Poezia "Dupa melci", publicata in 1921, face parte din ciclul poemelor initiatice, in care

procesele de cunoastere tind sa redobandeasca valoarea actelor primordiale, cand incantatiile magice
aveau putere creatoare. Printr-o privire de ansamblu, se remarca mai multe secvente tematice in
structura poeziei: imaginea unei comunitati arhaice, care repeta procese de cunoastere fundamentale;
nivelul mitic, al realitatii primordiale, atemporale, in care se patrunde prin invocatie magica;
dezlantuirea puterilor primordiale, pe care ucenicul vrajitor nu le mai poate stapani; esecul repetarii
invocatiei magice pentru ameliorarea raului comis printr-un proces inadecvat de cunoastere.
Mai intai apare copilul nazdravan, care iese in lume, prin selectie succesiva, aparent mai putin
inzestrat de natura: "Dintr-atatia frati mai mari:/ Unii morti/ Altii plugari;/ Dintr-atatia frati mai mici:/
Prunci de treaba,/ Scunzi, peltici,/ Numai eu. rasad mai rau/ Mai nauc, mai natarau/ Dintr-atatia (prin
ce har?)/ Ma brodisem sui, hoinar." Iesirea din rand, din matca, arata nevoia de compensare a fiintei,
de implinire, prin cunoastere adanca, prin intrare in orizontul nevazut al lumii, in vremurile mitice, ale
creatiei primordiale. Reconstituirea hartii mitologice determina o adevarata aventura, in care copilul,
lipsit de capacitatea de intelegere , rateaza cu usurinta: "Eram mult mai prost pe-atunci...".
Prima secventa a poeziei figureaza o lume cu tenta ludica, populata de "tanci ursuzi", "desculti
si uzi", "Fetiscane/ (Cozi plavane)", prezentate in registru comic: "infasate-n lungi zavelci/ O porneau
in turma bleaga". Impresia este de alcatuire intamplatoare a universului , fapt sugerat de impactul
expresiv al sintagmelor "turma bleaga", "tarla noastra de pitici", pentru care explorarea lumii are scop
initiatic si traduce intentia poetului de a recrea lumea sub semnul inocentei infantile, care "mentine
treaza sensibilitatea pentru revelarea adevarului.
Trecerea de la real la ireal se realizeaza prin intermediul unui totem, melcul, o fiinta cu o simbolistica
profunda, aceea a Increatului ascuns in spirala Granitele realului se rup, in fata intruziunii legilor
transcendente, puse in miscare, prin descantec, de copilul inocent, devenit ucenic vrajitor. Melcul
apare ca un pretext de a reconstitui lumea vegetala perfecta, de a o transforma dupa dorinta copilului.
Prin invocarea unui totem, copilul se joaca, fara a-si da seama de fragilitatea formelor biologice, cu
acest ghem de viata, incercand sa descopere, prin dezghiocarea lui, intregul univers: " Melc, melc,/
Cotobelc,/ Ghem vargat/ Si ferecat;/ Lasa noaptea din gaoace/ Melc natang, si fa-te-ncoace."
Copilul joaca aici rolul unui ucenic vrajitor care dezlantuie fortele negative ale adancurilor,
fara posibilitatea de a le mai opri. Planul presupune aparitia fantasmelor si a fantomelor, a
varcolacilor si a babelor stirbe.
Aici, fantasticul desemneaza un univers al imaginatiei infantile, creat prin invocarea lumii
magice, nepatrunse. O data cu venirea serii, din orizontul intunecat, misterios, al lumii, apar fiinte
infernale, "nazdravana de padure", "capcauni", pe care ii privesc piezis "ochi bubosi", ca in tablourile
suprarealiste. Toate epitetele sugereaza deplasarea spre sarja, spre baroc, prin acel principiu
binecunoscut, "eblouir Ies yeux": "Nazdravana de padure/ Jumulita de secure,/ Scurt, furis/ inghitea
din luminis./ Din lemnoase vagauni,/ Capcauni/ ii vedeam piezis/ Cum casca/ Buze searbade de
iasca;// Si intorsi/ Ochi bubosi/ innoptau sub frunti pestrite/ De paroase,/ De barboase/ Joimarite".
