2 din 32

Cuprins

Introducere………………………………………………………………………………………………...4
Cadrul natural …………………………………………………………………………………………….5
Aşezarea geografică şi căi de acces………………………………………………………………………...5
Relieful şi alcătuirea geologică……………………………………………………………………………..5
Clima………………………………………………………………………………………………………..6
Hidrografia……………………………………………………………………………………………….....6
Vegetaţia…………………………………………………………………………………………………....6
Fauna………………………………………………………………………………………………………..7
Solurile……………………………………………………………………………………………………...7
Resursele naturale…………………………………………………………………………………………..8
Istoricul localităţii Moldoviţa ……………………………………………………………………………8
Cine sunt huţulii? ………………………………………………………………………………………....10
Peisajul etnografic ……………………………………………………………………………………….16
Ocupaţiile………………………………………………………………………………………………….16
Dezvoltarea economică şi social - culturală până la 23 august 1944 …………………………………22
Începuturile învăţământului……………………………………………………………………………….24
Comuna Moldoviţa în peisajul contemporan ………………………………………………………….26
Populaţia şi aşezările omeneşti……………………………………………………………………………26
Economia………………………………………………………………………………………………….27
Ecoturismul………………………………………………………………………………………………..28
Inaugurarea mocăniţei la Moldoviţa………………………………………………………………………29
Bibliografie………………………………………………………………………………………………..32

3 din 32
 Introducere

Încă mai există locuri în care timpul se măsoară în veacuri. Îndepărtate coclauri, zugrăvite cu pânze
de ceaţă şi aromă de răşină adastă nepăsătoare şuierul vântului peste văi nesfârşite. Plaiuri ţesute cu cetină
verde şi cu cenuşiu de stâncă sfărâmată în neiertătoarele gheare ale timpului, coboară infinitul mai
aproape de inima codrilor de molid. Peste întinderile stăpânite de linişti, cerul rumegă molcom tăcerile
cotlonului de lume în care se prăsesc taine, cutreieră năluci alburii şi cântă nebunele ştime din mlaştinile
împădurite. Poieni mărunte sau largi, prăvălite pe spinări de obcini deşelate, deschid când şi când orizontul
înnegurat de sihlele neumblate. În bună vecinătate viaţa şi moartea îşi povestesc mersul lumii, prima cu
lungi şi sfioase şoapte, a doua cu răcnet scurte şi tulburător de sălbăticiune încolţită.
Misterioşi şi discreţi ca şi locurile în care şi-au ales adăpostul, huţulii rămân o etnie cu origini încă
nedefinite. Oameni imprevizibili şi adânci ca şi pădurile în preajma cărora au supravieţuit, suspicioşi şi
prudenţi ca sălbăticiunile codrilor, ei nu-şi cunosc istoria. Poate şi din cauză că nu obişnuiesc să şi-o scrie,
fapt întâlnit şi la vechii daci.
Iubitori de linişte şi singurătate, buni ctitori ai naturii, îşi durau gospodăriile în locuri izolate,
cât mai departe de mulţimi. Acolo puteau simţi libertatea deplină, feriţi le oameni şi de legi. Singura lege
le-a fost Dumnezeu, aşa cum l-au putut înţelege în sufletele lor răzvrătite şi neînduplecate. Deprinşi cu
sihăstriile, înfrăţiţi cu ţinuturile fără poteci şi-au petrecut trăirile de la generaţie la generaţie,
supravieţuind ageri şi vicleni într-o lume în care doar cei mai puternici au şanse. Din vremuri abia bănuite,
întotdeauna mai apropiate decât neştiuta lor origine, huţulii îşi lasă moştenirea de spiritualitate şi
tradiţie de la bunici la nepoţi. Poveşti stranii încrustate cu întâmplări trăite aievea, frumoase ca un toiag
împodobit cu spire de alamă, cu tâlcuri ascuţite ca o gură de baltag, întâmpină nopţile lungi de iarnă şi
nopţile scurte de vară, deopotrivă. În istorisirile acestea stau bine păstrate eresurile unei etnii cu rădăcini
adânc înfipte în latura originară, sălbatică şi neînduplecată cu care a convieţuit. Firescul şi
supranaturalul se împletesc armonios, ispititor, ca vâlvătăile focului în care cel ce ascultă istorisirile îşi
aţinteşte privirea, purificându-şi imaginaţia, gata să cutreiere prin noianul timpurilor alături de povestitor.

