de turism căutând să îmbine tot mai mult atât interesele şi preferinţele
turiştilor organizaţi, cât şi ale celor pe cont propriu, mai ales în condiţiile extinderii sistemului
de rezervare, care permite şi turiştilor individuali să comande şi să beneficieze de serviciile
dorite.
Turismul semiorganizat (mixt) îmbină, elemente ale celor două forme de turism
prezentate mai sus. în acest caz, o parte din servicii sunt angajate în prealabil, iar altele în
momentul efectuării călătoriei.
Delimitarea formelor de turism pe cele trei grupe amintite nu trebuie absolutizată,
având un anumit caracter orientativ, vizând în esenţă trăsăturile caracteristice ale fiecăruia
dintre ele.
Turismul organizat şi semiorganizat poate fi realizat atât pe grupe de turişti (colective
mai mult sau mai puţin omogene, având trăsături comune în ceea ce priveşte scopul călătoriei,
al itinerarului, acceptat în cadrul grupului, în funcţie de variantele de itinerarii oferite de
organizatorii de voiaj, de durata deplasării şi de nivelul de cheltuieli acceptate pentru
serviciile oferite), cât şi de persoane individuale, atunci când turiştii se adresează individual
unor agenţii de turism să le organizeze călătoria (inclusiv procurarea biletelor de călătorie, a
documentelor de călătorie internaţionale şi a vizelor necesare, rezervarea spaţiilor de cazare
etc).
Creşterea considerabilă a circulaţiei turistice internaţionale în perioada postbelică a
dus la concentrarea puternică a activităţii turistice organizate şi la crearea unor agenţii de voiaj
cu mari posibilităţi financiare şi organizatorice, care au preluat grija organizării călătoriilor
pentru un număr considerabil de turişti, asigurându-le o gamă diversificată de destinaţii şi
servicii turistice adecvate, alături de avantajele economice pe care le asigură facilităţile de
plată, de viză etc, acordate turiştilor ce călătoresc în grupuri organizate, prin intermediul
agenţiilor de turism.
Agenţiile de turism depun eforturi considerabile pentru cuprinderea în acţiuni
organizate şi semiorganizate a unor noi categorii de persoane, tinzând să lărgească gama
itinerarelor şi să diversifice confortul şi serviciile turistice oferite.
O dată cu extinderea şi perfecţionarea mijloacelor de transport de folosinţă personală,
ponderea turismului organizat în circulaţia turistică internă şi internaţională, în ţările
dezvoltate economic, a scăzut considerabil. în schimb, a luat o amploare tot mai mare turismul
pe cont propriu, care deţine, în prezent, o pondere de cea 70% din fluxul turistic al ţărilor
vest-europene.
Din analiza evoluţiei turismului în ultimele decenii, cu toată insuficienţa datelor
statistice detaliate, se pot desprinde două mari tendinţe caracteristice structurii turismului
internaţional: pe de o parte preocupările şi eforturile organizatorilor de voiaj de a cuprinde un
număr tot mai mare de călători în circuitele interne şi internaţionale prin formele de turism
organizat, iar pe de altă parte tendinţa turiştilor de a călători independent în vacanţă, tendinţă
care va evolua şi în continuare.
Interferenţa, mai accentuată, a turismului organizat cu cel pe cont propriu a dus la
apariţia unor forme mixte de vacanţă şi la dezvoltarea, în consecinţă, a formelor de turism
semiorganizat.
Analizând avantajele turismului organizat şi semiorganizat, se observă că ele se
reflectă atât în favoarea turistului, cât şi a agenţiilor de turism.
Este evident că angajarea globală, anticipată, a serviciilor de transport, cazare, masă şi
divertisment, presupune o comoditate pentru turişti şl, în acelaşi timp, îi scuteşte de grija
(preocupările) în organizarea călătoriei lor. Aceştia au garantate serviciile, deoarece ele au fost
dinainte comandate, la nivelul preferat de confort şi tarif. Pe de altă parte, acestora li se
asigură obţinerea, cu precădere, a unor servicii speciale (de exemplu: tratamente
balneomedicale), la tarife cunoscute anterior şi, în general, mai reduse decât cele oferite la
cerere. în acest fel, se dă posibilitatea turiştilor de a-şi gospodări mai bine bugetele personale,
dozându-şi preferinţele în limita acestora, de a-şi prevedea cu o mai mare certitudine
cuantumul cheltuielilor necesare concediului, toate acestea reprezentând argumente esenţiale
la alegerea unei zone, staţiuni etc. ca destinaţie pentru petrecerea vacanţelor.
Pentru agenţiile de turism, formele organizate şi semiorganizate de turism înseamnă
asigurarea unei cifre de afaceri relativ certe, în care, cu un volum egal de muncă, se poate
obţine o eficienţă sporită a activităţii desfăşurate.
Pentru prestatorii de servicii turistice, servirea turiştilor pe cont propriu se soldează cu
încasări medii mai ridicate pe zi/turist şi, totodată, cu posibilitatea de a se capta curiozitatea
acestora pentru mai multe servicii complementare, a căror oferire generează, de asemenea,
încasări suplimentare. în principiu, se poate aprecia că turistul pe cont propriu este pregătit să
