CAPITOLUL I

INTRODUCERE ŞI CONCEPTE

1.1. Premise

Impactul schimbărilor economice la nivel global (liberalizarea pieţelor), a schimbărilor de status

quo (descentralizarea sau politicile structurale regionale), fenomenele ce însoţesc procesul tranziţiei şi
pe cel al integrării europene (privatizare, acquis communautaire) au generat o serie de noi probleme şi
de sarcini complexe pentru mediul rural. Acesta este din ce în ce mai solicitat să promoveze programe
de dezvoltare care să se circumscrie sub semnul durabilităţii, globalizării şi integrării. În acest context
agroturismul se manifestă ca o variabilă activă în viaţa economică şi socială, ca un factor al globalizării
şi al dezvoltării durabile.
Toate regiunile rurale din ţările europene se confruntă cu probleme legate de declinul populaţiei şi
cu schimbări economice profunde. De peste un secol, trendurile de industrializare şi urbanizare au
schimbat puternic poziţia economică şi politică a societăţii rurale dar în ultimii 40 de ani asistam la o
intensificare a acestor tendinţe. Acestea au avut ca efecte, în principal, scăderea în termeni reali a
veniturilor obţinute în fermă şi reducerea populaţiei ocupate în agricultură. Mai departe, aceste
schimbări au determinat declinul serviciilor rurale (magazine, şcoli, biserici, servicii profesionale,
facilităţi de transport), respectiv reducerea acestora ca număr şi intensitate. Populaţia rurală devine din
ce în ce mai îmbătrânită şi foarte multe comunităţi rurale mici se luptă astăzi pentru a-şi menţine
vitalitatea. Foarte multe eforturi se depun la nivel local, regional, guvernamental, în quasi totalitatea
ţărilor europene şi chiar în lume, pentru redresarea acestor probleme.
Activităţile turistice, în schimb, prezintă un dinamism excepţional. Sosirile internaţionale au
crescut de la 25 milioane în anii 1950 la 684 milioane în anul 2001. În spatele acestor statistici se află o
serie de factori socio-economici: creşterea venitului, reducerea săptămânii de lucru, creşterea numărului
de zile de concediu plătite, ridicarea nivelului de educaţie, ameliorarea infrastructurii de transport,
factori care au determinat o mai mare dorinţă de a călători, de a explora.
De altfel, apariţia turismului, ca ramură economică distinctă, este strâns legată de fenomenul de
industrializare a societăţii omeneşti, în principal de unele din trăsăturile definitorii ale acestui fenomen:
pe de o parte concentrarea populaţiei în centre urbane şi, prin urmare, înregistrarea unor aglomerări la
nivelul locurilor de şcolarizare şi muncă, ale căilor şi mijloacelor de transport, ale familiilor în blocuri
de locuinţe, ale punctelor de distracţie; pe de alta parte, creşterea productivităţii muncii prin
introducerea unor metode moderne de organizare a producţiei şi a muncii, prin utilizarea tehnologiei
moderne şi concentrarea întreprinderilor producătoare etc.
Factorii care au determinat însă “explozie” fără precedent a activităţilor turistice, fapt ce i-a
determinat pe unii autori să-l considere „una dintre cele mai remarcabile trăsături ale epocii
1
contemporane, dar mai ales a deceniilor şapte, opt şi noua ale secolului XX” , sunt reprezentaţi de
creşterea numărului populaţiei şi modernizarea mijloacelor de transport.
Conform majorităţii specialiştilor, aceasta tendinţa de dezvoltare a fenomenului turistic va continua
sub influenţa transformărilor sociale, economice şi tehnice, biologice şi psihologice ce vor marca anii ce
vin, transformări luate în calcul în majoritatea scenariilor de prognoză turistică:
- creşterea numărului populaţiei şi în special a populaţiei urbane;
- creşterea speranţei medii de viaţă;
- creşterea veniturilor pe cap de locuitor;
- dezvoltarea şi diversificarea mijloacelor de transport;

1
Florina Bran, D. Marin, Tamara Simon, Economia Turismului şi mediul înconjurător, Editura Economică 1998, Bucuresti
11
 - automatizarea proceselor de producţie şi creşterea productivităţii muncii (scurtarea săptămânii de
lucru şi, ca urmare, creşterea timpului destinat destinderii şi recreerii);
- creşterea continuă a nivelului de cultură a maselor (sporirea setei de cunoaştere).
Poate mediul rural beneficia de acesta evoluţie ascendentă a turismului? Ar putea această dinamică
să reducă/stopeze declinul regiunilor rurale a turismului? Să asigure suficiente locuri de muncă, fluxuri
de capital care să determine dezvoltarea rurală? Poate fi turismul dezvoltat în toate ariile rurale?
Economia agroturismului poate contribui la identificarea unor răspunsuri la aceste întrebări.

1.2. Conţinutul cursului

Prezentul curs înscrie în conţinutul său: definirea conceptului de agroturism, poziţionarea acestuia
faţă de turismul rural si de turism in general, definirea locului şi rolului agroturismului în revitalizarea
comunităţilor rurale, în asigurarea progresului economico-social. Se urmăreşte, de asemenea,
prezentarea aspectelor privind conţinutul serviciilor agroturistice, dinamica lor, căilor de adaptare a
agroturismului la noile condiţii economice şi tendinţe de consum; prezentarea caracteristicilor pieţei
turistice, a definirii şi analizei ofertei agroturistice, identificarea tendinţelor consumatorilor. Un loc
deosebit în cadrul cursului îl ocupă prezentarea surselor de finanţare şi posibilităţile de dezvoltare a
unor proiecte în acest domeniu, analiza eficienţei economice a activităţilor agroturistice.

1.3. Originea numelui

Din punct de vedere etimologic, cuvântul “turism” se consideră a-şi avea originea în termenul
englez “tour” (călătorie), sau“to make a tour” (a călători, a face o călătorie, a colinda) apărut în Anglia
în jurul anilor 1700, pentru a desemna acţiunea de a voiaja în Europa, în general, şi în Franţa, în
special1. Acest termen englez provine, la rândul sau, în cuvântul francez “tour” (călătorie, plimbare,
mişcare în aer liber, drumeţie în circuit), fiind preluat de majoritatea limbilor europene, cu sensul de
călătorie de agrement, destindere, recreere, plăcere.
La originea acestor termeni se află cuvântul latin “turnus” şi respectiv cel grecesc “tournos” cu
semnificaţia de „călătorie în circuit”, iar specialiştii iau în considerare şi ipoteza originii ebraice a
cuvântului “tour (în ebraica veche acesta semnificând: călătorie; descoperire; recunoaştere; explorare).
Pornind de la aceste origini, o multitudine de definiţii şi noi concepte referitoare la turism s-au
dezvoltat de-a lungul timpului. Acestea vor fi prezentate în scop pedagogic în cele ce urmează.

1.4. Definiţii
1.4.1. Definirea activităţilor turistice în general
Cum era de aşteptat, avântul fenomenului turistic a suscitat atenţia unui număr mare de
specialişti, care au încercat să-i stabilească trăsăturile principale, dimensiunile în timp şi spaţiu etc.,
adică să-l definească.
Una din primele lucrări în care apar încercări de definire a fenomenului turistic este “Handbuch
der Schweizerischen Voltswirtsschaft” (1905), R. Guyer – Freuler. Autorul notează că “turismul, în
sensul modern al cuvântului, este un fenomen al timpurilor noastre, bazat pe creşterea necesităţii de
refacere a sănătăţii şi schimbarea mediului de viaţă, pe naşterea şi dezvoltarea sentimentului de
receptivitate pentru frumuseţile naturii”.
O definiţie a turismului, acceptată pe plan mondial, a fost elaborata în 1940 de către profesorul
elveţian dr. W. Hunziker: “Turismul este ansamblul de relaţii şi fenomene care rezultă din deplasarea şi
sejurul persoanelor în afara domiciliului lor, atâta timp cât sejurul şi deplasarea nu sunt motivate printr-
o stabilire permanentă şi o activitate lucrativă oarecare”.

1
Florina Bran op. cit.
12
 Această definiţie a fost considerată, pe de o parte, că este prea generală, că nu exclude unele forme
de deplasări ce nu au scopuri pur turistice. În schimb, alţi specialişti i-au reproşat caracterul limitativ,
deoarece exclude o serie de manifestări care au un conţinut turistic, ca de exemplu participările la
congrese şi reuniuni naţionale şi internaţionale, deplasările oamenilor de afaceri, manifestări în care se
solicită în mare măsură şi servicii turistice. Astfel la cel de-al XX-lea Congres al Asociaţiei
Internaţionale a experţilor ştiinţifici în turism / AIEST Haga - 1970, s-a dezbătut necesitatea revizuirii
definiţiei clasice.1 (Oscar Snack, 2001)
Pentru evitarea controverselor privitoare la definirea fenomenului, Oscar Snack (2001) propune
utilizarea metodei inductive în vederea reţinerii principalelor elemente caracteristice care marchează
activitatea turistică, pentru a se ajunge astfel la o definiţie cât mai cuprinzătoare. După autorul citat, o
definiţie acceptabilă ar trebui să includă următoarele elemente caracteristice:
- deplasarea persoanelor în cursul călătoriei efectuate;
- sejurul în afara reşedinţei permanente a persoanei care se deplasează;
- sejurul are durata limitată
- sejurul să nu se transforme într-o reşedinţă definitivă.
O altă definiţie a turismului este propusă în Dicţionarul enciclopedic român (1996, vol. IV):
“Activitate cu caracter recreativ sau sportiv, constând din parcurgerea pe jos sau cu diferite mijloace de
transport, a unor distante, pentru vizitarea regiunilor pitoreşti, a localităţilor, a obiectivelor culturale,
economice, istorice, etc.”
“Dictionnaire touristique international” (1969) conţine şi el o formulare: “Turismul reprezintă
ansamblul de măsuri puse în aplicare pentru organizarea şi desfăşurarea unor călătorii de agrement sau
în alte scopuri, realizate fie prin intermediul unor organizaţii, societăţi sau agenţii specializate, fie pe
cont propriu, pe o durată limitată de timp, precum şi industria care concură la satisfacerea nevoilor
turiştilor“. Tot în dicţionarul turistic internaţional (traducere 1980) se precizează că “turismul se
distinge de călătorie prin aceea că implică pentru persoana în cauza, pe de o parte, alegerea deliberată a
ţintei, pe de alta, preocuparea exclusivă pentru satisfacerea plăcerii sale”.
În opinia altor specialişti2 prin turism se înţelege, în primul rând, ansamblul de activităţi prin care
omul îşi petrece timpul liber călătorind în altă localitate sau ţară pentru a vizita oameni şi locuri,
monumente şi muzee, pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele generale, pentru a se distra şi a face sport,
pentru odihnă sau tratament etc., iar în al doilea rând, industria creată pentru satisfacerea tuturor
bunurilor şi serviciilor solicitate de turişti la locul de destinaţie, la un înalt nivel calitativ, şi în condiţiile
protecţiei şi conservării resurselor turistice, în special, şi a mediului înconjurător, în general.

Conferinţa internaţională asupra turismului şi statisticii turismului de la Ottawa, din iunie 1991, a
recomandat noi definiri ale conceptelor de bază în turism: “Turismul reprezintă activităţile desfăşurate
de către o persoană care călătoreşte în afara mediului sau obişnuit, pentru mai puţin de o perioadă
specificată de timp, şi al cărei scop principal de călătorie este altul decât exercitarea unei activităţi
remunerate la locul de vizitare“, şi unde:
- termenul “mediu obişnuit” are menirea să excludă călătoriile în interiorul locului de reşedinţă şi
călătoriile de rutină (la locul de muncă etc.)
- termenul “mai puţin de o perioadă specificată de timp” are menirea să excludă migrarea pe termen
lung;
- termenul “exercitarea unei activităţi remunerate la locul vizitat” are menirea să excludă migrarea
pentru angajare temporară.

Activităţile turistice reprezintă aşadar un fenomen economico-social specific civilizaţiei

moderne, care se remarca printr-un înalt dinamism, atât la nivel naţional cat si internaţional, in dorinţa
lor de a antrena segmente sociale largi, de a răspunde pe deplin nevoilor acestora. Conţinutul complex
al acestora antrenează un vast potenţial material si uman, cu implicaţii importante asupra evoluţiei
economiei si societăţii, asupra relaţiilor internaţionale.

1
O. Snack, P. Baron, N. Neacsu, Economia turismului, Editura Expert, 2001
2
Florina Bran op.cit.
13
 Eforturile pe care le angajează dar mai ales efectele pe care le generează in economie justifica
interesul tarilor, guvernelor si agenţilor economici, instituţiilor de formare fata de analiza si
interpretarea factorilor de influenta si pârghiilor de acţiune ale fenomenului turistic.
Acest lucru este cu atât mai necesar in cazul turismului rural şi al agroturismului datorita
caracterului lor aparte, a complexităţii problematicii, al existentei unei multitudini de faţete si conexiuni
ale acestora cu agricultura si evoluţia mediului rural in general. Ariile rurale sunt rareori entităţi statice,
libere de influenţa urbanului.
Ca atare, o definiţie raţională şi universal valabilă a agroturismului şi turismului rural este dificil
de conceput.
În orice pachet de servicii agroturistice însă, ruralitatea este un punct forte pentru vânzarea
acestora. Apare prin urmare interesant de definit ruralitatea la nivelul percepţiei diferitelor naţiuni.

1.4.2. Conceptul de spaţiu rural /ruralitate

Dacă necesitatea de a defini turismul rural este relativ nouă, problema definirii ruralităţii a
preocupat pentru mult timp specialiştii din diferite domenii (geografi, sociologi, economişti, etc.). În
vederea definirii ruralităţii, mai multe criterii au fost propuse în cursul acestor dezbateri:
1. densitatea populaţiei şi mărimea aşezărilor;
2. utilizarea pământului sau, mai bine zis, ponderea utilizării acestuia de către agricultură şi
silvicultură;
3. existenţa structurilor sociale tradiţionale şi a problemelor de identitate şi tradiţie ale
comunităţilor.

1.4.2.1. Densitatea populaţiei şi mărimea aşezărilor

În mod normal, spaţiul rural se caracterizează printr-o densitate redusă a populaţiei ca urmare a
aşezărilor de mici dimensiuni, relativ răsfirate, prin dominarea spaţiului natural şi/sau agricol asupra
spaţiului construit. Densitatea populaţiei în spaţiul rural variază însă foarte mult de la o ţară la alta,
unităţile administrative având la baza criterii diferite de la stat la stat. Acest lucru este evidenţiat de modul
de definire a aşezărilor rurale in funcţie de numărul maxim de locuitori in diferite ţări. Astfel, sunt
considerate aşezări rurale:
- în Austria – localităţile cu mai puţin de 5000 locuitori,
- în Danemarca, Norvegia – localităţile cu mai puţin de 200 locuitori,
- în Anglia, nu există o definiţie a localităţilor rurale, dar Comisia pentru Dezvoltare Rurală nu este
preocupată de localităţile cu mai mult de 10.000 locuitori,
- în Franţa – localităţile cu mai puţin de 2000 locuitori, trăind în case învecinate sau cu mai puţin de
200 m între case.
De o importanţă pragmatică in definirea spaţiului rural se bucura indicatorii utilizaţi în Programul de
dezvoltare rurală din ţările OECD, unde la nivel local se preferă criteriul densităţii populaţiei (mai puţin
de 150 persoane / km2 ) iar la nivel regional, unităţile se clasifică, în funcţie de criteriul ponderii
populaţiei considerate rurale, în următoarele trei categorii:
- predominant rurale (> 50%),
- semnificativ rurale (15 – 50%),
- predominant regiuni urbanizate (<15 %).
Referitor la acest prim criteriu de definire, se poate concluziona că: aşezările rurale pot varia ca
dimensiuni dar, sunt întotdeauna mici, cu o populaţie sub 10.000 locuitori, şi sunt amplasate în areale cu
o densitate scăzută a populaţiei.

1.4.2.2. Modul de utilizare al pământului

Foarte mulţi specialişti definesc spaţiul rural ca fiind acela cu mai puţin de 10–20% spaţiu construit.
Aceasta apreciere dă naştere, la rândul său, la mai multe caracteristici :

14
 - spaţiile rurale sunt dominate de către activităţile agricole şi / sau silvice;
- spaţiile rurale sunt /vor fi depozitarele unei lumi naturale;
- spaţiile rurale dau senzaţia de spaţiu vizitatorului, de economie tradiţională neurbană şi
nonindustrială;
- economia spaţiului rural este puternic influenţată de piaţa agricolă / forestieră.

1. 4.2.3. Structuri sociale tradiţionale

Structurile tradiţionale din mediul rural s-au schimbat de-a lungul sec. XIX-lea şi XX- lea sub
impactul urbanizării. Exista insă o serie de caracteristici comune ale structurilor sociale rurale care le
deosebesc de ariile urbane, aceasta constituind de altfel un subiect indelung dezbătut de specialişti :

Analiza comparativă a caracteristicilor

comunităţilor rurale şi ale celor urbane

Rural Urban
Comunitate Asociere discriminatorie
Domenii sociale implicand Domenii sociale implicand relaţii
relaţii puţin numeroase, cu numeroase, cu funcţii suprapuse
funcţii multiple
Economie simplă Economie diversificată
Diviziune redusă a muncii Puternică specializare a forţei de
muncă
Statut atribuit Statut dobândit
Educaţie în funcţie de statut Statut derivat din educaţie
Acceptarea unui rol Dorinta de angajare într-un rol
Reţele strâns legate Reţele, conexiuni slabe
Orientare către local Cosmopolitan
Clasele economice reprezintă Clasele economice reprezintă
una din mai multe diviziuni diviziunea principală
Unire Segregare
Integrare în mediul de activitate Separare faţă de mediul de activitate
Sursa : Beteille, Roger – «La valorisation touristique de l’espace rural» Univ. Poitiers, 1999

1.4.2.4. Caracterul evolutiv al spaţiului rural

Toate trăsăturile enumerate mai sus trebuie să fie apreciate ţinand cont de caracterul evolutiv al
spaţiului rural, de continuitatea acestuia. În sprijinul acestui concept al continuităţii vine tipologia
Programului de Dezvoltare Rurală a OECD privind geografia economică a spaţiului rural. Astfel, conform
acestei tipologii, spaţiul rural se divide în: regiuni periferice sau îndepărtate, intermediare (unde intră
majoritatea regiunilor rurale) şi regiuni rurale integrate economic (adesea în jurul marilor agomerări
urbane).
- Regiunile periferice se caracterizează prin populaţie rară, mici întreprinderi tradiţionale, cost ridicat
al serviciilor şi sărăcie economică.
- Regiunile integrate economic tind să deţină ferme mari, o economie diversificată, servicii bune.
- Arealele intermediare se întind între cele două extreme.
Această tipologie poate fi caracterizată printr-o anumită continuitate, pe de o parte, deoarece cele
trei tipuri de regiuni nu sunt strict delimitate, ci se contopesc una în cealaltă, şi pe de alta parte, prin faptul
ca aceste regiuni sunt în continua evolutie pe direcţia rural - urban.
De asemenea, continuitatea se poate referi şi la anumiţi indici ai ruralităţii, care de asemenea sunt
intr-o continuă evoluţie. Astfel, aşezările rurale pot rămâne ca locaţie de tip rural, în timp ce devin urbane
din punct de vedere funcţional. De asemenea, dimensiunea aşezărilor, densitatea populaţiei pot rămâne la
15
nivelul de descriere al ruralului, dar economiile pot deveni non agricole, iar societatea poate începe să
afişeze un număr crescând de caracteristici urbane.

1.4.3. Conceptul de turism rural

În studiul “Rural tourism and Rural Development”, 1992, Keane and alii oferă un număr de
incursiuni în definirea turismului rural, recunoscând că există o varietate de termeni care descriu
activităţile turistice din ariile rurale: agroturism, turism la fermă, turism rural, soft turism, turism
alternativ şi mulţi alţi termeni cu încărcătură diferită de la o ţară la alta.
Keane subliniază de asemenea că este dificil de evitat o parte din această confuzie legată de
etichete şi definiţii deoarece termenul de turism rural a fost adoptat de către CE pentru a desemna întreaga
activitate de turism din aria rurală.
Ca urmare, la prima vedere definirea turismului rural ar reprezenta o chestiune simplă: este
turismul care se desfăşoară în mediul rural. Dar această definiţie simplă nu este tocmai adecvată,
deoarece este dificil de conceput o definiţie complexă a turismului rural care să se aplice în toate
1
contextele :
- ariile rurale sunt dificil de definit. Criteriile de delimitare a spaţiului rural diferă de la o naţiune
la alta, aşa cum am văzut mai înainte;
- nu toate formele de turism care se desfăşoară în spaţiul rural sunt strict „rurale”; ele pot fi
„urbane” ca formă, dar se pot desfăşura în mediul rural;
- turismul este un concept urban; majoritatea turiştilor locuiesc în mediul urban şi încurajează
schimbările economice şi culturale, determinând o anumită influenţă urbanistică;
- există diferite forme ale turismului rural în diferite regiuni: turismul la fermă în multe regiuni
din Germania şi Austria şi, mai rar, în Statele Unite şi Canada; în Franţa, self-catering cottage sau gites
rurales - reprezintă componentele principale ale turismului rural
- tendinţa de diminuare a distincţiei clare dintre urban şi rural datorită suburbanizării, dezvoltării
caselor de vacanţă;
- turismul rural este o activitate complexă, cu multe faţete: acesta cuprinde agroturismul, ca
principală componentă (adică vacanţa bazată pe activităţile din fermă, din jurul fermei) dar include de
asemenea vacanţele orientate către natură (ecoturism), plimbări, escaladări, hipism, aventură, sport,
vânătoare şi pescuit, călătorii educaţionale, turism pentru artă şi tradiţii, turism etnic etc.

Având în vedere toate aceste consideraţiuni, Bernard Lane2 considera turismul rural în forma sa pura
ca fiind turismul:
1. Localizat în ariile rurale;
2. Rural din punct de vedere funcţional, adică construit pe baza caracteristicilor speciale ale
întreprinderilor rurale de mici dimensiuni, a deschiderii spaţiale, a contactului cu natura, tradiţia, cu
practicile şi societatea tradiţionala;
3. Rural din punct de vedere al dimensiunii şi deci, de dimensiune mica;
4. Tradiţional în caracter, funcţionând in strânsă conexiune cu familiile locale;
5. Referinţă complexă a mediului, economiei, istoriei rurale.

Alţi autori (Grouleau, 1994) apreciază turismul în mediul rural ca fiind un vector al dezvoltării
locale atâta timp cât acesta este controlat de actori sociali ce consideră comunitatea localî ca fiind
beneficiara avantajelor generale. Pentru aceasta, consideră autorul, turismul în mediul rural trebuie sa
fie constituit local şi gestionat de către rezidenţi adică acesta ar trebui sa fie local din punct de vedere a
5 aspecte:
- initiativa locală;
- management local ;
- impact local;

1
Lane, B.“What is rural tourism?”, Journal of Sustainable Tourism –1994
2
Lane, B.“What is rural tourism?”, Journal of Sustainable Tourism –1994
16
 - geografia locală;
- cultură locală.
Din aceasta noua perspectiva, dezvoltarea turismului în mediul rural, pe baza importului de
programe şi resurse, nu constituie o strategie corespunzătoare de promovare a dezvoltării locale.
Alte caracteristici tipice ale turismului rural se pot surprinde din analiza comparativă a acestuia cu
turismul de tip urban, pe baza unei liste a trăsăturilor definitorii stabilite de OCDE (Paris, 1994).

Analiza comparativa a turismului de tip urban versus rural

Turism urban, de staţiune Turism rural

Pondere redusa a spaţiului
construit
Aşezări peste 10.000 locuitori
Dens populat
Mediu construit
Multe activităţi “de interior”,
de salon
Infrastructură dezvoltată
Divertisment de grup
Stabilimente mari
Firme naţionale
internaţionale
Full time turism
Nu implică activităţi agricole /
forestiere
Forţa de muncă poate locui
departe de locul de muncă
influenţa sezoniera modesta
Mulţi turişti
Relaţii anonime cu vizitatorii
Management profesional
Atmosferă cosmopolită
Multe aşezăminte moderne
Atracţii generale
Operaţiuni largi de marketing,
comercializare larga
Sursa: OCDE, 1994
Pondere mare a spaţiului deschis,
neconstruit
Aşezări sub 10.000 locuitori
Rar populat
Mediu natural
Multe activităţi în aer liber
Infrastructură slabă
Activităţi individuale
Stabilimente de dimensiuni reduse
şi Business local
Part-time turism
Poate implica activităţi agricole /
forestiere
Forţa de muncă trăieşte aproape de
locul de muncă
influenţa sezoniera intensa
Puţini turişti
Relaţii personale cu vizitatorii
Management amator
Atmosferă locală
Multe aşezăminte vechi
Atracţii speciale
Marketing de nişă

Puţine arii vor afişa însă toate aceste caracteristici ale turismului rural. Multe dintre ele pot chiar
prezenta anumite trăsături “urbane”: multe arii sunt în proces de dezvoltare către dimensiuni mai mari,
către staţiuni de tip urban. Acelaşi concept al continuităţii, al evoluţiei ce caracterizează ariile rurale este
prezent şi în privinţa trăsăturilor turismului rural. Acesta este foarte util, permiţând planificatorilor să
recunoască un anumit trend, să-l regularizeze sau să prevadă infrastructura necesară. Trebuie însa
specificat că strategiile de implementare şi dezvoltare a turismului rural trebuie, în general, să aibă ca
obiectiv conservarea ruralităţii ca o importantă resursă.
Literatura în domeniu prezintă, aşa cum am arătat mai sus, o largă varietate de concepte în privinta
turismului în mediul rural şi care, în anumite privinţe, evidentiază variatele sale posibilităţi. De o manieră
generală, turismul în mediul rural cuprinde: agroturismul, ecoturismul, turismul de afaceri, turismul
destinat tinerilor, turismul social, turismul sportiv, turism în scopul imbunatatirii sanatatii etc.
Indiferent însă de activităţile turistice predominante, turismul în mediul rural ar trebui să se
incadreze astăzi intr-un model ce reconciliază doua obiective, potenţial conflictuale: dezvoltarea
economica a mediului rural şi prezervarea resurselor naturale locale.
17
 In acest sens, agroturismul prezintă veritabile atu-uri: Acesta furnizează o cantitate relativ scazută
de produse turistice dar care sunt veritabile şi reprezentative teritorial, evitând efectele distructive ale
turismului de masă.

1.4.4. Agroturismul
Sub influenţa unor tendinţe globale, asociate cu intensificarea, concentrarea şi specializarea,
activităţile agricole şi cele asociate acestora au avut o evoluţie dinamică în ultima decadă în marea parte a
Europei. Aceste schimbări au modificat forma şi procedeele multor activităţi ale fermei agricole. Din ce
în ce mai mulţi fermieri au început să privească dincolo de activitatea tradiţională a fermei cu scopul
generării de profit pe baza unor activităţi nonagricole.
O formă de activitate secundară în fermele agricole ce promite o valoare adăugată ridicată
activităţilor fermei este agroturismul. Agroturismul, se poate defini ca fiind tipul de colaborare ce
combină aşezămintele agricole şi rurale cu produsele şi procesele agricole, într-o experienţă turistică.
Acesta include furnizarea către turişti a oportunităţii de a experimenta un larg spectru de produse şi
servicii agricole: de la simple standuri pentru vânzarea produselor agricole – legume şi fructe de exemplu
– la vizite in podgorii, în livezi; de la cazarea în fermă până la organizarea de festivaluri ale recoltei.
Oportunităţile pentru stimularea agroturismului nu sunt însă suficient studiate. Pentru a-i ajuta pe
fermieri în captarea acestor oportunităţi este nevoie de combinarea caracteristicilor actuale ale
activităţilor turistice cu înţelegerea aspectelor relevate de diversificarea agriculturii.

1.4.4.1. Definirea agroturismului din perspectiva agricola

Agroturismul este un concept hibrid ce uneşte elemente a două sectoare complexe – agricultura şi
turismul – şi conceput in scopul de a deschide noi şi profitabile nişe de piaţă pentru produsele şi serviciile
fermei şi în acelaşi timp pentru a furniza experienţe turistice unui segment specific al cererii.
Deşi o unică definiţie a agroturismului nu pare să fie recunoscută, acesta se află la intersecţia unui
număr important de concepte economice şi de marketing de mare circulaţie.
Agroturismul, fără să devină o dominantă a sectorului agricol, poate juca un rol seminificativ în
susţinerea multor întreprinderi agricole. Figura 1 arată relaţiile pe care agroturismul le are cu agricultura
alternativă, valoarea adăugată a producţiei, vânzarea directă la fermă şi în ultimă instanţă cu dezvoltarea
comunităţii rurale.

Relaţiile dintre turism şi agricultură

Valoarea
Agricultura
adăugată în
alternativă
agricultură

Agroturismul

Dezvoltarea
comunităţii Vânzarea
rurale directă la
fermă

18
 Agricultura alternativă se defineşte ca fiind acea producţie vegetală sau animală sau acea
utilizare a pământului ce nu este o caracteristică tipică a sistemului de producţie sau de distribuţie local
sau regional. Punctele forte ale unei agriculturi alternative pot deriva din:
1. Mai buna adaptare la caracteristicile solului (spre exemplu: utilizarea marginală a porumbului şi
soiei în defavoarea altor culturi mai puţin intensive în inputuri, cu o productivitate similară şi cu o mai
mare rată a rentabilităţii);
2. Constituirea în nişe de piaţă;
3. Utilizarea unei cantităţi ridicate de forţă de muncă şi deci venituri pentru comunitate în termeni
de număr de salariaţi;
4. Mediul înconjurător mai puţin poluat.
Indiferent cât de pozitiv apare realocarea anumitor resurse către produsele alternative, acestea
trebuie în ultimă instanţă să fie vândute cu un profit net care să asigure funcţionarea sistemului. Circulaţia
agroturistică poate furniza un sprijin acestui segment de piaţă.

Valoarea adăugată – reprezintă nucleul modelelor de afaceri ale agriculturii moderne. Există
diferenţe semnificative între preţul la fermă al produselor agricole şi preţul produsului final procesat, la
punctul de consum. Este în interesul fermierilor să capteze cât mai mult din această valoare adăugată.
Este desigur nevoie de finanţări, pieţe, mecanism de procesare şi distribuţie, dar preţul nerealizării acestui
lucru este atât de mare încât trecerea la acţiune este necesară. Agroturismul reprezinta un instrument
eficace in sporirea valorii adăugate a produselor agricole in multe areale rurale.
Vânzarea directă – prezintă avantaje recunoscute atât de fermieri cât şi de consumatori. Fie că
fermierul vine la consumator (pieţe ale producătorilor) sau este cazul consumatorului ce vine către fermier
(vânzarea directă la fermă) efectul este acelaşi: producătorul livrează produsul său către consumatorul
final la preţul en-detail, fără să mai parcurgă verigile lanţului tradiţional de desfacere şi al pieţelor en-
gros.

1.4.4.2. Definirea agroturismului din perspectiva dezvoltării comunităţilor rurale

Datorită puternicii sale identităţi locale, agroturismul devine o posibilitate autentică de consolidare
a economiei locale date fiind efectele pozitive recunoscute asupra generării de venituri şi locuri de
muncă, ca şi capacitatea sa de a crea un anumit dinamism în sectoarele şi activităţile din amonte şi aval.
Agroturismul este promovat ca o sursă a creşterii şi diversificării economiei rurale şi a generării de
locuri de muncă în majoritatea statelor dezvoltate. Cu declinul inregistrat în multe sectoare industriale
traditionale din mediul rural, agroturismul este perceput atât de comunitatea agricolă cât şi de decidenţi
ca fiind o opţiune de diversificare în scopul menţinerii viabilităţii afacerilor din sectorul agricol. Cu toate
acestea beneficiile sunt mult mai extinse. Agroturismul prezintă avantaje atât pentru sectorul agricol,
pentru comunităţile rurale cât şi pentru industria turistică în general.
Avantajele agroturismului din punctul de vedere al fermierilor includ:
- dezvoltarea unor noi nişe de piaţă;
- creşterea interesului pentru produsele agricole locale;
- crearea unei mai mari recunoaşteri a oportunităţii menţinerii/utilizării terenurilor agricole;
- crearea unor locuri de muncă chiar la nivelul familiei (on-site employment);
- creşterea durabilităţii pe termen lung a afacerilor agricole.
Pentru comunităţile rurale şi regionale, agroturismul poate fi un factor al diversificării şi
stabilizării economiilor rurale, prin:
- crearea de locuri de muncă şi creşterea veniturilor comunităţii;
- lărgirea pieţei pentru afacerile locale;
- atragerea unor alte afaceri şi mici industrii.
Din punct de vedere al industriei turistice în general, agroturismul înseamnă diversificarea mix-
ului de produse turistice şi servicii disponibile pentru vizitatori şi poziţionarea în mod unic, ca o raritate, a
comunităţilor agroturistice.

19
 1.4.4.3. Definirea agroturismului ca o componenta de sine stătătoare a turismului rural
O definiţie care sa permită distingerea agroturismului de alte forme de turism desfăşurate in
mediul rural este aceea conform căreia agroturismul reprezintă o activitate economica în cadrul unei
exploataţii / ferme agricole sau intreprinderi de industrie alimentara, activitate desfăşurată în scopul
producerii unor avantaje şi satisfacţii vizitatorilor precum şi generării unui venit suplimentar pentru
producătorul agricol.
Conform acestei definiţii agroturismul reprezintă o subcategorie a turismului rural în doua moduri:
- turismul rural nu se desfăşoară în mod necesar în cadrul exploataţiilor / fermelor agricole
- activităţile turistice rurale nu generează în mod direct venituri suplimentare pentru intreprinderile
agricole.
Agroturismul gravitează aşadar in jurul gospodăriei/fermei ţărăneşti care îi oferă caracteristici
distincte atât din punct de vedere al spaţiului, activităţilor desfăşurate cat si al tipurilor de venituri:
1. din punct de vedere al spatiului de cazare, al asigurarii bazei materiale, agroturismul poate fi
definit ca o activitate capabila sa valorifice excedentul de cazare existent un gospodaria
taraneasca/ferma agricola, pregătită şi amenajată special pentru primirea de oaspeţi;
2. din punct de vedere al activităţilor desfăşurate, agroturismul poate fi ca un ansamblu de bunuri şi
servicii oferite de gospodaria ţăranească, spre consumul persoanelor care, pe o perioada
determinată, vin în mediul rural pentru relaxare, odihna şi agrement, cure terapeutice sau afaceri,
pentru satisfacerea unor hobby-uri, initierea în arta mestesugurilor traditionale, pentru studii şi
documentare etc;
3. din punct de vedere economic agroturismul poate fi definit ca o activitate ale carei venituri au un
caracter complementar, gospodaria sau ferma agroturistica realizand veniturile de baza din
activitatea agricola sau alte tipuri de activităţi (prelucrarea produselor agricole);

1.4.4.4. Definirea, conţinutul şi evoluţia activităţilor agroturistice specifice

Un aspect deosebit de important in definirea agroturismului şi turismului rural o au activităţile
recreaţionale specifice ce se pot desfăşura in aceste areale şi care definesc de altfel caracterul de nişă al
acestor doua forme de turism. Conţinutul acestor activităţi este determinat de evoluţia cererii, de
trăsăturile consumatorilor, evoluând odata cu acestea.
Cu doua decade în urma, activităţile agroturistice recreaţionale erau în cea mai mare parte legate
strans de caracterul rural al aşezărilor. Erau activităţi total diferite de activităţile angajate în mediul
urban iar unul dintre motive era chiar cadrul în care se desfaşurau aceste activităţi. Aceste activităţi ar
putea fi caracterizate prin următorii termeni: Relaxare, pasivitate, nostalgie, traditionalitate, tehnologie
scazuta. De exemplu: plimbări în aer liber, picnic, pescuit, plimbari cu barca, vizitarea unor centre
istorice şi culturale, participarea la anumite festivaluri, vizite în natura şi la ferme.
In ultimele doua decade însă, în timp ce activităţile enumerate mai sus continuă încă să fie
practicate în mod frecvent, se remarcă apariţia de noi activităţi, puţin diferite. Acestea ar putea fi
caracterizate prin urmatorii termeni: dinamism, competitivitate, prestigiu şi moda, tehnologie inalta,
modernitate, individualizare etc. Activităţile recreaţionale s-au extins la hipism, ciclism, trasee cu
autoturisme de teren, exercitii de orientare, golf etc.

Am putea clasifica astfel activităţile turistice dezvoltate în cadrul turismului în mediul rural şi al
agroturismului:
a. Experiente educationale:
- tururi scolare;
- vizite în locuri de interes ale productiilor agricole: muls, plantare, recoltare, gradinarit, ferme
organice;
- vizite la unitatile de procesare a produselor agricole: prepararea sucurilor naturale, conservelor
traditionale, branzeturi;
- vizite la ateliere mestesugaresti, cooperative;
- vizite în cadrul pepinierelor pomicole, viticole etc;

20
 - degustare vinuri;
- cursuri de gastronomie specifica;
- expozitii agricole;
- creşterea animalelor exotice;
- creşterea albinelor;
- vizitare mori de apa;
- vizite la distilarii traditionale;
- vizite la capele, muzee;
- prezentare cazuri de arhitectura tipica;

b.) Activităţi în aer liber

- activităţi de agrement: calarie, vanatoare, pescuit, plimbari cu barca, sporturi acvatice, escaladare
montana sanie, ski etc.;
- admirarea peisajelor: paduri, munti, pesteri, vai, arii naturale care au fost “vatamate” şi apoi
recuperate;
- activităţi de observare a peisajelor, a florei şi faunei specifice / safari fotografic;
- camping / picnic;

c.) Vanzari directe ale produselor agricole:

- vanzari la ferma;
- standuri stradale;
- activităţi de recoltare directa a produselor (U-pick operations).

d.) Divertisment:
- Participarea la diferite evenimente speciale ale comunitaţilor agricole;
- Participarea la festivaluri sau targuri;
- Participarea la sarbatori populare şi religioase precum şi la targuri agricole.

Trebuie specificat că multe dintre activităţi pot avea loc atât în mediul rural cât şi în mediul urban,
uneori (în consens cu principiul de continuitate enunţat) prin apariţia unei categorii intermediare de turism
(vacanţe ce pot fi rurale sau urbane).
Pentru ca aceste activităţi să fie considerate ca fiind specifice agroturismului şi turismului rural, o
serie de alţi factori, aşa cum am văzut mai sus, trebuie să fie prezentă: intensitatea, locaţia, stilul de
management, integrarea în comunitate, etc.

