Ec Turism

ECONOMIE ÎN TURISM NOTE DE CURS
Cursul 1 Turismul – delimitări conceptuale

Cursul 1
TURISMUL – DELIMITĂRI CONCEPTUALE
1.1. Concepte şi clasificări folosite în turism

1.2. Locul şi rolul turismului în economie
1.3. Contribuţia turismului la dezvoltarea economico-socială
1.4. Factori de influenţă ai fenomenului turistic
Importanţa tot mai mare a turismului în cadrul activităţii economice în perioada

contemporană a dat naştere preocupărilor pentru definirea cât mai exactă şi completă a
fenomenului turistic.
Apariţia turismului ca fenomen nu poate fi datată cu exactitate dar se poate observa că
încă din cele mai vechi timpuri au existat forme incipiente de turism. Se ştie că omul nu a
reuşit să producă tot ce îi era necesar existenţei, dar, deşi nu dispunea de mijloace de
comunicaţie, totuşi a căutat să cultive şi să întreţină relaţii cu semenii săi din alte colectivităţi,
prin intermediul schimburilor comerciale, ceea ce a favorizat, inerent şi o lărgire treptată a
contactelor, permiţând o mai bună cunoaştere reciprocă a colectivităţilor respective.
Nu trebuie uitat faptul că Jocurile Olimpice organizate în vechea Eladă au dat naştere
călătoriilor locuitorilor greci. De asemenea, pelerinajele la locurile de cult pot fi şi ele
considerate activităţi turistice.
Vechii greci încheiau contracte de vizite reciproce, prieteneşti, cu oameni de aceeaşi
ocupaţie, dobândind în acest fel siguranţa călătoriei. Acest contract de vizitare se putea
moşteni din tată în fiu.
Nici locuitorilor din Imperiul Roman nu le-a fost străin fenomenul turistic: patricienii
romani făceau călătorii spre staţiunile cu ape termale pentru tratarea unor boli, deci exista o
formă de turism pentru tratament sau în scop curativ1.
Mai târziu, în Evul Mediu, turismul a cunoscut o dezvoltare în special în scopuri
religioase – pelerinaje la locurile sfinte. Instabilitatea provocată de fărâmiţarea statală şi
războaie au încetinit fenomenul turistic, dar odată cu încetarea acestora, călătoriile turistice au
progresat în mod diferit de la o zonă la alta, de la o ţară la alta, până spre mijlocul secolului al
XIX-lea.
Primul ghid turistic apare în 1130 şi este scris de Aimeri Picaud, un călugăr francez.
Turismul, în sens de vizitare a unor locuri, este întâlnit în primele sale manifestări la
Marco Polo în sec. al XIII-lea, apoi în călătoriile aristocraţiei britanice prin Europa în secolul
al XVIII, la David Livingstone în celebrele sale călătorii prin Africa în secolul al XIX-lea.
Fondatorul turismului organizat este considerat Thomas Cook care în 1841 asigura
călătorii cu trenul între Loughborough şi Leicester.
Revoluţia industrială, apariţia locomotivelor cu aburi şi construcţia primelor căi ferate,
urmate de apariţia automobilului au determinat dezvoltarea puternică a mijloacelor de
deplasare în spaţiu precum şi a căilor de comunicaţie, toate acestea determinând extinderea
activităţilor turistice.
De-a lungul timpului, încep să se diversifice motivaţiile de călătorie, conturându-se tot
mai mult activitatea de turism, determinată de acţiuni religioase, folosirea băilor curative,
deplasările calfelor şi studenţilor către centrele universitare, călătorii către lumi noi etc. În
paralel cu creşterea traficului de călători s-au dezvoltat şi industria hotelieră, comunicaţiile,
transportul, precum şi activităţile destinate turismului.
1
În Roma antică existau 854 de băi populare şi 14 de lux
1
Transformarea circulaţiei de călători în turism propriu-zis a început odată cu secolul al
XVIII-lea şi s-a manifestat, în primul rând, prin creşterea numărului de călători englezi ce se
îndreptau în mod special către Franţa, Elveţia, Italia.
Alături de revoluţia tehnico-ştiinţifică, turismul a devenit unul dintre cele mai
spectaculoase fenomene ale secolului XX, cu consecinţe economice, sociale şi umane
importante, detaşându-se ca activitate economico-socială distinctă.
Transformarea turismului în activitate economico-socială a favorizat apariţia şi
dezvoltarea unui nou sector economic, cel al prestărilor de servicii cunoscut şi sub denumirea
de sector terţiar, în cadrul căruia un aport important îl aduce industria turistică.
1.1. Concepte şi clasificări folosite în turism
Importanţa tot mai mare pe care o are turismul în perioada actuală a determinat
preocupări pentru definirea cât mai exactă şi completă a fenomenului.
Cuvântul „turism” provine din verbul „to tour” care în limba engleză înseamnă a
călători, a colinda. Acest termen a apărut în Anglia anilor 1700 cu sensul de a desemna
acţiunea de a voiaja în Europa, în general, şi în Franţa, în special, având la bază cuvântul
francez „tour” care se traduce prin călătorie, plimbare, drumeţie, mişcare în aer liber, fiind
mai apoi preluat de majoritatea limbilor europene pentru a exprima forme de călătorie în scop
de recreere, agrement, plăcere.
La rândul său, cuvântul francez „tour” derivă din cuvântul grecesc „tournos” şi
respectiv din latinescul „turnus” păstrând semnificaţia de circuit, în sensul de călătorie.
Din termenul „turism” a derivat şi din termenul „turist” adică acea persoană care
efectuează călătoria pentru propria plăcere.
În Europa, primele încercări de a considera turismul ca un fenomen social şi economic
datează încă din anul 1880, dar abia în 1905 s-a conturat o definiţie a acestui fenomen, în
lucrarea autorului german E. Guyer-Freuler care arăta că: „Turismul, în sensul modern al
cuvântului, este un fenomen al timpurilor noastre, bazat pe creşterea necesităţii de refacere a
sănătăţii şi pe schimbarea mediului ambiental, pe naşterea şi dezvoltarea sentimentală de
receptivitate pentru frumuseţile naturii.”
În anul 1910, economistul austriac Jean von Schullern zu Schrattenhoffen descria
turismul ca fiind „fenomenul care desemnează toate legăturile, în special economice, şi care
intră în acţiune pentru rezidenţii temporari şi străini dispersaţi înăuntrul unei comune, unei
provincii, unui stat determinat”.
Între anii 1910 şi 1930, literatura turistică de specialitate s-a caracterizat printr-o serie
de studii şi lucrări privind analiza efectelor turismului asupra economiilor naţionale ale ţărilor
primitoare de turişti.
În 1910 profesorul belgian Edmund Picard, într-un articol intitulat Industria
călătoriilor, definea turismul ca „ansamblul organelor şi funcţiilor lor, nu numai din punctul
de vedere al celui care se deplasează, al călătorului propriu-zis, dar, în principal, din punctul
de vedere al valorilor pe care călătorul le ia cu el şi al celui care, în ţările în care soseşte cu
portofelul doldora, profită direct şi indirect de cheltuielile pe care le face spre a-şi satisface
nevoile de cunoştinţe sau de plăcere”.
În 1933, profesorul englez F. W. Oglivie definea turiştii drept nişte persoane care
„satisfac două condiţii: sunt depărtate de casă pentru o perioadă care nu depăşeşte un an şi
cheltuiesc bani în acele locuri fără să-i câştige”, în timp ce A. C. Norwall în 1936 considera
că „turistul este acea persoană care intră într-o ţară străină pentru orice alt scop decât pentru a-
şi stabili o reşedinţă permanentă sau pentru afaceri şi care-şi cheltuieşte, în ţara unde se
stabileşte temporar, banii câştigaţi în altă parte”.
2
Profesorul elveţian W. Hunziker în 1940 a elaborat o definiţie a turismului, acceptată pe
plan mondial: „Turismul este ansamblul de relaţii şi fenomene care rezultă din deplasarea şi
sejurul persoanelor în afara domiciliului lor, atâta timp cât sejurul şi deplasarea nu sunt
motivate printr-o stabilire permanentă şi o activitate lucrativă oarecare”.
The Shorter Oxford English Dictionary, elaborat în 1950, defineşte turismul ca fiind
„teoria şi practica din sfera călătoriilor; călătoria fiind de plăcere”, iar turistul drept „cel care
face un tur sau mai multe tururi, în special cel ce face aceasta pentru recreere, cel care
călătoreşte de plăcere sau pentru motive culturale, vizitând diverse locuri pentru obiectivele
interesante ale acestora, pentru peisaj sau alte asemănătoare”.
Dicţionarul enciclopedic român propune următoarea definiţie a turismului: „activitatea
cu caracter recreativ sau sportiv, constând din parcurgerea, pe jos sau cu diferite mijloace de
transport, a unor distanţe, pentru vizitarea regiunilor pitoreşti, a localităţilor, a obiectivelor
culturale, economice, istorice, etc.”
Dictionnaire touristique international, 1969, conţine următoarea definiţie: „Turismul
reprezintă ansamblul de măsuri puse în aplicare pentru organizarea şi desfăşurarea unor
călătorii de agrement sau în alte scopuri, realizate fie prin intermediul unor organizaţii,
societăţi sau agenţii specializate, fie pe cont propriu, pe o durată limitată de timp, precum şi
industria care concură la satisfacerea nevoilor turiştilor.”
Se observă că, de-a lungul anilor, conţinutul noţiunii de turism s-a modificat, s-a
îmbogăţit continuu şi, de la începutul secolului XXI reprezintă „un ansamblu de acţiuni
umane puse în funcţiune pentru realizarea călătoriilor de plăcere”. Această noţiune include
„industria ospitalităţii (hospitality industry) ca parte componentă a sectorului terţiar al
economiei naţionale având ca scop principal satisfacerea cerinţelor turistului.
În cadrul turismului există două categorii de relaţii: relaţii materiale, care apar atunci
când turiştii recurg la anumite servicii plătite şi relaţii imateriale rezultate din contractul cu
populaţia locală, cu civilizaţia, cultura, tradiţiile, instituţiile publice, etc din ţara vizitată.
Astfel se creează, implicit, relaţii complexe între turist şi ţara, regiunea, zona sau localitatea
(staţiunea) vizitată şi între anumite aspecte ale vieţii economice, financiare, sociale, culturale
etc. şi turismul ca ramură a economiei naţionale (sector terţiar al economiei naţionale).
Dezvoltarea turismului presupune existenţa unui potenţial turistic care prin atractivitatea
sa să incite şi să asigure integrarea unei localităţi (staţiune), zonă, regiune sau ţară în circuitele
turistice interne şi internaţionale şi care să deţină infrastructura şi amenajările necesare
turiştilor.
În sens larg, potenţialul turistic reprezintă totalitatea elementelor componente ce ţin de
dotările tehnico materiale, edilitare, servicii turistice şi structura tehnică generală. Elementele
componente ale potenţialului turistic sunt resursele naturale, resursele antropice la care se
adaugă baza tehnico-materială, infrastructura generală şi turistică, forţa de muncă angajată în
turism şi serviciile de alimentaţie, agrement şi suveniruri (figura 1.1.)
3
NATURAL ANTROPIC
- vestigii şi monumente
- relieful istorice şi de artă
- clima - etnografie şi folclor
- hidrografie - resursele turistice legate de
- vegetaţia o activitate economică
- faună - potenţialul
sociodemografic
BAZA TEHNICO-
MATERIALĂ INFRASTRUCTURA
TURISTICĂ POTENŢIALUL GENERALĂ ŞI
- unităţi de cazare, TURISTIC TURISTICĂ
- unităţi de alimentaţie, (oferta turistică
- unităţi de agrement, - căi de acces,
efectivă)
- unităţi de transport turistic, - echiparea teritorială
- unităţi de tratamente
balneomedicale,
- unităţi comerciale
FORŢA DE MUNCĂ BUNURI ALIMENTARE

ANGAJATĂ ÎN ŞI INDUSTRIALE
TURISM COMERCIALIZATE
TURIŞTILOR
Figura 1.1. Elementele potenţialului turistic
Resursele naturale cuprind frumuseţile montane şi peisagistice, plajele de pe litoral,

factorii de cură din staţiunile balneo-climaterice, clima (temperatură, precipitaţii, strat de
zăpadă, bioclimat), hidrografia (ape freatice şi minerale, râuri, lacuri naturale şi antropice,
Marea Neagră, Delta Dunării), vegetaţia (păduri de diferite tipuri, floră specifică), fauna
(fondul cinegetic şi cel piscicol, speciile ocrotite), alte atracţii de interes ştiinţific, cu caracter
de unicat, etc., elemente care se constituie în baza ofertei turistice potenţiale ale unei zone
fiind aşa numita ofertă primară.
Resursele antropice, create de mâna omului, îmbogăţesc şi facilitează valorificarea
raţională a potenţialului turistic natural şi sunt reprezentate de: vestigii (arheologice, cetăţi
etc.) şi monumente istorice şi de artă, etnografie şi folclor, resursele turistice legate de o
activitate economică (industrială, agricolă, energetică, comercială etc.) precum şi potenţialul
socio-demografic (aşezări rurale şi urbane). Aceste resurse antropice reprezintă oferta turistică
secundară care transformă ofertele turistice potenţiale în oferte turistice efective.
Punerea în valoare a resurselor naturale şi a celor antropice într-o zonă de interes turistic
este influenţată de dinamica dezvoltării economiei naţionale, de politica promovată în
domeniul turismului, de facilităţile oferite pentru atragerea vizitatorilor de către o ţară
primitoare de turişti.
4
1.2. Locul şi rolul turismului în economie
Revoluţia tehnico-ştiinţifică şi progresul tehnic au adus modificări în structura relaţiilor

economice între ţări. Dacă la început schimburile de mărfuri erau singurele forme de realizare
a legăturilor comerciale internaţionale, treptat, au apărut noi forme de relaţii nepatrimoniale,
unele dintre ele cu un puternic caracter economic.
Sectoarele de prestări de servicii s-au dezvoltat atât ca operaţii auxiliare cât şi ca
operaţii complementare schimburilor de mărfuri şi alături de valorificarea inteligenţei tehnice
în paralel cu produsele vândute au dus la creşterea importanţei activităţii turistice dând naştere
unui nou sector economic cu caracter nepatrimonial – „comerţul invizibil”.
Varietatea activităţilor din domeniul turismului, interdependenţa dintre acestea,
legăturile existente între activităţile de turism şi alte ramuri ale economiei naţionale, creşterea
factorilor cu acţiune de durată şi spaţiere care influenţează raportul cerere-oferta au făcut ca
turismul să devină o adevărată industrie cu rol tot mai mare în cadrul economiei naţionale a
unei ţări.
Rolul acestor relaţii în cadrul unei economii naţionale din modul cum influenţează
disponibilităţile valutare de care dispune o economie naţională şi din aportul lor la efortul unei
ţări pentru dezvoltarea economiei naţionale.
Comerţul exterior al unei ţări include întreaga activitate economică de import şi export
înregistrată într-o perioadă determinată. Cunoaşterea cu exactitate a importului şi exportului
realizat, corelarea intrărilor şi ieşirilor de mărfuri pe o perioadă determinată de timp se
realizează cu ajutorul balanţelor comerciale.
Privit ca sector economic destinat, turism cuprinde o gamă variată de servici:
publicitate, promovare, informare, cazare, alimentaţie publică, tratament balnear, agrement,
divertisment etc. Turismul acţionează în mod dinamic asupra economiei naţionale
presupunând o cerere specifică de bunuri şi servicii, cerere care determină o creştere în sfera
producţiei acestora. Cererea turistică determină o anumită ofertă turistică: structuri turistice
dezvoltate, mijloace de transport, structuri de agrement (pentru sporturi de iarnă, sporturi de
vară etc.).
Turismul face din comerţul invizibil influenţând balanţa de plăţi a unei ţări prin
creşterea încasărilor din turismul receptor şi a plăţilor pentru turismul emitent de fluxuri
turistice.
Datorită efectului economic pe care îl are turismul internaţional, multe state cu
economii în curs de dezvoltare şi-au îndreptat eforturilor pentru dezvoltarea industriei lor
turistice datorită furnizări devizelor necesare pentru a-şi dezvoltă economia naţională.
În ţările cu veche tradiţie turistică spre exemplu: Grecia, Italia, Spania, Elveţia, Franţa,
Egipt, prin susţinerea dezvoltării industriei turistice, a fost mărit aportul acesteia la formarea
PIB având valori între 5-15%, valori apropiate de unele ramuri economice de bază.
Turismul participă la economia unei ţări prin aportul de valută ducând la echilibrarea şi
uneori la crearea unui sold pozitiv, activ în balanţa de plăţi a şi uneori la crearea unui sold
pozitiv, activ în balanţa de plăţi a ţării respective.
Direct sau indirect, statul are un rol important şi în procesul de orientare a cererii
turistice. Turismul modern este produsul direct al dezvoltării social-economice a ţărilor,
respectiv al unui nivel determinat de venituri, al unui timp liber sporit etc. Dezvoltarea
turismului de masă a creat probleme serioase cu privire la sezonalitatea cererii turistice şi la
eşalonarea concediilor şi vacanţelor statele au făcut şi continuă să facă eforturi pentru
rezolvarea acestor probleme.
Turismul este consumator de resurse naturale şi culturale, de servicii directe şi indirecte,
fiind la rândul său iniţiator de servicii proprii. Serviciile turistice contribuie la dezvoltarea
producţiei, la dezvoltarea fluxurilor materiale şi a informaţiilor în economia naţională, având
5
implicaţii sociale, politice, culturale, economice şi fiind într-o strânsă legătură cu ritmurile de
dezvoltare ale celorlalte ramuri economice.
Locul serviciilor turistice în cadrul economiei unei ţări poate fi sintetizat şi reprezentat
prin figura 1.2.
AUTONOMIE
COMPETENTE
DECENTRALIZARE LOCALE
ADMINISTRATIVĂ GESTIONAREA
TERITORIULUI
DIFERENTIATA
INVESTITIONALE
FINANCIAR-BANCARE
CERINTE DE
EFICIENTIZARE SOCIALE
RESTRUCRTURARE
ECONOMICA COOPERAREA PUBLIC
INTER-
SECTORIALA MIXT
SERVICII PRIVAT
TURISTICE NOILE ASPIRATII
SOCIALE
CERINŢE SOCIALE
DIVIZIUNEA
DIVERSIFICAREA
ACCENTUATA A
SERVICIILOR
MUNCII
NOILE
TEHNOLOGII
EVOLUŢIA ROBOTIZATE
ŞTIINŢIFICĂ ŞI INFORMATIZARE
LEGISLATIVA ACCELERAREA TELECOMUNICATII
TRANSFERULUI
TEHNOLOGIC
DINAMICA ARMONIZAREA
JURIDICA SI LEGISLATIVA
LEGISLATIVA REGLEMENTARI
ANALIZA
FACTORILOR DE
INFLUENTA RESURSE
ENERGETICE
ASPECTE
NOI CONJUCTURI RESURSE
ISTORICE SI ALE FENOMENULUI
TEHNICE TURISTICE
TURISTIC
PROBLEME
ORGANIZARE ECOLOGICE
PROFESIONALA
RESTRUCTURARI
ALE
PRODUSELOR
TURITICE
TURISTIC
GENEREAZA ACCELERAREA DEZVOLTARII ADOPTAREA NOILOR
NOI SERVICIILOR TURISTICE CONDITII ALE ECONOMIEI
SERVICII DE PIATA
Figura 1.2. Locul serviciilor turistice în economie
1.3. Contribuţia turismului la dezvoltarea economico-socială
Fenomenul turistic este deosebit de complex având implicaţii atât economice cât şi
culturale, sociale dar şi politice, între acestea existând legături de interdependenţă. Spre
deosebire de alte sectoare de prestări de servicii, industria turismului este în strânsă relaţie de
intercondiţionalitate cu nivelurile şi ritmurile de dezvoltare ale celorlalte ramuri ale economiei
naţionale şi stimulează dezvoltarea celorlalte sectoare precum industria, agricultura,
transporturile, construcţiile, comerţul etc.
Interdependenţa dintre dezvoltarea turismului intern şi internaţional şi creşterea
economică determină cererea pentru o serie de bunuri şi servicii care altfel nu ar fi fost
produse, respectiv prestate. Această interdependenţă dintre turism şi dezvoltarea economiei
unei ţări se regăseşte în următoarele sectoare:
6
- în industria alimentară – producerea şi comercializarea produselor agroalimentare,
băuturi pentru turişti;
- în industria uşoară – producerea de mărfuri solicitate de turişti;
- în sectoarele care realizează amenajările de infrastructură generală şi turistică –
reţeaua de drumuri, aeroporturi, aprovizionare cu energie şi apă, lucrări de
sistematizare teritorială;
- în sectoarele care asigură investiţiile în baza tehnico-materială a turismului – industria
construcţiilor, trusturi financiare, bănci;
- în sectorul comercial – dezvoltarea reţelei de unităţi comerciale şi de alimentaţie;
- în sectoarele de prestări de servicii de interes general dar de care beneficiază şi turiştii
– transporturile locale urbane şi interurbane, poştă, telefon, fax, internet,
frizerie-coafură, curăţătorii chimice şi auto, servicii de reparaţii şi
întreţinere;
- în sectoarele cultural-artistice – cinematografe, teatre şi alte instituţii de artă, muzee,
expoziţii, manifestări sportive.
Efectele economice ale turismului se observă şi în veniturile realizate de forţa de muncă
utilizată direct sau indirect în industria turismului. Forţa de muncă utilizată în industria
turismului trebuie să fie de o anumită calitate, cu un anumit nivel de calificare şi utilizată în
mod raţional pentru a obţine o satisfacţie cât mai mare din partea turiştilor şi care în final să
ducă la dezvoltarea tot mai puternică a turismului.
De asemenea, eficienţa dezvoltării turismului are la bază resursele naturale şi antropice
care nu se epuizează şi sunt puse în valoare prin intermediul turismului.
Resursele antropice sunt turistice determinând astfel consumul turistic şi implicit
eficienţa economică a turismului.
Turismul are şi vocaţie ecologică implicând o exploatare mai raţională a resurselor
naturale putându-se adopta mai uşor mărunte de protecţie a mediului.
De asemenea, turismul poate contribui în mare măsură la dezvoltarea durabilă, la
protecţia şi conservarea mediului natural, cultural şi social.
Conform Organizaţiei Mondiale a Turismului din fiecare opt persoane ocupate, o
persoană depinde direct sau indirect de existenţa şi dezvoltarea industriei turismului.
Turismul trebuie să fie durabil pentru ca dezvoltarea societăţii să aibă un trend
ascendent, axat pe trei planuri principale:
- planul economic – exploatarea şi valorificarea mult mai raţională a resurselor naturale
şi antropice;
- planul social – creşterea numărului de locuri de muncă, practicarea unor meserii
tradiţionale, atragerea populaţiei în practicarea turismului, ca activitate alternativă;
- planul ecologic – evitarea degradării puternice a mediului, utilizarea unor produse
reciclate, folosirea unor resurse energetice alternative, reducerea sustragerii terenurilor din
circuitul agricol, în comparaţie cu industria şi căile de comunicaţi, participarea directă la
educaţia şi formarea ecologică a turiştilor.
Pentru ca turismul să cunoască o evoluţie mai stabilă, se impun câteva iniţiative de
viitor: consolidarea politicii monetare şi fiscale, reforme structurale de anvergură pentru a
obţine resursele necesare pentru dezvoltarea activităţilor turistice, orientarea excedentului de
forţă de muncă către turism.
Organizaţia Mondială a Turismului a sintetizat analizele efectuate în ultimii ani
conturând câteva elemente strategice pentru dezvoltarea industriei turismului:
1. crearea de noi produse turistice cu servicii şi pieţe turistice în funcţie de elementele
de bază şi resursele specifice fiecărei ţări;
2. cooperarea interregională pentru investiţii şi punerea în valoare a resurselor turistice;
3. susţinerea comunităţilor locale, prin proiecte şi programe de dezvoltare a turismului;
7
4. realizarea de noi valori şi venituri pentru reducerea fiscalităţii, a impozitelor;
5. promovarea profesionalismului şi a calităţii, factori esenţiali în valorificarea,
amenajarea turistică, cu rol benefic şi protecţia mediului;
6. îmbunătăţirea competenţei turiştilor, determinându-i să preţuiască serviciile turistice
oferite şi să-şi sporească experienţa în plan cultural;
7. optimizarea tehnicilor de marketing în funcţie de tendinţele mondiale şi de evoluţia
motivaţiilor turiştilor şi luând în considerare şi resursele existente.
1.4. Factori de influenţă ai fenomenului turistic
Produsul turistic reprezintă rezultatul asocierilor, a interdependenţelor dintre resurse şi

servicii, adică o sumă de prestaţii turistice oferite consumatorului de turism cu scopul de a
satisface cerinţele acestuia.
La baza produsului turistic există o serie de elemente care pot fi structurate în 3
categorii de factori ce influenţează dezvoltarea turismului. Aceste 3 categorii sunt:
1. factori fundamentali: patrimoniul, infrastructura, cadrul instituţional, gradul de
pregătire al forţei de muncă;
2. factori decisivi: gradul de pregătire al forţei de muncă;
3. factori permisivi: infrastructura generală şi infrastructura specifică turismului.
Patrimoniul turistic cuprinde atât patrimoniul natural cât şi cel antropic. Patrimoniul
natural este format din: aşezări geografice, climă, relief, peisaj, iar patrimoniul antropic
cuprinde: baza materială turistică, monumentele arhitectonice sau istorice, precum şi factorul
uman (ospitalitate, folclor, datini, obiceiuri, religie, artă, cultură, etc.).
Infrastructura generală sau dezvoltarea economică generală presupune existenţa
dezvoltării urbanistice şi rurale dar şi aprovizionarea cu energie electrică, apă, servicii de
gospodărie comunală.
Infrastructura cu specific turistic cuprinde: transporturile turistice, unităţile de cazare,
unităţile de alimentaţie, aşezămintele de sănătate, staţiunile balneoclimaterice, reţele de
aprovizionare, reţeaua de informaţii turistice, reţeaua comercială cu suveniruri.
Cadrul instituţional este format din sistemul de acorduri internaţionale ce privesc
turismul, reglementările şi facilităţile pentru turismul intern şi internaţional, jurisdicţia şi
măsurile de protecţia mediului şi patrimoniului turistic, jurisdicţia şi măsurile organizatorice
privind protecţia turiştilor.
Gradul de pregătire a forţei de muncă are în vedere măsurile de recrutare şi pregătire
a celor angajaţi în turism, sistemul de permanentizare a forţei de muncă, precum şi controlul
activităţii de turism.
Literatura de specialitate prezintă o serie de clasificări a factorilor ce influenţează
evoluţia turismului precum şi cuantificarea mărimii şi sensului acestora, după diverse criterii
de clasificare:
1. după natura economico-socială:
a) factori economici:
• veniturile populaţiei şi modificările acestora;
• preţurile şi modificările acestora;
• preţurile şi tarifele;
• oferta turistică;
b) factori tehnici:
• performanţele mijloacelor de transport;
• tehnologiile în construcţii;
• parametrii tehnici ai instalaţiilor şi echipamentelor specifice;
8
c) factori sociali:
• urbanizarea;
• timpul liber;
d) factori demografici:
• evoluţia numerică a populaţiei;
• modificarea duratei medii a vieţii;
• structura pe sexe, grupe de vârstă şi socio-profesională;
e) factori psihologici, educativi şi de civilizaţie:
• nivelul de instruire şi de cultură;
• dorinţa de cunoaştere;
• caracterul individului şi temperamentul;
• moda;
f) factori organizatorici:
• formalităţi la frontiere;
• facilităţi sau priorităţi în turismul organizat;
• regimul vizelor;
• diversitatea aranjamentelor;
2. după durata de timp a acţiunilor:

a) factori de influenţă permanentă:
• creşterea timpului liber;
• modificare veniturilor;
• mişcarea naturală şi migratorie a populaţiei;
b) factori conjuncturali:
• crizele economice;
• dezechilibrele politice şi convulsiile sociale;
• confruntările armate locale şi regionale;
• catastrofe naturale;
• condiţiile meteorologice precare;
3. după importanţa în determinarea fenomenului turistic:

a) factori primari:
• oferta turistică;
• veniturile populaţiei;
• timpul liber;
• mişcările populaţiei;
b) factori secundari:
• cooperarea internaţională;
• facilităţi de viză sau alte măsuri organizatorice;
• varietatea serviciilor suplimentare;
4. după natura provenienţei şi sensul intervenţiei:

a) factori exogeni:
• sporul natural al populaţiei;
• creşterea veniturilor alocate pentru practicarea turismului;
• creşterea gradului de urbanizare;
• mobilitatea sporită a populaţiei;
b) factori endogeni:
9
• varietatea conţinutului activităţii turistice;
• lansarea de noi şi sofisticate produse turistice;
• diversitatea gamei serviciilor turistice oferite;
• ridicarea nivelului de pregătire a personalului din turism;
5. după profilul de marketing:

a) factori ai cererii turistice:
• veniturile populaţiei;
• urbanizarea;
• timpul liber
• dinamica evoluţiei populaţiei;
b) factori ai ofertei turistice:
• diversitatea şi calitatea serviciilor;
• costul prestaţiilor;
• nivelul de pregătire şi structura forţei de muncă.
Factorii reprezentativi sunt acei factori care au influenţă decisivă în evoluţia

fenomenului turistic. Aceşti factori reprezentativi sunt: nivelul de dezvoltare economico-
socială, preţurile şi tarifele bunurilor şi serviciilor, oferta turistică, progresul tehnic, mutaţiile
demografice, procesul de urbanizare, timpul liber, factori psiho-sociologici, la care se adaugă
acţiunile guvernamentale şi facilităţile acordate de organizatorii de turism.
Nivelul de dezvoltare economico-socială se reflectă în produsul naţional brut pe
locuitor (PNB/locuitor). În peste 40 de ţări dezvoltate PNB/locuitor depăşeşte 5.000 USD,
condiţie esenţială pentru manifestarea cererii turistice, deoarece creşterea veniturilor
populaţiei este rezultatul creşterii economice şi a PIB a ţării respective, şi în consecinţă, creşte
consumul populaţiei dar şi accesul la turism al diferitelor categorii sociale. Printre ţările cu
venituri mari pe locuitor se numără Franţa, Germania, Danemarca, SUA, Canada, Italia,
Marea Britanie, Japonia, ţări ce deţin poziţii importante pe piaţa turistică mondială.
În ţările dezvoltate se observă că sumele cheltuite pentru satisfacerea nevoilor
fiziologice sunt constante, iar disponibilităţile băneşti sunt orientate, adesea, spre satisfacerea
unor nevoi ce asigură un anumit grad de confort dar şi pentru activităţi legate de timpul liber.
Veniturile populaţiei influenţează creştere numărului de turişti, durata călătoriei şi a
sejurului, distanţa deplasării, caracterul călătoriei (turism organizat sau pe cont propriu),
statutul prestatorului de servicii (de stat sau privat), efectuarea călătoriei în ţară sau în
străinătate, etc.
Influenţa nivelului de dezvoltare economico-socială se măsoară cu ajutorul indicatorului
coeficientul de elasticitate. Coeficientul de elasticitate a cererii de consum în funcţie de venit
reprezintă raportul dintre modificarea relativă a cheltuielilor unei persoane, cu un anumit venit
mediu pentru un anumit bun sau serviciu şi modificarea relativă a veniturilor acestei persoane.
Preţurile şi tarifele pot influenţa atât produsul turistic, în ansamblul său, cât şi
componentele sale luate separat sau în conexiune (cazare, alimentaţie, agrement, tratament,
transport etc.) precum şi piaţa internă şi internaţională.
Dacă preţurile şi tarifele sunt ridicate acestea limitează accesul la serviciile turistice şi
în consecinţă se reduce numărul de turişti şi durata medie a sejurului. Dacă practicarea
preţurilor şi a tarifelor este la un nivel scăzut atunci se stimulează cererea turistică, pe de o
parte dar poate exista şi o neîncredere la nivelul populaţiei ceea ce va duce la o scădere a
circulaţiei turistice, pe de altă parte.
Se impune deci adoptarea unei politici de preţuri şi tarife fundamentate astfel încât să
reflecte calitatea prestaţiilor şi să realizeze diferenţieri sezoniere, zonale etc., să sporească
atractivitatea produselor turistice oferite, să asigure stabilitatea fluxurilor turistice. Indicatorii
10
care reflectă influenţa preţurilor şi a tarifelor sunt coeficientul de utilizare a capacităţilor şi
coeficientul de rentabilitate.
Oferta turistică influenţează uneori decisiv activitatea de turism. Oferta turistică este
reprezentată de resursele turistice naturale şi antropice la care se adaugă baza tehnico-
materială. Volumul circulaţiei turistice şi structura acesteia sunt date de existenţa resurselor
naturale: relief, climă, floră, faună, peisaj, de resurse antropice: monumente istorice,
arhitecturale, culturale, de civilizaţie, la care se adaugă gradul de amenajare a zonei respective
cu o mare forţă de atracţie asupra fluxurilor turistice. Nu poate fi trecut cu vederea faptul că
nivelul şi calitatea prestaţiilor turistice îşi pun amprenta asupra resurselor turistice şi a bazei
tehnico-materiale.
Progresul tehnic are consecinţe şi influenţe directe asupra gradului de mobilitate a
populaţiei, favorizând deplasarea în interes turistic dar şi asupra altor fenomene precum
urbanizarea, industrializarea, deteriorarea dar şi conservarea mediului. În transporturi
progresul tehnic se reflectă în: creşterea densităţii reţelei de transport, sporirea numărului şi
diversificarea mijloacelor de transport, modernizarea şi îmbunătăţirea performanţelor,
asigurarea de condiţii pentru deplasarea unui număr tot mai mare de persoane spre destinaţii
turistice, sporirea confortului şi scurtarea duratei călătoriei, perfecţionarea căilor şi
mijloacelor de transport în comun, creşterea gradului de dotare a populaţiei cu automobile.
Orice modificare în structura şi în evoluţia transporturilor se reflectă în formele de organizare,
volumul şi direcţia fluxurilor turistice.
Mutaţiile demografice se referă la creşterea numărului de locuitori, la structura pe
grupe de vârstă, sexe, medii de viaţă, grupuri socio-profesionale etc. aflate în strânsă legătură
cu circulaţia turistică. Creşterea populaţiei şi ritmul de creştere influenţează direct numărul
potenţialilor turişti, s-a observat că sporul demografic creşte piaţa turistică cu o rată medie de
0,5-1%. Mutaţiile în structura pe grupe de vârstă a populaţiei se reflectă în proporţiile diferite
de participare la mişcarea turistică a fiecărei grupe.
Aproximativ 30-35% din populaţia lumii o reprezintă populaţia tânără care datorită
disponibilităţii timpului liber mai mare, a setei de cunoaştere şi a spiritului de aventură, a
dorinţei de distracţie influenţează circulaţia turistică în sensul intensificării acesteia.
De asemenea, creşterea duratei medii a vieţii cu implicaţii directe asupra numărului
populaţiei vârstnice şi a disponibilităţii timpului liber se reflectă în intensitatea circulaţiei
turistice cu precădere în turismul balnear.
Procesul de urbanizare determină mutaţii în structura nevoilor populaţiei influenţând
circulaţia turistică. Concentrarea urbană are, pe lângă avantajele dezvoltării economice şi
creşterea nivelului de trai şi efecte negative. Efectul urbanizării mediului natural poate avea
reacţii la nivelul solicitării nervoase a locuitorilor determinând nevoia de evadare din marile
aglomeraţii urbane spre zone mai liniştite, ferite de poluare, pentru recreere, odihnă, distracţie
la sfârşit de săptămână şi în concedii sau vacanţe. Creşterea ponderii populaţiei urbane,
aproximativ 45% din totalul populaţiei, asociată cu creşterea numărului oraşelor, îndeosebi a
metropolelor se reflectă în sporirea dimensiunilor fluxurilor turistice.
Timpul liber. Datorită reducerii timpului de lucru pe zi, a scurtării săptămânii de lucru,
a creşterii duratei concediului anual plătit şi a reducerii timpului total de lucru în decursul
vieţii se observă că disponibilitatea timpului liber creşte, o mare parte din acesta fiind utilizat
şi pentru practicarea turismului. Preferinţa pentru turism se manifestă îndeosebi la sfârşitul
săptămânii şi al vacanţelor; totodată disponibilităţile de timp ale populaţiei vârstei a treia oferă
condiţii pentru practicarea pe scară largă a turismului. În ţările dezvoltate, aproximativ 30%
din totalul timpului liber este destinat turismului.
Alţi factori psiho-sociologici cum ar fi moda, tradiţiile, dorinţa de instruire, de
cunoaştere determină apariţia manifestărilor ştiinţifice, economice, politice, culturale,
sportive, etc. cu efecte asupra mişcărilor turistice. De exemplu, moda influenţează în mare
11
măsură opţiunea pentru locul petrecerii vacanţelor, de asemenea , serbările populare
tradiţionale, festivalurile etc. contribuie la atragerea în circuitul turistic a noi segmente de
populaţie şi determină o anumită orientare a fluxurilor. La rândul lor, manifestările ştiinţifice,
culturale, sportive, religioase sau de alta natură reprezintă mobiluri ale mişcării turistice.
Acţiunilor guvernamentale şi facilităţile acordate de organizatorii de turism
promovează şi stimulează circulaţia turistică prin legislaţie turistică, acorduri bi şi
multilaterale în domeniul transporturilor, alinierile la gruparea hotelurilor, formalităţile la
frontieră, organizarea agenţiilor de turism etc.
Pe lângă aceşti factori reprezentativi există şi unii factori restrictivi, negativi care
încetinesc dezvoltarea turismului. Aceşti factori sunt rezultatul poluării, degradării mediului
din jurul marilor centre urbane şi industrializate (poluarea aerului, poluarea apei, degradarea
solului şi a peisajului, dezechilibrarea ecosistemului etc.) cu efecte asupra energie fizice şi
nervoase consumate în procesul muncii sociale, prin compensarea oboselii într-un mediu
nepoluat.
La toate acestea se adaugă îngrădirea posibilităţilor de agrement şi destindere în centrele
urbane din cauza poluării fonice şi vizuale (monotonia peisajului urban) care acţionează în
sens negativ asupra stării de sănătate, stimulând în acelaşi timp dorinţa de a căuta noi
destinaţii pentru odihnă, recreere şi petrecere a timpului liber.
Cea mai mare parte a factorilor analizaţi (veniturile populaţiei, timpul liber, creşterea
demografică etc.) îşi pun amprenta asupra cererii turistice dar nu poate fi ignorat şi rolul
ofertei turistice. În concluzie, strategia dezvoltării turismului în limitele naţionale sau într-o
anumită zonă este condiţionată de varietatea resurselor, de dimensiunea pieţei turistice la care
se adaugă gradul de amenajare turistică a teritoriului respectiv.
12
Cursul 2 Impactul turismului asupra economiei
Cursul 2
IMPACTUL TURISMULUI ASUPRA ECONOMIEI
2.1. Impactul macroeconomic

