MONOGRAFIA COMUNEI URZICUȚA DOLJ

Capitolul 1 Condițiile și resursele naturale ale vieții sociale

1.1. Localizarea și delimitarea teritorială
Comuna Urzicuța se întinde pe o suprafață de 6.072 ha (290 ha teren intravilan și 5.782
ha teren arabil) fiind formată din două sate: Urzicuța și Urzica Mare
Se află așezată în partea de S-S-V a țării, în Câmpia Dunării, falia terasei Băilești, la o

altitudine relativă de 25-40 m și la o altitudine absolută de 40-90 m, fiind tăiată de paralela

2’ latitudine nordică și 55’ longitudine estică. Se află situată de-a lungul șoselei județene

Craiova – Băilești, începând de la intersecția cu fostul drum comunal Cioroi – Bârca, la o

distanță de 51 km. de Craiova și 18 km. de Băilești.
Are ca vecini în partea de E comuna Giurgița (la 7 km.), la S – E comuna Bârca ( la 8
km.), la V satul Amzulești și comuna Afumați (la 6 km.), la N – V comuna Siliștea Crucii (la 7
km.), la S comuna Bistreț (18 km.) și la N comuna Întorsura (la 15 km.).
Ca întindere, este o comună potrivită față de alte comune din împrejurimi care, până în
1968 a fost alcătuită din satele Urzicuța, Urzica – Mare, Ionele, Orman ( Urzica de Sus). După
1968, satele Ionele și Orman au fost unificate cu satul Urzicuța, deoarece, prin noua împărțire
administrativ – teritorială, s-a considerat că acestea fac corp comun. Prin urmare, după această
dată, comuna Urzicuța este constituită din satele Urzicuța și Urzica – Mare.
Până în 1892, comuna Urzicuța a făcut parte din „plasa Balta” cu reședința la Bârca,
plasă ce cuprindea 26 de comune. După 1892, comuna a fost arondată la „plasa Băilești”
constituită din 15 comune; reședința administrativă a plășii fiind la Băilești.
În 1938, comuna Urzicuța făcea parte din cele 10 ținuturi ale României cu 71 de județe și
429 de păși, iar în 1952, când România a fost împărțită în 16 regiuni, aceasta făcea parte din
regiunea Oltenia, Raionul Băilești.
Din 1968 s-a revenit la împărțirea administrativ - teritorială pe județe, făcând parte din
județul Dolj.

1.2. Relieful comunei Urzicuța

Comuna Urzicuța este așezată în plină câmpie a Băileștilor din Lunca Dunării. Este o
zonă de șes, fără urme de dealuri, dar din loc în loc se găsesc câteva „măguri” (movile), care, în
funcție de anumite caracteristici locale au primit diferite denumiri: opt movile ce poartă numele
de Înșiratele, Măgura lui Epuran, Măgura lui Galiceanu, Măgura lui Cârneanu, Măgura Tăiată,
Măgura Verde, Boțoca, Căpraru, Licu, Mitiță Stoenescu.
 Relieful, relativ uniform, este format din terasele Dunării care se unesc cu terasele
Desnățuiului. La baza teraselor apar o serie de izvoare pe direcția N – V, S – V care, datorită
pantei foarte mici de scurgere spre pârâul Baboia, formează o salbă de bălți, numite local „Balta
Satului”.
Din punct de vedere geologic, aici se întâlnesc depozite pontice reprezentate prin argile,
marne și nisipuri, acoperite de depozite cuaternare de terasă, de acumulare, formate din
pietrișuri și nisipuri fluviatile, precum loessoide – le1.

1.3. Clima în comunei Urzicuța

Datorită așezării sale în contextul teritorial al României, clima în comuna Urzicuța este
preponderent temperat-continentală caracterizată prin cele patru anotimpuri (primăvară, vară,
toamnă, iarnă) care, rareori se lungesc una în dauna alteia.