21
 CAPITOLUL II

ROLUL SI LOCUL AGROTURISMULUI IN CADRUL STRATEGIILOR DE

DEZVOLTARE RURALĂ

La data ţintă a aderării României la Uniunea Europeană economia românească trebuie să fie deja
familiarizată cu mecanismele care să-i permită integrarea pe piaţa internă a UE şi adoptarea in
integralitate a PAC. Necesitatea integrării cu succes în economia rurală europeană face din procesul
aderării la Uniunea Europeană unul din cel mai puternici factori determinanţi pentru reforma rapidă a
economiei rurale româneşti.
Economia rurală românească este insă astăzi dominată de o agricultură caracterizată prin procentul
foarte mare al fermelor de subzistenţă, fără acces sau cu acces limitat la alte surse de venituri, cu o foarte
slabă integrare in economia de piaţă. Bunăstarea unei părţi semnificative a populaţiei rurale pare a
depinde considerabil de nivelul de profitabilitate al fermelor. În Uniunea Europeana a devenit însă
unanim recunoscut că numai activităţile agricole nu pot susţine singure veniturile populaţiei rurale. Acest
lucru este cu atât mai important în cazul României, viitor stat membru UE, unde procentul populaţiei
angajate în mod direct în agricultură este de 1,5 ori mai mare decât în cele 15 state vechi membre UE la
un loc1.
Tendinta probabilă de reducere a forţei de muncă ocupate în sectorul agricol trebuie însoţită de
dezvoltarea corespunzătoare de activităţi economice alternative şi, drept urmare, de surse alternative de
venit în zonele rurale pentru a nu avea drept efect deteriorarea vieţii rurale. Crearea unei alternative de
angajare pentru populaţia rurală romînească în afara sectorului agricol este o prioritate mult mai urgentă
decât a fost aceasta considerată in noile state membre.
Menţinerea vitalităţii comunităţilor rurale apare astfel condiţionată de crearea de locuri de muncă
suplimentare în industrie şi servicii pentru aceia care părăsesc activităţile agricole sau lucrează cu
jumătate de normă în acest domeniu. O importanţă deosebită pentru inţelegerea mecanismelor ce răspund
nevoilor dezvoltării rurale, a strategiei pe termen lung privind dezvoltarea acestui areal si a rolului
activităţilor agroturistice in revigorarea sa economică o are cunoaşterea tendinţelor politicilor de
dezvoltare rurală din cadrul UE.

2.1. Noi perspective pentru dezvoltarea rurală în UE

Dezvoltarea rurală constituie un domeniu de o importanţă vitală pentru politica europeană, în toate
cele 25 de state membre UE, prin importanţa pe care spaţiul rural o deţine (peste 50% din populaţia rurală
şi peste 90 din teritoriul UE).
Întărirea politicilor de dezvoltare rurală a devenit o prioritate de necontestat a Uniunii Europene.
Acest lucru a reieşit cu evidenţă din concluziile Consiliului European de la Goteborg din iunie 2001 „În
ultimii ani politica agricolă a UE s-a focalizat din ce în mai puţin focalizată pe mecanismele de piaţă,
orientându-se din ce în ce mai mult spre satisfacerea cererilor privind calitatea alimentelor, siguranţa
alimentară, diferenţierea produselor, bunăstarea animalelor, calitatea mediului şi conservarea naturii”.
Astfel, după reformele succesive ale PAC, începând cu 2003 şi 2004, principala ţintă a reformelor
politice în următoarea perioadă financiară (2007-2013) este reprezentată de dezvoltarea rurală, cunoscută
ca fiind pilonul secund al PAC.

1
Dezvoltarea rurala si reforma agriculturii romaneşti, Institutul European din Romania, Bucuresti, Decembrie 2004

22
 2.2. Evoluţia măsurilor de dezvoltare rurală în cadrul UE
Politica de dezvoltare rurală a UE a evoluat ca parte a dezvoltării PAC, de la o politică centrată pe
problemele structurale ale sectorului agricol, la o politică ce are în centrul atenţiei multiplul rol al
agriculturii în societate şi în particular, provocările pentru un context rural mai larg.
La începutul implementării politicilor de dezvoltare în UE, atenţia era concentrată asupra
susţinerii capitalului fizic (investiţii), atât în cadrul fermelor cât şi în sectorul din aval. Susţinerea
sectorului de procesare şi marketing avea ca scop integrarea filierei agricole de la producţie la piaţă
contribuind astfel la ameliorarea structurilor agricole şi creşterea competitivităţii sectorului primar.
Gradual, atenţia s-a orientat şi spre capitalul uman prin introducerea măsurilor privind pensionarea
anticipată şi pregătirea vocaţională.
Luarea în considerare a aspectelor teritoriale a avut loc în anii 1970 prin definirea ariilor mai puţin
favorabile (LFAs), arii eligibile pentru anumite măsuri de susţinere. Scopul era încetinirea exodului
agricol şi rural, ce ameninţa supravieţuirea anumitor arii precum şi protecţia mediului natural şi a
peisajelor. Aceste aspecte au fost mai apoi dezvoltate într-o abordare mai largă incluzând şi măsurile unor
altor politici ce aveau ca ţintă regiunile specifice.

Agenda 2000. La mijlocul anilor 1990, instrumentele UE privind restructurarea agriculturii,

dezvoltarea locală şi teritorială, protecţia mediului au fost introduse într-un cadru coerent, conţinând o
serie de 22 de măsuri şi cunoscut drept Agenda 2000.
Agenda 2000 stabilea politica de dezvoltare rurală ca fiind cel de-al doilea pilon al PAC cu rolul
de acompaniere a reformelor politicii de piaţă (primul pilon PAC). De atunci, PAC are ca obiectiv
obţinerea unui echilibru între cei 2 piloni.

Reforma PAC din iunie 2003. Complementaritatea celor doi piloni ai PAC s-a accentuat odată cu
recenta reformă a PAC ce a introdus noi măsuri precum decuplarea, condiţionalitatea (cross-compliance)
şi modularea care să fie implementate începând cu 2005.
Primul pilon se concentrează în continuare asupra susţinerii veniturilor fermierilor în timp ce cel
de-al doilea pilon susţine agricultura, ca furnizor de bunuri publice, şi dezvoltarea ariilor rurale.
Concluziile celei de-a doua Conferinţe Europene pentru Dezvoltare Rurală ce a avut loc la
Salzburg în noiembrie 2003 prezintă priorităţile viitoarelor politici de dezvoltare rurală din Europa.
Printre acestea, alături de agricultură şi silvicultură, considerate ca sectoare ce vor juca în continuare un
rol esenţial în menţinerea viabilităţii comunităţilor rurale, figurează şi prioritatea privind diversificarea
activităţilor.
In Uniunea Europeana a devenit clar că dezvoltarea rurală nu se mai poate baza numai pe
agricultură. Diversificarea activităţilor în interiorul şi în afara sectorului agricol este necesară în vederea
promovării unor comunităţi rurale viabile şi durabile.
Dezvoltarea largă a mediului rural (Wider rural development) devine astfel una din cele trei axe
ale politicii viitoare de dezvoltare rurală a UE. Această axă urmăreşte îmbunătăţirea calităţii vieţii în ariile
rurale şi promovarea diversificării activităţilor economice cu scopul menţinerii atractivităţii diverselor arii
rurale ale UE, a moştenirii lor culturale, întărirea legăturilor dintre agricultură, silvicultură şi alte sectoare
ale economiei locale.
Dezvoltarea de noi activităţi in cadrul mediului rural asistenţa pentru introducerea acestora şi
realizarea unor legături strânse între agricultură şi celelalte sectoare ale economiei rurale capătă astfel un
rol extrem de important in promovarea unei dezvoltări durabile şi generarea unor noi oportunităţi de
muncă, în special pentru tineri şi populaţia feminină.
Există două tipuri de măsuri în cadrul axei 3 a viitoarei politici de dezvoltare rurală a UE:
1. Calitatea vieţii, cuprinzând:
- servicii de bază pentru economia şi populaţia rurală;
- renovarea şi dezvoltarea satelor, protecţia şi conservarea moştenirii rurale;
- pregătirea vocaţională;
- capacitate instituţională pentru strategii de dezvoltare locală;
2. Diversificarea economică, ce cuprinde măsurile:

23
 - diversificarea activităţilor non agricole;
- susţinerea microintreprinderilor;
- încurajarea activităţilor de turism;
- protecţia şi managementul patrimoniului natural.
Aceste masuri de dezvoltare rurala sunt puternic susţinute in cadrul UE, prin instrumente
financiare noi, aplicabile in toate statele membre. Astfel, pe 14 iulie 2004, Comisia a propus pentru
finanţarea PAC crearea a două fonduri noi în 2007, fiecare dintre acestea finanţând unul din cei doi piloni
PAC: Fondul Agricol European pentru Garantare (EAFG) pentru pilonul 1; Fondul Agricol European
pentru Dezvoltare Rurală (EAFDR) pentru pilonul 2. Regulile de funcţionare ale EAFDR vor diferi
într-o anumită măsură de cele ale EAFG şi sunt estimate la 96 miliarde Euro pentru perioada 2007-2013
(în preţuri constante 2004).

2.3. Contribuţia agroturismului in cadrul strategiilor de dezvoltare rurală

Promovarea agroturismului în cadrul oricărei strategii de dezvoltare ce se doreşte a fi durabilă, are
la baza, în principal, realizarea unor obiective grupate în următoarele direcţii principale de acţiune:
- stoparea migraţiei populaţiei din mediul rural spre cel urban;
- asigurarea condiţiilor de trai şi de civilizaţie în mediul rural, stimulând stabilitatea populaţiei active;
- conservarea şi protecţia mediului natural – factor de atracţie a populaţiei turistice şi a bunăstării
populaţiei rurale.
Realizarea obiectivelor mai sus menţionate este posibilă datorită rolului activ, complex, conjucat
al agroturismului asupra dezvoltării mai multor dimensiuni ale mediului rural.

2.3.1. Dimensiunea economică.

Agroturismul contribuie la dinamizarea vieţii socio-economice locale şi a vieţii spirituale a satului prin:

Păstrarea / conservarea locurilor de muncă: deşi nu la fel de ambiţios, din punct de vedere politic,
ca şi obiectivul ce priveşte „crearea de noi locuri de muncă”, acest indicator are un rol deosebit în
păstrarea viabilităţii micilor comunităţi şi este chiar critic în anumite arii marginale. Veniturile obţinute
din turism permit susţinerea locurilor de muncă din comerţul cu amănuntul, transport, servicii medicale.
Crearea de noi locuri de muncă este următorul pas în cazul în care turismul se dovedeşte a fi o
opţiune de succes. Studii efectuate în Marea Britanie arată că numărul de noi locuri de muncă diferă de la
o întreprindere la alta: spre exemplu, cazarea la fermă cu mic dejun inclus poate crea până la 23 noi locuri
de muncă la 100.000 lire venit. Apariţia de noi locuri de muncă are loc în domenii precum transport,
comerţ, informare, ghidare, catering, etc.
Diversificarea locurilor de muncă – foarte multe din micile comunităţi rurale au o structură
monotonă, cu locuri de munca centrate pe agricultură. Apariţia de noi locuri de muncă în turism duce la
creşterea complexităţii vieţii rurale, la valorificarea şi creşterea interesului pentru domenii adiacente.
Pluriactivitatea – semnifică situaţia unui individ sau a unei familii care deţine mai mult de un tip
de locuri de muncă cu scopul menţinerii veniturilor. Pluriactivitatea protejează împotriva recesiunii ce
poate surveni la un moment dat într-un anumit sector, şi este foarte importantă în mediul rural. Aceasta
poate reprezenta situaţia unui fermier, cu timp parţial care poate de asemenea oferi servicii de cazare şi
poate de asemenea activa ca instructor de schi (sau olărit etc., în funcţie de specificul zonal).
Susţinerea fermei agricole – aceasta reprezintă o ideee indragită de toţi decidenţii politici şi, intr-
adevăr, activitatea agricolă poate fi susţinută prin dezvoltarea serviciilor de cazare la fermă, prin
dezvoltarea activităţilor de tip „Open Day, prin creşterea vânzărilor directe ale produselor, prin creşterea
ratei de activitate a fermierilor în afara fermei, prin organizarea altor tipuri de atracţii. Participarea
fermierilor la acţiuni de turism rural diferă insă de la o regiune la alta, diferă în funcţie de mărimea
fermei, vârsta fermierului şi de multi alţi factori. În toate cazurile însa contactul cu turiştii aduce o
anumita varietate, stimulează acest stil de viaţă ce poate pare monoton.

24
 Stimularea activităţilor silvice– beneficiile aduse de turism se referă de asemenea la diversificarea
veniturilor comunităţilor silvice, creşterea interesului pentru promovarea pădurii ca arie naturală, ca
spaţiu pentru recreere.
Dezvoltarea infrastructurii/ Ameliorări ambientale precum pavarea străzilor, schemele de
regularizare a traficului, canalizare, salubritate pot fi stimulate prin turism şi prin presiunile politice
efectuate de către organizaţiile din turism. Acestea determină după aceea o anumită „mândrie”, creştere a
identităţii şi responsabilizării cu rol în menţinerea populaţiei, afacerilor şi stimularea implementării de noi
intreprinderi.
Stimularea vitalităţii micilor comunităţi de pescari. Acestea îşi pot diversifica activităţile
orientându-se către către pescuit sportiv, safari fotografic, tururi cu barca, activităţi care, după unele
rapoarte de piaţă, ar depăşi veniturile obţinute din vânzarea peştelui.
Dezvoltarea spiritului de initiativă - constituie cheia succesului, garanţia individualizării într-o
piaţă din ce în ce mai competitivă. Dacă populaţia rurală a dobândit o mentalitate „de asistat” datorită
eforturilor de susţinere a agriculturii prin furnizarea de servicii şi subvenţii, turismul constituie o şansă, o
provocare pentru descătuşarea energiilor, pentru încurajarea de noi întreprinderi şi de noi metode. Putem
spune că din acest punct de vedere, turismul acţionează ca un catalizator.
Creşterea calităţii vieţii locuitorilor din mediul rural prin: obţinerea unor venituri complementare,
ridicarea gradului general de civilizaţie, ameliorarea conditiilor igienico –sanitare şi a comportamentului
social, cultivarea gustului estetic; sporirea posibilităţilor de informare şi comunicare prin efectele unei
infrastructuri ameliorate.
Creşterea valorii ad ăugate a produselor: Si înţelegem prin aceasta atât obţinerea produselor
agroalimentare, de artă culinara în cadrul pensiunilor, cât si produsele artizanale, gama diversificată de
servicii sau de prestaţii folclorice şi culturale;
Realizarea celei mai ieftine forme de export cu produse de inalta calitate. Export pe loc, în curtea
producatorului, de produse naturale, proaspete, variate, de arta culinara sau artizanală. Se evită astfel
preţurile costisitoare pentru ambalaje sofisticate şi transporturi lungi, pentru diverse forme d conservare
care presupun aditivi etc.

2.3.2. Dimensiunea ecologica

Agroturismul are un rol deosebit în dezvoltarea durabila a spaţiului rural determinând:

Conservarea peisajelor şi mentinerea frumusetii acestora prin planuri de dezvoltare bine

concepute, de genul parcurilor naturale si naţionale. Primul parc naţional a fost creat încă din anul 1872
(America’s Yellowstone Naţional Park) şi de atunci aceasta misşcare progresează, în foarte multe ţări
asistăm la apariţia a din ce în ce mai multe parcuri naţionale. Acestea au un rol deosebit în atragerea
turiştilor, după cum veniturile aduse de fluxul de turişti contribuie la menţinerea şi ameliorarea peisajelor
tradiţionale, vătămate prin utilizarea neraţionala pentru activităţi recreaţionale.
Conservarea naturii – poate fi realizată chiar într-un sens monetar, vizitatorii sunt pregătiţi să
plătească pentru a privi natura, mai ales dacă este vorba de specii rare de floră şi faună. Pe aceasta s-a
bazat şi introducerea unor taxe de intrare în parcurile şi rezervaţiile naturale. Cât de mult se pot extinde
însă aceste taxe reprezintă un punct intens dezbătut în cercurile de specialişti.
Protectia mediului prin combaterea tuturor factorilor de poluare, de orice natura şi pastrarea
spatiului rural curat, în vederea conservarii conditiilor de viata sanatoase pentru localnici şi pentru turisti ,
Folosirea unor resurse energetice alternative in cadrul pensiunilor agroturistice;
Reducerea sustragerii terenurilor din circuitul agricol (in comparaţie cu industria);
Participarea directa la educatia şi formarea ecologica a turistilor.

2.3.3. Dimensiunea socială:

Agroturismul joaca şi un important rol social contribuind la:

25
 Menţinerea aşezărilor de mici dimensiuni – Cu strategii corespunzatoare de dezvoltare a
agroturismului se poate menţine viabilitatea micilor comunităţi rurale, ameninţate cu dispariţia anumitor
servicii de bază. Fără o deschidere creată de activităţi de tipul agroturismului şi deci, fără un nivel al
populaţiei care să le susţină, menţinerea acestor servicii pare imposibilă.
Implicarea activă a populaţiei feminine. Rolul femeilor, altădată restrâns în cadrul comunităţilor
rurale prin existenţa unor activităţi (agricultura, minerit, silvicultura) care se pretindeau a fi ocupaţii
masculine, devine activ prin dezvoltarea turismului. Experienţa unor ţări, precum Grecia, Spania, Franţa,
Irlanda, care au beneficiat de pe urma unor strategii flexibile şi cu mare deschidere promovate de către
populaţia feminină, este relevantă. Într-adevăr, turismul a putut să elibereze o parte din talentele şi energia
neutilizată a populaţiei feminine în realizarea unor proiecte de succes
Restructurarea gospodariei taranesti spre exemplu, amplasarea corespunzatoare a spaţiului destinat
animalelor, evitarea intersectării obligatorii a turiştilor cu circulaţia proprietarilor etc.
Creşterea interesului gazdei pentru intreţinerea casei şi a intregii gospodării pentru asigurarea
curăţeniei în gospodărie şi în imprejurimile acesteia. Gospodăria devine un obiectiv turistic, un loc de
odihnă şi de recreere activă. Ţăranul care deţine o gospodarie turistică este mai prosper decât ceilalti. El
este dispus să investească în scopul creşterii nivelului sau de trai şi în scopul prosperării intregii
gospodării şi implicit a comunităţii rurale al carui membru este.
Refacerea şi creşterea capacitatii de munca a populaţiei urbane. Refacerea, menţinerea şi sporirea
stării de sănătate a adulţilor şi copiilor; educaţia acestora în sensul perceperii corecte a importanţei şi
specificului vieţii rurale, a respectului faţă de ţărani.

2.3.4. Dimensiunea culturala

Valorificarea de catre agroturism a elementelor de civilizatie, de arta şi de cultura care exprima
identitatea culturala a spatiului rural, dezvoltarea spiritul de toleranta.
Creşterea nivelului de civilizaţie al locuitorilor din zona rurală respectivă, largirea orizontului de
cunoaştere al acestora prin schimbul de experienţă cu turiştii.
Dezvoltarea artei rurale şi a mestesugurilor rurale – Intre acestea şi turism există un proces cu sens
dublu: pe de o parte are loc promovarea şi valorificarea artei şi meşteşugurilor rurale prin turism,
cunoscându-se interesul turiştilor pentru achiziţionarea de astfel de mărturii culturale. Pe de altă parte,
foarte multe comunităţi folosesc festivaluri sau alt tip de evenimente destinate meşteşugurilor ca un
mecanism de marketing pentru încurajarea vizitatorilor să vină în aria respectivă.
Dezvoltarea unui artizanat de calitate. Se contribuie astfel la transmiterea unei bogate moşteniri
culturale, la realizarea unei imagini distincte asupra vieţii satului respectiv, asupra creaţiei artistice
populare în ansamblu, la conservarea unor obiecte de certă valoare pentru o anumită zonă sau regiune
(modelarea lutului, cioplitul pietrei, a lemnului, uscarea şi conservarea fructelor). Chiar dacă astazi
majoritatea produselor sunt obtinute industrial, prelucrarea manuală, artizanală este preferată de o anumita
categorie de cumpărători.
Stimularea apariţiei unor evenimente şi facilităţi culturale – lipsa acestora (teatru, opera, muzica) a
reprezentat o cauză a depopulării satelor. Organizarea de festivaluri, sărbători cu participarea unor artişti
şi diverse ansambluri, cu tichete de intrare vândute în avans către vizitatori, poate reprezenta o soluţie
pentru imbogăţirea vieţii culturale a satului.
Valorificarea patrimoniului construit, a unor vechi clădiri istorice beneficiază de pe urma
turismului rural în două căi: pe de o parte, de pe urma taxei percepute de foarte multe clădiri istorice şi
care le permite menţinerea şi vitalitatea comunităţii din jurul lor, pe de altă parte, există o ofertă
supraabundentă pentru anumite clădiri importante (vechi sedii de ferme, devenite mult prea mici pentru
echipamentele moderne, gări mici care nu mai sunt funcţionale, vechi depozite, canale, etc. Industria
agroturistică foloseşte de obicei aceste clădiri în mod profitabil şi cu imaginaţie: ele pot deveni o atracţie
prin ele însele.
Prin toate aceste influenţe – economice, sociale, ecologice, culturale - agroturismul îşi pune
amprenta asupra nivelului general de dezvoltare a zonei.

26
 2.4. Factori stimulativi şi riscuri ce pot apărea in activitatea de implementare a
agroturismului şi de care trebuie să se ţină cont în cadrul strategiilor de dezvoltare
rurală

Dezvoltarea turismului rural si a agroturismului, ca elemente de diversificare a economiei rurale

pe fondul diminuării rolului central al agriculturii şi silviculturii, a fost incununată de succes în multe ţări
europene. Experienţa arată că succesul a fost asigurat, de cele mai multe ori, prin combinarea mai multor
factori: ferme de mici dimensiuni, peisaje interesante, apropiere de pieţe, legături tradiţionale puternice
între sat şi oraş datorate migraţiei târzii, implicarea guvernelor regionale şi tradiţia mişcărilor
cooperatiste.1
Acolo însă unde aceşti factori stimulativi ai dezvoltării agroturismului au lipsit, constatăm o
evoluţie slabă a acestuia, din următoarele motive posibile:
- arii depărtate de piaţă urbană;
- existenţa unor ferme de dimensiuni medii şi mari, fără interes pentru diversificare;
- ferme bazate pe contracte de arendare, fără permisiunea proprietarului spre diversificare;
- ferme foarte sărace şi foarte mici, în care nu există surplus de capacităţi de cazare;
- consilii locale sau comunitati fără interes în sprijinirea activităţilor de marketing şi furnizarea
infrastructurii;
- peisaje / patrimoniu / atracţii destul de sărace;
- un singur sezon şi acela scurt.

Ca orice activitate economică, pe lângă beneficiile care decurg din implementarea agroturismului,
acesta poate genera şi o serie de probleme în aria de implementare:
Probleme de mediu: în general, agroturismul se desfăşoară în medii naturale sensibile, care
datorită atracţiilor de diferite tipuri s-au confruntat cu exploatarea neraţională a acestor resurse: piste de
ski, itinerarii de escaladare, lacuri, areale umede. Pacea şi liniştea, natura autentică din mediul rural pot fi
compromise în lipsa unui management de calitate.
Probleme/ riscuri socio – culturale: o afluenţă mare de turişti poate afecta atât mediul natural cât şi
ordinea socio – culturală din comunuităţile mici, statice. Pentru că regula este, asa cum reiese din studiile
sociologice, că impactul asupra unei culturi tradiţionale aproape întotdeauna aduce schimbări asupra
acesteia din partea culturilor cu care vine în contact.
Probleme asupra spaţiilor de cazare: în micile comunităţi agricole nu există în general un excedent
prea mare de locuri de cazare. Succesul în activităţile de turism poate constitui o tentaţie în dezvoltarea
acestor capacităţi. Pentru respectarea însă a arhitecturii tipice, a cadrului iniţial care a constituit sursa de
atracţie pentru turişti, această dezvoltare a capacităţilor de cazare nu ar trebiu să fie prea mare şi prea
rapidă.
Sosirea de noi antreprenori: conoscută fiind reticenţa majorităţii locuitorilor din mediul rural,
aceştia decid greu să opereze pe piaţa agroturismului, chiar atunci când oportunităţile sunt evidente. Acest
lucru stimulează intrarea pe piaţă a unor antreprenori proaspăt rezidenţi, care, evident, pot realiza o
transfuzie de capital, abilităţi, cunoştiinţe. Dar problemele apar atunci când aceştia nu acordă suficient de
multă atenţie tradiţiilor şi culturii locale, practicilor şi arhitecturii tipice. Uneori, aceştia apelează chiar la
servicii şi materii prime de la furnizori din afara ariei şi repatriază profitul obţinut în afara comunităţii
respective. Nu mai este decât un pas până la apariţia de tensiuni între vizitatori şi comunitatea locală.
Creşterea costului vietii pentru comunităţile rezidente datorita creşterii costului bunurilor şi
serviciilor (Teixedeira, 1998).
Creşterea criminalităţii şi a consumului de droguri influenţate de către fluxul de populaţie urbană
în mediul rural (Teixedeira, 1998).
Abandonul activităţilor agricole şi adoptarea agroturismului la unica sursa de venit a familiei:
veniturile din agroturism nu ar trebui sa reprezinte unica sursă de venituri, existând pe termen lung,
pericolul distrugerii caracterisiticilor culturale şi traditionale, zona devenind astfel neinteresantă.

1
OCDE, Paris, 1994
27
Agroturismul este o activitate complementară, sezonieră, limitată, in cazul cel mai bun, la circa 100 de
zile pe an.
Probleme de trafic înspre şi în interiorul ariei, lipsa locurilor de parcare pot reduce atractivitatea
unei anumite destinaţii.
Proximitatea marilor centre urbane. Zonele rurale aflate în apropierea oraşelor mari constituie o
piaţă potenţială pentru petrecerea timpului liber. Ele prezintă insă riscul de a deveni o piaţă pentru vizite
de o zi, ceea ce în termeni financiari nu este o opţiune foarte bună. În zonele îndepărtate este mult mai
posibil să fie atraşi vizitatori susceptibili de a rămâne peste noapte, conducând astfel la creşterea net pe
vizitator.
De asemenea, dacă ar trebui să comparăm gradul de iniţiativă al antreprenorilor, experienţa arată
că locuitorii din zonele periferice pot fi mai uşor convinşi să se lanseze în noi afaceri, conduşi de sărăcie,
de declinul economic („factorul de disperare”)1. Persoanele din zonele apropiate marilor zone urbane sunt
deschise lansării într-o astfel de afacere datorită, de această dată, capitalului disponibil şi a tentaţiei pe
care această posibilă piaţă din proximitate o oferă. Problema stimulării iniţiativei apare în zona
intermediară unde sunt necesare acţiuni de schimbare a mentalităţii, acţiuni de informare cu privire la
potenţialul afacerii, al avantajelor şi oportunităţilor.

1
OCDE, 1994
28
 Reticenţa şi lipsa de pregătire în domeniul turistic al fermierilor
Părerea fermierilor cu privire la demararea unor afaceri în turism este divizată: unii dintre aceştia sunt
împotriva vizitatorilor pe teritoriul lor. Mulţi ar prefera preţuri mai bune pentru produsele agricole decât
să-şi diversifice activitatea. La baza multor probleme privind implicarea fermierilor în activităţi este lipsa
de pregătire adecvată, precum şi disponibilitatea redusa pentru risc; accesul dificil la programe
guvernamentale; acces dificil la informatie şi piata şi implicit lipsa sau existenta unor legaturi slabe cu
agentiile de turism şi operatorii de turism.
Eşec în constituirea unor cooperative
Acest lucru se întâmplă dacă aria respectivă nu are tradiţie în constituirea de cooperative (spre exemplu în
agricultură), or acestea reprezintă o garanţie a succesului în turismul desfăşurat în cadrul comunităţilor
mici. Acestea permit obţinerea unor economii în cadrul acţiunilor de promovare, achiziţionare de imput-
uri. Pot deasemenea juca un rol important în cadrul negocierilor cu autorităţile guvernamentale pentru
obţinerea de finanţări în vederea ameliorării infrastructurii, pot stabili parteneriate cu organizaţii
internaţionale, etc.

2.5. Provocările dezvoltării unor produse agroturistice

Pentru a se beneficia din plin de oportunităţile oferite de agroturism, mai multe aspecte se cer
soluţionate in cadrul strategiilor de dezvoltare rurală. Acestea includ:
- dezvoltarea unor organizaţii de marketing care să încurajeze turiştii către vacanţele
agroturistice;
- dezvoltarea unor sisteme de monitorizare care să încurajeze operatorii agroturistici în
dezvoltarea unor atracţii de înaltă calitate;
- dezvoltarea unor pachete turistice ce includ atracţii turistice regionale şi produse agroturistice;
- dezvoltarea unor alianţe între producătorii de alimente şi operatorii turistici pentru realizarea
unor nişe speciale de bucătărie tradiţională;
- dezvoltarea unor programe de formare/pregătire a fermierilor.

29
 CAPITOLUL III

ROLUL ŞI LOCUL TURISMULUI ÎN ECONOMIE

Turismul rural şi agroturismul prezintă un ridicat potenţial ca instrumente economice de

diversificare a economiei rurale, în special şi a economiei naţionale în general. Acestea sunt sectoare în
creştere ale celei mai rapide, ca ritm de creştere, industrii mondiale – cea turistică. Prezentarea locului şi
rolului turismului în cadrul economiei permite înţelegerea importanţei pe care turismul şi agroturismul o
pot avea în cadrul economiei comunităţilor locale şi naţionale.

3.1. Repere ale turismului în economia mondială

Turismul se situează în prezent printre cele mai importante componente ale economiei mondiale
participând cu aproape 12% la realizarea produsului mon1dial brut, cu cca. 8% la ocuparea forţei de
muncă, mobilizând circa 11% din cheltuielile de consum ale populaţiei. Turismul reprezintă 7% din
exporturile mondiale de bunuri şi servicii, ocupând poziţia 4 după exportul de produse chimice,
automobile şi combustibil (tabelul 3.1.). Dacă ar fi să considerăm ponderea turismului în exportul de
servicii, aceasta ar atinge aproximativ 30%.

30
 Tabelul 3.1.
Exporturile mondiale de bunuri şi servicii

Nr. miliarde USD % pe piaţă

crt. 1999 2000 2001 2002 1999 2000 2001 2002
Export total de 7020 7800 7536 7903 100 100 100 100
bunuri şi
servicii
1. Produse 537 586 601 660 7,6 7,5 8,0 8,4
chimice
2. Automobile 556 577 569 621 7,9 7,4 7,6 7,9
3. Combustibil 430 678 618 615 6,1 8,7 8,2 7,8
4. Turism 559 579 560 579 8,0 7,4 7,4 7,3
5. Computere şi 460 562 490 491 6,6 7,2 6,5 6,2
echip. Office
6. Alimente 439 432 444 468 6,2 5,5 5,9 5,9
7. Textile şi 331 351 341 353 4,7 4,5 4,5 4,5
confecţii
Sursa: WTO (World Tourism Organisation), 2001

Cererea pentru turism depinde puternic de condiţiile economice. O creştere economică determină
creşterea veniturilor populaţiei şi implicit alocarea unei părţi mai mari din acestea pentru activităţi
turistice. În general rata de creştere a numărului de sosiri (a cererii pentru activităţi turistice) depăşeşte
rata de creştere a economiei, măsurată în PIB. În perioada 1975-2000 turismul a crescut cu o rată medie
de 4,5% pe an, iar PIB cu 3,5% pe an, adică turismul a crescut în medie de 1,3 ori mai repede decât PIB.

3.1.1. Primele destinaţii turistice ale lumii

Peste 35% din sosirile internaţionale sunt concentrate în 5 mari destinaţii în timp ce primele 25
destinaţii ale lumii acoperă aproape ¾ din sosirile lumii:
- Franţa conduce clar clasamentul celor mai vizitate ţări cu cei 77 milioane turişti, adică 11% din
cererea turistică mondială;
- Spania consolidează în anul 2002 poziţia a -2- a, cucerită de la Statele Unite în anul 2001, după ce
sosirile în SUA au scăzut pentru al 2-lea an consecutiv (-7%);
- Italia ocupă locul 4 cu aproximativ 40 milioane sosiri;
- China confirmă importanţa sa ca destinaţie turistică, având şi cea mai mare rată de creştere printre
primele destinaţii ale lumii (+11%).

În ceea ce priveşte densitatea turistică înregistrată în primele 25 destinaţii turistice ale lumii
(numărul absolut de sosiri înregistrate la 100 rezidenţi), aceasta înregistrează cele mai înalte valori în
Austria (223) şi Hong Kong (China) (227) singurele destinaţii în care se depăşeşte pragul de 2 sosiri pe
cap de locuitor. Datorită numărului mare al populaţiei, evident cea mai scăzută densitate turistică se
înregistrează în China (3 turişti/100 de rezidenţi).

Tabel 3.2
Topul mondial al celor mai importante destinaţii

Sosiri Turişti Evoluţie Cota de Populaţie 2002 Sosiri la

internaţionali (%) piaţă 2002 (mil.) 100 loc
(milioane)
2000 2001 2002* 01/00 02/01

Total 687 684 703 -0.5 2.7 100 6,228 11

1. Franţa 77.2 75.2 77.0 -2.6 2.4 11.0 60 129
2. Spania 47.9 50.1 51.7 4.6 3.3 7.4 40 129
3. Statele Unite 50.9 44.9 41.9 -11.9 -6.7 6.0 288 15

31
 Sosiri Turişti Evoluţie Cota de Populaţie 2002 Sosiri la
internaţionali (%) piaţă 2002 (mil.) 100 loc
(milioane)
2000 2001 2002* 01/00 02/01

4. Italia 41.2 39.6 39.8 -3.9 0.6 5.7 58 69

5. China 31.2 33.2 36.8 6.2 11.0 5.2 1,279 3
6. Urited Kingdom 25.2 22.8 24.2 -9.4 5.9 3.4 60 40
7. Canada 19.6 19.7 20.1 0.3 1.9 2.9 32 63
8. Maxic 20.6 19.8 19.7 4.0 -0.7 2.8 103 19
9. Austria 1$.0 112 18.6 1.1 2.4 2.6 8 228
10. Germania 19.0 17.9 18.0 -5.9 0.6 2.6 82 22
11. Hong Kong (China) 13.1 13.7 16.6 5.1 20.7 2.4 7 227
12. Ungaria 15.6 15.3 15.9 -1.5 3.5 2.3 10 158
13. Grecia 13.1 14.1 14.2 7.3 0.9 2.0 11 133
14. Polonia 17.4 15.0 14.0 -13.8 -6.8 2.0 39 36
15. Malaiezia 10.2 12.8 13.3 25.0 4.0 1.9 23 59
16. Turcia 9.6 10.8 12.8 12.5 18.5 1.8 67 19
17. Portugalia 12.1 12.2 11.7 0.6 -4.1 1.7 10 116
18. Thailanda 9.6 10.1 10.9 5.8 7.3 1.5 64 17
19. Elveţia 11.0 10.8 10.0 -1.8 -7.4 1.4 7 137
20. Olanda 10.0 9.5 9.6 -5.0 1.0 1.4 16 60
21. Rusia 7.0 7.4 7.9 5.3 7.3 1.1 145 5
22. Arabia Saudită 6.6 6.7 7.5 2.1 11.7 1.1 24 32
23. Sweden 2.7 7.2 7.5 160.5 4.3 1.1 9 84
24. Singapore 6.9 6.7 7.0 -2.8 4.0 1.0 4 157
25. Croaţia 5.8 6.5 6.9 12.2 6.1 1.0 4 158
Sursa: WTO – Septembrie 2003

32
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU
Tabelul 3.3.

Topul densităţilor turistice în lume (în funcţie de populaţie)

Sosiri la Sosiri turişti Evoluţie Cota Populaţie
100 de internaţionali de 2002 (mii
persoane (milioane) piaţă persoane)
2000 2001 2002 01/00 02/01 2002
Total 11 687 684 703 0.5 27 100 6.228.395
1. Andorra 4.953 2.9 3.5 3.4 19.2 -3.6 0.5 68
2. Macao (China) 1.422 5.2 5.8 6.6 12.4 12.4 0.9 462
3. British Virgin Islands 1.338 0.3 0.3 0.3 5.2 -3.7 0.0 21
4. Aruba 913 0.7 0.7 0.6 -4.1 -7.0 0.1 70
5. Turks and Caicos 827 0.2 0.2 0.2 8.6 -6.3 0.0 19
Islands
6. Monaco 822 0.3 0.3 0.3 -10.1 -2.6 0.0 32
7. Cayman Islands 743 0.4 0.3 0.3 -5.6 -9.3 0.0 41
8. Guam 659 1.3 1.2 1.1 -9.9 -8.7 0.2 161
9. Northern Mariana 603 0.5 0.4 0.5 -15.3 6.4 0.1 77
Islands
10. Bahamas 525 1.5 1.5 .. -0.4 295
11. Bahrain 482 2.4 2.8 3.2 15.2 13.6 0.5 656
12. United States Virgin 448 0.6 0.6 0.6 -2.5 -6.6 0.1 124
Islands
13. Bermuda 444 0.3 0.3 0.3 -16.3 2.1 0.0 64
14. Antigua and Barbuda 356 0.2 .. .. -8.3 67
15. Anguilla 353 0.0 0.0 0.0 9.5 -2.1 0.0 12
16. Cook Islands 351 0.1 0.1 0.1 2.2 -10.3 0.0 21
17. Cyprus 315 2.7 2.7 2.4 0.4 9.3 0.3 767
18. Palau 304 0.1 0.1 0.1 -6.9 0.0 19
19. Brunei Darussalam 293 1.0 .. .. -3.9 351
20. Malta 285 1.2 1.2 1.1 -2.9 2.4 0.2 398
21. Austria 228 18.0 18.2 18.6 1.1 20.7 2.6 8.170
22. Hong Kong (China) 227 13.1 13.7 16.6 5.1 31.7 2.4 7.303
33
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU
Sosiri la Sosiri turişti Evoluţie Cota Populaţie
100 de internaţionali de 2002 (mii
persoane (milioane) piaţă persoane)
2000 2001 2002 01/00 02/01 2002
23. United Arab Emirates 223 3.9 4.1 5.4 5.8 5.6 0.8 2.446
24. Luxemburg 195 0.9 0.8 0.9 -2.6 -1.8 0.1 449
25. Barbados 180 0.5 0.5 0.5 -6.9 0.1 276
Sursa: WTO, septembrie 2003

34
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

3.1.2. Cererea turistică (numărul de sosiri) în funcţie de motivaţia vizitei

În anul 2001, peste 54% din sosirile internaţionale (adică 367 milioane turişti)
corespundeau călătoriilor în scopul agrementului, recreerii. Aceasta reprezintă
principala motivaţie în toate regiunile lumii, dar are o pondere mai mică decât media
mondială în America (50%) şi Orientul Mijlociu (47%) şi prezintă o importanţă
deosebită în Africa (59%), unde aproape 17 milioane de turişti călătoresc în acest scop,
şi de asemenea în Asia şi Pacific (57%).
Călătoriile în interes de afaceri şi în scopuri profesionale reprezentau
aproximativ 17% din total ocupând poziţia a III-a în toate regiunile, dar ating cel mai
ridicat procent în Europa (22%) şi pe cel mai scăzut în Orientul Mijlociu (9%). În
ultima decadă, turismul de afaceri a avut cea mai mare rată de creştere (14% în 1990 şi
19% în anul 2000). În anul 2001 sub efectul “11 septembrie” şi în particular datorită
recesiunii economice, călătoriile în scop de afaceri s-au diminuat cu 2%.
Călătoriile în scopul vizitării prietenilor, familiei, pentru sănătate şi religie
reprezintă o parte semnificativă a turismului în Orientul Mijlociu (40%).

35
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU
Tabelul 3.4.
Sosiri după motivaţia vizitei (incluzând estimări pentru ţările cu date lipsă),
2001

Total Agremen In interes de VPF, Altel

t afaceri sănătate, e
recreere religie
Sosiri internaţionale (milioane)
Total 684 367,0 128,4 16,8 27,0
Africa 28,3 16,8 4,3 7,2 0,1
America 120,2 60,0 12,5 22,8 24,8
Asia + 121,1 68,8 23,4 28,0 1,0
Pacific
Europa 390,8 210,4 86,2 94,2 0,0
Orientul 23,6 11,0 2,1 9,6 1,0
Mijlociu
%
Total 100 53,6 18,8 23,6 3,9
Africa 100 59,3 15,0 25,3 0,4
America 100 49,9 10,4 19,0 20,7
Asia + 100 56,8 19,3 23,1 0,8
Pacific
Europa 100 53,8 22,0 24,1 0,0
Orientul 100 46,5 8,8 40,4 4,3
Mijlociu
Sursa: World Tourism Organisation (Date colectate de către WTO, septembrie 2003)

3.1.3. Cererea turistică în funcţie de mijlocul de transport

Datele privind activităţile turistice din ultimele decade arată că transportul aerian
şi rutier reprezintă, de departe, mijloacele de transport cel mai des utilizate. În 2001,
transportul rutier reprezenta 51% din total, iar cel aerian 39%. Transportul naval deţinea
7% iar cel feroviar numai 3%.