2.2. Efectul multiplicator al turismului
2.2.1. Turismul şi ocuparea forţei de muncă
2.2.2. Turismul internaţional si echilibrarea balanţei de plăţi externe
2.3. Impactul social al turismului
2.1. Impactul macroeconomic
Legat de efectele turismului asupra economiei, Organizaţia Mondială a Turismului

împarte aceste efecte în trei categorii, respectiv:
- efecte globale: asupra economiei naţionale, în general, stimulării producţiei, folosirii
forţei de muncă;
- efecte parţiale: asupra echilibrului balanței de plăţi, nivelul ratei de schimb, masei
monetare şi circulaţiei băneşti, modului de distribuţie a veniturilor, dezvoltării regionale,
mediului rural, mişcării demografice;
- efecte externe: asupra calităţii mediului, formării profesionale, obiceiurilor de
consum, instruirii şi educaţiei, schimbărilor sociale şi culturale.
Ţinând cont de toate aceste aspecte, se impune o abordare multifuncţională a turismului
care poate fi prezentată schematic astfel:
Figura 2.1. Abordarea multifuncţională a turismului
1
Cu toate că are un aport semnificativ la crearea PIB, turismul are şi o contribuţie aparte
la realizarea valorii adăugate. Având ca specific consumul mare de muncă vie, de inteligenţă
şi creativitate, turismul participă la crearea valorii adăugate într-o măsură mai mare decât alte
ramuri apropiate din punct de vedere al nivelului de dezvoltare.
De asemenea, turismul antrenează şi stimulează producţia din alte domenii. Studiile de
specialitate au evidenţiat faptul că activitatea unor ramuri este determinată în mare parte de
nevoile turismului.
Turismul reprezintă totodată un mijloc de diversificare a structurii economiei unei ţări.
Astfel, necesitatea de adaptare a activităţii turistice la nevoile tot mai diversificate, mai
complexe ale turiştilor determină apariţia unor activităţi specifice de agrement, transport pe
cablu.
Pe lângă toate acestea, turismul reprezintă şi o cale (în unele cazuri chiar singura) de
valorificare superioară a tuturor categoriilor de resurse şi în special a celor naturale:
frumuseţea peisajelor, calităţile curative ale apelor minerale sau termale, condiţiile de climă.
Există ţări care realizează până la 80% din PIB (I-le Maldive) din activitatea turistică,
dar şi ţări cu o economie dezvoltată (Franţa 7.3% PIB, Elveţia 7.7% PIB) care au ponderi
ridicate ale activităţii turistice în PIB. Faţă de această situaţie, în România, turismul contribuie
cu 2-3% la realizarea PIB.
Turismul se consideră a fi creator şi utilizator de venit naţional. Antrenarea şi
stimularea producţiei turistice, determină un spor de producţie care se regăseşte ca aport la
crearea produsului intern brut.
Efectul favorabil al turismului asupra venitului naţional, este evidenţiat de procesul prin
care exportul de turişti asigură valorificarea mai avantajoasă a resurselor naţionale şi a muncii
interne.
Turismul contribuie la producerea de venit naţional şi prin valorificarea resurselor
nevalorificate încă, exploatarea suplimentară a celor ce aparţin altor domenii, sau a creaţiilor
realizate în alte scopuri.
Pentru ţara noastră – în etapa actuală, ca urmare a prezenţei unor resurse turistice
neexploatate şi insuficient puse în valoare, turismul constituie o ramură cu posibilităţi
însemnate de creştere şi deci rămâne o sferă de activitate care poate absorbi o parte din forţa
de muncă rămasă disponibilă prin restructurarea economică.
Trebuie menţionat şi faptul că turismul este capabil să asigure prosperitatea unor zone
defavorizate, putând fi un remediu pentru regiunile dezindustrializate.
Aceasta prin dezvoltarea unor zone mai puţin bogate în resurse cu valoare economică
mare, dar cu importante şi atractive resurse turistice naturale şi antropice.
Datorită acestui fapt el este considerat o pârghie de atenuare a dezechilibrelor
interregionale.
O altă formă de manifestare a efectelor economice ale turismului o reprezintă
contribuţia sa la asigurarea unei circulaţii băneşti echilibrate, realizată deopotrivă pe seama
turismului intern şi internaţional.
2.2. Efectul multiplicator al turismului
Este vorba, în primul rând, despre un aşa-numit efect direct care constă în creşterea
veniturilor în sectorul turistic (salarii, profituri ale hotelurilor, restaurantelor, agenţiilor tour-
operatoare), ca urmare a cheltuielilor diverse efectuate de turişti în decursul unei anumite
perioade de timp, de obicei un an.
În al doilea rând, avem în vedere efectul indirect care vizează impactul creşterii
cheltuielilor pentru serviciile turistice asupra ramurilor producătoare de bunuri de consum la
2
care firmele turistice apelează în mod inevitabil pentru a-şi susţine oferta turistică la parametri
competitivi.
În fine, în al treilea rând, poate fi urmărit şi un efect indus asupra întregii economii
naţionale, deoarece atât veniturile celor ce lucrează nemijlocit în turism, cât şi cele ce revin
sectorului producător de bunuri de consum sunt reinvestite în vederea procurării altor mărfuri
şi servicii de care au nevoie.
Asistăm astfel la un proces de multiplicare a cererii agregate la scară macroeconomică.
Potrivit Organizaţiei Mondiale a Turismului efectul multiplicator poate fi definit ca
volumul suplimentar de venituri realizat de o unitate de cheltuieli a turistului, care va fi
utilizat în economie.
Pornind de la modelul keynesian al multiplicatorului investiţiilor, în literatura de
specialitate se indică o formulă de calcul a multiplicatorului turistic astfel:
1
R=
1− c'
R = multiplicatorul turistic care arată de câte ori se multiplică în economia naţională

fiecare unitate monetară cheltuită de turist
c’ = înclinaţia marginală spre consum turistic care arată cu cât creşte cheltuiala pentru
consumul turistic la creşterea cu o unitate monetară a veniturilor din turism
2.2.1. Turismul şi ocuparea forţei de muncă
Turismul, prin faptul că este un mare consumator de muncă vie, joacă un important rol
în economie.
El creează noi locuri de muncă, participând astfel la atragerea excedentului de forţă de
muncă din alte sectoare, contribuind astfel la atenuarea şomajului.
Numărul mare al celor care lucrează în domeniul turismului are ca explicaţie faptul că
posibilităţile de mecanizare-automatizare a operaţiunilor turistice sunt limitate.
De asemenea, rămânând tot în sfera relaţiei turism-forţă de muncă, trebuie amintit
efectul indirect al creşterii numărului celor ocupaţi în acest sector.
Studiile arată că un loc de muncă direct din turism poate crea 1-3 locuri de muncă
indirecte şi induse.
Aceasta se explică prin aceea că turismul, fiind un mare consumator de bunuri şi
servicii, influenţează benefic utilizarea forţei de muncă în ramurile furnizoare ale acestuia
(agricultura, industria alimentară, construcţii).
În condiţiile în care serviciile turistice sunt vandabile în prezenţa prestatorului şi
turistului, simultan, iar automatizarea şi mecanizarea penetrează mai lent acest domeniu,
putem aprecia că sectorul turistic este un mare consumator de muncă vie.
Se poate aprecia turismul ca fiind cel mai dinamic sector, prin prisma creării de locuri
de muncă sub diferite forme care au determinat stabilirea următoarelor tipuri de angajări:
- angajare directă – persoanele care lucrează într-o întreprindere turistică, precum
hoteluri, restaurante, magazine pentru turişti, agenţii de voiaj, tour-operatori;
- angajare indirectă – locuri de muncă produse în sectoarele de aprovizionare cu
mărfuri alimentare şi nealimentare, respectiv industrie, agricultură, piscicultură;
- angajare indusă – personal suplimentar angajat pe baza cheltuirii câştigurilor salariale
realizate de angajaţii direcţi şi indirecţi;
3
- angajare în domeniul construcţiilor – locuri de muncă în domeniul construcţiei
infrastructurii şi capacităţii de turism; acestea, de regulă, sunt temporare, dar pot dura o
perioadă mai îndelungată în acele zone unde are loc o dezvoltare continuă a turismului.
Pe lângă aceste aspecte cantitative, relaţia turism-forţă de muncă poate fi exprimată şi
calitativ, printr-o serie de aspecte :
- nivelul de calificare profesională –în principalele ţări europene, circa 40% din totalul
personalului din turism este necalificat, aprox. 42% din total personal are studii medii, 8%
studii de specialitate şi numai 10% studii superioare.
- fluctuaţia - se apreciază că, în medie, 35-40% din totalul lucrătorilor din turism sunt
angajaţi temporar. această situaţie influenţează negativ atât nivelul satisfacţiei lucrătorilor
(lipsa garanţiei unui loc de muncă, câștiguri salariale fluctuante), cât şi calitatea serviciilor.
- raportul între cei angajaţi full-time şi part-time, caracterul temporar al angajării,
alături de alte aspecte, conducând costul relativ ridicat al creării unui nou loc de muncă în
turism şi întreţinerii acestuia.
- costul formării profesionale.
Un aspect particular al relaţiei turism-forţă de muncă îl constituie efectul indirect al
creşterii numărului celor ocupaţi în acest sector.
În calitatea sa de consumator de bunuri şi servicii, turismul influenţează benefic
utilizarea forţei de muncă în ramurile furnizoare ale acestuia, cum sunt: agricultura, industria
alimentară, industria uşoară, construcții etc. (un loc de muncă direct în turism poate crea de la
1 la 3 locuri de muncă indirecte şi induse).
2.2.2. Turismul internaţional si echilibrarea balanţei de plăţi externe
Una dintre trăsăturile majore ale evoluţiei economiei mondiale o reprezintă creşterea şi
diversificarea schimburilor internaţionale. Astfel, turismul apare ca o componentă importantă
a relaţiilor economice internaţionale.
Este binecunoscut faptul că turismul face parte din structura comerţului invizibil
mondial, reprezentând una dintre principalele componente ale acestuia.
Comerţul invizibil este o formă a schimburilor economice internaţionale care nu au ca
obiect o marfă.
Comerţul invizibil se materializează şi formează „balanţa invizibilă” sau „balanţa
serviciilor”, componentă importantă a balanţei de plăţi externe a unei ţări.
În cadrul balanţei serviciilor, încasările şi cheltuielile provenite din activitatea turistică
se înregistrează în contul balanţier numit „călătorii”. Astfel, în creditul acestui cont se înscriu
veniturile rezultate din activitatea turistică, iar în debit cheltuielile ocazionate de desfăşurarea
activităţii turistice.
În legătură cu rolul turismului în echilibrarea balanţei de plăţi externe a unei ţări, în
funcţie de mărimea şi semnul soldului contului „călătorii”, dar şi de mărimea şi semnul
soldurilor celorlalte conturi balanţiere, putem avea una din următoarele situaţii:
a) Contul „călătorii” are un sold pozitiv, atunci acesta poate contribui, în funcţie şi de
soldul celorlalte conturi balanţiere, după caz la:
• reducerea deficitului balanţei de plăţi;
• echilibrarea balanţei de plăţi;
• creşterea excedentului balanţei de plăţi.
b) Contul „călătorii” are un sold negativ, atunci acesta poate contribui la:
• creşterea deficitului balanţei de plăţi;
• reducerea excedentului balanţei de plăţi;
• dezechilibrarea balanţei de plăţi.
4
Pentru a înţelege şi mai bine locul şi rolul turismului în cadrul balanţei de plăţi externe a
unei ţări, analizele economice trebuie completate şi cu alte elemente care ţin de obiectivele
majore ale politicii comerciale şi chiar cu cele ale politicii externe, în general.
2.3. Impactul social al turismului
Pe lângă consecinţele economice, turismul are şi o profundă semnificaţie socio-umană.

El acţionează, prin natura sa, atât asupra turiştilor în mod direct, cât şi asupra populaţiei din
zonele vizitate. De asemenea, efectele turismului se răsfrâng şi asupra calităţii mediului, a
utilizării timpului liber şi nu în ultimul rând asupra legăturilor dintre naţiuni.
Turismul este, dincolo de toate, un element care favorizează comunicarea, schimbul de
idei, de informaţii, stimulând lărgirea orizontului cultural cu efect asupra formării
intelectuale.
Una dintre cele mai importante funcţii ale turismului constă în rolul său reconfortant,
în calitatea sa de a contribui la regenerarea capacităţii de muncă a populaţiei, atât prin
formele de odihnă, cât şi prin formele de tratamente medicale.
Totodată, turismul reprezintă un mijloc de educaţie, de ridicare a nivelului de
instruire, de cultură şi civilizaţie a oamenilor.
Răspunzând unor cerinţe de ordin social, turismul se afirmă şi ca un important mijloc
de utilizare a timpului liber. Evoluţia contemporană a economiei mondiale este caracterizată
de tendinţa de creştere a timpului liber, fapt ce ridică probleme privind organizarea şi
utilizarea eficientă a acestuia.
Dacă privim activitatea turistică ca pe una de producţie, cu intrări şi ieşiri, se observă că
aceasta presupune exploatarea unei game variate de resurse, cele naturale având un rol
fundamental.
În consecinţă, turismul exercită influenţă asupra mediului şi componentelor sale.
Tot în plan socio-economic, dar şi politic, trebuie amintit rolul deosebit de important al
turismului în intensificarea şi diversificarea legăturilor între naţiuni pe plan mondial.
Într-adevăr, alături de comerţul propriu-zis, turismul internaţional tinde să devină una
din formele principale de legătură dintre oameni situaţi pe continente diferite.
După toate probabilităţile, călătoriile turistice spre destinaţii tot mai îndepărtate (în alte
ţări decât cele vecine) şi vizitarea a două-trei ţări în timpul unei singure vacanţe, tind să
devină caracteristice pentru circulaţia turistică viitoare.
Ca rezultat, turismul va contribui din ce în ce mai mult la sensibilizarea fiinţei umane
faţă de realităţile din locurile vizitate, la cultivarea unui climat de înţelegere reciprocă între
popoare, tocmai prin forţa de convingere de care este capabil.
Prin natura sa intimă, turismul este o negaţie a conflictelor politice, o antiteză a
războiului.
Efecte negative sunt:
Supraaglomerarea - un aflux de turişti în vârful de sezon deranjează rezidenţii de la
activităţile lor zilnice, fapt ce poate conduce chiar la resentimente şi ostilitate, fiind o
problemă presantă mai ales în comunităţile rurale mici, lipsite de infrastructura şi serviciile
necesare pentru satisfacerea cerinţelor consumatorilor.
Standardizarea - intervine în procesul de satisfacere a dorinţelor turiştilor pentru ca
sejurul să se desfăşoare în condiţii cât mai familiare. Deşi peisajul, cazarea, alimentaţia
trebuie să satisfacă aşteptările turiştilor pentru noutate şi necunoscut, totuşi nu trebuie să fie
foarte noi şi foarte ciudate pentru că puţini turişti sunt în căutarea lucrurilor complet noi.
5
Distorsionarea şi manipularea obiceiurilor şi artei locale. Acesta este un efect
cultural negativ întâlnit şi sub alte formulări, cum ar fi "pierderea de autenticitate a culturii
locale", "trivializarea culturii locale", "vulgarizarea" acesteia.
Tendinţa de imitaţie sau "efectul de demonstraţie" - creează mari satisfacţii şi
frustrări în rândul localnicilor care se confruntă cu persoane cu stiluri de viaţă, standarde,
valori, ambiţii şi niveluri materiale total diferite de ale lor. Turiştii le apar localnicilor bogaţi,
plini de succes, interesanţi şi sofisticaţi, ceea ce cauzează, mai ales în rândul tinerilor dorinţa
de imitaţie.
Creşterea criminalităţii şi a altor manifestări antisociale ale localnicilor. Turismul
de masă este adesea acompaniat de creşterea criminalităţii. Prezenţa unui mare număr de
turişti cu foarte mulţi bani de cheltuit, cu bunuri de valoare ( camere video, bijuterii),
reprezintă adesea o atracţie pentru criminali şi hoţi.
Fragmentarea comunităţilor. Ariile turistice care se dovedesc foarte populare pentru
turişti vor deveni reşedinţe secundare pentru cei care-şi permit să plătească preţuri ridicate
pentru case şi terenuri.
Conflicte în utilizarea resurselor. Deposedarea populaţiei locale se extinde şi la alte
aspecte cum ar fi lipsa de acces la resursele naturale proprii( apă, energie) datorită dezvoltării
turismului; supărătoare este şi degradarea mediului şi creşterea costurilor de utilizare a
infrastructurii pentru localnici, cum ar fi creşterea costurilor pentru furnizarea apei sau a
facilităţilor sanitare.
Iritarea localnicilor datorită comportamentului turiştilor. Ignoranţa şi lipsa de grijă
a turiştilor care nu înţeleg să respecte obiceiurile şi valorile morale ale localnicilor provoacă
iritarea acestora, transformând o atitudine iniţială de ospitalitate într-una de antagonism şi
ostilitate.
Prostituţia şi turismul sexual. Exploatarea sexuală a copiilor şi a tinerelor femei
însoţeşte dezvoltarea turismului în multe părţi ale lumii. Deşi turismul nu este cauza
exploatării sexuale, el furnizează acces uşor la aceasta.
6
Cursul 3 Organizarea şi conducerea turismului
Cursul 3
ORGANIZAREA ŞI CONDUCEREA TURISMULUI
3.1. Organizarea şi coordonarea activităţilor turistice

3.2. Organisme internaţionale de turism
3.3. Cooperarea internaţională în domeniul turismului
3.1. Organizarea şi coordonarea activităţilor turistice
Turismul este un sector de activitate cu profil complex, un agregat de servicii şi

activităţi cu implicaţii multiple în toate ramurile vieţii naţionale şi, pentru a evolua unitar,
coerent, eficient, are nevoie de un cadru instituţional corespunzător.
Problematica organizării şi coordonării activităţilor turistice o vom analiza din punct de
vedere al:
➢ Structurilor organizatorice
➢ Formelor de integrare
➢ Rolului statului
➢ Lanţului de distribuţie a produselor turistice
Structuri organizatorice
Funcţia de coordonare a întregului ansamblu de măsuri de promovare a turismului se
realizează prin intermediul organismelor naţionale de turism. Acestea sunt menite să
coordoneze politica turistică naţională, constituind totodată şi instrumentul de executare,
îndrumare şi control al activităţii turistice naţionale.
O.M.T. a elaborat următoarea tipologie a organismelor naţionale de turism:
- ministere de sine stătătoare (ex: Ministerul Turismului);
- ministere mixte sau combinate (ex: Ministerul Comerţului şi Turismului, Ministerul
Turismului şi Transporturilor Aeriene, Ministerul Turismului şi Culturii sau Spectacolelor,
Ministerul Turismului şi Sporturilor etc);
- secretariate de stat pentru turism, organisme de sine stătătoare sau în cadrul unor
ministere mixte;
- departamente în cadrul unor ministere mixte;
- comitete de stat sau comisariate pentru turism;
- oficii naţionale de turism (guvernamentale);
- autorităţi naţionale de turism;
- direcţii generale de turism, în cadrul unor ministere mixte sau al unor departamente
etc.
Pe plan teritorial, funcţiile de conducere ale statelor pentru dezvoltarea şi promovarea
turismului sunt exercitate de o multitudine de instituţii, uniuni, federaţii, patronate, societăţi,
agenţii, filiale etc, ale căror competenţe, atribuţii, structuri organizatorice etc. sunt adaptate
cerinţelor specifice locale ale turismului receptor şi emitent din raza administrativă a unui
teritoriu (regiune, zonă, centru turistic, staţiune etc).
Organismele turistice care funcţionează ca intermediare între firmele economice
angrenate în industria turismului, sau care îndeplinesc pe plan teritorial un rol de coordonare a
activităţii turistice desfăşurate în aceste firme, pot fi clasificate, în sens orizontal şi vertical, în
următorul mod:
1. Organizaţii orizontale (organizaţii profesionale):
1.1. Organizaţii nationale:
- organizaţii private (de transport, de hotelărie, agenţii de voiaj etc);
1
- organizaţii publice.
1.2. Organizaţii internaţionale:
- organizaţii private;
- organizaţii publice.
2. Organizaţii verticale:
2.1. Organizaţii nationale:
2.1.1. Organizaţii private
- cu caracter local ( societăţi de dezvoltare, sindicate de iniţiativă, asociaţii de interes);
- cu caracter regional (oficii şi asociaţii regionale);
- cu caracter naţional (asociaţii şi oficii naţionale)
2.1.2. Organizaţii publice:
- cu caracter naţional (direcţii, Oficii Naţionale de Turism, Comisariate, Ministere ale
Turismului);
- cu caracter regional (oficii şi administraţii regionale de turism);
- cu caracter local (oficii şi administraţii turistice)
2.2. Organizaţii internaţionale:
- organizaţii private (de exemplu: F.I.T.E.C., B.I.T.S.)
- organizaţii publice (de exemplu: O.M.T., O.C.D.E.)
Este de menţionat şi rolul organismelor consultative private care activează în zonele,
staţiunile sau localităţile de interes turistic (societăţile de dezvoltare, asociaţiile de interese,
comitetele şi centrele de iniţiativă, sindicatele de iniţiativă etc), create cu scopul de a sprijini
acţiunile colective de promovare a activităţilor desfăşurate de firmele turistice şi agenţiile
private de voiaj, societăţile comerciale prestatoare de servicii hoteliere, unităţile de agrement,
societăţile de transport etc.
Forme de integrare
A. Grupurile cu obiect limitat de activitate
- Lanţul voluntar
- Sistemul franchising (franşiza)
- Asociaţiile profesionale şi/sau sindicale
Grupurile cu obiect limitat de activitate sunt asocieri de societăţi comerciale sau
organizaţii cu scop nelucrativ, având ca principal obiectiv promovarea propriilor interese pe o
piaţă, în relaţiile cu guvernul sau alţi parteneri.
Lanţul voluntar este definit ca o uniune/asociere având caracter voluntar între hotelieri
independenţi, în scopul oferirii unui produs/serviciu cvasiomogen, informării clientelei şi
comercializării în comun a produselor.
Producătorii sau ofertanţii convin constituirea, de regulă, sub aceeaşi “marcă” a unui
sistem comun, obligaţiile părţilor vizând, cu predilecţie, respectarea standardelor de calitate a
produselor/serviciilor oferite şi a coordonatelor unei politici comerciale unitare – campanii
publicitare, prezenţa la manifestări specifice (saloane, târguri), centre de rezervare etc.
Franşiza este un contract de concesiune, prin care o întreprindere producătoare sau
prestatoare de servicii turistice, numită franşizor, cedează – în schimbul unor taxe (de afiliere
şi exploatare) – unei alte întreprinderi numită franşizat (beneficiar), dreptul de a
utiliza/exploata marca sa, numele (notorietatea) şi tehnicile de comercializare.
Asociaţiile profesionale sunt grupări cu scop lucrativ, realizate pe diverse domenii
componente ale activităţii turistice, urmărind cu precădere promovarea intereselor specifice
grupului.
În România: Asociaţia Naţională a Agenţiilor de Turism (ANAT), Federaţia Industriei
Hoteliere din România (FIHR), Asociaţia Naţională a Bucătarilor şi Cofetarilor din turism
(ABC), Asociaţia Naţională de Turism Rural Ecologic şi Cultural (ANTREC).
2
B. Concentrarea/integrarea propriu-zisă
- Concentrarea orizontală (lanţul integrat)
- Concentrarea verticală
- Conglomeratul
Concentrarea/integrarea propriu-zisă se realizează în trei modalităţi: pe orizontală
(concretizată în formarea lanţurilor integrate), pe verticală şi sub forma conglomeratelor.
Concentrarea orizontală are loc între agenţii economici din domeniul turismului care
acţionează în acelaşi stadiu al procesului de producţie sau pe aceeaşi treaptă a lanţului de
distribuţie: comercializare (agenţie de voiaj sau tour-operator), transport, hotelărie, etc.
Organizaţiile grupate în această formulă se constituie într-un lanţ integrat, controlat
printr-un centru unic de decizie; ele oferă un produs omogen, comercializat sub aceeaşi
marcă, utilizând tehnici de lucru apropiate, în baza strategiei comune de dezvoltare.
Concentrarea orizontală este cel mai semnificativ reprezentată în cadrul domeniului
hotelier, în care lanţurile integrate deţin peste 25% din totalul capacităţilor de cazare (în
Franţa, ponderea acestora ajunge la 50%).
Concentrarea verticală reuneşte, în cadrul aceluiaşi grup, întreprinderi care acţionează
în diverse stadii ale producţiei turistice sau pe diferite trepte ale lanţului de distribuţie şi care,
în mod obişnuit, se află într-o relaţie de complementaritate.
Ea se poate realiza în amonte, în situaţia în care lanţul hotelier îşi creează propria reţea
de agenţii de voiaj sau propria companie de transport; în aval, în situaţia în care compania de
transport îşi asigură serviciile de cazare prin achiziţionarea unui lanţ hotelier; sau în ambele
sensuri.
Conglomeratul reprezintă forma de concentrare particularizată prin tendinţa de
diversificare a activităţii organizaţiei de turism, prin pătrunderea într-un domeniu mai eficient,
de viitor.
Conglomeratul se realizează prin fuziunea (uneori prin cumpărarea) unor întreprinderi a
căror activitate nu este complementară sau înrudită.
Tendinţa de regrupare a organizatorilor/producătorilor de vacanţe se manifestă tot mai
accentuat, devenind o trăsătură dominantă a industriei turismului.
Totodată, ritmurile deosebit de dinamice ale acestui fenomen se asociază apariţiei unor
noi modalităţi de integrare – proprii sau adaptate din alte domenii -, mai apropiate de
evoluţiile pieţei turistice, de tendinţa de globalizare a acesteia.
Rolul statului în turism

Sintetizând experienţa internaţională cu privire la modalităţile de acţiune ale guvernelor
diferitelor ţări, în vederea coordonării eforturilor organismelor publice şi private pentru
promovarea turismului, rezultă următoarele posibilităţi de sprijinire, pe linie de stat, a
dezvoltării turismului:
- definirea coordonatelor strategiei generale, de dezvoltare a turismului (determinarea
priorităţilor şi a formelor de turism posibil a fi promovate cu eficienţă maximă, utilizarea
prioritară a terenurilor şi amenajarea turistică a teritoriului);
- evaluarea, în cadrul dezvoltării generale, a nevoilor probabile de mijloace de cazare şi
alte obiective de bază materială turistică;
- coordonarea cercetărilor în domeniul turismului, incluzând şi sistemele informaţionale
pentru culegerea datelor statistice indispensabile atât cercetărilor, cât şi pentru
fundamentarea strategiei de promovare a turismului intern şi internaţional;
- punerea în aplicare, prin unităţi de stat şi private, a programelor de formare şi
perfecţionare profesională a cadrelor necesare industriei turistice;
- reglementarea şi controlul funcţionării diferitelor compartimente sau componente ale
industriei turistice, în vederea stimulării, protejării şi asigurării cadrului legal al activităţii,
3
corespunzător intereselor industriei turistice, în general, şi intereselor turiştilor naţionali şi
internaţionali, în special;
- furnizarea serviciilor cu caracter general, indispensabile expansiunii turistice;
- desfăşurarea campaniilor de promovare turistică generală şi sprijinirea campaniilor de
publicitate turistică comercială ale agenţilor economici din industria turistică.
3.2. Organisme internaţionale de turism
Amploarea deosebită a călătoriilor internaţionale şi creşterea rolului turismului în

economia mondială au favorizat crearea unor organisme internaţionale specializate şi/sau
includerea problemelor turismului în activitatea şi preocupările unor organisme internaţionale
deja existente.
În prezent există peste 80 de organisme internaţionale în competenţele cărora se
regăsesc problemele turismului.
Ele au o structură diversă în privinţa conţinutului activităţii, caracterului, modului de
organizare, ariei teritoriale de acţiune, etc.
Din punct de vedere al caracterului sau nivelului de reprezentare, organismele
internaţionale pot fi
- guvernamentale (interguvernamentale) şi
- neguvernamentale
În funcţie de aria teritorială de activitate, organismele internaţionale se grupează în
- organisme globale şi
- organisme regionale
După sfera subiectelor abordate sau conţinutul activităţii:
- organisme generale (cu vocaţie universală)
- organisme specializate, concentrate pe o problemă sau o componentă a
serviciilor turistice (transport, hotelărie, comercializarea voiajelor)
Organizaţia Mondială a Turismului (OMT)
- este un organism interguvernamental, deschis, cu vocaţie universală
- a fost fondat în 1970 şi are ca obiective:
- Promovarea şi dezvoltarea turismului în scopul progresului economic şi
prosperităţii ţărilor membre
- Încurajarea consultării între statele membre în domeniul turismului şi pentru
stimularea acestuia
- Colectarea, prelucrarea şi difuzarea de informaţii privind turismul intern şi
internaţional
- Elaborarea de studii privind evoluţia turismului, pieţele internaţionale, efectele
sociale, amenajarea zonelor
- Organizarea de conferinţe şi seminarii internaţionale de specialitate
- Iniţierea de programe de formare profesională, acordarea de asistenţă tehnică şi
consultanţă
Alte organisme interguvernamentale în care este plasată România:
- Acordul de cooperare turistică multilaterală a ţărilor balcanice
- Acordul de cooperare economică în zona Mării Negre
Organizaţiile internaţionale neguvernamentale sunt reprezentate de asociaţiile
profesionale, sociale şi ştiinţifice constituite între organisme similare din diverse ţări,
organisme implicate direct în producţia sau furnizarea unor servicii specifice sau în apărarea
profesiunilor turistice.
4
Au ca scop fundamental promovarea intereselor specifice prin încurajarea schimbului de
informaţii, a întâlnirilor între experţii în domeniu, elaborarea de studii, organizarea de
seminarii şi reuniuni.
Cele mai cunoscute sunt:
- Federaţia Universală a Asociaţiilor Agenţiilor de Voiaj (FUAAV/UFTAA)
- Federaţia Internaţională a Ziariştilor şi Scriitorilor de Turism (FIJET)
- Federaţia Internaţională de Termalism şi Climatologie (FITEC)
- Asociaţia Internaţională a Hotelurilor (AIH/IHA)
- Biroul Internaţional de Turism (BITS)
- Consiliul Mondial al Turismului şi Călătoriilor (WTTC)
3.3. Cooperarea internaţională în domeniul turismului
Cooperarea economică internaţională este exprimată, în general, prin relaţiile bi- sau
multilaterale dintre state sau agenţi economici din ţări diferite, vizând realizarea prin eforturi
conjugate şi pe baze contractuale a unor activităţi conexe (de producţie, de cercetare şi
transfer tehnologic, în comercializare şi servicii etc.), eşalonate în timp, în scopul obţinerii
unor rezultate comune, superioare sumei celor singulare.
În privinţa formelor de concretizare, din gama largă a tipurilor acţiunilor de cooperare,
în domeniul turismului, având în vedere conţinutul în servicii al acestuia sunt mai frecvent
întâlnite:
- Licenţierea (producţia sub licenţă)
- Franşiza(rea) (distribuţia sub franşiză)
- Investiţiile străine directe, în principal, societăţile mixte (joint venture)
- Cooperarea tehnico-ştiinţifică
- Formarea profesională a forţei de muncă
Licenţierea (producţia sub licenţă) este o operaţiune prin care o firmă (licenţiat sau
beneficiar) dobândeşte, prin plata unui preţ, dreptul de a utiliza cunoştinţele tehnice brevetate
ale unor alte firme
Franciza (distribuţia sub licenţă) este un aranjament prin care francizorul (cedentul)
acordă, în schimbul unei plăţi, unei alte firme (beneficiar sau francizat), permisiunea de a se
folosi în afaceri de drepturi intelectuale şi materiale aparţinând cedentului
Investiţiile directe, în principal, societăţile mixte au ca obiect construirea şi darea în
funcţiune a unor obiective/echipamente turistice în ţara beneficiară, prin efectuarea de către
exportator/investitor, singur sau cu terţe firme, a unor lucrări de furnizare de instalaţii, montaj,
construcţii, aprovizionare cu factori de producţie, transfer de tehnologie, pregătirea forţei de
muncă
Cooperarea tehnico-ştiinţifică se concretizează în programe de cercetare ştiinţifică,
realizate în comun de doi sau mai mulţi parteneri, precum şi în servicii de asistenţă tehnică de
specialitate, în vederea organizării unor activităţi sau modernizării managementului
5
Cursul 4 Piaţa turistică
Cursul 4
PIAŢA TURISTICĂ
4.1. Particularităţile pieţei turistice

