Sunteți pe pagina 1din 10

I. Unitatea de învăţare 1 - Educaţia ca obiect de studiu al pedagogiei

Delimitări ale conceptului de educaţie În pedagogie, educaţia este o noţiune centrală, în conexiune cu de altele precum: instrucţie, învăţământ, cultivare, formare (Cozma, Moise, 1996). Termenul educaţie derivă din punct de vedere etimologic din latinescul educo-educare, desemnând acţiunea de a alimenta, a îngriji, a creşte – care se referea iniţial atât la copii, cât şi la plante şi animale. Termenul derivă şi din latinescul educo-educere care înseamnă a duce, a conduce, a scoate. Cozma şi Moise, (1996, p. 47) definesc educaţia ca „fenomen social, specific uman, constând dintr-un sistem conştient, organizat şi planificat de influenţe de durată, exercitate de generaţia adultă asupra generaţiei tinere, în vederea realizării unui anumit tip de om, potrivit cerinţelor unei epoci şi societăţi concrete”. Aceiaşi autori evidenţiază o suită de trăsături specifice educaţiei:

Educaţia este o acţiune sau o activitate concretă, inspirată din teoria pedagogică, dar care nu se confundă cu aceasta.

Este o activitate de influenţare în sensul creşterii, dezvoltării, care se referă doar la fiinţa umană, deoarece spre deosebire de forme ale influenţării animalelor, precum dresajul, educaţia necesită acceptare şi cooperare conştientă din partea educatului; dresajul se face prin constrângere şi în lipsa coparticipării conştiente.

Constă într-un sistem de acţiuni elaborat şi realizat în mod conştient; pentru aceasta, acţiunile ocazionale sau izolate, care se exercită spontan asupra fiinţei umane nu reprezintă acte de educaţie, ci doar influenţe ale mediului.

Reprezintă o acţiune de influenţare de lungă durată, datorită complexităţii psihice a fiinţei umane, datorită caracterului vast al culturii care trebuie transmisă prin educaţie şi, de asemenea, pe motivul ritmului înregistrării de noi descoperiri în diferitele arii ale culturii – noul trebuie asimilat, iar aceasta se realizează prin educaţie.

Este o acţiune cu caracter social, deoarece prin educaţie omul este pregătit pentru viaţa socială, pentru activităţile social-utile. Acest lucru nu presupune nesocotirea trebuinţelor şi drepturilor individului.

Este o acţiune de influenţare a unei tinere fiinţe de către una adultă; aceasta însă doar în principiu, deoarece este posibil ca cineva să se autoeduce, sau ca influenţa educativă să aibă loc între congeneri sau de la o persoană mai tânără către una mai în vârstă. De aici şi ideea inter- educaţiei, comentată şi susţinută pe larg de Debesse (1967), sau Kriekemans (1967), care concepte educaţia ca ajutor pe care o fiinţă îl acordă alteia, în efortul acesteia din urmă de a se apropia de

esenţa fiinţei umane. Aderăm la concepţia lui Kriekemans, pentru care educaţia este mai ales acţiune a omului asupra propriei fiinţe, împletită cu ajutorul din partea alteia. Această viziune subliniază o dată în plus importanţa responsabilităţii individului în raport cu propria sa formare.

Este o acţiune care nu poate fi concepută fără dăruire sau devotament faţă de educat. Răceala, indiferenţa sau aversiunea nu pot fi favorabile modelării unor personalităţi sănătoase. Spranger defineşte educaţia însăşi ca acţiune izvorâtă dintr-o „iubire generoasă faţă de sufletul altuia”.

Constituie o acţiune care nu este posibilă decât în condiţiile acceptării şi cooperării din partea educatului.

Iată câteva definiţii ale educaţiei care reflectă accentele diferite puse în delimitarea conceptului.

Citate : Imm. Kant : Educa ţ ia este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare ş

Citate:

Imm. Kant: Educaţia este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare şi moralizare a omului, iar scopul educaţiei este de a dezvolta în individ toată perfecţiunea de care este susceptibil J.F. Herbart: Educaţia este acţiunea de formare a individului pentru el însuşi, dezvoltându-i-se o multitudine de interese.