4 din 32
 CADRUL NATURAL

Aşezarea geografică şi căi de acces

Comuna Moldoviţa este situată în zona montană a Obcinelor Bucovinei, pe cursul superior al
râului Moldoviţa, fiind încadrată de Obcina Feredeului la vest şi Obcina Mare la est, având formă
aproximativ ovoidală pe direcţia est-vest.
Suprafaţa comunei este de 249, 24 km², ocupând locul trei pe judeţ.
Moldoviţa se învecinează cu comunele Putna şi Brodina la nord, cu Izvoarele Sucevei la nord-
vest, Moldova Suliţa şi Breaza la vest, cu Sadova la sud-vest, Vatra Moldoviţei la sud-est şi cu Suceviţa la
est. Comuna este formată din patru sate Argel, Raşca, Moldoviţa, Demăcuşa şi din opt cătune Polonenca,
Zigreva, Secrieş, Putna, Bolohan, Darieni, Runc şi Hăuceni.
Reţeaua de drumuri care străbate zona urmează valea râului Moldoviţa şi ale unor afluenţi ai
acestuia. La drumul european E576 care leagă oraşele Suceava şi Cluj-Napoca şi face legătura între
arterele europene E85 şi E60-E81, se racordează la Vama drumul judeţean 176 (Vama-Moldoviţa), care la
Vatra-Moldoviţei se intersectează cu drumul naţional 17 (Câmpulung Moldovenesc-Rădăuţi).
Drumul Vama Moldoviţa a fost construit înainte de anul 1809 de către ingineri belgieni.
Beneficiind şi de o cale ferată (inaugurată în anul 1889), bazinul Văii Moldoviţei poate fi străbătut
şi cu ajutorul trenului de călători. La Vatra Moldoviţei este amenajat şi un mic helioport.
Relieful şi alcătuirea geologică
Trăsătura esenţială a reliefului, o constituie paralelismul culmelor şi văilor, pe direcţia nord-vest şi
înălţimea redusă a masivelor muntoase. Cea mai mare altitudine se realizează în vârful Paşcanu, 1479 m,
din Obcina Feredeului, iar cea mai mică altitudine se înscrie la confluenţa râului Moldoviţa cu pârul
Demacuşa, 650 m.
Zona Moldoviţei este o porţiune a Orogenului alpino-carpatic şi se înscrie pe zona flişului. În
alcătuire intră 2 categorii de formaţiuni litologice: metamorfice sau şisturi cristaline (de vârstă proterozoic
superioară şi paleozoic) şi sedimentare (de vârstă mezozic).

5 din 32
 Obcina Feredeului Obcina Mare

Clima
Aşezarea face parte dintr-un climat temperat-boreal-montan, numărul zilelor cu temperaturi de
peste 0º este de aproximativ 200. O perioadă de aproximativ 4 luni de zile temperaturile sunt negative.
Temperatura medie a lunilor mai calde (iulie şi august) este de 15° şi 12º-13° pe culmile cele mai înalte,
iar temperatura medie a celor mai reci (decembrie şi februarie) este de -5º. Aşadar, anotimpurile extreme
sunt termic moderate, verile fiind plăcut răcoroase, iar iernile uşor suportabile. Precipitaţiile medii anuale
sunt cuprinse între 700-1000 mm. Vânturile dominante de nord-vest, sud-est, pe direcţia culmelor şi
culoarului depresiunii.
Hidrografia
Râul Moldoviţa este cel mai important afluent al Moldovei din zona Obcinilor Bucovinei.
Izvorăşte din muntele Vejul Mare (Obcina Feredeului) şi drenează longitudinal depresiunea cu acelaşi
nume, colectând pâraiele de pe versantul estic al Obcinei Feredeului (dintre care cele mai importante sunt
Argel 13 km, Demăcuşa cu Petac 15 km, Boul 13 km, Deia 8 km, ş.a.) şi de pe cel vestic al Obcinei Mari
(Dubul 8 km, Raşcovei 8 km, Putna-Săcrieş 12 km, Ciumârna 13 km, Dragoşa 13 km, Frumosu, 11 km,
ş.a.) şi după un parcurs de 51,5 km, se uneşte cu Moldova (la Vama, 555 m altitudine) ,căreia îi sporeşte
debitul cu cca 4,5 m³∕ s.
Vegetaţia
Situată în plină zonă forestieră (cca 19.922 hectare de pădure), comuna Moldoviţa este cunoscută
pentru lemnul de calitate care se exploatează în zonă. Marea majoritate sunt păduri în amestec de
răşinoase şi foioase, dar şi molidişurile pure ocupă importante suprafeţe. Dintre speciile lemnoase cele
mai frecvent întâlnite menţionăm: molidul, bradul, fagul, paltinul, mesteacănul. Sporadic se întâlnesc:
pinul, lariţa sau zada, ulmul, salcia căprească şi arinul verde.