4.2. Cererea şi consumul turistic
4.3. Oferta şi producţia turistică
4.4. Preţurile produselor turistice
4.1. Particularităţile pieţei turistice
Turismul, ca activitate economică, are propria piaţă turistică aflată într-o permanentă
evoluţie. Piaţa turistică ocupă un loc aparte, din ce în ce mai important în piaţa internă a
fiecărei ţări, constituindu-se într-un segment distinct al pieţei serviciilor. Ea diferă de piaţa
bunurilor prin faptul că este puternic segmentată şi prezintă un grad de diversificare şi
complexitate foarte mare a produselor turistice, având ca principală caracteristică deplasarea
potenţialilor consumatori la locul de destinaţie.
Piaţa reprezintă locul de întâlnire a cererii cu oferta şi este formată din „totalitatea
vânzătorilor şi cumpărătorilor între care au loc tranzacţii cu anumite bunuri şi servicii”. Pentru
cumpărător, piaţa reprezintă totalitatea vânzătorilor unui produs sau serviciu, în timp ce
pentru vânzător ea reprezintă totalitatea cumpărătorilor acelui produs sau serviciu.
Piaţa turistică se defineşte ca fiind sfera economică de interferenţă a ofertei turistice,
materializată în producţia turistică, cu cererea turistică, materializată prin consum.
Oferta turistică reprezintă „totalitatea resurselor naturale (peisaje geomorfologice,
climatologice, faunistice etc.) şi antropice (monumente istorice, de artă, arhitectură,
etnografie, folclor etc.), împreună cu echipamentul de producere şi comercializare a
produsului turistic, bunurile şi serviciile destinate consumului turistic (alimentare şi
industriale), condiţiile de comercializare (preţ, facilităţi etc.) a acestora, infrastructura turistică
şi forţa de muncă necesară activităţii turistice”. Toate componentele ofertei turistice pot
constitui motivaţia deplasării turistului spre o destinaţie turistică.
Cerere turistică se defineşte prin totalitatea persoanelor care îşi manifestă dorinţa de a
se deplasa temporar, în afara reşedinţei proprii, pentru alte motive decât prestarea de activităţi
remunerate la locul de destinaţie; cererea turistică se încadrează din punct de vedere economic
în categoria nevoilor de ordin superior.
Spre deosebire de celelalte pieţe, în special cea a mărfurilor, piaţa turistică este
determinată de o serie de trăsături specifice cum ar fi:
- locul ofertei coincide cu locul consumului dar nu şi cu locul de formare a cererii;
- oferta turistică este percepută de cerere sub forma unei imagini realizate prin
cumularea tuturor informaţiilor primite, direct sau indirect, de către fiecare turist potenţial;
- cererea turistică este foarte elastică şi supusă unei permanente fluctuaţii datorate
influenţei unui complex de factori politici, economici, sociali, conjuncturali, etc.;
- oferta turistică este rigidă, inelastică în timp şi spaţiu, nu poate fi stocată sau
transformată, consumul hotărându-se în acelaşi areal geografic.
Datorită acestor aspecte, interferenţa dintre ofertă şi cerere capătă un caracter de
suprapunere în timp şi spaţiu generând combinaţii multiple sau decalaje în manifestarea lor.
Exemple de astfel de combinaţii pot fi: ofertă bogată şi cerere redusă, ofertă slabă şi cerere
mare, ofertă concentrată şi cerere dispersată, ofertă dispersată si cerere concentrată, etc.
1
Spre deosebire de piaţa de mărfuri, piaţa turistică are drept scop furnizarea de satisfacţii
consumatorului, satisfacţii ce sunt percepute obiectiv prin intermediul ofertei şi subiectiv prin
intermediul cererii.
Pe piaţa turistică, contactul direct cu oferta se stabileşte numai în momentul
consumului. În achiziţionarea unui produs turistic, consumatorul se loveşte de o serie de
riscuri şi incertitudini mult mai mari decât în cazul pieţei mărfurilor, de a căror prezenţă se
convinge doar în timpul consumului turistic.
Dimensiunile unei pieţe turistice sunt date de structura, aria şi capacitatea ei. Structura
pieţei turistice este determinată de structura cererii şi a ofertei turistice. In dimensionarea
pieţelor turistice un rol însemnat îl are potenţialul turistic al destinaţiilor, infrastructura,
serviciile turistice complementare precum şi calitatea şi nivelul pregătirii profesionale a
personalului turistic.
Din punct de vedere al dimensiunii turistice piaţa turistică se poate împărţi pe patru
niveluri: piaţă turistică locală, piaţă turistică zonală, piaţă turistică naţională şi piaţă turistică
internaţională.
Piaţa turistică locală este caracterizată printr-o cerere scăzută şi o ofertă bazată pe
serviciile unei destinaţii.
Piaţa zonală este formată din mai multe destinaţii şi oferă un produs turistic complex,
mijloacele de transport şi comunicaţiile fiind puternic dezvoltate.
Piaţa turistică naţională este limitată de teritoriul naţional al unei ţări.
Piaţa turistică internaţională cuprinde teritoriile naţionale ale statelor ce au stabilite
relaţii în domeniul turismului.
Cel de-al treilea factor cu rol important în dimensionarea pieţei turistice îl reprezintă
capacitatea pieţei turistice care se defineşte ca fiind necesitatea sau dorinţa exprimată sau nu
pe o anumită piaţă pentru un produs turistic neluând în considerare nivelul veniturilor
consumatorilor sau al preţurilor produsului turistic şi permite determinarea de către specialişti
a raportului în care se află cererea şi oferta, precum şi al locului cel deţine pe piaţa globală.
În funcţie de capacitatea pieţei turistice se întâlnesc: piaţă turistică teoretică, piaţă
turistică potenţială şi piaţă turistică efectivă (figura 5.1.).
Piaţa turistică Piaţa turistică Piaţa turistică

teoretică efectivă potenţială
Figura 5.1 – Relaţia dintre pieţele turistice
Piaţa turistică teoretică reflectă „limitele de absorbţie a unui produs turistic pe o piaţă
determinată fără a lua în considerare preţurile şi tarifele practicate”.
Piaţa turistică potenţială reprezintă cererea solvabilă respectiv dimensiunile teoretice ale
cererii care ar putea fi satisfăcută având în vedere situaţia financiară a populaţiei din zona
2
respectivă şi a turiştilor ce se estimează că se vor deplasa în acea zonă. Potenţialul acestei
pieţe este mai mic decât capacitatea ei deoarece pot exista cerinţe pentru anumite produse
turistice ce nu pot fi satisfăcute într-o anumită perioadă de timp datorită unor factori
imprevizibili (motive financiare, timp redus pentru vacanţă etc.).
Piaţa turistică efectivă sau reală reprezintă totalitatea cererilor efective finalizate prin
achiziţionarea unui produs turistic într-o anumită zonă şi într-o anumită perioadă de timp.
Raportul dintre piaţa turistică efectivă şi piaţa turistică potenţială reflectă gradul de saturaţie al
pieţei în funcţie de care tour operatorii îşi orientează politica de vânzare a produsului turistic.
Turismul se confruntă cu două tipuri mari de probleme. În primul rând, ca activitate
economică turismul trebuie să-şi găsească formele de manifestare cele mai potrivite pentru a
se adapta în permanenţă la legile şi cerinţele economiei de piaţă, iar în al doilea rând factorul
uman orientează şi structurează cererea pentru turism mai ales în contextul unei oferte bogate
în produse turistice originale şi variate.
Piaţa turismului internaţional este foarte sensibilă. Cererea turistică nu este determinată
numai de forţele pieţei, ci şi de fluctuaţiile conjuncturii, de oferta şi de distribuţia produselor
turistice. Ea depinde şi numeroşi factori exogeni, fără legături directe cu turismul, dar care
influenţează nivelul cererii, cum ar fi: schimbările demografice şi sociale, situaţia economică
şi financiară a ţărilor emitente de turişti, fluctuaţiile cursului valutar, evoluţiile politico-
legislative, reglementările vamale, progresele tehnologice, siguranţa transporturilor şi a
turiştilor, protecţia mediului ambiant şi sănătatea publică.
4.2. Cererea şi consumul turistic
Deşi între cererea turistică şi consumul turistic există o mare asemănare, aceste două
concepte nu pot fi suprapuse total. Astfel, definiţiile oficiale relevă conţinutul diferit al celor
două categorii:
- cererea turistică este formată din „ansamblul persoanelor care îşi manifestă
dorinţa de a deplasa, periodic şi temporar, în afara reşedinţei proprii, pentru alte motive decât
prestarea unor activităţi remunerate la locul destinaţiei”;
- consumul turistic este format din „cheltuielile efectuate de cererea turistică pentru
achiziţionarea unor noi servicii şi bunuri legate de motivaţia turistică”;
Cererea turistică reprezintă, aşadar, totalitatea cerinţelor manifestate sau nemanifestate
încă, pentru apropierea de produsele turistice, pe când consumul turistic este forma de
materializare a cererii.
Apar, astfel, două modalităţi de exprimare a cererii turistice:
- cerere turistică manifestată – acea cerere care s-a manifestat (exteriorizat) într-o
anumită perioadă de timp, întâlnită şi sub denumirea de cerere turistică reală;
- cerere turistică nemanifestată (neconcretizată), dar care există potenţial în
concepţia unui consumator şi care ar putea fi evaluată şi cuantificată pe baza unui studiu al
evoluţiei cerinţelor; aceasta se poate întâlni şi sub denumirea de cerere turistică prezumată.
Cererea turistică reală şi cererea turistică prezumată formează cererea turistică
potenţială.
Deosebirea dintre cererea turistică şi consum turistic poate fi evidenţiată şi din punct de
vedere al locului şi momentului formării acestora. Cererea turistică se formează la locul de
reşedinţă al turistului, unde se conturează bazinul cererii, definit prin caracteristicile
economice, sociale, politice, etnice ale turismului căruia îi aparţine. Consumul turistic, în
schimb, se realizează în cadrul bazinului ofertei turistice, în mai multe etepe, desfăşurate în
timp şi spaţiu:
3
1. înainte de deplasarea spre locul de destinaţie turistică, dar legat de acesta (de
exemplu, procurarea echipamentului de campare, a celui sportiv etc.);
2. în timpul deplasării spre locul de destinaţie (de exemplu, transportul);
3. la locul de destinaţie (cazare, masă, agrement etc).
Principalele particularităţi ale cererii turistice sunt:

1. cererea turistică este foarte elastică şi supusă permanent unor fluctuaţii, aflându-se
sub incidenţa unei multitudini de factori, de naturi diferite (economici, demografici,
psihologici, politici, conjucturali etc);
2. cererea turistică se caracterizează printr-un grad mare de complexitate şi
eterogeneritate, studierea ei presupunând segmentarea pieţei după o serie de criterii,
precum: vârsta, categoria socio-profesională, obiceiurile de consum etc.;
3. cererea turistică presupune un grad mare de mobilitate a turistului, ca urmare a
caracterului rigid al ofertei;
4. cererea turistică are un puternic caracter sezonier, ca urmare a distribuţiei inegale şi
caracterului nestocabil al ofertei turistice, dar şi datorită dependenţei circulaţiei turistice de
condiţiile naturale.
Toate aceste particularităţi imprimă pieţei turistice caracterul de piaţă „opacă”, adică
greu de cuantificat şi de influenţat.
La rândul său, consumul turistic prezintă şi el o serie de caracteristici, printre care
amintim, în primul rând, coincidenţa în timp şi spaţiu a consumului turistic şi producţiei
turistice.
Volumul consumului turistic este determinat de nivelul preţurilor efective şi de venitul
disponibil al consumatorilor. Posibilitatea consumului turistic de a se modifica structural, deci
de a-şi adapta proporţia multiplelor sale componente în funcţie de modificarea variabilelor
preţ şi venit, conferă volumului global al consumului turistic o notă de stabilitate. La rândul
lor, variabilele preţ şi venit se află sub influenţa unei multitudini de factori, ce pot acţiona în
acelaşi timp şi în acelaşi sens asupra ambelor, sau decalat în timp şi numai asupra uneia dintre
ele.
Ca şi cererea turistică, consumul turistic manifestă o puternică concentrare în timp şi
spaţiu, dar şi în motivaţie; în ceea ce priveşte motivaţia, la un moment dat, poate predomina
ca motiv odihna, recrearea, sau poate domina interesul pentru afaceri, sănătate etc.
Concentrarea în timp şi spaţiu a cererii pentru turism

Turismul, fenomen sensibil la mutaţiile social-economice înregistrează în evoluţia sa o
serie de fluctuaţii; unele au caracter continuu, structural, fiind provocate de dinamica unor
factori de tendinţă sau de schimbări rapide şi spectaculoase în domeniul tehnicii, altele au
caracter alternativ, datorându-se unor condiţii naturale, specificului cercetării sau influenţei
unor situaţii conjucturale. Aceste oscilaţii, de durată sau repetabile, cu implicaţii mai profunde
sau superficiale, mai greu sau mai uşor previzibile, se manifestă în repartizarea inegală în
timp şi spaţiu a numărului turiştilor şi respectiv a necesarului de servicii. Variaţiile sezoniere
ale activităţii turistice sunt cele determinate, în principal, de condiţiile de realizare a
echilibrului ofertă –cerere şi se definesc printr-o mare concentrare a fluxurilor de turişti în
anumite perioade ale anului, în celelalte remarcându-se o reducere importantă sau chiar o
stopare a sosirilor de turişti.
Sezonalitatea în turism prezintă o serie de particularităţi, faţă de alte sectoare ale
economiei, datorită dependenţei mari a circulaţiei turistice faţă de condiţiile naturale,
caracterului nestocabil al serviciilor turistice şi rigidităţii ofertei etc. Oscilaţiile sezoniere ale
activităţii turistice sunt mai accentuate, au implicaţii mai profunde şi de anvengură,
posibilităţile de atenuare a lor sunt relativ limitate şi solicită eforturi mari din partea
4
organizatorilor. De asemenea, pe măsura intensificării circulaţiei turistice variaţiile sezoniere
sunt mai mari şi mai cuprinzătoare, presiunea exercitată asupra industriei turismului şi asupra
altor activităţi devenind tot mai puternică. Se pune, deci, cu tot mai multă acuitate, problema
atenuării sezonalităţii, găsirii unor mijloace care să stimuleze practicarea turismului pe
durata întregului an, realizându-se, astfel, reducerea concentrării în anumite perioade şi
prelungirea sezonului turistic.
Amploarea variaţiilor sezoniere şi frecvenţa lor de manifestare are consecinţe asupra
dezvoltării turistice şi eficienţei acesteia, cât şi asupra celorlalte ramuri ale economiei, ramuri
cu care turismul se dezvoltă în interdependenţă.
În activitatea turistică, sezonalitatea se reflectă, pe de o parte, în utilizarea incompletă a
bazei tehnico-materiale şi a forţei de muncă, influenţând negativ costurile serviciilor turistice
şi calitatea acestora, termenul de recuperare a investiţiilor, rentabilitatea, iar pe de altă parte,
în nivelul scăzut al satisfacerii nevoilor consumatorilor afectând, în acest fel şi dezvoltarea
circulaţiei turistice. Concentrarea cererii pentru turism în anumite perioade ale anului, ca
principal aspect de manifestare a sezonalităţii, duce la suprasolicitarea mijloacelor de
transport, a spaţiilor de cazare şi alimentaţie, a celorlalte servicii, a personalului de servire
etc., determinând calitatea mai slabă a prestaţiilor, creşterea tensiunii în relaţiile dintre
solicitanţi şi prestatori, nemulţumirea turiştilor, în timp ce, în perioadele de extrasezon,
capacităţile respective rămân nefolosite. În ceea ce-l priveşte pe turist, concentrarea are
implicaţii de ordin psihologic, fiziologic şi economic. Aglomeraţia din mijloacele de transport
sau de pe căile rutiere, mai ales în cazul călătoriilor cu mijloace proprii, riscul negăsirii unui
spaţiu de cazare corespunzător dorinţelor, aşteptările pentru obţinerea unor servicii etc.
provoacă oboseală fizică şi psihică a turistului, se diminuează efectele recreative ale vacanţei.
De asemenea, influenţe negative asupra stării de spirit a turistului şi, indirect, asupra
dimensiunilor circulaţiei turistice, are şi nivelul costurilor serviciilor oferite şi anume situarea
lor sub sau peste posibilităţile financiare ale consumatorului, concordanţa între nivelul
acestora şi calitatea prestaţiilor.
Asupra celorlalte sectoare ale economiei sezonalitatea circulaţiei turistice acţionează fie
direct, fie prin solicitări suplimentare faţă de unele activităţi cum ar fi transporturile şi
telecomunicaţiile, industria alimentară şi producţia culinară, comerţul etc., fie indirect, prin
efectele periodice şi limitate a unei mase însemnate de oameni, cu redistribuirea lor din
sectoare sau zone ale ţării. Transporturile, deşi se pot adapta, relativ uşor, circulaţiei de
maximă intensitate, prin suplimentarea curselor şi numărul mijloacelor, reprezintă domeniul
cel mai afectat în sensul că, în perioadele de vârf, mijloacele de transport sunt supraîncărcate
pe direcţia destinaţiilor de vacanţe şi subîncărcate în direcţia inversă, determinând un
coeficient redus al utilizării capacităţilor.
Enumerarea acestor câteva aspecte ale sezonalităţii evidenţiază implicaţiile profunde ale
acesteia şi reacţiile în lanţ pe care le dezvoltă, necesitatea şi importanţa atenuării efectelor ei.
În acest sens, un rol deosebit revine cercetării cauzelor ce provoacă oscilaţii sezoniere în
activitatea turistică, cuantificării influenţelor lor. Printr-o astfel de analiză au fost evidenţiate
variaţii datorate unor condiţii economico-organizatorice cum ar fi regimul concediilor
plătite şi durata lor limitată, repartizarea neuniformă a vacanţelor de-a lungul unui an,
creşterea dimensiunilor timpului liber şi distribuirea lui, practicarea unei anumite forme de
turism (conţinutul sau motivaţia acesteia etc) şi variaţii provocate de cauze extraeconomice,
ca poziţia geografică a zonei, condiţiile de climă, anotimpuri, varietatea şi atractivitatea
valorilor culturale, istorice, de artă etc., acestea din urmă fiind preponderente. Rezultă că,
permanentizarea activităţii turistice şi diminuarea sezonalităţii se poate realiza printr-o mai
bună repartizare în cursul anului a disponibilităţilor de timp liber şi, în principal, prin
dezvoltarea serviciilor turistice care să compenseze scăderea atractivităţii factorilor naturali,
în extrasezon.
5
Rolul determinant al condiţiilor naturale în manifestarea caracterului sezonier al cererii
favorizează existenţa mai multor tipuri de oscilaţii, în raport cu momentul sau momentele de
maxim ale ofertei naturale.
O primă categorie o reprezintă localităţile sau zonele în care activitatea se
concentrează într-o singură perioadă (sezon), ca urmare a faptului că oferta întruneşte
maximum de cerinţe o singură dată pe an şi pe o durată limitată. Acest tip de sezonalitate este
specific, pentru ţara noastră, litoralului, unde cererea se concentrează în intervalul mai-
septembrie cu un maxim în perioada 15 iulie-15 august, în celelalte luni ale anului solicitările
fiind sporadice (pentru tratament) sau lipsind complet.
Un al doilea tip de oscilaţii se caracterizează prin existenţa a două perioade de sezon
cu activitate turistică de intensităţi apropiate, duratele în timp şi mobilurile deplasărilor fiind
însă diferite. Staţiunile montane întrunesc cerinţele unei activităţi bisezoniere – iarna pentru
zăpadă şi practicarea sporturilor albe, iar vara pentru odihnă, drumeţii, alpinism etc.
Perioadele de maximă intensitate sunt decembrie-martie, pentru sezonul rece şi mai-
septembrie, pentru sezonul cald. Caracteristic acestor zone este faptul că şi în perioadele de
extrasezon (aprilie şi octombrie – noiembrie) activitatea nu se restrânge complet.
Există, de asemenea, şi zone de activitate permanentă, unde oscilaţiile de la o lună la
alta sunt nesemnificative. Din această categorie fac parte staţiunile balneo-climaterice, unde
sosirile turiştilor se distribuie relativ uniform de-a lungul anului, condiţiile de climă
neîmpietând desfăşurarea normală a tratamentelor şi localităţile urbane, unde circulaţia
turistică este permanentă, ca urmare a varietăţii activităţilor (congrese, târguri, expoziţii,
excursii, călătorii în tranzit etc.). Chiar şi în aceste localităţi există perioade de mai mare
concentraţie, în lunile mai-octombrie pentru turismul de tratament balneomedical, sezonul
cald oferind mai multe comodităţi şi în septembrie-decembrie pentru centrele urbane, aceasta
dovedindu-se perioada optimă pentru desfăşurarea unor manifestări ştiinţifice, cultural-
artistice, sportive sau de altă natură.
Analiza curbelor de variaţie evidenţiază existenţa a trei etape (momente) în evoluţia
cererii şi respectiv a circulaţiei turistice de-a lungul unui an calendaristic:
- vârful de sezon (sau chiar vârfurile în cazul activităţii turistice bisezoniere)
caracterizat prin intensitatea maximă a cererii;
- începutul şi sfârşitul sezonului (sau perioadele de pre şi post sezon), în care
cererea este mai puţin intensă cu tendinţe de creştere în perioada de început şi descreştere în
perioada de sfârşit de sezon.
- extrasezonul, perioada caracterizată prin reducerea substanţială sau chiar încetarea
solicitărilor pentru serviciile turistice.
Reflectând caracterul ciclic al activităţii turistice, succesiunea acestor etape ilustrează
modul de eşalonare a solicitărilor şi permite dozarea eforturilor organizatorilor de turism în
vederea satisfacerii corespunzătoare a cererii.
Suprapunerea curbelor de variaţie sezonieră a activităţii turistice din ţara noastră, arată o
concentrare puternică, în sezonul cald, pentru toate formele de turism (cca. 65% din sosirile
de turişti străini sunt în lunile iunie – septembrie; de asemenea, tot în această perioadă se
manifestă cca. 60% din solicitările turiştilor români).
Sezonalitatea circulaţiei turistice este evidenţiată, mai riguros, de indicii de
sezonalitate. Determinaţi cu ajutorul metodei mediilor mobile, pe baza seriilor dinamice
privind numărul de turişti din fiecare lună, indicii de sezonalitate – prin valorile pe care le iau
– confirmă tendinţa de concentrare a cererii turistice, în ţara noastră, în perioada iunie –
septembrie.
De asemenea, se mai poate determina gradul de concentrare a activităţii cu ajutorul
coeficientului de concentrare:
C= p 2
i
6
sau:
n pi2 − 1
C=
n −1
unde: p este ponderea, faţă de unitate, a fiecărui element (în cazul nostru, a fiecărei
luni), iar n – numărul elementelor, respectiv 12.
Cercetările întreprinse în timp asupra concentrării cererii turistice în ţara noastră au
evidenţiat valori ale coeficientului de cca. 0,26 pentru turiştii români şi 0,23 pentru turiştii
străini, cu tendinţe de creştere, deci de accentuare a sezonalităţii.
În acest context, cunoaşterea, prin intermediul curbelor de variaţie, a indicilor de
sezonalitate şi coeficienţilor de concentrare a distribuţiei în timp a cererii turistice, în fiecare
zonă sau localitate, este importantă pentru orientarea eforturilor în vederea satisfacerii
corespunzătoare a nevoilor consumatorilor şi pentru găsirea soluţiilor de diminuare a efectelor
negative ale concentrării, respectiv pentru reducerea intensităţii cererii în perioadele de vârf
de sezon şi mărirea întinderii lor în timp, prelungirea perioadelor de pre şi post sezon,
reducerea, parţială sau totală, a extrasezonului.
Cele mai eficiente soluţii de reducere a efectelor negative ale sezonalităţii s-au dovedit
a fi prelungirea sezonului şi etalarea vacanţelor. Printre mijloacele mai importante, ce stau
la îndemâna organizatorilor de turism, în acest sens, se numără măsurile cu caracter
economico-organizatoric, de dezvoltare a ofertei, de diversificare a serviciilor şi ridicarea
calităţii acestora, practicarea unei politici de preţuri diferenţiate, în funcţie de etapele
sezonului, dezvoltarea şi intensificarea promovării turistice etc.
O atractivitate sporită se poate realiza prin amenajări suplimentare, care să valorifice
cele mai variate atribute ale patrimoniului turistic, prin diversificarea serviciilor de agrement,
prin realizarea unor programe complexe, ce pot compensa lipsa unor condiţii naturale propice.
De asemenea, practicarea unor tarife reduse în pre şi post sezon favorizează prelungirea
perioadelor de maximă intensitate, prin atragerea anumitor categorii de turişti – cu venituri
mai reduse, cei care călătoresc pentru schimbarea cadrului, cei care dau vacanţei un conţinut
preponderent de odihnă etc. Importanţa acţiunilor de propagandă şi informare se evidenţiază
atât prin aducerea la cunoştinţă publicului consumator a avantajelor suplimentare oferite în
pre şi post sezon sau în extrasezon, cât şi prin stimularea, în general, a nevoii de turism.
Dintre măsurile organizatorice am mai putea evidenţia: desfăşurarea, manifestărilor ştiinţifice,
culturale, artistice, expoziţionale etc., cu precădere în perioadele de extrasezon.
Alături de aceste elemente, dezvoltarea economico-socială contribuie, la rândul său, la
intensificarea circulaţiei turistice şi atenuarea sezonalităţii. Sporirea veniturilor şi modificarea
structurii, consumului, urbanizarea şi creşterea disponibilităţilor de timp liber, programarea
vacanţelor şi posibilitatea scindării concediului în mai multe etape, intensificarea deplasărilor
la sfârşit de săptămână etc., au acţiune mai profundă şi de durată asupra repartizării în timp a
activităţii turistice, în sensul reducerii perioadelor de maximă concentrare.
Cu toate acestea, turismul, dependent în mare măsură de factorii naturali, continuă să
prezinte oscilaţii importante în timp, cu influenţe nefavorabile asupra eficienţei activităţii şi
satisfacţiei consumatorilor.
4.3. Oferta şi producţia turistică
Oferta turistică,în calitate de categorie corelativă a pieţei turistice, constituie, în multe

situaţii, mobilul determinant al efectuării actului turistic.
Distincţia ce trebuie evidenţiată între oferta şi producţia turistică porneşte de la definirea
celor doi termeni. Astfel, oferta turistică este reprezentată de cadrul şi potenţialul natural şi
7
antropic, de echipamentul de „producţie” a serviciilor turistice, de ansamblul bunurilor
materiale şi serviciilor destinate consumului turistic, de forţa de muncă specializată în
activităţile specifice, infrastructura turistică şi de condiţiile de comercializare (preţ, facilităţi,
etc.).
Producţia turistică este dată de ansamblul de servicii ce mobilizează forţa de muncă,
echipamentul turistic şi bunurile materiale şi care se materializează într-un consum efectiv.
Deci, oferta presupune nu numai producţia turistică, ci şi existenţa factorilor naturali
adecvaţi.
Relaţia ofertă turistică – producţie turistică este marcată de o serie de particularităţi,
care o diferenţiază de aceeaşi relaţie existentă pe piaţa bunurilor materiale:
- producţia turistică poate fi cel mult egală cu oferta, în timp ce, pe piaţa bunurilor
materiale, oferta este cel mult egală cu producţia;
- oferta turistică există şi independent de producţie, pe când producţia turistică nu se
poate realiza în afara ofertei; în schimb, oferta bunurilor materiale nu se poate detaşa de
existenţa unei producţii;
- structura ofertei turistice nu coincide întotdeauna cu structura producţiei turistice,
în timp ce structura ofertei de bunuri reflectă structura producţiei respective;
- oferta turistică e fermă – există atât timp cât există şi elementele ce o compun, pe
când producţia turistică este efemeră, ea există atât timp cât se manifestă consumul şi
încetează odată cu încheierea acestuia.
Relaţia dintre cele două elemente este foarte complexă, de intercondiţionare reciprocă,
oferta fiind sursă a producţiei turistice, iar producţia fiind cea care dă viaţă, mobilizează
oferta.
Caracteristicile ofertei
Aşa cum rezultă şi din definiţiile prezentate, oferta turistică are un caracter complex şi
eterogen, fiind alcătuită din mai multe componente, ce se pot structura astfel:
- potenţialul turistic, ca element de atracţie a cererii turistice, format din totalitatea
resurselor naturale şi antropice ale unei zone;
- echipamentul turistic, alcătuit din ansamblul activelor fixe şi circulante ce concură la
satisfacerea nevoilor turiştilor;
- serviciile prestate turiştilor şi bunurile oferite acestora spre consum, bunuri cu
destinaţie turistică exclusivă;
- forţa de muncă, cea care transformă din potenţiale, în efective, celelalte elemente sus-
menţionate.
Complexitatea ofertei turistice (şi a producţiei, în egală măsură), este dată şi de
numărul mare de prestatori sau „fabricanţi” ai produselor turistice. Faptul că produsul
turistic este format dintr-un ansamblu de servicii, fiecare cu specificul său, face adeseori
imposibilă furnizarea, de către un singur producător, a tuturor prestaţiilor generate de
consumul turistic. De aceea, prestatorii sunt puternic specializaţi, au profile diferite, uneori
chiar interese diferite şi, chiar, un mod de organizare distinct. Astfel, la realizarea produsului
turistic participă societăţi comerciale ce au ca obiect de activitate cazarea, masa, transportul,
agrementul, „fabricarea” călătoriilor turistice (tur-operatorii); de asemenea, pot participa
organisme şi asociaţii cu vocaţie socială, organisme locale şi teritoriale etc.
Pe lângă această specializare puternică a prestaţiilor de servicii turistice, trebuie să
menţionăm şi faptul că, între aceştia, predomină întreprinderile mici şi mijlocii, fapt care a
şi dus la o fărâmiţare excesivă a ofertanţilor de servicii turistice. Aşa cum se poate constata,
însă, aceasta nu exclude posibilitatea regrupării lor în organisme puternice, bine
individualizate, ce pot domina piaţa turistică, la un moment dat.
8
O altă caracteristică a ofertei turistice, cu multiple implicaţii în realizarea actului
turistic, o reprezintă rigiditatea acesteia. Această particularitate este datorată, în primul rând,
inadaptabilităţii (adaptabilităţii reduse) la variaţiile cantitative şi calitative ale cererii turistice.
Imposibilitatea deplasării ofertei, ce presupune mobilitatea consumatorului, şi nu a
produsului turistic, constituie o altă particularitate a ofertei turistice. De asemenea, oferta
turistică nu poate fi stocată – odată neconsumată, ea se pierde, ceea ce presupune cheltuieli
suplimentare pentru agenţii economici ofertanţi, în sensul promovării produselor turistice şi
adaptării acestora la mutaţiile intervenite în structura cererii.
Oferta turistică este dependentă de echipamentele turistice, de numărul şi structura
forţei de muncă. Investiţiile (atât materiale, cât şi umane) în industria turistică, sunt foarte
costisitoare, fapt ce nu permite înlocuirea rapidă a acestora, pentru a se adapta la mobilitatea
cererii turistice.
După cum se poate observa din analiza caracteristicilor ofertei şi producţiei turistice,
neconcordanţa, în timp şi spaţiu, a cererii, cu oferta turistică, poate fi generatoarea unor
efecte economice şi sociale de mare amploare, ce se concretizează în: satisfacerea
necorespunzătoare a aşteptărilor turiştilor, neutilizarea echipamentelor turistice şi, ca atare,
prelungirea duratei de amortizare a acestora şi încetinirea ritmului de înlocuirea a capacităţilor
uzate fizic sau moral etc.
Dar, prin eforturile conjugate ale organizatorilor şi prestatorilor de servicii turistice,
printr-o bună cunoaştere a tendinţelor în evoluţia cererii turistice, se poate profita, în anumite
limite, de o altă caracteristică a ofertei turistice: posibilitatea substituirii unui tip de ofertă
cu altul. Acestea presupune, însă ca, şi motivaţiile turistice să se poată substitui, la un
moment dat, dar mai ales ca elementele componente ale ofertei să aibă un caracter
multifuncţional, să satisfacă alternative de consum diverse.
4.4. Preţurile produselor turistice
Preţul reprezintă valoarea de piaţă a unui produs sau serviciu, într-o exprimare
monetară, iar nivelul lui reflectă o serie de constrângeri ale pieţei.
În cazul produselor turistice, formarea preţurilor este rezultatul acţiunii unei
multitudini de factori de natură economică, politică, motivaţională, geografică etc., dar şi al
respectării numeroaselor cerinţe decurgând din specificitatea ofertei şi cererii, din
complexitatea şi eterogenitatea acestora.
Din punct de vedere economic (al producătorului, al comerciantului), preţul trebuie să
reflecte, cu fidelitate, cheltuielile de producţie, de comercializare, să acopere taxele,
impozitele şi alte obligaţii financiare ale agenţilor economici şi să asigure acestora un profit.
Din punct de vedere al cumpărătorului, preţul este apreciat în funcţie de utilitatea
produsului, de importanţa nevoii pe care o satisface, de veniturile disponibile, de preţurile
concurenţei, de rezultatul comparaţiei cu alte bunuri şi servicii.
Cele mai importante trăsături ale preţurilor produselor turistice sunt:
✓ Preţurile se diferenţiază în timp (sezonalitate) şi spaţiu (locaţie) în funcţie de
producător (confort, experienţă, notorietate) şi consumator (reduceri în funcţie de
categoria socio-profesională);
✓ Caracter inflaţionist (inflaţia prin costuri, inflaţia prin cerere, inflaţia importată);
✓ Formarea relativ independentă de raportul cerere-ofertă (asociaţii profesionale,
lanţuri voluntare);
✓ Influenţă regulatoare limitată asupra pieţei (cererii şi consumului , în principal).
În privinţa modalităţilor concrete de determinare a preţurilor, trebuie să se ţină
seama de costurile materiale, salariale, de funcţionare, de gestiune, TVA, marja de profit a
producătorului şi/sau comerciantului.
9
În funcţie de specificul serviciului turistic (transport, hotelărie, alimentaţie) se pot face
adaptări.
În cazul programelor turistice (aranjamente IT), în stabilirea preţului sunt luate în
calcul, sub forma cheltuielilor directe, preţurile prestaţiilor individuale standard (transport,
cazare, alimentaţie, agrement sau tratament), cheltuielile administrative şi de organizare a
activităţii, comisionul agenţiei sau tour-operatorului şi TVA.
Se mai includ, după caz, gratuităţi, cheltuieli cu asigurarea turistului, cheltuieli de
promovare etc.
10
Cursul 5 Forme de turism
Cursul 5
FORME DE TURISM
5.1. Clasificarea formelor de turism

5.2. Indicatori de măsurare a circulaţiei turistice
5.1. Clasificarea formelor de turism
Potenţialul natural şi antropic reprezintă sursele unor variate forme de turism.