Comuna se încadrează într-un climat cu temperatură medie de + C. Temperatura

maximă absolută este de circa C, iar cea minimă absolută este de - C. Numărul zilelor cu

temperaturi de sub - C este de circa 16 – 20 de zile pe an.

Cantitatea medie a precipitațiilor este de aproximativ 590 mm/ , existând peste 95-100

de zile ploioase pe an și circa 25 de zile cu zăpadă. În timp ce precipitațiile mai abundente cad la
începutul iernii și verii, ploile mărunte și dese sunt caracteristice în anotimpurile de primăvară și
toamnă.
Primul îngheț apare în ultima decadă a lunii octombrie, iar ultimul, în prima decadă a
lunii aprilie, cel puțin 205 zile/an fiind prietenoase cu solul.
Datorită faptului că este așezată în plin șes și fără dealuri, comuna este expusă vânturilor
care bat din diferite direcții și care au influențe directe asupra precipitațiilor. Vânturile
dominante sunt:
- Crivățul de la Est care aduce iarna zăpadă și ger și care, de cele mai multe ori,
datorită ploii, generează poleiul;
- Munteanul de la Nord care aduce vara ploi torențiale;
- Austrul de la Vest care topește zăpada, aduce ploi, iar vara acesta este însoțit de
furtuni și ploi cu grindină;
- Băltărețul de la Sud, care aduce vara ploi abundente dinspre bălțile Dunării.

1
Schița de sistematizare a comunei Urzicuța, Proiect nr. 4104/1982 realizat de Institutul de proiectare Dolj.
 1.4. Rețeaua hidrografică

Comuna Urzicuța deține una dintre cele mai bogate rețele hidrografice pe o suprafață
relativ potrivită (de 6.072 ha) față de alte comune.
Rețeaua hidrografică a comunei este formată din elemente naturale și artificiale.
Elementele hidrografice naturale împodobesc cu o frumoasă salbă de ape comuna, astfel:
În partea de Est, pe lângă pădure, trece, în direcția Bârca, râul Desnățui cu o adâncime
constantă de circa 0,5 – 1 m. În perioadele cu precipitații abundente, nivelul apei crește până la 2
m, fără a depăși albia și a provoca inundații.
În partea de Sud a satului Urzicuța, curge în direcția Vest – Est, pârâul Baboia, (local i se
mai spune și Brobințari/ Moranca). În 1973, albia acestuia a fost îndiguită pentru a prelua
surplusul de apă din sistemul de irigații care ar putea produce inundații.
Din partea de Nord – Vest, dinspre comuna Cioroiași, șerpuiește un mic pârâiaș numit
Urzicuța, care, în apropierea satului, datorită denivelărilor de teren, formează mici bălți. În
timpul verii acesta seacă, rămânând bălțile cărora le-a dat naștere: Coada Bălții, Canal, Ostrov,
Carantină. Acestea comunică între ele în aval, iar din ultima baltă, în partea de Sud, apa trece în
câteva heleșteie amenajate la circa 1,5 km de sat.
Heleșteiele au diguri separate și comunică între ele prin mici podulețe care pot obtura
apa pentru asigurarea nivelului corespunzător. Din ultimul eleșteu (Savastița), apa se scurge prin
izlazul comunal, spre Est, în Balta Ionele, situată în partea de Sud a satului Urzicuța, apoi se
varsă în pârâul Urzicuța, pentru ca în final, să ajungă în râul Baboia.
Tot pe teritoriul comunei, în Sud, se află și trei ochiuri de apă: două dintre acestea se
găsesc de o parte și de alta (la Vest și la Est) a Măgurii Tăiate, iar al treilea ochi de apă se
găsește în punctul Lacul Sărat, la Est de Măgura Verde. Apa acestor trei ochiuri se adună din
precipitații, pe un teren bogat în săruri, culoarea acesteia fiind ca aceea a tincturii de iod. Atât
apa, cât și nămolul din aceste ochiuri, sunt utilizate în vindecarea unor boli.
Bălțile din satul Urzicuța însumează o suprafață de 20 ha, iar cea din Ionele este de 9 ha.
În afară de acestea în comună mai există „Lacul Sărat”, cunoscut și sub numele de Băile Ionele
se întinde pe o suprafață de 3,5 ha.. Datorită efectelor terapeutice pe care acesta le posedă, a fost
(până nu de mult) amenajat în stațiune de tratament a bolilor reumatismale.
Elementele hidrografice artificiale constau în numeroase fântâni cu apă potabilă,
amenajate atât în vatra satului la diferite intersecții, câr și în curțile locuitorilor. Apa potabilă
provine din pânza freatică care se află la o adâncime foarte mică: între 4 și 8-9 m, în funcție de
altitudine.
În prezent, comuna dispune de un sistem performant de alimentare cu apă potabilă, peste
trei sferturi din locuitori fiind racordați la acest sistem.