36
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU
De-a lungul timpului un trend clar poate fi observat cu privire la creşterea
constantă a ponderii transportului aerian în defavoarea celui rutier şi feroviar. Între 1990
şi 2000 transportul aerian a avut o rată de creştere de 5,5% în medie pe an, în
comparaţie cu 3,8% pe an pentru transportul rutier şi 1,1% pe an pentru transportul
feroviar. Ca rezultat ponderea transportului aerian a crescut cu 4% în perioada 1990-
2000, în timp ce transportul rutier şi feroviar au pierdut împreună mai mult de 1,5%.
În 2001, totuşi, se constată o modificare în acest trend. Transportul aerian este de
departe cel mai sensibil la tensiunile internaţionale. Sub influenţa combinaţiei între o
economie mai sla 2% în 2001 în timp ce trecerea turiştilor la alegerea unor d bă şi
atacurile din 11 septembrie, transportul aerian scade cu mai mult de estinaţii de
vacanţă mai aproape de zona de rezidenţă, conduce la creşterea cu 1% a transportului
rutier şi cu 3% a transportului feroviar.
Tabelul 3.5.
Sosirile în funcţie de modul de transport

Sosiri internaţionale (milioane) % piaţă Rata anuală de

creştere %
1990 1995 200 2001 1999 2001 1990-2000
Total 455,9 550,4 687,3 684,1 100 100 4,2
Aerian 161,1 207,0 275,9 269,4 35,3 39,4 5,5
Rutier 236,5 284,7 342,7 345,9 51,9 50,6 3,8
Feroviar 22,0 16,9 19,7 20,3 4,8 3,0 -1,1
Naval 29,3 39,7 46,7 46,2 6,4 6,8 4,7
Nespecificat 7,0 2,0 2,3 2,2 1,5 0,3
Sursa: World Tourism Organisation – 2003

În ceea ce priveşte utilizarea diferitelor mijloace de transport în funcţie de

destinaţie. America este singura regiune care primeşte mai mult de jumătate din turişti
pe calea aerului (54%). Transportul aerian este de asemenea bine dezvoltat şi în Africa
(49%) şi Asia şi Pacific (47%). Acesta deţine mult mai puţin decât media mondială
numai în Europa (32%). Europa deţine aproape 2/3 din sosiri pentru transportul rutier şi
din cel feroviar. Transportul rutier este, de asemenea, predominant şi în Orientul
Mijlociu.

3.1.4. Încasările din turism receptor (inbound tourism)

Încasările mondiale pentru turismul internaţional sunt estimate la 474 miliarde
USD în 2002, în creştere faţă de 2001 (460 miliarde USD). Mai mult de ½ din
încasările din turismul internaţional aparţin Europei (51%) în timp ce America
încasează 24% din total, Asia şi Pacific 20%, Africa şi Orientul Mijlociu fiecare câte
3%.
Topul ţărilor cu cele mai mari încasări din turismul receptor. Statele unite
rămân lider al ţărilor cu cele mai mari încasări de pe urma turismului, cu 66 miliare
USD, adică 14% din total încasări la nivel mondial. Spania deţine locul secund cu 34
miliarde USD, urmate de Franţa şi Italia cu 32 şi respectiv 27 miliarde USD. O primă
37
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU
schimbare în clasamentul din 2002 vine din partea Chinei, care datorită bunelor
performanţe înregistrate în 2001, trece pe poziţia 5, declasând Germania.
Primele 5 destinaţii în termeni de încasări turistice reprezintă 38% din încasările
mondiale, iar primele 25 de destinaţii atrag 75% din încasări.

Tabelul 3.6
Topul ţărilor cu cele mai mari încasări din turismul receptor
Ţara Încasări turistice % de Populaţie Încasări
(miliarde USD) piaţă 2002 pe
2000 2001 2002 2002 (mil.) locuitor
(USD)
Total 473 459 474 100 6228 76
mondial
USA 82,4 71,9 66,5 14,0 288 231
Spania 31,5 32,9 33,6 7,1 40 837
Franţa 30,8 30,0 32,3 6,8 60 539
Italia 27,5 25,8 26,9 5,7 58 465
China 16,2 17,8 20,4 4,3 1279 16
Germania 18,5 18,4 19,2 4,0 82 233
U.K. 19,5 16,3 17,6 3,7 60 294
Austria 9,9 10,1 11,2 2,4 8 1375
Hong Kong 7,9 8,3 10,1 2,1 7 1385
Grecia 9,2 9,4 9,7 2,1 11 915
Sursa: WTO (septembrie 2003)

3.2. Repere ale turismului în economia europeană

Turismul este o importantă ramura a economiei în Europa; regiunea a reprezentat de
mult timp destinaţia favorită a lumii, deţinând aproape 60% din segmentul mondial de
piaţă. În UE, turismul reprezintă 30% din comerţul exterior de servicii, 6% din
populaţia ocupată şi contribuie cu 7% în PIB (sau 12%, dacă se consideră şi efectele
indirecte) (EEA, 2001).
De-a lungul ultimelor decade, turismul internaţional în Europa a crescut cu o
rată de 3,8%/an. Organizaţia Mondială de Turism prognozează o creştere anuală de
3,1% în perioada 1995-2000. Ocupantele locurilor I, II şi IV din clasamentul celor mai
atractive ţări ale lumii – Franţa, Spania, Italia – deţin împreună 24% din piaţă şi îşi vor
menţine această poziţie.
În acelaşi timp, alte regiuni europene devin din ce în ce mai atractive, cu un
uriaş potenţial de dezvoltare ca rezultat al tranziţiei economice şi al deschiderii
graniţelor. Ţările din Estul şi Centrul Europei au înregistrat cea mai ridicată rată de
creştere în perioada 1995-1999 cu aproape dublarea numărului de turişti sosiţi. Cea mai
înaltă rată de creştere a circulaţiei turistice este de aşteptat în Europa Centrală şi de Est.
38
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU
Polonia, Cehia, Ungaria şi Turcia deţineau 81% din sosirile totale ale Europei Centrale
şi de Est în 1999.
Totuşi, cele mai multe călătorii turistice nu sunt internaţionale, ci în interiorul
ţării de origine. În 1995 OMT estima că numărul total al sosirilor interne de turişti se
ridică la 5,6 miliarde la nivelul mondial, cu 567 milioane turişti călătorind în afara
propriei ţări (699 milioane în 2000). În Europa, turismul intern reprezintă între 20-90%
din turismul total (mai puţin de 20% în Luxemburg, Croaţia, Cehia şi până la 90% în
Germania, Finlanda şi România). O dezvoltare mai puternică acestei forme de turism
este aşteptată ca un rezultat al creşterii bunăstării economice în aceste ţări.
Alegerea destinaţiilor se face luând în considerare peisajul şi climatul. Europa
oferă cea mai mare diversitate şi densitate a atracţiilor: zone litorale, insule, zone
muntoase, centre istorice, arii rurale. Preferinţele turiştilor europeni se orientează,
conform statisticilor Comisiei Europene (1988) către: mare 6,3%; munte 25%; turism
urban 25%; turism rural 23%.
Totuşi, turiştii devin din ce în ce mai interesaţi de turismul de înaltă calitate, în
mod particular de site-uri naturale şi culturale; natura, frumuseţea peisajelor, calmul
reprezintă primele criterii în alegerea destinaţiilor, înaintea preţului.

De-a lungul ultimilor ani, lungimea vacanţei a crescut ceea ce a determinat

implicit mai mult timp pentru turism. Europenii îşi divizează perioada de concedii mai
degrabă decât să extindă durata vacanţei principale. Durata medie a sejurului pentru
turismul intern a scăzut în UK de la 4,1 în 1989 la 3,6 în 1997; cea mai mare parte a
turiştilor (70%) îşi iau mai multe vacanţe scurte.
Cheltuielile pentru turism internaţional au crescut cu 7% între 1995 şi 1999 în
Europa şi de 4 ori între 1985 şi 1999 în ţările vest europene. În UE cheltuielile pentru
recreere şi cultură au crescut cu 60% între 1990 şi 2000 atingând 435 miliarde Euro în
2000, în timp ce rata generală de creştere a celorlalte cheltuieli a fost de la 9,2% la
10,3%.
Turismul şi în general turismul de masă către anumite destinaţii, a devenit mai
atractiv şi mai uşor accesibil ca rezultat al unor pachete atractive, strategiilor puternice
de marketing, preţurilor mai scăzute (în special pentru transport), dezvoltării internetului
pentru rezervare, introducerii Euro în ţările UE. Toate acestea au condus la realizarea în
medie a mai multe călătorii pe persoană şi pe an.

3.3. Trenduri regionale în Europa Centrala şi de Est(1

Ţările Est şi Central Europene prezintă un ansamblu de caracteristici favorabile
dezvoltării turismului, printre care: un patrimoniu cultural, resurse naturale, tradiţii
folclorice încă vii şi mai ales proximitatea pieţei europene. Segmente promiţătoare ale
turismului apar astfel în această zonă: turismul cultural, ecoturismul, turismul sportiv (în

1
Revue elargissment, Dossier no.34, juin 2003, MINEFI - DREE
39
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU
special sporturi de iarnă), turismul de sănătate şi agroturismul, cu mari perspective, prin
înglobarea caracteristicilor formelor de turism prezentate mai sus.
Dincolo de aceste caracteristici comune şi exceptând cazul particular al Ciprului
şi Maltei, puternic dependente de turism, traiectoriile ţărilor Central şi Est europene
după 1990 apar încă puternic divergente; trei ţări - Polonia, Ungaria şi Republica Cehă -
au reuşit cel mai bine inserţia lor în mişcarea turistică mondială.

3.3.1. Ţări cu rol important în turismul internaţional (Polonia, Ungaria,

Republica Cehă) şi puternic dependente de acesta (Cipru şi Malta)
Polonia este cu siguranţă, ţara din blocul de Est „care a reuşit cel mai mult”
în materie de turism, după sfârşitul războiului rece.
Între 1990 şi 1995, numărul de turişti străini (vizitatori petrecând cel puţin o noapte în
Polonia) s-a multiplicat cu 6 pentru a atinge 19,2 milioane. Acest număr este în regres
de atunci, dar, cu 14 milioane de turişti în 2002, Polonia face parte din topul primelor 15
destinaţii turistice mondiale, stabilit de WTO.
Aproape 70% din turiştii străini în Polonia au ca punct de destinaţie oraşele.
Mediul natural al ţării (parcuri protejate, păduri, lacuri) oferă, de asemenea, numeroase
posibilităţi pentru turismul în mediul rural. Turismul reprezenta în 2002, aproximativ
8% din PIB-ul polonez.

Ungaria. Conform statisticilor OMT, Ungaria era în 2002 a 12-a destinaţie

mondială a turismului internaţional, cu 15,9 milioane turişti (dintr-un total de turişti
străini, deci inclusiv turiştii de o zi, de 31 milioane 1). Contrar Poloniei, Ungaria nu şi-a
dezvoltat poziţia sa turistică după 1990; ea şi-a consolidat o poziţie câştigată înainte
căderii zidului Berlinului. Turismul reprezenta în anul 2002, aproximativ 11% din PIB-
ul Ungariei.
Ungaria dispune de avantaje comparative sensibil mai specifice decât Polonia:
principalele sale două produse turistice sunt, pe de o parte, capitala sa, destinaţie foarte
atractivă pentru sejururi scurte (în particular pentru turismul de conferinţă) şi, pe de altă
parte, turismul termal, unde Ungaria prezintă o specializare deja tradiţională pentru o
ofertă mai puţin scumpă decât echivalentele sale din vest (în medie, la aproximativ 60%
din costul unei cure echivalente în Germania).
Ungaria este, de asemenea, liderul termalismului curativ în Europa, cu 20% din
piaţă, 75 din turiştii pentru turismul termal sunt străini, dintre care 45% nemţi şi 15%
austrieci.

1*
WTO contabiliza 20,2 milioane de turişti în 1990 în Ungaria, 14,4 milioane în 1999 şi 15 milioane în
2002; 70% din turiştii Ungariei au sejurul turistic la Budapesta sau în jurul Lacului Balaton, reputat ca
fiind cel mai mare din Europa, şi ca ex-loc de vilegiatură pentru Republica Democrată Germană înainte
de 1990.
40
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU
Turismul în Republica Cehă – ca şi în Ungaria, este puternic favorizat de
către atractivitatea capitalei sale, care primeşte în fiecare an aproximativ 50% din
fluxurile turistice.
Diferenţa între numărul turiştilor contabilizaţi de către WTO (vizitatori străini
care au petrecut cel puţin o noapte la destinaţie) şi numărul de intrări de vizitatori străini
este de asemenea important în această ţară ceea ce indică masive fluxuri zilnice şi de
tranzit: 103,1 milioane vizitatori străini au intrat în R. Cehă în 2001 şi numai 5,8
milioane au fost turişti (cu o durată medie a sejurului de 3,5 zile; 40% dintre aceştia
erau germani).
Turismul reprezintă aproximativ 8% din PIB. Republica Cehă nu a regăsit locul
pe care aceasta l-a deţinut în turismul internaţional, în epoca blocului de est. Totuşi,
turiştii anului 2000 cheltuie mai mult decât în 1995.
Conform Ministerului Ceh al Dezvoltării Regionale, există, dincolo de regiunea
capitalei, un serios deficit de echipamente la standarde occidentale; potenţialul de
dezvoltare este totuşi deosebit la nivelul turismului rural, cu laturile ecoturism şi turism
cultural (arhitectural).

41
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU
Tabelul 3.7.
Tendinţa pe 10 ani: numărul de turişti (milioane) şi încasările pe turist în
USD
Nr. turişti (mil.) Încasări/turist USD
1990 2000 1990 2000
Bulgaria 1,6 1,8 200 385
Cipru 1,6 2,7 806 704
Cehoslovacia 7,3 5,7 57 503
Estonia - 1,1 459
Ungaria 20,5 15,6 40 220
Letonia - 0,5 257
Lituania - 1,1 362
Malta 0,9 1,2 570 533
Polonia 3,4 17,4 105 351
România 3,0 3,3 35 111
Slovacia 0,8 1,1 85 411
Slovenia 0,7 1,1 1109 878
Europa* 282 402 508 575
Total mondial 457 696 577 683
Sursa: WTO
*) Definiţie WTO: U27 + Turcia + Israel + Ex-URSS

Cipru şi Malta, două foste posesiuni Britanice, constituie două referinţe

importante ale agenţiilor de turism europene, în special pentru Europa de Nord. 2,7
milioane turişti au vizitat Ciprul în 2001, 50% dintre aceştia fiind originari din Marea
Britanie; Malta a primit în acelaşi an 1,2 milioane turişti, (pentru o populaţie de 390 mii
locuitori). Economiile celor două ţări sunt puternic dependente de turism, şi de
fluctuaţiile acestuia. Excedentul poziţiei „călătorii” a finanţat astfel, în anul 2001 70-
80% din deficitul celorlalte poziţii din cadrul balanţei curente.

42
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU
Tabelul 3.8.
Balanţa de plăţi
Soldul poziţiei „călătorii” şi soldul contului curent în 2001, în % din PIB
Sold călătorii Sold cont curent
Bulgaria 4,5 -6,5
Cipru 17,7 -4,3
Cehoslovacia 2,9 -4,6
Estonia 5,9 -6,3
Ungaria 5,1 -2,1
Letonia -1,5 -9,7
Lituania 1,4 -4,8
Malta 11,2 -5,0
Polonia 1,6 -3,8
România -0,2 -5,8
Slovacia 1,7 -8,6
Slovenia 2,5 0,2
Sursa: Eurostat WTO

3.3.2. Ţări emergente pe scena turistică (Bulgaria, Slovenia, Slovacia) sau

care au un loc de regăsit (România, Ţările Baltice)
Anul 2002 a fost excelent pentru Bulgaria al cărei turism a înregistrat o
creştere a numărului de turişti cu + 8% - a doua poziţie în Europa după Turcia (+13%)
ca rată de creştere, şi înaintea Croaţiei (+6%). Numărul de turişti a depăşit 3,4
milioane, turismul atingând 10% din PIB. Geografia şi climatul din Bulgaria indică un
potenţial foarte important, similar celui din Turcia.
Slovenia, tara ce constituia altădată locul de rezidenţă de vară pentru
importante familii regale, situată între trei mari destinaţii turistice – Italia, Austria,
Croaţia, dispune, de asemenea, de un potenţial foarte important: 54% din teritoriu este
acoperit cu păduri, ţara dispune de o scurtă coastă mediteraneană şi de staţiuni de schi
de nivel internaţional. Accelerarea activităţii turistice este recentă. Guvernul sloven nu
l-a considerat o prioritate decât după 1996. Numărul de turişti a crescut de la 650.000
în 1996 la 1,3 milioane în 2002.
Potenţialul turistic al Slovaciei, important în materie de ecoturism şi de
sporturi de iarnă, a rămas până recent relativ subexploatat în ciuda unei localizări
geografice deosebit de favorabile. WTO înregistra astfel în anul 2000 decât un milion
de turişti străini (în timp ce în ţară s-au înregistrat în acelaşi an mai mult de 28
milioane intrări de non rezidenţi, ce nu rămân deci acolo decât pe durata zilei). Un
debut al „decolării” va avea loc în următorii ani. (1
România, ca şi ţările baltice, a pierdut din statutul sau de destinaţie balneară
deţinut înainte de 1989. România reuşise să atragă în anii 1960-1970 o importantă

1
Revue elargissment, Dossier no.34, juin 2003, MINEFI - DREE
43
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU
clientelă din vest, pierdută apoi (mai puţin de 20% din turişti sunt din UE în 2001).
Dificultăţilor economice şi indecizia în ceea ce priveşte strategia de urmat nu au
determinat o modernizare a infrastructurii. Potenţialul turistic este însă unul foarte
important, patrimoniul arhitectural, Delta Dunării, Marea Neagră, Bucovina, Carpaţi.
Ţările baltice – au pierdut fluxurile masive ale turiştilor ruşi ce constituiau
odinioară fluxuri importante ale turiştilor pe ţărmul Marii Baltice. Estonia profită însă
din plin de fluxurile importante ale turiştilor finlandezi.

În conformitate cu statisticile şi prognozele publicate în mai 2003, de către

World Travel Tourism Concil (WTTC) şi stabilite împreună cu WTC, pe baza
metodologiei numite a „Conturilor satelit ale turismului”, economia turismului
reprezenta 10,2% din PIB mondial în 2003 şi 11,1% din PIB-ul european. Turismul nu
reprezenta însă decât 7,7% din PIB-ul ţărilor Central şi Est europene. Această pondere
mai redusă implică strategii de recuperare: creşterea activităţii turistice în aceste ţări s-ar
putea stabili la +6,6% pe an în perioada 2003-2013, după WTO.

3.4. Turismul în economia naţională

In ansamblul unei economii naţionale, turismul acţionează ca un element
dinamizator al sistemului economic global, el presupunând existenţa unei reţele de
relaţii directe sau indirecte, permanente sau periodice, orizontale sau verticale. Spre
exemplu, pentru desfăşurarea activităţii turistice sunt necesare produse din alte ramuri:
agricultura, industrie alimentara, industria construcţiilor şi indirect a materialelor de
construcţii, energetică, construcţii de maşini. Turismul are strânse legături cu
transporturile, comunicaţiile, cultura şi arta. Prin produsele pe care le oferă, turismul
contribuie, la rândul său, la creşterea calităţii vieţii populaţiei, alături de educaţie şi
învăţământ, ocrotirea sănătăţii, comerţul etc.
In tabelul următor este redată schematic contribuţia turismului la ansamblul unei
economii naţionale şi astfel se poate vedea interdependenta activităţilor turistice cu
principalele ramuri economice.

Tabelul 3.9.
Interdependenta activităţilor turistice în economia naţională
Ramura economica Servicii / produse
A. Industria
Industria energetică - asigură valorificarea resurselor energetice şi îndeosebi a celor
tradiţionale sau alternative (solară, eoliană, marină)
44
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU
Ramura economica Servicii / produse
Industria extractivă - permite extracţia şi valorificarea substanţelor cu valoare
terapeutică (ape minerale, nămol, mofete, argile, saruri)
Industria mijloacelor de - construcţia de autocare, vagoane şi de mijloace de agrement
transport (minicare, căi ferate înguste, transport pe cablu)
Industria de utilaje şi maşini - asigură echiparea modernă în fermele agroturistice
agricole
Industria electronică şi - realizează echipamente pentru hoteluri, restaurante, agrement,
electrotehnică ferme şi pensiuni agroturistice, aparatura medicala pentru
tratament balnear
Industria chimica - produse cosmetice şi detergenţi, mase plastice utilizate în
turism
Industria prelucrării lemnului, - produse de mobilier multifuncţional, articole de hârtie necesare
celulozei, hârtiei în serviciile turistice
Industria materialelor de - materiale de construcţii cât mai apropiate de cele tradiţionale,
construcţia (ciment, lianţi, produse de sticlărie, cristaluri pentru comerţul turistic.
ceramică, sticlărie, cristal)
Industria de textile, confecţii, - produse pentru serviciile de cazare, alimentaţie, agrement,
pielărie, blănuri articole de îmbrăcăminte, agrement sau comerţ turistic de calitate
sau lux
Industria alimentara - obţinerea de produse alimentare variate cu punerea în valoare a
celor cu specific naţional sau regional
Industria artizanala - susţine vechile meşteşuguri şi tradiţii artizanale populare
B. Agricultura
Cultura plantelor - diversificare culturilor, valorificare mai buna, prelucrare în
industria alimentara sau în unităţi tradiţionale
Creşterea animalelor, - diversificare, valorificare mai bună, prelucrare în industria
piscicultura, apicultura, alimentară sau în unităţi tradiţionale
vânătoare
Silvicultura Valorificarea produselor secundare ale padurii (fructe, ciuperci,
plante medicinale
C. Comerţul
Încasări în turismul intern - obţinerea de profituri importante în lei şi în valută
Încasări din export de servicii - obţinerea de profituri importante în lei şi în valută
turistice
D. Transporturile şi - diversificate; servicii de transport (aerian, cai ferate, rutier) şi
telecomunicaţiile cele de telecomunicaţii interne şi internaţionale
E. Sistemul bancar - facilitarea de transferuri bancare, plăţi, tranzacţii, schimb
valutar
Sursa : Florina Bran, Dinu M, Tamara Simon, Economia turismului şi mediul înconjurător, Editura
Economica, 1998

45
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

3.4.1. Turismul – componentă a sectorului tertiar al economiei naţionale

Activităţile de servicii au fost grupate pentru prima dată de către Alan Fischer
(The Clash of Progress and Security -1935), intr-un sector distinct al economiei
naţionale, sectorul terţiar. Acesta a fost considerat un ansamblu de activităţi consacrate
producţiei nemateriale, în timp ce sectorul primar grupează activităţile agricole şi
extractive, iar sectorul secundar industriile de prelucrare.
Ulterior această clasificare a activităţilor economice este perfecţionată de Colin
Clark1 şi Jean Fourastie2 , conţinând:
- activităţi primare – caracterizate prin utilizarea directă a resurselor, naturale şi
randamente descrescânde (agricultura, exploatările forestiere, vânătoare, pescuit);
- activităţi secundare (industriale) – caracterizate prin transformarea continuă şi pe
scară largă a materiilor prime în produse transportabile, productivitate ridicată şi
randamente crescânde;
- activităţi terţiare, consacrate producţiei nemateriale. Se includ aici diverse activităţi
meşteşugăreşti de reparaţii, activitatea băncilor, asigurările, comerţul.

Progresul economic a avut drept caracteristică glisarea ocupării forţei de muncă

şi a investiţiilor din sectorul primar spre cel secundar şi apoi spre cel terţiar.
Dimensiunile pe care sectorul terţiar le-a dobândit în ultima perioadă, şi deci şi
activitatea turistică ca şi componenta terţiarului, pot fi exprimate pe de o parte prin
mărimea şi ponderea resurselor utilizate în acest sector, iar pe de alta parte, volumul şi
contribuţia efectelor produse de servicii la progresul economic şi social în general.

46
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU
3.4.2. Contribuţia turismului la crearea produsului intern brut (ponderea în
PIB), constituie indicator global important ce caracterizează dimensiunile
sectorului turistic şi oferă informaţii cu privire la rolul şi locul turismului în
diferitele economii naţionale.
Statisticile internaţionale referitoare contribuţia în PIB a serviciilor în general,
relevă faptul că pentru toate categoriile de ţări, după 1970, ritmul mediu de creştere a
PIB creat în servicii a fost superior celui pentru total PIB, cea ce a condus la o creştere
substanţială a ponderii serviciilor, demonstrând transformarea activităţilor terţiare într-
un adevărat motor al creşterii economice.
Anii 1980 marchează, din acest punct de vedere, pentru ţările dezvoltate,
preponderenţa terţiarului, declinul relativ al sectorului primar şi începutul declinului
sectorului secundar.
Pentru România, deşi aportul sectorului terţiar la crearea PIB este modest în
comparaţie cu ţările dezvoltate şi chiar cu ţările foste socialiste, în ultima perioadă se
poate constata o tendinţă de creştere – demonstrând eforturile făcute pe direcţia
restructurării economiei. (tabelul nr. 3.8).
Tabelul nr. 3.10.
Structura PIB pe tipuri de activităţi în România, perioada 1994-2000
Sectorul 1994 1995 1996 1997 1998 2001*
Primar 19,9 19,8 19,2 18,0 14,2 15.0
Secundar 42,7 39,5 39,7 36,1 32,8 36.9
Terţiar 33,7 36,0 36,6 38,5 44,3 48.1
PISB -4,0 -3,0 -2,0 -0,5 -1,5
VAB 92,3 92,3 93,5 92,41 90,1
Impozite nete de subvenţii 7,7 7,7 6,5 7,9 9,9
PIB
Sursa: Economia Serviciilor, Maria Ioncica, Ed. Uranus, Bucureşti, 2002;
*) Anuarul Statistic al României 2003

Aportul turismului la PIB diferă sensibil între statele lumii în funcţie de nivelul
de dezvoltare şi structura economiei ţării respective. Astfel acesta se situează:
- la cote foarte ridicate (84% în insulele Maldive, 34% în Jamaica etc.) în cazul ţărilor
mici, tributare turismului;
- se află în apropierea mediei mondiale pentru ţările cu o bogată activitate turistică,
dar şi cu o economie dezvoltată (Spania 10,7% Franţa 7.3%; Elveţia 7.7%; SUA
5.3%; Canada 4.1 %; Anglia 4.0 %). În unele dintre aceste ţări ponderea turismului
este comparabilă cu cea a unor ramuri de bază, tradiţională precum agricultura în
Franţa, industria automobilismului în Italia, industria oţelului în Marea Britanie.
- înregistrează valori modeste în ţări în care turismul nu este dezvoltat corespunzător.
În această categorie se include şi România, unde la nivelul ultimilor ani turismul,
domestic şi internaţional, a participat doar cu 2-3% la realizarea PIB, situându-se

47
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU
sub media înregistrată la nivel european (7% pondere în PIB, la nivelul anului
2000)1 şi pe unul din ultimele locuri printre ţările în curs de accesiune.

1
EEA, 2001. Environmental signals 2001. Environmental assesment report No 8, European, Environment
Agency, Copenhagen
48
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU
Tabelul nr. 3.11.
Ponderea turismului în PIB-ul tarilor Europei centrale şi
de Est la nivelul anului 2001
Tara % turism în PIB
1 Bulgaria 10
2 Cipru 23
3 Cehia 8
4 Estonia 11
5 Ungaria 11
6 Letonia 3
7 Lituania 5
8 Malta 17
9 Polonia 8
10 România 3
11 Slovacia 5
12 Slovenia 7
Sursa: Revue elargissment – dossier no 34 Tourisme – juin 2003, Sebastian COCHARD

3.4.3. Ponderea populaţiei ocupate în sectorul serviciilor şi sectorul turistic

din totalul populaţiei ocupate.
Acesta reprezintă în indicator deosebit de important având în vedere importanţa
factorului uman în producţia de servicii de servicii în general şi de servicii turistice în
special. Analiza datelor statistice releva existenţa unei strânse legături între nivelul
dezvoltării economice şi structura economiei naţionale, între mărimea PNB pe locuitor
şi ponderea populaţiei ocupate în servicii (tabelul 3.9).

Se constată că în ţările dezvoltate economic serviciile ajung până la 73 – 75%, în funcţie

de modelele de creştere economică adoptate de diferenţele de modele culturale. În ţările
mediu dezvoltate (Grecia, Portugalia) ponderea sectorului terţiar în ocuparea forţei de
muncă este situată la un nivel de ~52-58%.

In ţările cu un nivel scăzut de dezvoltare nivelul de terţializare scade până la 30,4% -

exemplu România. Cu această pondere a populaţiei ocupate în sfera serviciilor România
se află în urma celorlalte ţări europene aflate pe drumul tranziţiei (Ungaria, Cehia,
Slovacia, Bulgaria).

49
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

Tabelul 3.12.
PNB / locuitor şi structura populaţiei ocupate pe sectoare de activitate
Tara PNB/locui Agricultura Industrie Servicii
-tor 1999 & &
USD Silvicultura Construcţii
1995 1988 1998 2001* 1965 1988 1998 2001* 1965 1988 1998 2001*

Olanda 24410 9,5 4,8 3,2 2.8 44,3 26,4 21,8 21.2 46,2 68,8 75,0 76.0
SUA 31910 6,4 2,9 2,7 2.4 32,7 26,9 23,9 22.3 60,9 70,2 73,4 75.3
Regatul Unit 22220 3,5 2,3 1,7 1.3 47,5 29,8 26,5 24.8 49,0 68,0 71,8 73.9
Danemarca 25600 17,0 5,8 3,4 3.2 41,3 27,8 26,6 26.2 41,2 67,1 70,0 71.6
Franţa 23020 18,2 6,8 4,7 40,7 30,3 26,5 41,1 62,9 68,8
Germania 23510 11,1 4,0 2,3 2.5 49,5 39,8 33,9 31.4 39,4 56,1 63,3 66.1
Ungaria 11050 - 20,0 7,5 6.2 - 37,4 34,2 34.3 - 42,6 58,3 59.5
Cehia 12840 - 11,5 4,7 4.7 - 47,9 41,1 40.1 - 40,6 54,2 55.2
Slovacia 10430 - 11,5 7,6 6.1 - 47,9 39,4 37.6 - 40,6 53,0 56.3
Bulgaria 5070 - 19,3 25,7 26.3 - 46,3 30,8 27.6 - 34,4 43,5 46.1
Turcia 6440 75,3 50,6 43,4 35.3 12,2 20,4 22,4 23.6 12,5 29,0 34,2 41.1
România 5441 27,9 41,2 36.4 - 45,1 28,4 29.5 - 27,0 30,4 34.1

Sursa: Economia Serviciilor, Maria Ioncica, Ed. Uranus, Bucureşti, 2002; *)Anuarul statistic 2003

50
După 1965 este remarcabilă tendinţa de scădere a ponderii populaţiei ocupate în sectorul
primar şi secundar în favoarea sectorului terţiar chiar şi în cazul ţărilor cu nivel de
dezvoltare scăzut. Bulgaria şi România reprezintă excepţii, deoarece în ultimii 10 ani se
constată o creştere a ponderii populaţiei ocupate în sectorul primar, de la 19,3% la
25,7% în Bulgaria şi de la 27,9% la 41,2% în România, tendinţă ce nu poate fi
considerată normală pentru o economie modernă.
Urmare a acestor evoluţii determinate de extinderea progresului tehnic în ultimii
30-35 de ani s-a ajuns ca în ţările dezvoltate economic, populaţia din sectorul primar să
reprezinte între 2 şi maxim 10%, iar sectorul secundar 22-35%, diferenţa aparţinând
sectorului terţiar.

Tabelul nr. 3.14

Structura populaţiei ocupate pe sector de activitate în economie
Sectorul 1990 1995 1996 1997 1998 1999 2001
Primar 29,1 34,4 35,4 37,5 38,0 41,2 36.4
Secundar 43,5 33,6 34,3 32,0 30,7 28,4 29.5
Terţiar 27,4 32,0 30,3 30,5 31,3 30,4 34.1
Total 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0
Sursa: Economia Serviciilor, Maria Ioncica, Ed. Uranus, Bucureşti, 2002; Anuarul statistic 2003

Pentru perspectivă, apare necesară creşterea populaţiei ocupate în sectorul

serviciilor pentru a micşora decalajul existent între România şi celelalte ţări.
Dezvoltarea serviciilor nu este însă o problemă de “aliniere” a României la structurile
economice moderne ci o condiţie a stopării declinului economiei naţionale şi a relansării
economice.
Turismul are de jucat în aceste condiţii un rol deosebit de important in creşterea
rolului populaţiei ocupate in sectorul serviciilor. Prin faptul că generează noi locuri de
muncă, turismul atrage astfel excedentul de forţă de muncă din alte sectoare şi
atenuează şomajul. Relaţia dintre turism şi utilizarea forţei de muncă se manifestă în
plan cantitativ, calitativ, direct şi indirect.
Consumul mare de forţă de muncă vie, şi deci proporţia superioară a celor
implicaţi în sfera turistică comparativ cu alte ramuri de activitate se datorează atât
complexităţii industriei turistice, a necesităţii manifestate în ultimul timp de
individualizare a vacanţelor, a diversităţii preferinţelor cât şi a posibilităţilor limitate de
mecanizare – automatizare a operaţiunilor turistice1.
In concordanţă cu aceste evoluţii şi caracteristici, s-au înregistrat creşteri
semnificative ale numărului celor care lucrează în hoteluri şi restaurante, transporturi,
agenţii de turism, agrement, etc. Aceste activităţi se regăsesc, total sau parţial, în
structura industriei turistice, ceea ce face dificilă evaluarea cu rigurozitate a numărului
celor ocupaţi în turism; totodată trebuie menţionat că aria de cuprindere a industriei

1
Y Tinard, Le tourisme. Economie et Management, second édition, EDISCIENCE International, Paris,
1994.
51
turistice este sensibil diferită de la o ţară la alta, accentuând greutăţile de comensurare
din acest sector1.
Capătă astfel o importanţă deosebită problemele legate de identificarea şi
delimitarea activităţilor specific turistice şi a celor nespecifice precum şi evaluarea
proporţiei de participare a acestora în satisfacerea nevoilor turiştilor. 2
In ceea ce priveşte o situaţie a forţei de muncă ocupată în activitatea turistică pe ţări,
este dificil de prezentat o situaţie comparativă având în vedere heterogenitatea
indicatorilor folosiţi:
- în unele ţări se operează cu indicatorul „numărul total de locuri de muncă în turism”
(directe şi indirecte);
- alte ţări iau în calcul doar locurile de muncă directe. În funcţie de acest indicator
avem în turism 4% din totalul forţei de muncă la nivel mondial, 6% în UE, 3% în
Norvegia, 3.7% în SUA.
- în unele cazuri se utilizează indicatorul „numărul celor ocupaţi în hoteluri şi
restaurante”, indicator pentru care există garanţia unor informaţii corecte şi
comparabile şi care constituie, în opinia specialiştilor3, 75% din dimensiunile
activităţii turistice.

Într-o ierarhie a ţărilor lumii în funcţie de acest ultim indicator, cuprinsă între 1-
15% din total populaţie ocupată, România se situează la baza clasamentului cu numai
1.44 % populaţie ocupată în anul 1998.
Din punct de vedere calitativ, criteriile de analiză a forţei de muncă angajate în
sectorul turistic sunt reprezentate de: nivelul de calificare al celor ocupaţi în turism;
structura forţei de muncă pe trepte de pregătire; raportul dintre cei angajaţi cu timp total
şi timp parţial de muncă, proporţia angajaţilor sezonieri, fluctuaţia personalului, costul
forţei de muncă etc.
Se consideră că turismul reclamă un personal cu un nivel de calificare ridicat, cu
un orizont larg de cultură, bine instruit, cunoscător de limbi străine, capabil să
promoveze şi să recomande produsul turistic. Deoarece însă în turism sunt angajate, aşa
cum arată unele studii4 circa 40% personal necalificat, circa 42% personal cu studii
medii şi numai 8% personal cu studii de specialitate şi 10 % cu studii superioare, unii
experţi consideră turismul că fiind un debuşeu pentru forţa de muncă necalificată şi slab
calificată.
Din punctul de vedere al fluctuaţiei, se apreciază că, în medie, 35-40% din
totalul lucrătorilor din turism sunt angajaţi temporar. Acest lucru are influenţe negative
asupra satisfacţiei lucrătorilor (nesiguranţa locului de muncă, câştiguri salariale mai
mici etc.) dar şi asupra calităţii serviciilor (exigenţa mai redusă privind pregătirea
profesională, neinteres pentru ridicarea calificării etc.).
O altă interacţiune între turism şi forţa de muncă se referă la efectul indirect indus
asupra creşterii numărului celor ocupaţi în alte ramuri, în calitatea sa de consumator de
1
Rodica MINCIU, Economia Turismului, editura Uranus, 2000.
2
Cristiana Cristureanu, Economia si politica turismului international, ABEONA, Bucuresti 1992
3
Rodica MINCIU, Economia Turismului, editura Uranus, 2000
4
P Py, Le tourisme. Un phenomen economique, 3e edition, La documentation Francaise, Paris, 1996.
52
output-uri din agricultură, industrie alimentară, industrie uşoară, construcţii etc. Deşi
dificil de cuantificat unii autori consideră acest raport de 1 la 3 (1 loc de muncă în
turism, poate crea până la 3 locuri de muncă în alte ramuri).

3.4.4. Ponderea cheltuielilor pentru servicii/ servicii turistice în consumul

privat final
Încă din secolul al XX-lea statisticianul Engel observă că pe măsură ce cresc
veniturile familiilor, cu atât scade partea cheltuielilor pentru mărfuri alimentare şi creşte
partea serviciilor (considerate cheltuieli accesorii) în consumul total al familiilor.
Analiza coeficienţilor bugetari, adică a părţii relative a cheltuielilor pentru
bunuri şi servicii în consumul familiilor arată tendinţa de creştere a ponderii
cheltuielilor pentru servicii, în ţările cu economie de piaţă dezvoltată. Astfel, în cazul
ţărilor puternic industrializate partea serviciilor se situează între 1/3 şi ½ cu o uşoară
tendinţă de majorare. Pentru ţările est-europene ponderea serviciilor este mult mai
modestă – cca. 15-20% - explicabilă prin nivelul mai scăzut de dezvoltare, prin
deosebirile de preţuri, neconcordantele de ordin metodologic.
In ţara noastră, scăderea puterii de cumpărare a populaţiei după 1990 s-a
reflectat şi în ponderea redusă a serviciilor în cheltuieli de consum ale populaţiei
(tabelul 3.11.). Cheltuielile pentru recreere şi cultura nu reprezentau decât 3.8% din
totalul cheltuielilor de consum ale populaţiei la nivelul anului 2002, cu variaţii în
funcţie de tipul gospodăriei (4,7% pentru familiile de salariaţi şi 2,2% pentru familiile
de ţărani).