Motivaţiile diverse ale turiştilor, participarea la fenomenul turistic a tot mai multor persoane
precum şi dezvoltarea circulaţiei turistice au condus la diversificarea formelor de turism.
Turismul presupune alegerea destinaţiilor de către turist, stabilirea itinerariilor, a
perioadei şi a duratei vacanţei, scopul final fiind satisfacerea unor necesităţi de ordin social,
cultural, spiritual etc.
În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe clasificări ale formelor de turism
având la bază diverse criterii de clasificare.
Formele de turism reprezintă modalităţi de desfăşurare ale turismului în funcţie de cauze
şi influenţe externe şi au ca obiect diferenţierea proprietăţilor turismului. Astfel, se disting
următoarele forme de turism:
1. După modul de alegere al destinaţiei turistice există:
- turism voluntar;
- turism forţat;
2. După zona de provenienţă şi de destinaţie se întâlnesc:
- turism intern;
- turism internaţional;
3. După modul de organizare pot fi întâlnite următoarele forme:
- turism organizat;
- turism semiorganizat;
- turism neorganizat;
4. După numărul participanţilor distingem:
- turism individual;
- turism de grup;
5. După sezonalitate există:
- turism continuu;
- turism discontinuu;
6. După timpul disponibil pentru călătorii întâlnim:
- turism de durată foarte lungă;
- turism de durată lungă;
- turism de durată redusă;
7. După caracteristicile socio-economice ale cererii turistice:
- turism particular;
- turism social;
- turism de afaceri şi congrese;
8. După categoria de vârstă şi de ocupaţie a turiştilor există:
- turism de tineret;
- turism pentru populaţia activă;
- turism pentru vârsta a treia;
9. După mijloacele de transport utilizate distingem:
1
- turism cu trenul;
- turism cu mijloace auto;
- turism naval;
- turism aerian;
- alte forme de turism;
10. După tipul zonei de destinaţie turismul se clasifică în:
- turism montan;
- turism litoral;
- alte tipuri;
1. După modul de alegere al destinaţiei turistice distingem turismul voluntar şi

turismul forţat.
Turismul voluntar reprezintă forma de turism în care destinaţia este aleasă prin voinţa
liberă a beneficiarului de servicii turistice (turismul de recreere, turismul de vizitare, turismul
de distanţă redusă, turism de agrement, etc).
Turismul de recreere (de vacanţă). În prezent, turismul de recreere (de vacanţă)
predomină din punct de vedere al participării, la acesta participând îndeosebi populaţia urbană
datorită stresului acumulat în cadrul desfăşurării dinamice a proceselor economice de astăzi.
În mediul rural această formă de turism se practică într-o proporţie redusă, cauzele principale
fiind mobilitatea redusă a populaţiei din aceasta zonă şi veniturile relativ mici ale acesteia.
Turismul de recreere se poate concretiza fie într-o perioadă de odihnă aproape totală, fie
într-o odihnă activă; odihna aproape totală se desfăşoară în zone foarte liniştite, cu puţine
atracţii în împrejurimi, în timp ce odihna activă presupune activităţi complementare celor
cotidiene – activităţi sportive, plimbări, excursii, etc. pentru populaţia intelectuală pe când
populaţia cu activităţi preponderent fizice aleg activităţi cu deplasare mai mult spre
intelectual.
Turismul de recreere este şi un turism de cură, fără a face apel la trimiteri şi tratamente
medicale ca în cazul turismului de recreere şi îngrijire a sănătăţii.
Cererea turistică rezultă din necesarul de recreere şi cel al schimbării locului.
De asemenea, turismul de vacanţă are o puternică sezonalitate. El este concentrat, în
special, în perioadele de concedii ale salariaţilor şi de vacanţe şcolare, în special vara sau
iarna. În cazul acesta el apare ca un sejur de durată lungă (1-2 săptămâni).
Turismul de vacanţă de durată lungă foarte lungă (3-4 săptămâni) nu mai are, în prezent,
atractivitatea pe care o avea acum jumătate de secol în urmă, turistul contemporan preferând
alternarea locurilor de vizitare faţă de stabilirea într-un anumit loc.
Sezonalitatea accentuată a turismului de recreere implică o aglomerare a zonelor
turistice tradiţionale, vara turismul litoral, iarna turismul montan, dar şi a căilor de transport
către acestea. Deficienţele promoţionale ale agenţiilor de turism sau tarifele mai mari
percepute de acestea contribuie uneori la accentuarea turismului neorganizat care amplifică
fenomenele de supraaglomerare a zonelor amintite mai sus.
De asemenea, locurile favorabile desfăşurării activităţii de turism de recreere sunt acelea
caracterizate printr-o climă liniştită, cu dotări corespunzătoare petrecerii vacanţei. Prin
urmare, gestionarea unei o astfel de zone trebuie întreprinse toate demersurile pentru
accentuarea ofertei turistice specifice.
În ce priveşte distanţa de deplasare la locul de vacanţă, există o strânsă legătură între
cererea turistică pentru o anumită zonă, cheltuielile de deplasare şi durata până la locul de
destinaţie. În cazul în care zona de destinaţie se află la o depărtare mai mare faţă de zona de
provenienţă, dacă ea este dublată de atracţii corespunzătoare nevoilor turistice dintr-o anumită
perioadă istorică de timp, s-a observat că tendinţa de alegere a acestora compensează
neajunsurile legate de transport.
2
Cererea turistică pentru o anumită zonă de vacanţă este dată de nivelul veniturilor
cetăţenilor.
Dotări prea sofisticate ale unei anumite zone turistice poate determina o cerere mai mare
din partea turiştilor cu venituri disponibile mai mari iar zonele cu dotări mai reduse dar cu un
cadru natural adecvat pot fi cerute de turişti cu venituri mai mici.
Dacă e să vorbim şi de structura pe vârste a turiştilor putem spune că persoanele în
vârstă caută locuri mai liniştite în timp ce persoanele de vârstă tânără caută staţiuni propice
distracţiilor, pentru practicarea sporturilor etc.
Turismul de vizitare e privit ca o îmbinare a mai multor tipuri de turism. El este astfel
un turism de recreere, de cunoaştere, cu un puternic caracter cultural.
Acest tip de turism este ales pentru lărgirea culturii generale în special de intelectuali
datorită dorinţei acestora de acumulare de cunoştinţe noi. Acestui tip de turism îi este
caracteristic lipsa caracterului de masă fiind practicat de un număr redus de turism în
comparaţie cu alte forme de turism.
Dezvoltarea acestui tip de turism a fost favorizată de utilizarea la o scară tot mai largă a
autoturismelor ca mijloc de transport folosit, deci de o creştere a mobilităţii. Acest lucru
determină şi o anumită imprevizibilitate a rutelor practicate, turistul putând schimba
permanent opţiunile funcţie de atracţiile apărute pe traseul lui.
Turismul de vizitare se manifestă preponderent în lunile de vară, variaţiile de traseu
fiind favorizate în această perioadă datorită caracterului destul de constant al climei în raport
cu alte perioade a anului. Dacă acest tip de turism se practică la sfârşit de săptămână durata
acestuia este mult mai scurtă şi o arie de manifestare mult mai restrânsă corelată cu locul de
reşedinţă a turistului.
Acest tip de turism contribuie foarte mult la valorificarea potenţialului turistic al unei
ţări, deoarece obiectivele lui au o răspândire dispersată, implicând o puternică ramificare a
fluxurilor turistice. Locurile de destinaţie îl reprezintă în mod special oraşele, în care se
concentrează mai mult obiectivele antropice. Zonele rurale sunt de interes pentru turişti doar
în prisma tradiţiilor etnografice şi de folclor ce duc la o internaţionalizare a acestui tip de
turism.
Un alt factor ce trebuie luat în considerare pentru acest tip de turism este moda şi
promoţiile mass-media ce pot duce la o concentrare a fluxurilor de turişti către zone ce poate
în mod normal nu se bucură de mare interes.
Se poate menţiona tot pentru acest tip de turism vizitarea rudelor sau a cunoştinţelor.
Aceasta are o durată mai lungă decât cel practicat pentru vizitarea obiectivelor turistice dar si
mobilitatea este mai redusă datorită perioadei medii mai mari a sejurului într-o anumită
localitate.
Deşi încă actuală, o variantă mai veche a acestui tip de turism este turismul religios. În
prezenta el se manifestă în locuri celebre din punct de vedere al religiei.
Turismul de distanţă redusă are multe lucruri comune cu turismul de recreere şi cel de
îngrijire a sănătăţii. Datorită dezvoltării oraşelor, şi a creşterii rutinei zilnice, tot mai mulţi
oameni resimt nevoia de recreere la sfârşit de săptămână. Recreerea de distanţă redusă se
încadrează în turismul de durată redusă ce se caracterizează prin deplasări ce nu necesită
intervale mai mari de câteva ore.
Se identifică două zone de accesibilitate a acestui tip de turism, zona periferică a
oraşelor şi o altă zonă mai îndepărtată care depinde de calitatea căilor de comunicaţie şi
transport şi de bunăstarea locuitorilor din zonă.
Numărul turiştilor ce frecventează zonele recreării de distanţă redusă este invers
proporţional cu distanţa la care aceste zone se află faţă de centrul urban, hotărâtoare devenind
duratele, cheltuielile de transport care nu pot depăşi o anumită limită.
3
În concluzie, recreerea de distanţă redusă se desfăşoară, în marea majoritate a cazurilor,
la sfârşit de săptămână, în zona periferică a centrelor urbane având drept scop recreerea forţei
de muncă. Studiile arată că aproximativ o treime din populaţia oraşelor Europei este adepta
recreării la distanţă redusă, rata de participare variind funcţie de mărimea oraşelor. În ceea ce
priveşte structura pe grupe de vârstă, predominantă este categoria între 20-45 de ani,
caracterizată prin cea mai mare mobilitate, restul fiind format din recreanţi între 45-65 de ani
şi din cei trecuţi de 65 de ani.
Turismul forţat este forma de turism în care destinaţia este aleasă din necesităţi diverse
de către altcineva (turismul de recreere şi îngrijire a sănătăţii - la recomandarea medicului,
turism profesional - la solicitarea firmei în care lucrează beneficiarul de servicii turistice,
turism de tranzit – din necesităţi obiective de transport, etc).
Turismul de recreere şi îngrijire a sănătăţii este cunoscut încă din antichitate fiind unul
dintre cele mai vechi tip de turism.
Creşterea factorului de stres în ponderea condiţiilor economico-sociale ale vieţii
cotidiene a dus la amplificarea acestui tip de turism. Poluarea, sedentarismul, bolile
profesionale, alimentaţia din ce în ce mai departe de cea naturală, conduc la dezvoltarea
turismului de refacere a sănătăţii.
Locul de destinaţie pentru acest tip de turism îl reprezintă staţiunile balneoclimaterice
care exercită funcţii de recreere, funcţii de tratament, şi funcţii mixte pe baza proprietăţilor
unor factori climatici, hidrografici existenţi pe teritoriul respectiv.
Deoarece participarea la acest tip de turism se face în cea mai mare parte pe bază de
trimiteri medicale, el are un caracter organizat, fiind lipsit de oscilaţii sezoniere şi având o
uniformizare a repartiţiei turiştilor. Cererea turistică este în strânsă legătură cu oferta dar şi cu
diversificarea serviciilor acordate şi a bazei materiale.
Deoarece staţiunile prezintă o anumită specializare înspre prevenirea şi tratarea unor
boli, rolul factorilor psihosociologici în alegerea locului de destinaţie se reduce mult. Apare şi
o reducere a mobilităţii turiştilor, datorată legăturii strânse a turiştilor cu staţiunea aleasă.
Turismul profesional se caracterizează prin faptul că nu este legat de perioada
concediilor anuale sau de sfârşitul săptămânii de lucru. Circulaţia turistică profesională are loc
în tot cursul anului, având o mare uniformitate în timp.
Turismul profesional cuprinde ansamblul deplasărilor cu caracter oficial, organizate de
reţeaua instituţiilor administrative, ştiinţifice, culturale şi de cea a întreprinderilor economice.
În cadrul acestui tip de turism se pot plasa şi turismul ştiinţific şi cel tehnic care pot figura şi
ca tipuri independente.
Spre deosebire de turismul pentru recreere, cel profesional are o durată mai mică, de 2-3
zile, în conformitate cu natura problemelor de rezolvat.
În cadrul acestui tip de turism distanţa de deplasare şi alegerea localităţii de destinaţie
nu mai joacă un rol important pentru turist. Aceasta are ca rezultat slăbirea influenţei
exercitate de factorii psihosociologici, a căror acţiune devine uneori nulă. Au însă importanţă
pentru întreprinderile şi instituţiile ce vor să asigure condiţii cât mai bune celui ce se
deplasează, fără pierderi de timp şi în acelaşi timp confortabil. Din punct de vedere al
costurilor acestea pot fi destul de ridicate, suportate însă de întreprinderea sau instituţia
emitentă. Turismul profesional foloseşte întreaga gamă a serviciilor turistice, începând de la
cele de cazare, recreere şi sportive, până la cele comerciale şi de orientare. Acest tip de turism
se poate combina adesea cu turismul de vizitare.
Turismul de tranzit nu este un tip independent el fiind îmbinat cu alte tipuri de turism.
El se manifestă în cazul în care locul de destinaţie se află la o distanţă mare de
localitatea de reşedinţă a turistului. Astfel, o călătorie de tranzit prin teritoriul dintre locul de
provenienţă şi cel de destinaţie se poate desfăşura cu sau fără întreruperi în diferite puncte
4
situate de-a lungul traseului. Deplasarea cu mijloace auto favorizează acest tip de turism
datorită libertăţii mai mari în alegerea escalelor.
Turismul de tranzit are o durată scurtă, chiar sub 24 de ore, îmbinându-se întotdeauna cu
turismul pentru vizitare, fiind imposibilă o separare a lor. Acest tip de turism are un caracter
complementar faţă de celelalte tipuri, conducând la reducerea duratei sejurului în diverse
locuri de interes.
Repartiţia sezonieră depinde de celelalte tipuri de turism. În funcţie de acestea se află si
direcţia de desfăşurare. Dezvoltarea lui este mult condiţionată de poziţia geografică din punct
de vedere al transporturilor.
Repartiţia inegală în timp a turiştilor, cu o concentraţie maximă în sezonul de vară,
generează anumite greutăţi în exploatarea instalaţiilor turistice.
2. După zona de provenienţă şi de destinaţie întâlnim turismul intern şi turismul

internaţional.
Turismul intern cuprinde fluxurile turistice a căror sursă şi destinaţie se regăsesc în
cadrul graniţelor unei ţări. Ponderea lui depinde în mare măsură de importanţa care i se acordă
în cadrul economiei unei ţări. Astfel, o ţară care nu sprijină dezvoltarea bazei materiale
turistice proprii, nu valorifică frumuseţile naţionale va înregistra o deplasare a turismului către
exteriorul ei, unde turiştii vor găsi oferte pe măsura capacităţilor lor financiare, culturale etc.
Din alt punct de vedere, turismul intern este important şi pentru pregătirea condiţiilor
necesare desfăşurării turismului internaţional, de îmbogăţirea fondului turistic existent
deoarece multe dintre atracţiile apreciate de turiştii interni sunt apreciate şi de turiştii străini.
De asemenea, el dezvoltă şi dotările necesare desfăşurării turismului internaţional.
Importanţa economică a turismului intern rezidă şi din faptul că determină exploatarea
diferitelor obiective turistice şi a elementelor bazei materiale în mod independent de
conjuncturile internaţionale ce influenţează turismul internaţional.
Turismul intern este important şi prin contribuţia pe care o aduce la lărgirea orizontului
de cultură generală a turiştilor, fapt care se realizează la contactul locuitorilor din zone
cultural diferite.
Importanţa socială a turismului intern constă în asigurarea recreerii şi îngrijirii sănătăţii
populaţiei ţării respective.
Turismul internaţional se defineşte ca fiind forma de turism în care fluxurile de turişti
îşi au locul de provenienţă într-o ţară diferită de cel al destinaţiei.
La baza turismului internaţional pot sta mai multe motive, cum ar fi: suprasolicitarea
unor zone turistice locale, în general sau în perioada concediilor, preţurile serviciilor turistice
oferite mai scăzute în ţara de destinaţie faţă de cele din ţara de provenienţă, dorinţa de vizitare
a unor locuri străine în vederea cunoaşterii altor ţări, creşterea prestigiului social al turistului.
Din punctul de vedere al unei ţări, turismul internaţional se clasifică funcţie de sensul
fluxurilor turistice în turism receptor (de primire) şi emiţător (de trimitere).
Turismul internaţional receptor reprezintă acea parte a turismului care înregistrează
sosirile cetăţenilor străini într-o anumită ţară, cetăţeni ce îşi au domiciliul permanent în altă
ţară, pentru un sejur temporar. Pentru ţările primitoare acest tip de turism este un turism activ,
fiind o sursă importantă şi eficientă de încasări valutare.
Turismul internaţional emiţător reprezintă înregistrările plecărilor cetăţenilor unei
anumite ţări în străinătate. Turismul emiţător este unul pasiv, consumator de capital.
Împărţirea în turism emiţător şi receptor se poate face şi pentru turismul intern, diferenţa
constând în faptul că în cazul acestuia din urmă redistribuirea veniturilor se produce în
interiorul graniţelor aceleaşi ţări, influenţând dezvoltarea unei zone turistice în detrimentul
alteia.
5
Un factor important cu influenţă asupra turismului internaţional îl reprezintă cheltuielile
legate de deplasare mult mai mari decât în cazul turismului intern, ceea ce implică o atentă
selecţie a serviciilor turistice oferite şi a unui standard calitativ mai ridicat. Trebuie să se ţină
seama de faptul că, în cazul turismului internaţional receptor, calitatea serviciilor oferite
influenţează imaginea ţării respective pentru turiştii care vor să viziteze ţara respectivă.
În raport cu exploatarea bazei tehnico-materiale turismul internaţional contribuie cu
venituri, în general, mai mari datorită potenţialului financiar mai ridicat al turiştilor străini. Pe
de altă parte, pretenţiile formulate de turiştii sunt mai ridicate implicând o mai atentă servire a
produsului turistic.
Deoarece este foarte sensibil la situaţia politică şi economică mondială, turismul
internaţional poate prezenta perioade de stagnare sau sistare, fiind prejudiciate astfel bazele
materiale din ţările de destinaţie.
În cazul turismului internaţional participanţii sunt mase mari de oameni influenţând
propaganda culturală şi obiceiurile ţării vizitate în mod direct proporţional.
Un alt factor hotărâtor în alegerea unei forme de turism este suprafaţa ţării emitente, în
ţările mici turiştii se pot orienta uşor către o ţară vecină datorită cheltuielilor reduse de
transport.
Nu trebuie neglijate calitatea şi cantitatea serviciilor turistice oferite, preţul acestora,
dinamicitatea lor, adaptarea la moda timpului etc.
3. După modul de organizare deosebim turismul organizat, turismul semiorganizat şi

turismul neorganizat.
Turismul organizat reprezintă acea formă de turism în care serviciile la care apelează
turiştii, destinaţia călătoriei precum şi perioada sunt programate din timp, prin contracte şi
angajamente comerciale, sub forma unor „pachete de servicii” de tipul „totul inclus” încheiate
cu agenţiile de turism care asigură legătura dintre solicitanţii de servicii turistice şi prestatorii
serviciilor pentru care s-a convenit.
Turismul organizat se adresează în general turiştilor ce dispun de venituri limitate, mici
sau medii.
Facilităţile pe care le acordă agenţiile de turism (rezervarea cazării, a mesei, a
mijloacelor de transport etc.) duc la o siguranţă financiară a călătoriei, prin faptul că turistul
cunoaşte dinainte nivelul aproximativ al cheltuielilor pe care le va suporta.
Această formă de turism cuprinde atât grupuri omogene de turişti, cât şi turişti
individuali.
Practicarea turismului organizat are o acţiune favorabilă asupra unor staţiuni turistice
sezoniere asigurând şi în afara sezonului activităţi turistice care valorifică eficient şi complex
potenţialul turistic al zonei respective, asigură un grad mai înalt de ocupare a capacităţilor de
cazare şi o mai bună folosire a serviciilor.
Tendinţa lumii contemporane, ţinând cont şi de creşterea nivelului de trai, care duce la o
creştere a procentului de autoturisme pe cap de locuitor, este de scădere a ponderii turismului
organizat, corelat şi cu creşterea accentuată a ofertei turistice. Astfel, turistul preferă
independenţa alegerii serviciilor, a rutelor de călătorie alegând un program flexibil şi plin de
dinamism.
Turismul organizat presupune călătorii de tip charter, aranjamente „inclusive tour”,
aranjamente „package tour”, croaziere fluviale, croaziere maritime, călătorii de tipul „rail
route”.
Pe lângă toate avantajele prezentate există şi dezavantaje precum veniturile mici pe care
le realizează prestatorii de servicii turistice datorită puterii de cumpărare mai scăzute a
turiştilor.
6
Turismul semiorganizat îmbină elementele turismului organizat şi cel pe cont propriu,
astfel o parte din servicii sunt angajate din timp restul urmând a fi angajate în momentul
efectuării călătoriei. Ca şi cel organizat şi turismul semiorganizat poate fi realizat atât pe
grupuri de turişti (având trăsături comune în ceea ce priveşte itinerarul şi scopul călătoriei),
cât şi de persoane individuale, când turiştii se adresează individual unor agenţii de turism
pentru a le organiza călătoria (procurarea de bilete de călătorie, întocmirea documentelor de
călătorie internaţionale şi vizele necesare, rezervarea spaţiilor de cazare etc).
Turismul neorganizat este acea formă de turism în care nu are loc o angajare prealabilă
a serviciilor, respectiv a destinaţiei călătoriei şi a perioadei de realizare a acesteia, cererile
pentru serviciile turistice urmând a se concretiza numai la locul de sejur, prin apel direct al
turistului la prestatorii de servicii din zona turistică de destinaţie. Această formă de turism s-a
dezvoltat datorită preferinţelor multor turişti de a călători individual, cu mijloace proprii,
preferinţe ce sunt în continuă dezvoltare.
În viitor nu va exista o delimitare strictă între turiştii organizaţi în grupuri turistice şi
turiştii pe cont propriu deoarece agenţiile de turism vor căuta să îmbine tot mai mult interesele
şi preferinţele turiştilor organizaţi cu cele ale turiştilor pe cont propriu, mai ales prin
extinderea sistemului de rezervare care permite turiştilor să comande şi să beneficieze de
serviciile dorite.
Analizând atât avantajele cât şi dezavantajele formelor organizate şi semiorganizate ale
turismului se observă că au de câştigat atât turiştii cât şi agenţiile de turism. Din punctul de
vedere al turiştilor aceştia au garantate serviciile, deoarece au fost comandate dinainte,
corespund cerinţelor turiştilor, sunt la preţuri acceptate, pot obţine servicii speciale la tarife
cunoscute anterior etc. În acest fel, turiştii sunt scutiţi de organizarea călătoriei şi li se oferă
posibilitatea de a-şi gospodări judicios bugetele personale de vacanţă.
Pentru agenţiile de turism avantajele constau într-o cifră de afaceri relativ sigură, cu un
volum de muncă egal şi cu o eficienţă sporită a activităţii. În cazul turiştilor pe cont propriu
prestatorii de servicii turistice au încasări medii mai ridicate pe zi/turist şi posibilitatea de a
incita curiozitatea acestora pentru servicii complementare, cu încasări suplimentare în mod
evident.
Analiza statistică a evoluţiei turismului internaţional în ultimele decenii a relevat două
tendinţe caracteristice: pe de o parte preocupările şi eforturile tour operatorilor de a cuprinde
un număr tot mai mare de turişti în circuitele interne şi internaţionale prin forme de turism
organizat iar pe de altă parte tendinţa turiştilor de a călători independent în vacanţe şi
concedii, tendinţă care se va dezvolta din ce în ce mai mult în viitor.
4. După numărul participanţilor avem turismul individual şi turismul de grup.

Turismul individual se caracterizează prin mai multe trăsături care îl diferenţiază.
Turistul îşi planifică singur călătoria, având astfel la dispoziţie mai multe posibilităţi de
alegere a traseului, acest avantaj implicând însă şi riscul de a nu beneficia de toate serviciile
turistice la care se aşteaptă. Modalitatea de transport este de asemenea la alegerea turistului,
aceasta putând presupune costuri mai mari faţă de turismul în grup, dar în anumite situaţii
putând fi şi un avantaj.
Turismul de grup presupune planificarea şi organizarea călătoriei de către un agent
autorizat şi nu de către turist.
Avantajele acestui tip de turism rezidă din costuri mai mici de transport şi o siguranţă
mai mare a călătoriei. Dezavantajul constă însă în stricteţea călătoriei, cu etape fixe şi
nemodificabile.
Turismul de grup se adresează mai mult turiştilor începători şi persoanelor comode.
Această formă de turism favorizează in special turismul internaţional deoarece simplifică
7
formalităţile de trecere a frontierei şi elimină aproape în totalitate necesitatea cunoaşterii unei
limbi străine.
Turismul în grup cunoaşte în ultimul timp o mai mare anvergură deoarece se remarcă în
viaţa cotidiană o serie de simplificări care au condus la o comoditate în creştere.
El este de asemeni accesibil şi unei pături a populaţiei cu venituri mai modeste, a căror
pretenţii nu sunt foarte ridicate.
Această formă de turism contribuie la o distribuţie mai uniformă a activităţii turistice,
atât printr-o creştere a gradului de ocupare a capacităţilor de cazare în timpul anului, cât şi
printr-o creştere a duratei sejurului.
Din punct de vedere a vârstei participanţilor turismul de grup e specific vârstei tinere
dar şi populaţiei mai vârstnice, care spre exemplu în europa occidentală are un apetit de
turism crescut după o anumită vârstă.
5. După sezonalitate distingem turismul continuu şi turismul discontinuu.

Turismul continuu este caracteristic în special marilor centre urbane care sunt incluse
în mai multe forme de turism, dar şi în anumite staţiuni balneare cu program continuu de-a
lungul anului.
Intensitatea circulaţiei turistice este diferită pe parcursul anului, păstrându-şi însă
caracterul de continuitate.
Turismul discontinuu este reprezentat de turismul periodic şi de circumstanţă.
Turismul periodic are două forme distincte: turismul de iarnă şi turismul de vară.
Turismul de iarnă se desfăşoară în staţiuni montane, de regulă pentru practicarea sporturilor
hibernale dar şi pentru anumite tratamente. El are fluxuri turistice mai reduse ca volum decât
turismul de vară. Turismul de vară se desfăşoară atât în staţiuni montane cât şi cele litorale,
incluzând de asemeni şi centrele istorice de vizitare. El se desfăşoară în perioada caldă a
anului.
Afluxurile de turism variază în cadrul celor două sezoane, existând perioade de
extrasezon, presezon, vârf de sezon şi postsezon. În funcţie de amplasare şi de caracterul lor
unităţile turistice îşi desfăşoară activitatea fie în cadrul unui singur sezon fie pe parcursul
ambelor sezoane. Sezonul turistic permanent este caracteristic în special staţiunilor montane.
6. După timpul disponibil pentru călătorii întâlnim turismul de durată foarte lungă,
turismul de durată lungă şi turismul de durată redusă.
Turismul de durată foarte lungă cuprinde acei turişti a căror durată de sejur depăşeşte
30 de zile, şi care aparţin în principal câtorva tipologii: turiştii care au depăşit o anumită
vârstă şi au ieşit din circuitul activ, putându-şi astfel permite sejururi mai mari de 30 de zile; o
a doua tipologie este a acelor turişti care folosesc staţiunile de tratament, existând destule
cazuri în care un ciclu de tratament depăşeşte 30 de zile; o ultimă categorie de turişti ce se
încadrează în această formă de turism sunt cei cu venituri ridicate şi care îşi pot permite
vacanţe de peste 30 de zile
Turismul de durată lungă cuprinde acei turişti a căror rămânere într-o anumită zonă nu
depăşeşte 30 de zile, aceasta fiind considerată ca o limită a concediilor plătite. Datorită
faptului că majoritatea turiştilor dispun de perioade limitate de concedii rezultă caracterul de
masă a acestei forme de turism, fiind practicat de toate categoriile de populaţie, indiferent de
venituri. În acelaşi timp ar mai fi de menţionat şi caracterul pronunţat de sezonalitate al
turismului de durată lungă.
Turismul de durată redusă reprezintă turiştii ce se deplasează pe o durată inferioară
unei săptămâni şi cuprinde anumite forme ale turismului de circumstanţă şi variantele
turismului de sfârşit de săptămână.
8
7. După caracteristicile socio-economice ale cererii turistice distingem turismul
particular, turismul social şi turismul de afaceri şi congrese.
Turismul particular a luat amploare o dată cu dezvoltarea circulaţiei turistice,
reprezentând mai mult de jumătate din totalul volumului activităţilor turistice. Rezultă din
nevoia de odihnă de vacanţă activă şi include o varietate de manifestări: destindere, agrement,
îngrijirea sănătăţii, practicarea sporturilor etc. Este cu preponderenţă turism pe cont propriu, şi
este rezervat unei anumite categorii sociale, cu venituri medii şi mari, având o cerere turistică
particularizată, cu exigenţe crescute
Turismul social reprezintă forma de turism practicată de clasele sociale cu venituri
relativ limitate (turism familial, turism pentru toţi) şi poate fi văzut ca ansamblul de activităţi
pentru dezvoltarea turismului ce se adresează categoriilor socioprofesionale cu venituri
modeste.
Turiştii aceştia solicită forme de cazare ieftine sau complementare precum şi forme de
transport corespunzătoare.
Turismul social nu se identifică cu turismul de masă, fiind doar o parte componentă a
acestuia, călătoriile păturilor respective de populaţie fiind în general parţial sau în totalitate
finanţate de sindicate, casele de asigurări, prin măsuri sociale.
Turismul de afaceri şi congrese reprezintă ansamblul activităţilor de călătorie
organizate de societăţile economice şi de administraţiile publice pentru personalul lor, cu
ocazia deplasării acestora în interes profesional, comercial, participări la diferite congrese,
simpozioane, seminarii internaţionale şi naţionale.
Acest tip de turism necesită facilităţi adecvate activităţilor ce îl presupun.
Călătoriile de afaceri şi reuniuni sunt legate de activitatea de turism propriu zisă prin
faptul că persoanele implicate pe lângă scopurile deplasării utilizează şi o serie de alte servicii
turistice, folosesc mijloace de distracţie şi agrement profită astfel direct şi indirect de industria
turistică.
Încasările medii pe zi pe turist provenite de la participanţii la călătoriile de afaceri sunt
de regulă mai mari decât media încasărilor, deoarece o parte din cheltuieli sunt suportate de
firmele ale căror participanţi participă la aceste acţiuni.
Acest tip de turism s-a dezvoltat destul de mult în ultimul timp, creşterea lui în
continuare fiind o certitudine.
8. După categoria de vârstă si de ocupaţie a turiştilor deosebim turismul de tineret,

turismul pentru populaţia activă şi turismul pentru vârsta a treia. Importanţa acestei clasificări
rezidă în faptul că vârsta, sexul, ocupaţia sunt factori ce generează cerinţe specifice şi definesc
gama serviciilor turistice oferite, precum şi programarea calendaristică a acestor servicii în
decursul unui an, corespunzător cu perioadele pentru efectuarea călătoriilor (vacanţele
şcolare, concedii plătite). De regulă călătoriile persoanelor vârstnice se desfăşoară în
perioadele liniştite din afara vârfurilor de sezon, deoarece aceste persoane nu sunt
condiţionate de obligaţii profesionale.
9. După mijloacele de transport utilizate întâlnim turismul cu trenul, turismul cu

mijloace auto, turismul naval, turismul aerian şi alte forme de turism
Turismul cu trenul rămâne modalitatea clasică de transport pentru persoanele ce vor să
călătorească. Trenul ca mijloc de transport este apreciat din ce în ce mai mult datorită
extinderii reţelei de căi ferate, fapt ce duce la interconectarea tuturor localităţilor importante
atât pe plan intern cât şi internaţional, în acelaşi timp aprecierea se datorează şi creşterii
vitezei de deplasare şi a confortului şi siguranţei trenurilor.
Turismul cu mijloace auto s-a intensificat în majoritatea ţărilor datorită investiţiilor şi
inovaţiilor în domeniul transporturilor auto, dezvoltării şi modernizării reţelelor de şosele şi
9
autostrăzi. Turismul auto are forme specifice, cum ar fi cicloturismul, motociclismul, şi mai
ales turismul cu mijloace auto (cu autocare sau maşini personale sau închiriate de la agenţii
specializate).
Turismul naval foloseşte ca mijloc de transport navele maritime şi fluviale. Companiile
de navigaţie organizează croaziere fluviale şi maritime, foarte apreciate de o anumită
categorie de turişti.
În cadrul turismului naval s-a dezvoltat şi turismul nautic sportiv care constă în excursii
cu bărci cu motor şi vele, caiacuri, canoe pe diferite porţiuni de râuri şi pe întinderea lacurilor
şi deltelor.
Turismul aerian s-a dezvoltat relativ târziu faţă de celelalte forme fiind condiţionat de
evoluţia mijloacelor de transport de acest tip (avioane, elicoptere etc). Construirea unor
avioane cu capacitate sporită, creşterea siguranţei călătorilor, exploatarea mai raţională a
parcului de avioane au dus la dezvoltarea ofertei de transport aerian, apărând şi reduceri spre
exemplu în cazul avioanelor închiriate de agenţii de turism.
10. După tipul zonei de destinaţie distingem turismul montan, turismul litoral şi alte
tipuri de turism. Această împărţire se combină foarte bine, pentru o mai bună rafinare cu
formele prezentate anterior. Importanţa practică a acestei împărţiri este aceea de a cunoaşte
proporţia de solicitare a diverselor tipuri de zone în pentru o mai bună structurare şi
dimensionare a bazei tehnico-materiale a turismului, fiecare tip de zonă caracterizându-se prin
anumite tipuri de dotări. Astfel se poate stabili şi o ordine de sistematizare şi organizare a lor.
5.2. Indicatori de măsurare a circulaţiei turistice
Măsurarea circulaţiei turistice se realizează pe baza unei metodologii statistice

comparabile care trebuie sa furnizeze informaţii cât mai exacte şi mai complete asupra
dimensiunilor fluxurilor turistice.
Metodologia statistică are la bază următoarele metode de culegere a informaţiilor:
controlul la frontieră prin intermediul organelor vamale, sistemul înregistrărilor hoteliere prin
intermediul documentelor de călătorie sau de evidenţă a populaţiei, sondajele sau anchetele în
rândul turiştilor sau al populaţiei, sistemul înregistrărilor instituţiilor bancare. Fiecare dintre
aceste metode prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje ce decurg din modul în care este
surprinsă circulaţia turistică.
Statisticile reprezintă sursele esenţiale, principale chiar, de informaţii putând sta la baza
măsurării şi determinării evoluţiei turismului. Inexistenţa datelor statistice ar determina
imposibilitatea evaluării fluxurilor turistice prezente precum şi a anticipării celor viitoare.
De asemenea, informaţiile furnizate de statisticile actuale sunt, în multe cazuri,
insuficiente şi nu permit evaluarea tuturor componentelor activităţii turistice. Nu trebuie uitat
şi faptul că unele aspecte ale activităţii turistice nu pot fi cuantificate sau sunt dificil de
cuantificat şi prin urmare, instrumentele folosite pentru măsurarea trebuie să asigure obţinerea
unor imagini de ansamblu care să permită aprecieri de ordin general asupra evoluţiei viitoare.
În ce priveşte circulaţia turistică internă, informaţiile sunt puţine întrucât aceasta rămâne
oarecum necunoscută.
La nivelul unei ţări, informaţiile statistice trebuie să vizeze turismul intern, respectiv
internaţional şi să furnizeze elemente caracteristice pentru fiecare dintre cele două laturi ale
turismului. De exemplu, pentru turismul intern, statisticile ar trebui să furnizeze informaţii cu
privire la: numărul turiştilor, numărul înnoptărilor, cheltuielile efectuate, locul de reşedinţă
permanentă, locul de destinaţie temporară, modul de deplasare, perioada de voiaj,
caracteristicile socio-profesionale, demografice, etc. Î cazul turismului internaţional
10
informaţiile ar trebui să mai cuprindă şi elemente precum: categoria de viză, scopul călătoriei,
formula în care se realizează călătoria etc.
Controlul la frontieră este folosit doar pentru evaluarea circulaţiei turistice
internaţionale. Este posibil de realizat numai în ţările cu un turism mai puţin dezvoltat
presupunând înregistrarea tuturor călătorilor care sosesc sau pleacă. Simplificarea
formalităţilor de frontieră, renunţarea la viza de intrare-ieşire şi la înregistrarea sosirilor-
plecărilor au eliminat contactul dintre turist şi autorităţile de graniţă şi au exclus posibilitatea
utilizării unei asemenea metode. Acceptată şi folosită încă în numeroase ţări, ea prezintă unele
neajunsuri datorită limitelor informaţionale pe care le furnizează. Introducerea unor fişe de
intrare-ieşire care ar trebui completate de turişti cu informaţii detaliate ar înlocui aceste
neajunsuri dar ar determina o creştere a formalităţilor de frontieră.
Controlul la frontieră furnizează informaţii cu privire la următorii indicatori: „sosiri
turişti”, „plecări turişti”, detaliaţi pe ţări de provenienţă şi destinaţie, categorii de vize –
diplomaţi, de serviciu, particulare, de tranzit etc – tipuri de mijloace de transport folosite.
În ţările cu fluxuri turistice puternice este folosit sistemul înregistrărilor hoteliere,
mult mai uşor de aplicat, acesta furnizând informaţii extrase din documentele de evidenţă
hotelieră şi folosind drept indicator „înnoptarea”. Deşi este a doua sursă de informare, ca
importanţă, prezintă totuşi neajunsuri legate de faptul că se omite cazarea la particulari, rude,
prieteni şi în propriile mijloace: corturi, rulote etc. şi astfel se pierde numărul exact al
turiştilor.
Pe lângă dezavantajele celor două metode prezentate anterior se adaugă şi dificultăţile
ce apar atunci când se compară informaţiile furnizate sau când, pentru statisticile
internaţionale, se procedează la însumarea lor. De obicei, se recurge la transformarea
informaţiilor într-un indicator comun, folosindu-se în acest scop medii stabile statistic sau
prin sondaje.
Metoda sondajelor oferă doar posibilitatea unor estimări ale circulaţie turistice sau ale
cheltuielilor efectuate de turişti. Tehnicile folosite în acest scop influenţează exactitatea
rezultatelor datorită diversităţii acestora dintâi.
Circulaţia turistică se poate caracteriza prin indicatori absoluţi, medii şi de intensitate şi
de structură.
În acest scop se utilizează atât cele două componente ale turismului – turism intern şi
turism internaţional, cât şi zona sau ţara de origine a turiştilor.
Indicatorii circulaţiei turistice pot fi grupaţi în patru categorii şi anume:
I. Indicatori absoluţi
1. Număr total de turişti t sau T
Numărul total de turişti este un indicator absolut care se determină prin însumare. Acest
indicator cuprinde persoanele care rămân cel puţin 24 de ore în ţară sau în localitatea vizitată,
alta decât cea în care domiciliază, fără a efectua o activitate plătită.
Numărul de turişti se împarte astfel:
a) pe categorii de turişti după circulaţia turistică în turişti români şi turişti străini
b) turiştii români plecaţi în străinătate şi turiştii străini sosiţi în România se diferenţiază
după scopul vizitelor sub formă de:
- odihnă, recreere, vacanţă;
- în tranzit;
- afaceri şi motive profesionale;
- mic trafic de frontieră;
- personal însoţitor.
c) turiştii români şi cei străini se grupează după: mijloacele de transport folosite: rutiere,
feroviare, aeriene, navale
11
d) turiştii mai pot fi diferenţiaţi pe categorii socio-profesionale: după sex, după vârstă,
etc.
2. Număr total zile-turist  zt =  y

z = durata activităţii turistice
Numărul total de zile turist este un indicator care se obţine ca un produs între numărul
de turişti (t) şi durata activităţii turistice sau durata sejurului exprimată în zile (z). Perioada
maximă luată în calcul este de un an.
3. Număr turişti plecaţi din ţară TP
4. Număr turişti intraţi în ţară Ts