E. Durkheim: Educaţia constituie acţiunea generaţiilor adulte asupra celor tinere cu scopul de a le

forma acestora din urmă anumite stări fizice, intelectuale şi mentale necesare vieţii sociale şi mediului social pentru care sunt destinate.

J. Dewey: Educaţia este acea reconstrucţie sau reorganizare a experienţei care se adaugă la

înţelesul experienţei precedente şi care măreşte capacitatea de a dirija evoluţia celei care urmează.

E. Spranger: Educaţia este o voinţă purtată de iubire generoasă faţă de sufletul altuia pentru a i se

dezvolta întreaga receptivitate pentru valori şi capacitatea de a realiza valori. R. Hubert: Educaţia este o integrare: integrarea forţelor vieţii în funcţionarea armonioasă a corpului, integrarea aptitudinilor sociale în vederea adaptării la grupuri, integrarea energiilor spirituale, prin mijlocirea fiinţei sociale şi corporale, pentru dezvoltarea completă a personalităţii individuale. Şt. Bârsănescu: Educaţia este activitatea conştientă de a-l influenţa pe om printr-o triplă acţiune:

de îngrijire, de îndrumare, şi de cultivare în direcţia creării valorilor culturale şi a sensibilizării individului

faţă de acestea.

Concepte adiacente educaţiei Literatura psihopedagogică operează cu o varietate de concepte referitoare la acţiunea de modelare a personalităţii umane. Pentru Şt. Bârsănescu (1935), educaţia este o acţiune de îngrijire, îndrumare şi

cultivare a omului. Cultivarea constă în formarea spiritului – acţiunea de a face pe cineva să înţeleagă lumea – şi în rezultatul acestei formări – dobândirea simţului valorilor şi a capacităţii de a înţelege lumea. Instrucţia / instruirea semnifică dotarea omului cu un ansamblu de informaţii şi deprinderi de a utiliza informaţia. Învăţământul se defineşte (Bârsănescu, 1935) ca activitatea de a preda elevului în mod sistematic un conţinut de idei, de a le arăta o dexteritate sau de a le conduce activitatea, în vederea asimilării de idei sau a cultivării lor. Cultura obiectivă (valorile esenţiale ale societăţii – ştiinţă, artă morală, tehnică, drept, politică, religie) constituie punctul de pornire, sursa acţiunii de educare prin care se vizează dezvoltarea culturii subiective – acea stare psihică caracterizată prin „puterea de a înţelege valorile şi de a le aprecia” (Kerschensteiner, ap. Cozma, Moise, 1996). Cultivarea trebuie privită, în opinia autorilor citaţi mai sus, ca speţă a educaţiei, respectiv educaţia intelectuală. Cucoş (2002) explică o serie de termeni corelativi educaţiei:

Dresajul – acţiune ce are ca obiect constituirea în fiinţa preumană a unor obişnuinţe, adică a unor mecanisme ce se formează graţie unor asociaţii sau determinări mecanice gen cauză-efect, pe baza mecanismului formării reflexelor condiţionate. Scopurile dresajului sunt artificiale – nu stă în natura fiinţei respective să manifeste acele comportamente.

Domesticirea – acţiune de deviere a instinctului de la finalitatea firească şi de stabilizare a sa. Domesticirea echivalează cu dobândirea unei a doua naturi, care, în genere, este o deformare a naturii originare (Hubert, 1965) nu doar a individului, ci a întregii specii.

Îndoctrinarea – presupune impunerea / asumarea unui punct de vedere sectar sau partizan, prin ascunderea scopului acestei asumări. Cu cât disimularea este mai bună, cu atât consecinţele îndoctrinării sunt mai trainice. Individul care este îndoctrinat nu se împotriveşte acestui proces şi manifestă inconştienţă în raport cu acest proces – nu poţi îndoctrina pe cineva care ştie că este îndoctrinat.