Tabelul 3.14
Structura cheltuielilor totale de consum ale populaţiei

1990 1995 1997 1999 2000

Produse alimentare 40,4 48,2 58,8 53,5 49.9
Mărfuri nealimentare 43,8 38,7 29,0 29,3 29.8
Servicii de consum 15,8 13,1 12,2 17,2 20.3
Total 100,0 100,0 100,0 100,0 100.0
Sursa: Anuarul statistic al României, INS 2001

Pe de altă parte, ponderea comparativ mai ridicată a cheltuielilor pentru servicii

la categoriile socio-profesionale cu venituri mai ridicate (patroni, salariaţi), faţă de
ţărani, pensionari, şomeri, demonstrează dependenţa directă a consumului de servicii de
nivelul veniturilor.
Consumul turistic este determinat de consumul intern şi consumul internaţional,
efectuat într-o altă ţară decât cea de reşedinţă. Datorită existenţei a numeroase
interferente dintre consumul de bunuri şi servicii specifice şi cele nespecifice turismului,
consumul turistic şi mai ales cel intern este dificil de cuantificat. În practica
internaţională se folosesc diferite modalităţi de estimare a acestuia. Astfel unele studii
53
operează de exemplu cu un anumit raport dintre consumul intern şi cel internaţional,
raport ce ia valori de la 2 (Spania, Anglia etc.) la 5 (Franţa, Austria etc.).

Tabelul 3.15
Ponderea cheltuielilor privind turismul internaţional în consumul final privat
%
Tara 1990 1994 Tara 1990 1994
Austria 8.9 8.5 Olanda 4.5 4.6
Belgia Luxemburg 4.6 4.5 Spania 1.4 1.4
Danemarca 5.5 4.6 Suedia 5.2 4.6
Finlanda 3.8 3.0 Elveţia 5.4 4.2
Franţa 1.7 1.7 Marea Britanie 2.9 3.4
Germania 3.7 3.6 Canada 3.7 3.6
Grecia 2.3 1.6 SUA 1.0 1.0
Italia 2.1 1.9 Japonia 1.5 1.1
Sursa: OECD, politique du tourisme et tourisme international dans les pays de l’ÓECD, Paris, 1996

3.4.5. Contribuţia turismului asupra comerţului şi a balanţei de plăţi

Turismul, componenta principală a comerţului invizibil1, are o contribuţie
semnificativă la creşterea şi diversificarea exporturilor. Potrivit statisticilor OMT,
încasările din turismul internaţional reprezentau la nivelul anului 2002 circa 580 mld.
USD, plasând această activitate înaintea multor categorii de produse şi servicii.
Turismul poate constitui fie export fie import, în funcţie de condiţiile concrete
ale fiecărei ţări. Bunurile consumate de turişti pe durata deplasării lor într-o ţară pot fi
asimilate, pentru ţara vizitată, cu un export; în acelaşi timp cheltuielile făcute de un
turist în străinătate constituie, pentru ţara lui de reşedinţa, un import. Turismul deţine la
nivel mondial circa 7% din exportul de bunuri şi peste 30 % în comerţul cu servicii.
Faţă de media mondială, situaţia se prezintă diferit de la o ţară la alta în funcţie
de nivelul de dezvoltare şi în acelaşi timp în funcţie de politica faţă de dezvoltarea
turismului.

Tabelul 3.16.
Ponderea turismului internaţional în exporturi de bunuri şi servicii
Zona /tara Ponderea turismului internaţional % în
Exportul de mărfuri FOB Comerţul cu servicii
Europa Total 8.84 33.35
Uniunea Europeana 8.05 31.28

1
Dictionarul de relatii economice internationale, Editura Enciclopedica Bucuresti, 1993 : Comertul
invizibil reprezinta o forma a schimburilor internationale, constituit din totalitatea tranzactiilor economice
internationale care nu au ca obiect un bun material. El cuprinde operatiuni ca : servicii – transporturi si
telecomunicatii internationale, turism international, operatiuni de pastrare, asigurari, consulting ;
transferuri banesti –salarii, diverse venituri,, compensatii etcdespagubiri
54
Austria 24.31 57.54
Belgia 3.55 16.22
Franţa 9.84 31.90
Germania 3.37 20.76
Grecia 39.61 39.83
Italia 11.96 42.94
Marea Britanie 7.36 24.31
Spania 27.13 62.38
Europa Centrala şi de Est 13.22 53.41
Bulgaria 8.06 28.59
Republica Ceha 18.61 49.81
Polonia 34.41 85.43
România 6.54 33.85
Slovacia 7.63 32.58
Ungaria 17.76 44.88

Turismul, ca forma a exportului, se dovedeşte a fi deosebit de eficient: el

presupune costuri mai reduse prin eliminarea cheltuielilor de transport, a taxelor vamale
a diferitelor comisioane reprezentând astfel o importantă sursă de devize şi contribuind
la echilibrarea balanţei de plăţi.
Balanţa de plăţi reflectă ansamblul creanţelor şi debitelor unei ţări în relaţia cu
străinătatea. Balanţa valutară a turismului în funcţie de natura sa – pozitivă sau negativă
-, poate compensa, reduce sau agrava o balanţa de plăţi deficitară. În funcţie de soldul
dintre încasări şi cheltuieli din turism, ţările pot fi grupate în două mari categorii:
- ţări cu sold pozitiv, cunoscute ca ţări receptoare de turişti – Franţa, Spania, Italia,
Austria etc. Aceste ţări îşi dezvoltă mai mult turismul intern, soldurile balanţelor
fiind excedentare, lucru ce le permite să facă noi investiţii în turism sau alte domenii
adiacente.
- ţări cu sold negativ, cunoscute ca ţări emiţătoare: Germania, Japonia, Marea
Britanie, Olanda Suedia etc. ai căror turiştii proprii cheltuiesc mai mult în afara
statelor lor, decât turiştii veniţi în interior.

55
 CAPITOLUL IV

FACTORII DE INFLUENŢĂ ŞI FORME DE TURISM

Agroturismul a devenit o opţiune de dezvoltare pentru foarte multe ferme

datorită a două considerente de bază: mai întâi, presiunea costurilor/preţurilor, asociată
cu crizele legate de supraproducţie în agricultură, a forţat fermierii să considere
creşterea veniturilor prin diversificare, atât în interiorul agriculturii cât şi prin adoptarea
unor activităţi nonagricole. În al II-lea rând, creşterea veniturilor şi ca urmare a cererii
pentru forme din ce în ce mai specializate de experienţe turistice, a stimulat dezvoltarea
activităţilor recreaţionale în mediul rural.
Interesul specific pentru agroturism vine din dorinţa populaţiei predominant
urbane de a experimenta vacanţe în mediul rural şi nostalgia asociată cu munca în
fermele agricole. Călătorii aleg astfel de destinaţii din multe motive: dorinţa pentru
linişte, destindere; interes pentru mediul natural şi rural; evadare din centrele urbane
supraaglomerate; preţul atractiv; curiozitate faţă de agricultură şi stilul rural de viaţă.
Este util însă de analizat factorii care stau la baza apariţiei şi evoluţiei turismului în
general, şi a a căror dinamică influenţează ponderea acestor activităţi în economia
naţională şi respectiv în structura economică a satului românesc. Multitudinea de factori
de acţiune este apreciata in literatura de specialitate după anumite criterii 1, în funcţie de
nevoile specifice ale analizei.

4.1. Clasificarea factorilor de influenţă ai activitaţilor

agroturistice

a.) După natura social-economică:

- factori economici – veniturile populaţiei şi modificările acestora, oferta turistică,
preţurile şi tarifele;
- factori demografici – evoluţia numerică a populaţiei, modificarea duratei medii a
vieţii, structura pe vârste şi pe categorii socio-profesionale;
- factori sociali – urbanizarea şi timpul liber;
- factor psihologici, educativi şi de civilizaţie – nivelul de instruire, setea de cultură,
dorinţa de cunoaştere, caracterul individual, temperamentul etc.;
- factori tehnici – performanţele mijloacelor de transport, dotările tehnice ale
unităţilor turistice (ex. sistem de rezervare computerizată) etc.;

1
Minciu Rodica, Economia Turismului, Editura Uranus, Bucuresti, 2001
56
- factori politico-organizatorici – formalităţi la frontiere, facilităţi sau priorităţi în
turismul organizat, regimul vizelor, diversitatea tipologică a aranjamentelor,
conflicte sociale, etnice, religioase etc.;

b.) După influenţa lor asupra celor două laturi ale pieţei turistice:
- factori ai cererii turistice – veniturile populaţiei, urbanizarea, timpul liber, dinamica
evoluţiei populaţiei etc.;
- factori ai ofertei turistice – diversitatea şi calitatea serviciilor, costul prestaţiilor,
nivelul de pregătire şi structura forţei de muncă etc.;

c.) În raport cu importanţa şi rolul lor în determinarea fenomenului turistic:

- factori primari – oferta turistică, veniturile populaţiei, timpul liber, mutaţiile
demografice;
- factori secundari – climatul internaţional, complexitatea formalităţilor de viză,
măsuri de natură organizatorică, etc.

d.) După durata lor, se deosebesc:

- factori cu acţiune permanentă sau de durată: creşterea timpului liber, modificarea
veniturilor, mişcarea demografică etc.;
- factori sezonieri (cu acţiune ciclică) succesiunea anotimpurilor, structura anului
şcolar/universitar, activitatea în agricultură;
- factori conjuncturali (accidentali): crizele economice, politice, confruntări armate,
catastrofe naturale, condiţii meteorologice etc.

4.2. Descrierea influenţei celor mai importanţi factori de acţiune

Conform opiniei majorităţii specialiştilor1, factorii reprezentativi, cu influenţă

decisivă în evoluţia de ansamblu a turismului, ar putea fi consideraţi:

4.2.1. Veniturile populaţiei,

reprezintă un factor socioeconomic primar care acţionează asupra cererii
turistice şi care are o acţiune permanentă. Dupa unii autori, veniturile populaţiei
constituie principala condiţie pentru manifestarea cererii turistice şi deci suportul
material, obiectiv, al dezvoltării turismului.
Veniturile populaţiei exprimă sintetic nivelul de dezvoltare economică şi socială
al unei ţări si, indirect, posibilităţile oferite pentru practicarea turismului. Sporirea
acestora influenţează nemijlocit structura consumului şi, implicit, accesul la turism al
diferitelor categorii sociale.

Tabelul 4.1

1
O. snack, P. Baron, N. Neacşu, Economia turismului, Ed. Expert, 2001, Bucureşti
57
 Nivelul PIB/locuitor în cateva ţări ale lumii în anul 2001 -2002
Tarile Calculat pe baza Calculat pe baza
cursului de schimb Paritătii
(în Euro) Puterii de Cumpărare
(în PCC)
2001 2002 2001 2002
Luxemburg 49800 50190 45360 45430
Austria 26460 27110 26140 26690
Elvetia 38550 39680 27670 28150
Norvegia 42030 44620 33710 32800
Islanda 29900 31430 26750 26250
Belgia 24690 25170 24970 25620
Danemarca 33200 34060 26930 27020
Franta 24220 24840 24470 25160
Irlanda 29780 33090 27480 30180
Italia 21060 21690 23380 23630
Marea Britanie 27080 28010 24530 25830
Ungaria 5680 6780 12020 12840
Polonia 5360 5290 9670 10030
Romania 2002 2221 5700 6390
Bulgaria 1930 2110 6080 6360
Sursa: C.N.S., Anuarul Statistic al Romaniei, 2001

Nota: Paritatea Puterii de Cumpărare (PPC) exprima numărul de unitaţi de valută necesare pentru
cumpărarea într-o ţara a acelui volum de bunuri şi servicii care se poate obţine cu o unitate
monetară a ţării bază de comparare. PPC exprim raportul între preţurile practicate în condiţiile
pieţei interne a fiecărei ţă ri.

În ceea ce priveşte analiza modului de acţiune, se porneşte de la raţionamentul

că disponibilităţile băneşti au ca primă destinaţie satisfacerea unor necesităţi vitale, in al
doilea rând acestea se orientează către acoperirea unor cerinţe legate de gradul de
confort, iar in ultimă instanţă, veniturile unei persoane servesc finanţării unor activitaţi
ligate de timpul liber.
Pe masură ce nivelul global al veniturilor creşte, partea destinată de fiecare
persoană acoperirii nevoilor vitale scade relativ, disponibilităţile pentru aşa-numitele “
consumuri libere” devenind tot mai mari. Repartizarea venitului pe diferitele tipuri de
nevoi, mutaţiile in structura acestora au fost formulate cu rigoare ştiinţifică de către
statisticianul Ernst Engel în cunoscutele legi ale consumului.
Conform acestor legităţi, cheltuielile pentru turism, inscriindu-se în categoria
consumurilor libere, se afla în corelaţie directă cu evoluţia veniturilor, dar variaţia lor
este, de regulă, mai amplă. Aşadar, o creştere a veniturilor băneşti, într-o anumita
proporţie, conduce la o sporire mai mare sau cel puţin egală a cheltuielilor turistice.
Comensurarea influenţei veniturilor se poate face cu ajutorul coeficientului de
elasticitate. Coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de venit (introdus de A.
Marshall în 1890) este raportul dintre modificarea relativă a cheltuielilor unei grupe de
familii, cu un anumit venit mediu de persoană, pentru o anumită marfă sau serviciu şi
58
modificarea relativă a veniturilor acestei grupe de familii; exprimă procentul de creştere
a cererii pentru o anumita marfă sau serviciu, cand veniturile respective cresc cu 1 %.
Formula de calcul este:
E = ∆c/c:∆v/v = ∆c/∆v•v/c
în care v = venitul; c= cererea turistică; ∆ = variaţia
Valoarea pozitivă şi supraunitară (1,2 – 1,4 ) a acestuia indică o legatură directă
şi puternică între modificarea veniturilor şi a cererii turistice, o tendinţă de creătere
aproape nelimitată a nevoii de turism.
Pentru ţările cu o bogată activitate turistică dar şi cu un nivel de dezvoltare
superior, unde cererea turistică se apropie de pragul de saturaţie, Ev variaza în limite
mai strânse, în jurul valorii de + 1 ( Franta = 1,04).
Veniturile reprezintă un factor de acţiune complexă, ele influenţând intnsitatea
circulaţiei turistice prin creşterea numărului de turişti; durata călătoriei; distanţa
deplasării; caracterul organizat sau particular al prestaţiei; realizarea călătoriei în
interiorul sau în afara graniţelor; opţiunea pentru un anumit mijloc de transport etc.

4.2.2. Preţurile şi tarifele 1

reprezintă un alt factor de stimulare a dezvoltării turismului, influenţa lor
desfasurându-se pe mai multe planuri, ca rezultat al complexităţii prestaţiei turistice.
Actiunea acestora vizeaza fie produsul turistic în ansamblu, fie una sau mai multe din
componentele sale: transport, cazare, alimentatie, agrement etc.
Ca regulă generală, practicarea unor tarife ridicate limitează accesul la serviciile
turistice şi se reflectă, în principal, în reducerea numărului de turişti şi / sau a duratei
medii a sejurului, în timp ce tarifele scăzute stimulează manifestarea cererii. În fapt,
relaţia dintre preţuri (tarife) şi dezvoltarea turisticaă este mult mai complexă,
neexcluzând reacţiile inverse; de pildă, tarifele foarte scazute pot determina
neîncrederea turiştilor şi, ca urmare, o scădere a intensităţii circulaţiei.
Literatura citează cazuri în care practicarea de tarife ridicate face parte din
politica deliberată promovată de ofertant, în scopul limitării fluxurilor de turişti, în
condiţiile în care are garantat un minimum de cerere care să-i asigure atât
profitabilitatea afacerii, cat şi protejarea şi conservarea obiectivului (unitatea de
cazare, staţiune, zonă sau chiar ţară). Este avut în vedere faptul ca degradările ce pot fi
provocate unui obiectiv considerat mai valoros sau foarte vulnerabil, cauzate de un flux
mare de turisti, nu pot fi compensate prin incasările suplimentare obţinute sau pot avea
efect ireversibil. Astfel de măsuri pot avea caracter permanent sau pot viza anumite
perioade ale anului.
Cuantificarea influenţei preturilor se realizează cu ajutorul coeficientului de
elasticitate. Acesta ia valori negative – expresie a relaţiei de inversă proporţionalitate
dintre cele două fenomene, şi mai mici de –1 (in general în intervalul de la –0.7 la –0.9).
Sensibilitatea mai redusă a turismului fata de preţuri se explică prin faptul că: variaţiile

1
preţul este o categorie economică proprie producţiei de mărfuri şi reprezintă expresia bănească a valorii
unei mărfi, iar tariful este forma de plată a serviciilor prestate
59
de preţ sunt mai putin spectaculoase; afecteazaă mai uniform categoriile de
consumatori; apare o anumită rigiditate a obiceiurilor de consum ; clientela este mai
fidelă fata de anumite destinatii (Cristiana Cristureanu, op. cit., p 72).

4.2.3. Oferta turistică,

reprezentată prin resursele turistice (naturale şi antropice) şi echipamente,
acţionează pozitiv asupra fenomenului turistic. Bogăţia de valori naturale (relief, clima,
hidrografie, flora, fauna etc.), istorice, de civilizaţie şi de cultură de care dispune o ţară
sau o zonă, precum şi gradul de amenajare a acestora, determină amploarea şi orientarea
fluxurilor turistice.
In general se consideră că existenţa resurselor este esenţială pentru dezvoltarea
turistică a unei zone. Cu toate acestea, practica a dovedit că resursele mai modeste pot fi
compensate prin: calitatea superioară a prestaţiilor; printr-un plus de dotare şi amenajare
în vederea practicării turismului de odihnă şi recreere sau agrement; promovare
corespunzătoare; diversificarea serviciilor. Astfel, zone până nu demult exportatoare de
turişti au devenit importatoare, bucurându-se de aprecierile anumitor segmente ale
populaţiei.
Având în vedere percepţia consumatorilor asupra satului, asupra vieţii la ţară,
oferta din mediul rural poate să capitalizeze pe baza:
- aspectelor ecologice – apărute iniţial ca subiecte de dezbatere în mediile politice şi
care au fost rapid preluate pe tărâmul comercial.
- autenticităţii – într-o lume a anonimatului urban, a bunurilor industriale, de serie,
autenticitatea vieţii la ţară, relaţiile personale stabilite între vizitator – gazdă în micile
comunităţi rurale reprezintă un factor care nu poate fi neglijat.
- sentimentelor de linişte şi pace inspirate de vacanţa la ţară. Acestea reprezintă de
asemenea o cerere de satisfăcut în cadrul vacanţelor, apreciată de un număr ridicat de
turişti, fapt care nu surprinde având în vedere nivelul ridicat al stressului în societăţile
urbane moderne.

60
 4.2.4. Un alt fenomen cu implicaţii în dezvoltarea turismului este progresul
tehnic.

Acesta are consecinţe directe asupra activităţii turistice prin:

- dezvoltarea transportului şi comunicaţiilor. Ariile îndepărtate nu mai constituie astăzi
bariere pentru practicarea turismului: schimbările tehnologice, industria aviatică,
trenurile de viteză mare, autostrăzi, succesele înregistrate în comunicaţii, răspândirea şi
acceptarea transferului bancar cu ajutorul cărţilor de credit au contribuit la această
schimbare.
- apariţia şi dezvoltarea echipamentului modern pentru desfăşurarea activităţilor în aer
liber pentru ciclism, surfing, vehicule de teren, - sunt chiar embleme ale unui anumit
statut social.

4.2.5. Evoluţia demografică,

mutaţiile în structura pe vârste, medii, profesiuni ale populaţiei influenţează
direct numărul turiştilor potenţiali. Cercetări efectuate în această direcţie au demonstrat
o majorare a pieţei turistice potenţiale cu o rată medie anuală de 0,5-1%, ca rezultat
exclusiv al sporului demografic.
Influenţa distribuţiei pe vârste a populaţiei asupra activităţii turistice:
Un segment al populaţiei cu rol deosebit pentru creşterea circulaţiei turistice este
tineretul, care reprezintă, la scară mondială, cca. 30-35% din totalul populaţiei. Cererea
pentru turism este mai mare în rândul tineretului, datorită timpului liber de care acesta
dispune, nevoii de instruire, dorinţei de distracţie manifestate mai puternic decât la alte
categorii. La acestea trebuie adăugate facilităţile acordate de agenţii de turism, facilităţi
care compensează existenţa unor venituri mai mici.
O altă categorie a populaţiei, ce reprezintă o importantă rezervă de lărgire a
pieţei turistice, o constituie “vârsta a treia” - segment al populaţiei în creştere şi foarte
activ în ultima perioadă. Creşterea duratei medii a vieţii, cu implicaţii directe asupra
numărului vârstnicilor şi disponibilităţilor de timp ale acestora, se reflectă în intensitatea
circulaţiei turistice; aceasta situaţie este dublată şi de amplificarea nevoilor de îngrijire a
sănătăţii înregistrată odată cu înaintarea în vârstă, de orientarea în general către
efectuarea unor vacanţe sănătoase şi către descoperirea unor experienţe non-urbane.

Structura pe vârste a populaţiei, ca de altfel şi celelalte componente ale

factorului demografic, are influenţă asupra dimensiunilor circulaţiei turistice, dar mai
ales, asupra dinamicii diferitelor forme de turism; de exemplu, vârsta a treia solicită
turismul balneomedical în proporţie mai mare decât alte categorii, înregistrează o durată
mai mare a sejurului şi nu este condiţionată de o anumită perioadă a anului.
Influenţa distribuţiei populaţiei pe categorii socioprofesionale asupra
activităţii
turistice:

61
- segmentele de populaţie cu un nivel superior de pregătire şi patronii manifestă mai
multă înclinaţie pentru consumul turistic (cca. 80% din totalul categoriei) ca urmare
a unei anumite percepţii a semnificaţiei călătoriei dar şi a unor disponibilităţi
băneşti.
- la celalalt capăt al scalei, cu un interes modest pentru turism, cca. 20% din totalul
categoriei, se situează lucrătorii agricoli şi ţăranii. Explicaţia comportamentului:
mijloace financiare mai reduse; structura anului de producţie agricolă; locuinţa într-
un mediu mai nepoluat; o altă ierarhizare a nevoilor etc.

4.2.6. Procesul de urbanizare

influenţează direct evoluţia şi dimensiunile circulaţiei turistice.
Concentrarea urbană are, pe lângă numeroasele avantaje asupra dezvoltării
economice şi creşterii nivelului de trai, şi efecte negative, vizând în special deteriorarea
mediului natural şi creşterea solicitării nervoase a oamenilor. Ca urmare, apare nevoia
de “evadare” din marile aglomeraţii urbane spre zone de linişte, nepoluate, pentru
recreere, odihnă, distracţie etc., manifestată cu preponderenţă la sfârşitul săptămânii sau
pe durata vacanţelor.
Creşterea ponderii populaţiei urbane (la scară mondială cca. 45% din totalul
populaţiei), asociată cu creşterea numărului oraşelor, îndeosebi a celor mari, se reflectă
în sporirea dimensiunilor fluxurilor turistice.

4.2.7. Creşterea ponderii timpului liber

este de asemenea un factor important în creşterea interesului pentru activităţile
turistice, corelat cu creşterea nivelului de educaţie şi cu creşterea veniturilor. Referitor
la acest aspect, o deosebită importanţă pentru dezvoltarea turismului rural o are tendinţa
de fragmentare a vacanţei (2 – 3 vacanţe pe an, una principală şi una sau mai multe
vacanţe pe perioade scurte), cât şi înmulţirea perioadelor de „scurte pauze” cu ocazia
anumitor evenimente.
Sporirea dimensiunilor timpului liber se realizează în principal pe seama:
reducerii duratei zilei de muncă sub 8 ore, a reducerii săptămânii de lucru, a
instituţionalizării, generalizării şi creşterii duratei concediului anual plătit şi a reducerii
timpului total de lucru în cadrul duratei de viaţă.
Conceput într-un sens larg în opoziţie cu timpul de muncă, timpul liber
reprezintă acel timp destinat unui “ansamblu de activităţi cărora individul li se dedică în
mod liber, de bunăvoie şi cu plăcere, fie pentru a se odihni, fie pentru a se distra şi a-şi
satisface nevoile estetice, fie pentru a-şi îmbogăţi informaţia sau a-şi completa în chip
dezinteresat formaţia, pentru a-şi lărgi şi dezvolta participarea social voluntară sau
capacitatea creatoare, după ce s-a eliberat de obligaţiile profesionale şi sociale”1.
Ponderea timpului liber în bugetul de timp al unei persoane diferă de la o ţară la
alta precum şi pe categorii profesionale (de exemplu oamenii de afaceri şi personalul de
conducere petrec un timp mai îndelungat la locul de muncă). În general însă, timpul
fiziologic de bază (somn, hrană, igienă etc.) continuă să deţină o pondere relativ
62
constantă şi substanţială (43%). Se remarcă in ultimele decenii sporirea timpului
destinat transportului, urmare a creşterii mobilităţii spaţiale a populaţiei şi a distanţelor
de deplasare, precum şi mărirea timpului de şcolarizare.
Modalităţile de utilizare a timpului liber şi activităţile corespunzătoare diferă în
funcţie de dimensiunile şi localizarea acestuia:
- timp liber zilnic: este destinat cu precădere autoinstruirii, activităţi distractive,
diverse întâlniri etc.
- timp liber la sfârşit de săptămână – folosit în scop de turism, vizionari de spectacole,
hobby-uri etc.
- concediul de odihnă – destinat în special turismului.

4.2.8. Din categoria factorilor psihosociologici, de educaţie şi civilizaţie o

influenţă semnificativă asupra agroturismului exercită:
- creşterea nivelului de educaţie al populaţiei prin sistemul formal (educaţie de
bază, educaţie universitară, educaţie continuă pentru adulţi) sau nonformal
(via radio, televiziune, alte mijloace media). S-a obţinut creşterea interesului
pentru activităţile în aer liber, ecoturism, agroturism, vacanţe focalizate pe
un interes specific.
- creşterea interesului pentru patrimoniu, pentru tradiţii. Acest factor a fost
influenţat la rândul său prin nivelul ridicat de educaţie, prin creşterea dorinţei
de păstrare a identităţii, existenţa a mai mult timp liber şi de asemenea o
promovare mai bună a datinilor. Serbările populare tradiţionale, festivalurile
etc. contribuie la atragerea în circuitul turistic a noi segmente de populaţiei şi
determină o anumită orientare a fluxurilor. Mediul rural deţine practic
monopolul în segmentul de piaţă al tradiţiilor, datinilor.
- moda – influenţează în mare măsură opţiunea pentru locul petrecerii
vacanţelor.
- creşterea preocupărilor pentru sănătate ale populaţiei, unde recreerile active
în aer liber joacă un rol important. Cum agroturismul se identifică practic cu
activităţile desfăşurate în aer liber, petrecerea vacanţei la ţară a devenit
similară cu petrecerea în mod sănătos a vacanţei.
- creşterea interesului pentru arta culinară tradiţională – unde vacanţele la ţară
au de asemenea un ascendent, mediul rural fiind păstrătorul tradiţiilor
culinare ale unei regiuni, naţiuni.
- dezvoltarea conceptului de REAL travel (şi a segmentului specific) de piaţă:
(REAL = Rewarding, Enriching, Adventursome, Learning experience = plin
de satisfacţii, de împliniri, aventuros, furnizor de cunoştinţe). Caracterul
complex al activităţilor ce se pot desfăşura în mediul rural pot satisface
nevoile acestui segment de piaţă în creştere).
- individualismul – este de asemenea un curent modern, exploatat de către toţi
furnizorii de bunuri (maşini, echipamente, chiar alimente). Şi aici turismul
rural şi agroturismul au un rol important de jucat prin prezenţa
întreprinderileor de scară redusă, a serviciile personalizate.
63
 4.2.9. Acţiunile guvernamentale şi facilităţile acordate de organizatorii de
turism
reprezintă de asemenea un factor important în dezvoltarea turismului, în special
prin promovarea şi stimularea circulaţiei turistice. Putem include în această categorie de
factori: legislaţia turistică ce poate stimula sau dimpotrivă îngrădi călătoriile în interes
turistic prin prevederile sale; existenţa unor acorduri (naţionale sau internaţionale) în
domeniul transporturilor; formalităţile la frontieră etc.

4.3. Principalele forme de turism

Multitudinea factorilor de influenţă asupra activităţii turistice cât şi existenţa
unor motivaţii specifice ale cererii turistice au generat apariţia unor forme
diversificate de turism. Formele de turism se apreciază1 prin aspectul concret al
asocierii serviciilor ce alcătuiesc produsul turistic (cazare, alimentaţie, transport,
agrement) precum şi prin modalitatea de comercializare ale acestora şi se grupează în
funcţie de mai multe criterii:

a.) După locul de provenienţă a turiştilor, există două forme de turism principale:
- Turismul intern (internal tourism), rezidenţii unei ţări care călătoresc în
propria ţară.
- Turismul internaţional, caracterizat prin vizitele cetăţenilor străini într-o ţară
şi prin plecările cetăţenilor autohtoni în scopuri turistice în afara graniţelor.
Acesta se clasifică în:
o Turismul internaţional receptor (inbound tourism), vizitarea unei ţări
de către nonrezidenţi.
o Turismul internaţional emitent (outbound tourism), rezidenţii unei ţări
care vizitează alte ţări.
Aceste forme de bază se pot combina rezultând alte trei forme derivate de turism:
Domestic tourism – incluzând turismul intern şi internaţional receptor.
National tourism – incluzând turismul intern şi turismul internaţional emitent.
Internaţional – incluzând turismul internaţional receptor şi turismul internaţional
emitent.

1
Rodica Minciu, Economia Turismului, Editura Uranus, Bucuresti, 2001.
64
 b.) După gradul de mobilitate al turistului: În general, turistul poate să rămână
un timp mai mult sau mai puţin îndelungat într-o anumită zonă turistică sau staţiune.
În funcţie de aceasta distingem două forme mai importante ale circulaţiei turistice:
- turism de sejur – turistul îşi satisface cererea de servicii turistice rămânând un
timp cu durata variabilă într-o anumită zonă turistică;
- turism de circulaţie (itinerant) – se prezintă sub forma unor deplasări continue,
pe itinerarii stabilite sau ocazionale, cu opriri şi şederi în diferite localităţi.

c.) În funcţie de utilizarea timpului disponibil pentru călătorii, turismul de

sejur poate avea următoarele forme:
- turismul de sejur lung. În această formă de turism sunt incluşi turiştii a căror
durată de şedere într-o localitate depăşeşte o lună de zile.
Această formă de turism prezintă în general caracteristici tipologice bine
definite, deoarece presupune, a priori, ca turiştii au depăşit limita de vârstă
activă (de exemplu pensionarii care efectuează cure sau tratamente medicale în
staţiuni balneoclimaterice, curele necesitând o perioadă de 30-60 de zile) sau ca
turiştii dispun de un nivel ridicat de venituri ceea ce le permite să rămână o
perioadă mai îndelungată într-o staţiune, fără a exercita o activitate remunerată.
Aceste categorii de turişti preferă microzonele relativ liniştite, cu un climat
blând şi, de cele mai multe ori, perioade de timp care nu se suprapun cu vârfurile
de sezon.
O categorie aparte a acestei forme de turism este turismul pentru tineri,
practicat în perioada vacanţelor de vară (a cărei durata poate depăşi o lună de
zile). Prin specificul cererii turistice, tineretul preferă însă zone animate, cu
posibilităţi diversificate de distracţii şi agrement).

- turismul de sejur mediu, cuprinde acei turişti a căror şedere într-o staţiune nu
depăşeşte 30 de zile, perioadă ce coincide cu durata apreciată ca limită maximă
a concediilor plătite. Majoritatea turiştilor dispun de perioade limitate de
concedii ceea ce transformă turismul de sejur mediu în turism de masă,
practicat de toate categoriile de populaţie, indiferent de nivelul venitului. Se
poate aprecia totuşi că sejurul mediu este mai degrabă un criteriu caracteristic

65
 pentru turiştii cu venituri medii. Acest tip de sejur are un puternic caracter
sezonier.

- turismul de sejur scurt – cuprinde turiştii care se deplasează pe o perioadă

scurtă de timp (max. o săptămână). Aici se includ formele turismului ocazional
şi diversele variante ale turismului de sfârşit de săptămână.
d.) În funcţie de motivaţia deplasării:
- Turismul de agrement este o formă frecvent întâlnită oferind un bun prilej de a
cunoaşte locuri şi oameni noi, istoria şi obiceiurile lor. Din acest punct de
vedere, el se interferează cu aşa-numitul turism cultural.
- Turismul de odihnă are un caracter mai puţin dinamic, cu un sejur ceva mai
lung, legat de o anumită localitate cu particularităţi specifice. Turistul preferă
această formă din dorinţa de a schimba mediul, de a se desprinde cel puţin
pentru o perioadă de activităţile pe care le practică în mod obişnuit.
- Turismul de tratament este o formă specifică a turismului de odihnă care a luat
o amploare mare nu atât ca urmare a dorinţei de a preveni anumite
îmbolnăviri, cât, mai ales, creşterii surmenajului şi a bolilor profesionale
provocate de ritmul vieţii moderne. Din această cauză, el este legat mai mult
de anumite staţiuni cunoscute pentru proprietăţile lor terapeutice, pentru apele
minerale, termale, pentru nămoluri etc. situate într-un climat specific.
Reprezintă una din formele de circulaţie turistică cele mai constante, cu o
clientelă relativ stabilă, care contribuie la ridicarea coeficienţilor de utilizare a
capacităţilor de cazare şi la realizarea unor încasări medii sporite pe zi/turist
- Turismul sportiv constituie o altă formă a circulaţiei foarte agreată de anumite
categorii ale populaţiei. Practic, el poate acoperi toate categoriile de sporturi,
de la cele nautice, sporturile de iarnă, până la alpinism, vânătoare şi pescuit.
- Turismul tehnic şi ştiinţific are un caracter ocazional şi se refera la participarea
la congrese, la vizitarea unor obiective industriale, zone agricole, a unor
obiective hidroenergetice, vizitarea unor peşteri, rezervaţii naturale,
monumente ale naturii, microzone cu vegetaţie specifică (de exemplu Delta
Dunării) etc.
- Turismul de cumpărături

e.) După caracteristicile socio-economice ale cererii:

- Turismul particular (privat) a luat o amploare foarte mare, îndeosebi în statele
cu o economie dezvoltată. După unele aprecieri, el a ajuns să reprezinte mai
mult de jumătate din întregul volum al circulaţiei turistice din aceste ţări. În
general, el se adresează unor persoane cu venituri ridicate ce se deplasează cu
mijloace proprii de transport şi care recurg la servicii deosebite, la forme de
cazare cu un grad de confort mai ridicat. De aceea, unele forme ale turismului
particular se identifică, într-un anumit sens, cu turismul de lux, puternic
individualizat în ceea ce priveşte nivelul calitativ şi diversificarea serviciilor.

66
 - Turismul social este un turism de mase, agreat de persoanele cu posibilităţi
financiare relativ limitate. Aceşti turişti solicită forme ieftine de cazare şi
mijloace de transport în comun, sau cel mult închiriate.
- Turismul de tineret constituie o formă particulară a turismului social,
adresându-se, cu precădere, categoriilor tinere ale populaţiei.
- Turismul de afaceri şi de congrese, acesta are un scop bine determinat, fiind
legat de deplasările în interes oficial, comercial etc. Acest gen de turism nu
este determinat de o anumită sezonalitate, călătoriile efectuându-se practic tot
timpul anului. În perioada actuală, turismul de afaceri a devenit o formă vitală
pentru industria turismului deoarece, potrivit datelor statistice, oamenii de
afaceri cheltuiesc de două ori mai mult decât turiştii obişnuiţi într-o călătorie.
În plus, oamenii de afaceri se deplasează cu o frecventa mai ridicata de-a
lungul unui an.

f.) În funcţie de momentul şi modul de angajare a prestaţiilor turistice

- Turismul organizat se distinge prin faptul că prestaţiile turistice, serviciile la
care apelează turiştii, destinaţia, precum şi perioada în care se vor efectua sunt
programate în prealabil pe bază de contracte sau de aranjamente comerciale
specifice încheiate cu agenţiile de voiaj. Creşterea circulaţiei turistice
internaţionale, mai ales în perioada postbelică, a dus la creşterea activităţii
turistice organizate, datorită avantajelor pe care le prezintă: unele facilităţi de
plată, obţinerea mai rapidă a vizelor, rezervarea dinainte a serviciilor de cazare
şi de masă, alegerea între diferite categorii de hoteluri, toate la un loc oferind o
mai mare comoditate pentru turişti, scutindu-i de grija călătoriei. În felul acesta
turiştii au posibilitatea de a-şi gospodări mai bine bugetele personale,
dozându-şi preferinţele în limitele acestora. Anumite avantaje au şi agenţiile de
voiaj care contează pe asigurarea unei cifre de afaceri mai sigure şi îşi pot
organiza întreaga activitate cu o eficienţă sporită.
Dezavantajele acestei forme de tip organizat a circulaţiei turistice decurg din
faptul că se adresează, înainte de toate, unor categorii de populaţie cu venituri
mai modeste, oferind, deci, posibilităţi mai mici de încasare pe zi-turist.

- Turismul pe cont propriu nu presupune o comandă prealabilă a serviciilor

turistice, urmând ca ele să fie angajate în zona de destinaţie, pe măsura
efectuării călătoriei. Forma aceasta este practicată îndeosebi de turiştii care se
deplasează cu autoturisme proprii şi dispun de venituri mai mari. Rezultă că
pentru turiştii care călătoresc pe cont propriu, o caracteristică este
individualizarea mai pronunţată a cererii de servicii turistice.

- Turismul semiorganizat (mixt) îmbină elemente din cele două forme de turism
amintite mai înainte. În acest caz, o parte a serviciilor este angajată în
prealabil, prin contract, iar altele urmează să fie alese în momentul efectuării
călătoriei. După cum se vede, această formă a circulaţiei turistice conţine atât

67
 elemente ale turismului organizat cât şi ale celui pe cont propriu şi, datorită
acestui fapt, de multe ori este destul de greu de delimitat.

g.) Din punct de vedere al sezonalităţii:

- turism de iarnă
- turism de vară
- turism de circumstanţă

h.) În funcţie de mijlocul de transport folosit:

- drumeţie
- turism rutier
- turism feroviar
- turism naval
- turism aerian

i.) După categoria de vârstă a turiştilor:

- turism pentru tineret
- turism pentru populaţia activă
- turism pentru vârsta a treia.

Cunoaşterea, clasificarea, delimitarea acestor forme de turism prezintă importanţă

pentru fundamentarea deciziilor privind dezvoltarea şi diversificarea ofertei turistice,
prin identificarea, pe de o parte, a comportamentului vizitatorului în materie de consum
şi cheltuieli, şi, pe de altă parte, a responsabilităţilor şi obligaţiilor prestatorilor de
servicii.

68
 CAPITOLUL V

ANALIZA SERVICIILOR AGROTURISTICE

Agroturismul intră în categoria activităţilor prestatoare de servicii, aşa cum

rezultă chiar din definirea produsului turistic.
Produsul agroturistic poate fi definit, prin similitudine cu produsul turistic, ca
fiind complexul de bunuri materiale şi de servicii concentrate într-o activitate specifică
şi oferite pachet consumului agroturistic. Acesta reprezintă prin urmare rezultatul
asocierilor dintre resurse (naturale şi antropice) şi servicii. Resursele iau forma
diferitelor produse agroturistice numai prin intermediul prestărilor de servicii specifice1.
Serviciile sunt cele ce determină şi individualizează produsele agroturistice, prin
punerea acestora în valoare, prin creşterea accesibilităţii acestora de către turişti. În
absenţa unor servicii agroturistice specifice este posibil ca un patrimoniu turistic valoros
să rămână în afara circuitului economic. Există de asemenea numeroase exemple ale
unor areale cu potenţial turistic relativ modest dar care au ajuns la un grad înalt de
dezvoltare turistică tocmai datorită investiţiilor în domeniul serviciilor.