Indicatorii absoluţi număr turişti plecaţi din ţară şi număr turişti intraţi în ţară au în
vedere fluxurile turistice.
II. Indicatorii medii

1. Număr mediu de turişti
t=
 zt
z
Numărul mediu de turişti ( t ) exprimă circulaţia turistică medie într-o anumită perioadă
de timp şi se calculează ca număr mediu de sosiri pe zi, prin raportarea numărului total de zile
turist (  zt ) la numărul de zile (  z ) luat în calcul.
Acest indicator ne oferă posibilitatea să apreciem intensitatea circulaţiei turistice în
anumite perioade calendaristice sau sezon turistic.
Dinamica numărului mediu de turişti ( t ) se poate caracteriza folosind indicii calculaţi
ca raport a două medii cu structură variabilă, structură fixă şi cel al modificărilor de structură.
Numărul mediu de turişti reprezintă o variabilă derivată care depinde de cei doi factori:
număr de turişti (ti) ca factor calitativ şi durata sejurului (durata activităţii turistice exprimată
în zile) ca factor cantitativ. Dinamica numărului de turişti pe categorii (grupe) se poate măsura
cui ajutorul indicelui individual (i)
t
= t 1
i 1/ 0
t 0
2. Durata medie de sejur
s=
 zt
t
Durata medie a sejurului ( s ) se calculează ca raport între numărul total de zile/turist
(  zt ) şi numărul total de turişti (  t )
Acest indicator, alături de cel al numărului total de turişti, ne oferă informaţii mai
complete în legătură cu amploarea activităţii turistice, generând efecte economice direct
proporţionale cu mărimea sa.
12
III Indicatori de intensitate turistică
1. Densitate turistică
d=
t
P
 t - numărul turiştilor ce vizează o ţară, zonă etc
 P - populaţia receptoare
Densitatea circulaţiei turistice este o mărime relativă de intensitate care leagă circulaţia
turistică cu populaţia autohtonă a ţării receptoare.
Se exprimă ca raport între numărul turiştilor ce vizitează o ţară (zonă, staţiune) sau
numărul total de zile-turist şi numărul populaţiei autohtone (zone, staţiuni) receptoare (P).
2. Preferinţa relativă a turiştilor
d=
tA/ B
P A
t A/ B
- numărul turiştilor din ţara A ce vizitează ţara B
PA - populaţia ţării A
Preferinţa relativă a turiştilor este un alt indicator de intensitate al circulaţiei turistice şi
arată tendinţele fluxurilor turistice spre o anumită destinaţie. Indicatorul se obţine ca raport
între numărul total al turiştilor dintr-o ţară A spre o destinaţie B şi populaţia rezindenţială a
ţării A.
IV. Indicatori de structură

1. Indicatorii de repartiţie pe zone de provenienţă a cereri turistice
CEZ 1 CEZ 2 CEZ n
+ + ... + =1
CE CE CE
CEZ1 – cerere turistică externă provenind din ţara Z1;
.................
CEZn – cerere turistică externă provenind din ţara Zn;
CE – cerere turistică externă totală;
CEZ 1
x100 - greutatea specifică, în %, a ţării Z1 în
CE
cererea turistică externă totală, în anul t0
2. Indicatorii structurii cererii pe mijloace de transport

CAv CAuto CAlte
+ + ... + =1
CT CT CT
CAv – cerere turistică pentru transport aerian;
CAuto – cerere turistică pentru transport cu autocarul;
CAlte – cerere turistică pentru alte mijloace de transport;
CT – cerere turistică totală
3. Indicatorii sezonalităţii cererii turistice

a) Ponderea cererii pentru fiecare lună a anului
C t Ian0 C Dec0
+ ... + t =1
C t0 C t0
13
C t Luna 0
* 100 - ponderea cererii din luna respectivă în totalul cererii turistice relativa
C t0
la mijloacele de cazare, transport, etc
b) Coeficientul lunar de trafic

LM 0
Cl = Cl  1
lm0
LM0 – numărul de turişti din luna cu trafic maxim
lm0 – numărul de turişti din luna cu trafic minim
Cu cât Cl este mai îndepărtat de 1 cu atât sezonalitatea este mai accentuată.
c) Coeficientul trimestrial de trafic

TM 0
Ct = Ct  1
tm0
TM0 – numărul de turişti din trimestrul cu trafic maxim
tm0 – numărul de turişti din trimestrul cu trafic minim
Cu cât Ct este mai îndepărtat de 1 cu atât sezonalitatea este mai accentuată.
d) Coeficientul concentraţiei lunare

LM 0
Cc =
At0
LM0 – numărul de turişti din luna cu cele mai multe sosiri
At0 – numărul total de turişti dintr-un an
Acest indicator are valori cuprinse între [0,083; 1].
14
Cursul 6 Potenţialul turistic
Cursul 6
POTENŢIALUL TURISTIC
6.1. Conţinutul şi structura potenţialului turistic

6.2. Principalele atracţii turistice ale României
6.2.1. Potenţialul turistic natural
6.2.2. Potenţialul turistic antropic
6.3. Valorificarea potenţialului turistic al României
6.1. Conţinutul şi structura potenţialului turistic
Potenţialul turistic al unui teritoriu poate fi definit, la modul general, prin ansamblul
elementelor ce se constituie ca atracţii turistice şi care se pretează unei amenajări pentru
vizitare şi primirea călătorilor.
Atracţiile turistice au o sferă de cuprindere mai restrânsă, limitându-se la elementele
care atrag atenţia, produc impresie, incită la călătorie. Se apreciază că noţiunea de atracţie
defineşte cu precădere latura afectivă a diferitelor componente ale potenţialului.
Resursele turistice acoperă o problematică mai largă. Pe de o parte, noţiunea este
utilizată pentru a desemna motivul de vizitare şi, în acest caz, se referă atât la atracţia propriu-
zisă, cât şi la modul de exploatare, la implicaţiile de ordin economic asupra turismului iar, pe
de altă parte, este folosită pentru a defini mijloacele, sursele necesare desfăşurării activităţii
turistice, respectiv resurse naturale, materiale, umane şi financiare.
Fondul turistic reprezintă totalitatea resurselor naturale şi culturale cu destinaţie
turistică.
Clasificarea atracţiilor turistice (potenţialului), după o serie de criterii:
1. După conţinutul lor:
- Atracţii naturale – reprezintă ansamblul condiţiilor pe care le oferă cadrul
natural (relief, climă, hidrografie, vegetaţie, faună, monumente ale naturii,
rezervaţii, etc.)
- Atracţii antropice – creaţiile omului de-a lungul timpului, concretizate în
elemente de cultură, istorie, artă şi civilizaţie, tehnico-economice, socio-
demografice etc.
2. După gradul de polarizare:
- Resurse concentrate
- Resurse dispersate
3. Într-o abordare mai complexă, dar păstrând în esenţă acelaşi criteriu al răspândirii în
teritoriu:
- Atracţii nodale (se concentrează pe o arie teritorială mai restrânsă şi sunt
pretabile în principal, pentru turismul de sejur)
- Atracţii liniare (de-a lungul unui circuit sau de-a lungul coastelor, destinate
turismului itinerant)
4. După valoare (originalitate şi unicitate):
- Resurse unice (rare şi originale) la scara întregii planete;
- Resurse de creaţie – originale dar înregistrându-se în mai multe zone – oraşe,
cetăţi, parcuri naţionale
- Resurse atractive – comune celor mai multe zone turistice ale lumii (plaje
întinse, peisaje deosebite, mări liniştite, manifestări culturale)
Structura potenţialului turistic
1
Potenţialul antropic:
- Socio-demografic: aşezări umane: - localităţi urbane
- sate (turistice)
- Tehnico-economic: - construcţii contemporane
- unităţi economice
- Instituţii şi evenimente cultural-artistice: - muzee şi case memoriale
- instituţii cultural-artistice
- evenimente
- Atracţii cultural-artistice:
- vestigii istorice şi monumente de artă: - vestigii arheologice, cetăţi, castele
- monumente istorice şi de artă
- etnografie şi folclor: - arhitectură populară
- creaţie şi tehnică populară, meşteşuguri
- obiceiuri, tradiţii, manifestări folclorice
Potenţialul natural:
- Relief
- Climă
- Hidrologie
- Floră
- Faună
- Monumente naturale
6.2. Principalele atracţii turistice ale României
6.2.1. Potenţialul turistic natural
Relieful - exprimat printr-o paletă generoasă de forme: munţi, dealuri şi podişuri,

câmpii, chei şi defilee, fâşie de litoral, deltă etc. – oferă condiţii pentru o complexă exploatare
turistică.
Munţii Carpaţi acoperă o treime din suprafaţa ţării şi se impun ca zonă turistică
importantă prin:
- diversitate peisagistică, asociată structurilor geologice şi tipurilor de relief precum şi
alternanţei unităţilor montane cu cele submontane şi depresionare;
- accesibilitate, datorită poziţiei centrale, configuraţiei, faptului că sunt străbătuţi de
numeroase văi şi cursuri de râuri, altitudinii mai reduse;
- potenţialul speologic bogat: peste 10.000 de peşteri
- complexitate – varietatea formelor de relief, asociată cu prezenţa unei bogate reţele
hidrografice, fond cinegetic, domeniu schiabil, aşezări umane, oferind posibilitatea practicării
celor mai diverse forme de turism: drumeţie, alpinism, schi, odihnă, vânătoare şi pescuit,
cercetare ştiinţifică.
Zona dealurilor subcarpatice şi podişurilor, deşi mai modestă din punctul de vedere al
potenţialului, se impune atenţiei în special prin bogăţia şi varietate resurselor balneare (cu
peste 200 de localităţi ce dispun de factori naturali de cură, cu resurse ce pot fi utilizate în
tratarea a 14 tipuri de afecţiuni). Între elementele potenţialului balnear se remarcă:
- apele minerale şi termale
- lacuri terapeutice
- nămoluri terapeutice
- emanaţii naturale de gaze terapeutice de tipul mofetelor şi solfatarelor specifice
munţilor vulcanici
2
- salinele
- aeroionizarea
Zona de câmpie se înscrie în circuitul turistic cu puţine atracţii naturale, reprezentate de
vegetaţie (areale forestiere şi floră specifică), fond cinegetic şi piscicol, reţea hidrografică
(râuri şi lacuri) şi resurse balneare (lacuri sărate, nămoluri, ape minerale, bioclimat).
Litoralul prezintă o mare varietate de atracţii, oferind condiţii pentru o gamă largă de
forme de turism: cură heliomarină, sporturi nautice, odihnă şi recreere, tratament
balneomedical, cercetare ştiinţifică. Dintre elementele sale definitorii se impun, prin valoarea
lor, plaja, apa de mare, bioclimatul marin, resursele balneare, vegetaţia.
Delta Dunării reprezintă prin suprafaţă (4.375 km2 împreună cu sistemul lagunar
Razim-Sinoe), alcătuire (o reţea densă de canale, gârle, bălţi şi lacuri alternând cu uscatul –
grindurile), varietate şi originalitate peisagistică şi faunistică, una dintre cele mai valoroase şi
complexe zone turistice din ţara noastră. Printre componentele sale de mare atracţie se
numără:
- Plajele întinse, în zona litorală
- Prezenţa dunelor de nisip
- Vegetaţie de mare varietate
- Faună piscicolă şi ornitologică, cu multe specii ocrotite
- Fond cinegetic şi piscicol bogat şi variat
Delta Dunării are statutul de rezervaţie a biosferei.
Hidrografia – definită de o vastă reţea de râuri de graniţă (Dunăre, Prut, Tisa) şi
interioare (Olt, Argeş, Mureş, Siret, Jiu, Someş, Târnave) şi debitul acestora, de numeroasele
lacuri naturale de factură foarte diversă şi situate pe toate treptele de altitudine, de varietatea
apelor subterane, constituie o remarcabilă atracţie turistică.
Clima – ca element component al potenţialului turistic natural, contribuie, pe de o parte,
la crearea ambianţei favorabile călătoriilor, în general, prin valorile de temperatură
înregistrate, regimul eolian şi pluviometric şi, pe de altă parte, constituie un motiv special de
deplasare. Este vorba de calitatea sa de factor de cură (climat excitant-solicitant în zonele de
litoral, sedativ în zonele de deal şi podiş şi tonic-stimulent în zonele montane), climatologia
fiind un mijloc terapeutic eficient în cazul multor afecţiuni, şi de element indispensabil
practicării unor sporturi.
Vegetaţia – este şi ea un factor de stimulare a călătoriilor turistice; reprezentată prin
pajişti, arbori, areale forestiere – valoroase prin suprafeţele pe care se întind, bogăţia şi
varietatea speciilor, distribuţia teritorială – ca şi prin existenţa unor specii deosebite, rare,
monumente ale naturii, vegetaţia are o multiplă funcţie turistică (cercetare ştiinţifică,
organizarea de parcuri naturale ca destinaţii de vacanţă, odihnă, recreere, tratament).
Fauna – are, din punct de vedere turistic, importanţă cinegetică, estetică şi ştiinţifică.
Fondul cinegetic şi piscicol, prin bogăţia şi varietatea speciilor, densitatea, valoarea trofeelor
reprezintă principala atracţie pentru turismul de vânătoare şi pescuit sportiv.
6.2.2. Potenţialul turistic antropic
România dispune de un bogat şi valoros potenţial antropic, rezultat al istoriei de peste

două milenii a poporului nostru în acest spaţiu geografic.
Vestigiile arheologice sunt numeroase, de factură diversă, de mare valoare atât pentru
istoria, cultura şi civilizaţia poporului nostru, cât şi pentru cele universale:
- cetăţile greceşti de pe ţărmul Mării Negre;
- cetăţile dacice din Munţii Orăştiei;
- cetăţile (castrele romane);
- cetăţile medievale;
3
Monumentele istorice, de artă şi arhitectură, de o mare varietate, datând din perioade
istorice diferite şi reflectând evoluţia culturii şi civilizaţiei autohtone şi influenţele diferitelor
culturi ale lumii cu care au intrat în contact:
- mănăstirile cu fresce exterioare din Bucovina, în stilul arhitectonic moldovenesc, cu
influenţe bizantine şi gotice;
- bisericile de lemn din Maramureş, construite în sec. XVIII, în stilul arhitecturii
populare specifice zonei;
- biserici şi cetăţi ţărăneşti fortificate din Transilvania şi Oltenia;
- castele şi palate;
- edificii religioase, monumente şi statui.
Instituţiile şi evenimentele cultural-artistice găzduite în principalele centre urbane ale
ţării, reflectă intensitatea vieţii spirituale, tradiţia şi modernismul în cultură:
- edificiile unor instituţii culturale;
- reţeaua de muzee şi case memoriale;
- evenimente culturale (festivaluri, expoziţii, târguri, serbări);
Arta şi tradiţia populară, prin specificul său, originalitate, bogăţie şi varietate,
reprezintă un motiv inedit de călătorie. Între elementele de această factură, care generează
fluxuri turistice, se evidenţiază:
- arhitectura şi tehnica populară ce reflectă specificul diferitelor zone;
- creaţia artistică: producţia meşteşugărească şi artizanat, muzica, dansul, portul, creaţia
literară;
- manifestări tradiţionale de genul serbărilor populare, târguri, festivaluri;
Construcţii tehnico-economice de atracţie turistică: amenajări hidroenergetice,
canale de navigaţie şi ecluze, drumuri, poduri, viaducte, porturi, etc.
Pe lista motivelor de călătorie mai pot fi înscrise localităţile urbane sau rurale,
atractive pentru arhitectura specifică sau pentru valorile de artă, cultură, civilizaţie pe care le
găzduiesc.
6.3. Valorificarea potenţialului turistic al României
Deşi evaluarea gradului de valorificare a potenţialului turistic este o problemă

dificilă, necesitând luarea în calcul, pe lângă elementele obiective şi a unor aspecte subiective,
greu de cuantificat şi exprimat cantitativ, o imagine concludentă se poate obţine comparând
atracţiile existente cu dotările turistice şi intensitatea cererii.
Apelând la indicatorii de caracterizare a dimensiunilor şi structurii echipamentelor şi,
respectiv, ai circulaţiei turistice, se poate determina în mare măsură, gradul de valorificare.
Sunt utile şi comparaţiile internaţionale, dar şi elemente cu privire la diversitatea formelor de
turism, structura şi calitatea serviciilor oferite.
În România se remarcă, pe de o parte, investiţii făcute pentru realizarea unor zone
turistice de valoare, recunoscute şi apreciate, dar şi rămânerea în afara circuitului turistic a
unor perimetre de mare atracţie. Insuficienţe avem şi în ceea ce priveşte diversitatea formelor
de turism sau calitatea serviciilor oferite.
Studiile de evaluare atestă un grad de valorificare modest, de 20-30%.
Litoralul, prin calităţile sale fizico-geografice îl situează printre cele mai atractive zone,
turismul de cură heliomarină bucurându-se de interesul unor segmente largi de vizitatori
autohtoni şi străini. Această zonă a beneficiat de cele mai mari investiţii turistice, concretizate
în circa 116.000 locuri de cazare, în aproape 800 de unităţi concentrate în 12 staţiuni,
distribuite pe aproape 120 km zonă costieră. Litoralul ocupă în prezent primul loc în privinţa
echipării cu 42,6% din totalul locurilor existente în România şi înregistrează cel mai înalt grad
de valorificare – cca. 80%.
4
Delta Dunării, faţă de valoarea de excepţie a potenţialului, echiparea este modestă,
circa 2000 de locuri de cazare în 98 de unităţi, ceea ce reprezintă 0,7% din total, din care
numai o treime în delta propriu-zisă, restul în zonele limitrofe.
Zona dealurilor şi podişurilor, destinată cu prioritate turismului balnear se
caracterizează printr-un nivel mediu spre slab de valorificare. Din circa 230 de localităţi,
identificate cu factori naturali de cură, numai 20 sunt de interes naţional – echipate adecvat cu
mijloace de cazare şi instalaţii de tratament -, din care doar 13 recunoscute şi apreciate pe plan
internaţional.
Zona montană, deşi reprezintă o destinaţie de vacanţă în tot cursul anului, este mai
puţin pusă în valoare, comparativ cu celelalte zone. Corespunzător acestor dotări au beneficiat
de servicii de cazare în zona montană 16,5% din turiştii români şi 8,9% din cei străini. Un alt
aspect ce caracterizează modul de punere în valoare a potenţialului turistic în zona montană
este concentrarea foarte puternică a dotărilor şi activităţilor.
Arealul constituit din localităţile urbane reşedinţă de judeţ şi alte aşezări (urbane şi
rurale) reprezintă zona predilectă desfăşurării turismului cultural (aici se concentrează o mare
parte din resursele antropice) şi de afaceri. Această zonă beneficiază de o echipare ceva mai
bună, peste 40% din totalul locurilor de cazare, multe dintre ele în unităţi hoteliere de confort
superior – 3 şi 4 stele. În ce priveşte circulaţia turistică, această zonă receptează 40% din
turiştii români şi peste 70% din cei străini, ceea ce permite aprecierea existenţei unei bune
valorificări.
5
Cursul 7 Baza tehnico-materială a turismului
Cursul 7
BAZA TEHNICO-MATERIALĂ A TURISMULUI
7.1. Conţinutul şi rolul bazei tehnico-materiale

7.2. Structura, dinamica şi distribuţia teritorială a echipamentelor turistice
7.3. Investiţii în turism
7.1. Conţinutul şi rolul bazei tehnico-materiale
Valorificarea patrimoniului turistic al unei ţări, regiuni sau zone geografice implică în
prealabil asigurarea unor condiţii minime pentru deplasarea, sejurul şi petrecerea agreabilă a
timpului de către turişti. În esenţă, îmbinarea acestor elemente minime are ca rezultat
polarizarea fluxurilor turistice spre acele destinaţii care oferă vizitatorilor cea mai mare
satisfacţie într-o călătorie de vacanţă.
Pentru ca un teritoriu să poată fi declarat „de interes turistic”, potenţialul său turistic
trebuie să răspundă la două cerinţe esenţiale:
- să dispună de resurse naturale şi de alte elemente de atracţie preferate de turişti
(istorice, cultural-artistice etc.);
- să dispună de posibilităţi de acces, de transport, de cazare, de alimentaţie, de unităţi
comerciale, de instalaţii, de alte amenajări adiacente, într-un cuvânt de baza materială şi de
infrastructura necesară pentru a facilita activităţile turistice.
Desfăşurarea activităţilor turistice la nivelul exigenţelor contemporane şi în pas cu
mutaţiile în perspectivă ale volumului şi intensităţii cererii turistice interne şi internaţionale nu
se poate realiza, prin urmare, fără existenţa unei baze materiale turistice şi a unei infrastructuri
tehnice şi sociale adecvate, menite să pună în valoare resursele turistice naturale şi antropice
de care dispune un teritoriu.
În general, motivaţiile turistice sunt subiective şi deci foarte diferenţiate; preferinţele şi
mai ales atitudinile turiştilor faţă de ofertele agenţilor economici diferă chiar în cadrul unei
anumite tipologii de clientelă. Din această cauză, resursele naturale şi cele antropice pot
participa în cele mai diverse combinaţii posibile la conceperea unui produs turistic şi, în
consecinţă, la promovarea călătoriilor turistice.
Facilităţile pe care le oferă turismul pot fi definite ca ansamblul mijloacelor materiale şi
umane necesare pentru a înlesni participarea populaţiei la activitatea turistică şi pentru a crea
şi organiza cu rezultate profitabile prestarea serviciilor solicitate de turişti. Conform acestei
definiţii, conceptul de facilităţi turistice este determinat de gradul de funcţionalitate prin care
diferite servicii satisfac necesităţile şi preferinţele turiştilor, de unde derivă şi posibilitatea
circumscrierii lor în două categorii principale: facilităţi turistice de bază şi facilităţi turistice
complementare.
Facilităţile de bază sunt considerate cele care reprezintă o componentă specifică directă,
fără de care nici un produs turistic nu ar fi viabil (de exemplu: transporturile, cazarea,
alimentaţia, agrementul şi divertismentul etc.). Crearea şi oferirea acestor facilităţi este
generată cu preponderenţă de existenţa unei cereri turistice concrete (permanente sau
sezoniere). Facilităţile complementare includ înlesniri sau servicii care nu sunt aservite în
exclusivitate turismului, respectiv participă numai parţial la formarea unui produs turistic,
reprezentând, de regulă, acele servicii cu caracter general de care pot beneficia într-o măsură
determinată şi turiştii (de ex.: folosirea ocazională de către turiştii care vizitează o staţiune, o
localitate etc., a transporturilor publice). Tot în această categorie trebuie incluse şi atracţiile
cultural-artistice, ştiinţifice etc., destinate ansamblului populaţiei din staţiunea considerată,
1
dare care pot prezenta interes şi pentru turişti (de ex.: muzeele, teatrele etc.). În egală măsură,
unele facilităţi care interesează numai anumite categorii de turişti (de ex.: vestigiile istorice,
monumentele naturii etc.) nu reprezintă facilităţi turistice propriu-zise ci, mai degrabă, o
motivaţie pentru călătoriile turistice care au drept scop vizitarea lor.
Clasificarea facilităţilor turistice în facilităţi de bază şi complementare nu trebuie
interpretată ca o grupare rigidă, ea având un caracter convenţional: în funcţie de anumite
forme de turism practicate într-un context determinat, unele facilităţi turistice complementare
pot deveni facilităţi turistice de bază pentru anumite categorii de turişti şi, invers, unele
facilităţi de bază pot pierde importanţa lor turistică exclusivă pentru alte categorii de
vizitatori.
Principalele categorii de facilităţi turistice sunt:
a) facilităţi de transport şi comunicaţii: toate facilităţile şi formele de transport care
servesc pentru aducerea turiştilor de la reşedinţa lor permanentă la destinaţia dorită şi înapoi,
precum şi facilităţile de transport care asigură deplasarea turiştilor în cadrul unei zone,
staţiuni, localităţi etc., ca: reţeaua de transporturi aeriene, navale (fluviale, maritime), terestre
(rutiere, feroviare), instalaţii mecanice de transport pe cablu în staţiunile montane şi de
sporturi de iarnă, precum şi echipamentul (construcţii, instalaţii) necesar funcţionării acestor
mijloace de transport (şosele, autostrăzi, aeroporturi, porturi, staţii de cale ferată, autogări,
staţi de alimentare cu carburanţi şi lubrifianţi, staţii service pentru reparaţii şi întreţinere etc.);
b) facilităţi de cazare: toate obiectivele care creează condiţii pentru înnoptarea
turiştilor, ca: hoteluri. moteluri, hanuri, cabane, vile, bungalouri, căsuţe, campinguri, tabere de
tineret, sanatorii de cură etc., cu activitate permanentă sau sezonieră;
c) facilităţi de alimentaţie: întregul sistem de alimentaţie şi „catering” pentru servirea
mesei turiştilor pe durata sejurului lor temporar la destinaţiile turistice. Tot aici sunt incluse şi
facilităţile oferite de unităţile de alimentaţie, altele decât cele destinate stricto-senso hranei
turiştilor: berării, cafenele, baruri de zi, de noapte, cofetării, patiserii, simigerii etc.;
d) facilităţi sportive, de agrement şi distracţie: terenuri şi săli de sport, stadioane,
velodromuri, hipodromuri, piscine în aer liber sau acoperite-încălzite, patinoare, pârti de schi,
de schi-bob, săli de jocuri mecanice, instalaţii de bowling, popicării, terenuri de tenis, parcuri
de distracţie, terenuri de joacă pentru copii, cluburi, discoteci, videoteci, care asigură turiştilor
variate posibilităţi de destindere, pentru petrecerea agreabilă a timpului liber, atât în calitate
de spectatori cât şi în calitate de participanţi activi la diferite acţiuni (incluzând şi şansa de a
deprinde practicarea unor sporturi sub îndrumarea unor instructori calificaţi ca de exemplu:
înot, patinaj, schi etc.);
e) facilităţi comerciale: reţeaua unităţilor comerciale cu profile dintre cele mai diverse
(după posibilităţile şi înclinaţiile agenţilor economici sau ale firmelor comerciale în cauză),
adecvate din punctul de vedere al capacităţilor de servire şi al sortimentului de marfă specifice
consumului din staţiunile şi localităţile turistice, precum şi reţeaua unităţilor comerciale
specializate pentru servirea turiştilor (de exemplu, pentru comercializarea produselor de
artizanat şi de suveniruri caracteristice zonei în care activează);
f) facilităţi de ocrotire a sănătăţii şi balneomedicale (unităţi spitaliceşti, dispensare,
puncte sanitare, staţii de salvare – inclusiv salvamar şi salvamont – etc.), cât şi stabilimente
complexe de cură şi tratamente, cu o varietate de profile adiacente (cosmetice, saună, băi
finlandeze, masaje, gimnastică medicală, cure de slăbire etc.);
g) facilităţi cultural-artistice: săli de teatru, săli de concerte, cinematografe, teatre în
aer liber, galerii de artă, săli de expoziţii, muzee etc.;
h) facilităţi de telecomunicaţii: oficii poştale, telex, telefax, rezervări electronice a
capacităţilor de cazare şi transport etc.;
2
i) facilităţi de servicii cu caracter general: frizerii, ateliere de coafură, cosmetică,
ateliere de reparaţii şi întreţinere de orice natură, croitorii, curăţătorii chimice, oficii şi puncte
de închiriere (de exemplu: pentru autoturisme, pentru obiecte de uz personal etc.);
j) facilităţi de organizare a odihnei şi recreării: agenţii de turism, birouri de
informaţii turistice în staţiuni (de tipul sindicatelor de iniţiativă, realizate prin eforturile
conjugate ale agenţilor economici), agenţii de schimb valutar etc.;
k) facilităţi speciale: puncte de frontieră şi control vamal, muzică de promenadă în
anumite ore în parcurile staţiunilor turistice, asigurarea securităţii turiştilor etc.;
l) facilităţi de gospodărie comunală: o gamă largă de facilităţi pe care le oferă
infrastructura generală a unei staţiuni (sau localităţi) turistice – instalaţii sanitare publice,
canalizare, aprovizionare cu apă, gaze, electricitate, întreţinerea parcurilor publice,
salubritatea localităţii etc.
În forma lor fizică, fondurile de investiţii aservite industriei turistice alcătuiesc cea mai
mare parte din baza materială a turismului.
Baza materială turistică reprezintă însă o sferă mult mai largă decât fondurile din
dotarea agenţilor economici, fapt explicabil prin atragerea temporară în sfera turismului şi a
altor forme complementare de bază materială ca, de exemplu, în situaţia cazării turiştilor în
locuinţele contractate cu cetăţenii, a folosirii sezoniere, în perioadele când sunt disponibile, a
spaţiilor de cazare din unităţile şcolare, din căminele studenţeşti, din internate ş.a.
Rezultă că baza materială în turism are o serie de caracteristici specifice, care decurg
din caracteristicile proceselor de creare a produsului turistic şi din funcţiile verigilor
organizatorice şi operative care participă la servirea turiştilor.
Gradul de dezvoltare şi diversificare a bazei materiale turistice şi a infrastructurii
generale reflectă şi condiţionează, în acelaşi timp, nivelul de dezvoltare a circulaţiei turistice
pe un teritoriu. Realizarea circulaţiei turistice reclamă deci existenţa unei baze materiale
corespunzătoare, volumul şi nivelul calitativ al întregii activităţi turistice şi profitabilitatea ei
fiind influenţate nemijlocit de existenţa unor obiective de interes turistic adecvate cererii
turistice, ca volum şi structură.
În practica turistică internaţională se cunosc mai multe criterii de clasificare a
obiectivelor de cazare. Unul din principalele criterii este „categoria de confort a obiectivelor
de cazare şi alimentaţie”. Conform acestuia, unităţile de cazare şi alimentaţie din domeniul
turismului se clasifică ţinând cont de caracteristicile constructive, calitatea şi complexitatea
dotărilor, a instalaţiilor şi serviciilor pe care le oferă. Spaţiile de alimentaţie din incinta
unităţilor cu activităţi hoteliere se clasifică o dată cu acestea după criterii specifice, trebuind
să existe o corelaţie strânsă între confortul acestor două activităţi.
În România pot funcţiona următoarele tipuri de structuri de primire cu funcţiuni de
cazare turistică, clasificate astfel:
1. hoteluri de 5,4,3,2,1 stele;
2. hoteluri-apartament de 5,4,3,2 stele;
3. moteluri de 3,2,1 stele;
4. hoteluri pentru tineret de 3,2,1 stele;
5. vile de 5,4,3,2,1 stele;
6. bungalouri de 3,2,1 stele;
7. cabane turistice, cabane de vânătoare, cabane de pescuit de 3,2,1 stele;
8. sate de vacanţă de 3,2 stele;
9. campinguri de 4,3,2,1 stele;
10. popasuri turistice de 2,1 stele;
11. pensiuni turistice urbane de 4,3,2,1 stele;
12. pensiuni turistice rurale de 4,3,2,1 flori (margarete), pensiuni agroturistice de 4,3,2,1
flori (margarete);
3
13. apartamente sau camere de închiriat în locuinţe familiale sau în clădiri cu altă
destinaţie de 3,2,1 stele;
14. structuri de primire cu funcţiuni de cazare pe nave fluviale şi maritime de 5,4,3,2,1
stele;
În cadrul tipurilor prezentate mai sus pot exista următoarele structuri a spaţiilor de
cazare:
1. cameră cu pat individual, reprezentând spaţiul destinat folosirii de către o singură
persoană. Lăţimea paturilor individuale este de minimum 90 cm;
2. cameră cu pat matrimonial, reprezentând spaţiul destinat folosirii de către una sau
două persoane. Lăţimea patului matrimonial este de minimum 140 cm;
3. cameră cu pat dublu, reprezentând spaţiul destinat folosirii de către două persoane.
Lăţimea patului dublu este de minimum 160 cm;
4. cameră cu două paturi individuale, reprezentând spaţiul destinat folosirii de către
două persoane;
5. cameră cu trei sau mai multe paturi individuale, reprezentând spaţiul destinat folosirii
de către un număr de persoane egal cu numărul paturilor. Camere cu peste patru paturi
individuale sunt considerate camere comune;
6. cameră cu priciuri, reprezentând spaţiul destinat utilizării de către mai multe
persoane. Priciul reprezintă o platformă din lemn sau din alte materiale, pe care se asigura un
spaţiu de 100 cm lăţime pentru fiecare persoană;
7. garsonieră, reprezentând spaţiul compus din: dormitor pentru două persoane, salon,
vestibul şi grup sanitar propriu. Dormitorul poate fi despărţit de salon şi printr-un glasvand
sau alte soluţii care permit o delimitare estetică;
8. apartament, reprezentând spaţiul compus din unul sau mai multe dormitoare
(maximum cinci dormitoare) sufragerie, vestibul, echipare sanitară proprie. La categoria 5
stele va exista un grup sanitar pentru fiecare două locuri, iar la categoria 4 stele, precum şi la
restul categoriilor, minimum un grup sanitar pentru patru locuri.
În conformitate cu normele metodologice în România pot funcţiona următoarele tipuri
de structuri de alimentaţie pentru turism: restaurant (clasic, specializat, cu specific naţional
sau local, cu program artistic, braserie, berărie, grădină de vară), bar (bar de noapte, bar de zi,
cafe-bar, cafenea, disco-bar, bufet bar), fast-food (restaurant fast food, restaurant fast food cu
autoservire, bufet tip expres şi bistrou, pizzerie, snak-bar), cofetărie, patiserie, plăcintărie,
simigerie, covrigărie.
La toate tipurile de structuri de primire cu funcţiuni de cazare turistică este obligatorie
oferirea unei game diversificate de servicii suplimentare, cuprinse în tariful de cazare sau cu
plată separat, astfel:
- la unităţile de 4 şi 5 stele – cel puţin 18 servicii
- la unităţile de 3 stele – cel puţin 15 servicii
- la unităţile de 2 stele – cel puţine 10 servicii
- la unităţile de 1 stea – cel puţin 5 servicii
Baza tehnico-materială a turismului este reprezentată de ansamblul mijloacelor
tehnice de producţie utilizate, în acest domeniu, în scopul obţinerii de bunuri şi servicii
specifice, destinate consumului turistic. În corelaţie cu sfera largă de cuprindere a turismului,
cu rolul său complex şi de ramură de sinteză, baza tehnico-materială a acestuia include atât
mijloace comune altor ramuri, cât şi echipamente specifice.
În raport cu modul particular în care se consumă şi se înlocuiesc, resursele materiale
(capitalul tehnic) se împarte în capital fix şi capital circulant.
Capitalul fix este format din bunuri de lungă durată care se folosesc ca instrumente în
mai multe etape de producţie, se consumă treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de
4
utilizare (de regulă îşi păstrează forma iniţială în timp ce valoarea lor se reduce) şi sunt, în
mare măsură, specializate în îndeplinirea unor operaţii.
Capitalul circulant, parte a fondurilor de producţie, se consumă integral în cadrul unui
singur ciclu de producţie şi trebuie înlocuit cu fiecare ciclu economic.
În privinţa rolului capitalului tehnic, trebuie pornit de la faptul că simpla prezenţă a
elementelor de atractivitate nu este suficientă pentru a genera derularea unei activităţi
turistice. Punerea în valoare a potenţialului natural şi antropic, atragerea turiştilor presupun
existenţa unor dotări adecvate, capabile să asigure accesul, să ofere vizitatorilor condiţii
pentru petrecerea agreabilă a vacanţei.
Între baza tehnico-materială şi activitatea turistică există o relaţie strânsă, de
intercondiţionare; pe de o parte, turismul nu poate fi conceput în afara unei echipări tehnice
corespunzătoare a zonelor de atracţie, iar, pe de altă parte, dimensiunile, structura, calitatea
resurselor materiale trebuie să se adapteze permanent evoluţiilor turismului.
Dacă atracţiile constituie factorul fundamental al activităţii turistice, baza tehnico-
materială şi infrastructura turistică reprezintă factorul decisiv, iar infrastructura generală,
factorul permisiv.
7.2. Structura, dinamica şi distribuţia teritorială a echipamentelor turistice
Baza tehnico-materială specific turistică cuprinde:

Unităţi de cazare. Reţeaua unităţilor de cazare este cea mai importantă componentă a
bazei tehnico-materiale. Această reţea este alcătuită din obiective de diverse tipuri, clasificate
după conţinut, funcţia îndeplinită, categoria de confort, perioada de funcţionare, forma de
proprietate.
Unităţi de alimentaţie. Facilităţile de alimentaţie se referă la alimentaţia intra şi
extrasezonieră, la catering puse la dispoziţie turiştilor pe toată perioada sejurului.
Mijloace de transport. Este vorba de cele care sunt destinate exclusiv turiştilor şi/sau se
află în proprietatea/administrarea unor societăţi comerciale aparţinând sferei turismului.
Mijloace (instalaţii) de transport pe cablu servesc ca mijloace de continuare a
călătoriei sau de acces spre altitudini înalte, spre destinaţiile de vacanţă sau ca mijloace de
agrement.
Mijloacele de agrement au ca obiectiv crearea condiţiilor pentru distracţie şi recreere,
pentru petrecerea plăcută a timpului liber.
Instalaţiile de tratament sunt destinate unei forme particulare a turismului, şi anume a
celui balneomedical. Aceste mijloace au un conţinut eterogen, determinat de specificitatea
afecţiunilor, natura resurselor şi profilul staţiunilor.
Satele turistice sunt localităţi rurale situate într-un cadru nepoluat, dispunând de
elemente atractive posibil de valorificat: arhitectură locală, tradiţii, meşteşuguri, amenajate
astfel încât să ofere permanent sau temporar găzduire, alimentaţie şi activităţi recreativ-
distractive.
Satele de vacanţă sunt ansambluri mari ce cuprind unităţi de cazare individuală sau
familială grupate în jurul unor spaţii comune pentru masă, distracţie şi sport. Caracteristica
fundamentală a acestor mijloace o constituie desfăşurarea în comun, în formula club, a
activităţilor recreative, ceea ce conduce la crearea unei atmosfere specifice.
Baza tehnico-materială generală (infrastructura) cuprinde:

- căile de comunicaţie şi mijloacele de transport în comun, urban şi interurban
- reţeaua de telecomunicaţii
- unităţile comerciale, sanitare, de prestări servicii, echipamentele tehnico-edilitare etc.
5
- reţelele de alimentare cu: apă, gaze, energie electrică, energie termică.
Particularităţile bazei tehnico materiale a turismului se referă la:

- corespondenţa dintre baza tehnico-materială şi resursele naturale turistice
- adaptarea bazei tehnico-materiale unui anumit segment al cererii turistice
- raportul, în general, invers proporţional între efortul investiţional şi calitatea atracţiei
turistice a resurselor naturale.
Componenta cea mai importantă a bazei tehnico-materiale specifice este reţeaua
unităţilor de cazare (găzduire), deoarece răspunde uneia din necesităţile fundamentale ale
turistului – odihna, înnoptarea. Fără existenţa unor astfel de echipamente nu se poate realiza
un consum turistic. Dimensiunile, structura şi distribuţia spaţială a mijloacelor de cazare
determină caracteristicile tuturor celorlalte componente ale bazei tehnico-materiale a
turismului şi, implicit, amploarea şi orientarea fluxurilor turistice.
Mijloacele de cazare pot fi:

- unităţi hoteliere propriu-zise şi asimilate lor (moteluri, pensiuni, hanuri, hoteluri-
apartament, bungalow-uri, etc.)
- unităţi complementare sau cazare extrahotelieră, reprezentată de terenuri de
camping, căsuţe, sate de vacanţă, cămine şi hanuri pentru tineri, cabane şi refugii montane,
camere, case şi apartamente de închiriat, sanatorii şi stabilimente de sănătate, tabere şi colonii
de vacanţă.
În privinţa structurii, mijloacele de cazare pot fi abordate din mai multe unghiuri,
folosind criterii diferite de segmentare ca: tipul unităţii, categoria de confort, forma de
proprietate, perioada de funcţionare, amplasarea în spaţiu, importanţa.
Din punct de vedere al tipului de unitate, cea mai mare pondere (2/3) o deţin hotelurile
şi motelurile, unităţi cu profil complex, cu un nivel de confort mai ridicat şi care furnizează o
gamă mai largă de servicii şi de o calitate superioară. Cu toate acestea, în ultima perioadă se
remarcă o creştere a interesului pentru unităţi de tip vilă, apartamente, chiar camping-
caravaning, care asigură pe lângă confort şi o individualizare a vacanţelor.
Din punct de vedere al nivelului confortului, se constată o concentrare puternică la
categoriile inferioare, respectiv unităţi de 2 stele şi mai puţin (peste jumătate din numărul de
unităţi şi locuri)
Din punct de vedere al formei de proprietate predomină proprietate privată.
Din punct de vedere al perioadei de funcţionare, mai mult de jumătate din
echipamentele de cazare înregistrează o funcţionare sezonieră
Unităţile de alimentaţie publică. Din totalul unităţilor (aprox. 35000, 2 mil. locuri la
mese), cele considerate ca făcând parte din structura turismului (prin locul de amplasare şi
caracteristicile clientelei) reprezintă aprox. 8,5%. În timp se constată un ritm ascendent, dar cu
ritmuri relativ lente.
Reţeaua unităţilor de alimentaţie specifică este dominată de restaurante (peste 45% din
numărul unităţilor şi aproape 60% din numărul de locuri), urmate de unităţi cu profil mai
simplu – bufet, bar, pizzerie, rotiserie etc. – cu 35% din totalul locurilor la mese, şi cu ponderi
modeste cofetării şi patiserii, cafenele, ceainării, chioşcuri.
Unităţile de alimentaţie publică se caracterizează prin sezonalitate accentuată.
Mijloacele de transport – este vorba de cele care sunt destinate exclusiv turiştilor
şi/sau se află în proprietatea/administrarea unor societăţi comerciale aparţinând sferei
turismului. Deşi în alcătuirea acestei componente sunt prezente toate tipurile de mijloace, în
practica turistică nu se regăsesc cele feroviare; structural, proporţia covârşitoare revine celor
rutiere (autocare, microbuze, automobile şi mijloace de transport marfă), li se adaugă cele
6
aeriene – organizate independent sau integrate societăţilor hoteliere – şi, în foarte mică
măsură, cele navale.
În România parcul de mijloace de transport aflat în dotarea întreprinderilor turistice este
relativ modest: mai puţin de 3000 de autocare, circa 1000 microbuze, 800 de autoturisme
destinate închirierii, câteva aeronave şi 4-5 nave-hotel pentru croaziere în Delta Dunării.
Instalaţiile (mijloacele) de transport pe cablu fac parte şi ele din structura bazei
tehnico-materiale specific turistice; ele servesc ca mijloace de continuare a călătoriei
(transport) sau de acces spre altitudini înalte, spre destinaţiile de vacanţă sau ca mijloace de
agrement.
Cu un potenţial turistic mai modest comparativ cu alte ţări europene şi cu o cerere mai
slabă pentru turismul de sporturi de iarnă, ţara noastră dispune de 64 instalaţii de transport pe
cablu, care sunt departe de nevoile turiştilor şi cerinţele unei exploatări adecvate a cadrului
natural.
Mijloacele de agrement au ca obiectiv crearea condiţiilor pentru distracţie şi recreere,
pentru petrecerea plăcută a timpului liber. Din punct de vedere al conţinutului avem terenuri
de sport, săli de jocuri (mecanice, calculatoare, bowling) sau polivalente (spectacole,
expoziţii, concursuri), parcuri de distracţie, centre de echitaţie, plaje şi instalaţii de sporturi
nautice, pârtii de schi, cluburi, cazinouri, discoteci, etc.)
Instalaţiile de tratament ocupă un loc mai modest în structura bazei materiale, fiind
destinate unei forme particulare a turismului , şi anume celui balneomedical. Au un conţinut
eterogen, determinat de specificitatea afecţiunilor, natura resurselor (ape minerale, nămoluri,
mofete) şi profilul staţiunilor. Aici putem enumera instalaţii de fizioterapie, băi, buvete,
amenajări saline, săli de gimnastică, etc.
Satele turistice sunt localităţi rurale situate într-un cadru natural nepoluat, dispunând de
elemente atractive posibil de valorificat, precum: arhitectura locală, port popular, tradiţii,
meşteşuguri etc., amenajate astfel încât să ofere temporar sau permanent găzduire, alimentaţie
şi activităţi recreativ-distractive.
Satele de vacanţă sunt ansambluri mari, de factură modernă, ce cuprind unităţi de
cazare individuală sau familială (vile, bungalow-uri), grupate în jurul unor spaţii comune
pentru mase, distracţie şi sport. Caracteristica fundamentală a acestor mijloace o constituie
desfăşurarea în comun, în formula “club”, a activităţilor recreative, ceea ce conduce la crearea
unei atmosfere specifice. Produsul turistic denumit “club de vacanţă” este comercializat la un
preţ forfetar, ce include atât pensiunea, cât şi distracţiile.
Distribuţia teritorială a bazei tehnico-materiale a turismului

Distribuţia inegală a bazei materiale a turismului în profil teritorial este specifică şi
ţării noastre. Analizele întreprinse pun în evidenţă existenţa unor decalaje importante între
zone turistice cu potenţial apropiat sau cu un nivel de dezvoltare economico-socială
asemănător.
Litoralul, respectiv judeţul Constanţa, beneficiind de o atractivitate deosebită din punct
de vedere geografic, are o poziţie privilegiată, în sensul că deţine circa 42% din totalul
locurilor de cazare şi aproape ½ din instalaţiile de agrement; de asemenea zona Valea
Prahovei (jud. Prahova şi Braşov, geografic masivele Bucegi, Gârbova şi Bârsei)
concentrează circa 7% din capacitatea de cazare şi 52% din instalaţiile de transport pe cablu;
la acestea se mai pot adăuga câteva destinaţii balneare, situate în judeţele Bihor, Harghita,
Vâlcea, care întrunesc aproape 11% din baza de cazare turistică şi cea mai mare parte a
mijloacelor de tratament.
Decalajele sunt şi mai accentuate dacă se au în vedere unităţile administrativ-teritoriale:
faţă de o medie de circa 7000 de locuri de cazare pe judeţ, acestea se distribuie pe o scală de
la circa 300 (Călăraşi) la aproape 120000 (Constanţa).
7
7.3. Investiţii în turism
Investiţiile se pot clasifica după o serie de criterii, după cum urmează:

1. În funcţie de conţinut:
- obiective (echipamente) specifice – unităţi de cazare, alimentaţie, agrement;
- lucrări de infrastructură – căi de acces, spaţii verzi, parcări, alimentare cu apă,
canalizare) care asigură funcţionarea normală a investiţiilor specifice.
2. În concordanţă cu obiectivele sau efectele aşteptate, investiţiile pot fi:
- de dezvoltare (extindere);
- de modernizare;
- de înlocuire.
Deciziile privind angajarea unor lucrări de investiţii se fundamentează pe elaborarea
unor studii de fezabilitate, care trebuie să argumenteze necesitatea şi oportunitatea investiţiei
(prin studii de piaţă)şi eficienţa funcţionării noului obiectiv.
Problemele care trebuie soluţionate în vederea realizării unui proiect de investiţii
(criterii de adoptare a deciziei) sunt: determinarea valorii investiţiei, identificarea surselor
de capital şi a modalităţilor de finanţare, evaluarea cheltuielilor de exploatare şi calculul
eficienţei.
Valoarea investiţiei cuprinde costul propriu-zis al mijlocului fix şi o serie de cheltuieli
angajate pe parcurs vizând pregătirea, execuţia şi punerea în funcţiune a obiectivului.
Sursele de finanţare a investiţiilor în turism pot fi:
- aportul propriu;
- creditul;
- leasingul;
- acţionariatul şi coproprietatea;
- aportul statului;
- aportul organelor financiare internaţionale (investiţii de anvergură).
Particularităţile investiţiilor în turism pot fi sintetizate în:

- sunt intensive în capital (costuri ridicate, echipamente specifice)
- angajează capital pe termen lung (amortizare lentă)
- se materializează în principal în construcţii şi sunt supuse, într-o măsură mai mică,
uzurii morale
- modalitatea prin care se fundamentează deciziile privind investiţiile în turism
- cheltuielile de exploatare şi rentabilitatea reprezintă criterii importante în adoptarea
deciziei de investiţii şi selecţie a variantelor
- cheltuielile de exploatare reflectă complexitatea procesului investiţional, referindu-se
atât la funcţionarea propriu-zisă a obiectivului, cât şi la comercializarea produselor/serviciilor
astfel obţinute. Ele au o structură foarte diversă – întreţinere, personal, materii prime,
transport – şi un comportament economic diferit. Ca urmare, ele trebuie analizate în relaţie cu
efectele produse – cifra de afaceri şi marja de profit.
Indicatorii specifici investiţiilor în turism

Realizarea unei investiţii în turism constituie una din direcţiile principale de dezvoltare
a activităţii turistice si de impulsionare a ramurilor economice situate în aval şi amonte.
Indicatorii tehnico-economici de fundamentare a eficienţei investiţiilor în turism presupun
următoarele calcule şi evaluări:
1. Valoarea investiţiilor ce însumează totalitatea cheltuielilor aferente punerii în
funcţiune a obiectivului de investiţii.
8
2. Durata de realizare a investiţiei semnifică perioada de timp de la începerea execuţiei
investiţiei şi până la punerea sa în funcţiune.
3. Durata sau termenul de recuperare a investiţiei este perioada de timp în care prin
profit sau acumulări se recuperează suma investită. Durata de recuperare a investiţiilor se
obţine raportând valoarea totală a investiţiilor la beneficiul estimat sau ca raport între volumul
acumulărilor totale si beneficiul estimat (Dpr)
It
D pr =
Pt
sau
It
Da =
At
sau
Im
Dm =
p r1 − p r0
unde: It, Im = investiţia totală sau modernizări
Pt, At = profit anual sau acumulări anuale.
Durata de recuperare a investiţiilor (Dm) reflectă corelaţia dintre efortul de capital

investit şi sporul de profit anual obţinut în urma modernizării, dezvoltării sau retehnologizării.
4. Investiţia specifică (Is) reflectă volumul de investiţii necesar pentru realizarea unui
loc de cazare sau de masă.
IS = I Ca
N Ca
unde: Ic (a) = volumul investiţiilor pentru cazare (alimentaţii)

Nc (a) = numărul locurilor de cazare (la mese)
În cazul modernizărilor, retehnologizărilor sau dezvoltării unui anumit obiectiv de

investiţie, investiţia specifică (Ism) se calculează cu ajutorul formulei:
Im
I Sm =
Qm − Q0
unde: Im = investiţia specifică pentru modernizare, dezvoltare, retehnologizare

Qm, Qo = capacitatea de producţie după (înainte) de modernizare, retehnologizare.
Indicatorul reflectă efortul de capital investit (în lei) pentru a obţine un anumit aport de
capacitate (pe unitate fizică), în urma modernizării, dezvoltării si retehnologizării.
5. Coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor (e) sintetizează corelaţia între

profitul anual obţinut în urma realizării investiţiei şi efortul de capital investit pe de altă parte.
Pa
e=
It
9
sau
Pm1 − Pm 0
e=
Im
unde: Pa = profitul anual obţinut în urma realizării investiţiei.

It = volumul capitalului antrenat pentru realizarea obiectului de investiţii.
Valorile mai mari ale coeficientului indică o situaţie favorabilă, sugerând mai mult
profit anual la un leu de capital investit. Dacă se urmăreşte eficienţa modernizărilor,
retehnologizărilor, atunci coeficientul reflectă sporul de profit obţinut în urma modernizărilor
sau retehnologizărilor.
6. Randamentul economic al investiţiei (R) indica câţi lei de profit final se va obţine la
un leu capital investit. Indicatorul se obţine raportând profitul final la capitalul investit sau
volumul total al încasărilor.
Pf
R= x100
It
unde: Pf = profit final

It = capital investit
7. Coeficientul marginal al investiţiilor (Cm) indică creşterea procentuală a încasărilor

din turism la o creştere cu un procent a volumului de investiţii, fiind determinat ca raport între
indicele volumului de investiţii şi indicele încasărilor din turism.
I
Cm =
V
unde: ΔV = creşterea volumului încasărilor într-un anumit interval de timp.

Cm = reflectă cu cât au crescut încasările din turism odată cu creşterea cu un
procent a volumului investiţiilor.
10
Cursul 8 Resursele umane în turism
Cursul 8
RESURSELE UMANE ÎN TURISM
8.1. Particularităţile muncii în turism

8.2. Evoluţia şi structura personalului ocupat în turism
8.3. Productivitatea muncii în turism şi cointeresarea personalului angajat în
turism
8.4. Indicatorii ocupării forţei de muncă în turism
8.1. Particularităţile muncii în turism
Valorificarea patrimoniului turistic al unei ţări, regiuni sau zone geografice implică în
prealabil asigurarea unor condiţii minime pentru deplasarea, sejurul şi petrecerea agreabilă a
timpului de către turişti. În esenţă, îmbinarea acestor elemente minime are ca rezultat
polarizarea fluxurilor turistice spre acele destinaţii care oferă vizitatorilor cea mai mare
satisfacţie într-o călătorie de vacanţă.
Relaţia dintre turism şi capitalul uman este complexă, de condiţionare, fiecare dintre
cele două elemente având deopotrivă rolul de cauză şi efect.
Turismul imprimă muncii prestate în acest sector o serie de caracteristici:
1. consum mare de muncă vie comparativ cu alte ramuri. Turismul face parte din
sectorul terţiar, iar aici introducerea progresului tehnic nu este recomandată în toate cazurile.
Înlocuirea omului cu maşina nu este o soluţie fericită pentru serviciile de cazare, recepţie,
alimentaţie, servire.
2. răspundere materială şi morală superioară. Calităţile unui bun lucrător în domeniul
turismului constau în: corectitudine maximă, răbdare, solicitudine, capacitatea de a anticipa
nevoile turistului.
Datorită faptului că gestionează anumite valori materiale (mobilier, echipamente,
utilaje, instalaţii, bunuri), una din condiţii impuse în procesul de selecţie este de a nu avea
cazier.
Răspunderea materială, pentru anumite categorii de personal (cameriste, recepţioner)
are în vedere şi responsabilitatea pentru anumite bunuri ale turiştilor. Răspunderea morală are
în vedere îndeplinirea cerinţelor calitative şi cantitative vis-à-vis de serviciile şi produsele
consumate, de realizarea unui anumit nivel de servire precum şi privitor la gradul de
satisfacere a nevoilor consumatorilor. Asumarea răspunderii morale are un rol important în
stimularea cererii, în dezvoltarea artei, ospitalităţii, în formularea deciziei de cumpărare,
crearea unei atmosfere plăcute clientului.
3. nivel ridicat şi complex de pregătire. Munca în turism reclamă pe lângă cunoştinţe de
ordin tehnic şi un nivel general de instruire şi cultură ridicat, apropiat de cel al turiştilor.
Lucrătorul în turism trebuie să aibă abilităţi de comunicare şi o mare flexibilitate. Însuşirile
fizice şi ţinuta sunt obligatorii.
4. relaţii directe lucrători-client, printr-o participare – într-o proporţie mai mare sau
mai mică a turistului la realizarea serviciului propriu-zis.
Întărirea rolului raţional presupune urmărirea consecventă a unor aspecte:
a) pregătirea psihică alături de calităţile profesionale, de pregătirea de specialitate;
b) crearea condiţiilor care să faciliteze personalului de contact, servicii de calitate în
relaţia directă cu clientul;
c) motivaţia angajaţilor;
1
d) educarea în spiritul principiilor Kaizen, adică de a întreprinde şi realiza orice
activitate pornind de la client şi incluzându-l pe acesta în realizarea serviciului (acolo unde
este posibil şi se impune acest lucru).
Având un rol pronunţat relaţional, angajaţii antrenaţi în procesul de servire trebuie în
permanenţă să se adapteze la cerinţele, preferinţele şi personalitatea fiecărui client. Pe de altă
parte, personalul de servire are şi un important rol educativ, care presupune şi învăţarea
clientului, în scopul adaptării acestuia la caracteristicele ofertei.
Pentru manageri crearea de oferte turistice cu participarea clientului impune anumite
măsuri:
a) măsuri de specializare mai accentuată a diferitelor categorii de lucrători pentru
activităţile ce presupun contactul direct cu clientul;
b) stabilirea unor limite a participării clientului şi controlul participării acestuia;
c) studierea permanentă a pieţei în vederea cunoaşterii aprofundate a cererii.
5. sezonalitate accentuată şi fluctuaţie mare a personalului comparativ cu alte
sectoare de activitate, datorită concentrării sezoniere a circulaţiei turistice şi funcţionării
temporare a unei importante părţi a bazei tehnico-materiale.
6. utilizarea modelului muncii cu timp parţial. Este vorba de angajări în week-end, cu
prilejul diverselor evenimente sau sărbători sau pentru anumite activităţi (ghizi, instructori
sportivi, personal ajutător la partidele de vânătoare etc.).
Promovarea regimurilor de lucru part-time şi flex-time, răspunde nu numai
caracteristicilor de conţinut a produsului turistic cât şi creării unor oferte speciale.
7. feminizarea personalului ocupat în sectorul turistic este una din tendinţele
manifestate în toate statele dezvoltate europene. Nici ţara noastră nu face excepţie de la
această tendinţă, ponderea femeilor ocupate fiind de peste 50%. Explicaţia ţine atât de
calităţile mai potrivite ale femeilor pentru acest gen de munci cât şi de nişa deschisă de acest
sector pentru limitarea fenomenului şomajului la această categorie.
8. derularea programului de lucru pe durata întregii zile. Majoritatea firmelor din
turism promovează programele de lucru cu ture de 12 ore sau de dimineaţa până la ora 24. În
plin sezon estival, programul este de regulă prelungit, de 10-12 ore zilnic ceea ce va avea
consecinţe asupra stării de sănătate şi a vieţii de familie a angajatului.
9. dinamica mai accentuată a noilor ocupaţii din turism. Dezvoltarea industriei
turistice, a reţelelor de firme de turism solicită tot mai mult formarea de noi ocupaţii prin
extinderea dimensiunii activităţii: în domeniul comunicării cu potenţialii clienţi, a serviciilor
concierge de la nivelul hotelurilor, în domeniul informaticii, a turismaticii.
Datorită acestor particularităţi, funcţiile din turism necesită anumite trăsături şi cerinţe
pentru personalul din turism:
- cunoştinţe de specialitate, tehnice specifice fiecărui sector atât pentru slujbele fără
calificare (cum ar fi: femeie de serviciu, liftier, portar, bagajist, comisionar, ajutor de ospătar),
cât şi pentru cele calificate;
- cunoştinţe de cultură generală şi o limbă de circulaţie internaţională pentru
persoanele de contact.
- aspect fizic. Cerinţele de aspect fizic sunt legate atât de imaginea exterioară a
personalului (ordine, stare, look) cât şi de gestică.
- comportamentul personalului poate fi urmărit în procesul de recrutare şi selecţie,
prin probe directe la faţa locului. Personalul trebuie să fie civilizat, elegant, egal faţă de toţi
turiştii, convingător, adaptabil şi să promoveze o atmosferă destinsă, plină de încredere.
Elementele care ţin de verbal: formulele de salut, curtoazie, natura timbrului vocal,
profesionalismul tonului trebuie însuşite şi urmărite deoarece afectează în mod deosebit
imaginea firmei de turism.
2
- capacitatea de a lucra şi de a se integra în echipă. Ospitalitatea include şi percepţia
clientului vis-à-vis de personal, individualizat sau privit ca un întreg armonios, o adevărată
echipă. Impresiile favorabile sunt cele care asigură clientului sentimentul de echipă unită în
asigurarea serviciilor comandate.
Una din tehnicile manageriale pentru prevenirea specializării înguste doar pentru un
anumit post a personalului este rotirea postului, în scopul însuşirii de către toţi membrii
echipei şi a altor calificări. În perioadele de vârf şi îmbogăţirea postului, (care presupune
preluarea unor noi sarcini) este utilă pentru însuşirea altor calificări cât şi pentru a mai uşura
din constrângerile sau aglomerările de sarcini care intervin pentru anumite posturi.
Toate aceste caracteristici ale personalului sunt evaluate conform specificaţiei
posturilor. Un obiectiv important urmărit prin analiza postului este stabilirea standardelor de
muncă, prin studierea timpului de muncă necesar pentru îndeplinirea anumitor sarcini. Pe
baza standardelor se pot constitui orarele de lucru şi se poate programa activitatea
personalului.
8.2. Evoluţia şi structura personalului ocupat în turism
Dezvoltarea turismului a fost însoţită de o dinamică susţinută a personalului ocupat în

această ramură. Mai accentuată decât în alte compartimente ale economiei, creşterea
numărului lucrătorilor reflectă, pe de o parte, tendinţele din evoluţia fenomenului turistic şi,
pe de altă parte, caracteristicile muncii în acest sector.
Numărul total al lucrătorilor din turism conform Organizaţiei Mondiale a Turismului a
evoluat astfel:
Numărul personalului ocupat în turism la nivel mondial în perioada 2000-2010

mii persoane Tabelul 8.1.
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010
Personalul
ocupat în 216.044 215.238 214.639 213.803 223.275 234.323 239.923 241.567 241.449 236.490 235.758
turism
Sursa: WTTC, 2011
Venituri obţinute din turism la nivel mondial, previziuni 2018

Tabelul 8.2.
2008 2018
Nivel mondial
mld. USD % din total creştere mld. USD % din total creştere
Turism 3.212 9,2 3,0 5.460 9,4 3,5
Turism de afaceri 843 1,4 3,0 1.443 1,4 3,5
Cheltuieli guvernamentale 381 3,8 2,2 616 4,0 3,0
Investiţii de capital 1.354 9,4 3,7 3.146 9,8 5,6
Export vizitatori 1.118 5,8 3,1 2.189 5,4 5,3
Alte exporturi 985 5,1 5,1 1.984 4,9 6,0
Cererea de turism 7.892 10,1 3,3 14.838 10,3 4,4
PIB din industrie 2.008 3,4 2,7 3.362 3,2 3,3
PIB din turism 5.890 9,9 3,0 10.855 10,5 4,0
Forţa de muncă 80.749 2,8 2,0 97.983 3,1 2,0
Forţa de muncă în turism 238.277 8,4 2,4 296.252 9,2 2,2
Sursa: WTTC, 2011
3
Analiza principalelor ţări generatoare de cerere de turism şi forţă de muncă în turism,
în perioada 2008-2018
Tabelul 8.3.
Scală absolută Scala forţei de muncă Scală relativă
Ţările care generează cel Ţările care generează cel Ţările a căror cerere de
mai mare volum al cererii de mai mare volum de forţă de turism va creşte cel mai
turism în 2008 muncă în turism în 2008 repede între 2008-2018
(mld. USD) (mii locuri de muncă) (%)
Nr. Ţara Valoare Nr. Ţara Valoare Nr. Ţara Valoare
crt. crt. crt.
1. SUA 1.747,5 1. China 74.498 1. India 9,4
2. China 592,0 2. India 30.491 2. China 8,9
3. Japonia 514,3 3. SUA 14.933 3. Libia 8,1
4. Germania 505,7 4. Japonia 6.833 4. Vietnam 8,1
5. Franţa 418,8 5. Mexic 6.633 5. Muntenegru 7,4
6. UK 403,7 6. Indonezia 5.936 6. România 7,1
7. Spania 338,2 7. Brazilia 5.500 7. Macao 7,1
8. Italia 302,9 8. Vietnam 4.891 8. Namibia 6,9
9. Canada 231,4 9. Rusia 4.126 9. Croaţia 6,9
10. Mexic 157,6 10. Thailanda 3.911 10. Cehia 6,8
Sursa: WTTC, 2011
Faţă de evoluţia globală, situaţia diferă sensibil de la o ţară la alta. Astfel, ţările situate
în top în privinţa circulaţiei turistice – precum Franţa, Spania, SUA – se caracterizează şi
printr-o bună dotare cu personal, cu ponderi importante ale acestuia în totalul forţei de muncă
(peste 10%), în al doilea eşantion se situează ţări lansate relativ recent în circulaţia turistică
(Turcia, Mexic, Canada), ţări emiţătoare ca Marea Britanie, Germania. Un grup distinct îl
formează ţările cu tradiţie în turism şi unde ponderea lucrătorilor în turism, relativ ridicată, se
menţine constantă (Elveţia, Austria, Belgia, Luxemburg), ţări cu un număr modest de lucrători
în turism (1-2% în total PO), în această categorie intrând şi ţara noastră.
Populaţia ocupată în „hoteluri şi restaurante” în România în perioada 2000-2009

Tabelul 8.4.
Indicatori 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009
PO în hoteluri şi
restaurante (mii) 93 79 95 105 133 133 134 156 167 165
PO în economie
(mii) 8.629 8.563 8.329 8.306 8.238 8.390 8.469 8.726 9.369 9.243
Ponderea PO în
turism în total PO 1,07 0,92 1,14 1,26 1,61 1,58 1,58 1,78 1,78 1,78
Sursa: Anuarul statistic al României, 2010
Din punct de vedere al sectorului în care lucrează avem personal ocupat în:
- hotelărie, reprezentând, la scară globală, 40-50% din total;
- alimentaţie, cu 30-40%;
- agenţii de voiaj (şi tour-operatori), circa 5%;
- administraţia (naţională şi locală) a turismului, 1-2%;
- alte sectoare ale industriei turistice (agrement, transport, activităţi sportive şi culturale
etc.), cu 3-4%.
4
Din punct de vedere al rolului sau importanţei funcţiei, lucrătorii din turism
îndeplinesc:
- funcţii directe (proprii domeniului) – în hotelărie, alimentaţie, agenţii de voiaj,
transport – 90% din totalul angajaţilor;
- funcţii indirecte – în sectoarele cultural-sportive, recreative şi de divertisment – 10%
din personal.
Din punct de vedere al pregătirii profesionale:
- cadre de conducere cu studii superioare – 10%;
- tehnicieni cu studii medii şi superioare de specialitate – 8%;
- personal de bază având calificare de specialitate (medie şi submedie) – 42%;
- personal de bază fără calificare – 40%.
Structura pe sexe a forţei de muncă evidenţiază tendinţa de feminizare a personalului,
orientare comună celor mai multe ramuri ale terţiarului.
Structura pe vârste a personalului din turism ne evidenţiază faptul că forţa de muncă în
turism este relativ tânără, circa 45% din totalul angajaţilor având mai puţin de 35 de ani.
Structura pe grupe de vârstă a lucrătorilor din “hoteluri şi restaurante” în România