facă faţă unor asemenea cheltuieli suplimentare, care sunt aducătoare de încasări sporite
pentru prestatorii de servicii turistice, în comparaţie cu realizările din formele turismului
organizat.
Manifestarea spontană a cererii turiştilor pe cont propriu se caracterizează printr-o
elasticitate mare ca volum, durată, sezonalitate, complexitate, grad de confort etc, ceea ce nu
concordă întotdeauna cu oferta turistică, caracterizată printr-o rigiditate accentuată, această
ofertă potenţială fiind, deseori, chiar diminuată, datorită necesităţii de a satisface, cu
prioritate, cererile turismului organizat sau semiorganizat, în cadrul obligaţiilor asumate
anticipat prin contractele şi aranjamentele încheiate.
Toate acestea creează anumite inconveniente pentru turiştii pe cont propriu, ei fiind
constrânşi, uneori, să accepte condiţiile oferite, fără suficiente posibilităţi de alegere, ceea ce
se poate solda cu vădite manifestări de nemulţumire.
Din punctul de vedere al prestatorilor de servicii turistice, cererile individuale ale
turiştilor duc la variaţii sezoniere maxime şi minime de exploatare a bazei materiale foarte
pronunţate. în vârfurile de sezon, cu tot efortul depus, cererile nu pot fi satisfăcute întotdeauna
integral, îndeosebi în ceea ce priveşte calitatea; în perioadele de extrasezon, în schimb, se
înregistrează, de regulă, un grad scăzut de exploatare a obiectivelor turistice, din cauza
volumului redus al cererilor. în plus, cererea turiştilor individuali poate deveni incertă în cazul
apariţiei unor situaţii conjuncturale nefavorabile sau a unor oferte noi din partea concurenţei,
considerate mai atractive, care pot modifica în ultimul moment intenţia turiştilor potenţiali de
a vizita o anumită destinaţie.
Aceleaşi aspecte rămân valabile şi în ceea ce priveşte utilizarea mijloacelor de
transport şi a celorlalte servicii turistice oferite.
Se poate aprecia însă că toate inconvenientele amintite nu sunt de natură să
contracareze avantajele pe care le oferă formele de turism semiorganizat şi pe cont propriu, cu
tendinţe permanente de dezvoltare.
2.2. Câmpurile de interferenţă între diferitele forme de turism
Formele de turism se regăsesc în diferite proporţii şi în ţara noastră, şi ele au fost
clasificate în funcţie de criteriile ce caracterizează cererea turistică (aceasta putând fi
localizată în funcţie de timp, spaţiu, solvabilitate etc). Desigur, aceste criterii de clasificare nu
sunt exclusive, ci, din contră, congruente.
In această ordine de idei, pentru a se putea determina liniile direcţionale ale
promovării cu precădere a diferitelor forme de turism, trebuie să se ţină seama şi de afinităţile
(coincidenţele) între aceste forme de activitate turistică.
Câmpurile de interferenţă (de congruenţă) devin şi mai pregnante dacă se analizează
diversele forme de turism în interdependenţa lor (de exemplu: turismul de circulaţie sau
itinerant poate fi de agrement sau de circumstanţă; turismul sezonier poate fi de odihnă, de
cură, de tratament sau turism sportiv; turismul de vară poate fi sezonier, de odihnă, de sfârşit
de săptămână etc; turismul sportiv poate fi de vară sau de iarnă etc).
Studierea interferenţei diferitelor forme de turism şi a fluxurilor turistice a dat naştere
unor discipline derivate. Astfel, a apărut, de exemplu, geografia recreerii (geografia
turismului), ca o disciplină derivată a geografiei. Combinată cu alte ramuri ale geografiei, pe
care se bazează de altfel (geografia fizică, economică etc), geografia turismului studiază
raporturile dintre om şi mediu, căutând să desprindă interdependenţa esenţială între
complexitatea factorilor naturali şi cei creaţi de mâna omului, care caracterizează patrimoniul
turistic într-o etapă considerată şi care determină orientarea, volumul, intensitatea, durata etc.
a fluxurilor turistice în contextul geografic al micro sau macrozonei turistice analizate.
Concluziile desprinse pot servi la stabilirea liniilor directoare de dezvoltare a industriei
turistice în perspectiva unor perioade viitoare.
Pentru exemplificare, în cele ce urmează, sunt prezentate unele interferenţe între
diferitele forme de turism:
De sejur: de vară (pentru soare); de iarnă (pentru sporturi); de repaus (odihnă în
diferite perioade dintr-un an).
Sezonier: de iarnă (pentru soare); de iarnă (pentru zăpadă) de vară; de repaus sportiv.
Itinerant: de agrement de circumstanţă.
Agrement: itinerant particular.
Circumstanţial: particular de agrement.
De iarnă: rezidenţial sezonier; de repaus (odihnă); sportiv.
Repaus: sezonier de iarnă (pentru odihnă); de vară.
Sportiv: de vară; de iarnă etc
În funcţie de aceste câmpuri de interferenţă se stabilesc - pentru fiecare formă de
turism - produsele turistice şi serviciile adecvate, respectiv, măsurile de promovare. Mai
concret, se selectează acele argumente promoţionale care se apreciază că vor stimula turiştii
potenţiali în alegerea acelei formule de vacanţă în măsură să corespundă, cât mai mult,
preocupărilor ior predirecţionate (hobby) pentru timpul liber.