Intervenţia omului asupra peisajului natural al

Obcinilor s-a manifestat de-a lungul istoriei destul
de raţional, neschimbând esenţial raportul natural.
Astăzi, apare pericolul să fie schimbat acest raport
prin exploatarea abuzivă a pădurilor, de aceia, se
impun măsuri ecologice drastice de apărare a
pădurilor.

Spre Vf. Paşcanu

(Obcina Feredeului)

6 din 32
 Poienile existente, fâneţe sau păşuni pentru vite,
au o floră diversă cu numeroase plante frecvent
utilizate în medicina alternativă ca: arnica, coada
şoricelului, sovârf, plămânărică ventrilica, pedicuţa,
etc...
Pe durata sezonului vegetativ pot fi găsite
numeroase specii de ciuperci comestibile, dintre care
cele mai căutate sunt: hribi, gălbiori, râşcove, popinci
şi ghebe. Poiana Corhana
Fauna
Fauna bogată are reprezentanţi de seamă specii de vânat mare, rarităţi în alte ţări: ursul, cerbul
carpatin , mistreţul, râsul, lupul, dar şi vulpea, iepurele, veveriţa şi jderul
Dintre păsările mai rare amintim: cocoşul de munte, huhurezul, ierunca.
Peştii se încadrează în zona păstrăvului, pe pâraiele mici, şi în zona lipanului şi a mrenei, pe
râurile mari (Moldoviţa), fără ca între cele două zone să fie o delimitare strictă.

Cocoş de munte – Pădurea Argel Pui de urs – Demacuşa, (Petac)

Solurile
Solul aparţine clasei montane de cambiosoluri şi se caracterizează printr-o mai mare grosime şi un
apreciabil volum fiziologic util pentru plante, o saturaţie moderată până la ridicată în baze şi elemente
nutritive, o aciditate slabă până la accentuată (fără să atingă valori extreme), motiv pentru care sunt bine
valorificate de vegetaţia forestieră. Locul dominant în zona Moldoviţei îl deţin solurile brune
eumezobazice.
Spodosoluri pot fi întâlnite în zona Moldoviţei numai local pe gresia de Kliwa din Obcina Mare
(Dealul Secrieş, Dealul Ciumârna, Dealul Tomii, etc.)

7 din 32
 Resursele naturale
Resursele naturale cu rol deosebit în activitatea economico-socială, inclusiv turistică, din zona
Moldoviţei, îl au cele vegetale (pădurile şi pajiştile), animale şi hidroclimatice (îndeosebi bogăţia şi
calitatea apelor, puritatea şi valoarea terapeutică a aerului).
Pe teritoriul comunei sunt importante rezerve de petrol şi gaz metan descoperite cu ocazia
forajelor executate între anii 1960-1970.