în perioada 2008-2009
Tabelul 8.5.
Grupa 15-24 ani 25-34 ani 35-49 ani 50-64 ani 65 ani şi peste
de
2008 2009 2008 2009 2008 2009 2008 2009 2008 2009
vârstă
% 15,9 13,1 31,9 32,3 41,1 38,9 11,0 15,6 0,1 -
Sursa: Anuarul statistic al României 2009 şi 2010
8.3. Productivitatea muncii în turism şi cointeresarea personalului angajat în

turism
Productivitatea muncii constituie şi pentru domeniul turismului unul din principalii

indicatori ai calităţii activităţii, respectiv ai eficacităţii utilizării resurselor umane.
Productivitatea muncii poate fi definită prin cantitatea de bunuri şi servicii
produse în unitatea de timp. Modalitatea cea mai potrivită de caracterizare a productivităţii
muncii în domeniul turismului o reprezintă exprimarea valorică: încasări, procent din PIB,
valoarea adăugată pe lucrători şi/sau unitate de timp.
Productivitatea muncii în exprimarea valorică nu oglindeşte în totalitate efectul
economic şi, mai ales, cel social al muncii cheltuite. Prin urmare, este necesară utilizarea
combinată a indicatorilor valorici şi fizici pentru a se obţine o imagine completă a modului în
care este utilizată forţa de muncă şi eficienţa ei.
Indicatorii productivităţii muncii se calculează atât la nivel macroeconomic, pentru
ansamblul activităţii turistice, cât şi pe diverse componente (hotelărie, alimentaţie, etc.) sau
structuri (sisteme organizatorice, verigi ale aparatului turistic, categorii de personal) în funcţie
de obiectivele urmărite.
Productivitatea muncii în domeniul turismului ia valori mai mici decât în alte ramuri ale
economiei (însă peste media pe economie), datorită consumului mare de muncă vie şi
posibilităţilor reduse de introducere a progresului tehnic.
5
Productivitatea muncii pe o persoană ocupată în România
Lei/persoană
Tabelul 8.6.
2005 2006 2007 2008
Total economie 27.541,5 32.609,5 39.334,1 42.295,7
Hoteluri şi restaurante 41.381,3 55.689,7 61.168,2 60.235,5
Sursa: Anuarul statistic al României 2010
Productivitatea muncii este influenţată de o serie de elemente, care nu pot fi evaluate cu

exactitate:
a. Productivitatea muncii este în corelaţie cu calitatea producţiei turistice, a
prestaţiilor. Însă spre deosebire de partea materială, în sectorul turistic ea nu poate fi luată în
considerare în mod direct în măsurarea şi definirea output-ului.
b. Productivitatea muncii este influenţată de „industrializarea activităţii turistice”,
(mecanizarea, tehnicizarea) şi standardizarea unor operaţiuni. Însă acestea nu pot fi extinse pe
scară largă datorită impactului decisiv pe care-l au activităţile de servire la interfaţa cu
clientul, în satisfacerea acestuia şi în obţinerea unei calităţi înalte, conform cu standardele
prestării unor servicii de calitate.
În industria hotelieră şi a serviciilor de turism, determinarea productivităţii muncii se
confruntă cu o serie de probleme şi aspecte specifice:
• În dimensionarea rezultatelor nu se pot face estimări exacte cu privire la numărul
de clienţi care vor apela la serviciile firmei şi la mărimea consumaţiei acestora;
• Datorită contactului direct cu clientul, rezultatele muncii depuse în turism pot fi
apreciate prin numărul de vânzări sau valoarea acestora;
• Pornind de la premisa precedentă previzionarea vânzărilor determină previzionarea
necesarului de personal;
• Determinarea resurselor consumate, necesare prestării serviciilor trebuie să se
stabilească într-o formă adecvată, deoarece munca fizică este esenţială în prestaţia
ce se realizează în mod direct (servirea unui fel principal, a unei băuturi, curăţenia
unei camere, însoţirea unui grup într-un tour).
Măsurarea productivităţii muncii în turism presupune parcurgerea unor etape diferite ce
constituie una din sarcinile de bază ale muncii managerului şi a specialiştilor din domeniul
managementului resurselor umane:
1. determinarea output-ului fizic. În determinarea output-ului, specific industriei
turismului trebuie să se pornească de la natura diferită a muncii ce defineşte postul de muncă.
Există o multitudine de posturi care solicită în mod diferit personalul şi care presupune munci
diferite.
2. determinarea standardelor de performanţă. În această etapă stabilirea standardelor de
performanţă porneşte de la studiul muncii, utilizând o serie de tehnici specifice: testarea şi
cronometrarea. Cronometrarea are în vedere performanţele aduse de un angajat situat
deasupra mediei. De asemenea trebuie avut în vedere durata cronometrării şi momentul în
care acesta se efectuează. Anumite munci din turism solicită în mod intens personalul în
anumite ore din ziua de lucru, altele presupun un efort constant pe toată durata zilei de lucru
(cameristele).
3. crearea de posturi şi stabilirea de relaţii speciale între cerinţele locului de muncă şi
capacitatea profesională. În această etapă trebuie avut în vedere deci şi alegerea unei unităţi
adecvate de măsurare a timpului în conformitate cu caracteristice postului (de exemplu număr
camere/om-zi sau număr porţii/om-zi sau număr clienţi/om-zi).
4. determinarea relaţiei între previziunea cererii de forţă de muncă şi oferta forţei de
muncă actuală. Odată stabilite standardele de performanţă se pot face corelaţii cu necesarul
6
de forţă de muncă şi cu standardele angajării. Standardele de performantă transforma
previziunea vânzărilor în cerere de muncă. De asemenea, acestea permit comparaţii între
productivitatea curentă a muncii angajaţilor cu previziunile despre aceasta.
5. stabilirea raportului între previziunea vânzărilor şi cea a cererilor de muncă prezintă
o deosebită importanţă: constituie unul din obiectivele principale ale recrutării şi selecţiei
forţei de muncă, permite evitarea riscului unor pierderi datorate instabilităţii vânzărilor pe
termen scurt, permite determinarea ofertei de forţă de muncă fixă şi variabilă şi reglarea
acesteia cu cererea de forţă de muncă.
Productivitatea muncii în turism este influenţată de o serie de factori direcţi şi indirecţi.
Principalii factori direcţi care influenţează productivitatea muncii din turism sunt:
- nivelul de pregătire al lucrătorilor. Este evident că un nivel înalt de pregătire permite
exercitarea în bune condiţii a funcţiilor şi obţinerea unor performanţe superioare.
- organizarea muncii, adică necesitatea organizării ştiinţifice a muncii în scopul
reducerii consumului de muncă şi fluidizării activităţii.
- gradul de înzestrare tehnică. Este evident că o înzestrare tehnică superioară cu
aparatură de înaltă performanţă va permite obţinerea de rezultate mai bune.
- nevoia de realizare şi de progres în carieră;
- plăcerea de a efectua o anumită muncă;
- posibilitatea de avansare rapidă;
- randamentul muncii;
- factorii de mediu;
- metodele utilizate pentru îmbunătăţirea calităţii muncii.
Randamentul muncii este rezultatul unui bun tonus fizic şi psihic, a unei stări perfecte
de sănătate şi a unui organism care manifestă rezistenţă la efort. Oboseala în timpul muncii se
poate manifesta sub doua forme: fizică şi psihică. Prevenirea oboselii fizice înseamnă măsuri
organizatorice adecvate în conceperea programelor şi a echipei de lucru cât şi asigurarea unor
condiţii mai bune ergonomice. În acest sens, cercetările au demonstrat ca în conceperea
programelor de muncă ar fi indicat ca pauzele să nu fie planificate, lăsându-se la latitudinea
angajaţilor stabilirea momentelor optime de luare a pauzelor.
Factorii de mediu. Prevenirea factorilor perturbatori de mediu trebuie să aibă în vedere
diminuarea zgomotului excesiv, asigurarea unei bune iluminaţii şi ventilaţii la locul de muncă,
asigurarea unei temperaturi optime (24 – 26 °C), prevenirea umidităţii în exces. Crearea unui
permanent fond muzical pentru atenuarea unui nivel moderat de zgomot va îmbunătăţi
performanţele lucrătorilor. În bucătărie eliminarea excesului de căldură şi umiditate presupune
instalarea unor sisteme de ventilaţie, aer condiţionat şi hotă la cuptor astfel încât nivelul de
umiditate să se situeze între 30 – 50 %.
Metodele utilizate pentru îmbunătăţirea calităţii şi strategia adoptată în acest sens. Unii
autori sugerează introducerea în domeniul industriei ospitalităţii a cercurilor de calitate.
Organizarea cercurilor de calitate presupune întâlniri periodice manageri-lucrători, pentru a
descoperi cele mai bune soluţii de creştere a calităţii şi a productivităţii muncii într-o anumită
zonă a activităţii. Avantajele sunt multiple: se asigură valorificarea potenţialului creativ a
angajaţilor iar informaţiile sunt de regulă dintre cele mai vrednice, fiind furnizate de cei care
cunosc cel mai bine activitatea şi problemele firmei.
În categoria factorilor indirecţi se includ:
- nivelul preţurilor şi al tarifelor şi modificarea acestora;
- sezonalitatea activităţii turistice;
- structura turiştilor.
În categoria factorilor determinanţi ai productivităţii muncii în turism mai putem
include: amplasarea unităţilor faţă de principalele orientări ale fluxurilor de călători, forţa de
7
atracţie a diferitelor zone, renumele destinaţiilor de vacanţă în rândul turiştilor, cu efecte
asupra cererii şi activităţii depuse.
Realizarea obiectivelor privind dezvoltarea activităţii şi îmbunătăţirea calităţii
prestaţiilor, în conexiune cu economisirea muncii sociale şi creşterea productivităţii,
presupune crearea unui sistem adecvat de cointeresare a lucrătorilor.
Pentru un angajat, remunerarea înseamnă în primul rând o sursă de venit care îi asigură
existenţa, dar care îi oferă şi siguranţă, independenţă, un anumit statut social (el va urmări un
nivel ridicat al veniturilor şi o creştere periodică a acestora)
Pentru firmă, remuneraţia reprezintă un cost, o cheltuială – adesea cea mai importantă –
care va afecta rezultatele financiare; apoi este privită şi ca o pârghie de dezvoltare, de atragere
şi fidelizare a lucrătorilor.
Sistemul de remunerare trebuie să asigure – sub aspect economic, material – o răsplată a
muncii depuse de fiecare lucrător, o recompensă pentru performanţele individuale şi
colective; totodată trebuie să se ţină seama de realizarea obiectivelor generale ale organizaţiei,
ramurii sau domeniului de activitate.
Remuneraţia îmbracă forma salariului, la care se adaugă diverse premii şi bonusuri în
funcţie de rezultatele individuale sau ale grupului, precum şi alte avantaje (participarea la
capital şi la profit) şi facilităţi (locuinţă, maşină, împrumuturi în condiţii avantajoase, ajutoare
diverse).
În stabilirea formelor de remunerare şi, mai ales, a nivelului recompenselor este
necesară respectarea unor principii, concentrate pe două direcţii: echitatea şi performanţa.
Câştigul salarial mediu lunar net pe activităţi ale economiei naţionale în 2008-2009
Tabelul 8.7
Raportul faţă de salariul
Lei/persoană
Ramura de activitate mediu pe economie
2008 2009 2008 2009
Total economie 1.309 1.361 1,00 1,00
Agricultură 930 1.007 0,71 0,73
Industrie 1.193 1.300 0,91 0,95
Construcţii 1.156 1.069 0,88 0,78
Comerţ 1.040 1.047 0,79 0,76
Hoteluri şi restaurante 773 799 0,59 0,58
Transporturi 1.576 1.518 1,21 1,11
Intermedieri financiare 3.208 3.109 2,45 2,28
Sursa: Anuarul statistic al României 2010
8.4. Indicatorii ocupării forţei de muncă în turism
Aceşti indicatori permit evaluarea repartiţiei locurilor de muncă în sectorul turistic pe

tipuri de întreprinderi, cunoaşterea evoluţiei în timp a fiecăruia, evaluarea greutăţii specifice a
sectorului turistic în antrenarea de necesităţi de muncă în raport cu forţa de muncă activă sau
angajată în cadrul economiei nade muncă în raport cu forţa de muncă activă sau angajată în
cadrul economiei naţionale.
Se pot calcula etalările în timp, pe parcursul unui an, desprinzându-se caracterul
sezonier al utilizării forţei de muncă, sau în spaţiu, de la o zonă turistică la alta, evidenţiindu-
se disparităţile în repartizarea geografică a locurilor de muncă.
Indicatorii ocupării forţei de muncă sunt:
8
1. Indicatorii repartiţiei, evoluţiei şi dinamicii necesarului de forţă de muncă în
turism
LMH 0 LMR0 LMX 0
+ + ... + =1
LM 0 LM 0 LM 0
unde: LMH0 – locuri de muncă în hoteluri în momentul 0;
LMR0 - locuri de muncă în restaurante în momentul 0;
LMX0 - locuri de muncă în alte activităţi turistice în momentul 0;
LM0 – locuri de muncă totale/ forţă de muncă activă/ forţă de muncă angajată
LMH i
x 100 – indicele dinamicii necesarului de forţă de muncă în hoteluri în
LMH 0
perioada 0-i
2. Indicatorul importanţei turismului ca furnizor de locuri de muncă, pentru

măsurarea aportului turismului la ocuparea forţei de muncă
Pt 0
x 100
LM 0
unde: Pt0 – personal care lucrează în turism;
LM0 – locuri de munca totale/ forţă de muncă activă/ forţă de muncă angajată;
Pti
x 100– indicele dinamicii forţei de muncă care lucrează în turism.
Pt 0
3. Indicatorul utilizării temporare a forţei de muncă în turism

Din cauza sezonalităţii cererii turistice, care impune condiţii speciale ofertanţilor,
întreprinderile turistice din ţările cu sezonalitate accentuată înregistrează numeroase locuri de
muncă sezoniere în lunile cu afluenţă turistică maximă. Măsurarea acestui fenomen şi evoluţia
sa se obţine prin aprecierea gradului de sezonalitate al locurilor de muncă , calculat după
formula:
LM p
x 100
Pt
unde: LMp – locuri de muncă provizorii;
Pt – personal care lucrează permanent în turism.
Evoluţia în timp a acestui indicator se calculează prin formula:

LM pi
x 100
LM p 0
Pentru a se construi corect indicatorii din această categorie, este necesar să se convingă
asupra unei metodologii unice şi riguroase de identificare a grupului de activităţi pur turistice,
ţinând seama de eterogenitatea acestui sector, precum şi de utilizarea unor bunuri şi servicii,
atât de către turişti, cât şi de către nonturişti.
9
Cursul 9 Servicii turistice
Cursul 9
SERVICII TURISTICE
9.1. Conţinutul şi caracteristicile serviciilor turistice

9.2. Tipologia serviciilor turistice
9.2.1. Modalităţi de clasificare a serviciilor turistice
9.2.2. Servicii turistice de bază şi suplimentare
9.1. Conţinutul şi caracteristicile serviciilor turistice
Turismul poate fi privit şi ca o succesiune de servicii (prestaţii), cum sunt cele de

organizare a voiajului, de transport, de odihnă şi alimentaţie, de recreere etc. O parte a
acestora vizează acoperirea unor necesităţi obişnuite, cotidiene (odihnă, hrană), altele sunt
destinate unor trebuinţe specific turistice şi, respectiv, formelor particulare de manifestare a
acestuia (agrement, tratament, organizarea călătoriilor).
Serviciile turistice, ca şi componentă esenţială a ofertei turistice şi a produsului turistic,
pot fi definite ca activităţi oferite la vânzare turiştilor care produc avantaje şi satisfacţii fără a
antrena obligatoriu un schimb fizic sub forma unui bun. Serviciul turistic este considerat ca un
ansamblu de activităţi care au drept scop satisfacerea nevoilor turistului în perioada în care se
deplasează şi în legătură cu deplasarea.
Prin natura lor, serviciile turistice trebuie să creeze condiţii pentru refacerea capacităţii
fizice a organismului, simultan cu petrecerea plăcută şi instructivă a timpului liber; trebuie
astfel concepute încât, în urma consumării lor, turistul să dobândească un plus de informaţii,
cunoştinţe, chiar deprinderi noi.
Trăsături de ordin general ale serviciilor turistice
1. Caracterul imaterial al serviciilor. Serviciul turistic există în formă potenţială şi se
concretizează numai în contact cu cererea.
2. Caracterul intangibil al serviciilor. Această caracteristică exprimă faptul că
serviciile nu pot fi percepute cu ajutorul simţurilor, ceea ce generează un complex de
probleme privind organizarea producţie şi comercializării lor. Pe de o parte, se creează
avantaje în sensul simplificării sau chiar eliminării unor etape (şi costuri) în procesul
distribuţiei, pe de altă parte, apar dificultăţi în vânzarea şi promovarea lor. Astfel, neavând
posibilitatea să le cunoască sau să le evalueze înainte de cumpărare, turistul manifestă
neîncredere şi, corespunzător, reţineri în formularea deciziei de achiziţionare.
3. Caracterul nestocabil al serviciilor. Faptul că serviciile turistice nu pot fi stocate şi
păstrate, în vederea unui consum ulterior, cu alte cuvinte sunt perisabile, prezintă unele
avantaje în desfăşurarea activităţii, ca urmare a eliminării cheltuielilor şi dificultăţilor legate
de distribuţia fizică.
Această particularitate determină însă şi o serie de neajunsuri, mai ales în ceea ce
priveşte asigurarea echilibrului ofertă-cerere şi realizarea efectivă a serviciilor, de aici
decurgând consecinţele negative asupra gradului de utilizare a capacităţilor bazei materiale
(de transport, alimentaţie, tratament) şi a resurselor umane.
4. Simultaneitatea producţiei şi consumului serviciilor. Realizarea efectivă a
serviciilor impune prezenţa în acelaşi loc a prestatorului şi a beneficiarului.
5. Ponderea mare a cheltuielilor cu munca vie. Dependenţa de persoana prestatorului
are drept consecinţă o valoare a cheltuielilor cu salariaţii mai mare decât in alte ramuri
componente ale sectorului terţiar.
Trăsături specifice
1
1. Personalizarea serviciilor. Particularizarea serviciilor se face la nivelul grupului sau
chiar al individului. Motivaţiile foarte variate ale cererii, cât şi comportamentul diferit al
turiştilor faţă de fiecare componentă a prestaţiei, conduc la realizarea unor servicii adaptate
specificului fiecărui client.
O asemenea individualizare este mai evidentă în situaţia turiştilor ce călătoresc pe cont
propriu; în cazul formelor organizate ale turismului, particularizarea se întâlneşte la nivelul
grupului.
2. Dinamismul serviciilor turistice. Acest lucru se datorează, în primul rând,
caracterului lor variabil, flexibil în raport cu celelalte componente ale ofertei. Pe de altă parte,
hipersensibilitatea lor la mutaţiile intervenite în dezvoltarea economico-socială, dar şi la
schimbările comportamentale ale consumatorului, imprimă serviciilor turistice ritmuri de
creştere superioare evoluţiei de ansamblu a turismului.
3. Fluctuaţia sezonieră a serviciilor turistice, rezultat al oscilaţiilor cererii turistice, al
concentrării acesteia în anumite momente ale anului calendaristic.
4. Complexitatea şi substituibilitatea serviciilor turistice. Produsul turistic este
rezultatul diferitelor combinaţii între elemente decurgând din condiţiile naturale şi antropice
specifice fiecărei destinaţii şi serviciile (de transport, cazare, masă, distracţie) furnizate de
organizatori.
5. Eterogenitatea (variabilitatea) serviciilor turistice. Această caracteristică apare în
relaţie atât cu întreg sistemul serviciilor turistice, cât şi cu fiecare în parte şi este rezultatul
dependenţei acestora de dotările materiale şi persoana prestatorului.
6. Solicitarea şi consumarea serviciilor într-o ordine riguroasă.
În cadrul unei scheme generale de derulare, principalele prestaţii şi succesiunea lor ar
putea fi următoarea:
Publicitate (informare)
Cumpărarea vacanţei
Transport
Cazare Alimentaţie
Agrement
2
Acţiunile de informare şi publicitate turistică, desfăşurate de agenţiile de voiaj,
birourile de turism, întreprinderile hoteliere şi de transport, reprezentanţi, realizate prin
contactul direct cu turiştii potenţiali şi prin mijloacele de publicitate consacrate (anunţuri,
pliante, cataloage).
Contractarea aranjamentului, respectiv a minimului de servicii solicitate; voucher-
ul, biletul de odihnă-tratament etc. reprezintă contractul încheiat între prestatorul de servicii şi
client, în care se consemnează obligaţiile şi drepturile fiecăreia dintre părţile contractante.
Transportul (atât pe ruta de ducere cât şi pe cea de întoarcere), transferul (turiştilor şi
bagajelor) la hotel sau de la un mijloc de transport la altul – atunci când călătoria comportă
utilizarea mai multor mijloace de transport -, precum şi o serie de prestaţii suplimentare
(servirea mesei) şi facilităţi de care beneficiază turistul pe durata deplasării.
Cazarea (găzduirea) şi serviciile suplimentare oferite de unităţile hoteliere
Alimentaţia şi prestaţiile auxiliare acesteia (servirea mesei în cameră, rezervări,
organizarea de mese festive etc.)
Agrementul în varietatea formelor sale şi tratamentul, în situaţia turismului balneo-
medical.
9.2. Tipologia serviciilor turistice

9.2.1. Modalităţi de clasificare a serviciilor turistice
a. În funcţie de etapele principale din desfăşurarea unei călătorii:

1. servicii legate de organizarea voiajului: prestaţii oferite de agenţiile de voiaj şi tour-
operatori (publicitate-informare, conceperea de produse la cererea expresă a turiştilor,
comercializarea vacanţelor, facilităţi de plată) şi de companiile de transport (avantaje şi
comodităţi în desfăşurarea propriu-zisă a deplasării);
2. Servicii determinate de sejur: sunt mai complexe şi au ca obiectiv satisfacerea
necesităţilor de odihnă, alimentaţie şi agrement ale turistului. Aici sunt incluse şi cele având
un caracter special, determinate de forme particulare ale turismului (tratament, congrese,
vânătoare).
b. În raport cu importanţa în consum şi motivaţia cererii:
1. servicii turistice de bază: transport, cazare, alimentaţie, tratament sau orice altă
activitate ce reprezintă scopul final al vacanţei: schi, vânătoare, iahting);
2. servicii turistice suplimentare (informaţii, activităţi cultural-sportive, închirieri de
obiecte).
Interesant este faptul că subdivizarea în servicii de bază şi suplimentare se poate face şi
în interiorul grupelor principale, între prestaţia propriu-zisă şi activităţile auxiliare.
De exemplu, în cadrul serviciului de cazare, crearea condiţiilor de odihnă este
componenta de bază, iar curăţarea hainelor, distribuirea corespondenţei, păstrarea obiectelor
de valoare sunt prestaţii auxiliare (suplimentare).
c. În raport cu forma de manifestare a cererii:
1. servicii ferme (transport, cazare) angajate anterior consumului turistic prin
intermediul agenţiilor de specialitate, decizia de cumpărare fiind luată în localitatea de
reşedinţă a turistului;
2. servicii spontane, solicitate în momentul în care turistul intră în contact direct cu
oferta (în locul de petrecere a vacanţei).
Cunoaşterea conţinutului acestor categorii de servicii furnizează informaţii privind
distribuirea cererii şi preferinţelor turiştilor, mecanismele de formare a acestora, facilitând
organizarea activităţii şi conceperea unor programe de stimulare a consumului.
d. În funcţie de natura relaţiilor financiare angajate între prestatori şi clienţi:
1. servicii turistice cu plată (majoritate);
3
2. servicii gratuite (efectiv sau aparent, după cum costul lor este cuprins în preţul
prestaţiilor de bază sau suportat din cheltuielile generale ale organizatorilor).
Prestaţiile gratuite, de o factură foarte diversă - gratuităţi şi scutiri de taxe pentru copii,
cursuri pentru învăţarea unor sporturi, discount-uri la cumpărarea de produse, abonamente
pentru serviciile de agrement etc., au drept scop:
- stimularea circulaţiei turistice (în anumite perioade ale anului sau în general);
- asigurarea accesului la vacanţe pentru unele categorii ale populaţiei.
Serviciile plătite se subdivid:
- în funcţie de momentul efectuării plăţii, care poate fi anterior, simultan sau ulterior
consumului;
- după mijlocul de plată folosit: cu bani gheaţă (cash), cu cecuri turistice, cărţi de credit
etc.
În cazul turismului organizat, în majoritatea situaţiilor, vacanţele sunt plătite anticipat în
una sau mai multe rate; mai recent, în unele ţări se practică formula ratelor şi după
consumarea produsului; în turismul pe cont propriu, ca şi în cazul serviciilor suplimentare
spontane, achitarea se face simultan cu obţinerea lor.
De asemenea, sunt frecvente practicile de creditare a turiştilor.
e. După categoria de turişti cărora li se adresează:
1. servicii pentru turiştii interni;
2. servicii pentru turiştii străini (schimb valutar, ghid interpret, comercializarea unor
produse specifice).
De asemenea, turiştii pot fi abordaţi prin prisma motivaţiei călătoriei (vacanţieri, oameni
de afaceri, vânători etc.) şi, corespunzător, identificate grupe de servicii specifice.
f. După natura (caracterul lor):
1. servicii specifice (cazare, alimentaţie, transport, agrement, ghid etc.);
2. servicii nespecifice (transport în comun, telecomunicaţii, reparaţii, prestaţii cultural-
artistice).
Faţă de grupările prezentate, care au în vedere serviciile destinate turiştilor, putem

consemna şi clasificări ale prestaţiilor orientate către ofertanţi (persoane fizice sau agenţi
economici din domeniul turismului):
4
1. servicii de pregătire şi educaţie;
2. servicii de marketing şi consultanţă;
3. servicii de reprezentare;
4. servicii de publicitate şi promovare;
5. sisteme computerizate (rezervări, procesarea informaţiilor etc.).
9.2.2. Servicii turistice de bază şi suplimentare
În categoria serviciilor de bază sunt incluse, aşa cum s-a arătat, cele la care turistul nu
poate renunţa (transport, găzduire, masă, agrement); ele sunt destinate satisfacerii unor nevoi
generale (odihnă, hrană) şi unor nevoi specific turistice (transport, agrement); ele deţin o
pondere importantă în structura consumurilor turistice (transportul: 20-25%; cazarea: 30%;
alimentaţia: 30%; agrement: 10-15%; alte servicii: 5-10%).
Toate celelalte prestaţii sunt considerate suplimentare şi vizează fie mai buna adaptare a
prestaţiilor de bază la nevoile turiştilor, fie ocuparea plăcută, agreabilă a timpului liber al
vacanţei.
În ordinea derulării lor, serviciile de bază încep cu organizarea şi realizarea
transporturilor. Acestea cuprind serviciul de transport propriu-zis, prestaţiile oferite pe
timpul călătoriei (transferuri, transportul bagajelor, servirea mesei, rezervări), iar în cazul
deplasării cu mijloace proprii – servicii de întreţinerea şi repararea acestora, precum şi o serie
de facilităţi menite să stimuleze fie călătoria, în general, fie folosirea unui anumit tip de mijloc
de transport.
Serviciile de cazare (găzduire) se referă, în principal, la crearea condiţiilor pentru
odihna turiştilor, pentru rămânerea lor un timp mai îndelungat la locul de destinaţie. Ele
presupun existenţa unor mijloace de cazare adecvate (hoteluri, hanuri, vile, căsuţe, etc.) şi
dotările necesare asigurării confortului (inventar); ele privesc, de asemenea, activităţile
determinate de întreţinerea şi buna funcţionare a spaţiilor de cazare. Tot în categoria
serviciilor de cazare se includ şi prestaţiile suplimentare oferite de unităţile hoteliere pe durata
şi în legătură cu rămânerea turiştilor în cadrul acestora.
Serviciile de alimentaţie (de restauraţie) au ca destinaţie satisfacerea trebuinţelor de
hrană ale turiştilor, dar şi a unor nevoi de recreere şi distracţie. Ele se dezvoltă în relaţie cu
serviciile (respectiv capacităţile) de cazare sau independent de acestea. Trebuie avută în
vedere adaptarea lor la fiecare moment al călătoriei (transport, reşedinţă temporară, zonă de
agrement), specificul formelor de turism şi particularităţilor segmentelor de turişti.
Serviciile de agrement – acceptate ca prestaţii de bază numai de către o parte a
specialiştilor – sunt concepute să asigure petrecerea plăcută, agreabilă a timpului de vacanţă.
Sunt alcătuite dintr-o paletă largă de activităţi, având caracter distractiv-recreativ, în
concordanţă cu specificul fiecărei forme de turism sau zonă de sejur. Ele reprezintă elementul
fundamental în satisfacerea nevoilor turiştilor, modalitatea de concretizare a motivaţiei
deplasării şi capătă un rol tot mai important în structura consumurilor turistice.
Serviciile suplimentare sunt chemate să sporească confortul vacanţei, să stimuleze
odihna activă, recreerea, distracţia, fără a se substitui serviciilor de agrement. Au o pondere
modestă în structura consumului turistic şi un rol auxiliar. Cele mai importante grupe de
servicii suplimentare sunt:
Serviciile de informare - intervin în perioada de pregătire şi angajare a prestaţiei
turistice, având un rol important în formarea şi concretizarea deciziei de cumpărare, dar se
manifestă şi pe parcursul desfăşurării voiajului. Trebuie să permită cunoaşterea rapidă,
complexă şi de calitate a celor mai diverse aspecte legate de deplasare şi sejur (derularea
programului pe zile, orariile mijloacelor de transport, facilităţi de preţ, condiţii obligatorii de
călătorie, ofertă de prestaţii suplimentare etc.
5
Serviciile de intermediere – sunt constituite, în principal, din cele de rezervare de locuri
(în unităţi hoteliere, mijloace de transport, la diverse manifestări cultural-artistice, sportive) şi
cele de închiriere a unor obiecte de inventar pentru creşterea confortului călătoriei sau pentru
distracţie (aparatură de gimnastică, echipament şi material sportiv, jocuri etc.).
În această categorie un loc important îl deţin cele de rezervare, prin introducerea pe
scară largă a sistemelor de rezervare computerizată (CRS) sau a GDS (global distribution
systems), sau cele de închiriere a automobilelor (rent a car).
Serviciile cultural-artistice – sunt gândite în perspectiva rolului recreativ-distractiv şi
educativ al turismului:
- participarea la diverse spectacole sau evenimente
- vizite la case memoriale, muzee, galerii de artă, expoziţii
- vizitarea unor obiective istorice, culturale, ştiinţifice (cetăţi, palate, edificii religioase,
grădini botanice şi zoologice)
- întâlniri cu personalităţi din domeniul culturii, artei şi ştiinţei
- organizarea de excursii în împrejurimile staţiunilor, la diverse obiective sau tematice
- organizarea de concursuri pe diferite teme sau de îndemânare, dans, frumuseţe,
orientare turistică.
Ele sunt organizate de instituţiile specializate independent sau în corelaţie cu cele
turistice, sau numai de către acestea din urmă.
Serviciile sportive – vin în completarea formelor consacrate ale agrementului şi se
subsumează eforturilor organizatorilor de turism de creare a condiţiilor necesare unei odihne
active. Sunt de o mare diversitate – alpinism, schi, patinaj, nataţie, echitaţie, jocuri sportive.
Se pot diferenţia în funcţie de pregătirea turiştilor şi pot fi de asistenţă şi supraveghere (în
cazul celor experimentaţi) sau de iniţiere (pentru începători).
Organizarea lor presupune existenţa unui personal cu pregătire de specialitate, a unor
dotări adecvate şi a unor puncte de închiriere a materialelor sportive.
Serviciile cu caracter special:
- servicii tradiţionale proprii turismului (ghid, animator);
- servicii generate de forme specifice de turism (organizarea de partide de vânătoare, de
festivaluri, târguri, expoziţii);
- servicii de îngrijire a copiilor, persoanelor cu handicap, animalelor domestice
proprietate a turiştilor;
- servicii de asigurare a securităţii turistului şi de salvare în caz de pericol;
Serviciile de cură sau tratament balneo-medical – sunt prestaţii suplimentare în
situaţiile în care turistul îşi completează sejurul într-o staţiune cu efectuarea unor tratamente
simple, având caracter preventiv. Serviciile de asistenţă medicală, prilejuite de astfel de
situaţii, fac parte din această categorie.
Serviciile financiare – se referă la cele de asigurare a turistului, acoperind o gamă largă
de situaţii, de la starea de sănătate, la pierderea banilor sau bagajelor, precum şi la diverse
tranzacţii (sisteme de plată, operaţiuni bancare, schimb valutar) şi facilităţi (reduceri de tarife,
servicii pe bază de abonament, credite ş.a.
6
Cursul 10 Tendinţe ale turismului mondial şi european
Cursul 10
TENDINŢE ALE TURISMULUI MONDIAL ŞI EUROPEAN
10.1. Contextul extern al turismului