1.5. Flora și fauna comunei Urzicuța

Solul acestei zone este cernoziom bogat în humus și permite prin structura sa să se
dezvolte o bogată vegetație atât spontană/naturală, cât și dirijată/cultivată de om.
Vegetația care crește în mod spontan constă în diferite specii de ierburi , buruieni,
ciuperci, plante medicinale, plante de apă și arbori:
- Ierburi: pirul, bălurul, trifoiul, sulfina, păpădia, lipiciul, rochița păsăricii, mohorul,
dragaveiul;
- Buruieni: știrul, loboda, nalba, cucuta, cornecul, scaietele, muștarul, măsălarița,
mătrăguna, bozul, ciulinul;
- Plante medicinale: urzica, mușețelul, izma sălbatică, macul, coada șoricelului,
pelinul, sunătoarea;
- arbori: dudul, salcâmul, plopul, salcia, ulmul, dafinița, părul pădureț, socul,
porumbarul, răsuna;
- ciuperci comestibile: ciuperca de bălegar și hribul; ciuperci necomestibile: popenchi,
pălăria șarpelui, gheba pucioasă;
- plante de apă; lăonul, țipirigul, trestia, papura, mătasea broaștei, lintea.
- Plantele care cresc dirijat sunt: cereale, leguminoase, plante tehnice, legume și
zarzavaturi, pomi fructiferi, vița de vie, plante furajere, flori, arbuști ornamentali,
arbori.
Datorită varietății florei fauna cunoaște și ea, la rândul ei o diversitate de specii animale
atât sălbatice, cât și domestice.
Speciile sălbatice sunt reprezentate prin rozătoare mici, reptile, mamifere mici, dar și
mamifere mai mari (precum vulpea roșie, căprioara, porcul mistreț), animale de apă, insecte,
păsări. Deși unele dintre aceste specii sălbatice sunt dăunătoare, marea lor majoritate sunt
folositoare în cadrul lanțului trofic.
Speciile domestice constau în animale crescute în curte sau fermă (precum ovine, bovine,
cabaline, caprine, porcine, dar și câinele, pisica) și păsări (precum găina, gâsca, rața, curca,
bibilica, porumbelul). Aceste animale sunt crescute pentru beneficiile pe care acestea le aduc și
pentru hrana locuitorilor.

1.6. Resursele naturale

Cea mai importantă resursă naturală a comunei Urzicuța o constituie, în primul rând

terenul agricol în suprafață de 5614 teren de cea mai bună calitate, cernoziom pe care se

poate cultiva, cu succes orice tip de plantă.

Tot în categoria resurselor naturale intră și rețeaua hidrografică care scaldă proporțional
și din plin, întreaga suprafață arabilă a comunei. Din albiile râurilor se scoate nisipul și pietrișul
utilizat în construcțiile realizate pe teritoriul comunei.
Pădurea, situată pe o suprafață întinsă de teren, în partea de Est a comunei ( cea mai
mare zonă împădurită), asigură masa lemnoasă atât pentru locuitorii comunei, cât și pentru cei
din împrejurimi.
O resursă importantă o constituie apele bogate în săruri precum și nămolul de pe fundul
Lacului Sărat, din cadrul Băilor Ionele, ape atestate de către Ministerul Sănătății ca fiind ape
termale benefice în tratarea bolilor reumatice în special, dar și a altor boli, în general.