Formele de turism
Formele de turism decurg din modalitatile de practicare a tipurilor de turism mentionate mai sus. Spre
deosebire de tipurile de turism, formele reprezinta modul (sau felul) in care se desfasoara fenomenul turistic. Ca
urmare, formele de turism exprima proprietatile acestuia si nu esenta lui. Deaceia formele de turism au un spectru
mult mai larg decat tipurile de turism.
Criteriile ce inlesnesc stabilirea formelor de turism sunt: zona de provinenta a turistilor, numarul de
participanti, modul de organizare a turistilor, durata sejurului, caracterul temporal de manifestare, mijloacele de
transport folosite, varsta turistilor, caracterul social al turismului, specificul zonei de destinatie, distanta parcursa,
mediul geografic de desfasurare etc. Mai pot fi utilizate criteriile: cauzale, sezonalitatea , directile fluxului turistic,
tipurile de institutii turistice in zona turistica:

Forme de turism
-Turism intern ;
-Turism international ;
-Turism de distanta
-Turism de durata
-Turism dupa transport ;
-Turism dupa varsta ;
-Turism dupa modurile de organizare (organizat, semiorganizat, neorganizat) ;
-Turism dupa modul de desfasurare (continuu, sezonier, de circumstanta) ;
-Turismul dupa scopul vizitei (de vacanta, deinteres comun, de afaceri) ;
-Turismul dupa numurul participarii (grup, individual, in masa).

Formele de turism dupa provinenta turistilor:


a) Turism intern (autohton) este practicat de populatia unei tari prin desfasurari cu destinatie turistica de la
locul de sejur, aflat in cadrul statului. Acesa forma de turism predomina la statele moderne, la care ponderea
turistilor interni variaza intre 90% si 50% (SUA 90%, Marea Britanie 85%, Franta 80%, Olanda 50%) in tara
noastra ponderea turismului intern se ridica la 70% din totalul traficului turistic. Ponderea valentei economice este
mai mare decat a turismului international. Turismul intern economic valorifica pottentialul turistic prin intermediul
bazei tehnico-materiale, cand turismul international lipseste sau este diminuat, sau in perioada anului cand fluxul
international descreste in intensitate iarna la mare sau vara la munte. Prin faptul ca organizeaza si directioneaza
patrimoniul turistic existent a tarii respective, prezinta importanta culturala, cultivand patriotismul in urma
contactelor nemijlocite cu peisajele si oamenii acestora.
Notiunea de turism local in literatura de specialitate este o forma ce cuprinde turismul desfasurat la nivelul
patrimoniului unei unitati admnistrative (comuna, judet etc.)
In context social activitatile turistice creaza locuri de munca, bunastare, invers asigura recreerea si
inbunatatirea sanatatii oamenilor.
b) Turismul international (extern)
In definirea turismului se ia in considerare resedinta permanenta a turistului si nu cetatenia si destinatia
tarii.
Motivatiile care stau la baza turismului international sunt multiple: cunoasterea de locuri noi, solicitarea
unor zone, cu preturi mai scazute. Eexistenta unor obiective deosebite, prezinta o tendinta de ridicare a
prestigului social, pot fi si necesitati de ordin cultural, sportiv, profesional etc.
Dupa fluxul turistic se clasifica in functie de directie: receptiv (de primire) si emitatar (de trimitere).
Turismul international in context economic aduce valuta in tara de destinatie, in general si consumul de
servicii turistice este mai consistent prin participarea turistilor straini, tot odata amplifica si caracterul social al
turismului.

