Sunteți pe pagina 1din 10

CAVALERUL AVAR

SCENA I In turn Albert şi Ioan ALBERT

coste ce-o costa, la tournoi

Eu

merg, arată-mi coiful, Ioane.

Ioan îi dă coiful. E spart, stricat. Deloc nu-i cu putinţă să-l pun pe cap. De-un altul am nevoie. Ce lovitură! Blestemat Delorge! IOAN L-aţi răsplătit din plin şi dumneavoastră; Cum l-aţi zvârlit din scări, ca mort zăcu el zile-ntregi — şi abia de şi-a venit în fire. (Se rosteşte turnua şi înseamnă lupte pe cai în chip de joc ale cavalerilor feudali. (N. trad.) Se rosteşte Delorj. (N. trad.) ALBERT Totuşi pagubă n-avîi; Pieptarul ii din za veneţiană, Dar pieptul lui nu-l costă o para;

Nu trebuie să-şi cumpere un altul. De ce nu i-am luat coiful pe loc! L-aş fi luat, de nu-

mi era ruşine De doamne şi de duce. Eh tu, conte! Mai bine capul să mi-l fi străpuns.

Şi haine-mi trebuie. Ultima oară Şedeau toţi cavalerii în atlas. Şi -n catifea; eu singur

stăm în zale La masa ducelui. Am îngăimat Că -ntâmplător la tournoi venit-am. Acuma ce-o să spun? O, sărăcia! Cum ne -njoseşte inimile ea! Când m-a izbit cu suliţa-i Delorge, zdrobindu-mi coiful, şi-a trecut călare, iar eu, cu capul gol, strângând în pinteni cu ciudă pe Emir, m-am repezit ca viforul trântindu-l cât e colo

pe conte ca pe-un paj; iar de pe locuri se ridicară doamnele; Clotilda acoperindu-şi faţa a ţipat; Şi mi-au slăvit heralzii lovitura: Atuncea nimenea nu s-a gândit la cauza vitejiei, forţei mele! Turbasem pentru că-mi stricase coiful; Ce mă făcea erou? — Zgârcenia! Da! da! de ea te molipseşti uşor aici sub un acoperiş cu tata. Emir ce face, bietul? IOAN Şchioapătă. Nu-i cu putinţă să-l încălecaţi. ALBERT N-ai ce să-i faci: pe roib atunci îl cumpăr. Nu-i tare scump. IOAN N-o fi, dar n-avem bani. ALBERT

Ce zice ticălosul Solomon?

IOAN

A spus că nu mai poate împrumuturi De-acuma să vă dea fără zălog.

ALBERT Zălog! De unde să-l iau, diavole! IOAN I-am spus. ALBERT

Şi el?

IOAN

Din umeri dă, se scrcmo.

ALBERT Tu trebuia să-i spui că tatăl meu Este bogat, la fel ca un evreu, Că pan- la urmă tot îl moştenesc. IOAN ALBERT Si el? I-am spus. IOAN Se screme, dă din umeri. ALBERT Ah ce năcaz! IOAN Ar vrea să vină-aicea ALBERT Bun. Doamne mulţumescu-ti! Că de-aici Nu-mi scapă el nevămuit. Bate cineva în uşă. Ei, cine-i? Intră evreul EVREUL Eu, sluga dumneavoastră. ALBERT Ah, amice! Evreu hain, cinstite Solomoane, Poftim, poftim aici: pe cât aud, Nu vrei EVREUL

dar nu pot. De unde bani? M-am ruinat deplin

Tot ajutând pe cavaleri cu sârg. Şi nu-mi plăteşte nimeni. Aş fi vrut, de s-ar putea, o parte ALBERT Ah, tâlharul! D-apoi să am eu bani, aş sta cu tine La sfat? Ajunge, încetează, hai Nu fi catâr, iubite Solomon; Dă talerii. O sută varsă-aicea Pân- nu pun să te caute. EVREUL Vai! O sută. Când am avut o sută, eu, de taleri! ALBERT Ascultă; pe amicii tăi să nu-i Ajuţi, nu ţi-e ruşine? EVREUL Jur ALBERT Ajunge. Zălog îmi ceri? I-auzi ce mai prostie! Ce oare pot să-ţi dau? Piele de porc? Dacă aveam ceva de zălogit, apoi Demult era vândut. Şi ţie, câne, Cuvântul meu de cavaler ţi-e fleac? EVREUL Cuvântul dumneavoastră mult înseamnă. Cât sunteţi viu, da, foarte mult înseamnă. El lăzile bogaţilor flamanzi.Vi le descuie ca un talisman. Dar dacă mie, biet evreu, mi- l daţi Şi între timp muriţi (doamne fereşte), atunci acest cuvânt în mâna mea va fi întocmai cum ar fi o cheie de la o ladă aruncată-n mare.