Capitolul 2.

2.1. Atestarea Documentară

O dată precisă despre apariția acestei localități nu se poate stabili. Există o legendă că
satul Urzica-Mare care azi face parte din comuna Urzicuța, era cu mult mai mult decât în
timpurile noastre Se spune că această localitate se întindea pe o suprafață de 50 km, de la
Conacul Dârnești (conacul de pădure al Vârvoreanului), până la moara de crâng a lui State
Genescu și până la Urzica de Romanați.
Nu se poate spune cât de adevărată este legenda, însă ce se poate spune sigur este că
moșia și locuitorii satului - mamă Urzica Mare era proprietatea unor mânăstiri sau domnitori.
Situat în Câmpia Băileștiului, câmpie ce aparținea ca proprietate Episcopiei Râmnicului,
atât Urzica-Mare, și Urzicuța, cât și celelalte așezări din această câmpie cunoscută și sub numele
de Buhana, erau așezări de-sine-stătătoare.
Satul Urzica-Mare, cel mai vechi sat din comună este arătat de un hrisov ce se găsește în
arhiva Academiei Române, cu data de 26 Iunie 1669, prin care Antonie-Vodă dă de știre
sătenilor din Urzica – Mare și Cerăt că a ieșit la Divan vistier-boierul Vintilă al II-lea, iar fratele
lui Vintilă a pârât că sătenii din Urzica și Cerăt au fost rumânii lor de moșie, dați de zestre
mătușii lor Maria, de la care i-a rămas Mateiaș-Vodă, înfiat de Matei Basarab. Mateiaș a dăruit
acești rumâni mănăstirii Călui. Locuitorii acestor sate nu erau nici ai mănăstirii și nici ai
neamului lor. La Divan ieșise și un anume Ioan Oală din Cerăt care a arătat o carte de la Matei
Basarab prin care îi ierta de rumânie (de sclavie). Domnul a hotărât să rămână ai mănăstirii
Călui.
Satul Urzicuța, ca atestare istorică, ca vatră întemeiată în punctul Crângul cu Ulmi,
figurează mult înainte de ciuma lui Caragea (domn al Țării Românești) de la 1785.
În documentele prin care Constantin Brâncoveanu dă fiilor să ca zestre de căsătorie unele
moșii, figurează că la 20 ianuarie 1706, acesta îi dă fiului său Constantin o parte din moșiile sale
din Sudul Olteniei, printre care și jumătate din moșia Urzicuța, precum și jumătate din rumânii
ce se aflau pe moșie. Cealaltă jumătate de moșie și de rumâni, este dată unui alt fiu, Radu, tot cu
ocazia căsătoriei la 24 februarie 1708.

2.2. Originea etimologică a denumirii satelor

Numele satului Urzica-Mare vine de la planta uriașă „urzica” care împânzea această zonă
a Câmpiei Băilești-ului, câmpie ce aparținea ca proprietate Episcopiei Râmnicului.
Numele satului Urzicuța, conform Dicționarului geografic al Județului Dolj, reprezintă
diminutivul de la numele „Urzica”. Acest diminutiv a fost utilizat ca denumire tocmai pentru
faptul că satul Urzicuța, la acea vreme era mult mai mică decât satul Urzica-Mare.