Pana si "o gusata cu gateji" apare ca o fiinta ce semnifica efectele unei mutilari fizice, fara
potentialitate estetica superioara, imaginea parand sa apartina, in cele din urma, unui demon:
"Chiondoras/ Cata la cale;/ De pe sale,/ Cand la deal si cand la vale,/ Curgeau betele taras./ Iar din
plosca ei de guse/ De matuse/ Un taios, un aspru: harrsi..."
Lumea creata de un demiurg fals, fara puterea de a o stapani, este diforma, un bestiar al
formelor izvorate dintr-o imaginatie terifianta, amplificand spaimele existentiale ale copilului
neexperimentat. Sunetele sunt, la randul lor, aspre, impresionand neplacut timpanele, intr-un tremur al
fiintei care scapa in cele din urma cu fuga: "- Plans prelung cum scoate fiara./ Plans dogit,/ Cand un
sarpe-i musca gheara,/ Muget aspru si largit/ De vuia din funduri seara.../ Mi-a fost frica si-am fugit!"

Degringolada elementelor naturii este starnita de tulburarea ordinii magice: "Toata noaptea viscoli.../
inca bine n-ajunsesem/ Ca porni, duium, sa vie/ O vifornita tarzie/ De Paresimi.". Retragerea din fata
avalansei hibernale este benefica pentru copil: "Si trudit,/ Langa vatra prigonit/ Privegheam prelung
taciunii". Viul, om sau melc, este incapabil sa reziste furiilor naturii, intr-un moment in care puterile
magice au scapat din stapanirea omului: "Melcul, prost, incetinel?/ Tremura-n ghioaca, varga." Natura
se dezlantuie acum, in plan real, in toata urgia sa: "Podul lumii se surpase", rand pe rand apar
personaje mitologice, baba Dochia insasi se tulbura de "guri spurcate" ce "sufla-n vant", stand intr-un
salas atemporal, ferita de vijelie. Noaptea este singulara prin manifestare: "Hei, e noaptea-aceea,
poate!", [noaptea hotarelor dintre lumi, indemnand la somn, in asteptarea consumarii evenimentului
declansat de tulburarea Increatului.
In cele din urma, in a treia parte a poeziei, vraja se destrama, ordinea reala revine in matca
prestabilita, soarele se reinstaureaza, dominand peisajul tulburat al noptii Joimaritelor. Printr-o
simetrie subtila, se produce deplasarea in sens invers, de la ireal la real, in spatiul comun, al faptelor si
gesturilor lipsite de stralucire.. Copilul, tulburator al linistii de la inceputuri, este incapabil sa
resusciteze melcul, sa-i dea din nou viata: " Melc, melc, ce-ai facut/ Din somn cum te-ai desfacut?/
Ai crezut in vorba mea/ Prefacuta... Ea glumea!" in postura unui dumnezeu spontan, improvizat,
copilul incearca in zadar sa redea viata fragilei fiinte: puterea suprema, de nastere si de viata eterna,
apartine creatorilor autentici, nu inselatori sau improvizati. Un fenomen atat de simplu ca moartea nu
poate fi eliminat de fiinte cu o putere magica redusa, instinctiva. De aceea, carcasa materiala a
melcului se sfarama cu zgomot: "Doua coarne de argint,/ Rasucit sa faramara."
Amintirea acestei incercari, de a dezlantui magicul, divinul, salasluieste de acum numai in
memorie: melcul este luat si conservat in podul casei, iar timpul se asterne asupra faptelor tragice,
situate treptat intr-un trecut indepartat: " Iarna coarnele se frang,/ Melc natang,/ Melc natang!"
Epitetul de "natang" poate fi extins, prin extrapolare, asupra intregii lumi biologice, incapabila de a
redobandi nemurirea initiala. Prin urmare, in poemul "Dupa melci" asistam la o reiterare, in forma
ludica, a mitului