Salvarea – termen specific creştinismului – se referă la desăvârşirea fiinţei umane prin intrarea în lumea veşnică, prin credinţa în Hristos. Salvarea presupune o pregătire continuă a omului, o conduită exemplară, în vederea accederii la Împărăţia lui Dumnezeu.

Formarea – se referă la transformarea personalităţii elevului, la determinarea sau facilitarea apariţiei unor trăsături caracteriale, a unor conduite psihice dezirabile.

Predarea – este procesul de prezentare organizată a unor cunoştinţe elevilor de către specialişti pregătiţi în acest sens. Rolul director în predare îl are profesorul. Predarea este o relaţie în legătură cu un subiect propus de profesor, o relaţie care angajează elevul din punct de vedere psihologic (cognitiv, afectiv, psihomotor) şi care are la bază aşteptarea unei schimbări în conduita elevului. Predarea este o relaţie între trei poli: profesorul – elevul – obiectul de cunoscut. Acţiunea de

predare presupune o reorganizare a proceselor psihice în vederea dobândirii unor noi competenţe; se realizează în mai multe faze de explorare; este mediată de diferite resurse (materiale, umane); conduce la descoperirea unor noi cunoştinţe despre obiect.

Învăţarea – constă în însuşirea metodică de către elevi a unor cunoştinţe sau deprinderi cerute de profesori. Educaţia – în sensul generic de acţiune modelatoare a personalităţii umane – se realizează sub forme care variază atât de la o etapă la alta pe traseul ontogenetic al fiecărui individ, precum şi de la o societate şi epocă la alta.

Aplica ţ ie: Comenta ţ i rela ţ iile dintre urm ă toarele procese: predare

Aplicaţie: Comentaţi relaţiile dintre următoarele procese: predare – învăţare, predare- instruire, instruire-formare, formare – îndoctrinare, cultură obiectivă – cultură subiectivă

Conceptul de educaţie permanentă evidenţiază durata şi complexitatea educaţiei incluzând forme şi conţinuturi foarte diverse – de la educaţia în familie, la educaţia instituţionalizată - preşcolară, şcolară, universitară, postuniversitară, la educaţia adulţilor. Necesitatea educaţiei pe parcursul întregii vieţi a fost argumentată de R. H. Dave (1973) prin:

Explozia cunoaşterii şi respectiv perisabilitatea cunoştinţelor – efecte ale revoluţiei ştiinţifice şi tehnice;

Noile mutaţii din viaţa economică, socială, politică şi culturală, ce au determinat schimbarea masivă a statutului economico-social al multor oameni, prin trecerea forţei de muncă în sectorul secundar, terţiar (servicii) şi cuaternar (cercetare), schimbările masive din structura şi funcţiile familiei, din viaţa comercială etc.

Creşterea populaţiei în vârstă, care poate frâna dezvoltarea socială, economică, culturală a societăţii, dacă nu sunt luate măsuri în sensul menţinerii active a acestei populaţii;

Creşterea timpului liber – care poate fi şi o sursă de progres, dar şi o cauză de regres şi degradare socială; educaţia permanentă poate garanta o utilizare eficientă a timpului liber. Considerată ca principiu de organizare a întregii educaţii, educaţia permanentă modifică concepţia asupra educaţiei şcolare - aceasta devine mai puternic orientată prospectiv, mai preocupată de pregătirea individului pentru autoeducaţie şi continuarea demersurilor formative pe perioada întregii vieţi.

Tem ă de reflec ţ ie Identifica ţ i aspecte sub care se reflect ă

Temă de reflecţie Identificaţi aspecte sub care se reflectă respectarea principiului educaţiei permanente în activităţile din învăţământul preşcolar şi primar.