2.3. Apariția, constituirea și dezvoltarea comunei

În sprijinul apariției și formării satului înainte de ciuma din 1785, stă harta căpitanului
Friderich Schwartz, din timpul ocupației austriece, realizată între 1718-1719, în care, satul
Urzicuța apare alături de Urzica-Mare
Urzicuța s-a dezvoltat mai târziu, fiind favorizată de poziția frumoasă pe care o avea și
de faptul că întreaga localitate ce se întindea pe o suprafață de 4.200 ha, aparținea unui singur
moșier care, pentru a dezvolta agricultura au făcut colonizări masive aducând muncitori din
localitățile învecinate, dar și de peste Dunăre.
Satul Urzicuța figurează în „Diviziunea proprietății rurale a Olteniei din 1837” cu
mențiunea „Urzica de Jos, 182 de familii, proprietate a doamnei Sărdăreasa Zina Gârleșteanu și
Dumitrache Filip”2.

2
Arhivele Statului Craiova, Fond Prefectura Județului Dolj, Plasa Bălți, nr. 23/1837.
 Numeroase documente din trecutul satului Urzicuța ne arată că de-a lungul vremii, acest
sat a mai fost numit și: „Urzicuța Verde” și „Urzicuța de Jos”.

2.4. Implicarea și participarea sătenilor la războaiele naționale

Încă din cele mai vechi timpuri, bărbații din comuna Urzicuța au luptat pentru eliberarea
națională.
În Războiul de Independență din 1877-1878, și-au jertfit viața trei persoane: Chiot
Dumitru, Mateiu Gheorghe și Nedelcu Ion, toți fii ai satului.
În timpul Primului Război Mondial, 134 de eroi au căzut la datorie pe frontul din Răsărit,
pe frontul din țară și pe frontul din Apus, numele lor, cioplit în piatra monumentului ridicat în
1922 în Urzica-Mare, peste drum de Biserica din sat, dăinuind peste veacuri.
Mărturia despre cei 64 de eroi ai vetrei care s-au jertfit în cel de-al Doilea Război
Mondial este inscripționată pe monumentul din Curtea Școlii „Barbu Ionescu”.

2.5. Evoluția tipului de proprietate

Prima formă de proprietate cunoscută de către satul Urzicuța este aceea de moșie unică,
care aparținea Sfintei Episcopii a Râmnicului.
Între 1706-1708, moșia unică a fost ruptă în două jumătăți egale fiind dată de către
Constantin Brâncoveanu fiilor săi Constantin și Radu. Partea de moșie a lui Constantin, fiul cel
mare al Domnitorului începe să se dividă odată cu căsătoria fiicei sale care, la rândul său
primește ca zestre de nuntă o parte din această moșie. Cu timpul, această parte se fărâmițează și
mai mult, prin zestre, prin transmitere către moștenitori ori chiar prin vânzare. Cealaltă parte de
moșie s-a întors la Episcopia Râmnicului. În această perioadă, oamenii de rând nu dețineau nici
un fel de proprietate, ei fiind chiar rumânii de pe moșii.
Prima împroprietărire a țăranilor a avut loc în 1.864, atunci când monopolul de moșie a
fost spart de către A.I. Cuza, averile mănăstirești au fost secularizate, iar singurii proprietari de
terenuri, moșierii au fost obligați prin lege să cedeze statului o parte din proprietățile acumulate
pe parcursul a câtorva generații.
După cea de-a doua reformă agrară din 1921, aplicată abia în 1924 prin „Legea privind
definitivarea reformei agrare”, o suprafață mare de teren a fost expropriată de la moșieri,
împărțită și dată contra cost către șapte categorii de țărani „îndreptățiți”.
O altă mare expropriere a însoțit cea de-a treia reformă agrară din 1945, în urma căreia,
la nivelul României au fost împroprietărite 900 de mii de familii.
 Transformările sociale cunoscute pe parcursul primelor șase decenii ale secolului al XX-
lea, au făcut ca forma de proprietate să cunoască și ea multiple schimbări.