Dupa numarul de participanti.


a) Sub raport numeric se contureaza turismul individual unde participa persoane izolate, familii, sau grupuri
mici, folosind mijloace proprii de transport sau cau comune. Turistul se ocupa singur de toate procesele necesare
calatoriei (deplasare, cazare, sejur), in oarecare masura costul este mai mic. De regula acestui turism ii revine o
gama mai larga de riscuri.
b) Turismul in grup antreneaza un numar mai mare de turisti bineficiind de inlesniri financiare, de obtinerea
vizelor turistice, iar pentru agentii turistici asigura un flux continuu, ceea ce duce la cresterea gradului de ocupare
a bazei de cazare. In acelas timp turistii sunt scutiti de-o serie de preucupari organizatorice. Acasta forma de
turism in oarecare masura se suprapune cu turismul organizat. In realitate acasta forma de turism ghideaza
turismul, dar nu antreneaza suficient turistul in actiunea de cunoastere.

Formele de turism dupa distanta parcursa. Distanta ca factor al diiferentierii formelor de turism impune trei
forme de turism:
-de distanta mica;
-de distanta mare;
-de distanta foarte mare.
Factorul distanta isi perde progresiv din importanta sa datorita perfectionarii mijloacelor si cailor de
transport, ce consta in cresterea vitezei de deplasare, reducand timpul, dar determina diferentieri de pret a
pachetului de servicii turistice.
-Turismul de distanta mica se limiteaza la deplasari scurte, cu o durata de cateva ore pana la un week-end
si prin numarul de participanti si intensitatea fluxului turistic ocupa primul loc in formele enumarate mai sus.
In general turismul de distanta mica are o destinatie recreativa dar poate avea si alte trasaturi: curativ,
cultural-ducativ, shoping etc. Acasta forma de turism este sensibila indeosebi la factorii climatici, vremea
frumoasa fiind o conditie esentiala in desfasurarea lui. Unde participa toate grupele de varsta, dar predomina
intelectualii, studentii, elevii etc.
Infrastructura ce deserveste turismul de scurta durata este compusa dintr-o retea de cai de acces, unitati
deservire rapida (restuarante, baruri, bufete).
-Turismul de distanta mare presupune deplasari de durata medie si lunga, fie in interiorul sau exteriorul
tarii, antrenand un numar mare de turisti. Forma respectiva corespunde cu concedii si vacante, cu o intesitate
majora a fluxului turistic indeosebi vara, creand mari suprasolicitari ainfrastructurii turistice.
-Turismul de distanta foarte mare este caracteristic pentru tarile cu intinderi mari ca (SUA, Federatia Rusa,
Canada, China, Australia) si participantii la actul turistic provin din state dezvoltate economc, din cauza costului
ridicat a ofertei turistice. Din categoria mijloacelor de transport predomina avionul.

Formele de turism dupa gradul de organizare


Criteriul organizatoric creaza premize de planificare si organizarea calatoriei si a sejurului individual sau
acasta sarcina le revine anumitor organe specializate in turism. Stabilind preventiv scopul deplasarii, itinerariul si
locul de destinatie, perioada si durata deplasarii, precum si serviciile care vor fi prestate turistilor.
Dupa gradul de organizare se clasifica in:
-Turism neorganizat este acea forma de turism in care planificarea si organizarea calatoriei si sejurului ii
revine turistului, acesta se adreseaza direct unitatilor prestatoare de servicii in perioada efectuarii deplasarii. In
cele mai multe cazuri practicantii acestei forme de turism depind de anumite tipuri de venituri mai putin prevazute
in bugetul familiar. Turistii neorganizati, creaza probleme organizatorilor de turism prin solicitarea bazelor de
cazare.
-Turismul organizat este o forma de organizare moderna, ce cuprinde grupuri de turisti sau turisti individuali
ce apeleaza la serviciile unor agentii specializate. Creaza multiple avantaje atat practicantilor cat si
organizatorilor:
-ofera comoditate si siguranta turistilor in organizarea calatoriei;
-ofera o eficienta in organizare si planificare a ofertantilor, care la randul sau prin anumite modalitati
organizatorice isi permit organizarea eficienta a procesului turistic pe perioade mai indelugate, atenuand
perioadele suprasolicitate.
Acasta forma este preferata de turistii cu venituri mici si medii iar pachetul de servicii cumparat impune un
anumit program dinainte stabilit.
Turismul semiorganizat este o forma intermidiara ce cuprinde elemente specifice celor doua forme
descrise anterior. Turistii utilizeza cazarea si uneori masa in unitati specializate, iar programul il organizeaza
individual. Acasta forma atrage diverse categorii de turisti dar o prefera tinerii (studenti) cu venituri financiare mai
reduse.