Istoricul localităţii Moldoviţa

Lumea “tăcută” a satului, domeniu aproape exclusiv al etnologului, a atras de-a lungul timpului şi
atenţia istoricului, însă dificultăţile pe care le ridică un asemenea demers au determinat un anume
scepticism şi o producţie istoriografică puţin însemnată sub aspect cantitativ. Unul dintre părinţii “noii
istorii”, Marc Bloch, folosea termenul “comunităţi tăcute”, pentru a desemna marea masă a acestor
anonimi ai istoriei, considerând studiul acestor comunităţi extrem de dificil. Dacă în trecut s-au făcut
lucruri remarcabile în această direcţie este de ajuns să ne gândim la lucrările lui H. H. Stahl şi David
Prodan în prezent lumea satelor are parte de tot mai puţin interes din partea istoricilor. O cauză ar putea fi
graba spre marea sinteză, necesară de altfel, dar mai puţin solidă fără analiza segmentelor mici. O altă
cauză este materialul nostru documentar sărac şi nediversificat, monoton chiar. Cercetările arheologice
sunt limitate spaţial şi multe din rezultate nu sunt publicate. Multe dintre izvoarele scrise, în mod special
cele care privesc evul mediu mai târziu, epoca modernă şi cea contemporană, încă îşi mai aşteaptă
editorii. Din aceste motive o sinteză de istorie locală cere timp îndelungat de documentare, de sortare
atentă a materialului, de analiză atentă, multidisciplinară. Altfel riscul de a ajunge la imagini incomplete,
false chiar în ceia ce priveşte trecutul unui sat este foarte mare.
Urme istorice au fost descoperite destul de timpuriu pe valea Moldoviţei, marcând într-un fel
intrarea ei în istorie. Este vorba de o cămaşă de zale, piese de “harnaşament” şi alte materiale descoperite
întâmplător în Moldoviţa, în locul numit “Hurghişca” de către nişte muncitori forestieri. Depozitul este
unic pentru Moldova secolului XIII şi el relevă, alături de alte descoperiri asemănătoare efectuate în zona
montană, interesul pentru producerea sau importul de arme şi implicit sporirea capacităţii militare a
societăţii româneşti din perioada premergătoare întemeierii statului de sine stătător al Moldovei.
Descoperirea a fost pusă în legătură, prin plasarea sa geografică, cu un presupus “drum tătăresc”
locul fiind probabil ale pentru aşezarea unei tabere temporare. Dacă valea Moldoviţei a fost sau nu un
coridor pentru eventuale seminţii turanice rămâne o afirmaţie care trebuie confirmată de alte descoperiri
arheologice în zonă. Nu putem să nu luăm în considerare şi schimburile demografice care au loc între

8 din 32
Maramureş spaţiul est-carpatic şi mai ales expediţiile militare care constituie o etapă în întemeierea
statului moldovenesc. Doar în trecere mai putem aminti dovezi de ordin etnografic şi anume legendele

despre expediţia de vânătoare a lui Dragoş, acea “baladă de ospeţie” care nu ocolesc nici spaţiul
moldoviţean.
Viitoare piese documentare şi arheologice ar putea aduce lumini noi în “dosarul” întemeierii
statului moldovenesc, controversat şi în zilele noastre, şi pentru o eventuală legătură cu valea Moldoviţei.
Legătura durabilă a Moldoviţei cu istoria rămâne, fără îndoială, mănăstirea cu acelaşi nume.
Aflat la 6 km de mănăstire, cunoscut cu primul său nume în istorie – „Russ Moldovitza”, satul s-a
format printr-un fenomen de colonizare, având mai multe surse demografice, care poate fi reconstituit mai
mult sau mai puţin ipotetic, deoarece datele documentare sunt fragmentare şi puţine
Meleagurile comunei sunt amintite pentru prima dată de documentele redactate de cancelaria lui
Alexandru cel Bun, la începutul veacului al XV-lea când suveranul Moldovei dăruieşte mănăstirii
Moldoviţa aceste meleaguri ca branişte.
Documentul nu menţionează existenţa unor locuitori şi cu siguranţă atunci n-au existat. Vatra
aşezării pare a fi întemeiată la începutul sec XVI-lea când s-a prăbuşit edificiul mănăstirii din cauza unei
alunecări de teren şi voievodul Rareş colonizează aceste locuri cu robi din proprietăţile mănăstirii. După
terminarea construcţiei 1531, Petru Rareş întăreşte daria făcută la 1411 de Alexandru cel Bun, la curtea
din Hârlău în jurul anului 1534, prin care se arată ... „a fost miluită” (dăruit) şi satul Moldoviţa.
Fondată în acele timpuri, mica aşezare a comunei s-a dezvoltat greu şi încet. Existenţa vechiului
drum tătăresc ce unea Poiana Micului, Vatra-Moldoviţei şi peste Trei Movile cu Ocolul Câmpulungului
Moldovenesc, a pericolului ce venea din partea hoardelor străine şi probabil să fii determinat o parte
dintre locuitorii satului Moldoviţa, să migreze în susul văii cu acelaşi nume unde ar fi dat naştere satului
de azi, Moldoviţa, care ulterior s-a desprins de Vatra satului, formând două aşezări distincte Vatra
Moldoviţei şi Moldoviţa de azi.
Aici s-au retras săteni din preajma mănăstirii în căutarea unui loc mai ferit. Acestora li s-au
alăturat grupuri de huţuli şi ruteni care s-au aşezat aici pentru a se sustrage rigorilor iobăgiei de pe moşiile
nobililor poloni din Galiţia sau Halici.
După anexarea Bucovinei de imperiul Habsburgic au venit emigranţi transilvăneni pe teritoriul
„Bronişte” pe care s-a creat satul „Ruşii Moldoviţei”.
La recensământul efectuat la data de 20 iunie 1774 se arată că localitatea „Ruschi ot Moldaviza”-
Ruşii Moldoviţei – sat pe teritoriul satului Moldoviţa, aparţinând de mănăstirea Moldoviţei avea 115
familii care plăteau impozit şi 8 persoane scutite, ceea ce însemna având în vedere că o familie se
compunea în medie din patru-cinci membri aproximativ 525 de oameni. În 1776, după ocupaţia austriacă,
existau 97 de familii, aproximativ 450 de oameni, în 1780, 141 familii – 635 de oameni.