Vai, cavaler milos, Vă jur: cu bucurie

ALBERT Mă supravieţuieşte cumva tata? EVREUL De! niciodată nu se poate şti. Nu noi ne socotim zilele noastre. Ieri junele-nflorea, azi iată-l mort si patru bătrânei îl duc la groapă. Baronu-i sănătos. Dă Dumnezeu Şi mai trăieşte ani, colea, treizeci. ALBERT Minciună! Peste treizeci de ani eu am De-acum cincizeci de ani bătuţi, iar banii la ce

mi-ar folosi atuncea? EVREUL Banii? Hei, banii, banii -n orice vârstă-s buni; Dar tânărul slugi aprige îi face si fără milă-i mână de ici colo. Bătrânul vede -n ei amici statornici si ca lumina ochilor îi ţine. ALBERT A! Tatăl meu nu slugi şi nici prieteni Nu vede -ntrînşii, ci stăpâni; iar el li-i slugă; slugă? — rob algerian, Un câne- n lanţ! Trăieşte -ntr-o cămară neîncălzită, bea numai apă, Iar hrana lui sunt cojile uscate; Nu doarme toată noaptea, Aleargă, umblă ne- ncetat şi latră — Iar aurul în lăzi se odihneşte. Tăcere! Cândva, aurul, pe mine mă va sluji, şi n-o să s-odihnească! EVREUL Când pe baron l-or duce la mormânt, Mai mult monezi vor curge decât lacrimi. Să dee Dumnezeu cât mai curând Averea să vă cadă-n mână. ALBERT Amen EVREUL Ar li posibil ALBERT Ce? EVREUL E un mijloc ALBERT Care mijloc? EVREUL Aşa-Eu am cunoscut, un bătrânel evreu, biet farmacist Eu mă gândesc ALBERT Un cămătar aşa ca tine, ori e mai cinstit? EVREUL

Nu, cavalere; Tovie se-ocupă cu alt negoţ — el face picături ALBERT Mie la ce-mi trebui-? EVREUL

Le torni într-un pahar

un junghiu în pântec, fără greaţă, Fără să aibă vreo durere, moare.

ALBERT Otravă vinde bătrânelul tău.

Şi zău, minuni fac

vre-o trei ajung, n-au gust şi n-au culoare; însă omul, fără vr-

EVREUL

Da — şi otravă. Da. ALBERT Iar tu-mi oferi

In loc de bani vr-o sută de fiole,

Un taler pe fiolă. Asta este? EVREUL Dece râdeţi de mine, cavalere?

Nu; eu aş vrea

Baronul, poate, vremea e să moară. ALBERT Să otrăvesc pe tata! Asta vrei? Hei, Ioane, ţine-l! Tu ai îndrăznit

suflet de evreu tu, câne, şarpe — că eu chiar acum te spânzur, sus pe porţi! EVREUL Iertare! Mă iartă: am glumit. ALBERT Hai, Ioane funia! EVREUL Eu am glumit. Şi v-am adus şi banii. ALBERT Afară, câne! Evreul iese Uite până unde zgârcenia lui tata m-a adus! Evreul a-ndrăznit ca să-mi propună!

-mi un pahar de vin, căci tremur tot. Dar, Ioane, totuşi bani ne trebuiesc. Fugi după blestematul de evreu si ia-i paralele. Dă călimara. Ii dau chitanţă. Dar să nu-l

aduci Aici pe Iuda ăsta Iscariot, strămoşul său

IOAN N-avem — O picătură nu-i. ALBERT Dar vinul care Din Spania mi l-a trimis Raymond?