Formele educaţiei Având în vedere varietatea situaţiilor de învăţare şi gradul diferit de intenţionalitate acţională, educaţia se obiectivează în trei ipostaze: formală, nonformală, informală. Educaţia formală constă (Cucoş, 2002) în totalitatea influenţelor intenţionate şi sistematice, elaborate în cadrul unor instituţii specializate (şcoală, universitate), în vederea formării personalităţii umane. Iată câteva trăsături ale educaţiei formale:

Se desfăşoară în conformitate cu obiective clar specificate;

Este un proces intens, continuu, de transmitere concentrată a unor conţinuturi;

Urmăreşte introducerea progresivă a elevilor în paradigmele cunoaşterii, instrumentalizarea lor cu tehnici culturale care le vor asigura o anumită autonomie educativă;

Este planificată, organizată şi desfăşurată în mod conştient de către persoane cu o pregătire ştiinţifică adecvată;

Este puternic subordonată comandamentelor sociale supraordonate;

Rezultatele sale sunt evaluate riguros, în forme, moduri, etape anume stabilite, pentru a facilita reuşita şcolară. Educaţia formală prezintă şi anumite carenţe:

Se centrează pe performanţele înscrise în programe, lăsând puţin loc spontaneităţii, imprevizibilului;

Întăreşte tendinţa de ingurgitare a cunoştinţelor;

Predispune către rutină, monotonie. Educaţia nonformală se referă la totalitatea influenţelor educative exercitate în afara activităţii de la clasă (activităţi extra-para-perişcolare) sau în cadrul unor activităţi opţionale sau facultative. Termenul nonformal desemnează o realitate educaţională mai puţin formalizată, dar totdeauna cu efecte formative (Cozma, 2002). Acest tip de demers educativ se caracterizează prin:

Flexibilitate a cadrelor şi modalităţilor de desfăşurare;

Adaptare la interesele variate, individuale ale elevilor;

Caracter opţional sau facultativ;

Implicare mai profundă a elevului;

Varietatea conţinuturilor;

Oferirea unei şanse suplimentare la educaţie pentru anumite categorii sociale (săraci, izolaţi, analfabeţi, tineri în derivă, persoane cu cerinţe educative speciale). Educaţia nonformală îşi structurează obiectivele în funcţie de nevoile populaţiei căreia îi este adresată. Ea poate urmări, spre exemplu:

Susţinerea şi abilitarea celor ce doresc să-şi dezvolte mici întreprinderi în comerţ, agricultură, servicii, industrie etc.;

Abilitarea populaţiei spre a exploata mai bine resursele locale sau personale;

Alfabetizarea;

Perfecţionarea profesională sau iniţierea într-o nouă activitate;

Dezvoltarea unor deprinderi pentru o viaţă mai sănătoasă etc. Riscul principal pe care îl prezintă educaţia nonformală este de a vehicula o cultură minoră, „populară”, desuetă. Procesul de vulgarizare a artei, ştiinţei, culturii se realizează în mare parte prin educaţia nonformală, mai ales atunci când ea nu este articulată cu educaţia instituţionalizată. În mod concret, educaţia nonformală se desfăşoară sub forma cercurilor, concursurilor, olimpiadelor şcolare care sunt iniţiate fie de şcoală, fie de diverse organizaţii de părinţi, confesionale, de copii şi tineret etc. Activităţile sunt conduse specialişti (profesori, tehnicieni, cercetători), dar aceştia joacă un rol „mai discret, asumându-şi adesea misiunea de moderatori sau animatori” (Văideanu, 1988, p. 231). Alte activităţi ce ţin de domeniul nonformalului sunt emisiunile de radio şi televiziune special concepute în scopuri educative, caracterizate prin frecvenţă, continuitate, realizate cu profesionalism de pedagogi. Educaţia nonformală se află într-un raport de complementaritate cu educaţia formală, atât în privinţa conţinuturilor, cât şi a modalităţilor şi formelor de realizare. Educaţia informală înglobează totalitatea influenţelor pe care le exercită asupra individului informaţiile difuze, eterogene, voluminoase, cu care acesta intră în contact în viaţa de zi cu zi. Aceste informaţii nu sunt selectate, organizate, prelucrate din punct de vedere pedagogic. Ca durată, conţinut şi modalităţi de insinuare, precedă şi depăşesc influenţa educaţiei formale. Un puternic factor de educaţie informală este mass-media. Internetul reprezintă, de asemenea, un mediu de educaţie informală. Pentru ca o informaţie obţinută în context informal să devină funcţională, ea trebuie integrată, conexată şi semnificată valoric în sistemul de reprezentări şi cunoştinţe achiziţionate anterior. În informal, iniţiativa învăţării revine individului – contactul cu realitatea înconjurătoare incită curiozitatea epistemică; în ce priveşte grilele de evaluare, criteriul reuşitei se constituie din competenţa dobândită într-un domeniu sau altul.