9 din 32
 În 1864 – Ruşii Moldoviţei împreună cu Argel şi Ciumârna avea 2022 locuitori. Numărul celor
aşezaţi pe aceste plaiuri sporeşte continuu prin exodul huţulilor, din principatul Halici, pribegi aici, în

căutare de trai mai bun. În 1890 împreună cu Argelul formează o comună distinctă de Vatra Moldoviţei,
cunoscută sub numele de Ruşii Moldoviţei sau Ruşii pe Moldoviţa, iar mai târziu Moldoviţa Ferăstrău
ceea ce dovedeşte un spor demografic important, probabil ca urmare a dezvoltării exploatărilor forestiere.
Începutul secolului XX ne aduce cifrele înregistrate de Em. Grigorowiţa în lucrarea “Dicţionar
geografic al Bucovinei”, publicată în 1908. Autorul nu dă sursele pe care le-a folosit, însă datele detaliate
sunt foarte importante pentru Moldoviţa:
 Ruşii Moldoviţei 2244 locuitori
 Dubul 18 locuitori
 Argel 275 locuitori
 Demacuşa 177 locuitori
 Secrieş 4 locuitori
 Raşca 374 locuitori
 Total 3092 locuitori
Numele de Moldoviţa a fost folosit pentru patru realităţi distincte: râul, mănăstirea, satul format în
apropierea mănăstirii, şi pentru o scurtă perioadă, satul de la confluenţa Moldoviţei cu Moldova, ulterior
numit Vama. Huţulii majoritari în zonă, reprezintă un grup etnic distinct, controversat, o adevărată
enigmă a istoriei. După cum am văzut, huţulii s-au stabilit în Bucovina în secolul XVII, trecând
Ceremuşul, pătrunzând pe valea Putiliei, stabilindu-se la Câmpulungul Rusesc şi pe valea Sucevei şi a
Moldoviţei, pătrunzând până la Brodina. În anul 1774 statistica oficială dă cifra de 6750 huţuli de
ocupaţia austro-ungară în Bucovina.
Evoluţia lor pe perioade mai mari este următoarea:
-1899 = 25000 de locuitori;
-1910 = 33000 de locuitori;
-1919 = 39000 de locuitori;
-1941 = 42500 de locuitori;
Cifrele arată o creştere demografică sensibilă. Huţulii au fost întotdeauna oameni ai muntelui, au
iubit libertatea şi probabil de aici a izvorât şi dragostea pentru muntele care le-o oferă.

Cine sunt huţulii?

Reforma se impune prin succesul demersului intercultural care este determinat de exigenţa
elaborării unui „contract de asociere” în jurul unui set de valori fundamentale comune, pentru cetăţenii

10 din 32
care coabitează. Sunt situaţii în care valorile fundamentale sunt considerate antagoniste sau poartă
greutatea unui trecut dureros, presat de pierderi. Acceptarea diversităţii culturale ar putea părea un pericol