5.1. Conţinutul şi structura prestaţiei agroturistice

Serviciul agroturistic se prezintă ca un ansamblu de activităţi ce au ca obiectiv
satisfacerea nevoilor turistului în perioada în care acesta se deplasează în cadrul
fermei/exploataţiei agricole şi în legătură cu aceasta.
Prin urmare, serviciilor turistice prestate în cadrul exploataţiilor agroturistice, şi
în legătura cu acestea, vizează atât acoperirea unor necesităţi obişnuite, cotidiene
(odihna, hrana) cât şi a unora prezentând caracteristici specifice turismului şi respectiv
formelor particulare de manifestare a acestuia.
Prin natura lui, serviciul agroturistic vizează obţinerea unor venituri alternative
pentru fermier, cu condiţia să asigure condiţii pentru refacerea capacităţii de muncă,
petrecerea plăcută şi instructivă a timpului liber, dobândirea de către turişti a unui plus
de informaţii, cunoştinţe, chiar deprinderi noi. Ca instrument în realizarea unei noi
calităţi a vieţii, serviciul agroturistic este chemat să contribuie efectiv la asigurarea unei
odihne active a turistului.
Numai astfel se poate vorbi despre un conţinut al prestaţiei turistice în
concordanţă cu exigenţele turismului contemporan. Agroturismul oferă posibilităţi
multiple de desfăşurare a unor activităţi recreative: culturale, artistice, sportive,
deprinderea şi practicarea unor meserii artizanale, stimularea unor pasiuni (“hobby”)
etc., menite să diversifice agrementul tradiţional şi să sporească atractivitatea
manifestărilor turistice, să răspundă criteriilor odihnei active2.

1
Gh. Barbu (coordonator), op. Cit., p. 26 şi 90; op.cit. p.338
2
D. Paunescu, Turism şi agrement, în “Actualitati în turism” nr. 1/1986
69
 În conceperea unor produse agroturistice specifice unui teritoriu trebuie să se
ţină seama de dezvoltarea condiţiilor externe, în special acele trăsături legate de
comportamentul clientului. Este cu siguranţă foarte dificilă o anticipare exactă a
tendinţelor viitoare, mai ales în contextul globalizării pieţei şi a interculturalizării.
Fiecare ţară europeană experimentează tendinţe ale pieţei specifice contextului
ei. Acestea pot fi identificate prin analizarea studiilor de piaţă efectuate la nivel
naţional. Există totuşi un context comun tuturor tarilor, şi anumeŞ
 liberalizarea transportului aerian, ceea ce a condus la scăderea considerabilă
a preţului unui bilet şi respectiv la creşterea numărului de călătorii;
 Efectele modei sau ale evenimentelor geopolitice ce au un impact
semnificativ asupra numărului de turişti care vizitează un anumit teritoriu;
Crearea unei competiţii la nivel internaţional şi extinderea acestui sector
(cu apariţia unor noi operatori pe piaţă), duc la o creştere evidentă a
numărului de produse turistice oferite;
 Renunţarea la controlul asupra graniţelor interne în cadrul U.E şi
introducerea monedei unice influenţează pozitiv călătoriile.

Comunităţile rurale locale, operatorii turistici locali sunt astfel conduşi să

creeze noi
produse agroturistice prin compararea avantajelor oferite de teritoriul respectiv cu
tendinţele anticipate ale pieţei, din punct de vedere al cererii:
 în următorii 30 de ani numărul persoanelor cu vârsta de peste 60 ani va creşte cu
50% în timp ce numărul persoanelor sub 40 ani va scădea cu până 11 %. În
Europa îmbătrânirea populaţiei duce la creşterea numărului de turişti de vârsta a
III-a şi a IV-a;
 creşte interesul faţă de problemele legate de mediu şi sănătate;
 clienţii din mediul urban pleacă în vacanţă pe perioade mai scurte de timp. De
aici avantajul alegerii unor destinaţii uşor de găsit şi accesibile financiar;
creşterea timpului liber şi a mobilităţii care rezultă astfel, pot duce la
o intensificare a traficului rutier, care vine în contradicţie cu aşteptările turistului;
 creşte numărul celor care doresc o zonă turistică liniştită, într-un mediu nepoluat

Pornind de la aceste tendinţe ale pieţei se pot prevedea şi unele din strategiilor
de orientare a politicilor de dezvoltare ale agroturismului: protecţia mediului; o mai
bună pregătire a operatorilor turistici; o desezonalizare a fluxului de turişti;
îmbunătăţirea infrastructurii; promovarea unor noi pachete de servicii; îmbunătăţirea
cercetării pieţii şi a metodelor de marketing turistic; îmbunătăţirea sistemului de
protecţie a consumatorilor de servicii turistice.

5.2. Calitatea şi competitivitatea serviciilor agroturistice

Datorită tendinţelor mai sus menţionate,din ce în ce mai mulţi turişti naţionali şi
internaţionali aleg arealele agroturistice ca destinaţie de vacanţă. Totuşi evoluţiile
înregistrate în durata sejurului aşteptările din ce în ce mai ridicate ale turiştilor şi
70
 Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU
dezvoltarea/apariţia unor noi destinaţii concurente pe plan european şi mondial obligă
zonele rurale şi implicit arealele agrturistice la creşterea fără încetare a competitivităţii
lor.
Creşterea calităţii serviciilor agroturistice româneşti contribuie la întărirea
competitivităţii sectorului turistic românesc în cadrul industriei turistice europene,
asigurarea unei dezvoltări durabile şi echilibrate a turismului şi ceea ce este deosebit de
important, satisfacerea nevoilor turiştilor.
Calitatea pachetului turistic nu există decât în măsura în care produsul şi
serviciul turistic satisfac pe deplin nevoile şi aşteptările consumatorilor, fiind astfel
imperios necesară o cunoaştere profundă a acestora. Satisfacţia unui turist referitoare la
o anumită destinaţie depinde într-o foarte mare măsură de nivelul serviciilor turistice
specifice, dar şi alţi factori generali precum ospitalitatea, securitatea, igiena,
salubritatea, traficul, etc. trebuie luaţi în considerare.
Un număr mare de elemente au aşadar impact asupra percepţiei pe care un turist
o păstrează despre o anumită destinaţie şi de aici, asupra dispoziţiei sale de a reveni sau
recomanda destinaţia unor turişti potenţiali.
Pentru obţinerea unui agroturism durabil trebuie aşadar luate în calcul şi
influenţate în mod favorabil fermele şi pensiunile turistice, turiştii, populaţia locală şi
mediul înconjurător, adică variabilele naturale, culturale şi antropice ale regiunii.
„Dezvoltarea durabilă a turismului” – reprezintă un concept deja acceptat şi
implementat de numeroase destinaţii turistice la nivel internaţional. Acesta constă în
menţinerea unui echilibru între nevoile turistului, mediul şi populaţia locală, atât în
folosul generaţiilor actuale cât şi a celor viitoare. În general acest lucru este posibil dacă
alături de obiectivul de creştere a veniturilor complementare şi a locurilor de muncă
graţie agroturismului se au în vedere şi considerente referitoare la protecţia mediului şi a
calităţii vieţii populaţiei locale care să nu se degradeze ca urmare a desfăşurării
activităţilor turistice ci să se amelioreze.

Ca urmare în conceperea unor pachete de servicii agroturistice de înaltă calitate

trebuie să ţină cont de următoarele două elemente esenţiale:
- centrarea asupra turiştilor, prin ameliorarea calităţii produselor şi serviciilor ce
le sunt oferite şi satisfacerea nevoilor lor de maniera la care aceştia să revină sau să
recomande destinaţia şi altor persoane.
- implicarea populaţiei locale şi a întreprinderilor turistice locale în gestiunea
destinaţiei, în calitate de participanţi şi clienţi ai procesului de dezvoltare.

TURIŞTI
PENSIUNI/FERME/
POPULŢIE ÎNTREPRINDERI
LOCALĂ TURISTICE
71
 Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

DESTINAŢIE
TURISTICĂ
PROTEJAREA
MEDIULUI

Avantaje Ameliorarea veniturilor/

comunitate rezultatelor pentru
Non conflicte întreprindere

Clienţi satisfăcuţi

5.3. Clasificări ale serviciilor agroturistice

Având în vedere complexitatea şi diversitatea serviciilor ce se poate regăsi la un
moment dat în pachetul agroturistic şi din nevoia de înţelegere a importanţei fiecărei
componente, a ponderii acestora în pachetul turistic, a caracteristicilor calitative necesar
a fi întrunite, a volumului probabil al cererii pentru anumite tipuri de servicii, este utilă
structurarea acestora, după modelul clasificării serviciilor turistice1.

A. În raport cu importanţa în consum şi motivaţia cererii, serviciile turistice pot fi:

- de bază, adică serviciile destinate satisfacerii unei nevoi generale (transport,
cazare, alimentaţie) sau a unei nevoi specific turistice ce reprezintă motivaţia de
bază a călătoriei, ca: vânătoare, pescuit, hipism, schi, etc. şi la care turistul nu
poate renunţa.
- complementare ori suplimentare. Acestea vizează, în general, fie o mai bună
adaptare a prestaţiei de bază la nevoile turiştilor fie o ocupare plăcută, agreabilă
a timpului liber (informaţii, activităţi cultural – sportive –organizare sau
procurare bilete, închirieri de obiecte, parcare, supraveghere copii şi altele).

Conform Ordinului Ministerului Turismului nr. 510/2002 privind aprobarea

Normelor metodologice şi a criteriilor privind clasificarea structurilor de primire
turistice, la toate tipurile de structuri de primire cu funcţiuni de cazare turistică este
obligatorie oferirea unei game diversificate de servicii suplimentare, cuprinse în tariful
de cazare sau cu plata separat, despre care turiştii trebuie informaţi, astfel:
- la unităţile de 4 şi 5 stele - cel puţin 18 servicii ;
- la unităţile de 3 stele - cel puţin 15 servicii ;

1
Florina Bran, Dinu M, Tamara Simon, Economia turismului si mediul inconjurator, Editura Economica,
1998

72
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU
- la unităţile de 2 stele - cel puţin 10 servicii ;
- la unităţile de 1 stea - cel puţin 5 servicii .

In general, în cadrul pachetului turistic ponderea cea mai mare o deţin serviciile
de alimentaţie şi cazare, urmate de cele de transport şi de agrement. Raportul dintre
serviciile de baza şi celelalte servicii, ca şi în interiorul subgrupelor intre diferite
prestaţii, este diferit însă în funcţie de conţinutul formelor de turism practicate; de
exemplu, pentru turiştii automobilişti, serviciul de transport nu este inclus în prestaţie,
aceştia deplasându-se cu mijloace proprii; în cazul turiştilor care se deplasează cu cortul
sau cu rulota, ponderea serviciilor de cazare este nesemnificativă etc.

Tabelul nr. 5.1

Structura consumului turistic pe grupe de servicii
Grupa de servicii % în structura consumului
1 Transport 20- 25
2 Cazare ≈ 30
3 Alimentaţie ≈ 30
4 Agrement 10 -15
5 Alte servicii 5-10
Sursa: R. Minciu, Economia Turismului, Editura Uranus, Bucureşti 2000

B. După modul de formulare a deciziei de cumpărare a serviciilor agroturistice, se

întâlnesc:
- servicii ferme (cazare, masa), angajate anterior desfăşurării consumului turistic
- servicii spontane, solicitate în momentul în care turistul ia contact cu oferta.
Caracterul spontan este specific prestaţiilor suplimentare, dar se poate întâlni şi
pentru prestaţiile de bază în situaţia turistului pe cont propriu.

C. În funcţie de relaţiile financiare dintre prestatori şi beneficiari, serviciile

agroturistice pot fi:
- cu plată (majoritatea serviciilor), aceasta realizându-se anterior prestaţiei,
simultan sau posterior acesteia;
- gratuite sau sub forma unor facilitaţi. Costul lor este fie suportat din cheltuielile
generale ale organizatorilor de turism fie este inclus în preţul prestaţiilor de
baza, gratuitatea fiind astfel efectivă sau aparentă. Prestaţiile gratuite (gratuităţi
sau scutiri de taxe pentru copii, discount-uri pentru cumpărarea de produse,
abonamente la serviciile de agrement etc.) au drept scop stimularea circulaţiei
turistice.

D. După natura lor, se poate face delimitare între:

- serviciile specifice, generate de desfăşurarea propriu-zisa a activităţii
agroturistice
- servicii nespecifice, rezultat al existenţei unei infrastructuri economico-sociale
regionale sau comunale, care se adresează în egală măsură turiştilor cât şi
73
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU
rezidenţilor (transport în comun, telecomunicaţii, reparaţii-întreţinere, asistenţă
medicală etc.).

SERVICII TURISTICE

Specifice Nespecifice

De baza Complementare

Transport Informare Transport în comun

Organizarea
Cazare voiajelor Telecomunicaţii

Alimentaţie Intermediere Reparaţii-întreţinere

Agrement Asistenţă medicală

Cultural-artistice
Cu caracter special
Igienă şi întreţinere fizică
Diverse Distribuirea apei, gazelor, energiei electrice
şi termice

Model de structurare a serviciilor turistice

după Florina Bran si colaboratorii, 1998

74
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

5.4. Caracteristicile serviciilor agroturistice

Serviciile agroturistice prezintă o serie de caracteristici, unele dintre ele comune
tuturor componentelor terţiarului, altele specifice numai serviciilor turistice.

Caracteristici de ordin general

1. Serviciile agroturistice prezintă un caracter imaterial, ceea ce înseamnă
că acestea există numai în forma potenţială şi se concretizează numai în contact cu
cererea.
Aspectul imaterial face ca serviciul turistic să fie impalpabil, intangibil, să nu
poată fi văzut, încercat, gustat etc. Datorită acestei caracteristici, evaluarea serviciului
agroturistic să fie dificilă şi adesea subiectivă, spre deosebire de produs, care există prin
el însuşi.
Această caracteristică generează o serie de avantaje în organizarea activităţii, în
sensul eliminării sau simplificării unor probleme de circulaţie, dar creează şi dificultăţi,
cele mai multe fiind legate de comercializarea vacanţelor. Astfel, neavând posibilitatea
să cunoască serviciile sau să le evalueze înainte de cumpărare, turistul manifestă
neîncredere şi, corespunzător, reţineri în formularea deciziei de cumpărare. În aceste
condiţii, sunt necesare deopotrivă eforturi de informare a cererii şi de stimulare a ei,
publicităţii revenindu-i, în această privinţă, un rol important.

2. Nestocabilitatea (perisabilitatea) reprezintă o altă caracteristică a serviciilor

în general şi prin urmare a serviciilor turistice şi agroturistice. Aceasta este strâns legată
de caracterul nematerial al serviciului, ceea ce înseamnă că serviciile nu pot fi stocate şi
păstrate în vederea unui consum ulterior. Această caracteristică poate determina o serie
de neajunsuri în asigurarea echilibrului ofertă-cerere şi realizarea efectivă a serviciilor:
serviciile odată oferite dar neutilizate reprezintă pierderi de mijloace umane şi materiale
(ca de exemplu oferta de locuri de cazare), ele neputând fi păstrate. De asemenea, dacă
la un anumit moment sau într-un anumit loc, cererea de servicii este mai mare decât
oferta, acesta va putea conduce la creşterea preţurilor şi/sau la nesatisfacerea cererii
pentru unele categorii de clienţi.
O serie de strategii sunt utilizate de către operatorii din turism în scopul
sincronizării între cererea şi oferta de servicii: preţuri diferenţiate (preţuri mai scăzute în
extrasezon), servicii complementare, sisteme de rezervare etc., ca pârghii pentru
reglarea cererii; angajările cu timp parţial (angajări temporare, sezonieri etc.), ca soluţii
pentru reglarea ofertei.

3. Coincidenta simultaneităţii producţiei şi consumului serviciilor

agroturistice în timp şi spaţiu:
Prestaţiile turistice impun, pentru realizarea lor efectivă, prezentă în acelaşi loc a
prestatorului şi beneficiarului, simultaneitatea execuţiei şi consumării serviciilor. Orice
neconcordanţă de timp sau loc se soldează cu pierderi de ofertă şi/sau cereri neacoperite.

75
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU
4. Prin modul de desfăşurare, serviciile agroturistice sunt indispensabile de
persoana
prestatorului. Din această caracteristică decurg o serie de particularităţi în organizarea
şi realizarea activităţii turistice.
- Calitatea serviciului agroturistic depinde de nivelul pregătirii lucrătorului, de
maniera în care acesta îşi îndeplineşte atribuţiile. Realizarea unor servicii
agroturistice de calitate impune, prin urmare, ridicarea permanentă a nivelului
calificării şi a conştiinţei lucrătorului din agroturism.
- Dependenţa de persoana prestatorului determină o pondere mare a cheltuielilor
de muncă vie, mai mare decât în alte ramuri ale sectorului terţiar. Dacă în
celelalte sectoare economice, odată cu pătrunderea progresului tehnic, asistăm la
reducerea forţei de muncă, agroturismul rămâne un domeniu în care prezenţa
lucrătorului continuă să fie importantă, atât prin specificul activităţilor, cât şi
datorită psihologiei consumatorului – turist. S-au înregistrat într-adevăr, în
ultimii ani, unele realizări în privinţa utilizării calculatoarelor pentru efectuarea
operaţiunilor de rezervare a camerelor, în alte operaţiuni desfăşurate în spaţiile
de cazare, în evidenţa cheltuielilor turiştilor de-a lungul sejurului. De asemenea,
în sectorul alimentaţiei, are loc un proces de industrializare şi respectiv de
mecanizare a producţiei de preparate culinare destinate turiştilor (catering).
Pătrunderea progresului tehnic este însă moderată.

Caracteristici de ordin specific:

1. Serviciile groturistice se pot individualiza/particulariza la nivelul grupului sau
chiar al persoanei. Motivaţiile foarte variate ale cererii turistice, ca şi
comportamentul diferit al turiştilor faţă de fiecare componenta a prestaţiei
conduc la realizarea unor servicii adaptate specificului fiecărui client. O
asemenea individualizare este mai evidentă în situaţia turiştilor pe cont propriu;
în cazul formelor organizate ale turismului, particularizarea se realizează la
nivelul grupului.
2. Sectorul turistic înregistrează ritmuri de creştere superioare evoluţiei de
ansamblu a economiei, urmând îndeaproape evoluţia cererii, serviciile
agroturistice caracterizându-se astfel printr-un înalt dinamism, prin sensibilitate
la evoluţiile înregistrate în dezvoltarea economico-socială şi de asemenea la
schimbările comportamentale.
3. Serviciile turistice/agroturistice manifestă o puternică fluctuaţie sezonieră –
rezultat al oscilaţiilor cererii turistice, al concentrării acesteia în anumite
perioade (vezi caracteristici cerere turistică).
4. Complexitatea reprezintă o altă trăsătură a prestaţiei agroturistice. Produsul
agroturistic este rezultatul diferitelor combinaţii între condiţiile naturale şi
antropice (geografie, de climă, de istorie, de cultura şi civilizaţie) specifice
fiecărei ţări sau zone şi serviciile (transport, cazare, alimentaţie, agrement etc.)
furnizate. Aceste elemente pot intra în proporţii diferite în alcătuirea produsului
final, după cum se şi pot substitui. Existenţa unei multitudini de posibilităţi de
76
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU
combinare şi substituire a elementelor constitutive permite realizarea unei largi
palete de produse agrouristice.

5. Existenta unei multitudini de etape în desfăşurarea procesului agroturistic.

Fiecare dintre acestea are o contribuţie la realizarea obiectivelor activităţilor
agroturistice şi reclama ca atare o atenţie deosebită prin respectarea unor
principii de calitate specifice.

o Etapa promovării şi comunicării

În această etapă are loc determinarea tipologiei turiştilor potenţiali,
comunicarea unei imagini de calitate prin intermediul unor mesaje exacte,
facilitatea rezervării; menţinerea contactului cu turiştii.
o Etapa de primire, orientare şi informare
Această componentă este determinantă pentru calitatea unei destinaţii
agroturistice şi constă în crearea unei impresii favorabile turiştilor,
dobândirea siguranţei că ei înţeleg destinaţia, că se comportă de o manieră
responsabilă cu privire la aceasta şi că dispun de suficiente informaţii pentru
a profita cât mai mult de sejurul respectiv.
o Etapa de cazare
Cele mai multe ferme şi pensiuni agroturistice sunt de dimensiuni reduse şi
au un caracter de întreprindere familială. Este foarte important să se acorde o
atenţie deosebită gamei unităţilor de cazare, nivelului lor de echipare,
calităţii serviciilor furnizate, felului în care acestea reflectă specificitatea
rurală a destinaţiei.
o Gastronomia şi vânzarea produselor locale
Produsele alimentare şi artizanatul local pot constitui o caracteristică
originală a unei arii agroturistice. Ameliorarea calităţii acestora şi a manierei
în care sunt prezentate, îmbogăţesc nu numai experienţa turistului, dar pot
avea un impact favorabil direct asupra economiei locale şi al peisajului
agricol.

o Agrement & Divertisment

Zonele rurale şi arealele agroturistice oferă cu generozitate evenimente şi
atracţii, de anvergură mică într-adevăr, ce reflectă deseori patrimoniul şi
mediul înconjurător al regiunii. Este importantă combinarea acestor
experienţe şi promovarea acestora de o manieră originală. Cererea rapidă
înregistrată în ultimii ani referitor la posibilităţi de divertisment în mediul
rural reclamă existenţa unor echipamente suficiente pentru a răspunde
acestor interese.
o Mediul şi infrastructura
Turiştii se aşteaptă ca pe lângă existenţa unor echipamente şi servicii
specifice, mediul rural să dispună de un cadru propice pentru relaxare, uşor
de vizitat, cu magazine şi alte servicii corespunzătoare.
77
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

5.5. erviciile de Promovare şi Comunicare

Principiul de bază în desfăşurarea acestor servicii îl constituie centrarea
demersurilor asupra aşteptărilor turiştilor, grija de a le comunica o imagine exactă a
destinaţiei şi de a stabili un dialog permanent cu aceştia cu scopul de a-i fideliza.
Comunicarea nu va consta numai în transmiterea unei imagini care ar putea să atragă
turiştii, aceasta imagine trebuie să fie exactă pentru ca realitatea să poată să fie la
înălţimea aşteptărilor sau chiar să le depăşească.
Aceste servicii trebuie sa acopere şi furnizarea unui sistem de rezervare:
datorită caracterului dispersat al produsului agroturistic din zonele rurale, turiştii
potenţiali pot întâmpina anumite greutăţi în efectuarea rezervărilor. Este foarte posibil
ca fermele/pensiunile agroturistice să nu dispună de permanenţă telefonică. În
numeroase destinaţii agroturistice europene, grupurile de pensiuni/ ferme utilizează un
sistem de transfer astfel încât să nu piardă nici un client.

5.6. erviciile de primire, orientare şi informare

Furnizorii de servicii agroturistice trebuie să procedeze astfel încât turiştii să se
simtă ca acasă într-o anumită destinaţie, să fie informaţi despre toate posibilităţile ce le
stau la îndemână pentru a beneficia de un sejur de calitate. Acest factor joacă un rol
esenţial în realizarea obiectivelor strategice, precum creşterea duratei sejurului sau
creşterea încasărilor pe persoană sau de ce nu a probabilităţii unui nou sejur.
Este prin urmare necesar ca aceste servicii sa acopere difuzarea unei bune
documentaţii către turişti. Odată turiştii sosiţi, materialele de informare pe care le
primesc trebuie să privilegieze utilitatea practică mai degrabă decât proiectarea unor
visuri. Calitatea acestor materiale constă în mai mult în eficacitate decât în aparenţă
(imagine).
Tot în cadrul acestor servicii de primire, orientare şi informare a turiştilor,
furnizorii de servicii agroturistice ar trebui să acorde o atenţie mărită sistemului de
semnalizare-indicatoare. Proasta semnalizare este una din principalele surse de
reclamaţii a turiştilor din mediul rural. O problemă este desigur că autoritatea
responsabilă cu semnalizarea nu este întotdeauna şi un partener activ al furnizorilor de
servicii agroturistice. Promovarea unei dezvoltări durabile a agroturismului, înseamnă
că semnalizarea să fie considerată şi tratată de o manieră sistematică iar prezenţa unor
panouri indicatoare de-a lungul voiajului prin arealul respectiv apare ca evidentă.
Utilizarea tehnicilor moderne de informare şi comunicare este un principiu de
considerat în realizarea acestor servicii. Pătrunderea tehnologiilor moderne de difuzare a
informaţiilor nu este decât la debutul sau în ariile rurale. Totuşi trebuie avut în vedere că
ariile rurale, fermele agroturistice vor trebui să răspundă aşteptărilor clienţilor şi în acest
domeniu.

78
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU
5.7. erviciile de cazare
Serviciile de cazare reprezintă, alături de cele de transport, alimentaţie şi
agrement una dintre prestaţiile de bază solicitate de turist şi totodată un factor important
de diferenţiere şi stimulare a cererii agroturistice contribuind în mod hotărâtor la
prezenta turiştilor în zona respectiva. Serviciul de cazare reprezintă activitatea de
utilizare a structurii de primire turistice cu funcţiuni de cazare turistică1 în vederea
asigurării înnoptării şi odihnei turiştilor, pe o anumită durată de timp, în baza unor tarife
determinate, diferenţiate în funcţie de gradul de confort oferit şi de perioada din an
(sezonalitate) în care sunt solicitate.
Pensiunile turistice sunt structuri de primire turistice, având o capacitate de
cazare de până la 10 camere, totalizând maximum 30 de locuri în mediul rural, şi până
la 20 de camere în mediul urban, funcţionând în locuinţele cetăţenilor sau în clădiri
independente, care asigură în spaţii special amenajate cazarea turiştilor în condiţiile de
pregătire şi servire a mesei.
Pensiunile agroturistice sunt pensiunile turistice care pot asigura o parte din alimentaţia
turiştilor cu produse din producţia proprie.
Pensiunile agroturistice se clasifică după caracteristicile constructive,
amplasament, calitatea lor şi complexitatea dotărilor şi diversitatea serviciilor pe care le
oferă. Aşa de exemplu, la ora actuala în tara noastră, pensiunile agroturistice sunt
clasificate în cinci categorii de confort, numerotate de la 1 la 5; cele cu 5 margarete au
gradul de confort cel mai ridicat şi invers.
Întrucât aproape jumătate din timpul efectiv de vacanţă al turistului este cheltuit
în incinta structurii de cazare, este foarte important, pentru calitatea experienţei trăite de
către turist într-o anumită arie agroturistică, ca acest serviciu de cazare să răspundă sau
să depăşească aşteptările sale. Tendinţele pieţei indicate de anumite studii europene
arată că turiştii din arealele agroturistice aşteaptă:
- o gamă largă de tipuri de unităţi de cazare (ferme, pensiuni, exploataţii,
locuri de campare);
- pentru fiecare tip de unitate de cazare, un anumit tip de confort şi
echipamente care evoluează ca şi calitate;
- de preferinţă, cazare într-un cadru cu o arhitectură atrăgătoare ce reflectă
patrimoniul rural al regiunii, în ceea ce priveşte concepţia şi decorul.
Acest lucru înseamnă promovarea acelor unităţi de cazare ce nu defigurează
peisajul, bazate pe restaurarea unor edificii vechi. Implantarea de noi unităţi de cazare -
pensiuni, moteluri – în areale de o mare valoare naturală (faună, floră, peisaj) a pus
nenumărate probleme în foarte multe bazine agroturistice din Europa. În anumite areale
agroturistice ale Europei există o politică restrictivă referitoare la noile construcţii,
accentul punându-se pe viabilitatea clădirilor existente şi a şanselor ca acestea să
furnizeze servicii de calitate. O asemenea politică prezintă de asemenea avantaje pentru
mediu.

1
Lege nr. 755 din 12/27/2001 aprobarea O.G. 58/1998 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de
turism în România
79
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU
Există de asemenea exemple referitoare la furnizarea de asistenţă în domeniul
conceperii decoraţiunilor pentru fermele şi pensiunile agroturistice: servicii de
arhitectură furnizate cu scopul asigurării respectării stilului local şi utilizării materialelor
autentice locale.
Zonele agroturistice trebuie să răspundă nevoilor turiştilor referitoare la cazare şi
să surprindă oportunităţile privind calitatea şi diferitele tipuri de cazare (pensiune,
fermă, spaţiu de campare etc) : amatorii de agroturism caută o primire călduroasă, un
caracter şi o atmosferă de ţară, dar de asemenea un nivel de confort din ce în ce mai
ridicat.

80
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU
Evoluţia structurilor de primire turistică
Tabelul nr. 5.2.
Tip de unitate
turistică 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000

Total 3213 3329 3277 2682 2840 2905 2965 3049 3127 3250 3121
Hoteluri şi 830 822 856 890 924 929 924 935 933 931 934
moteluri
Hanuri 131 107 89 31 20 21 20 20 19 22 23
Cabane 226 191 190 171 179 175 170 174 169 165 161
Campinguri şi 217 186 142 139 133 141 137 137 138 142 140
căsuţe
Vile şi bungalouri 1551 1828 1817 1225 1279 1324 1308 1275 1203 1145 1066
Tabere şi unit. 227 192 183 180 183 186 188 184 179 176 172
şcolare
Locuinţe 31 3 - - - - - - - - -
contractate cu
cetăţenii
Pensiuni turistice - - - 16 116 128 155 160 270 322 361(*
Sate de vacanţe - - - - 1 1 1 1 1 1 1
Pensiuni - - - - - - 61 159 213 341 240
agroturistice
Spatii cazare pe - - - - - 1 4 4 5 5
nave
Sursa: Statisticile C.N.S.
(* Pensiuni turistice rurale şi urbane
(** Pensiunile agroturistice s-au înregistrat statistic începând cu sfârşitul trimestrului III 1994

81
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

Tabelul nr.5.3:
Unităţile de cazare turistice pe categorii de confort în anul 2002
Tip unitate Total din care:
5 stele 4 stele 3 stele 2 stele 1 stea neclasificate
Total, din care: 3338 5 91 290 1090 1108 664
Hoteluri 837 2 14 91 388 259 57
Moteluri 137 - - 5 53 50 12
Hoteluri pt tineri 1
Hanuri 16 - - - - - 22
Vile turistice 878 3 69 111 177 261 257
Cabane 165 - - 4 19 59 83
Campinguri 75 - - 2 10 45 18
Tabere copii 176 - - - - - 176
Pensiuni turistice 322 - 7 44 191 77 3
Sate de vacanta 1 - - - 1 - -
Bungalouri 267 - - 11 35 221 -
Unităţi tip căsuţă 67 - - - 5 24 38
Pensiuni agroturist 341 - - 21 210 110 -
Spatii cazare pe 5 - 1 1 1 2 -
nave

Sursa: Turismul Romaniei – Breviar Statistic, C.N.S., 2003

82
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

Importanţa serviciilor de cazare este evidentă pentru formularea deciziei de

cumpărare a unui anumit pachet de servicii turistice.Referitor la acest aspect putem
evidenţia existenţa unor zone, de altfel deosebit de bogate în obiective turistice, dar care
rămân în afara interesului turiştilor datorită echipării necorespunzătoare sau lipsei unor
condiţii minime de cazare, şi zone, mai puţin dotate din punct de vedere al resurselor, dar
solicitate de către turişti pentru confortul pe care îl oferă. Cunoaşterea acestui aspect al
relaţiei turism - structura de cazare are o deosebită valoare pentru identificarea
potenţialului de dezvoltare al pensiunilor agroturistice.
Competitivitatea cazării, ca element al pachetului turistic este determinată atât de
factori materiali, obiectivi ca:28
- existenţa unor spaţii adecvate şi a dotărilor necesare asigurării odihnei şi igienei
turistului;
- existenţa unor spaţii special amenajate pentru primirea turiştilor, organizarea unor
întâlniri cu prieteni şi de afaceri;
- calificarea personalului;
- curăţenia;
- confortul.
precum şi de anumiţi factori subiectivi:
- ambianţa;
- nivelul clientelei;
- personalităţi ce au vizitat unitatea;
- istoria şi povestea unităţii.

5.8. erviciile de alimentaţie

Alimentaţia reprezintă una dintre laturile importante ale servirii turistice care, deşi
îndeplineşte o funcţie de bază, nu este obligatoriu prezentă în toate pensiunile
agroturistice. Odată introdusă în pachetul agroturistic, calitatea şi originalitatea acestei
componente, influenţează conţinutul şi atractivitatea ofertei cu implicaţii asupra
dimensiunilor şi orientării fluxurilor turistice.

Descoperirea specialităţilor culinare, a alimentelor tradiţionale locale din arealele

agroturistice poate constitui o experienţă originală pentru turişti. Prin intermediul
acestora destinaţiile locale pot demonstra calităţile particulare şi originalitatea lor.
Studiile arată că turiştii sunt interesaţi nu numai de calitatea generală a hranei, ci din ce în
ce mai mult de descoperirea specialităţilor locale.

Funcţiile îndeplinite de serviciile de alimentaţie în cazul turismului:

- funcţia de nutriţie (hrana): deţine aproximativ 60% din totalul cererilor.
Prin această funcţie, serviciul de alimentaţie se adresează turistului
obişnuit în scopul satisfacerii unei cereri fiziologice, fundamentale. Ca
urmare, organizarea activităţii, nivelul preţurilor etc. trebuie să răspundă
atributelor de rapiditate şi accesibilitate.

28
J.P. Flipo, le management des enterprises de services, Les Editions dÓrganisation, Paris, 1984, p. 96.

83
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

- Funcţia de loisir: reprezintă până la 25% din motivele de solicitare ale

turiştilor. Răspunde nevoilor manifestate de consumatorii cu o condiţie
materială peste medie.
- Funcţia de convivialitate, apreciată de 15% din consumatori, fiind
apropiată prin conţinut, motivaţie, caracteristicile clientelei de cea de
loisir, îndeplinirea lor fiind condiţionată de ambianţa unităţilor, varietatea
bucătăriei, calitatea serviciilor suplimentare etc.
- Funcţia de afaceri, cu o pondere din ce în ce mai mare, se referă la
crearea cadrului propice unor întâlniri sau negocierilor şi la organizarea
festivităţilor legate de anumite evenimente.

Serviciile de alimentaţie din turism trebuie să răspunde anumitor cerinţe:

 Să fie prezente în toate momentele – cheie ale consumului turistic:
Serviciul de alimentaţie reprezintă principala cale de satisfacere a nevoii
cotidiene de hrană pentru toate categoriile de turişti, indiferent de modul în
care au angajat prestaţia turistică şi de particularităţile acesteia. Prin
urmare apare necesitatea accesării acesteia în cadrul momentelor cheie
specifice (punctelor de îmbarcare, mijloace de transport, locuri de
destinaţie şi de sejur, locuri de agrement) în funcţie de forma de turism.
 Necesitatea corelării cu particularităţile formei de turism , de ex.emplu
regim alimentar consistent, bogat în proteine şi glucide pentru amatorii de
sporturi de iarnă care depun eforturi mari, sau bogat în vitamine şi lichide
pentru amatorii curei heliomarine, regim alimentar specific vacanţelor
gastronomice etc.
 Necesitatea de a răspunde în egală măsură cerinţelor turiştilor
autohtoni şi străini. Datorită existenţei unor diferenţe substanţiale în
tradiţia culinară a diferitelor zone, este recomandată o bună informare cu
privire la aceste tradiţii şi o adaptare a serviciilor la specificul cerinţelor
clientelei, dacă obiectul vacanţei nu este, în mod expres, cunoaşterea
gastronomiei specifice. Astfel, în structura produselor comercializate
trebuie să fie prezente preparate din bucătăria zonei de provenienţă a
turiştilor, a celor specifice zonei pe care aceştia o vizitează şi a unora
neutre (comune majorităţii bucătăriilor lumii).
 Sa reprezinte un element de selecţie a destinaţiilor de vacanţă (atunci
când celelalte componente ale ofertei sunt comparabile şi sensibil
apropiate) sau chiar motivaţia principală a călătoriei. Prin originalitate şi
diversitate (vacanţa pescărească, vânătorească, de degustări de vinuri) arta
culinară poate constitui o atracţie pentru toate segmentele de consumatori,
de la cunoscători şi experţi la amatori, de la gurmanzi la oameni obişnuiţi.
Produsul agroturistic, având drept principală motivaţie gastronomia, este o
tendinţă din ce în ce mai evidentă şi a generat o formă nouă de vacanţă,
cunoscută sub denumirea de “vacanţă gastronomică” (pescărească,
vânătorească etc.), cu atractivitate unanim recunoscută.
 O trăsătura specifică pentru agroturism: să ofere la cerere produse
specifice fermei/ariei turistice respective, în condiţii stricte de calitate şi

84
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

de respectare a igienei. În cadrul pensiunilor de 4-5 flori, 20% din

alimente trebuie sa provină din surse locale.

Prezenţa produselor locale în cadrul serviciilor de alimentaţie agroturistice

Utilizarea produselor locale pentru îmbogăţirea experienţei turiştilor şi susţinerea
economiei locale este eficientă dacă se implementează prin mijloace creative care să
favorizeze posibilităţile de cumpărare de către turişti:
 distribuire şi promovare în puncte de vânzare - „magazine ale
fermierilor”;
 evenimente promoţionale: Târgurile locale care beneficiază de o
promovare specială constituie debuşee importante pentru fermieri
oferind în acelaşi timp o experienţă plăcută turiştilor;
 organizarea de vizite şi circuite. Acestea deschid posibilităţile de
vânzare directă la fermă, de întâlnire a producătorilor şi de asistare la
procesul de producţie oferind astfel o experienţă plăcută turiştilor.
Dezvoltarea de puncte de vânzare ale produselor teritoriului poate creşte
considerabil partea cheltuielilor turiştilor reţinută de economia locală, susţinându-se astfel
comerţul tradiţional în bazinele agroturistice. Acest lucru încurajează agricultorii în
păstrarea practicilor tradiţionale şi a peisajelor (livezi, vii, păşuni), cu efecte pozitive
asupra mediului, menţinerea acestor tipuri de peisaje pe care turiştii le apreciază şi speră
să le întâlnească în arealele agroturistice. Spre exemplu în Bregenzerwald (Austria) a fost
utilizată brânza ca temă principală a unei oferte agroturistice. „Drumul brânzei” a fost
creat prin asocierea exploataţiilor agricole, unităţilor mici de prelucrare tradiţională,
punctelor de vânzare şi restaurantelor. Aceştia au convenit asupra unor norme de calitate
şi asupra unei campanii comune de publicitate a arealului.

Stimularea dezvoltării produselor locale se poate face, prin următoarele direcţii:

- crearea de grupuri specializate: producători agroalimentari şi artizani se pot
constitui şi grupuri (profesionale şi interprofesionale) organizate în reţele locale;
- filiere de calitate, control şi formare . Consultanţi externi ai calităţii pot
exprima examina fiecare etapă a procesului de producţie şi furniza asistenţă pentru
ameliorarea calităţii (filiere de la fermă, transformator, detailist sau restaurant,
specializate în anumite produse ale teritoriului – pâine, carne de porc, carne de miel –
care să fie promovate turistului ca specialităţi locale de calitate).
- crearea de mărci ale teritoriului care să fie aplicate fie unor produse particulare
(pâine, brânză etc) fie tuturor produselor unui anumit grup sau asociaţii.
- dezvoltarea vânzării produselor locale către turişti.

O alta direcţie prin care se poate promova bucătăria locală şi valorificarea

produselor tradiţionale o reprezintă încurajarea restaurantelor în a pregăti o bucătărie
tradiţională, prin: elaborarea de criterii de calitate şi reţete tradiţionale; organizarea de
programe de pregătire pentru bucătari şi chelneri, nu numai în domeniul obţinerii
preparatelor dar şi în acela al comunicării acestor informaţii către turişti; organizarea unor
concursuri gastronomice; alcătuirea unei liste a restaurantelor din areal ce participă la
astfel de acţiuni de documentare şi publicitate.