Forme de turism dupa durata calatoriei si modul de desfasurare. Organizarea calatoriei depinde de criteriul
sezonal de timpul liber (concediu, vacanta) si de marimea veniturilor etc., astfel se disting formele: de durata
scurta, medie si lunga.
Turismul de durata scurta si de circumstanta (1-3 zile) se practica la sfarsitul saptamanii in general
cunoscut sub notiunea de week-end. Este specific turistilor din zonele urbane ce se indreapta in zonele
priurbane, punandu-se accent pe latura recreativa (de litoral sau montan). Dar poate fi conditionat si de diverse
manifestari culturale, religioase, sportive antrenand un numar mare de participanti (festivaluri, sarbatori religioase,
olimpiade etc.).
Turismul de durata medie cu caracter incontinuu. Acasta forma de turism este reprezentat de turismul
periodic si de turismul de circumstanta:
-turismul periodic este depedent de potentialul turistic existent in teritoriu ce releva doua forme de turism:
turismul de iarna (montan) si turismul de vara (de litoral). Turismul montan de mare altitudine detine un dublu
sezon turistic, in timpul verii are un caracter de recreere, iar iarna pentru practicarea sporturilor specifice acestui
sezon.
Turismul de lunga durata ce poate fi permanent dupa desfasurare si dupa fondul turistic este continuu sau
permanent. Fiind caracteristic oraselor mari ce detin un anumit potential antropic, si statiunilor balneare. Iar
practicantii consumului turistic, se incadreaza in grupele de populatie ce beneficiaza de perioade lungi de vacante
(studenti, elevi), liber profesionisti, pensionari.

Forme de turism cu scopul vizitei, dupa intesitatea circulatiei turistice este un turism de afaceri, comercial
de marcketing si este una din cele mai complexe forme de turism.
Distingem urmatoarele forme:
-Turism de vacanta, pe langa obiectivele turistice principale (mare, munte) propuse, intervin si obiective
secundare, ca „vizite” culturale etc.
-Turismul de interes comun, cuprinde persoanele cu scop comun pe motive religioase, de sanatate,
sportive, educationale.
-Turismulde afaceri include persoane ce participa la conferinte, simpozioane, targuri, expozitii s.a. Turismul
de afaceri este considerat un turism de reaxare.

Formele de turism dupa transportul utilizat

Formele de turism dupa gradul de dezvoltare economica sau cauzal


Turismul dupa parcurile tematice:
-urban;
-rural;
-agroturism;
-ecoturism

Formele şi tipirile de flux turistic (natural şi antropic)


