Atmosfera

Atmosfera este formata dintr-un amestec de cca. 10 gaze diferite, in mare parte din azot
(78%) si oxigen (21%). Acel 1% ramas este format din argon, dioxid de carbon, heliu si
neon.
Contine si poluanti, cum ar fi unele gaze nocive, fum, sare, praf si cenusa vulcanica. Autor:
Anomin
Data: 2007-02-14 Downloaded: 75
Nota: 7,50
download

Preview:
Impartirea atmosferei
Amestecul de gaze si mici particule solide, formeaza patru straturi principale: troposfera,
stratosfera, mezosfera si termosfera. Primul strat, troposfera este cel mai subtire, se termina la
distanta de aproximativ 12 km deasupra Pamantuloi. Avioanele care zboara in general la
inaltimea de 9-11 km nu trec dincolo de troposfera. Aceasta este stratul cel mai cald, deoarece
razele solare se reflecta in suprafata Pamantului si incalzesc aerul. Pe masura ce ne indepartam
de Pamant, temperatura aerului scade treptat, la limita troposferei fiind in jur de -55C.
Stratul urmator este stratosfera; aceasta se intinde pana la inaltimea de aproximativ 50 km
deasupra Pamantului. La limita superioara a stratosferei se afla o concentrare maxima de ozon,
numita scut de ozon. Aici temperatora este mai ridicata decat in troposfera, deoarece ozonul
absoarbe o mare parte a razelor ultraviolete.
Cercetatorii sunt ingrijorati de poloarea continua a aerului care provoaca distrugerea stratuloi de
ozon. In lipsa acestui strat Pamantul va fi expus radiatiilor nocive cu oltraviolete.
In fotografia facuta de pe nava spatiala Apollo-8 atmosfera Pamantului apare sub forma unor nori
involburati. Atmosfera reflecta razele solare, de aceea Pamantul vazut din spatiul cosmic este
stralucitor.
Culorile stralucitoare ale aurorei boreale pe fondul cerului intunecat din Alaska. Acest fenomen
natural este cauzat de Incarcarea electica a particulelor din ionosfera.
Deasupra mezosferei se afla mezopauza, stratul cel mai rece al atmosferei (temperatura este de
aproximativ -90C). In acest strat se formeaza norii de gheata, care sunt vizibili doar la asfintitul
soarelui, cand sunt iluminati de jos.
Meteoritii care se indreapta spre pamant, trecand prin mezosfera, de obicei ard. Cu toate ca aerul
este destul de rar, prin frecarea rezultata din intalnirea meteoritilor cu moleculele de oxigen, se
produce o temperatura de ardere, care distruge meteoritii.
PATRU STRATURI DE GAZE
Atmosfera Pamantului se intinde de la suprafata pana la spatiul cosmic, unde se dilueaza in
nimic. Are patru straturi principale:

1. TERMOSFERA
Este stratul cu densitatea cea mai scazuta: contine doar 0,001 % din volumul totaled gaze ale
atmosferei. In interiorul termosferei se gaseste ionosfera si magnetosfera. Temperatura creste, la
inaltimea de 500 km putand atinge 1200 0 C.
2. MEZOSFERA
In stratul acesta temperatura scade foarte rapid. Aerul este mult mai rar, temperatura la nivelui
mezopauzei scade la 90 0 C. Aici se inregistreaza cea mai scazuta temperatura din intreaga
atmosfera.
3. STRATOSFERA
In partile mai apropiate de Pamant ale acestui strat, temperatura este de 55 0 C. Caldura
stratului de ozon care protejeaza Pamantul de razele ultraviolete, mareste temperatura de baza.
Stratosfera este delimitata de stratul urmator prin stratopauza, situata la 50 km inaltime de la
suprafata Pamantului.
4. TROPOSFERA
Este stratul cel mai apropiat de pamant, si totodata cel mai dens. Aici se concentreaza 80 % din
volumul total de gaze din atmosfera. Este locul in care se produc fenomenele meteorologice. Tot
din acest strat face parte biosfera. Temperatura de suprafata scade cu 6,50C Ia fiecare km, pana la
tropopauza: aceasta este zona de trecere intre troposfera si stratul urmator.
Cel mai fierbinte loc al planetei este desertul Sahara. Cea mai ridicata temperatura medie anuala
a fost inregistrata in Dalul, in Etiopia (34,4 0C) intr-o depresiune situata la 116 m sub nivelul
marii.
Deasupra ionosferei este magnetosfera. Aceasta este la limita exterioara a campului magnetic al
Pamantu1ui. Se comporta ca un magnet urias: retine particulele cu energie ridicata, ferind
Pamantul de ele.
aTermosfera are cea mai scazuta densitate dintre toate straturile. Densitatea exprima de fapt
distanta dintre particulele aflate intr-o materie. Cu cat ne indepartam de Pamant, densitatea va fi
tot mai mica, adica distanta dintre moleculele de gaz va fi din ce in ce mai mare. La suprafata
Pamantului moleculele sunt foarte apropriate, iar la marginea termosferei, foarte indepartate. La
limita superioara a termosferei numita exosfera aerul are o densitate atat de mica, incat se
trece in spatiul interplanetar fara o limita evidenta.... !
.
SPATIUL si TIMPUL FIZIC
Fiecarui om natura i se pare imensa si complexa scena unei uimitoare diversitati de aparitie de
evenimente. Aceste impresii sunt justificate de estimarile ordinelor de marime ale valorilor
marimilor de inters pentru studierea lumii naturale. Universul este imens. Viata pare a fi cel mai
complex fenonen din natura, iar toate cuceririle mari ale stiintelor experimentale realizate de
catre oameni rabdatori, perseverenti cu intuitie sau inventivi au descris si-au explicat oamenilor
de ce intampla atatea lucruri in lume.
Realitatea obiectiva care ne inconjoara este materia, care exista independent de contiinta noastra
si este reflectata de aceasta. Materia nu poate exista decat intr-o continua miscare adica intr-un
proces continuu de transformare.
Miscarea ca mod de existenta a materiei, se realizeaza in spatiu si timp; in intelesul cel mai
general spatiul si timpul reprezinta forme obiective de existenta a materiei in miscare. Ele