Educaţia informală definită de LaBelle (1984, ap. Henze 1992) ca „educaţie prin experienţa cotidiană” are loc prin interacţiunile directe sau mediate dintre individ şi persoanele din jurul său. Datorită

caracterului său evanescent, educaţia informală poate fi mai dificil observată în mediul său natural şi a fost mai rar documentată şi studiată Henze (1992). Situaţiile educative informale diferă de situaţiile formale prin mai multe aspecte evidente: nu au începutul şi finalul bine marcate şi, aparent, nu este prezentă o evaluare rezultatelor învăţării. Eficienţa sa este explicată prin mecanisme puse în evidenţă de Bandura (1977): modelarea comportamentală, întărirea sentimentului de autoeficienţă şi prezenţa expectanţelor pozitive rezultatele (probabilitatea ca persoana să adopte comportamentul modelat este mai mare dacă acesta conduce la rezultate pe care persoana le valorizează decât dacă are efecte neutre sau negative). Pentru o dezvoltare optimă a personalităţii elevilor este necesară integrarea celor trei forme de educaţie sau educaţii „paralele”. Astfel ar fi posibilă găsirea unor răspunsuri la situaţii şi la nevoi complexe; conştientizarea unor situaţii specifice cu totul noi; o mai bună conştientizare a unor nevoi individuale şi colective; o mai mare sensibilitate la situaţii de blocaj care cer abordări şi rezolvări noi; conjugarea eforturilor mai multor subsisteme sociale cu preocupări în educaţie. Iată câteva modalităţi prin care devine posibilă articularea educaţiilor „paralele” (Cozma, Moise, 1996): creşterea ponderii disciplinelor umaniste cu grad de generalitate mai mare (filozofie, istoria culturii şi civilizaţiei, literatură etc.), prin creşterea ponderii orelor de sinteză, creşterea ponderii orelor lăsate la dispoziţia profesorului, accentuarea demersurilor transdisciplinare în abordarea conţinuturilor, infuzarea în materia disciplinelor şcolare a unor teme culese din practicile sociale, din viaţa cotidiană a elevilor, valorificarea în mediul educaţiei formale a experienţelor nonformale ale şcolarilor. Articularea celor trei ipostaze ale educaţiei conduce la potenţarea lor reciprocă şi la creşterea eficienţei actului educativ. Amploarea şi profunzimea educaţiei formale depinde de calitatea coordonării şi integrării influenţelor nonformale şi informale.

Aplica ţ ii: Preciza ţ i modalit ăţ i prin care educatorii pot valorifica experien

Aplicaţii:

Precizaţi modalităţi prin care educatorii pot valorifica experienţele educative informale ale elevilor în activitatea şcolară formală. Realizaţi o comparaţie între educaţia formală – nonformală – informală.

Factorii educaţionali. Parteneriatul educaţional şcoală – familie. Caracterul articulat şi unitar al educaţiei depinde de măsura în care factorii implicaţi în acest proces reuşesc să îşi conjuge eforturile în direcţia realizării obiectivelor comune. Familia este – în ordine cronologică – primul factor care formează personalitatea. Rolul său este de a-l iniţia pe copil în normele grupului, de a-i forma conduitele sociale elementare. Efectele educaţiei în familie sunt foarte puternice şi trainice. Acestea se produc printr-o influenţă adesea implicită, ascunsă,