Evoluţia societăţii umane a creat premise favorabile în conjugarea factorilor economici, psiho-sociali şi
demografici, creând un flux ascendent al circulaţiei turistice din cadrul localităţilor. Între state, se generează un
flux turistic local şi regional pe domenii, dezvoltându-se anumite forme de turism. Mincu R.(2005) le clasifică în
funcţie de următoarele criterii:
a) După motivele călătoriei:
- recreere şi vacanţă (odihnă);
-vizite la rude şi prieteni;
-tratament medical;
-religie, pelerinaj, alte motive
b) După gradul de mobilitate al turismului distingem:
-turismul de sejur lung, rezidenţial, mediu, scurt;
-turismul itinerant (de circulaţie);
-turismul de tranzit.
c) În funcţie de caracteristicile sociale şi economice ale cererii:
-turism particular;
-turism social;
-turism de masă.
d) După gradul de angajare al prestaţiilor turistice:
-turism organizat;
-turism neorganizat;
-turism mixt.
e) După vârsta participanţilor:
-turism pentru preşcolari;
-turism pentru elevi;
-turism pentru tineret;
-turism pentru adulţi;
-turism pentru varsta a 3–a.
Aceste forme de turism nu trebuie privite izolat, ele se suprapun prin anumite
caracteristici comune.
După obiectivele cu potenţial turistic se împart în două grupe mari: antropic şi
natural.
Principalele atribuţii recreeative ale obiectivelor de provinienţă antropică au la origine următoarele însuşiri:
vechimea obiectivului, unicitatea, individulitatea, dimensiunea, funcţionalitatea (descrise anterior).
După funcţie pot fi structurate în două grupe de obiective şi anume:
-edificii şi elemente cu funcţiune turistică;
-activităţi antropice cu funcţie atractivă;
-construcţiile şi edificiile istorice;
-edificii economice cu funcţie turistică: tunele, canale, baraje, lacurile de acumulare şi apeducte;
-edificii cu funcţie turistică propiu zisă: parcuri de recreere, de agrement, cazinouri, fântâni;
-activităţi umane cu funcţie turistică: carnavaluri, târguri, expoziţii, pelerinaje religioase, competiţii sportive,
manifestări de sărbători
-resusele turistice de natură etnografică: ocupaţiile şi meşteşugurile, cultivarea pământului, creşterea
animalelor, exploatarea şi prelucrarea lemnului, pescuitul, olăritul şi obiceiurile ş.a.
Ansamblul condiţiilor naturale formează suportul material al tuturor activităţilor turistice, ce constituie
însuşirile care au valenţe estetice deosebite, în motivaţii care declanşează fluxuri turistice.
Principalele categorii de resurse care aparţin cadrului natural cu atractivităţile turistice şi provoacă fluxurile
turistice sunt: relieful (diversitatea fenomenelor, vârfurile şi crestele montane, abrupturile şi canioanele, văile
abrupte, şi munţii vulcanici, dune şi câmpuri de dune, vulcanii noroioşi, plaje, peşteri, depozite litologice).
Hidrografia: (reţele fluviale, lacurile, structuri glaciare, cascade, ape termale, izbucurile gheţarilor). Clima
(precipitaţiile, vânturile, nebulozitatea la bază fiind indicii climatici turistici pentru zonele de câmpie dealuri podişuri
şi munţi, Cocean P. şi Colab. 2005). Biodiversitatea, rolul turistic al vegetaţiei este conţinut în compoziţia
asociaţiilor, prezenţa unor plante, dimensiunile şi vârsta unor plante şi ritmul evoluţiei anuale, efectul de margine
şi de insulă, elemente cu ordin spiritual legate de vegetaţie.
Turismul cinegetic şi pescuitul sportiv, după modul de practicare, reprezintă un domeniu de recreere, dar în
acelaşi timp un sistem de reglare artificial a numărului de indivizi ai populaţiei de pe arealul respectiv. Activităţile
sportive, parcurile de agrement ş.a. sunt domenii de recreere.
În funcţie de motivaţie, structura fluxului turistic în practica turistică internaţională, şi mai recent în
România, cuprinde:
-turismul de afaceri: în lume, circa 20 % din totalul călătoriilor internaţionale şi aproape ¼ din totalul
încasărilor turistice provin din domenii diferite de la o ţără la alta în funcţie de dotarea turistică şi nivelul de
dezvoltare economică. Turismul de afaceri este unul dintre cele mai dinamice componente a activităţii turistice,
care se împarte în două grupe, după modul de realizare:
-turismul de afaceri intern: (seminarii, întâlniri ale conducerii firmei cu salariaţi, schimb de experienţă);
-turismul de afaceri extern: se realizează în afara întreprinderii, în instituţii specializate (universităţi, instituţii
de cercetare, centre de pregătire profesională). Poate fi desfăşurat în unităţi hoteliere adecvate sau într-un cadru
pur turistic sau rustic din mediul rural. Din punct de vedere al conţinutului, formele de turism de afaceri se
structurează:
-turism general de afaceri (delegaţiile);
-târguri şi expoziţii;
-reuniuni, întruniri;
-călătorii stimulente.
Turismul cultural. Pentru ca o călătorie să fie inclusă în sfera turismului cultural trebuie să îndeplinească
trei condiţii:
-să fie determinată de dorinţa de cunoaştere, de cultivare;
-să se consume un produs turistic cu semnificaţie culturală (monument, operă de artă, spectacol, schimb
de idei);
-să presupună intervenţia unui mediator persoană, document scris, material audio-vizual care să pună în
valoare şi să realizeze produsul cultural.
Afirmarea şi dezvoltarea turismului cultural sunt stimulate de curiozitatea oamenilor, de creşterea nivelului
de instruire, de civilizaţie, în concordanţă cu specificul valorilor şi componentele patrimoniului cultural. Formele de
turism se concretizează în: vizitarea obiectivelor patrimoniului istoric, vestigii arheologice, istorice, monumente,
castele, edificii religiose, ansambluri urbane şi rurale, parcuri şi grădini ş.a.
Fluxul turistic (circulaţia turistică) desemnează un număr de persoane care circulă între un bazin de cerere
şi unul de ofertă, formarea şi amploarea lui fiind condiţionată de caracteristicile celor două bazine (cererea şi
oferta) şi de factorii expuşi anterior, care modelează intensitatea şi structura circulaţiei la nivel local, regional şi
mondial. Corespunzător, turismul internaţional poate fi exprimat prin totalitatea fluxurilor ce iau naştere între ţările
(zonele) emiţătoare şi cele receptoare. Bazinele de cerere sunt de regulă ţările dezvoltate economic, ce oferă
locuitorilor posibilitatea efectuării unor călătorii internaţionale, care se mai numesc domenii de import, întrucât
călătoriile rezidenţilor presupun cheltuieli valutare. Bazinele de ofertă sunt reprezentate de zonele cu atracţii
turistice deosebite. Aceste fluxuri turistice se realizează pe piaţa concurenţială a importatorilor şi exportatorilor.
Cercetările întreprinse de Rodica Mincu (2005) scot în evidenţă cauzele formării fluxurilor turistice:
-oferta de vacanţe limitată a zonelor emiţătoare;
-inaccesibilitatea unor produse turistice, fie din cauza preţurilor ridicate, fie din alte motive;
-absenţa unor produse turistice (cura-heliomarină, bucătării şi produse de alimentaţie specifică sau un
anumit mediu etc.);
-cererea unor produse specifice (unicate).
Analizele efectuate de către Mincu R.(2005), asupra fluxurilor turistice internaţionale sub aspect spaţial,
dintre zonele de emisie şi cele de recepţie, scoate în evidenţă existenţa unor fluxuri turistice:
-interregionale (intercontinentale);
-intraregionale (intracontinentale, intrastatale, intrazonale) care din ponderea totală a fluxului turistic deţine
80%.
În calculele estimării fluxului turistic se apelează la modelele:
Modelul preferinţei relative;