IOAN Aseară-am dat butelia din urmă fierarului bolnav. ALBERT Mi-aduc aminte Atunci, dă-mi apă. Blestemată viaţă! Nu, hotărît — mă duc să-mi caut dreptate la duce: el să-nduplece pe tata ca să mă ţie cum se ţine-un fiu, nu ca pe-un şoarec zămislit în beci. SCENA II

O pivniţă

BARONUL Precum un tânăr fante îşi aşteaptă Ibovnica vicleană la -ntâlnire Ori toanta înşelată, astfel eu O zi întreagă adăstai clipita Când voi veni, aici, în beciul tainic,

ori dumneavoastră

cred.

Dar ştii tu oare, —

Sau, opreşte, Căci banii lui vor mirosi a iad, Ca şi argintii lui -mi vin, ţi-am spus.

La lăzile-mi. O, fericită zi!

Azi pot în lada şasea (nu chiar plină) S-arunc un pumn de aur adunat. Nu-i mult, se pare, dar câte puţin Comoara creşte. Am citit cândva, Că -n vremi demult un împărat ceru Oştenilor s-aducă fiecare

O

mână de pământ într-o grămadă

Şi

dâmbul s-a -nălţat — iar împăratul

Putea privi din vârf cu bucurie

Şi

văile cu corturile albe

Şi

marea străbătută de corăbii.

Aşa şi eu, mi-aduc aici tributul

In pimniţă cu câte-un pumn de aur,

Iar dâmbul meu crescu — şi de pe culmea-i Eu pot privi la tot ce-mi e supus.

Şi ce nu mi-e supus? De-aicea pot

Ca demonul să poruncesc în lume; Să vreau numai — palatele răsar;

In mândrele-mi grădini aleargă nimfe

Grămadă; muzele-mi aduc tribut, Iar geniul liber, se supune mie; Virtutea, truda ce nu ştie somnul Umile stau şi-adastă darul meu. De am să şuier, vine-ascultătoare, Timidă şi mânjită -n sânge crima, Să-mi lingă mâna, să-mi privească -n ochi, Citind din ei un semn al vrerii mele. îmi sunt supuse mie toate cele, Eu, însă, la nimic nu sunt supus; Sunt mai presus de orişice dorinţe, Sunt liniştit; căci îmi cunosc puterea:

îmi e destul să ştiu că pot (Se uită la aur)

Puţin e, se pare; totuşi câtor griji umane, înşelăciune, lacrimi, rugăminţi, blesteme, nu

li-i el reprezentantul! Aici e un dublon

stat la mine sub fereastră, ea cu trei copii, o jumăta- de zi bocindu-se în genunchi.

Ploua mereu, dar ea nu s-a mişcat; aş fi putut s-o pun pe goană, însă nu ştiu ce mi soptea că a venit cu datoria bărbatului, să mi-o plătească — nu vrea să fie mâine în temniţă-aruncată. Iar ăsta! ăsta-l am de la Tibault De unde-l are oare ticălosul? L-o fi furat desigur; ori, ce ştii? La drumul mare, noaptea, colo- n crâng. Da! Dacă lacrimi, sânge şi sudoare, Vărsate peste tot ce zace-aicea, Din miezul târnei ar ţâşni de-odată,

acesta-!. Azi, o văduvă mi-l dete, dar întâi a

Potopul ar veni din nou iar eu

In beciul meu m-aş înneca. Dar, hai! (Vrea să descuie o ladă) De câte ori vreau lada s-o descui mă iau, aşa, călduri, şi tremur tot. Nu teama (nu! dece m-aş teme eu? Am spada mea la coapsă, şi răspunde oţelul cel cinstit de aur),

dar mă strânge-n piept o stranie simţire

află-n a ucide o plăcere. Când cheia o -ntroduc în broască, simt la fel cum cred că simt şi dânşii cuţitu-n jertfă împlântând: îmi place si totodată spaimă simt.