85
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

5.9. ervicii de agrement

Agrementul poate fi definit ca fiind ansamblul mijloacelor, echipamentelor,
evenimentelor şi formelor capabile să asigure individului sau unei grupări sociale o stare
de bună dispoziţie, de plăcere, să dea senzaţia unei satisfacţii, a unei împliniri, să lase o
impresie şi o amintire favorabilă.29
Este foarte important să se evite uniformizarea atracţiilor şi a evenimentelor;
turiştii voiajează pentru a trăi noi experienţe. Reacţiile primite din partea turiştilor arată
că aceştia doresc vizitarea unor areale şi implicarea în anumite activităţi care reflectă
atmosfera locală, particularităţile locale şi patrimoniul, activităţi care să fie recreative şi
educative. Se contribuie astfel la realizarea dezideratului de odihnă activă, generat de
exigenţele turistului contemporan cu privire la satisfacerea nevoilor sale fizice şi psihice,
la maniera de petrecere plăcută şi instructivă a timpului liber.
Calitatea unei destinaţii depinde în mare parte de existenţa atracţiilor şi
evenimentelor care să permită turiştilor antrenarea în ocupaţii plăcute. Numeroase zone
agroturistice suferă de lipsa unor atracţii corespunzătoare. Chiar dacă un număr ridicat de
turişti aleg arealele agroturistice pentru a se putea bucura de peisaj, de patrimoniu, un
procent din ce în ce mai mare al turiştilor caută activităţile de divertisment, motivate prin
evoluţia către un stil de viaţă activ. Presupunând însă un anumit cost, aceste activităţi
trebuie promovate numai după înţelegerea exactă a aşteptărilor turiştilor, a cererii lor (de
exemplu amenajarea unor terenuri de golf, centre de echitaţie etc.).
Conţinutul vacanţelor nu se mai poate rezuma astăzi la a oferi turiştilor doar
condiţii de cazare şi servire a mesei. Agrementul se constituie astfel ca un element
fundamental pentru satisfacerea nevoilor turiştilor, ceea ce îi conferă statutul de
componentă de bază a prestaţiei turistice. De altfel, acest punct de vedere este frecvent
argumentat în literatura de specialitate şi întâlnit în limbajul organizatorilor de turism din
ţările cu tradiţie în acest domeniu.
Trebuiesc menţionate aici şi părerile conform cărora agrementul constituie o
activitate suplimentară. Dar dacă, de exemplu, în privinţa tratamentului balnear nu există
nici un dubiu privind recunoaşterea rolului şi locului său în structura produsului turistic,
tot aşa ar trebui interpretate lucrurile şi în cazul prestaţiilor cu rol recreativ; pentru schior,
de exemplu, prezenţa zăpezii, a amenajărilor pentru practicarea schiului, a instalaţiilor
mecanice de urcat este tot atât de importantă ca şi a condiţiilor de cazare şi masă; situaţia
este asemănătoare şi pentru amatorii de sporturi nautice, de vânătoare, echitaţie, toate
aceste demonstrând că agrementul este o componentă de baza a produsului turistic30.
Cererea pentru agrement pe perioada vacantei a căpătat chiar statut de motivaţie
turistică propriu-zisa, conducând la apariţia unor noi tipuri de vacante: schi, alpinism,
echitaţie, vânătoare, pescuit, iahting, gastronomie etc.
Agrementul reprezintă un element fundamental în satisfacerea nevoilor turiştilor,
indiferent de vârsta sau profilul socioeconomic al turiştilor. Noile stiluri de viata
influenţează considerabil astăzi tipul cererii şi al produselor turistice. Sunt din ce în ce
mai valorizate relaţiile dintre oameni, dintre oameni şi natura, satisfacţia de a participa la
activităţile în aer liber, aspectele ecologice, gândirea estetica, ameliorarea cunoştinţelor.
Acestea îşi găsesc un răspuns în vacantele active şi turismul cu tema.

29
O. snack, P. Baron, N. Neacşu, Economia turismului, Ed. Expert, 2001, Bucureşti
30
Rodica Minciu, op. cit., 2001

86
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

Călătoriile cu temă şi vacanţele active nu sunt însă forme noi de turism: până la
începutul secolului XX se călătorea cu un scop precis: pentru a face un pelerinaj, pentru a
învăţa o limbă străina, pentru a perfecţiona o educaţie culturală, socială, politică, pentru a
cunoaşte noi tehnici, pentru a practica un sport

Rolul serviciilor de agrement

În calitatea sa de componentă de bază a serviciului agroturistic, alături de
transport, cazare, alimentaţie, agrementul îndeplineşte o serie de funcţii particularizate
atât în raport cu nevoile turistului cât şi ale furnizorilor de servicii agroturistice.
În ceea ce-l priveşte pe turist:
a) agrementul vizează destinderea şi reconfortarea fizică şi psihică a
acestuia, divertismentul şi dezvoltarea capacităţilor sale. Activităţile de
agrement contribuie la crearea unei atmosfere de destindere, amuzament şi
comunicare, contribuind la îmbogăţirea bagajului de cunoştinţe ale turistului,
la realizarea unei odihne active, în deplin consens cu aspiraţiile şi exigenţele
turistului modern.

În ceea ce priveşte pe furnizorii de servicii agroturistice, agrementul

reprezintă:
b) factor de creştere a atractivităţii a pensiunilor şi arealelor agroturistice.
c) mijlocul principal de individualizare/diversificare a ofertei turistice.
d) o sursă importantă de încasări, de creştere a eficienţei economice a
activităţii prin stimularea circulaţiei turistice.
e) factor de diminuare a sezonalităţii, de prelungire a sezonului turistic;

Tipologia serviciilor de agrement

Prezentam una din cele mai expresive clasificări – în funcţie de conţinutul
acestora31:
- agrementul de pură deconectare – băi de soare şi mare, plimbări, drumeţia,
întâlniri cu rudele şi prietenii
- agrementul recreativ cuprinde – parcuri de distracţii generale sau tematice
(zoologic, rezervaţii naturale, parcuri naturale şi naţionale etc.
- agrementul comercial – efectuarea de cumpărături uzuale sau specifice
cadouri, suveniruri, articole de artizanat;
- agrementul orientat spre menţinerea unei forme fizice depline: fitness, de
înfrumuseţare. Pentru majoritatea europenilor şi americanilor (60%)
practicarea sporturilor - gimnastica, jogging – face parte din activităţile
cotidiene. Pensiunile agroturistice trebuie să permită continuarea acestora dar
şi deprinderea unor jocuri noi (tenis, volei, golf, înot, hipism) sau a unor
sporturi ce implică un anumit grad de dinamism.
- agrementul cultural - educativ - muzee, case memoriale, circuite culturale;
- agrementul gastronomic – expoziţii sau concursuri de artă culinară, circuite
tematice
- animaţia profesională – se adresează de regulă unui public specializat:
târguri, expoziţii, congrese, circuite având un conţinut industrial, agricol.
31
O. snack, P. Baron, N. Neacşu, op.cit.

87
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

În ceea ce priveşte agrementul desfăşurat în cadrul agroturismului, acesta are la

bază o serie de motivaţii ce s-ar putea sintetiza astfel :
- dorinţa de a încerca destinaţii ferite de aglomeraţia şi de stresul din mediul urban, prin
întoarcerea la natură;
- cunoaşterea modului de viaţă din spaţiul rural ;
- asimilarea de noi cunoştinţe privind cultura unei anumite zone ;
- alimentaţia naturală şi tradiţională
A apărut astfel o largă varietate de produse şi servicii ce poate fi oferită turiştilor
interesaţi de agroturism, a căror grupare în principalele categorii de atracţii ar fi: atracţii
fixe, evenimente şi servicii.
Atracţiile fixe
Reprezintă generatoare curente sau potenţiale ale agroturismului. Pot fi ferme
vechi, istorice al căror scop primar este acela de a atrage turiştii (în ţările unde a avut loc
o reducere a numărului de fermieri, ferme), pot fi facilităţi agricole existente şi unde
atragerea turiştilor nu reprezintă decât un scop secundar, scopul principal fiind producţia.
Evenimente
Acestea sunt ocazionate de diferite teme agricole, curente sau istorice.
Evenimentele au loc la o anumită dată sau într-un anumit sezon; în afara acestor perioade
au o capacitate limitată de a genera fluxuri turistice. Aceste evenimente funcţionează ca
atracţii/sau destinaţii, şi diferă de atracţiile fixe prin perioada de vizitare limitată. Se pot
include aici: târguri, expoziţii agricole, conferinţe, festivaluri, etc.
Serviciile
Putem include aici majoritatea categoriilor de servicii agroturistice:
- cazare şi alimentaţie: - Bed and Breakfast (B&B), self catering, ferme de vacanţă,etc.
- tururi agricole - asociate adesea cu facilităţile de producţie şi procesare (prelucrarea
laptelui, a vinului) cu peisaje tipice (bazine pomicole, viticole,etc.)
- Vânzări de produse – în general produse locale sau produse procesate la fermă şi
vândute la poarta fermei. Se mai pot include în această categorie operaţiunile directe de
cules (‘U pick’) sau produsele de artizanat
- Activităţi de recreere : vânătoare, pescuit, golf etc.;

88
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

Categoriile produselor şi serviciilor de agrement agroturistice

Atracţii fixe Evenimente Servicii
Ferme istorice Conferinţe Cazare
Ferme actuale Rodeo Tururi
Muzee agricole Târguri agricole Vânzări
Facilităţi de procesare Evenimente istorice Recreere
Festivaluri

O altă grupare a activităţilor de agrement prezente în cadrul turismului rural şi

agroturismului ar cuprinde:
b. Experienţe educaţionale:
- tururi şcolare;
- vizite în locuri de interes ale producţiilor agricole: muls, plantare, recoltare,
grădinărit, ferme organice;
- vizite la unităţile de procesare a produselor agricole: prepararea sucurilor naturale,
conservelor tradiţionale, brânzeturi;
- vizite la ateliere meşteşugăreşti, cooperative;
- vizite în cadrul pepinierelor pomicole, viticole etc.;
- degustare vinuri;
- cursuri de gastronomie specifică;
- expoziţii agricole;
- creşterea animalelor exotice;
- creşterea albinelor;
- vizitare mori de apă;
- vizite la distilării tradiţionale;
- vizite la capele, muzee;
- prezentare cazuri de arhitectură tipică;

b.) Activităţi în aer liber

- activităţi de agrement: călărie, vânătoare, pescuit, plimbări cu barca, sporturi
acvatice, escaladare montană;
- admirarea peisajelor: păduri, munţi, peşteri, văi, arii naturale care au fost
“vătămate” şi apoi recuperate;
- activităţi de observare a peisajelor, a florei şi faunei specifice / safari fotografic;
- camping / picnic;
- sporturi de iarna: sanie, schi etc.

c.) Vânzări directe ale produselor agricole:

- vânzări la fermă;
- standuri stradale;
- activităţi de recoltare directă a produselor (U-pick operations).

d.) Divertisment:
- Participarea la concerte sau evenimente speciale;
- Participarea la festivaluri sau târguri;
- Participarea la sărbători populare şi religioase precum şi la târguri agricole.

89
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

LISTA ORIENTATIVĂ

a serviciilor suplimentare ce pot fi prestate în structuri de primire turistice (anexa la

normele metodologice OMT nr 510/2002)

1. Servicii de reparaţii privind obiectele de uz personal:

- reparat îmbrăcăminte;
- reparat încălţăminte;
- repararea şi întreţinerea autoturismelor;
- reparat geamantane şi genţi;
- reparat umbrele.

2. Servicii de poştă, telecomunicaţii şi publicitate:

- convorbiri telefonice;
- telex;
- fax;
- racord la reţeaua internaţională de calculatoare;
- antenă satelit;
- program video intern, TV cablu;
- televizor;
- radio;
- vânzări de cărţi poştale, ilustrate, timbre poştale, reviste;
- vânzări de materiale de propagandă turistică (albume, ghiduri, diapozitive).

3. Servicii personale:
- frizerie;
- coafură;
- cosmetică;
- manichiură;
- pedichiură;
- gimnastică de întreţinere;
- exerciţii fizice şi cură pentru slăbire;
- spălătorie şi curăţătorie;
- curăţat încălţăminte.

4. Închirieri de:
- aparate de radio;
- frigidere;
- televizoare;
- paturi suplimentare;
- jocuri distractive (rummy, table, şah);
- echipament şi materiale sportive;
- săli de recepţie, simpozioane etc.;
- birouri pentru firme;
- birouri pentru oameni de afaceri;

90
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

- maşini de scris;
- maşini de calculat-calculatoare;
- instalaţii pentru traducere simultana;
- locuinţe pentru reprezentanţi de firme;
- locuri de garaj;
- biciclete şi triciclete;
- ambarcaţiuni (şalupe, bărci);
- articole de ştrand şi plajă (umbrele, şezlonguri, cearşafuri);
- autoturisme cu/fără şofer (rent-a-car);
- terenuri de sport;
- umbrele;
- articole de uz gospodăresc pentru campinguri;
- cazarmament suplimentar (pleduri, cearşafuri, perne etc.) în campinguri;
- maşini de călcat;
- maşini automate de spălat rufe în campinguri.

6. Servicii de educaţie fizică şi sport:

- înot; patinaj;
- schi;
- echitaţie;
- popice;
- gimnastică;
- alpinism;
- tenis de câmp;
- tenis de masă;
- tir cu arcul;
- schi nautic;
- şcoli pentru schi, patinaj, înot, tenis etc.

6. Servicii de cultură şi artă:

- organizare directa şi procurare de bilete pentru:
- spectacole teatrale;
- concerte;
- carnavaluri.

7. Diverse alte servicii:

- room service;
- spălat şi călcat lenjerie;
- spălat, călcat, curăţat obiectele turiştilor;
- comisionar-curier;
- lucrări de secretariat;
- multiplicări de documente;
- rezervări de locuri la hoteluri în alte localităţi;
- rezervări de locuri în unităţi de alimentaţie;

91
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

- parcaj auto;
- supraveghere copii, bătrâni;
- grădiniţă pentru copii;
- procurări de bilete de tren, avion;
- transport hotel-aeroport;
- piscine, saune;
- sala de fitness;
- solariu;
- masaj;
- organizare de banchete, recepţii, mese oficiale, nunti;
- servicii de ghid;
- tratamente geriatrice şi reumatismale;
- tratamente prin metode româneşti (Gerovital, Amar etc.) şi străine;
- asigurarea de medicamente pentru continuarea tratamentului ambulatoriu;
- organizarea de partide de pescuit;
- abonamente la mijloacele de transport pe cablu;
- bilete pentru mijloacele de transport în comun;
- plimbări cu căruţa, trăsura, sania etc.;
- schimb valutar;
- vânzări de mărfuri - puncte comerciale diverse (alimentare, farmacii, cadouri,
ziare, flori etc.);
- vânzări de excursii pe trasee interne şi externe;
- vânzări de locuri la diferite acţiuni specifice (seri folclorice, degustări de vinuri
etc.).

8. Servicii gratuite:

- informaţii privind prestarea unor servicii, mijloace de transport, spectacole, starea

vremii;
- încărcarea, descărcarea şi transportul bagajelor;
- trezirea clienţilor la ora solicitată;
- obţinerea legăturilor telefonice;
- păstrarea obiectelor de valoare;
- transmiterea de mesaje;
- predarea corespondenţei clienţilor;
- expedierea corespondenţei clienţilor;
- asigurarea de ziare, reviste în holuri;
- acordarea de medicamente şi materiale sanitare în cadrul primului ajutor în caz de
accidente;
- păstrarea obiectelor uitate şi anunţarea clienţilor;
- păstrarea bagajelor;
- comenzi pentru taximetre;
- expediere prin "retur" la domiciliu a scrisorilor sosite după plecarea clienţilor;
- facilitarea cazării pasagerilor an alte spatii de cazare din localitate;
- oferirea de material de propagandă şi informare turistică;
- servicii de parcare şi garare.

92
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

93
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

CAPITOLUL VI

Piaţa turistică

Având în vedere multiplele funcţii şi avantaje ale turismului rural şi

agroturismului, se poate conta pe o contribuţie importantă ale acestora la dezvoltarea unei
comunităţi rurale. Pentru maximizarea beneficiilor este însă necesară cunoaşterea
caracteristicilor şi înţelegerea mecanismelor de funcţionare ale pieţei, a mărimii, tipului,
elasticităţii, cererii specifice a serviciilor turistice. Toate acestea influenţează
caracteristicile strategiilor de dezvoltare privind turismul rural şi agroturismul.
Lipsa cunoştinţelor despre piaţă constituie cauza eşecurilor multor iniţiative în
domeniul agroturismului. Prezintă astfel o deosebită importanţă cunoaşterea de către
operatorii din turismul rural şi agroturism a caracteristicilor generale ale pieţei turistice, ca o
componentă a pieţei serviciilor, ale subpieţei agroturistice, ca o componentă a pieţei turistice,
modul specific de interacţionare dintre cerere şi oferta pe aceasta piaţă, tendinţele preţurilor şi
tarifelor practicate.

6.1. Conţinutul şi caracteristicile pieţei turistice

Piaţa turistică, ca parte integrantă a pieţei, în general, şi a pieţei serviciilor, în

particular are o serie de trăsături comune cu ale acestora, dar şi o sumă de caracteristici
proprii, dependente de specificul activităţii în acest domeniu.
Piaţa turistică ar putea fi definită, prin similitudine cu definiţia pieţei în general,
ca fiind reprezentată de totalitatea tranzacţiilor (actelor de vânzare-cumpărare) al cărui
obiect îl constituie produsele turistice, privită în conexiune cu relaţiile pe care le
generează şi spaţiul geografic şi chiar timpul în care se desfăşoară32.
Punând accentul pe cele două laturi corelative ale pieţei – oferta şi cererea –, piaţa
turistică ar poate fi definită şi ca sferă de confruntare dintre oferta turistică,
materializată în producţia specifică şi cererea turistică – expresie a nevoilor, dorinţelor
şi aspiraţiile clienţilor. Se evidenţiază în acest fel că cele două componente ale pieţei–
oferta şi cererea -, prin caracteristicile lor şi prin modalităţile concrete de echilibrare,
definesc specificul pieţei turistice, particularităţile sale în raport cu alte segmente.
Aşa cum am specificat mai sus, in vederea dezvoltării unor acţiuni cu impact
maxim în cadrul comunităţilor rurale ce pariază pe agroturism ca activitate alternativă, de
revitalizare a arealului respectiv, o importanţă mare o are cunoaşterea caracteristicilor
pieţii. Acestea sunt, în linii mari, similare pieţei turistice in general 33.
1. Complexitate, rezultat al faptului că produsul agroturistic (oferta) are un
conţinut aparte, fiind alcătuit din bunuri şi servicii, din elemente tangibile şi intangibile.
Acestea la rândul lor au o structură complexă, forme variate de concretizare ceea ce
accentuează această primă trăsătură a pieţei turistice.

32
C. Florescu, Marketink, Editura Independenta Economica, Braila, 1997.
33
Cea mai mare parte a ideilor acestui subcapitol se regaseste in Economia Turismului, Editura Uranus,
Bucuresti, 2001, autor Rodica Minciu

94
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

2. Caracter “peticit” (patch), fragmentat, determinat de multitudinea de

segmente, subpieţe rezultate din confruntarea ofertei cu cererea pe piaţa turistică. Acest
caracter fragmentat îl întâlnim atât la nivelul pieţei turistice cât şi în interiorul diferitelor
forme de turism. Multitudinea de segmente, de subpieţe specifice este generată de
varietatea formelor de manifestare a destinaţiilor turistice, fiecare dintre acestea cu
obiective şi strategii de atragere a turiştilor diferite, pe de o parte, şi de diversitatea
nevoilor şi dorinţelor turiştilor, pe de altă parte.
Conexiunea dintre acestea generează apariţia unor segmente de piaţă specifice:
- destinaţii agroturistice aflate în proximitatea centrelor urbane şi care primesc
fluxuri importante de turişti pe durata zilei. Problema importantă care apare în
aceste areale este cea a atragerii vizitatorilor pentru petrecerea cel puţin a unei
nopţi. Priorităţile ar fi şi cele referitoare la mediu, infrastructură, gestiunea
presiunii exercitate de turişti etc.
- destinaţii agroturistice tradiţionale de vacanţă care dispun de o anumită
capacitate de cazare şi de o infrastructură semnificativă. Priorităţile ar fi
pentru aceste areale ameliorarea ofertei şi reducerea impactului asupra
mediului.
- Pensiuni agroturistice din arealele protejate – Acestea încearcă să gestioneze
turismul, mediul şi economia rurală de o manieră integrată.
- Pensiuni agroturistice amplasate în areale al căror produs turistic
corespunde celui de sate istorice, cu un bogat patrimoniu istoric, arhitectural,
cultural sau industrial. Obiectivelor unor astfel de areale trebuie sa vizeze în
acest caz stabilirea de legături între atracţii şi comunitate, descoperirea şi
protecţia edificiilor, crearea mărcilor.
- Pensiuni agroturistice amplasate zone îndepărtate şi a căror atracţie rezidă în
faună, floră, caracter sălbatic. Problemele prioritare sunt accesibilitatea ariei,
transportul, serviciile locale, protecţia mediului.
- Pensiuni agroturistice amplasate în zone cu puternică vocaţie agricolă, zone
unde agricultura poate constitui principalul element de atracţie pentru turist.
Prioritatea ar fi furnizarea unor servicii de cazare în fermă/exploataţie,
dezvoltarea unei oferte turistice bazate pe gastronomie şi produse locale.
- Pensiuni agroturistice amplasate în zona de munte sau areale forestiere unde
există deja activităţi turistice bine stabilite dar care caută totuşi să-şi
diversifice şi să-şi dezvolte oferta. Principala prioritate ar fi coordonarea unui
sistem de cazare de o calitate mai bună, un turism activ, gastronomia, temele
referitoare la patrimoniu etc.

Pentru această diversitate de destinaţii rurale există, şi trebuie identificat cu

atenţie, un tip de turişti susceptibil sa fie atras de tipul specific de destinaţie (segmente
ţintă ale pieţei şi care se corelează cu propriile lor obiective strategice. Aceste segmentele
ale populaţiei vizate se diferenţiază la rândul lor pe baza unor caracteristici foarte diverse
precum vârsta, structura familială, venitul, obiceiurile, centrele de interes, originea,
mobilitatea, ceea ce determină acest caracter peticit al pieţei. Vom exemplifica mai jos
câteva posibile segmente ţintă precum şi aşteptările acestora acestora cu privire la
destinaţiile rurale:

95
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

 Excursioniştii, vizitatorii de o zi. Acest segment este foarte important şi se

dezvoltă în numeroase bazine agroturistice din jurul oraşelor. Aspectele esenţiale
urmărite de acest grup sunt: accesibilitatea, infrastructura, traficul, existenta unor
atracţii specifice.
 Turiştii ce prefera sejururi de durată scurtă. Această tendinţă este evidentă în
cea mai mare parte a zonei rurale a Europei; durata medie a sejurului este în
scădere în timp ce numărul de sejururi de scurtă durată este în creştere. Aceşti
turişti aspiră la realizarea unor experienţe de o calitate superioară în scurtul răgaz
de timp de care dispun.
 Turismul de tip familial. Interesul familiilor pentru turismul rural şi agroturism
variază în funcţie de ţară. În Germania, de exemplu, familiile au constituit
întotdeauna principala piaţă pentru cazarea la fermă. Totuşi acest segment al
turiştilor devine din ce în ce mai atent la calitate şi la preţ şi poate fi divizat în
funcţie de vârsta copiilor. Familiile cu copii foarte mici au tendinţa de a aprecia
zonele rurale dar au nevoi specifice în privinţa echipamentelor şi activităţilor
oferite.
 Persoanele în vârstă. Acest segment al populaţiei apreciază zonele rurale pentru
tradiţiile existente, pentru linistea si pacea degajată de aceste areale, dar sunt din
ce în ce mai exigente la condiţiile sanitare şi activităţile propuse. În general acest
segment caută un nivel de confort mai ridicat.
 Persoane având un centru de interes specific. În decursul ultimilor 10 ani,
asistăm la creşterea notabilă a practicilor de divertisment în mediul rural:
cicloturism, drumeţii tematice etc. Tot în acest segment vor fi încadraţi turiştii
care au un interes declarat pentru gastronomie, patrimoniul local şi alte teme
rurale.
 Grupuri şcolare. Foarte multe areale agroturistice pot propune un turism de grup
(şcolar sau de altă vârstă), sejururi tematice, bazate pe agricultură, conservarea
patrimoniului natural cultural. Poate părea simplu în a ţinti aceste grupuri şi în a
avea contacte cu ele, dar trebuie oferite servicii foarte bune de organizare şi
ghidare de calitate.
 Persoane handicapate. În raport cu zonele urbane şi cu staţiunile balneare,
arealele agroturistice au desfăşurat relativ puţine eforturi pentru primirea turiştilor
handicapaţi. Este însă vorba de un segment destul de important dacă includem
acompaniatorii şi membrii familiei.

3. Opacitatea. Pe piaţa turistică se întâlnesc clienţii, potenţialii cumpărătorii de

vacanţe ce manifestă anumite cerinţe, sub multe aspecte insuficient definite, şi oferta care
este “invizibilă”, exprimată prin “imagini” create de cumpărător prin sintetizarea
informaţiilor primite şi experienţelor anterioare. În aceste condiţii, apar unele
incertitudini, mai numeroase decât pe piaţa bunurilor tangibile, deopotrivă pentru ofertant
şi cumpărător.
Pentru reducerea incertitudinilor, pentru facilitarea întâlnirii dintre ofertă-cerere şi
obţinerea echilibrului pe aceasta piaţă se utilizează mai multe metode: asocierea
imaginilor cu elemente corporale, cu notorietatea producătorului, corespondenţa
cantitativă şi calitativă între produs, preţ şi imagine etc. – desfăşurarea unor eforturi de
promovare şi persuasiune mai mari.

96
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

Fig. 6.1
Atmosferă
Agrement ambianţă
distracţie

Pensiune,
PRODUS Restaurant,
A Mijloc de
Pârtii, RGORODTU
PRISTC U-S
transport
ambacarcaţiu AGROTU
ni, săli de (VIAS
R CA
TNITC
A)
jocuri (VACANTA)

Servicii de Mâncare
rezervare băutură
(locuri,
vacanţe)

Suportul Metode
material: de servire
Telefon, fax,
SCR

Modelul complex al structurii produsului turistic

(- elemente tangibile; --- elemente intangibile )
Sursa: Rodica Minciu, op.cit

97
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

4. Structuri specifice concurenţei imperfecte: datorită opacităţii, caracterului

limitat al informării clienţilor şi concurenţei asupra ofertei, imposibilităţii cunoaşterii în
detaliu a produselor şi “performanţelor” se reduce rolul preţului (ca instrument de reglare
a raportului oferta – cerere, de amortizare a acestora şi de echilibrare a pieţei) pe de o
parte, şi se limitează libera circulaţie a capitalului şi intrarea pe piaţă, pe de alta parte.
5. Hipersensibilitatea pieţei turistice la variaţiile macromediului, manifestată
prin elasticitate şi dinamism deosebit. Această caracteristică a pieţei este în mod deosebit
determinată de evoluţia uneia din cele două laturi, şi anume cererea turistică. Aceasta a
înregistrat de-a lungul timpului, aşa cum am prezentat în capitolele anterioare, o evoluţie
ascendentă dintre cele mai dinamice, rezultat al acţiunii unui complex de factori de natură
foarte diversă:
- nivelul de dezvoltare şi structura economiei,
- progresul tehnologic,
- mobilitatea socio-profesională a populaţiei,
- gradul de ocupare a forţei de muncă,
- cadrul legislativ şi instituţional,
- calitatea mediului înconjurător,
- climatul politic,
ca factori favorizanţi sau restrictivi ai călătoriilor ceşi-au pus amprenta asupra ritmului şi
direcţiilor evoluţiei pieţei turistice.
6. Mobilitatea: aceasta caracteristica decurge din faptul ca oferta turistica nu vine
în întâmpinarea cererii, ca în cazul altor pieţe; cea care se deplasează, în vederea
finalizării actului de vânzare-cumpărare, este cererea. Pe piaţa turistică, oferta are deci o
poziţie dominantă, adaptarea ei la cerere fiind relativ limitată.
Pe piaţa turistică, locul ofertei/producţiei coincide cu cel al consumului, dar nu şi
cu cel de formare a cererii. Aceasta caracteristică diferenţiază piaţa turistică în piaţa
emiţătoare –locul unde ia naştere cererea şi piaţa receptoare – locul unde este prezenta
oferta şi unde se realizează consumul.
7. Concentrarea în timp şi spaţiu, caracteristica specifică deopotrivă ofertei şi
cererii. Această caracteristică se exprimă prin apariţia unor diferenţe importante în
amploarea activităţii şi a volumului tranzacţiilor, de la o perioadă la alta şi/sau de la o
zonă la alta, cu implicaţii asupra modului de funcţionare a pieţei. Se ajunge astfel la
apariţia unor situaţii de ofertă fără cerere şi cerere fără ofertă, cu efect negativ asupra
utilizării capacităţilor de producţie, rezultatelor economice şi satisfacerii clientelei.
Concentrarea este o caracteristică întâlnită şi în alte sectoare ale economiei, dar variaţiile
şi efectele acesteia pe piaţa turistică sunt mult mai ample decât pe alte pieţe şi, de multe
ori, nu uşor de anticipat.

6.2. Cererea agroturistică

Aşa cum piaţa agroturistică este înţeleasă ca parte integrantă a pieţei, în general, şi
cererea turistică poate fi privită ca un segment al cererii globale, ca o formă particulară a
acesteia. Intr-o astfel de abordare, cererea agroturistică răspunde aceloraşi determinări,
dar se diferenţiază prin faptul că dorinţa, aspiraţia se îndreaptă către un produs
agroturistic tradiţional, către o vacanţă la fermă.

98
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

Cererea, în sens generic, reprezintă “dorinţa pentru un anumit produs, dublată de

posibilitatea şi decizia de a-l cumpăra”34. Cererea turistică beneficiază şi de definiţii
proprii, care reflectă cu mai multă fidelitate specificitatea acestui domeniu. După R
Lanquar, cererea turistică este „cererea persoanelor care se deplasează periodic şi
temporar, în afara reşedinţei obişnuite, pentru alte motive decât pentru a munci sau a
îndeplini o activitate remunerată”.
Analiza cererii este esenţială în vederea lansării în activităţile agroturistice şi mai
ales în vederea conceperii unor produse agroturistice care să asigure, competitivitatea pe
piaţă a arealului respectiv, obţinerea de venituri alternative pentru fermieri şi a unei
satisfacţii depline a turiştilor.
Analiza cererii trebuie să furnizeze răspunsuri la anumite aspecte cantitative:
Numărul potenţial de clienţi? Serviciile turistice potenţiale? Tipuri de unităţi cazare?
Durata şederii lor ? Sezonul preferat? Câţi bani sunt dispuşi să cheltuiască pentru
pachetele de servicii oferite etc.?
De asemenea, este foarte importantă culegerea informaţiilor calitative: ce tipuri de clienţi
vor veni (grupuri ţintă) ? De unde vin aceştia? Care sunt aşteptările lor? Ce preferă în
mod deosebit?

6.2.1. Particularităţile cererii turistice

Cererea turistică prezintă o serie de trăsături proprii care, aşa cum s-a arătat, îşi
pun amprenta asupra modului de formare şi manifestare a fluxurilor turistice, asupra
condiţiilor de realizare a echilibrului pieţei. Vom analiza mai jos câteva aspecte, unghiuri
diferite de abordare a cererii turistice, mai ales din perspectiva mecanismelor de formare
şi manifestare a acesteia, având în vedere ca am prezentat deja în capitolele anterioare
impactul principalelor categorii de factori asupra fenomenului turistic.
Cererea agroturistica se caracterizează printr-un dinamism accentuat Aşa cum
am văzut mai sus, cererea evoluează sub influenţa unei multitudini de factori de natură
economică, social, demografică, psihologică, politică etc. acţiunea acestor factori
determină mărimea şi structura cererii, dimensiunile şi tendinţele consumului, fluxurile
circulaţiei turistice. Cererea turistica este mult mai sensibilă la modificarea veniturilor
populaţiei. Spre exemplu odată cu scăderea veniturilor reale ale populaţiei, cererea pentru
servicii turistice se reduce în mod drastic, în ritmuri mult mai mari decât pentru mărfurile
obişnuite.
Cererea turistica răspunde unei necesităţi specifice. Aceasta este poziţionată,
în ierarhia nevoilor de consum, în categoria celor superioare, uneori de lux (după Engel)
sau a necesităţilor sociale şi/sau a celor privind un anumit statut (potrivit ierarhiei lui
Maslow). Ierarhizarea nevoilor, în general, şi locul ocupat de nevoia de călătorie diferă
semnificativ de la un individ la altul, de la o categorie socială la alta, în funcţie de nivelul
de educaţie şi cultură, de nivelul de dezvoltare economico-socială dar şi de forma de
turism. De exemplu, un sejur de tratament balneo-medical răspunde, mai degrabă, unei
nevoi de siguranţă, o vizită la părinţi sau la prieteni se încadrează în grupa necesităţilor
sociale, iar o vacanţă la Las Vegas este “un lux” pentru majoritatea consumatorilor şi
răspunde unei cerinţe legate de respectul de sine, de statutul individului.

34
Ph. Kotler, Managementul marketingului, Editura Teora, Bucuresti, 1997, pag 36.

99
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

Nevoia de turism este însă tot mai mult asociată cu necesităţile de siguranţă, de
refacere a capacităţii organismului şi, de multe ori, percepută ca o prioritate. Această
percepţie apare pe fondul progresului economic şi social şi determină ca ponderea
plecărilor în vacanţă, în totalul populaţiei, să fie relativ ridicată în ţările dezvoltate – circa
80% în Suedia, peste 70% în Elveţia şi Norvegia, aproape 65% în SUA şi Anglia, peste
55% în Franţa etc. – şi cu tendinţa de creştere.
Procesul de transformare a acestei cereri din dorinţă în acţiune, convertirea sa în
consum, are la bază anumiţi determinanţi motivaţionali. Dacă variabilele economico-
sociale (ca primă categorie de determinanţi ai cererii - venituri, preţuri, timp liber,
dimensiunile şi structura populaţiei –) imprimă cererii o anumită elasticitate şi evoluţie,
determinanţii motivaţionali, aflaţi în strânsă legătura cu ocupaţia şi educaţia, cu vârsta şi
personalitatea individuală, generează un anumit mod de manifestare a cererii şi
consumului.
Cercetarea impactului personalităţii asupra deciziei de cumpărare şi
comportamentului de consum turistic a permis identificarea a cinci tipuri psihologice
majore, şi anume35:
 Turiştii psihocentrici, concentraţi pe problemele personale, adesea anxioşi,
neliniştiţi şi temători, căutând securitatea; preferă vacanţele în staţiuni
cunoscute, familiare, situate mai aproape de reşedinţa permanentă, care
reproduc, în mare măsură, condiţiile de viaţă de la locul de formare a cererii;
de asemenea, ei solicită aranjamente organizate, care le conferă un plus de
siguranţă şi, de multe ori, se limitează la utilizarea exclusivă a serviciilor din
pachetul de vacanţă.
 Turiştii alocentrici, încrezători în forţele proprii, dispuşi să încerce noi
experienţe, caută varietatea, aventura; ca urmare, ei vor călătorii individuale la
distanţe mari, în afara celor cuprinse în pachetul de vacanţă-standard.
 Turişti mediocentrici (cea mai mare parte a turiştilor).

In timp, pe măsură ce capătă mai multă experienţă în materie de călătorii, turiştii

psihocentrici se pot transforma, în privinţa opţiunilor pentru destinaţiile de vacanţă, în
turişti alocentrici, rezultând astfel o nouă caracteristică a cererii turistice şi anume,
labilitatea în motivaţii.

Număr
turişti

Cvasi-
psihocentrici Midcentrici cvasi -
alocentrici

Psiho Alocentrici
centrici

35
S Plog : Why destination areas rise and fall in popularity?, American Association of tourist
researches,1972.

100
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

Distanţa

Fig. 3.2. Personalitatea individuală şi opţiunea pentru distanţa/destinaţia de călătorie

Scala: psihocentric – alocentric

Legenda:
Psihocentrici – week-end,
- vacanţe mânăstiri
- sejururi sedentare şi tratamente balneo – medicale
Cvasipsihocentrici – excursii (de ex. în Delta Dunării)
- sejururi pentru sporturile de iarnă
- călătoriile în ţările limitrofe
Mediocentrici – sejururi în staţiunile turistice (litoraliere, montane, balneare)
- călătorii în ţările Europei Centrale şi de Est (Turcia, Grecia, Cipru etc.)
Cvasialocentrici – călătorii în ţările Uniunii Europene
- vânătoare şi pescuit sportiv
- turism religios
- turism rural
Alocentrici – participări la evenimente speciale (olimpiade, campionate sportive)
- călătorii în Orientul Apropriat şi Îndepărtat (China, Japonia, Indonezia)
- safari fotografic în ţările Africii (Kenya, Congo, etc.)

Cererea agroturistica se caracterizează prin complexitate şi heterogenitate, adică

prin existenţa unei diversităţi de forme de exprimare, ca rezultat al:
- varietăţii segmentelor de consumatori şi diversităţii grupurilor acestora,
- specificităţii ofertei, la rândul ei complexă şi eterogenă, alcătuită din atracţii,
echipamente, forţa de muncă etc.,
- heterogenităţii serviciilor ce compun prestaţia turistică (transport, cazare,
alimentaţie, agrement) şi modalităţile de combinare a acestora.
Cererea turistică se caracterizează prin concentrare, care poate fi:
- în timp (sub forma sezonalităţii). Spre exemplu, sezonul estival concentrează
aproape 80% din totalul plecărilor în vacanţă.
- în spaţiu (generând formarea şi manifestarea fluxurilor turistice). De exemplu,
Europa, ca destinaţie pentru turismul internaţional, concentrează aproape 60% din
totalul sosirilor şi peste 50% din încasări; în ţările Europei de Nord, mai mult de
70% din populaţie pleacă în vacanţă în fiecare an;
- în motivaţie. Ex. odihna şi loisirul (distracţia) reprezintă 70% din motivele de
călătorie;
Alte exemple ce demonstrează această caracteristică: turismul naţional reprezintă
4/5 din total, desigur, cu variaţii pe ţări şi zone; peste 50% din totalul cheltuielilor de
vacanţă sunt destinate cazării şi alimentaţiei;

6.2.2. Sezonalitatea activităţii turistice

Sezonalitatea reprezintă una din cele mai importante caracteristici ale activităţii
turistice şi constă într-o mărire a fluxurilor de turişti în anumite perioade ale anului

101
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

calendaristic, în celelalte remarcându-se o reducere importantă sau chiar o stopare a

sosirilor de turişti.
Activitatea turistică, înregistrează, în evoluţia sa, o serie de fluctuaţii de
durată sau repetabile, cu implicaţii mai profunde sau superficiale, mai greu sau mai uşor
previzibile. Unele dintre aceste variaţii au un caracter continuu, structural, fiind
provocate de dinamica unor factori de tendinţa sau de schimbări rapide şi spectaculoase
în domeniul tehnicii; altele cu caracter alternativ, datorându-se unor condiţii naturale,
modului de formare a cererii sau unor situaţii conjucturale.
Sezonalitatea activităţii este comună multor domenii ale economiei dar în turism
prezintă o serie de particularităţi, datorită dependenţei mari a cererii faţă de condiţiile
naturale, caracterului nestocabil al serviciilor turistice, rigidităţii ofertei etc. Astfel,
sezonalitatea activităţii turistice este mai accentuată, are implicaţii mai profunde şi de
anvergura iar posibilităţile de atenuare sunt relativ limitate şi presupun eforturi mari din
partea organizatorilor.
Efectele manifestării sezonalitaţii, sunt diferenţiate atât din punctul de vedere al
activitaţii turistice in ansamblul său, al turiştilor cât şi al efectelor asupra altor ramuri ale
economiei naţionale.
In ce priveşte activitatea turistică, sezonalitatea se reflectă:
- fie în utilizarea incompletă a bazei materiale şi a forţei de muncă (în perioada de
extrasezon), cu influenţă negativă asupra costurilor serviciilor turistice şi calităţii
acestora, termenului de recuperare a investiţiilor, rentabilităţii etc.
- fie în suprasolicitarea mijloacelor de transport, a spaţiilor de cazarea şi
alimentaţie, a celorlalte servicii şi a personalului de servire.
Aceste două situaţii determină la rândul lor:
- calitatea mai slabă a prestaţiilor,
- creşterea tensiunii în relaţiile dintre solicitanţi şi prestatori,
- nivelul scăzut al satisfacerii nevoilor consumatorilor, afectând, pe termen lung,
frecvenţa călătoriilor şi, indirect, dinamica circulaţiei turistice.

