Măsurători ale vitezei luminii

Lumina se propagă cu o viteză atât de mare încăt nici o experienţă obişnuită din viaţa
de toate zilele nu sugerează ideea că semnalele luminoase nu se propagă cu viteză
infinită.Din cele mai vechi timpuri, intuiţia oamenilor a condus la ideea că lumina se
propagă instantaneu.Totuşi, odată cu dezvoltarea metodelor de măsurare şi apariţia
unor noi modele ce descriau natura, în epoca renaşterii se punea tot mai frecvent
întrebarea :„cât de repede se propagă lumina?”. Galileo Galilei a fost cel care a ridicat
cel mai tranşant această problemă, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, a
încercat să determine viteza luminii, mai întâi pe cale experimentală (în jurul anului
1620), apoi a teoretizat problema metodei de determinare.În lucrarea sa fundamentală
„Dialogo dei massimi sistemi del mondo” (Dialog despre cele două sisteme principale
ale lumii), apărută pentru prima oară la Florenţa în anul 1632, şi publicată şase ani
mai târziu în Olanda, scrisă sub forma unui dialog imaginar dintre trei persoane fictive
care se numesc Sagredo, Salviati şi Simplicio, descrie următorul raţionament sub
forma unei discuţii:

Măsurătorile lui Ole Rømer

Observaţiile lui Rømer asupra eclipselor satelitului Io văzute de pe Pământ.

Primele rezultate cantitative au fost obţinute în 1676 de către Ole Rømer care studia
prin telescop mişcarea satelitului Io al lui Jupiter. Perioada de revoluţie a lui Io în
jurul lui Jupiter era cunoscută din observaţiile asupra eclipsei. Din aceste observaţii, el
a dedus că lumina parcurge o distanţă egală cu diametrul orbitei Pământului în 22 de
minute. Cu distanţele astronomice cunoscute în acele timpuri, Rømer ar fi ajuns la o
viteză a luminii de aproximativ 213.000 km/s.
[modifică] Experienţa lui Fizeau ( metoda roţii dinţate)

În anul 1849 Armand Hyppolite Louis Fizeau (1819-1896), un fizician francez, a

măsurat pentru prima dată viteza luminii pe o cale neastronomică, obţinând valoarea
de 3,15x108 m/s.În figura alăturată este prezentat montajul experimental folosit de
către Fizeau în experienţa sa.

Schema dispozitivului experimental al lui Fizeau. L: sursa de lumină, S1: oglindă

semitransparentă, Z: roata dinţată, S2: oglindă reflectătoare şi B: observatorul. Prin Δs
este notată distanţa dintre planul roţii dinţate (Z) şi planul oglinzii reflectătoare (S2)

Cu ajutorul unei lentile convergente (nefigurat în imagine) lumina provenită de la

sursa L era strânsă şi trimisă pe oglinda semitransparentă S1 care o reflecta şi care
făcea ca în planul roţii dinţate să se formeze o imagine a sursei.Oglinda S1 era o aşa-
numită oglindă „semiargintată”; stratul reflector al ei era atât de subţire încât numai
aproximativ jumătate din lumina incidentă era reflectată, cealaltă jumătate fiind
transmisă.În spatele roţii dinţate se afla o altă lentilă astfel ca imaginea din planul roţii
dinţate să dea un fascicul paralel de lumină; după aceasta fasciculul trecea printr-o
lentilă care focaliza lumina pe oglinda S2. În experienţa l

Fizeau distanţa Δs dintre oglinda S2 şi roata dinţată Z era de 8633 m.Când lumina
întâlnea din nou oglinda S1, o parte din ea era transmisă observatorului B printr-o
lentilă.Observatorul vedea imaginea sursei L după ce lumina a parcurs drumul 2Δs,
dus şi întors.Pentru a determina timpul necesar luminii să parcurgă această distanţă
era nevoie ca ea să fie marcată într-un fel.Acest lucru sa realizat prin întreruperea
fasciculului de lumină cu ajutorul roţii dinţate Z. Timpul necesar parcurgerii distanţei
2Δs era de 2Δs/c, timp în care roata dinţată s-a rotit doar cu atât cât era necesar ca
trenul de undă luminoasă care a scăpat printre doi dinţi ai roţii să ajungă înapoi în
planul roţii astfel ca să fie obturat de un dinte.Lumina fiind obturată de dintele roţii,
ea nu mai ajungea la ochiul observatorului.Viteza de rotaţie a roţii dinţate era
reglabilă, asfel încât pentru o anumită turaţie (viteză unghiulară), observatorul nu mai
vedea licăririle luminii întrerupte de roata dinţată.Procedeul a constat în mărirea
treptată a vitezei unghiulare ω a roţii dinţate până la dispariţia imaginii sursei L.Dacă
se notează cu φ unghiul la centru dintre o adâncitură şi un dinte al roţii, timpul de
rotaţie necesar pentru ca roata să facă unghiul φ este 2Δs/c, sau pus în
ecuaţie:φ/ω=2Δs/c, relaţie din care rezultă valoarea vitezei luminii: c=2ωΔs/φ.