generalizeaza relatiile spatiale si temporale, care caracterizeaza orice obiect, fenomem sau proces
material.
Fizica ia in consirare numai aspectele cantitative ale spatiului si ale timpului, in sensul ca
foloseste acele insusiri ale spatiului si ale timpului, care se masoara cu etaloane de lungime si
respectiv cu ceasornice. Se vorbeste astfel despre un spatiu fizic si despre un timp fizic.
Toate fenomenele se desfasoara in ansamblul relatiilor spatiale si temporale sau pe scurt in
spatiul.
Ceea ce se petrece intr-un punct determinat si la un moment dat se numeste eveniment. Pentru a
preciza pozitia unui eveniment in spatiu trebuie sa se efectueze trei masuratori si sa se indice trei
numere de exemplu: latitudinea, longitudinea in raport cu suprafata pamantului. Aceasta
informatie este importanta si arata ca spatiul fizic este tridimensional. Nimeni nu stie de ce este
asa; desi Aristotel a incercat sa gaseasca o explicatie a acestei probleme. Din punct de vedere
matematic se pot defini spatii si cu un numar de dimensiuni mai mare sau mai mic decat trei.
Insa aceste posibilitati nu apar in realitate si din motive necunoscute natura si-a ales ca arena de
desfasurare a evenimentelor spatiul cu trei dimensiuni.
Cele trei numere care determina pozitia unui eveniment in spatiu se numesc coordonate spatiale.
Pentru descrierea pozitiei in spatiu a evenimentelor R. Descartes (1596-1650) a ales un sistem de
coordonate rectanguar denumit sistem de coordonate cartezian.
Pentru indicarea momentului in care s-a produs evenimentul este necesara o singura masuratoare
si deci, indicarea unui singur numar. Cu alte cuvinte timpul este unidimensional. Aceasta
proprietate este atat de inerenta gandirii noastre incat este greu chiar de imaginat un univers
ipotetic cu un timp multidimensional.
Axa timpului are un singur sens care indica asa numita directie a timpului. Prin aceasta,
masuratoarea temporara se deosebeste fundamental de masuratorile spatiale. Vorbind despre
directia timpului se constata ca toate evenimentele se produc intr-o succesiune determinata si
anume de la trecut spre viitor. Pentru toti observatorii, aceasta succesiune a evenimentelor
intr-un punct dat al spatiului este una si aceeasi. Aceasta proprietate importanta este legata de
notiunea de cauzalitate. Intotdeauna pe baza unei relatii cauza-efect intre doua evenimente care
se produc in acelasi punct si poate indica univoc care din ele este cauza si care este efectul,
deoarece, prin definitie cauza precede efectul.
Axele spatiale nu au un sens privilegiat de exemplu un eveniment care se petrece in dreapta unui
observator va apare in stanga unui alt observator, care sta fata in fata cu primul.
Pentru descrierea miscarii, corpurilor se alege un sistem de coordonate in sensul geometric si un
sistem de ceasornice. Ansamblul format din axele de coordonate si ceasornice se numeste sistem
de referinta sau pe scurt referential. Folosind un sistem de referinta se poate caracteriza un
eveniment prin trei coordonate spatiale si o coordonata temporala.
In fiecare punct din spatiu este necesar sa existe un ceasornic (chiar si in corpul omenesc),
deoarece in cazul unui singur ceasornic asezat de exempul in originea coordonatelor se ridica
problema: "comunicarii" catre origine aceea ce s-a intamplat in punctele indepartate. Situatia ar
fi destul de complicata deorece in conformitate cu exceptiile fizicii moderne, toate semnalele se
propaga cu viteza finita. Doar in conceptia clasica (newtoniana), care admite ca semnalele se
propaga cu viteza infinita (instantaneu), se poate defini un sistem de referinta cu un singur
ceasornic.
Pentru a construi un sistem de referinta se alege un corp de referinta format dintr-o retea cubica
de etaloana de lungime. Un nod oarecare al retelei poate fi considerat originea celor trei axe:
X,Y,Z in raport cu care se determina coordonatele spatiale ale evenimentelor. In fiecare nod al
retelei se aseaza cate un ceasornic. Toate ceasornicele trebuie sa fie absolut identice si sa aiba o
origine comuna a timpului, adica sa fie sincronizare. Pentru a realiza sincronizarea ceasornicelor
dispuse pe o axa oarecare de exemplu pe axa X din originea coordonatelor se emite la un
moment dat ales ca origine a ceasornicului de baza un semnal electromagnetic. Viteza dev
propagare a undelor electomagnetice in vid fiind c=3x10 m/s, observatorii de pe axa X vor