pentru propriile valori, ar produce sentimentul pierderii, al disoluţiei propriei valori. Opţiunea
interculturală se fondează pe principiul că trebuie soluţionat conflictul sau contradicţia prin crearea unei
soluţii comune pe care reprezentanţii comunităţii aflate în coabitat să o admită şi să o respecte.
Un pas important al iniţiativei interculturale este iniţierea unui dialog social şi larg pentru a
încerca obţinerea unui acord extins pentru un proiect intercultural care-şi propune să asigure respectarea
diferenţelor culturale, pentru a oferi cetăţenilor sentimentul recunoaşterii apartenenţei lor, în cadrul unui
sistem de atitudini şi valori culturale.
Identitatea individuală cuprinde elemente stabile, de structură, dar şi forme variate în momente şi
contexte diferite. Identitatea se bazează pe afirmarea eului cultural şi pe poziţionarea în raport cu un
ansamblu de valori, modele, idealului raportate la o colectivitate cu care se identifică. Cetăţenia reprezintă
una din dimensiunile identităţii individuale şi culturale. Cetăţenia este considerată un termen
paradigmatic având următoarele caracteristici:
- este expresia dominaţiei occidentale, fiind rezultatul gândirii politicii europene care s-a impus în
toată lumea;
- are un conţinut contradictoriu, desemnează drepturile şi obligaţiile, încorporează o viziune
individuală şi una colectivă asupra societăţii;
- descrierea operaţională a cetăţeniei analizează relaţiile dintre stabil şi dinamic, dintre individual
şi colectiv î n construcţia identitară;
Cetăţenia identitară este supusă unei variaţii culturale pentru că disociază apartenenţa de
teritorialitate, este contextuală şi fluctuantă se susţine ideea că cea mai importantă condiţie a cetăţeniei
este utilizarea ei în situaţiile cotidiene a societăţii publice.
Valorile şi atitudinile civice se formează pe baza cunoştinţelor şi deprinderilor civice. Valorile
reflectă obligaţii ale cetăţenilor şi drepturi ale acestora care trebuie respectate, valori ce exprimă poziţia
faţă de complexitatea şi dezvoltarea sistemelor contemporane. Dezvoltarea sistemelor contemporane nu
poate elimina tradiţia, diversitatea obiceiurilor, valorilor culturale indiferent de etnia celor care
coabitează.
„Încă mai există locuri în care timpul se măsoară în veacuri. Îndepărtate coclauri, zugrăvite cu
pânze de ceaţă şi aromă de răşină adastă nepăsătoare şuierul vântului peste văi nesfârşite” unde
„misterioşi şi discreţi ca şi locurile în care şi-au ales adăpostul, huţulii rămân o etnie cu origini încă
nedefinite”, spune din condei domnul Casian Balabaşciuc în „Stranii povestiri huţule”.

11 din 32
 În anul 1994 a fost înfiinţată Uniunea Generală a Asociaţiilor Etniei Huţule (UGAEH), cu
scopul recunoscut de Justiţie pentru reprezentarea populaţiei huţule din România. UGAEH este o
organizaţie cu caracter apolitic, constituită din organizaţii săteşti şi orăşeneşti, în care sunt uniţi liber

consimţit persoane fizice de etnie huţulă sau română, care aderă la idealurile exprimate în Statutul
Uniunii.
Fundaţia BALTAGUL s-a înfiinţat în anul 1999 cu scopul declarat de a conserva şi promova
valorile spirituale şi materiale ale civilizaţiei huţule prin turism.
În cadrul unei strategii pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii etnice, culturale,
lingvistice şi religioase a populaţiei huţule, au fost efectuate trei expediţii de cercetare în Carpaţii Nordici
în anii 2001-2003. Printre membrii expediţiilor s-au numărat specialişti în etnografie, istorie, reporteri de
presă scrisă şi televiziune.
Domnul preşedinte Petro Mihailovici Ponipoleak, al actualului stat ucrainean Verhovina, capitala
„Ţării Huţulilor”, a declarat în mai 2003, printre altele: „se ştie foarte bine că în venele huţulilor curge
sânge de dac şi că acestea, cu atât mai mult, trebuie să întărească prietenia noastră cu românii ”.
(reportaj, ziarul Gardianul, 18.06.2003, Dumitru Manolache)
Mai târziu, la Muzeul Huţulilor, domnul Roman Kumlâk, profesor şi proprietarul muzeului ne
spune că huţulii se înrudesc cu românii prin muzică, „muzica huţulilor este românească”, „portul,
arhitectura şi obiceiurile sunt ca în Bucovina”, iar „limba seamănă cu limba polonă şi că el „înţelege
limba română, dar nu o poate vorbi”.
Pornind de la întrebarea: Cine sunt huţulii? Nimeni nu a putut stabilii cu exactitate originile
neamului huţul. Unii spun că huţulii se trag din dacii liberi şi că ar fi pe meleagurile noastre, de când e
lumea, dar mai apoi au fost influenţaţi de slavi şi goţi. Alţii le zic slavi din nordul Moldovei, alţii ajung
până spre slava vechilor etrusci.
Concluzia acestor expediţii, cu probe, este că huţulii ca şi ceilalţi munteni din Carpaţii Nordici
(boikii, lemkii, goralii, valahii din Moravia) sunt urmaşii dacilor liberi. De-a lungul secolelor aceşti
munteni au suferit influenţele popoarelor migratoare şi începând cu secolul XI au fost împrospătaţi cu
păstorii valahi.
În secolul XIII huţulii erau deja formaţi ca etnie distinctă (sunt semnalaţi din punct de
vedere istoric în anul 1285, în Maramureş).
Popoarele migratoare slave în expansiunea lor spre vest, ajungând la Munţii Carpaţi au dat de
populaţie şi toponimie românească ce s-a păstrat şi în ziua de astăzi. Este foarte cunoscut faptul că
vocabularul păstoresc al slavilor, care sunt mai ales agricultori de câmpie, cuprinde şi acum elemente de
origine daco-valahă.