10.2. Tendinţele privind consumatorii de produse turistice
10.3. Produsele turistice şi marketingul
Turismul mondial a suferit schimbări cruciale, pe parcursul ultimilor ani, iar turismul
european este tot mai mult influenţat de principalele noi tendinţe mondiale (“megatrends”).
Comisia Europeană a Turismului (CET), organizaţie fondată în anul 1948, având ca
membrii organizaţiile (oficiile) naţionale de turism din 38 de state Europene, atât ţări membre
ale EU, cât şi alte ţări şi care şi-a propus să fie o organizaţie virtuală a Europei, ca destinaţie
turistică, a realizat, un raport intitulat “Tendinţe turistice în Europa”, utilizând recomandările
European Travel of Tourism Action Group (ETAG).
Acest raport cuprinde 3 părţi, respectiv:
1. o analiză a contextului extern mondial al turismului: tendinţele economice, politice,
sociale şi de mediu.
2. un studiu al tendinţelor capabile să influenţeze cererea turistică, ţinând seama de
schimbările intervenite în stilurile de viaţă şi în modelele de consum.
3. un comentariu privind schimbările ce influenţează, în mod direct, funcţionarea
industriei turistice, cum ar fi tendinţele în domeniul vânzărilor, al transporturilor şi al
tehnologiei informaţiei.
10.1. Contextul extern al turismului
Din punct de vedere demografic, în Europa, segmentul de vârstă al “seniorilor”, în

cadrul populaţiei, va continua să crească numeric, pe termen scurt şi mediu. Persoanele mai în
vârstă vor continua să aibă o stare bună de sănătate şi vor beneficia de planuri de pensii
anticipate şi de pensii bine finanţate. Totuşi, pe termen lung, există riscul de a interveni un
declin al fondurilor de pensii şi o creştere a vârstei de pensionare, guvernanţii având dificultăţi
sporite în a finanţa aceste pensii.
Astfel, guvernul britanic analizează posibilitatea de creştere a vârstei de pensionare
pentru femei şi bărbaţi, la 66 de ani, până în anul 2030, la 67 de ani, în 2040 şi la 68 de ani, în
2050. De asemenea, Germania intenţionează să stabilească vârsta de pensionare la 67 de ani.
Pentru americani, pensia a devenit o “normă socială”, iar turismul de masă, creşterea
comunităţilor de pensionari cu pensii “confortabile” şi costul relativ redus al transporturilor şi
al comunicaţiilor cu familia, au făcut să crească interesul pentru pensionare.
Nu trebuie neglijată, însă, nici piaţa turistică a tinerilor, care reprezintă peste 20% din
turismul global. Persoanele având între 16 şi 35 de ani călătoresc tot mai mult, iar acest
segment de clientelă va fi, de asemenea, foarte important pe pieţele emergente din afara
Europei. Pe de altă parte, a crescut numărul persoanelor care trăiesc singure, iar structura
familiilor a evoluat, de asemenea, îndepărtându-se de modelul familial tradiţional, compus din
doi părinţi şi doi copii. Datorită mondializării, multe familii s-au mutat şi trăiesc în alte ţări,
ceea ce a amplificat numărul călătoriilor turistice având ca motivaţie vizitele la prieteni şi
rude.
Pe pieţele emiţătoare emergente, cum sunt cele din China, India şi Rusia, creşterile vor
proveni, pe termen scurt, la început, din partea segmentului persoanelor vârstnice, dar pe
1
termen mai lung, datorită progresului economic, tendinţa se va inversa, urmând a se dezvolta
mai mult segmentul tinerilor care călătoresc în scop turistic.
Consecinţele acestor evoluţii demografice, pentru sectorul turistic, se estimează că vor
fi, în principal, următoarele:
- este posibil ca “prăpastia” dintre pieţele destinate oamenilor care au timp şi ale celor
care au bani să se accentueze, în privinţa turismului. Cei care devin pensionari, cu
pensii mari nu au, în general, nici o constrângere, în privinţa timpului liber, pentru a
putea călători, ceea ce oferă oportunităţi deosebite de dezvoltare a produselor turistice,
în perioadele de extrasezon. Dar, pentru cele mai multe persoane în vârstă de muncă,
lipsa crescândă a timpului liber antrenează voinţa lor de a cheltui mai mult, pentru a
câştiga timp, ceea ce creează o cerere crescândă pentru serviciile specializate şi
căutarea flexibilităţii, în privinţa cumpărăturilor şi a serviciilor conexe;
- pe ansamblu, timpul liber pare a creşte în dimensiune, dar pentru principalele
segmente ale populaţiei, în special cel al “bogaţilor”, presiunea devine mai importantă.
Persoanele vârstnice au mai mult timp, dar, în schimb, persoanele care lucrează au mai
puţin timp;
- în Europa, lipsa timpului liber ar putea implica realizarea unui număr mai mare de
călătorii, dar cu durate mai scurte .Va exista o cerere crescândă pentru mai multe
produse, mai multe experienţe, evenimente culturale şi atracţii. De-a lungul întregului
an, se vor lua vacanţe mai frecvente, îndeosebi pe pieţele europene. Aceasta conduce
către posibilităţi sporite de dezvoltare a unor festivaluri şi a altor evenimente, în afara
sezonului turistic;
- un raport recent arată că, în anul 2005, aproape jumătate dintre americani suferea de
“lipsa de timp”- o impresie generalizată că nu au suficient timp pentru a face ceea ce
doresc, atunci când doresc. De aici, alegerea, în privinţa turismului, a unor produse
turistice forfetare, incluzând mai multe servicii, la un preţ global. Consumatorul căruia
îi lipseşte timpul vrea, în general, să plătească un preţ care să includă transportul,
mesele, cazarea şi vizitele la diferite atracţii. Aceasta va reduce numărul tranzacţiilor
pe care ar trebui să le facă pentru fiecare serviciu dorit şi facilitează planificarea
călătoriei. Totuşi, pe unele pieţe, flexibilitatea programelor şi călătoriile la alegere sunt
foarte căutate;
- lipsa de timp incită pe multe persoane să-şi economisească timpul pentru a profita de
acesta, mai târziu. Se profilează o tendinţă aflată în creştere: aşa-numitele “concedii
sabatice”, ce vor deveni călătoria pentru o întreagă viaţă”. Astfel de călătorii presupun,
adesea, existenţa unui program personal şi includ plimbări, ciclism, cursuri de
gastronomie, de pictură sau vizitarea unor destinaţii îndepărtate şi izolate. Lipsa de
timp a multor oameni va conduce la o creştere a “turismului creativ”, promovat de
turiştii care îşi dezvoltă calităţile creative, pe timpul vacanţelor lor. În paralel,
destinaţiile turistice vor fi dornice să-şi îmbunătăţească oferta lor creativă;
- o populaţie care îmbătrâneşte şi o preocupare crescândă pentru sănătate, stare de
bine şi produse pentru “repunerea în formă” vor putea conduce la o creştere a cererii
pentru produse ale turismului de sănătate. De asemenea, va trebui să existe un interes
crescând pentru turismul cultural şi pentru programele special create, destinate
turiştilor de vârsta a treia;
- pe de altă parte, piaţa turismului pentru tineret va căuta produse ale unor vacanţe mai
active, îndeosebi diverse forme ale turismului “de aventură”;
- fiecare dintre aceste tendinţe generale vor putea, la rândul lor, să conducă la o cerere
crescândă pentru vacanţe independente, ce antrenează o diminuare relativă a cererii
pentru vacanţele tradiţionale. Destinaţiile de lux, individualizate, se aşteaptă să se
dezvolte în mod deosebit.
2
Din punct de vedere al mediului natural, una dintre cele mai importante probleme căreia
industria turismului va trebui să-i facă faţă, pe termen lung, este cea a schimbărilor climatice,
care poate conduce la declinul multor destinaţii turistice, a căror activitate este strâns legată de
mediu. Multe regiuni costiere joase se află în pericol, datorită creşterii nivelului mării, aşa
cum este, deja, cazul Veneţiei. În ultimele decenii, ploile au fost mai abundente, în general, în
regiunile nordice ale Europei, dar s-au diminuat în cele sudice. În Europa de Nord, sejururile
de scurtă durată vor putea să se dezvolte pentru o perioadă mai lungă, în condiţiile încălzirii
climatice.
Consecinţele pentru sectorul turistic, ale acestor evoluţii privind problemele de
mediu, se estimează că vor fi, in principal, următoarele:
- Prestatorii turistici locali şi organizatorii de voiaje vor trebui să evalueze impactul
schimbărilor de mediu pentru industria lor. De asemenea, aceştia vor trebui să
dezvolte metode de gestionare a crizei şi sisteme de relansare, altfel se vor expune
unor riscuri de pierderi semnificative.
- Se prevăd variaţii ale fluxurilor turistice, creşteri ale numărului călătorilor în afara
sezonului de vară şi o popularitate în creştere a vizitării, pe parcursul sezonului de
iarnă, a unor destinaţii considerate tradiţionale pentru turismul de vară.
- Va creşte costul prezervării resurselor naturale, precum plajele şi alte amenajări
litorale, lacurile, fluviile şi al asigurării condiţiilor pentru sporturile de iarnă. Aceasta
va putea conduce, probabil, chiar la dispariţia unor domenii schiabile, datorită lipsei
zăpezii, precum şi la sporirea numărului instalaţiilor de producere a zăpezii artificiale.
- Este probabilă o creştere a taxelor de mediu, datorată eforturilor pe care guvernele
încearcă să le facă în vederea limitării emisiilor de gaze cu efect de seră. Aceasta va
avea drept consecinţă creşterea, treptată, a preţurilor la serviciile de transport şi cazare
turistică.
- Conştientizarea privind fragilitatea spaţiilor naturale şi a necesităţii de conservare a
acestora va aduce în prim plan, ca atracţii, destinaţiile “virgine”.
- Creşterea cererii pentru ecoturism şi pentru vacanţele “în natură”, va conduce la
creşterea numărului acestor produse, pe piaţă şi la “sofisticarea” lor.
- Sporirea volumului şi a calităţii informaţiilor privind produsele turistice durabile,
furnizate de prestatorii de servicii turistice şi de organizatorii de voiaje, va conduce la
creşterea conştiinţei consumatorilor privind problemele de mediu.
- Acţiunile de marketing vor trebui să promoveze aspectul dezvoltării durabile a
produselor oferite clienţilor.
Tendinţe macroeconomice
Se prevede o creştere reală a Produsului Intern Brut (PIB) de peste 2% pe an, până în
anul 2010. « Câştigătorii » sunt consideraţi că vor fi Asia de Est şi Occidentul (Europa şi
America), iar « perdanţii » vor fi Africa şi Orientul Mijlociu.
Sporirea fenomenului mondializării va determina o tendinţă de regionalizare, respectiv
o întărire a rolului regiunilor şi o renegociere a relaţiilor politico-economice dintre acestea.
Schimburile de bunuri de consum şi de servicii vor fi mai importante, iar serviciile,
inclusiv turismul, vor ocupa un loc mai important în economia mondială (în privinţa
contribuţiei la PIB, la crearea de locuri de muncă şi, la realizarea investiţiilor etc.)
Consecinţele pentru sectorul turistic, ale acestor tendinţe, vor fi următoarele :
- se va dezvolta un mediu de afaceri mai concurenţial, cu turişti care vor putea să
găsească mai ales produse ieftine, pe Internet şi cu firme de turism ce vor putea
acţiona mai liber pe piaţă, cu mai puţine constrângeri vamale;
- economiile emergente vor crea noi destinaţii turistice, încercând, adesea, să se
folosească de promovarea turismului ca de un instrument de întărire a identităţilor lor.
În acelaşi timp, aceste economii întărite vor crea şi noi pieţe emiţătoare pentru turism;
3
- Europa trebuie să-şi întărească promovarea, ca destinaţie turistică şi să-şi dezvolte
sinergiile. De asemenea, va trebui să-şi dezvolte noi produse turistice şi să-şi înnoiască
promovarea, repoziţionându-şi oferta sa tradiţională sau prezentându-şi produsele
tradiţionale în special pe pieţele emiţătoare emergente;
- mondializarea crescândă va influenţa valorile tinerilor şi aşteptările acestora în
privinţa călătoriilor. Pentru satisfacerea acestor aşteptări este primordial ca
informaţiile şi, în special, serviciile de cazare asigurate să fie de calitatea adecvată şi
ca acestea să fie accesibile pe Internet şi pe ansamblul noilor canale de comunicaţii;
- totodată, mondializarea va întări rolul « nomazilor » globali (« global nomades»), în
general şi mai exact, a celor care s-au instalat şi trăiesc în alte ţări decât cele în care s-
au născut. Aceasta va favoriza, de asemenea, vizitele la părinţi şi la prieteni. Acelaşi
impact îl vor avea şi « migranţii ocazionali », cum sunt studenţii « internaţionali ». De
exemplu, datele statistice ale OCDE arată că Europa primeşte, deja, peste 600.000 de
studenţi străini, iar numărul acestora creşte cu 5% pe an;
- mobilitatea crescândă va afecta pieţele forţei de muncă în domeniul turismului, o
proporţie mai moderată a locurilor de muncă fiind ocupată de forţa de muncă străină.
Pe termen scurt, aceasta va sprijini piaţa forţei de muncă, adesea problematică, pe
principalele destinaţii turistice. Dar, pe termen lung, se va pune, inevitabil, problema
« autenticităţii » culturale a serviciilor oferite.
În privinţa factorilor politici, guvernele vor mări impozitele, în vederea satisfacerii
nevoilor sociale şi a acoperirii cheltuielilor pentru sănătate, educaţie, pensii, precum şi pentru
alte servicii. Alternativa la această măsură, adică diminuarea taxelor şi impozitelor, va avea
drept consecinţă o diminuare a veniturilor disponibile pentru turism.
Anumiţi factori politici vor fi legaţi direct de Uniunea Europeană (UE). Directiva
privind serviciile, adoptată de Uniunea Europeană, va modifica modul de funcţionare a
întreprinderilor din UE, după «căderea» frontierelor. Conceptul de « produse naţionale » va fi
tot mai puţin pertinent, iar furnizorii vor trebui să găsească noi mijloace pentru a le păstra
locul şi pentru ca acestea să mai poată exista pe pieţele locale.
Unele semne de nelinişte, există deja, în privinţa Comerţului electronic, pe Internet şi în
privinţa implicaţiilor privind protecţia consumatorilor.
Consecinţele, pentru sectorul turistic, ale acţiunii factorilor politici, vor fi, în
principal, următoarele :
- Guvernele vor trebui să-şi coordoneze aducerea la zi a conţinutului broşurilor privind
călătoriile şi să furnizeze informaţii cât mai precise în privinţa siguranţei şi securităţii
persoanelor. În acelaşi timp, va trebui conceput un sistem de restabilire a situaţiei în
urma crizelor, urmat de acţiuni concrete în acest sens.
- Imaginea ţărilor receptoare de turism este legată, din ce în ce mai mult, de problemele
de securitate şi de sănătate. Se anticipează că va creşte numărul turiştilor care vor
utiliza transporturile lung-curier şi al celor care trebuie să solicite viză de intrare.
- Creşterea pragului vârstei de pensionare va conduce la încetinirea creşterii numărului
călătoriilor efectuate de persoanele de vârsta a treia.
- Va creşte nevoia de identificare a mărcii, pentru a putea fi recunoscută şi va creşte
« puterea » mărcilor, ca gaj al încrederii consumatorului pentru operatorii
internaţionali.
- Va avea loc, cu siguranţă, o consolidare a ofertelor turistice vândute prin Internet.
În privinţa turismului cultural, acesta se va dezvolta, în Europa, fără a avea suficiente
indicii pentru a trage concluzia că o creştere a pieţei festivalurilor, de exemplu, va proveni din
interesul crescând pentru cultură.
Aceasta sugerează că noii consumatori vor veni din regiunile în care educaţia şi
sănătatea se vor îmbunătăţi, cum ar fi Europa Centrală, Europa de Est sau Asia.
4
Motivaţiile culturale pentru turism se îndreaptă, mai degrabă, către un interes general
pentru cultură, decât pentru scopuri culturale specifice. În viitor, se va manifesta nevoia de a
combina produsele culturale cu cele legate de agrement şi de divertisment.
În ultimii ani, s-a putut constata un sentiment crescut de insecuritate, datorat atacurilor
teroriste asupra turiştilor şi a destinaţiilor turistice. Această percepţie a pericolului este
intensificată de mass-media. De asemenea, catastrofele naturale par să devină din ce în ce
mai frecvente, acestea constituind un factor de frânare în alegerea destinaţiilor.
Totuşi, în ambele cazuri, conştientizarea din partea consumatorilor, a acestor pericole
este relativ mai scurtă, ca durată, intervenind o anumită resemnare faţă de dezastrele ce nu pot
fi evitate, indiferent că te afli acasă ori în altă parte. De altfel, un studiu empiric, realizat în
Olanda, a demonstrat că scăderile fluxurilor turistice datorate terorismului sau catastrofelor
naturale nu se menţin decât pe o perioadă de 3 luni.
Consecinţele asupra turismului, ale acestor tendinţe, vor fi următoarele:
- Există o nevoie de coordonare a informaţiilor privind impactul dezastrelor şi crearea
unor mecanisme de gestionare a crizei.
- Este necesară o planificare flexibilă, pentru a face faţă eventualelor reduceri ale
fluxurilor turistice.
10.2. Tendinţele privind consumatorii de produse turistice
Oamenii călătoresc mai mult, devin mai conştienţi de cultură şi de mediul înconjurător,
în locurile pe care le vizitează, ceea ce se reflectă asupra propriilor lor experienţe şi moduri de
viaţă.
Experienţele dobândite în cursul călătoriilor turistice au dovedit că există un decalaj, pe
de o parte, între cauzele externe, determinante, ale dezvoltării călătoriilor (cum ar fi
modificările demografice şi climatul) şi cauzele interne ale acestora, cum ar fi dorinţa
dezvoltării de sine şi de exprimare a creaţiei lor, din partea turiştilor. Călătoriile devin mai
bogate în experienţe, dobândite de turişti, iar aceste experienţe le alimentează dorinţa lor de a
continua să călătorească. Astfel, unele persoane vor deveni călători „de carieră”, care caută
noi experienţe ori experienţe mai intense, în cadrul comunităţilor pe care le vizitează. Se
schimbă, de asemenea, raportul dintre gazdă şi invitat (oaspete). Turiştii încearcă şi realizează
experienţe mai „profunde” şi mai „semnificative”, schimbându-si rolul şi angajându-se în
ceea ce este denumit „turismul voluntar” sau „turismul creativ”.
Cu cât persoanele călătoresc mai mult, cu atât acestea sunt mai respectuoase, mai
tolerante şi mai înţelegătoare faţă de diferenţele culturale.
Consecinţele acestor tendinţe, pentru sectorul turistic, se estimează că vor fi
următoarele:
- Turiştii experimentaţi sunt implicaţi în organizarea călătoriilor lor, în rezervările şi
sistemele de rezervare utilizate. Aceştia vor solicita, deci, un serviciu de mai bună
calitate, la fiecare nivel al cheltuielilor.
- Va fi dificil, pentru anumite destinaţii, să-şi fidelizeze clientela, iar unele destinaţii vor
putea avea dificultăţi în a-şi lărgi cota de piaţă, pe noi sectoare şi în a combate
caracterul sezonier al activităţii, dacă nu vor avea un număr de clienţi fideli, pe care să
se bazeze.
- Unii turişti vor dori să se debaraseze de „eticheta lor de turişti”, iar comunităţile locale
din bazinele receptoare de turişti ar trebui să ţină seama de acest aspect, în promovarea
turistică pe care o realizează pentru destinaţiile respective.
În privinţa schimbărilor modului de viaţă al turiştilor, călătoriile vor fi stimulate de
nemulţumirea crescândă a indivizilor „eliberaţi”, care se gândesc mereu că viaţa ar fi mai
5
bună altfel. Totuşi, această căutare a unei vieţi mai bune se loveşte de unicitatea locurilor
vizitate, iar gradul de diferenţiere între locurile vizitate, pe parcursul călătoriei, se diminuează.
Pentru multe persoane călătoria nu mai reprezintă un lux, ci „face parte din viaţă”, iar în
viitor este de aşteptat ca deciziile de „ultimul minut”, în alegerea călătoriilor, în special a celor
de sejur, să fie tot mai numeroase.
Faptul că familiile se întemeiază la vârste mai ridicate şi corelat cu creşterea numărului
persoanelor care trăiesc singure vor prelungi posibilitatea acestor persoane de a călători.
Deoarece serviciile medicale devin tot mai scumpe, în Europa, europenii vor călători,
pentru a beneficia de o serie de servicii medicale, în Asia şi în alte destinaţii cu preţuri
„interesante”. Pe de altă parte, va avea loc o creştere a pieţei turismului medical intra-
european.
Cererea pentru turismul „de bună stare”, de sănătate, pentru fitness şi produsele legate
de reducerea stresului va creşte, în special în ţările industrializate, iar concurenţa va spori, în
anumite regiuni ale Europei, datorită unor importante capitaluri private, „injectate” în
modernizarea vechilor servicii de sănătate şi în staţiunile termale.
Consecinţele pentru turism, ale acestor tendinţe, vor fi în principal, următoarele:
- necesitatea de a dezvolta mai multe produse turistice de nişă, pentru satisfacerea
cererii unor turişti care călătoresc mai liber;
- unele destinaţii îşi vor pierde din cotele de piaţă, în dauna altora, mai atractive;
- consumatorii vor căuta experienţe diferite, cărora vor dori să le dea o intensitate
sporită şi un sens mai profund. De aici, riscul de creştere a cererii pentru ofertele de tip
„risc calculat” (cum ar fi, de exemplu, călătoriile pentru aventură şi senzaţii tari) sau
dezvoltarea noilor regiuni turistice, ce oferă „o experienţă controlată”;
- pe de altă parte, va avea loc o creştere a cererii de „produse spirituale”, bazate pe
experienţe interne ale turiştilor. Conştientizarea nevoii de sănătate şi de stare de bine
este legată de actualul „boom” al acestui gen de produse. Astfel, este de aşteptat să se
dezvolte noi pieţe, specializate pentru asemenea oferte. Produsele de tip sănătate şi
stare de bine vor fi asociate, rapid, altor produse turistice, cum sunt produsele
forfetare combinate, din domeniul sănătăţii şi al turismului creativ.
10.3. Produsele turistice şi marketingul
Principalele tendinţe în marketingul turistic se referă la faptul că, turiştii-consumatori

solicită avizul altor consumatori, în special prin Internet (îndeosebi pe „blog”-uri), precum şi
pe cel al „consumatorilor experimentaţi”, care, puţin câte puţin, ajung să cunoască produsele
de nişă chiar mai bine decât înşişi profesioniştii din turism.
Va fi necesară o investiţie crescândă în strategia de promovare pe Internet, precum şi în
noile tehnici de căutare pe Internet. Chiar dacă o parte importantă a bugetului de promovare
este cheltuită pentru publicitatea convenţională, relaţiile publice şi tehnicile tradiţionale de
vânzare, care devin tot mai puţin adecvate, o importanţă tot mai mare continuă să o
dobândească imaginea de marcă.
Parteneriatele de tip public-privat devin din ce în ce mai importante, în promovarea
turistică, iar guvernele intenţionează să mărească atât participarea sectorului privat, cât şi
valoarea bugetelor de marketing, în acest sector.
Consecinţele pentru sectorul turistic, ale acestor tendinţe, vor fi, în principal,
următoarele:
- Internet-ul va dinamiza generaţia viitoare a călătoriilor, precum şi metodele de
distribuţie a produselor turistice. Un studiu al O.M.T. indică faptul că, în prezent,
doar 3% din bugetele de promovare ale Organizaţiilor Naţionale pentru Turism (ONT)
se cheltuie pentru promovarea prin Internet, care continuă să fie văzut, mai degrabă, ca
6
un spaţiu de promovare „liberă”, decât ca un mijloc creativ şi strategic, necesar să fie
utilizat într-un mediu concurenţial;
- De asemenea, va deveni extrem de important să se cunoască motivaţiile şi centrele de
interes ale consumatorilor, în scopul de a evidenţia ce informaţii vor trebui să se
regăsească, în primul rând, în utilizarea Internet-ului, pentru promovarea turistică.
Aceasta va conferi o mare importantă segmentării şi poziţionării pe piaţă;
- Va deveni important, totodată, să fie identificate şi exploatate propunerile unice de
vânzare a produselor. Având în vedere că mulţi consumatori sunt orientaţi spre
experienţele şi valorile lor simbolice, aceste propuneri vor trebui completate cu
conceptele de „propuneri de vânzare empirice unice” şi de: „propuneri de vânzare
simbolice unice”;
- Mesajele publicitare bazate pe experienţe şi sentimente vor avea un ecou mai puternic
în alegerea călătoriilor, de către consumatori, iar produsele create vor fi mai
personalizate şi mai bine adaptate cererii;
- Pentru anumite segmente ale populaţiei, cu bugete reduse, vor fi necesare eforturi de
creare, pe de o parte, a unor produse turistice cu buget redus, dezvoltând, pe de altă
parte, „mărcile de încredere”;
- Agenţii de voiaj şi tur-operatorii vor avea un nou rol. Ei vor trebui să evidenţieze
valoarea adăugată a produselor lor de bază (transporturi, în special aeriene şi cazare
turistică), faţă de celelalte servicii, pe care aceştia le oferă clienţilor.
În privinţa tehnologiei informaţiei şi comunicării, Internet-ul este considerat, în prezent,
ca fiind mijlocul universal de comunicare şi ca instrument de promovare şi vânzare. Este de
aşteptat ca noile tehnologii, în domeniul telefoniei şi în cel al televiziunii digitale, să lărgească
această piaţă. Aceste instrumente vor facilita turiştilor contactarea prietenilor şi a celor
apropiaţi, pe timpul călătoriilor efectuate.
Consumatorul va putea să controleze, tot mai mult, produsele pe care le cumpără, având
o capacitate sporită de a compara preţurile şi produsele oferite. Informaţiile vor fi disponibile,
din ce în ce mai mult, prin intermediul diferitelor mijloace media, iar consumatorii potenţiali
vor putea să-şi identifice locurile de cazare, inclusiv prin G.P.S. („Global Positioning
Systems”- Sisteme Globale de Poziţionare) şi să vadă dotările unităţilor respective, în timp
real, prin imagini video.
Se vor dezvolta noile sisteme electronice de plată, cum sunt cărţile de credit securizate,
ceea ce va facilita transferurile de bani şi va reduce practicile cheltuielilor excesive cu
transferurile bancare.
Consecinţele, pentru sectorul turistic, ale acestor tendinţe, vor fi:
- Dezvoltarea comunicaţiilor internaţionale ieftine, împreună cu facilităţile de transport
cu costuri scăzute vor conduce la creşterea rapidă a volumului călătoriilor turistice.
- Internet-ul se poate dezvolta ca mijloc de comunicare între indivizi care doresc să se
conecteze cu alte comunităţi, într-un context al „marketingului viral” (ca formă de
publicitate în cadrul căreia consumatorul contribuie, în mod direct, la difuzarea
acesteia), utilizând blog-urile şi alte sisteme de comunicare în timp real.
- În ultimii ani, utilizarea Internet-ului a crescut şi în scopul de a găsi şi de a rezerva,
prin intermediul acestuia, produse culturale. Această creştere a turismului cultural
este de aşteptat să continue, în viitor, îndeosebi în asociere cu produsele de transport,
oferite tot pe „Net”. Consumatorii caută să utilizeze Internet-ul nu numai ca sursă de
informare pentru pregătirea propriei călătorii turistice, dar şi pentru a căuta evenimente
şi activităţi, după sosirea lor la destinaţie.
- Noile sisteme de căutare şi de cartografie vor întări cunoştinţele consumatorilor
înainte de efectuarea călătoriilor şi le vor „hrăni” aşteptările. GPS-ul şi noile
tehnologii vor permite profesioniştilor din industria turismului să urmărească
7
deplasarea turiştilor la destinaţie, în timp real, să măsoare impactul activităţilor lor de
promovare şi să identifice noile tendinţe în consum.
În privinţa transporturilor turistice, autoturismul va rămâne principalul mijloc de
transport utilizat de turişti, în călătoriile lor (în ţările dezvoltate, ponderea transportului cu
autoturismul depăşind 70% din deplasările turistice). Atât consumatorii, cât şi companiile
petroliere caută soluţii pentru carburanţi alternativi, ecologici, pentru a face faţă creşterii
preţului petrolului şi a pericolului epuizării rezervelor combustibililor fosili, în următoarele
decenii.
Principala problemă pentru călătoriile cu autocarul o va reprezenta lipsa locurilor de
parcare şi accesul dificil în centrele oraşelor.
Pentru călătoriile cu avionul, va continua să existe un grup de companii aeriene de linie
având, în special, zboruri pe distanţe lungi, în timp ce companiile „cu preţuri joase” vor
continua să caute îndeosebi destinaţii secundare. Creşterea acestei pieţe va putea fi încetinită
de creşterea costurilor cu carburanţii, de sporirea costurilor cu securitatea şi a taxelor de
aeroport.
Călătoriile pe calea ferată se vor putea bucura de anumite reduceri ale preţurilor lor,
datorită investiţiilor realizate de unele guverne în noile linii de mare viteză, ce vor duce la
îmbunătăţirea serviciilor şi la scurtarea duratei de parcurs.
Pe piaţa croazierelor, cererea crescândă pentru aceste produse va fi satisfăcută prin
apariţia noilor nave de capacităţi mari. Se constată, totuşi, o lipsă a gărilor (terminalelor)
maritime, adaptate pentru acestea, în special în zona Mediteranei, ceea ce poate conduce la
dezvoltarea mai multor astfel de obiective, întrucât oraşele-porturi îşi propun să profite de
creşterea acestei pieţe.
Consecinţele acestor tendinţe, pentru sectorul turistic vor fi următoarele:
- Se vor crea noi destinaţii turistice, se va îmbunătăţi accesibilitatea celor existente şi se
vor dezvolta noi aeroporturi. Dezvoltarea companiilor aeriene „cu preţuri joase” va
schimba, foarte rapid, modul de a călători în Europa.
- Deschiderea noilor linii aeriene poate oferi oportunităţi de dezvoltare a unor noi pieţe
turistice. Totuşi, problemele legate de reglementările europene şi competiţia puternică
fac din acest sector o piaţă volatilă.
- Vor avea de suferit destinaţiile cu acces dificil, prin sistemele de transport direct sau
intermodal.
- Pentru sejururile scurte, trenul va deveni un concurent serios al avionului.
- Pe cursele aeriene desfăşurate pe distanţe lungi va exista o nouă cerere pentru servicii
la bord în categoria dintre clasa economică şi clasa de afaceri.
În privinţa locuinţelor secundare, respectiv a turismului rezidenţial, se va înregistra o
creştere a cumpărării de reşedinţe secundare, atât timp cât preţurile vor rămâne atractive.
Această tendinţă este influenţată de o campanie publicitară ce vizează pe persoanele mai
înstărite, care doresc fie să investească într-o proprietate mai ieftină, situată într-o zonă cu
climat mai cald, fie să se retragă la pensie, ori să înceapă o activitate profesională legată de
stilul lor de viaţă (artă, sport, bună-stare etc.), într-o altă regiune a Europei.
Până în prezent, această tendinţă a fost dominată de deplasările de tip Nord-Sud, dar se
constată, în ultimii ani, cumpărarea unui număr din ce în ce mai mare de astfel de proprietăţi,
în Europa Centrală şi de Est, chiar şi de către locuitori din ţările respective.
În Marea Britanie, un raport recent privind pensiile propune ca stabilirea cuantumului
acestora să nu se mai bazeze pe nivelurile cotizaţiilor la asigurările naţionale, ci pe locul de
rezidenţă al beneficiarilor, astfel încât, alegerea britanicilor, de a trăi în străinătate, să fie
limitată, iar reducerea nivelurilor pensiilor pentru aceştia le-ar afecta şi posibilitatea de a-şi
cumpăra o reşedinţă secundară.
Consecinţele pentru sectorul turistic, ale acestor tendinţe, vor fi următoarele:
8
- Prin finanţarea cumpărării de reşedinţe secundare se va produce o creştere a
numărului locaţiilor de vacanţă.
- Cererea puternică pentru cumpărarea locuinţelor de vacanţă, în anumite regiuni, va
duce la dezvoltarea în exces a acestora, ceea ce va antrena reacţii, din partea
proprietarilor, de a se limita acest fenomen. Deja există semnale că unele
municipalităţi încearcă să limiteze sosirea de noi pensionari, în respectivele localităţi.
Buna cunoaştere a acestor tendinţe, atât de către Organizaţiile Naţionale pentru Turism,
cât şi de către autorităţile publice naţionale, regionale şi locale, dar şi de către profesioniştii
din turism, reprezintă o condiţie de bază în orientarea politicilor, strategiilor şi măsurilor
concrete pentru dezvoltarea viitoare a turismului în fiecare ţară, regiune sau destinaţie turistică
locală, precum şi a activităţii operatorilor din turism.

Ec Turism

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ec Turism

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ECONOMIE ÎN TURISM NOTE DE CURS

Cursul 1 Turismul – delimitări conceptuale

TURISMUL – DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1.1. Concepte şi clasificări folosite în turism

Importanţa tot mai mare a turismului în cadrul activităţii economice în perioada

1.1. Concepte şi clasificări folosite în turism

FORŢA DE MUNCĂ BUNURI ALIMENTARE

Figura 1.1. Elementele potenţialului turistic

Resursele naturale cuprind frumuseţile montane şi peisagistice, plajele de pe litoral,

Revoluţia tehnico-ştiinţifică şi progresul tehnic au adus modificări în structura relaţiilor

Figura 1.2. Locul serviciilor turistice în economie

1.3. Contribuţia turismului la dezvoltarea economico-socială

1.4. Factori de influenţă ai fenomenului turistic

Produsul turistic reprezintă rezultatul asocierilor, a interdependenţelor dintre resurse şi

2. după durata de timp a acţiunilor:

3. după importanţa în determinarea fenomenului turistic:

4. după natura provenienţei şi sensul intervenţiei:

5. după profilul de marketing:

Factorii reprezentativi sunt acei factori care au influenţă decisivă în evoluţia

IMPACTUL TURISMULUI ASUPRA ECONOMIEI

2.1. Impactul macroeconomic

2.1. Impactul macroeconomic

Legat de efectele turismului asupra economiei, Organizaţia Mondială a Turismului

Figura 2.1. Abordarea multifuncţională a turismului

2.2. Efectul multiplicator al turismului

R = multiplicatorul turistic care arată de câte ori se multiplică în economia naţională

2.2.1. Turismul şi ocuparea forţei de muncă

2.2.2. Turismul internaţional si echilibrarea balanţei de plăţi externe

2.3. Impactul social al turismului

Pe lângă consecinţele economice, turismul are şi o profundă semnificaţie socio-umană.

ORGANIZAREA ŞI CONDUCEREA TURISMULUI

3.1. Organizarea şi coordonarea activităţilor turistice

3.1. Organizarea şi coordonarea activităţilor turistice

Turismul este un sector de activitate cu profil complex, un agregat de servicii şi

Rolul statului în turism

3.2. Organisme internaţionale de turism

Amploarea deosebită a călătoriilor internaţionale şi creşterea rolului turismului în

3.3. Cooperarea internaţională în domeniul turismului

4.1. Particularităţile pieţei turistice

4.1. Particularităţile pieţei turistice

Piaţa turistică Piaţa turistică Piaţa turistică

Figura 5.1 – Relaţia dintre pieţele turistice

4.2. Cererea şi consumul turistic

Principalele particularităţi ale cererii turistice sunt:

Concentrarea în timp şi spaţiu a cererii pentru turism

4.3. Oferta şi producţia turistică

Oferta turistică,în calitate de categorie corelativă a pieţei turistice, constituie, în multe

4.4. Preţurile produselor turistice

5.1. Clasificarea formelor de turism

5.1. Clasificarea formelor de turism

Potenţialul natural şi antropic reprezintă sursele unor variate forme de turism.

1. După modul de alegere al destinaţiei turistice distingem turismul voluntar şi

2. După zona de provenienţă şi de destinaţie întâlnim turismul intern şi turismul

3. După modul de organizare deosebim turismul organizat, turismul semiorganizat şi

4. După numărul participanţilor avem turismul individual şi turismul de grup.

5. După sezonalitate distingem turismul continuu şi turismul discontinuu.

8. După categoria de vârstă si de ocupaţie a turiştilor deosebim turismul de tineret,

9. După mijloacele de transport utilizate întâlnim turismul cu trenul, turismul cu

5.2. Indicatori de măsurare a circulaţiei turistice

Măsurarea circulaţiei turistice se realizează pe baza unei metodologii statistice

2. Număr total zile-turist  zt =  y

3. Număr turişti plecaţi din ţară TP

4. Număr turişti intraţi în ţară Ts

II. Indicatorii medii