Fluxul turistic privit în ansamblu, după motivele călătoriei şi potenţialul atractiv al factorilor genetici ai
agroturismului poate fi structurat în următoarele grupe:
-determinant, care este dependent de gradul de dezvoltare economică a regiunii (statul), ce depinde de
potenţialul financiar în invidual şi regional în consumul de produse turistice;
-derivat (antropic), care în esenţă determină turistic dezvoltarea societăţii în context istorico-economic;
-secundar (potenţialul natural) independent de potenţialul determinant-derivat, dar depedent de
necesitatea umană de-a cunoaşte, recreea, recupera etc.
În cercetarea fluxului turistic, se fac determinări, pentru fiecare destinaţie turistică pe mai mulţi ani,
prluându-se indicii turistici (preferinţele relative), iar cu ajutorul trend-lui se pot face previziuni ale orientării
fluxurilor turistice.
Modelul cuantificării constă în diferenţierea de preţ şi distanţă (destinaţie) dintre emiţători şi receptori.
Preţul este un factor complex, fiind rezultatul mai multor variabile obiective şi subiective. Costul produsului turistic
include cheltuelile de transport (distanţa, preţul, viteza de deplasare, confortul etc.) şi calitatea ofertei turistice.
Modelul gravitaţional se bazează pe distanţa, capacitatea de cazare sau pe anumite componente ale
pachetului de servicii (produse oferite, ospitalitate, nivel de cultură, limba vorbită, acoperire telefonică etc.)
Fluxul de turişti dintre cele două regiuni, una emiţătoare şi alta receptoare, este direct proporţională cu
populaţia acestora şi invers proporţională cu distanţa dintre ele.

Econometric se pot calcula şi analiza anumite modele mai complexe ale dispersiei fluxurilor turistice, unde
se pot lua în calcul mai multe variabile ale obiectivelor, cu avantajele şi imperfecţiunile lor (decurgând din
dificultatea cuantificării unor factori, şi din imposibilitatea obţinerii unor informaţii detailate). Astfel de modele sunt
utilizate pe scară tot mai largă, pentru caracterizarea distribuţiei spaţiale a circulaţiei turistice, care la rândul lor
pot fi utilizate pentru argumentarea politicilor turistice.
Din punct de vedere spaţial, fluxurile turistice se pot diferenţia: după direcţii, distanţă, amploare, structură
etc:
-fluxuri interregionale (Europa de Nord spre Europa Centrală);
-fluxuri regionale (din cadrul Europei Centrale);
-fluxuri naţionale, tipice pentru ţările cu un singur „produs turistic” (litoralul Mării Negre pentru România)
etc.
Analiza în timp a fluxurilor turistice permite punerea în evidenţă a trei categorii de ritmuri de evoluţie.
Acestea se evidenţiază prin indicatorii: numărul de turişti sosiţi şi încasările provenite din turism:
-ritmuri pe termen lung (decenii) din care reiese evoluţia progresivă sau regresivă a indicatorilor;
-analiza pe termen scurt, care clarifică variaţiile intraanuale foarte mari dintre fluxul pozitv şi negativ.
Pentru România, după Mincu R.(2005), fluxurile interne şi internaţionale au înregistrat mari variaţii, cu o
tendinţă generală de scădere în anul 2000 (litoral, montan, balneo-recreativ), 1,23 milioane de turişti cu o durată
medie a sejurului de 7,3 zile faţă de anul 1995-1,8 milioane turişti. A scăzut numărul de angajaţi antrenaţi în
organizarea de activităţi de turism extern, de la 266 000 în anul 1998 la 190 000. Cea mai mare parte au vizitat
ţări ale Europei (93,3%): Ungaria 43%, Turcia 12,8%, Iugoslavia 7,1% si 6,7% ţări de pe alte continente. În
acelaşi timp au fost înregistrate 5,264 milioane sosiri: R.Moldova 1,436 milioane; Ungaria 1,203milioane; Turcia
0,253 milioane; Bulgaria 0,363 milioane. Dintre sosiţii din ţările occidentale (0,834 mln): Germania 0,255 mln;
Italia 0,189 mln.
Fluxul turistic după habitatul urban în medie pe Terra este de 80% şi 20% în mediul rural. În România
fluxul turistic din mediul rural (turismul rural-agroturismul) în formele sale organizate, actualmente are o
dimensiune redusă în privinţa vizitatorilor străini, cât şi a celor români, sub 1% din totalul circulaţiei turistice.