2.6. Perioada comunistă

În perioada ce a urmat celui de-al Doilea Război Mondial, după instalarea la conducerea
României a Partidului Comunist, forma de proprietate privată, sau mai bine zis, terenurile
agricole deținute de către țăranii fruntași, chiaburi, și moșieri, precum și toate atelajele,
însemnând și animalele de muncă pe care aceștia le dețineau au fost confiscate de stat, în scopul
implementării unei noi forme de proprietate și anume, proprietatea colectivă. Această formă de
proprietate promova ideea bunului comun, împărțit în mod egal la toată lumea. În vocabularul
românilor termenii de „stăpân”, „bogat”, „boier”, „proprietar” și tot ce presupunea o formă de
exploatare și asuprire a oamenilor, nu trebuia să mai existe , scopul suprem al luptei de clase în
ideologia comunistă fiind acela de desființare a proprietății private.
În Urzicuța, ca de altfel în toată țara au fost înființate , la început, Gospodăriile Agricole
de Producție G.A.P), care, ulterior au fost transformate în Cooperative Agricole de Producție
(C.A.P-uri), în cadrul cărora munceau toți locuitorii comunei.

2.7. Revoluția și perioada post-decembristă

Revoluția din decembrie 1989 a adus cu sine schimbarea regimului comunist cu unul
capitalist, în locul formei de proprietate colectivă practicată circa jumătate de secol a revenit
proprietatea privată.
În Urzicuța, ca de altfel, în toată țara, pământul revine în proprietatea celor de la care
fusese confiscat, sau în proprietatea moștenitorilor acestora, însă nu pe aceleași amplasamente la
sol.
O asemenea schimbare i-a găsit pe țăranii din Urzicuța nepregătiți pentru a redeveni
proprietari de terenuri, motiv pentru care, în perioada imediat următoare de după revoluție, o
parte însemnată dintre aceștia și-au vândut terenurile, alții, le-au dat spre lucru, în arendă unor
asociații agricole cu caracter juridic care a achiziționat utilajele necesare muncii pământului.
Dintre locuitorii comunei, foarte puțini își pot administra singuri proprietățile agricole.

2.8. Familii perene și figuri semnificative în cadrul comunității

 Din vechile familii de moșieri, au mai rămas puțini descendenți. Dintre aceștia putem
regăsi familia Stoenescu în Urzicuța, mai precis, Stoenescu Constantin, fost profesor la Școala
din Urzicuța, în prezent pensionar și pe Stoenescu Mitiță, care, o perioadă a făcut parte din
corpul funcționarilor superiori ai statului, fiind Ministru al Agriculturii.
O altă familie care s-a conservat de-a lungul timpului este cea a moșierului Roșca din
satul Urzica-Mare. Cei trei descendenți ai acestei familii sunt persoane trecute de prima tinerețe,
toți foarte bine educați, absolvenți de studii superioare, unul dintre aceștia, Roșca Eugen fiind, o
lungă perioadă de timp ofițer superior în armata română (în prezent este pensionar).
Legendele comunei transmise în familiile acestora din generație în generație,
documentele deținute de aceștia și vastele lor cunoștințe, prezintă și în momentul de față interes
pentru mulți specialiști.

Capitolul 3 Civilizația și viața spirituală tradițională

3.1. Principalele evenimente ale vieții social-umane

În comună, în fiecare săptămână, în ziua de miercuri se organizează un târg unde oamenii
își comercializează produsele agricole, animale, pe de o parte, iar pe de altă parte cumpără cele
necesare.
În fiecare an, în data de 7 mai, este serbată „Ziua Școlii” eveniment cultural în cadrul
căruia se desfășoară o serie de activități educative care implică elevii celor 2 Școli din comună și
la care participă atât autorități din Inspectoratul Școlar, cât și invitați din Consiliul Local.
Prima sâmbătă din luna septembrie, an de an, se organizează „Ziua Cununa
Grâului” și, în același timp, „ziua comunei”. La acest eveniment particip ă to ți
locuitorii comunei.Un eveniment asemănător, la o săpt ămân ă dup ă „„ziua
comunei, este, pe 15 august, „Ziua Recoltei”