(Descuie lada) Ah! iată Aicea toată fericirea mea! (Varsă pumnul de bani.) Intraţi, destul aţi colindat prin lume,

Spun medicii că sunt pe lume oameni ce

Slujind nevoi şi patimi omeneşti. Dormiţi al păcii somn şi al puterii, Aşa cum sus în ceruri zeii dorm. Azi un ospăţ vroiesc să-mi fac eu însumi:

In

faţa fiecărei lăzi aprind

O

lumânare; le descui pe toate

Şi

sta-voi printre ele să privesc

Grămezile de aur sclipitoare. (Aprinde lumânări şi descuie lăzile una după alta) Sunt domn! —ce minunată strălucire!) Supus îmi e şi-i tare statul meu; In el e fericirea-mi, cinstea-mi, slava-mi! Domnesc — dar cine oare după mine Va moşteni puterea-mi? Fiul meu! Smintitul fiu al meu risipitor, Prietenul chefliilor zănatici! Cum voi muri, el, el! pătrunde-aicea Sub aste liniştite, mute bolţi Cu droaia de linguşitori hulpavi

Şi

cheile furând dela cadavru-mi,

O

să descuie lăzile râzând,

Şi

toate-aceste splendide comori

S-or scurge -n buzunare de atlas.

El o să spargă sacrele potire,

Vărsa-va -n tină miru- mpărătesc, Va risipi. Dar oare cu ce drept? Au mi-a venit averea pe degeaba, Glumind, ca jucătorului ce-aruncă Din zaruri, şi grămezi de bani adună? Hei, cine ştie câte renunţări, înfrânte patimi, gânduri, gânduri grele, Griji zi de zi, nopţi lungi şi fără somn Averea m-a costat? Ori poate fiul Va zice că-mi crescu pe suflet muşchiu,

Că nu am cunoscut dorinţe, că

Nici conştiinţa nu m-a ros, cu ghiara-i In inimă-mi scobind precum o fiară, Nici conştiinţa, oaspe nepoftit, Vecin cu care stai de vorbă -n silă, Un crunt zaraf, o vrăjitoare hâdă,

Ce -ntunecă şi luna, turburând

Mormintele, să iasă-afară morţii?

Nu, singur să te chinui pentru-a vere, Apoi, să mai vedem de eşti în stare Să risipeşti ce-ai dobândit cu sânge.

O, de-aş putea de orice ochi nevrednici

S-ascund comoara! De-aş putea din groapă Să vin şi, ca o umbră stând de strajă, Să şed pe lăzi şi să păzesc de cei vii Comoara mea cum o păzesc acuma! SCENA III

La curte. Albert. Ducele.

ALBERT

Stăpâne, credeţi, am răbdat destul Ruşinea sărăciei. Sunt la capăt, si-aceasta mă împinge să mă plâng. DUCELE

Te cred, te cred eu: nobil cavaler, un om ca dumneata, nu -nvinuieşte pe tatăl său

decât când e la capăt. Perverşi de-aceştia sunt puţini

voi chema să-l mustru-n patru ochi. Îl şi aştept. Demult nu ne-am văzut. A fost

prieten cu bunicul. Când eram copil, ţiu minte, mă punea pe calul său şi aşeza deasupra-mi greu coiful său cât clopotul. (Se uită pe fereastra.) Nu-i oare el? ALBERT DUCELE Ba da, stăpâne. Treci în camera de-alături. Că te chem. Albert iese; intră baronul Baroane, cât mă bucur că te văd, vioi şi sănătos. BARONUL Sunt fericit Stăpâne, c-am avut puteri destule să vin, ascultător poruncii voastre. DUCELE De când nu ne-am văzut! E mult, baroane. Vă amintiţi de mine? BARONUL Eu, stăpâne?

Vă văd ca şi acum. Eraţi copil zburdalnic. Răposatul duce-adesea: Ce zici, ai, Filipe? -