indirectă (Cucoş, 2002). Copilul învaţă inconştient în mediul familial - prin mimetism, contagiune directă. Starea materială şi spirituală a familiei determină calitatea climatului în care creşte copilul, iar acesta se reverberează profund şi pe termen lung în conduită. Harkness şi Super (1986) în modelul nişei de dezvoltare, Brofenbrenner (1979) în teoria sistemelor ecologice ş.a. susţin că dezvoltarea psihologică a copilului nu poate avea loc în afara activităţilor socio-culturale; stilul de viaţă al familiei, credinţele părinţilor şi practicile de îngrijire ce derivă din ele influenţează evoluţia personalităţii copilului. Mediul familiei poate avea un potenţial mai mult sau mai puţin stimulativ pentru pregătirea copilului pentru adaptarea la cerinţele şcolare. Educaţia informală primită de timpuriu în familie este variată şi constă în oportunităţi de interacţiune, calitatea comunicării şi instrucţiei şi calitatea experienţei afective. În primii ani ai copilăriei petrecuţi în familie copilul trăieşte o ucenicie cognitivă prin jocurile şi rezolvările de probleme împreună cu ceilalţi. Cercetările (Eldering, Leseman, 1999) sugerează că factorii socio-economici şi culturali influenţează puternic caracteristicile proceselor educaţionale în familie. Familiile şi în special mamele care trăiesc situaţii socio-economice dificile tind să fie afectate de suferinţe psihologice şi detaşare emoţională. Richter (ap. Eldering, Leseman, 1999) pledează pentru programe de intervenţie focalizate pe întărirea legăturilor dintre membrii familiilor şi pe promovarea implicării taţilor în educaţia copiilor. Şcoala – este un factor important al educaţiei sistematice. În şcoală copilul este iniţiat în cunoaşterea ştiinţifică, savantă prin activităţi planificate, organizate şi desfăşurate sub îndrumarea unor profesionişti în domeniul educaţiei. Conţinuturile vehiculate şi interiorizate sunt atent selectate şi prelucrate, sunt transmise prin metode dimensionate pertinent şi apoi evaluate riguros. În cadrul şcolii, copilul se socializează practicând interînvăţarea, trăind şi acţionând împreună cu persoane de aproximativ aceeaşi vârstă, cu preocupări şi interese apropiate. Una dintre provocările la care şcoala trebuie să răspundă este motivarea elevilor de a se angaja voluntar în efortul asociat învăţării.

familiei. Tem ă de reflec ţ ie: Argumenta ţ i ideea complementarit ăţ ii rolurilor

familiei.

Temă de reflecţie: Argumentaţi ideea complementarităţii rolurilor educative ale şcolii şi

Biserica – reprezintă un factor care ajută persoana să-şi satisfacă nevoia spirituală de comuniune cu sacrul. Prin transmiterea stimulilor religioşi, biserica participă la o importantă modelare a comportamentelor morale. La început, influenţa bisericii este nesistematică, difuză, se manifestă cu ocazia ritualului şi ceremoniilor religioase, a diferitelor acţiuni desfăşurate sub conducerea preotului. O dată cu intrarea copilului în şcoală, biserica participă la iniţierea sistematică, explicită a copilului în câmpul valorilor credinţei. Biserica joacă un rol important nu doar în realizarea educaţiei religioase, ci şi a educaţiei sociale, civice, morale, estetice etc.