In ceea ce-l priveşte pe turist, concentrarea sezonieră are implicaţii de ordin psihologic,
fiziologic şi economic prin:
- Diminuarea efectelor recreative şi de refacere a forţelor datorită aglomeraţiei din
mijloacele de transport sau de pe căile rutiere (mai ales în cazul călătoriei cu
mijloace proprii), a riscului negăsirii unui spaţiu de cazare corespunzător
dorinţelor,
- Influenţele negative asupra stării de spirit şi asupra bugetului de timp şi financiar
al turistului datorită nivelul preţurilor serviciilor oferite peste posibilităţile
financiare ale turistului;
- Apariţia unui timp de aşteptare pentru obţinerea unor servicii etc.

Efecte asupra altor ramuri ale economiei, a căror evoluţie se află în interconexiune
cu dinamica turistică:
- Efecte directe, prin solicitări suplimentare faţă de unele domenii ca: transporturi,
industria alimentară şi producţia culinară, agricultura, comerţ etc. Spre exemplu
transporturile (deşi se pot adapta relativ uşor circulaţiei de mare intensitate din
anumite perioade, prin suplimentarea curselor şi numărului mijloacelor de transport)

102
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

reprezintă unul din domeniile cele mai afectate, în sensul că, în momentele de vârf,
capacităţile sunt supraîncărcate pe direcţia destinaţiilor de vacanţă şi subutilizate pe
celelalte direcţii, determinând, pe ansamblu, un coeficient redus de utilizare şi o
accelerare a deteriorării echipamentelor.
- Efecte indirecte, datorită fenomenului ocupării periodice şi limitate a unei mase
însemnate de angajaţi, prin redistribuirea lor din alte sectoare sau zone ale ţării. În
perioadele de sezon creşterea sensibilă a cererii de forţă de muncă provoacă
dezechilibre în alte ramuri sau zone. Aceasta sezonalitate a forţei de muncă are efecte
negative chiar asupra nivelului calităţii serviciilor şi eficienţei muncii din turism
influenţând negativ starea psihică a angajaţilor şi nivelul pregătirii acestora (exigenţa
mai redusă la selecţie, interes scăzut pentru formarea profesională etc.).

103
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

Cauzele principale ale apariţiei variaţiilor sezoniere pot fi grupate în:

 cauze naturale, precum:
- poziţia geografică a unei ţări, zone sau staţiuni,
- condiţiile de climă, succesiunea anotimpurilor,
- varietatea şi atractivitatea valorilor culturale, istorice, de artă ,
- periodicitatea manifestărilor – târguri, festivaluri, serbări populare etc. şi
 cauze (condiţii) economico-organizatorice, cum sunt:
- structura anului şcolar şi universitar,
- regimul concediilor plătite şi durata lor,
- organizarea producţiei în diverse ramuri (agricultura, sectoare cu foc continuu
etc.),
- obiceiuri (tradiţii) industriale – ex., trimiterea simultană a tuturor salariaţilor
în concediu, realizarea de “punţi”,
- acordarea unor microconcedii suplimentare în perioada diverselor sărbători
(naţionale, religioase).

Principalele tipuri de variaţii sezoniere întâlnite pe teritoriul României

Variaţiile sezoniere sunt în general determinate de condiţiile naturale, care au
rolul determinant în manifestarea caracterului sezonier al cererii turistice. Pentru zonele
geografice cu o clima temperata, perimetru în care se situează şi România, au fost
identificate trei tipuri majore de variaţii sezoniere.
 Activitate turistică concentrată într-o singură perioadă (sezon), ca urmare a
faptului că oferta întruneşte optimul calităţii o singură dată pe an şi pe durată
limitată. Acest tip de sezonalitate este specific, pentru ţara noastră, arealul
litoralului, unde cererea şi consumul se manifesta în intervalul mai-septembrie, cu
maxim în perioada 15 iulie – 15 august, în celelalte luni ale anului solicitările
fiind sporadice (pentru tratament sau diverse evenimente) ori lipsind complet.

 Activitate turistică caracterizată prin existenţa a două perioade de sezon, cu

intensităţi apropiate ale activităţii turistice, duratele în timp şi mobilurile
deplasărilor fiind însă diferite. Putem include în această categorie staţiunile
montane a căror activitate turistică răspunde unor cerinţelor bisezoniere: iarna
pentru zăpadă şi practicarea sporturilor albe, vara pentru odihnă, drumeţie,
alpinism. Perioadele de maximă intensitate sunt: decembrie – martie pentru
sezonul rece şi mai – septembrie pentru sezonul cald.
Specific zonelor montane este faptul că nici în perioadele de extrasezon (aprilie şi
octombrie - noiembrie) cererea turistica nu se reduce la zero.
 Zone cu o activitate cvasipermanentă sau fără concentrări sezoniere
semnificative. Din această categorie fac parte:
o staţiunile balneo-climaterice, unde sosirile turiştilor se distribuie relativ
uniform de-a lungul întregului an, condiţiile de climă influenţând în mică
măsură desfăşurarea normală a tratamentelor
o şi centrele urbane unde circulaţia turistică este permanentă, ca urmare a
diversităţii activităţilor (congrese, târguri şi expoziţii, cumpărături,
călătorii în tranzit etc.).

104
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

Cu toate acestea, chiar şi în zonele menţionate se pot surprinde perioade

caracterizate printr-o activitate mai intensă; astfel, în cazul staţiunilor balneo-
climaterice se manifestă o concentrare în intervalul mai – octombrie, sezonul cald
oferind mai multe oportunităţi, iar pentru centrele urbane, lunile aprilie-mai şi
septembrie-octombrie se dovedesc optime pentru organizarea unor manifestări
ştiinţifice, cultural-artistice, sportive sau de altă natură.
Existenţa acestei tipologii generale, nu limitează existenţa unor curbe proprii de
sezonalitate, pentru fiecare areal agroturistic în parte, rezultat al acţiunii concentrate a
factorilor comuni şi a unor condiţii specifice.

Etapele sezonalităţii turistice

Analiza curbelor de variaţie sezonieră ilustrează existenţa a trei etape în evoluţia
cererii, şi respectiv, a circulaţiei turistice, de-a lungul unui an calendaristic, şi anume:
 sezonul (cu un vârf sau chiar două în cazul activităţii bisezoniere), caracterizat
prin intensitatea maxima a cererii;
 începutul şi sfârşitul sezonului (sau perioadele de pre- şi postsezon), în care
cererea este mai puţin intensă, cu tendinţă de creştere sau descreştere, după caz;
 extrasezonul, caracterizat prin reducerea substanţială sau chiar încetarea
solicitărilor pentru serviciile turistice.
Cuantificarea sezonalităţii
Sezonalitatea activităţii turistice poate fi determinată cu mai multă rigoare, cu
ajutorul metodelor statistico-matematice specifice: indici de sezonalitate, coeficienţi de
intensitate a traficului, coeficienţi de concentrare etc.
1. Indicii de sezonalitate, determinaţi, pe baza seriilor dinamice privind
distribuţia sosirilor de turişti pe luni sau trimestre, cu ajutorul metodei mediilor aritmetice
simple sau mobile, confirma tendinţa de concentrare a cererii turistice în sezonul cald.

2. Concentrarea activităţii turistice sezonalităţii poate fi evaluata cu ajutorul

coeficientului de concentrare a GINI (CG) sau Gini corectat (CGC):
n

npi 1
2
n

npi
2 i1 ,
CG = si CGC =
i 1 1
n

Unde:
pi = ponderea fata de unitate a fiecărui element al seriei, respectiv 
p i
=1
n = numărul momentelor / elementelor

Coeficientul de concentrare Gini corectat ia valori în intervalul [0,1]; o valoare a

coeficientului mai aproape de zero indică un grad de concentrare mai redus, iar mai
aproape de 1 – un nivel superior al concentrării, respectiv al sezonalităţii.

3. În privinţa coeficientului de intensitate a traficului, calculat ca raport între

sosirile de turişti din momentele de maxim şi din cele de minim, situaţia se prezintă
astfel:

105
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

 luna cu cea mai intensă activitate este luna august, iar luna cu cea mai redusă cerere
este ianuarie, atât pentru circulaţia internă cât şi pentru cea internaţională;
 raportul între cele două momente (coeficientul de intensitate a traficului) ia valori de
2,3-2,5.

Măsuri pentru atenuarea sezonalităţii

Efectele pe care acest fenomen le determină asupra activitaţii turistice in
ansamblul său, al turiştilor cât şi al asupra altor ramuri ale economiei naţionale, justifică
întreprinderea unei serii de măsuri pentru atenuarea sa. Acestea urmăresc:
- reducerea intensităţii cererii din perioadele de vârf,
- prelungirea sezonului şi a momentelor de pre- şi postsezon,
- reducerea parţială sau totală a extrasezonului şi creşterea solicitărilor în această
perioadă.
Aceste efecte se pot obţine atât prin acţiuni atât asupra ofertei, cât şi asupra
cererii. Printre cele mai eficiente mijloace, aflate la îndemâna organizatorilor de turism,
pentru reducerea sezonalităţii se numără:
- dezvoltarea şi diversificarea ofertei de programe şi servicii;
- practicarea unor preţuri diferenţiate în funcţie de etapele sezonului şi acordarea de
facilităţi;
- intensificarea eforturilor promoţionale;
- generalizarea fracţionării vacanţelor (o parte în sezonul estival şi o alta iarna);
- multiplicarea vacanţelor de scurtă durată (realizarea de “punţi” în preajma
diferitelor sărbători;
- week-end-uri prelungite,
- modificarea structurii anului şcolar etc.),
- etalarea vacanţelor (planificarea cvasiuniformă a concediilor pe durata întregului
an calendaristic);
- organizarea şi desfăşurarea manifestărilor ştiinţifice, cultural-artistice,
expoziţionale etc., în perioadele de extrasezon.

6.3. Oferta agroturistică

6.3.1. Definiţii
Oferta turistică se poate defini ca reprezentând “valoarea serviciilor şi bunurilor
finale create de sectorul turistic în timpul unei perioade determinate, în general 1 an”36,
definiţie în spiritul accepţiunii clasice, prin similitudinea cu oferta de bunuri. Dacă însă
accentul se mută pe caracterul de activitate terţiară a turismului, definiţia ofertei ar putea
deveni “capacitatea economică şi organizatorică a reţelei specifice (echipamente turistice
şi infrastructura) de a satisface în anumite condiţii cererea turiştilor”37.
Din aceste definiţii se omit însă aspecte precum mijloacele de producţie ale
serviciilor turistice (echipamente şi forţa de muncă), condiţiile de comercializare etc.

36
P.Py, Le tourisme, un phénomen economique, La Documentation Française, Paris 1996
V.Olteanu- “Marketingul serviciilor”. Lucrare practică. Editura Uranus, Bucureşti,
37

1999

106
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

oferta turistică având un conţinut mai vast, pe lângă elementele potenţialului (natural şi
antropic).
Componentele de care trebuie să se ţină cont în definirea ofertei ar fi prin urmare:
- potenţialul turistic (atracţii naturale şi antropice) situat într-un anumit spaţiu
geografic
- baza materială specifică de cazare, alimentaţie, agrement şi infrastructura generală
ce permite exploatarea potenţialului;
- forţa de muncă (efectiv, structură, pregătire)
- serviciile

6.3.2. Evaluarea ofertei agroturistice a unui areal

Numai printr-o evaluare completă a tuturor acestor componente (în acord cu
cerinţele cererii, concurenţei şi tendinţelor pieţei) se poate confirma dacă într-un areal
există într-adevăr un potenţial de dezvoltare a agroturismului care să atragă şi să justifice
investiţiile.
De altfel, evaluarea ofertei, al potenţialului unui areal ininte de demararea unor
proiecte de investiţii turistice, pe lângă faptul ca poate scoate în evidenţă potenţialul
turistic al unui teritoriu, face posibilă depăşirea unor neajunsuri şi evitarea unor erori,
precum :
- supradimensionare investiţiilor, cu efecte negative asupra mediului (poluare,
deteriorarea habitaturilor naturale, etc.) şi asupra activităţii economice a respectivei
zone (dependenţă, creşterea costurilor) precum şi asupra calităţii serviciilor
agroturistice şi a satisfacţiei turiştilor ;
- înţelegerea greşita a caracteristicilor şi trăsăturilor specifice ale teritoriului,
fenomen ce ar putea împiedica dezvoltarea unei ofertei agroturistice originale, care
să poată concura cu oferta altor regiuni agroturistice.

Principalele aspecte care trebui să facă obiectul evaluării –inventarierii înainte de

luarea deciziei de demarare a activităţilor turistice sunt reprezentate de :
- Factorii naturali:
- coordonatele geografice şi relieful;
- condiţiile climatice şi de sol;
- hidrografie
- existenţa unor peisaje specifice, a unor elemente specifice de flora, fauna.

- Factorii socio-economici:
- structura economică a comunităţii rurale (importanţa diferitelor sectoare de
activitate, etc.) ;
- structura socio-demografică (populaţie, migrare, distribuţie socio –
profesională) ;
- structura politică şi administrative.

- Servicii şi infrastructura:
- utilităţi (apă, gaze, electricitate etc.) ;
- transport (drumuri şi căi ferate, transport în comun, etc.) ;

107
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

- servicii (comerciale, de sănătate).

- Factorii culturali:
- istorie;
- tradiţii/ meşteşuguri/ obiecte de artizanat, specific locale ;
- obiective turistice;
- monumente şi locuri de interes cu conotaţii istorice sau geografice deosebite ;
- activităţi distractive, evenimente culturale etc.

- Existenţa unor facilităţi de desfaşurare a anumitor activitati sportive si de agrement

- sporturi nautice;
- hipism;
- promenade şi ciclism;
- sporturi de iarnă;
- golf, bowling;
- alte sporturi, activităţi de petrecere a timpului liber.

- Tratamente medicale
- tratamente, revitalizare, masaj, sauna, gimnastică, întreţinere, balneologie;
- diverse alte terapii.

- Evaluarea potenţialului de cazare:

- număr capacităţi de cazare;
- distribuţia locurilor de cazare pe tipuri de cazare ;
- calitatea şi taxe de cazare;
- locuri de campare.

- Evaluarea potenţialului in servicii de alimentaţie

- capacitate totală;
- distribuţia locală a restaurantelor ;
- calitate şi preţuri aferente.

Considerarea însă a principiilor turismului durabil face ca pe lângă aceste

elemente, analiza ofertei să cuprindă şi următoarele aspecte :
- Populaţia locală:
o Este aceasta conştientă de noţiunea de agroturism, de posibilitatea
desfăşurării unor activităţi agroturistice ?
o Care sunt aşteptările acesteia?
o Cum poate contribui aceasta la dezvoltarea agroturismului în comunitatea
respectivă?
o Există deja un plan de dezvoltare?
o Populaţia locală a fost consultată cu privire la acesta ?

- Organizaţii turistice locale:

o Ce organizaţii turistice sunt deja active la nivel local?

108
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

o Care sunt domeniile lor de activitate, competenţa şi profesionalismul

acestora?
o Ce calificare are personalul care lucrează în aceste organizaţii? Care este
rolul acestora?
o Care este bugetul?
o Ce posibilităţi de colaborare există între aceste organizaţii ?
o Activităţile planificate de aceste organizaţii.

- Marketingul turistic:
o politica pieţei şi preţurile practicate;
o filialele de distribuţie folosite;
o căi de comunicare folosite; ( publicitate, relaţii publice, vânzări);
o calităţi şi neajunsuri.

- Activităţi de formare cu tematica turistică/agroturistică

o Care este nivelul de pregătire în domeniul agroturismului?
o Deficienţe în pregătire, instruire.
o Posibilităţile de pregătire profesională, iniţială şi continuă la nivel local şi
regional.
o Programe de instruire necesare dar inexistente la nivel local.

- Colaborarea între operatorii turistici locali.

o Care este nivelul de colaborare la nivel local (asociaţii, cooperative etc.)
o Care sunt potenţialii parteneri dornici să coopereze în regiunea respectivă.
o Proiecte deja existente în zona de interes.

- Facilităţi de finanţare, sprijin, concurenţă:

o Identificarea surselor de sprijin, a facilităţilor pentru operatorii din
agroturism;
o Competiţii în domeniul turismului la care se poate participa şi care sunt
posibil de câştigat.

Evaluarea potenţialului agroturistic al unei arii, a calităţii echipamentelor şi

serviciilor dintr-o anumită destinaţie ar trebui să ia in considerare nevoile turiştilor
structurate în urmatoarele categorii:
Categoria 1: Exigenţe minimale
Nevoile din această categorie se referă la factori precum securitatea şi igiena. A
nu le satisface înseamnă a antrena eşecul total al unei destinaţii iar, pe de alta parte,
satisfacerea acestora nu este suficientă pentru întărirea competitivităţii.
Categoria 2: Nevoi măsurabile – se referă la anumiţi factori cuantificabili
(numărul de atracţii, dimensiunile camerei etc.). Acestea pot influenţa decizia turistului
de a alege o destinaţie. În acest sens este necesară furnizarea unor informaţii exacte care
să satisfacă turiştii care au optat pentru regiunea respectivă.
Categoria 3: Nevoi complementare

109
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

Acestea privesc aspecte mai subiective (stilul echipamentelor, ospitalitatea) pe

care turiştii le percep de-a lungul sejurului şi care au o incidenţă determinantă asupra
experienţei turistului şi asupra probabilităţii ca aceasta să revină.

6.3.3. Particularităţi ale ofertei turistice/agroturistice,

determinate de una sau alta dintre componentele ofertei or generate datorită interacţiunii
acestora. Putem enumera aici:
- complexitate şi heterogenitatea
- creşterea diversificată
- rigiditatea
- adaptarea parţială sau imperfectă la cerere

1. Complexitatea şi heterogenitatea reprezintă, ca şi în cazul pieţei agroturistice,

expresia faptului ca ofertă este alcătuită dintr-o serie de elemente (potenţial turistic,
echipamente, forţa de muncă, servicii) diferite nu numai între ele, dar şi în interiorul lor,
astfel:
 atracţiile: la rândul lor naturale şi antropice, iar mai departe, fiecare categorie
caracterizându-se printr-o anumită valoare, originalitate;
 echipamente diverse, diferenţiate în funcţie de:
o trebuinţa căreia îi sunt destinate (cazare, alimentaţie, transport,
agrement);
o categoria de confort;
o zona de amplasare;
 forţa de muncă, diferenţiată la rândul său pe funcţii, nivele de pregătire,
vechime.
 serviciile, cu pondere diferită în cadrul pachetelor turistice în funcţie de forma
de turism.
Toate acestea se reflectă în diversitatea, heterogenitatea produselor turistice care
pot fi: simple sau complexe, educative, culturale, de afaceri, de odihnă, sănătate, etc.

2. Creşterea diversificată a ofertei este consecinţă heterogenităţii componentelor,

dar mai ales a rigidităţii unora dintre ele.
In general, în economie, o creştere a cererii antrenează o dezvoltare a ofertei, a
producţiei. În majoritatea domeniilor, acoperirea cererii se face prin multiplicarea ofertei
(prin producerea unei cantităţi mai mari din aceleaşi bunuri sau servicii). Exemplu:-
cererea de produse alimentare (pâine, carne, legume, fructe) ; cererea de produse
nealimentare (frigidere, T.V, automobile sau chiar servicii (transport, spălătorie,
învăţământ).
În turism, acest lucru nu este posibil decât în mică măsură sau doar în anumite
limite, datorită dependenţei ofertei turistice de potenţial. Adaptarea ofertei la cerere este
limitată de capacitatea de primire fizică şi ecologică a potenţialului (spaţii, plajă, pârtii de
schi, parcuri, rezervaţii etc.). Dincolo de acest prag, creşterea ofertei se poate face numai

110
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

prin atragerea în circuitul turistic a noi zone, prin amenajarea de noi distracţii, adică prin
diversificare.

3. Rigiditatea ofertei turistice se manifestă sub forma :

 Capacităţii limitate a acesteia în timp şi spaţiu (a atracţiilor, echipamentelor, chiar
a forţei de muncă)
 Imobilităţii produselor turistice ce nu pot fi expediate, pentru consumul lor este
necesară deplasarea consumatorului;
 Imposibilităţii de stocare a produselor turistice în scopul acoperirii unei cereri
viitoare sau a acoperirii unei oscilaţii bruşte a cererii;

4. Inadaptabilitatea relativă sau adaptabilitatea parţială şi imperfectă a ofertei la

cerere
Această trăsătură decurge din caracterul rigid, inelastic al ofertei ce limitează
posibilităţile alinierii acesteia la variaţiile cererii, generându-se situaţii de subutilizare a
ofertei sau de insuficienţa a acesteia.

CAPITOLUL VII

EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ A SERVICIILOR

AGROTURISTICE

Pentru o exploataţie agroturistică, ca de altfel pentru orice agent economic sau

sector de activitate, utilizarea raţională a resurselor şi desfăşurarea în termeni de eficienţă
a producţiei reprezintă obiective centrale şi totodată premise esenţiale ale dezvoltării
comunităţii locale. Obţinerea unor venituri alternative care să influenţeze pozitiv
rezultatele economice ale exploataţiei agroturistice, satisfacerea în condiţii superioare a
nevoilor turiştilor, utilizarea raţională a resurselor reprezintă astfel priorităţi ale activităţii
desfăşurate în cadrul agroturismului.
Eficienţa presupune compararea eforturilor, exprimate prin intermediul valorii
resurselor consumate, cu rezultatele, concretizate sub forma producţiei realizate38. Ca
orice activitate economică agroturismul consumă resurse pentru a produce rezultate,
efecte. În urmărirea scopului de utilizare raţională a resurselor, eficienţa economică a
activităţii agroturistice prezintă trăsături comune tuturor ramurilor şi activităţilor
economice dar are şi anumite semnificaţii proprii.
Astfel, dintre factorii de producţie specifici, pentru agroturism o importanţă
deosebită deţine cadrul natural şi valorile de patrimoniu (cultural artistic, istoric). Acestea
reprezintă principala atracţie în cadrul acestui tip de turism care valorizează aspectele
ecologice şi culturale. În acelaşi timp, ele constituie resurse de o mare fragilitate, a căror
exploatare trebuie realizată judicios întrucât se pot deteriora extrem de uşor şi irevocabil
conducând la scăderea atractivităţii şi mai apoi la diminuarea sau chiar dispariţia
38
D. Ciucur, I Gavrilă, C. Popescu, op.cit. p 326.

111
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

activităţii agroturistice în ariile respective. Ca atare, modul de utilizare a resurselor,

eficienţa economică a activităţilor agroturistice trebuie să se circumscrie exigenţelor
dezvoltării durabile.
O altă semnificaţie proprie agroturismului ar fi aceea referitoare la raportul dintre
dimensiunea economică şi cea socială a eficienţei activităţii turistice. Obţinerea unor
venituri complementare, desfăşurarea unor activităţi rentabile constituie fără îndoială
premisa demarării unor astfel de activităţi în exploataţiile agroturistice. Contribuţia
agroturismului la dezvoltarea orizontului de cunoaştere de cultura a individului, la
refacerea şi îmbunătăţirea capacităţii psihice şi fizice a populaţiei aduce în discuţie şi
dimensiunea socială a acestui sector.
In aprecierea activităţilor agroturistice, în funcţie de nivelul de evaluare, este util
prin urmare de considerat atât imperativele economice cât şi cele sociale cu atât mai mult
cu cât, dat fiind caracterul dominant imaterial al nevoilor (poziţia lor în ierarhia
necesităţilor) ele nu sunt întotdeauna foarte clare, indivizii nu conştientizează pe deplin
acuitatea lor.
Sistemul de indicatori de măsurare a eficienţei economice în activitatea
agroturistică a unei exploataţii agroturistice include atât indicatori sintetici, referitori la
rezultatele globale obţinute de exploataţie în urma desfăşurării acestor activităţi, cât şi
indicatori parţiali, ce apreciază rezultatele obţinute fie prin exploatarea unei singure
resurse (forţa de muncă, capital ), fie dintr-o componentă a activităţii (capacitate de
cazare, alimentaţie, transport, agrement)

7.1. Indicatorii sintetici

exprimă capacitatea exploataţiei turistice de a-şi asuma anumite riscuri şi de a
utiliza frontiera posibilităţilor de producţie şi reflectă rezultatele întregii activităţi
agroturistice desfăşurate, ex: volumul încasărilor totale, volumul cheltuielilor,
profitul, rata profitului/ rata rentabilităţii.

7.1.1. Volumul încasărilor totale (It).

Se exprimă valoric şi rezultă din încasările pentru activităţile de cazare, transport,
masă, agrement, servicii suplimentare, vânzări produse ale fermei, de artizanat etc.

7.1.2. Încasarea medie pe turist şi încasarea medie pe zi turist:

reprezintă raportul dintre volumul încasărilor totale şi numărul de turişti (sau
număr de zile turist).

It
Imt = ; Imzt = It ;
Nrt Nrzt

Unde :
It = încasări totale
Imt = încasarea medie pe turist
Nrt = număr de turişti

112
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

Imzt = încasarea medie pe zi turist;

Nzrt= număr de zile turist (înnoptări)

113
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

7.1.3. Volumul (nivelul absolut) al cheltuielilor.

Se obţine prin însumarea tuturor eforturilor (costurilor) necesare activităţii:
cazare, transport, masa, agrement, servicii suplimentare, vânzări produse ale fermei, de
artizanat etc.

Aceste cheltuieli se prezintă într-o structură diversă şi se diferenţiază după mai multe
criterii.
Astfel:
a. Din punctul de vedere al destinaţiei sau localizării, se poate vorbi de
- cheltuieli de producţie, proprii unităţilor de cazare şi alimentaţie
- cheltuieli de distribuţie - comercializare, specifice asociaţiilor de marketing,
agenţiilor de voiaj.

b. După conţinutul acestora, se pot delimita cheltuieli cu:

- salarii şi contribuţii la asigurări sociale şi de sănătate;
- materii prime şi materiale (în principal, alimente şi băuturi);
- amortizarea mijloacelor fixe: chirii, transport, aprovizionare, şi stocare;
- publicitate - promovare;
- financiare;
- asigurări;
- generale şi administrative;
- diverse taxe şi impozite.

Atât structura acestor cheltuieli cât şi ponderea diferitelor grupe variază pe tipuri
de activităţi şi categorii de întreprinderi ce activează în sectorul agroturistic.
De exemplu, în unităţile de cazare şi alimentaţie: salariile şi cheltuielile cu
contribuţiile asigurările de securitate socială 30-35%; costul procurării alimentelor
şi băuturilor cca. 10%; cheltuieli generale şi administrative (inclusiv întreţinere)
cca. 20%; amortizare 4%; chirie 4-5%; energie 4-5%; cheltuieli de marketing
(publicitate) 4%; cheltuieli financiare 3% ş.a.m.d. Pentru o asociaţie de
marketing, salariile reprezintă 55-60%; chiriile 7%, amortizarea 3%, cheltuieli cu
promovarea 6-7%,cele financiare 3%, generale şi administrative 7% ( după R.
Lanquar, pag 115-116).

c. Din punct de vedere al evoluţiei în raport cu volumul activităţii, se disting

cheltuieli variabile, care se modifica relativ proporţional cu variaţia cifrei de
afaceri - salarii, materii prime alimentare şi băuturi, transport, aprovizionare şi
stocare - şi cheltuieli fixe, caracterizate prin stabilitate pe termen scurt – amortizări,
chirii, administraţie, unele cheltuieli de întreţinere.

d. De asemenea, cheltuielile se diferenţiază în funcţie de posibilitatea repartizării lor

asupra fiecărui produs, prestaţie sau activitate, în: cheltuieli directe şi cheltuieli
indirecte.

114
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

7.1.4. Nivelul relativ al cheltuielilor (costurilor)

pune în evidenţă consumul total de resurse (Ch) al exploataţiei agroturistice în raport cu
rezultatele economice obţinute, respectiv încasările sau cifra de afaceri (CA):

Ch
RCh= 100
CA

7.1.5. Cheltuiala medie pe turist şi cheltuiala medie pe zi turist:

reprezintă raportul dintre consumul total de resurse (Ch) al exploataţiei agroturistice şi
numărul de turişti (sau număr de zile turist).

Cht
Chmt = Cht ; Chmzt =  ; Unde:
Nrt Nrzt
Cht = cheltuieli totale;
Chmt = cheltuiala medie pe turist
Chmzt = cheltuiala medie pe zi turist

7.1.6. Profitul în forma brută

se obţine ca diferenţa între venituri (încasări) şi cheltuieli (costuri), iar forma netă, după
deducerea impozitului.

In determinarea profitului apar particularităţi în funcţie de forma pe care o iau rezultatele

şi care depind de profilul agentului economic. Astfel,
- în cazul unei pensiuni agroturistice cu funcţiuni de cazare sunt luate în calcul
încasările (într-un sens larg, veniturile) din activitatea de cazare şi din prestaţiile
suplimentare;
- pentru sectorul alimentaţiei publice, veniturile sunt alcătuite din adaosul comercial
şi cel special (de alimentaţie publică);
- pentru o agenţie de voiaj sau asociaţie de marketing agroturistic este considerat
comisionul aplicat la produsele comercializate.

7.1.7. Rata profitului

reprezintă mărimea relativă a profitului în raport de un termen de referinţă care reflectă
efortul depus pentru obţinerea acestuia.
In funcţie de modul de exprimare a efortului, în practica economică se delimitează mai
multe forme si, respectiv, modalităţi de calcul pentru rata profitului, şi anume:
 rata economică a profitului, determină ca raport procentual între masa
profitului (P) şi valoarea activelor totale - proprii şi împrumutate (AT)

P
Rpe= 100
AT

115
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

 rata comercială a profitului, calculată ca raport procentual între masa

profitului (P) şi încasărilor (veniturilor), respectiv cifra de afaceri (CA)

P
Rpc= 100
CA
Rata comercială a profitului este considerată forma cea mai elocventă de
exprimare a eficienţei activităţii în sectorul terţiar, inclusiv a turismului, şi, ca atare, cea
mai utilizată. Cu toate acestea, ea nu reflectă în sens riguros eficienţa, întrucât nu asigura
o comparaţie între resurse şi rezultate, fiind un indicator de tipul efect/efect.

 rata financiară a profitului, rezultat al raportului procentual dintre masa

profitului (P) şi activele (capitalurile) proprii (AP/K)

P P
Rpf = 100 sau 100
AP K
 rata rentabilităţii, determinată ca raport procentual între masa profitului (P)
şi cheltuielile (costurile) de producţie şi /sau comercializare a vacantelor (Ch)

P
Rr = 100
Ch

Având în vedere elementele definitorii, determinante ale indicatorilor sintetici,

caracteristicile activităţii agroturistice ( volum redus, în sensul ca se desfăşoară în unităţi
cu capacităţi), rezultă că sporirea eficienţei economice se poate realiza acţionând asupra:
- calităţii şi structurii producţiei agroturistice;
- preţului de vânzare a vacanţelor (şi, corespunzător, volumul încasărilor);
- cheltuielilor (nivel şi structura) de producţie şi comercializare, precum şi asupra
unor elemente asociate acestora.

7.2. Indicatori parţiali de apreciere a eficienţei economice a activităţii

turistice.
Aceştia surprind, fie randamentul utilizării factorilor de producţie (luaţi individual),
fie rezultatele obţinute într-un anumit compartiment al activităţii.

7.2.1. indicatori parţiali de apreciere a randamentului utilizării factorilor de

producţie:
 productivitatea muncii (W) reflectă eficienţa cheltuirii resurselor umane. În
forma cea mai comună, aceasta se determină prin raportarea încasărilor/cifrei
de afaceri (CA) la numărul lucrătorilor (L)

CA
W= ,
L
Sau în cazul în care se doreşte cuantificarea contribuţiei fiecărui lucrător la
realizarea profitului (P), formula de calcul devine:

116
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

P
W=
L
 productivitatea / randamentul capitalului (rk), indicator construit pe
aceleaşi principii ca şi productivitatea muncii şi care reflectă modul de
utilizare a resurselor materiale şi financiare (K)

CA
rk =
K
şi în acest caz se poate lua ca termen de referinţă profitul, determinându-se aportul
activelor la crearea lui.
P
rk =
K

 Tot în această sferă a indicatorilor parţiali, asociaţi utilizării capitalului, pot fi

menţionaţi şi cei ai eficienţei investiţiilor.

Valoarea investiţiei, este formată din totalitatea cheltuielilor necesare pentru pregătirea,
execuţia şi punerea în funcţiune a obiectivului de investiţii. Se calculează după formula:
Vci = Id + Ic+ Mo + Cs; unde:
Vci = volumul capitalului investit (valoarea investiţiei);
Id = volumul capitalului destinat investiţiilor directe
Ic = volumul capitalului destinat investiţiilor colaterale;
Mo = necesarul iniţial de mijloace circulante;
Cs = cheltuieli suplimentare legate de pregătirea cadrelor, supravegherea
lucrărilor

Durata de realizare a lucrărilor de investiţii (D) – se referă fie la investiţii în

obiective noi, fie lamodernizări ale obiectivelor existente, retehnologizări etc şi se
exprimă în perioade de timp (ani, luni)

Durata de funcţionare a obiectivului (Df), formată din durata de realizare a

investiţiei, durata de atingere a parametrilor proiectaţi, durata de funcţionare normală,
durata de declin a obiectivului.

Capacitatea obiectivului – se exprimă în general în numărul locurilor de cazare şi

respectiv de alimentaţie, sau în mp pentru suprafeţele destinate altor funcţiuni (terenuri
sport, parking, piscine etc)

Investiţia specifică (Is) – arată volumul de investiţii necesar pentru realizarea unui loc
de cazare sau a unui loc la masă în unităţile de alimentaţie sau a unui mp pentru
celelalte suprafeţe.

I
Is = în care
Nc
Is = investiţia specifică;

117
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

I = volumul total al investiţiei;

Nc = numărul locurilor planificate

Durata de recuperare a investiţiei (Dr) se exprima în unităţi de timp şi arată peioada

dupa care este recuperată investiţia.
I
Dr = în care
P
Dr = durata de recuperare a investiţiei
I = volumul total al investiţiei
P = profitul realizat

118
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

7.2.2. Indicatori parţiali de apreciere a rezultatele obţinute într-un

compartiment al activităţii.
Dintre acestea se individualizează, prin conţinut şi modul de calcul, cei referitori la
eficienţa:
- transporturilor turistice,
- cazării
- turismului internaţional.

7.2.2.1. erviciile de transport turistic.

În cazul în care exploataţia agroturistică, asociaţia sau cooperativa agroturistică
desfăşoară şi activităţi de transport, indicatorii de eficienţă urmăresc atât reflectarea
rezultatelor globale ale activităţii, cât şi evaluarea gradului de utilizare a parcului.
Întâlnim, ca atare, atât indicatori generali, comuni şi altor laturi ale turismului, cât şi
indicatori specifici. Pentru parcul propriu se determină astfel, pe lângă profit, cheltuieli,
rata rentabilităţii, productivitatea muncii, o serie de indicatori fizici specifici, între care:
 coeficientul de utilizare a parcului (Cup), măsoară gradul de folosire a
numărului de mijloace de transport. Se determină ca raport între numărul de
zile active maşină (Nza) şi numărul de zile calendaristice maşină (Nzc):
N za
Cup=
N zc
Nzc se determină că diferenţa între numărul de zile calendaristice ale perioadei
de referinţă (luna, an) şi numărul de zile destinate reparaţiilor, reviziilor etc.,
înmulţit cu numărul de mijloace (maşini) aflate în dotare (parc).

 coeficientul de utilizare a capacităţii de transport (Cuct), calculat ca raport

între capacitatea efectiv folosită, exprimată în număr de călători - kilometru
parcurşi, respectiv (Ckm) şi capacitatea teoretică (maxim posibilă),
reprezentată de numărul de locuri - kilometru (Lkm):
C
Cutc= km
Lkm
Acest indicator asigură o caracterizare relativ corespunzătoare a modului de
exploatare a mijloacelor de transport; cu toate acestea, nivelul sau real nu
poate fi determinat cu uşurinţă întrucât, cel mai adesea, turiştii suportă integral
costul călătoriei (şi pentru locurile neocupate), ceea ce influenţează negativ nu
numai preţul vacanţelor sau cererea turistică, ci şi performanţele agenţilor
economici.

 parcursul mediu zilnic (Pmz), ca rezultat al raportului dintre parcursul total

(Pt) – numărul de km efectuat, într-o anumită perioadă, de toate mijloacele de
transport ale parcului - şi numărul de zile active maşină (Naz)
P
Pmz = t
N az

119
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

7.2.2.2. Indicatori parţiali ai serviciilor de cazare,

activitate cu o pondere mare (aprox. 40%) în cadrul pachetelor agroturistice.
Eficienţa economică poate fi apreciată şi evaluată prin intermediul criteriilor şi
indicatorilor generali (profit, rata rentabilităţii, venituri, cheltuieli) şi, ca şi în cazul
celorlalte servicii, pe baza unor elemente ce ţin de specificul acestui domeniu: gradul de
utilizare a forţei de muncă (productivitatea muncii) sau a echipamentelor (încasarea
medie pe un loc de cazare sau profitul mediu pe loc).
Cel mai important indicator de apreciere a eficienţei prestaţiilor de cazare, este
gradul (rata) de ocupare sau coeficientul de utilizare a capacităţii pensiunii
agroturistice(Cucc). Acesta se calculează ca raport între capacitatea ocupată sau efectiv
folosită într-o perioadă dată (luna, an), exprimată prin numărul de înnoptări sau zile-turist
(Nzt) şi capacitatea teoretică sau maxim posibilă, determinată de produsul dintre
capacitatea nominală (Cn) şi numărul de zile de funcţionare (nz).
N
zt
Cucc =
C nn z
Exprimarea capacităţilor se poate realiza atât în numărul de locuri, cât şi în cel de
camere în funcţie de practica economică şi tradiţia fiecărei ţări (din ţara noastră se
utilizează exprimarea în număr de locuri).
Gradul de ocupare a capacităţii măsoară, prin nivelul sau, modul de exploatare a
dotărilor materiale ale pensiunii. Pe plan mondial, nivelul mediu de utilizare a capacităţii
de cazare este de 40-60%; dintre ţările cu tradiţie turistică, rate mai înalte de ocupare se
înregistrează în Spania şi Grecia şi mai reduse în Austria şi Elveţia. Acest indicator
prezintă însă oscilaţii sensibile de la o lună la alta, ca urmare a fenomenului de
sezonalitate a activităţii turistice (de exemplu, în Franţa, gradul de ocupare ia valori de la
circa 37% în ianuarie la 63% în august; Spania, pentru aceleaşi momente, nivelurile sunt
41% şi respectiv 82 %; în Grecia 30% şi 90%; în Elveţia circa 16% în luna noiembrie –
luna cu cea mai scăzuta cerere – şi 51% în august)39
In România, gradul de ocupare atingea 35.2% în anul 2000, cu variaţii pe tipuri şi
categorii de unităţi, pe zone turistice. Cel mai înalt coeficient de utilizare a capacităţii se
înregistra la nivelul anului 2000 pe litoral, aproximativ 51.1%, comparativ cu 47,7% în
staţiunile balneare, 30.9% în Bucureşti şi oraşele reşedinţă de judeţ, 23.7% în zona
montană şi numai 19.2% în celelalte localităţi. În cadrul pensiunilor agroturistice acesta a
înregistrat o evoluţie descrescătoare atingând un minim de 5.8% în anul 2000.
Evoluţia indicelui de utilizare a capacităţii de cazare, în perioada 1990-2000

Anul Gradul de ocupare (%)

Total Pensiuni turistice Pensiuni
agroturistice
1990 57,8
1991 49,8
1992 46,7
1993 43,1 19.2
1994 43,7 15.0
1995 45,0 15.3 12.4
1996 40,7 16.6 13.1

39
Rodica Minciu, Economia Turismului, Editura Uranus, Bucuresti, 2001

120
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

1997 37,7 13.9 8.2

1998 36,1 18.0 10.5
1999 34.5 16.8 5.8
2000 35.2 16.740 5.8
sursa: CNS, Anuarul statistic al României, 2001,

7.2.2.3. Indicatori parţiali ai turismului internaţional

Agroturismul şi turismul rural reprezintă unele din cele mai dinamice forme ale
industriei cu cea mai ridicată rată de dezvoltare, industria turistică, este important de
prezentat şi modul de reflectare a contribuţiei acestor activităţi la nivel macroeconomic,
prin intermediul indicatorilor parţiali ai turismului internaţional.
Eficienţa turismului internaţional este apreciată şi evaluată atât prin intermediul
indicatorilor generali, comuni - de tipul: profit, cheltuieli, rata rentabilităţii –cât şi a unora
specifici, care să reflecte îndeosebi operaţiunile în valută pe care acesta le implică.
Aportul net valutar şi cursul de revenire reprezintă unii dintre cei mai relevanţi
indicatori specifici ai turismului internaţional:
Aportul valutar (Av), reprezintă diferenţa între suma totală a încasărilor valutare
din turismul internaţional (Iv) şi cheltuielile (plăţile) valutare legate de aceasta activitate,
generate atât de călătoriile rezidenţilor în străinătate, cât şi de sosirile turiştilor străini.
Aportul net valutar poate fi exprimat şi relativ (R= rata), ca raport între încasările nete şi
cele totale:
A
R= v 100
Iv

Cursul de revenire (Cr) se determină ca raport între cheltuielile totale în lei (Ch),
reclamate de desfăşurarea turismului internaţional şi încasările valutare:

Ch
Cr=;
Iv
El reliefează efortul (cheltuiala) intern făcut de întreaga industrie turistică şi nu
numai, pentru obţinerea unei unităţi valutare; ca atare, el prezintă avantajul redării într-o
formă sintetică a unui cumul de efecte economice.
Pentru ca activitatea de turism internaţional să fie eficientă, nivelul cursului de
revenire trebuie să fie mai mic decât cursul de schimb valutar, altfel nu se justifică efortul
de organizare şi desfăşurare a acesteia.
Aceşti indicatori, în funcţie de nevoile de informaţii, se calculează atât pentru
ansamblul turismului internaţional al unei ţări, cât şi pe relaţii, acţiuni sau zone turistice.