mi spunea, (El îmi zicea pe nume totdeauna) De-acuma-n douăzeci de ani, noi doi,

Fii liniştit; pe tatăl dumitale îl

DUCELE Acuma cunoştinţa noastră veche Vom re-noi-o. Curtea mi-aţi uitat-o. BARONUL Eu sunt de-acum, stăpâne, prea bătrân: la curte ce să fac? De, dumneavoastră sunteţi mai tânăr, jocul vă e drag, petrecerile. Eu nu-s potrivit la d-alde astea. Dar de-o fi război, sunt gata iar pe cal să urc, gemând; Voi mai găsi puteri să zmulg din teacă, cu mâna tremurândă, vechiul paloş si pentru dumneavoastră să pornesc DUCELE Baroane, zelul bine ţi-l cunoaştem; Prieten bun bunicului i-aţi fost; Iar tatăl meu vă respecta; eu însumi v-am socotit mereu un cavaler viteaz şi vrednic — dar să ne- aşezăm. Copii aveţi, baroane? BARONUL Am un fiu. DUCELE De ce nu-l văd la curtea mea deloc? Pe dumneavoastră curtea nu v-amuză, Dar lui la anii şi cu rangul său I-ar fi plăcut aici în preajma noastră. BARONUL Nu-i place lui viaţa zgomotoasă; E-o fire pădureaţă, -ntunecoasă — Ca tânărul elan el rătăceşte prin sâhle încontinuu. DUCELE Nu e bine S-ajungă un sălbatic. Noi aici îl învăţăm la tournoi, la baluri. Trimiteţi-l la mine; potrivit cu rangu-i, întreţinere fixaţi-i. V-aţi încruntat, pesemne-aţi ostenit de drum. BARONUL Ba nu sunt ostenit, stăpâne; Dar, cum să zic, m-aţi turburat. Mă văd silit să spun în faţa dumneavoastră un lucru despre fiul meu un lucru ce-aş fi dorit ca să rămâie-o taină. Stăpâne, din nefericire, el de mila şi de grija dumneavoastră nu este vrednic. El îşi duce viaţa în vicii şi -n blestemăţii DUCELE Aceasta-i din cauză că e singur. Da, baroane. Ii strică tinereţii lenevia si traiul singuratic. Să-l trimiţi la noi, şi are el să se dezveţe de relele năravuri căpătate departe de viaţa de la curte. BARONUL Iertaţi-mă, stăpâne, dar nu pot să fiu de-acord cu ceea ce-mi propuneţi. DUCELE De ce? BARONUL Lăsaţi pe-un biet moşneag să plece DUCELE Vă cer: să-mi spuneţi pentru ce anume Refuzul ăsta? BARONUL Sunt supărat. DUCELE Şi care e pricina Eu pe fiul meu

BARONUL

O grea nelegiuire.

DUCELE

Care, spuneţi!

BARONUL

Lăsaţi-mă, vă rog DUCELE Nu, asta-i straniu, ori poate vi-i ruşine pentru el? BARONUL

Intr-adevăr

DUCELE Ce-a făcut?

BARONUL

A vrut

DUCELE Cum?! Să vă ucidă! II trimit atunci Ca pe-un tâlhar de rând la judecată.

BARONUL N-am să m-apuc s-aduc eu mărturii, Deşi ştiu bine că-mi doreşte moartea, Deşi ştiu bine că nelegiuitul a vrut DUCELE Ce? BARONUL Să mă prade. Albert se repede în cameră. ALBERT Minţi Baroane. DUCELE (către Albert) Cum ai îndrăznit? BARONUL A! tu!

Aici! Şi îndrăzneşti să-mi spui în faţă Că mint! De faţă cu stăpânul nostru!

mie

ALBERT

Ba eşti un mincinos. BARONUL

Şi nu trăzneşte dumnezeu în tine! Ridic-o, deci, şi sabia decidă!

(Aruncă mănuşa, iar fiul o ridică grăbit. ALBERT Iţi mulţumesc. Acesta-i primul dar ce-l dete tata fiului. DUCELE Ce văd?

Ce se petrece-aici sub ochii mei? Un fiu care primeşte provocarea bătrânului său tată!

In ce zile mi-am pus după grumaz colan de duce! Tăceţi: tu, moş smintit! Tu tigru

tânăr! Destul. (Către Albert) Aruncă jos aceasta: Cum s-a înfipt cu unghiile -n ea! Hai, -mi aici mănuşa (i-o ia.)

ruşine

a vrut să mă ucidă.

Tu, mie

ori nu sunt eu oare un cavaler?

ALBERT

(aparte) DUCELE Ce păcat. Ieşiţi: în ochii mei să nu-ndrăzniţi să v-arătaţi atâta timp cât eu n-am să vă chem. Albert iese. Bătrân nefericit, ruşine nu ţi-a fost BARONUL Iertaţi, stăpâne

Unde-s cheile? Ah,

Nu pot să stau

cheile! DUCELE E mort. Of, doamne! Ce crâncen veac, ce-ngrozitoare inimi!

genunchii mi se -ndoaie. Mă -năbuş!

aer!