Instituţiile culturale – muzee, case memoriale, teatre – pot constitui medii complementare şcolii în demersul de iniţiere a tinerilor în cultura societăţii. Activitatea tinerilor în perimetrul acestor instituţii marchează repere valoroase pentru conturarea motivaţiilor superioare şi oferă sugestii benefice pentru petrecerea timpului liber. Mass-media întreţin, amplifică şi diversifică experienţele cognitive ale persoanelor. Stimulii lansaţi de mass-media nu totdeauna au calităţile educogene necesare, ceea ce impune precauţii din partea familiei şi şcolii în asigurarea accesului copiilor la diversitatea tipurilor de mesaje emise. Receptarea diversităţii necesită antrenarea simţului critic şi capacităţii de a selecta valorile pentru a evita reacţia la chemări şi incitaţii false sau chiar periculoase (Cucoş, 2002). Structurile asociative constând în asociaţii de copii şi tineret, organizaţii non-guvernamentale, societăţi caritabile, au ca scop desfăşurarea unor acţiuni educative pe lângă un anumit tip de public. Aceste structuri joacă un rol deloc de neglijat în formarea conduitelor prosociale şi proactive. Factorii enumeraţi mai sus acţionează simultan şi corelat. Ideal ar fi ca între aceştia să se instaureze relaţii stabile şi coerente de colaborare mutuală, şi nu raporturi de concurenţă, de inconsecvenţă axiologică care pot perturba şi dezorienta evoluţia normală a copiilor. Parteneriatul şcoală – familie Factorii esenţiali ai educaţiei sunt şcoala şi familia. Complexitatea exigenţelor pe care societatea le impune educaţiei face imposibil faptul ca şcoala sau familia să îşi asume întreaga responsabilitate pentru educaţia tinerilor. Educaţia plenară, eficientă, cu efecte benefice pentru evoluţia individului pot fi obţinute doar în condiţiile unui parteneriat real între factorii implicaţi în proces. Şcoala – ca principala instituţie mandatată de social pentru a realiza educaţia – îşi va asuma coordonarea unor acţiuni în parteneriat cu comunitatea – prin aceasta înţelegând ansamblul factorilor enumeraţi mai sus şi a interacţiunilor multiple care se dezvoltă între ei. Parteneriatul şcoală – familie este o un sector, al parteneriatului dintre scoală şi comunitate şi se concretizează în două tipuri de activităţi (Cozma, 2002):

Activităţile cu familiile unei clase de elevi – realizate de un cadru didactic coordonator şi impregnate de specificul colectivului de elevi respectiv;

Activităţi ale şcolii cu reprezentanţi ai Comitetului de părinţi al şcolii sau ai Asociaţiei de părinţi. Iată câteva direcţii de acţiune pentru stabilirea unui parteneriat real şcoală-familie:

Realizarea unor dezbateri pe teme de psihologia vârstelor pentru a cunoaşte mai bine particularităţile psihologice ale vârstei la care se află copiii;

Activarea părinţilor în acţiuni de tip nonformal – pregătirea şi derularea unei excursii, serbări, cerc ştiinţific sau artistic etc.;

Organizarea unor acţiuni pentru părinţi pentru a se cunoaşte suficient între ei;

Încurajarea comportamentelor de cooperare şi de manifestare a recunoştinţei pentru ajutorul primit;

Invitarea părinţilor în clasă pentru a asista direct la munca pe care profesorul o desfăşoară cu elevii;

Organizarea unor focus-grupuri pe subiectul cooperării dintre şcoală şi familie (metoda constă în lansarea unei dezbateri jalonată de conţinutul unui ghid compus din aproximativ 10 întrebări şi pus la dispoziţia participanţilor cu 2-3 zile înainte);

Consilierea psihologică şi în probleme de educaţie a familiei (organizarea unei şcoli a părinţilor). Un studiu realizat de Departamentul de educaţie al SUA în 1993 (Webb, Metha, Jordan, 1996, p. 9) releva faptul că una dintre cele mai puternice surse ale insatisfacţiei în profesiunea didactică şi implicit cauză a abandonului profesiei din partea cadrelor didactice, este slaba implicare a părinţilor în procesul educativ din şcoală. A câştiga angajarea părinţilor ca sprijin al profesorului în acţiunile sale din şcoală este o premisă importantă pentru ameliorarea evoluţiei elevilor, dar aceasta cere mult tact şi părăsirea poziţiei de comandant, evaluator, critic şi manifestarea unor atitudini de egalitate, cooperare şi respect autentic faţă de familie, faţă de valorile şi opţiunile acesteia.

Aplica ţ ii: 1. Structura ţ i întreb ă ri ce pot fi adresate p

Aplicaţii:

1. Structuraţi întrebări ce pot fi adresate părinţilor pentru a afla opinia acestora în legătură cu atribuţiile cadrului didactic. 2. Formulaţi şi dezvoltaţi o posibilă temă de parteneriat educaţional între şcoală, familie şi alţi factori din comunitate.