3.2. Viața religioasă

În Urzicuța, s-ar putea spune că viața spirituală s-a născut odată cu așezarea. La 1669, în
hrisovul Divanului se pomenește de acest sat și de faptul că ar aparține mănăstirii Călui.
Pentru o lungă perioadă de timp, până la reformele lui Cuza, numele moșii Urzicuța era
permanent legat de Sfânta Episcopie a Râmnicului: la început, Urzicuța, ca moșie unică
aparținea în totalitate episcopie.
 Vechile legende spun că, încă dinainte de ciuma care a bântuit în toată regiunea de Sud a
țării, la marginea satului Urzica-Mare exista o mănăstire de călugări. Cert este însă faptul că
după ce perioada ciumei a trecut, locuitorii ce au mai rămas în acest sat au întemeiat o nouă
vatră de sat în care, au ridicat prima biserică într-un bordei.
Alături de Serdarul Hristodor și Dumitrache Filip locuitorii din Urzicuța au ridicat în
satul Urzicuța prima biserică de lemn care, de atunci poartă hramul Sfântul Gheorghe.
În timp, aceste biserici au fost înlocuite de cele două frumoase biserici de azi, ale
comunei în care, la fiecare sărbătoare din an, prezența locuitorilor comunei este importantă.

3.3. Credințe populare și practici precreștine

Viața spirituală a locuitorilor comunei Urzicuța, include o serie de evenimente ce nu pot
fi trecute cu vederea: botezul, nunta, înmormântarea, precum și pomenirea morților. În toate
aceste evenimente Biserica ocupă un loc important.
Botezul cunoscut și sub numele de creștinarea noului născut, în comuna Urzicuța acordă
o foarte mare importanță moașei și nașilor. Moașa este femeia care, odinioară ajuta la nașterea
copilului. Se spune că ea era cea care lega buricul copilului și tot ea este (și în prezent) cea care
îl duce în brațe la Biserică spre a fi creștinat. Pe tot drumul până la Biserică, aceasta spune:
„duc un păgân și voi aduce un creștin”. Tot moașa trebuie să pună apa în care a fost scăldat
copilul la rădăcina unui măr sau păr roditor, pentru ca, copilul să crească sănătos și frumos.
Nașii atunci când primesc copilul din brațele moașei, trebuie să o răsplătească pe aceasta cu un
ban. Ei sunt considerați părinții spirituali ai copilului, care va fi educat să îi respecte ca pe
proprii părinți.
Pețitul, obicei premergător căsătoriei, a fost adus în zonă de către macedonenii stabiliți
aici. Relația dintre viitorii soți era (se mai practică și în prezent în comună) stabilită de către
părinții acestora. Părinții băiatului, însoțit de câteva rude apropiate, mergeau în pețit la familia
fetei care era anunțată cu câteva zile înainte, că vor să vină să le ceară fata. Cele două familii
discutau la un pahar cu băutură, în timp ce tinerii erau puși față în față și li se cerea direct să
mărturisească dacă se plac. Răspunsul favorabil al acestora era urmat de mai multe discuții
privind zestrea fetei (pământ, animale, ladă de zestre), zestrea băiatului (casă, pământ, animale),
dar și de obligațiile părinților fetei: darul de naș, darul pentru soacra mare, pentru rudele
apropiate și pentru meseni. În momentul în care toți erau de acord cu condițiile impuse de socrii,
se fixa și data cununiei; părinții fetei ofereau părinților băiatului „Schimbul”, care consta într-un
chilim frumos de lână și bani dăruiți fetei de către părinții băiatului. A doua zi dimineața
chilimul era pus pe culme pentru a vedea lumea că băiatul acelei familii se căsătorește.
 Nunta își păstrează încă tradiția. Pentru cei care fac nunta în comună și nu la vreun
restaurant în oraș, pregătirea nunții începe cu o duminică înainte, când socrul mare trimite doi
băieți și rude apropiate cu ulciorul cu rachiu prin sat să cheme lumea la nuntă. Tot atunci,