Fluxul turistic urban se referă la petrecerea timpului liber în oraşe, pentru vizitarea rudelor, prietenilor,
spectacole, muzee, expoziţii şi efectuarea cumpărăturilor. Oraşele deţin elemente de valoare artistică de origine
antropică (arhitectură, evenimente, instituţii culturale etc.).
În privinţa motivelor de călătorie în spaţiul urban, pe primul loc se situează programe cu conţinut cultural
35-45 %, urmate de întâlniri cu familia circa 20 %, întâlniri cu prietenii 15 %, afaceri şi motive personale 10-15 %,
la care se mai adaugă şi vizitele cu caracter gastronomic şi diverse cumpărături.
Pentru statele din UE deplasările în oraşe concetrează 35 % din fluxul turistic. Din toate acestea,circa 80
% din vizite în oraşe reprezintă turism urban pur şi 20 % este turism complementar-vizitarea aşezărilor urbane
fiind asociată altor forme de petrecere a vacanţei (turism litoral, montan etc.)
Mincu R.(2005), analizând structura motivaţională a călătoriilor urbane, susţine că 40% din totalul vizitelor
revine turismului cultural. Formele de turism se concentrează în:
-vizitarea obiectivelor patrimoniului istoric (vestigii arheologice, istorice, diverse monumente: castele,
edificii religioase, ansambluri urbane sub formă de parcuri de agrement grădini botanice, zoologice;
-vizitarea muzeelor: de arheologie, istorie, ştiinţe naturale, specializate sau tematici naţionale sau
regionale, grădini botanice sau zoo;
-participarea la spectacole de operă, balet, teatru, concerte, festivaluri de muzică,dans, film, folclor,
sărbători tradiţionale, expoziţii, târguri etc.;
-turism industrial şi tehnic-situat în opinia specialiştilor între cel cultural şi de afaceri, caracterizat prin
vizitarea unor obiective economico-industriale, construcţii specifice (baraje, viaducte, poduri, canale, turnuri etc.),
ansambluri arhitectonice (urbane moderne sau tradiţionale etc.)
Turismul cultural, prin natura şi motivele sale, şi prin locul de desfăşurare şi modul de organizare, se
integrează mai mult cu cel urban şi se interferează cu cel de agrement şi cel de afaceri. Produsul turistic cultural
se constituie în două grupe dinstincte:
-cultural (prin motive interne psihologice);
-infrastructura turistică: mijloace de transport, de primire, găzduire, alimentaţie.
Aceste forme de turism se materializează prin calitatea unităţilor de cazare, a alimentaţiei, numărul şi
calitatea mijloacelor de agreement şi fluxul turistic, în concordanţă cu mediul natural şi socio-cultural din zonele
receptoare.

Fluxul turistic rural


În habitatul rural se practică diverse forme ale turismului alternativ, inclusiv agroturismul. În general,
noţiunea de turism rural are o expresie definită incomplet de către specialişti. Turismul alternativ reprezintă o
formă de petrecere a unei perioade de timp determinată în mediul rural, mijlocul de cazare fiind pensiunea (sau
gospodăria ţărănească, ferma agroturistică, precum şi alte locaţii (hanuri, hoteluri rustice, popasuri, ferma
ecvestră, camping etc.) În realitate, turismul rural este un mediu unde se practică şi agroturismul. Principiul
economic este latura fundamentală în delimitarea turismului rural de agroturism. Turismul rural presupune acelaşi
habitat (gospodărie ţărănească, pensiune, fermă, cabană, han etc.) dar principiul fundamental constă în
consumul produselor agricole. Este cunoscut faptul că turismul se poate practica nu numai în habitatul rural, dar
şi în habitatul agro-rural. Mulţi specialişti din domeniu confundă textura rurală cu habitatul rural, în toată
complexitatea sa.
O aşezare cu o anumită populaţie (densitate, structură socială), cu un anumit mod de productie şi anumite
trăsături istorice (tradiţii şi obiceiuri) poate fi încadrată în pachetul de servicii turistice.
Vestigiile naturale şi antropice existente în mediul respectiv joacă rolul de surse de venit complementare,
creând un flux turistic cu caracter permanent sau periodic, motivând dezvoltarea turismului complex sau pe
anumite produse.