7.3. Indicatori folosiţi la fundamentarea unor proiecte de investiţii în

agroturism
In vederea fundamentării unor proiecte de investiţii în turism în cadrul studiilor de
oportunitate şi de fezabilitate o serie de noi indicatori sunt de maximă actualitate şi

40
Pensiuni turistice urbane si rurale

121
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

importanţă. Se folosesc din ce în ce mai des un sistem de indicatori recomandaţi de

BIRD, însuşiţi de instituţiile financiar bancare din România.

7.3.1. Indicatori folosiţi pentru aprecierea oportunităţii şi viabilităţii unui

proiect de investiţii
Calcularea indicatorilor financiari în cazul unei exploataţii agroturistice aflată în
faza de elaborare a planului de afaceri este deosebit de importantă, ei pot face diferenţa
dintre lansarea într-o activitate de succes sau de faliment. Trei indicatori importanţi ar
trebui în principal calculaţi în faza de plan de afaceri, după ce toate previziunile au fost
realizate:
7.3.1.1. Venitul net actualizat total (VNAT)
7.3.1.2. Raportul venituri/ costuri R v/c
7.3.1.3. Rata internă de rentabilitate (RIR)

Pentru calcularea acestor indicatori se are în vedere aplicarea tehnicii actualizării

prin care se asigură comparabilitatea în timp a eforturilor financiare şi a rezultatelor
economice. Ce înseamnă acest lucru ?
În momentul întocmirii planului de afaceri, se stabilesc anumite fluxuri de bani
(fluxuri de plăţi şi fluxuri de încasări). Aceste fluxuri au loc la momente diferite, în timp
(spre exemplu anumite plăţi au loc la începutul anului, pentru a cumpăra un utilaj iar
încasarea valorii produselor realizate cu acel utilaj are loc la mijlocul sau la sfârşitul
anului). În planul de afaceri, aceste fluxuri sunt calculate la valoarea pe care o vor avea
în momentul desfăşurării lor (la începutul, mijlocul, respectiv sfârşitul anului).
Din punct de vedere economic este foarte utilă însă compararea fluxurilor
monetare apărute în diferite momente în timp, prin estimarea acestora la acelaşi moment
în timp.
Considerarea variabilei timp pentru calculul fluxurilor financiare se numeşte
„actualizare" (aducerea la momentul actual al fluxurilor financiare) şi constă în
amendarea fiecărui flux monetar cu un coeficient de actualizare pentru a se putea ţine
cont de momentul în care el se execută efectiv. Un flux monetar viitor în suma „f” este
depreciat în raport cu un flux precedent de aceeaşi sumă în virtutea faptului ca o
încasare obţinută mai târziu privează beneficiarul de posibilitatea de utilizare pe care i
n
Fn n Fn Fo (1i)
Fo   Fn (1 i)
(1i)n

le-ar permite o utilizare imediată. Pentru un flux monetar vom avea următoarea relaţie:

1 n
= (1 i) = a = coeficient de actualizare (măsoară deprecierea fluxului monetar)
(1i)n
Fn = fluxul neactualizat
Fp = fluxul actualizat
n = număr de unităţi de timp
i = rata de actualizare (mai mare cu 1-2% decât costul capitalurilor pe termen lung, la
piaţa financiară, la resursele plasate şi permanent mai mare decât rata inflaţiei)

122
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

Rata de actualizare reprezintă riscul la care se expune un investitor (riscul

afacerii, riscul de lichidităţi, riscul inflaţionist etc.). Intr-un cadru economic cert rata de
actualizare este egală cu rata reală a dobânzii +rata inflaţiei

7.3.1.1. Venitul net actualizat total (VNAT)

Venitul net actualizat este dat de suma veniturilor nete actualizate. Cu alte
cuvinte VNAT adună matematic toate plăţile şi încasările estimate, actualizate la
momentul efectuării investiţiei. Pentru calcularea venitului net actualizat total se scade
investiţia şi se adună încasările realizate.
Indicatorul indică, într-o formă sintetică, eficienţa investiţiei pentru o perioadă de
funcţionare luată în calcul şi la o rată de actualizare stabilită aprioric.
Perioada de funcţionare este convenită în fiecare caz în parte în funcţie de specificul
obiectivului şi reprezintă perioada considerată optimă pentru recuperarea investiţiei şi
realizarea unui profit.
V n I C t
VNA   t
n
t , unde
t1 (1 i) t1 (1 i)
t t

Vt = Volumul încasărilor în anul t

It = Costul investiţiei în anul t
Ct = Cheltuieli de dezvoltare în anul t
i = rata de actualizare

Semnificaţia economică a VNAT este următoarea:

1. In cazul în care VNAT > 0, se reconstituie fondurile iniţiale şi se degajă un surplus.
Proiectul exercită o influenţă favorabilă asupra comunităţii şi trebuie acceptat.
2. In cazul în care VNAT = 0, se reconstituie fondurile iniţiale, dar nu se degaja surplus.
3. In cazul în care VNAT < 0, nu se reconstituie fondurile iniţiale, şi proiectul trebuie
respins.
Condiţia minimă pentru acceptarea proiectului la investiţie VNAT > 0

Aplicarea acestui indicator are două dificultăţi:

1. Previzionarea cash-flow-rilor în viitor este foarte dificilă în lipsa contractelor ferme
de desfacere. Sunt necesare atunci, studii tehnice şi comerciale.
2. Alegerea ratei de actualizare şi (costul capitalurilor) este foarte dificilă şi se modifică
la rândul ei, iar VNAT este foarte sensibilă la actualizare. În cazul în care avem doua
proiecte, fiecare poate fi mai bun decât celalalt, pentru două rate de actualizare
diferite. Este posibil să ajungem chiar la rezultate contradictorii.

VNAT se poate calcula pentru perioade indiferent cât de mari sau scurte, dar alegerea i
este foarte dificilă, pentru că i se poate modifica de-a lungul timpului, influenţând în
mod decisiv valoarea VNAT.

123
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

7.3.1.2. Raportul venituri costuri Rv/c

Acest indicator exprima raportul dintre veniturile actualizate şi cheltuielile totale
actualizate.

Vt
n t
(1 i)
R V / C 
It Ct
t 
t1
(1 i) (1 i)t

Interpretare : condiţia minimă pentru acceptarea proiectului de investiţie este Rv/c > 1.

7.3.1.3. Rata internă de rentabilitate (RIR)

Rata internă de rentabilitate este acea valoare a lui i pentru care VNAT este 0.
Altfel spus, rata internă de rentabilitate este costul maxim pe care întreprinderea ar
putea sa-l suporte pentru finanţarea unei investiţii.
Pentru aflarea ratei interne de rentabilitate se vor calcula două valori ale valorii nete
actualizate totale în funcţie de două rate de actualizare astfel încât cele două valori ale
valorii nete actualizate totale să fie de semn opus şi la o diferenţă de cel mult 5%. Apoi
se va aplica următoarea formula de calcul:

VNAT ()
RIR i min(i max i min) 
VNAT () VNAT ()

i min = rata de actualizare pentru care investiţia este neprofitabilă

i max = rata de actualizare pentru care investiţia este profitabilă
Această formulă de calcul se calculează astăzi cu ajutorul unor programe informatice.

Rata internă de rentabilitate trebuie să fie comparată cu costul mediu ponderat al

resurselor de finanţare ale investiţiei (dobânzi, comisioane bancare, etc.) - CMPR. Rata
internă de rentabilitate are următoarele semnificaţii.
 In cazul în care RIR > CMPR înseamnă că investiţia este justificată întrucât se
compensează costurile de finanţare.
 In cazul în care RIR < CMPR înseamnă că investiţia este dezavantajoasă pentru
societate, pentru că nu permite acoperirea costurilor de finanţare.

De ex. pentru o pensiune agroturistică s-au obţinut următoarele rezultate

pentru i = 35%, VNAT = + 232000 USD
pentru i = 30%, VNAT = -178000 USD

RIR = 30 + (35-30) * {232000/(232000*178000)}= 30 + 5 *0,55 = 32.5%

124
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

Este util, având în vedere incertitudinea din mediul economic, să calculezi atât
VNAT cât şi RIR folosind diferite rate de actualizare şi diferiţi timpi de efectuare a
investiţiilor şi de realizare a încasărilor. Atât rata de actualizare cât şi timpii de plată sau
încasare influenţează VNAT, care, la rândul ei, influenţează RIR.
Valoarea netă actualizată totală şi rata internă de rentabilitate aduc informaţii
foarte precise, dar pentru a decide asupra oportunităţii unei investiţii, aceste evaluări
financiare trebuie însoţite de studii de piaţă, studii tehnice, etc.

7.3.2. Indicatori folosiţi în analiza bonitării economice a firmei de turism

Cei mai importanţi indicatori recomandaţi de organismele internaţionale competente şi adoptaţi
de instituţiile financiare sunt reprezentaţi de :
7.3.2.1. Indicatorii de Lichiditate
7.3.2.2. Indicatorii de Solvabilitate
7.3.2.3. Indicatorii de Rentabilitate.

7.3.2.1. Rata de lichiditate totală şi rata de lichiditate imediată

7.3.2.1.1. Rata de lichiditate totală (curent ratio)

reprezintă raportul dintre activele bilanţiere lichide sau uşor de transformat în bani şi
obligaţiile de plată pe termen scurt.
Lichiditatea totală arată capacitatea economică a clientului de a acoperi
obligaţiile de plată exigibile sau cu scadenţa imediată prin mijloacele sale băneşti sau/şi
prin elementele patrimoniale active care se pot transforma, de regulă, până la 12 luni în
mijloace băneşti.


Apl
Lt 
PE

Apl = activele patrimoniale bilanţiere lichide (se vor lua în calcul conturile 531, 512,
titluri de credite, etc. ) sau care pot fi transformate în scurt timp în bani lichizi (se
vor lua conturile 300, 301, 331, 332, 361, 371, 411) (de exemplu: stocuri, creanţe – bani
a se încasa de la terţi -, disponibilităţi – cash, casa, circuit bancar - , cheltuieli
înregistrate în avans;
PE = pasive bilanţiere, care reprezintă obligaţii de plată pe termene scurte: credite
pe termen scurt şi ratele aferente creditelor pe termen lung şi mediu scadente în cursul
anului, dobânzi, datorii, împrumuturi, furnizori, salarii, impozite asimilate, etc.

Când calculăm lichiditatea totală NU se vor lua în calcul următoarele active:

1. valoarea materiilor prime, materiale, producţia netă semnificativ inutilizabilă şi
fără posibilităţi certe de valorificare (comenzi sistate, contracte reziliate, etc.)

125
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

2. valoarea producţiei finite fără comenzi sau contracte, pentru care nu există
desfacere asigurată, servicii, bunuri, mărfuri cu caracter litigios şi fără posibilităţi
certe de încasare.
3.debitori litigioşi, greu de încasat.

Test de situaţie favorabilă se obţine la Lt = 2 :1 (firma dispune de o marjă de lichiditate

optimă faţă de obligaţiile sale curente).

126
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

7.3.2.1.2. Rata de lichiditate imediată (testul acid)

reprezintă raportul dintre activele bilanţiere lichide şi obligaţiile de plată pe
termen scurt. Diferenţa faţă de rata de lichiditate generală o reprezintă faptul că aici nu
se mai iau în calcul activele ce pot fi transformate în bani. Indicatorul exprimă, ca şi în
cazul precedent, capacitatea unui agent economic de a-şi onora datoriile pe termen scurt
din activele curente, în condiţiile în care aceasta se diminuează cu valoarea stocurilor,
care constituie imobilizări şi nu pot fi transformate rapid în numerar.
Pentru firmele care au pierderi, valoarea activelor luate în calcul se va diminua cu
valoarea pierderilor înregistrate.
Li = Active curente – stocuri / pasive curente
Test de situaţie favorabil : Li > 1

7.3.2.2. Solvabilitatea patrimonială

Solvabilitatea patrimonială arată gradul în care capitalul social şi rezervele firmei
asigură acoperirea creditelor şi împrumuturilor.

C.S R
S.P  100
(C.S R) C.I

S.P. = indicatorul solvabilităţii patrimoniale;

C.S. = capitalul social vărsat;
R = rezerve;
C.I. = volumul total al creditelor pe termen scurt, mediu şi lung şi al datoriilor asimilate.
Valoarea optimă a solvabilităţii patrimoniale trebuie să fie cuprinsă între 40% şi 60%.

7.3.2.3. Rentabilitatea
Rentabilitatea măsoară succesul activităţilor întreprinderii. Se defineşte ca fiind raportul
dintre profit şi alte elemente (capital propriu, capital total, cifra de afaceri, forţa de
muncă) care contribuie la obţinerea profitului.

7.3.2.3.1. Rentabilitatea capitalului social şi rezervelor

Rentabilitatea capitalului social exprimă rata profitului net de exploatare în raport cu
capitalul social şi rezervele utilizate. Se consideră necesară luarea în calcul a profitului
net estimat pe un an.

PN
Rcs  100
CS R

Rcs = indicatorul ratei rentabilităţii capitalului social;

PN = profitul net din exploatare;
CS =capitalul social;
R = rezerve.

127
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

7.3.2.3.2. Rentabilitatea în funcţie de cifra de afaceri

Rentabilitatea în funcţie de cifra de afaceri reprezintă capacitatea firmei să obţină un
anumit nivel de profit la un anumit nivel de vânzări (marja de profit la vânzări), în
funcţie de condiţiile concrete de producţie (tehnice, organizatorice, management).

PN
Rcs  100
CA

Rcs= indicatorul ratei rentabilităţii în funcţie de cifra de afaceri;

PN = profitul net de exploatare;
CA = cifra de afaceri.

Un nivel bun al rentabilităţii depăşeşte în ambele cazuri valoarea de 10 %.

Nivelul diferit al rentabilităţii în cadrul turismului impune cunoaşterea poziţiei
exploataţiei agroturisice respective şi compararea rezultatelor obţinute cu indicatorul
mediu pe ramură, dacă acesta se cunoaşte.
Aceşti indicatori trebuie analizaţi şi evaluaţi în lumina caracteristicilor proprii
ale activităţilor agroturistice, tipul proiectului analizat şi conjuncturii economice la
momentul analizei.

Eficienţa socială a turismului rural şi a agroturismului

Prin satisfacerea unor necesităţi spirituale ale celor care călătoresc turismul
contribuie la degajarea şi a unor efecte sociale: petrecerea plăcută a timpului liber,
recrearea şi reconfortarea, refacerea capacităţii fizice a organismului, lărgirea orizontului
de cunoaştere, ridicarea nivelului de instruire, satisfacerea unor nevoi psihice de
prietenie, demnitate, respectul din partea celorlalţi, promovarea unui climat de înţelegere.
Dacă turismul, în general, este considerat un act de cultură, turismul rural şi
agroturismul au o contribuţie deosebită la lărgirea orizontului de cunoaştere, la ridicarea
nivelului de instruire, civilizaţie şi educaţie. Participarea la diverse evenimente culturale -
spectacole, festivaluri din lumea satului, vizitarea de muzee, case memoriale sau a
locurilor legate de istoria şi tradiţia poporului, vacanţe destinate învăţării unor practici
tradiţionale, destinate valorizării meseriei de fermier etc. permit acumularea de cunoştinţe
în diverse domenii, asigurând satisfacerea unor nevoi spirituale ale calatorilor.
Efectele sociale ale turismului sunt dificil de cuantificat iar elaborarea unui sistem
de indicatori care să reflecte toate aspectele calitative la care face referire eficienţa
socială a turismului este aproape imposibil de realizat. Cu toate acestea, în literatura de
specialitate sunt menţionate modele, indicatori cantitativi ce cuantifică, adesea indirect şi
parţial, efectele sociale ale turismului, acesta reprezentând un câmp deschis cercetării.

128
55
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

CAPITOLUL VIII

FINANŢAREA ACTIVITATILOR DIN AGROTURISM

Pentru crearea de noi locuri de muncă în agroturism şi diversificarea astfel a

economiei rurale trei aspecte sunt esenţiale: a). investiţia de capital pentru dezvoltarea
afacerilor în spaţiul rural; b). conversia forţei de muncă agricolă şi calificarea pentru a
corespunde noilor oportunităţi de angajare şi c). infrastructura de bază necesară instalării
altor activităţi economice (transporturi şi telecomunicaţii, apa curentă,canalizare,etc.)
Finanţarea rurală este esenţială pentru crearea de noi locuri de muncă alternative
în zonele rurale. în mod teoretic, într-o economie de piaţă funcţională, sistemul financiar
rural dirijează resursele financiare de la cei ce economisesc către cei ce investesc pe o
perioadă de timp, în schimbul unei dobânzi. nivelul venitului rural este mult inferior
mediei venitului pe economie iar economisirea în zona rurală este foarte slabă
Merită aşadar interes prezentarea principalelor surse de finanţare posibile, a
avantajelor si dezavantajelor acestora pentru diferiţi operatori din industria agroturistică.

8.1. rse de finanţare posibile în vederea dezvoltării activităţilor agroturistice

Pentru dezvoltarea activităţilor agroturistice, pornind de la necesarul determinat în

baza planului de afaceri, se pot fi avea în vedere următoarele surse de finanţare 41:

1. Capitalul propriu

2. Creditul bancar

3. Finanţări obţinute prin programe suport

4. Fonduri de capital de risc

5. Leasing

6. Credite de la furnizori şi de la clienţi

7. Credite pe efecte de comerţ (factoringul şi scontarea)

1. Capitalul propriu
În această categorie sunt incluse resursele proprii sau cele atrase de la parteneri
privaţi, altele decât instituţiile financiare şi constituie, în momentul înfiinţării unei firme,
cel mai bun lucru posibil pentru un start, poate mai modest, dar care poate să fie continuat
printr-o dezvoltare susţinută a activităţii firmei.

2. Creditul bancar
41
Ghidul tânărului întreprinzător, Agenţia Naţională pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie,
Bucureşti, 2004.

129
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

In această categorie a furnizorilor de credite bancare intră : băncile comerciale,

corporaţiile financiare şi în general toţi aceia care acordă credite pentru finanţarea
afacerilor. Este recunoscută reticenţa acestor organisme în a acorda credite pentru firmele
nou înfiinţate. Banca are nevoie de siguranţa că va primi înapoi banii acordaţi drept
credit, şi firmele nou - înfiinţate nu oferă această garanţie din diferite motive (nu au
istoric, nu au experienţă, nu au foarte multe elemente care să facă din aceste firme
elemente stabile în cadrul economiei). Mark TWAIN dădea o definiţie foarte plastică
aceste categorii de finanţatori « ….ei sunt cei care-ţi împrumută umbrela atunci când este
soare şi care ţi-o cer înapoi atunci când plouă ».
De obicei băncile acordă o deosebită atenţie capacităţii debitorului de a-şi achita
datoria şi gradului de acoperire a garanţiei oferite. Un creditor nu va fi interesat de
perspectivele îndepărtate ale unei profitabilităţi remarcabile, pentru că, indiferent de
mărimea profitului obţinut, el va primi doar suma avansată cu titlu de credit şi dobânda
cuvenită acesteia.
Prezentarea unei firme nou înfiinţate la o bancă trebuie să se facă astfel încât
firma să fie pusă în cea mai bună lumină posibilă în faţa băncii şi pentru acest lucru, o
importanta deosebită o are cunoaşterea aspectelor cercetate cu prioritate de către
operatorii bancari, şi anume:
- caracterul solicitantului: încrederea şi siguranţa băncii ca debitorul nu va dispărea
subit atunci când afacerea va întâmpina greutăţi. Legăturile cu comunitatea
(rezidenţă îndelungată, legături de familie, proprietatea unei case) sunt aspecte
considerate de către operatorii bancari la primirea unei cereri de creditare.
- capacitatea financiară: posibilitatea afacerii de genera profit şi de a oferi astfel
şansa creditatului de a-şi achita la timp obligaţiile faţă de bancă. Din studiul
proiecţiilor financiare creditorii urmăresc ca afacerea să fie suficient de puternică
financiar încât, pe lângă plata creditului şi a dobânzilor colaterale, să poată
acoperi activitatea curentă şi constitui o rezervă de risc.
- garanţia oferită : nici un creditor adevărat nu va finanţa o afacere bazându-se
numai pe o garanţie puternică, dar fiecare creditor profesionist va încerca să
obţină cea mai mare garanţie posibilă pentru un credit (drept de gaj sau ipotecă)
- contribuţia solicitantului: Băncile doresc ca întreprinzătorii să aibă un grad
suficient de implicare financiară în afacerea pentru care doresc obţinerea
creditului.

Din practică, alte câteva consideraţii au reieşit ca fiind importante pentru a mări
şansele de a beneficia de un credit la momentul abordării potenţialului creditor:
- Cererea de creditare pentru o afacere deja existentă are mai multe şanse de a
obţine finanţare decât prezentarea unui plan de afaceri şi a unei cereri pentru o
afacere nouă;
- Achiziţia activelor fixe (clădiri, terenuri, echipamente) are mai multe şanse de a fi
finanţată deoarece aceste bunuri îşi pierd mai greu valoarea în timp, ;
- Prezenţa activelor curente, a stocurilor şi creanţelor măreşte şansele obţinerii
creditului ;
- Prezentarea unor bilanţuri care să demonstreze că aveţi o activitate profitabilă în
ultimii doi ani vă măreşte mult şansele obţinerii creditului ;

130
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

- Cu cât aportul propriu este mai mare cu atât şansele de obţinere a creditului sunt
mai mari.
Pentru a mări şansele de obţinere a unui credit, pregătirea acţiunii are o importanţă
deosebită şi ar trebui să cuprindă:
1. Informarea asupra liniilor de finanţare existente la instituţiile financiare
2. Alegerea instituţiei şi liniei de credit în funcţie de condiţiile de finanţare şi
particularităţile afacerii
3. Elaborarea planului de afaceri
4. Evaluarea corectă a garanţiilor disponibile
5. Pregătirea documentelor solicitate la bancă
Una din cauzele frecvent întâlnite de respingere a unui credit o reprezintă lipsa
garanţiilor necesare pentru acordarea creditului (alături de supradimensionarea creditului
faţă de necesităţile afacerii; Supradimensionarea creditului faţă de posibilităţile firmei;
Lipsa documentaţiei necesare pentru acordarea creditului etc.)
Prin Legea Bancară nr.58 / 1998, băncile nu por oferi credite rambursabile fără a-
şi securiza investiţiile. Aşadar, băncile solicită garanţii (de preferinţă imobiliare) care să
acopere aproximativ 120 % din valoarea creditului plus dobânda. Găsirea acestor
garanţii, în special pentru firmele tinere, aflate pe piaţă de doi-trei ani este destul de
dificila. Garanţiile reale sunt reprezentate de imobilele, echipamentele, automobilele (cât
mai lichide şi exigibile) pe care întreprinzătorul sau firma sa le au în posesie şi pe care
sunt dispuse să le ipotecheze sau gajeze în favoarea băncii în vederea acordării creditului.
Pe lângă aceste garanţii imobiliare mai există şi alte diverse formule de garantare
(fonduri de garantare, regarantare, scrisori de garanţie din partea altor bănci, etc.) dintre
care cele mai cunoscute sunt fondurile de garantare cu credite. Aceste fonduri garantează
prin scrisori de garanţie firmele care doresc să obţină un credit rambursabil.
Fonduri de garantare existente in România: • Fondul Naţional de Garantare a Creditelor
pentru IMM ; • Fondul Român de Garantare a Creditului ; • Fondul de Garantare a
Creditului Rural.

131
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

3. Finanţări obţinute prin programe suport

Sistemul bancar din România nu a părut până acum foarte interesat să finanţeze
afacerile din mediul rural, percepute în general ca având un risc înalt. Solicitările de
finanţare din mediul rural se confruntă cu cereri suplimentare de garanţii şi costuri
financiare superioare pentru împrumuturi, existând chiar o tendinţă a sectorului bancar de
reducere a activităţii în mediul rural datorită profitabilităţii scăzute. Aceste probleme nu
fac decât să agraveze situaţia financiară a operatorilor, îngreunând dezvoltarea economică
în mediul rural.
Pe acest fond, o sursă de finanţare deosebit de valoroasa în această etapă este
reprezentată de programele de finanţări, mai ales nerambursabile. Pentru accesarea
acestora, există un model foarte clar de documentaţie care trebuie întocmit. Documentaţia
astfel realizată intră într-un proces de competiţie cu alte documentaţii şi cele mai bune
proiecte primesc finanţare.
Aceste tipuri de programe suport furnizează atât finanţări rambursabile cât şi
finanţări nerambursabile. Finanţările rambursabile constau în finanţarea anumitor bănci
din banii publici, banca refinanţând agenţii economici eligibili la o dobânda mai scăzută
decât dobânda pieţei. Finanţările nerambursabile reprezintă ajutoare financiare acordate
agenţilor economici, ajutoare care provin în principal din două surse: 1. Bugetul de Stat ;
2. Uniunea Europeană sau alte organizaţii internaţionale

4. Fondurile de capital de risc (de investiţii)

Fondurile de investiţii sunt organisme de plasament al unor disponibilităţi
monetare atrase de la persoanele fizice sau juridice, cu scopul obţinerii de profit. Prin
sistemul fondurilor de capital de risc, întreprinzătorul primeşte fondul ca partener şi ca
urmare, o sumă importantă de bani ca aport la capitalul social al societăţii. În general,
fondul doreşte să fie acţionar minoritar la societate şi să-şi retragă participarea după o
perioadă relativ scurtă, de regulă după aproximativ cinci ani.
Pentru ca fondul să-şi păstreze poziţia de acţionar minoritar întreprinzătorul
trebuie să participe cu o sumă mai mare decât a fondului şi acest lucru poate apărea ca un
inconvenient major pentru întreprinderile mici, nou înfiinţate. Din aceste considerente
fondurile de capital de risc sunt destinate în special firmelor mari care doresc o infuzie de
capital pentru o anumită perioadă, dar nu este exclusă posibilitatea ca un fond de risc să
dorească să fie partener şi cu o firmă nou-înfiinţată
Investitorii sunt atraşi de o afacere în primul rând datorită profiturile pe care spera
să le obţină (randament al capitalului investit 25-50 % sau chiar mai mare). Ei reprezintă
acea categorie de finanţatori care au nevoie să afle că afacerea va beneficia de o creştere
şi profituri viitoare consistente. Dacă s-ar aştepta să abţină doar 10-15% randament al
capitalului investit, atunci şi-ar orienta fluxurile către companiile publice, cu mult mai
puţin riscante. Dar ei investesc în companiile tinere şi în creştere pentru că se aşteaptă să
obţină profituri considerabile.
Deoarece investitorii sunt mult mai dispuşi decât creditorii să accepte riscul, ei
consideră mult mai importante proiecţiile financiare. Pe când băncile gândesc «garanţiile
mai întâi şi apoi proiecţiile » investitorii gândesc exact invers, acordând mai multă atenţie
perspectivelor decât creditorii.
Aspectele de care sunt atraşi investitorii în momentul analizei unei cereri de
finanţare (în cadrul unui plan de afaceri) sunt prin urmare reprezentate de :

132
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

- abordarea judicioasa a pieţei: se dovedeşte prin includerea obligatorie în

cuprinsul planului de afaceri înaintat investitorului a caracteristicilor şi cerinţele
potenţialilor clienţi. Descrierea produselor/ serviciilor realizate de afacerea
respectivă nu va valora nimic dacă nu se arată CUM şi CUI vor fi vândute
acestea.
- dovada acceptabilităţii: trebuie să reiasă că problema pe care afacerea caută să o
rezolve este destul de importantă pentru că un număr mare de persoane să devină
clienţi ai companiei.
- protecţia afacerii : riscul investiţional se poate reduce dacă întreprinzătorul deţine
drepturi de proprietate sub forma licenţelor, brevetelor, patentelor, mărcilor
înregistrate/. Acestea pot limita concurenţa, cel puţin pentru o perioadă de timp.
- previziuni credibile. Este foarte adevărat că investitorii de risc urmăresc afacerile
cu creştere rapidă, dar cum li se prezintă sute de propuneri de afaceri anual şi că
au deja investiţii în variate sectoare de activitate, aceştia deţin deja un bun simţ al
previziunilor. Orice societate ce propune previziuni ce depăşesc aceste limite ale
rezonabilului va ridica reale semne de întrebare.
Lichiditatea este un element foarte important pentru investitorii de risc. Deşi
investitorii au o viziune pe termen lung atunci când finanţează o afacere, investitorii de
risc au o viziune pe termen scurt a plasamentelor. Ei urmăresc să lichideze investiţiile în
companii mici într-o perioadă de 3-7 ani pentru a remunera proprietarii individuali ai
fondurilor investite şi pentru a avea surse de finanţare a unor noi afaceri promiţătoare. În
general firmele cu o dezvoltare rapidă nu au suficient numerar pentru a plăti dividende,
investitorii pot obţine lichidităţi prin vânzarea acţiunilor deţinute în capitalul social al
acestora. De aceea investitorii de risc urmăresc să-şi asigure exit-ul prin vânzarea
acţiunilor la bursa sau către o companie interesată
În cazul în care un întreprinzător convinge un fond de capital de risc să i se alăture
într-o afacere, atunci firma respectivă are trei mari avantaje:
1. Primeşte o infuzie de capital pe o perioadă îndelungată, timp în care nu trebuie să
plătească dobânzi;
2. Această infuzie de capital nu figurează în evidenţele firmei ca datorii ci ca surse
financiare proprii (este aport la capitalul social);
3. Odată cu banii, fondul aduce şi specialiştii săi care vor asista întreprinzătorul la
managementul firmei.

In concluzie, cea mai potrivită sursă de finanţare pentru o afacere se decide după
realizarea şi interpretarea proiecţiilor financiare ale afacerii. Dacă ele arată o creştere
ponderată, atunci cea mai potrivită sursă sunt creditorii bancari ; dacă evoluţia prognozată
este fulminantă, sunt şanse de atragere a investitorilor de risc.

133
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

5. Leasingul
Leasingul (crédit-bail) este o formă specială de realizare a operaţiei de creditare
pe termen mediu şi lung pentru procurarea de diverse echipamente prin intermediul unor
societăţile de leasing. Echipamentul se cumpără de către societatea de leasing şi se
închiriază ulterior solicitantului. De multe ori, solicitantul însuşi este mandatat în numele
societăţii de leasing să cumpere echipamentul de care are nevoie. Contractul de leasing se
va încheia apoi între societatea de leasing şi solicitant şi prin acest contract solicitantul
primeşte în folosinţă echipamentul. Această formă de leasing se mai numeşte şi leasing
comercial, şi reprezintă forma principală de leasing.
Alte forme de leasing sunt lease-back şi time-sharing.
1. În forma de lease-back, posesorul echipamentului se confundă cu solicitantul care are
nevoie urgentă de bani. În acest caz, el vinde utilajul unei societăţi de leasing,
închiriindu-l apoi de la aceasta.
2. În forma de time-sharing sunt mai mulţi solicitanţi care vor să utilizeze acelaşi
echipament, dar fiecare îl foloseşte o anumită perioadă de timp.
Indiferent de forma în care se face leasingul, la sfârşitul perioadei, solicitantul are
ca opţiuni:
1. încetarea contractului;
2. continuarea lui pentru o nouă perioadă de timp;
3. cumpărarea utilajului la preţul prestabilit.
Leasingul se face de către bancă sau de către o societate specializată de credit.
Documentele care se vor prezenta vor fi cererea de creditare, ultimele două bilanţuri,
ultimele două balanţe, factura pro-formă a obiectului leasingului, extrasele de cont.
Societatea de leasing va cumpăra pe numele său obiectul leasingului prin contract de
vânzare-cumpărare, şi apoi îl va închiria societăţii creditoare prin contract de închiriere.

6. Credite de la furnizori şi de la clienţi

Finanţarea prin această metodă este una din cele mai ieftine finanţări pe termen
scurt. Un cumpărător cumpără un produs de la un furnizor, şi se obligă să-l plătească
peste o perioadă de timp. În tot acest timp, el foloseşte în interesul firmei proprii banii pe
care ar fi trebuit să-i achite furnizorului. Invers, un cumpărător achită unui furnizor o
sumă de bani, iar acesta livrează bunul sau prestează serviciul la o dată ulterioară) cazul
plăţii anticipate a serviciilor agroturistice). În toată această perioadă, furnizorul poate să
folosească banii clientului în interesul firmei proprii.
Aceste forme de credit se numesc credite reale şi sunt foarte răspândite în Europa
datorită mecanismelor economiei de piaţă acestea se bucura de extindere şi în România.
Trebuie menţionat însă că acest tip de finanţare reciprocă se face între parteneri de afaceri
care prezintă încredere unul pentru celălalt, iar sumele care se vehiculează nu sunt foarte
mari, dar sunt suficiente pentru a optimiza fluxul de numerar al unei firme pentru o
perioadă scurtă de timp.

7. Creditele pe efecte de comerţ (factoringul şi scontarea)

7.1. Factoringul reprezintă o formă de creditare pe termen scurt acordată de bănci
comerciale prin compensarea creditului furnizor. Creditul se garantează cu o factură
înainte de scadenţă. Factura apare dintr-un contract de vânzare - cumpărare între un
furnizor şi un cumpărător.

134
Curs ECONOMIA AGROTURISMULUI, Conf. Gina FINTINERU

De fapt, din punct de vedere juridic factoringul reprezintă un contract încheiat

între bancă (factor) şi client (aderent) prin care factorul (banca) se obligă să plătească la
prezentarea documentelor care atestă o creanţă comercială o anumită sumă de bani în
schimbul unui comision.
Suma de bani pe care o plăteşte banca la prezentarea facturilor poartă denumirea
de finanţare imediată sau factoring disponibil. Suma de bani pe care banca o achită în
momentul încasării facturilor poartă denumirea de finanţare la încasare sau factoring
indisponibil.
În cazul în care există o factură achitabilă la scadenţă, dar necesitatea de bani
apare înainte de scadenţă, atunci factura va fi achitată de către bancă la un preţ mai mic
decât cel înscris pe factură, urmând ca banca să încaseze preţul total. Din diferenţa între
preţul plătit de bancă şi cel încasat de ea la scadenţa facturii, banca îşi acoperă cheltuielile
şi se formează profitul ei. Banca va cumpăra, practic, factura la un preţ mai mic.
7.2. contarea
Scontarea reprezintă o formă de creditare pe termen scurt acordată de bănci
comerciale prin achitarea înainte de scadenţă a unor efecte comerciale (trate, bilete la
ordin, etc.).
Scontarea reprezintă o operaţiune de cumpărare de către bănci a efectelor de
comerţ deţinute de clienţii lor în schimbul acordării creditului de scont şi reţinerii de către
bancă a unei sume denumită agio formată din valoarea scontului adunată cu
comisioanele. Ca orice operaţiune de creditare, scontarea presupune depunerea unei
garanţii stabilite de comun acord şi concretizate printr-un procent aplicat la valoarea
nominală a efectelor scontate.
Un efect comercial reprezintă un angajament pe care un trăgător îl ia în numele
unui tras în favoarea unui beneficiar. De exemplu, un plătitor (trăgător), depune banii la o
bancă comercială (trasul) şi emite un cec (efectul comercial) către un furnizor
(beneficiarul), urmând ca furnizorul (beneficiarul) să recupereze banii de la banca
comercială (trasul) la scadenţă prin prezentarea cecului (efectul comercial). În cazul în
care beneficiarul are nevoie de bani înainte de scadenţă, el poate sconta efectul comercial
respectiv la o bancă comercială, urmând ca banca să-l onoreze la o sumă mai mică decât
cea înscrisă pe efectul comercial, şi să recupereze la scadenţă banii de la tras, sau să
resconteze efectul comercial înainte de scadenţă la altă bancă sau chiar la Banca
Naţională.
Scontarea, rescontarea şi factoringul se fac din raţiuni financiare (un leu pe care îl
avem astăzi, valorează mai mult în valoare actuală decât cinci lei peste doi ani, chiar dacă
nu sunt erodaţi de inflaţie).

135