cumnatul de mână cheamă tineretul – fetele și băieții. În sâmbăta nunții, soacra mare își invită
vecinii de pe uliță.
La socrii mici acasă, duminică dimineața vin toți cei invitați din partea lor, li se pune
masa, și abia după ce mănâncă merg la nunta mare.
În seara din sâmbăta nunții, cumnatul de mână și domnișoara de onoare, merg împreună
cu tineretul și alaiul de lăutari, la fântâna de la care duminică se va scoate apa; acestora li se
alătură și ginerele; împreună cu alaiul merg apoi la mireasă acasă unde se împodobește bradul cu
mere și covrigi, cu o maramă fină (batic, eșarfă), și ci fire de beteală argintie. Tot în această
seară, cumnatul de mână îi aduce miresei pantofii și-i dă să-i încalțe. Mireasa se preface că
piciorul nu intră în pantofi pentru ca acesta să pună bani în pantofi, abia după ce pune bani în
pantofi, mireasa îi încalță – obiceiul se păstrează cu strictețe fiind considerat simbolul bogăției
în noua familie.
Petrecerea se mută apoi la ginere acasă, unde tinerii sunt așteptați de către nași și invitați
și continuă până în noapte târziu, când ginerele conduce acasă atât mireasa, cât și pe nași cu
plocon.
Nașii se păstrează din generație în generație, schimbarea acestora fără voia lor, fiind
considerată mare păcat.
Duminică dimineața, mirele este așezat pe un scaun, între flori, și, înconjurat de rude,
familie și prieteni este bărbierit de către cumnatul de mână – semn al intrării în rândul bărbaților,
al asumării viitoarelor responsabilități.
După bărbierit, însoțit de cumnatul de mână, de lăutari și de tineri, merge acasă la fată,
unde cei doi primesc câte un peșchir (eșarfă foarte lungă pe care o pun pe umăr, în diagonală)-
simbolistica acesteia reprezintă continuitatea neamului.
Urmează mersul la fântână, unde mireasa răstoarnă cu piciorul găleata cu apă, în trei
puncte diferite. Se merge apoi, împreună cu rățoii (un bărbat și o femeie care poartă ploconul
nașilor), să se ia nașii de acasă.
Ajunși la casa mirelui, nașii îi pune miresei coronița pe cap, după care rupe deasupra
capului ei colacul miresei.
După aceasta alaiul nunții însoțește mirii (mireasa este condusă de către nașă, iar mirele,
de către naș) la Biserică pentru a se oficia cununia religioasă.
In ceea ce privește înmormantarea, unele obiceiuri au rămas intacte, determinate mai ales
de aspectul dureros al despărțirii de cineva drag. Femeile îl bocesc in versuri simple si naive pe
cel decedat. De regula aceste femei nu-l plâng pe cel plecat dintre cei vii, ci mai mult situația lor
si a celor ramași in urma acestei tragedii. La poarta cântă gorniștii, care vestesc întregului sat ca
cineva a plecat de pe aceasta lume. Pe drumul spre biserica se opresc si se fac mici slujbe de
pomenire după care se arunca bani pentru a-i deschide răposatului drumurile spre cer.

3.4. Folclorul local

În folcloru

3.5. Toponimia

3.6. Antroponimia

3.7. Arhitectura rurală

Capitolul 4. Structura populației: procesele și fenomenele demografice

4.1. Volumul și evoluția numerică a populației

4.2. Structura populației pe grupe de vârstă

4.3. Structura populației în funcție de sex

4.4. Structura populației în funcție de nivelul de instrucție și de ocupație

4.5. Structura populației în funcție de venit

4.6. Structura fondului locativ

4.7. Procese și fenomene demografice

4.8. Mișcarea migratorie a populației

Capitolul 5. Instituțiile publice locale

5.1. Primăria

5.2. Școala

5.3. Poliția

5.4. Dispensarul medical

Capitolul 6. Structura activităților economice

6.1. Agricultura

6.2. Activitățile comerciale

Capitolul 7. Personalități ale comunității

Biliografie