considera prin definit ca momentul trecerii semnalului prin punctul in care se afla este t=x/c unde
x reprezinta coordonata acestui punct.
Regland acele ceasornicelor, in acest mod se realizeaza o sincronizare a lor de-a lungul axei X.
Analog se pot sincroniza ceasornicele din orice punct al spatiului.
Noi trebuie sa stim ca tot ceea ce ne inconjoara se petrece intr-un anumit timp si cu un anumit
motiv. Trebuie sa fim atenti la acestea pentru ca viata sa fie traita din plin.
Primele calatorii in spatiu
Prima statie automata interplanetara
Omul,pt. prima oara,la 2 ianuarie 1959 a izbutit sa trimita i spatiul
cosmic un obiect,care smulgandu-se atractiei Pamantului a trecut pe
langa Luna si a pornit mai departe in jurul Soarelui.Acest obiect
consta dintr-o racheta perfectionata,inzestrata cu diferite aparate
stiintifice de masurat.
La 7-8 ianuarie 1959,prima nava cosmica se transformase definitiv in
planeta artificiala a Soarelui.In timpul zborului navei cosmice
sovietice spre Luna a fost efectuata cu ajutorul ei o alta experienta
interesanta: cand racheta se gasea la 113.000 km departare de
Pamant,un mecanism electronic de dimensiuni mici,aflat la bord,a
comandat aruncarea in spatiu o mare cantitate de vopori de
sodiu,formandu-se astfel o cometa artificiala stralucitoare.
Fotorobotul lunar
Un alt gen de zbor lunar fara debarcare a fost realizat tot de URSS la
4 octombrie 1959,cand a fost trimisa pe luna o statie automata
interplanetara.Statia a fost lansata in asa fel incat sa dea ocol
Lunii si sa se intoarca pe Pamant,transformandu-se intr-un satelit
artificial al planetei noastre cu orbita foarte alungita.Cu ajutorul
acestei statii,au fost obtinute istoricele imagini ale acelei parti
ale Lunii pe care nu o putem vedea de pe Pamant.
Prima racheta in spatiu
Prima racheta cu destinatia spre Luna a fost lansata la 12 septembrie
1959,pentru a lovi Luna "in plin".Racheta a atins suprafata Lunii dupa
36 de ore de la lansare cazand intr-un punct situat cam la 800 de km
de centrul lunar,fiind dirijata de comenzi radio de pe Pamant.
Omul pe Luna
Primul om trimis in spatiu a fost rusul Yuri Gagarin,urmat apoi dupa
doar cateva saptamani de Alan Shepard devenind astfel primul American
in spatiu.
Incepand cu anul 1959 zeci de sonde automate au fost lansate spre
Luna. Primele areu destinate simplei fotografieri a suprafetei, in
timp ce o savurau inainte de a se prabusi pe intindera ei. In octom-

brie 1959 sonda ruseasca Luna 3 a trimis primele imagini ale fetei
"nevazute" ale Lunii.
Ulterior sondele au aterizat pe Luna au furnizat informatii mai
precise despre suprafata acestia. Mai tarziu satelitii plasati pe
orbita in jurul Lunii au fost studiati si fotografiati timp de mai
multe luni. In cele din urma omul insa-si a pasit pe Luna. Intre 1969
si 1972 sase zboruri efectuate de navala spatiale Apollo au permis ca
12 astronauti americani sa paseasca pe Luna ei au fost Neil Armstrong
si Eorvin Aldrin, pe 20 iulie 1969 in timpul zborului efectuat de
Apollo 11, astronautii misiunii au instalat pe suprafata acesteia
instrumente stintifice, au efectuat diverse masuratori si au adus pe
Pamant pentru analiza aproape 400 kg de roci selenare.
Primele cuvinte spuse pe luna, de Neil Armstrong, sunt binecunoscute:
: "Este numai un mic pas pentru un om, dar un mare pas pentru
umanitate", referindu-se la primii pai facui de el pe Lun.