12 din 32
 Goralii din Polonia (muntenii Poloniei) recunosc că sunt urmaşii păstorilor valahi. Ei vorbesc
acum numai limba polonă (fiind asimilaţi lingvistic de populaţia majoritară), păstrând însă tradiţiile şi
obiceiurile româneşti. Moţii din Carpaţii Apuseni şi guganii din Munţii Retezat (toţi din centrul Daciei)
sunt fraţii muntenilor din Carpaţii Nordici, ce au rămas pe loc.

Aşa cum am arătat mai sus, huţulii din actualul stat ucrainean îşi păstrează identitatea, cu toate
eforturile de asimilare la care au fost supuşi. Huţulii din România (Obcinile Bucovinei şi Maramureş, cât
şi cei răspândiţi în Banat şi în alte locuri din ţară) sunt supuşi şi ei la încercări de asimilare din partea
activiştilor Uniunilor ucrainene. Din informaţiile culese, se poate demonstra faptul că la ultimul
recensământ huţulii au preferat să se declare români pentru a nu fi incluşi în categoria ucrainenilor.
O parte din rezultatele cercetărilor întreprinse au fost publicate în primele trei volume din colecţia
„Pe urmele strămoşilor uitaţi...” (2001-2003)
Potrivit altor studii şi cercetări, originea huţulilor menţionată mai sus, este confirmată.
„Istoricii au observat şi concluzionat că huţulii se aseamănă cu rutenii la vorbă, limbă şi unele
obiceiuri. Dar se deosebesc neîndoielnic de aceştia prin fizionomie, religie (sunt în exclusivitate
ortodocşi); au în limba lor o anumită bogăţie de elemente romanice; portul, tradiţiile, obiceiurile îi
aseamănă mai mult cu românii decât cu rutenii; la fel şi instrumentele muzicale; sunt foarte ospitalieri, ca
şi românii; locuiesc în partea muntoasă a Bucovinei; sunt călăreţi îndemânateci şi preţuiesc calul ca pe
nici un alt animal domestic; au ca şi românii de la munte o „industrie” casnică, bogată, diversificată, prin
care îşi asigură aproape toate lucrurile trebuitoare gospodăriei lor; au multe animale şi îşi organizează
gospodăria şi viaţa în condiţiile transhumanţei. Opinia celor mai mulţi istorici este că etnia lor s-a format
prin contopirea mai multor grupuri etnice eterogene: traci, sciţi, geto-daci, români, cumani, slavi etc.,
ajungând să vorbească un subdialect al limbii slave, dar păstrând în limba lor şi influenţe polone şi mai
ales româneşti,... Aceste elemente, de factură romanică sunt explicabile, dacă avem în vedere că în zona
muntoasă a Galiţiei au existat în secolele XI-XVI circa 500 de sate româneşti, a căror populaţie a fost
asimilată lingvistic de slavi” (Mihai Iacobescu, Din istoria Bucovinei).
Huţulii sunt răspândiţi prin toată lumea, câteva mii, dintre care cei mai mulţi trăiesc astăzi în
triunghiul Brodina – Moldova – Suliţa – Izvoarele Sucevei şi în Moldoviţa – Argel.
Călătorind, purtat pe sub cetini, ajungi în Moldova – Suliţa, Brodina, Izvoarele Sucevei. Eşti
cuprins de uimire. Aceste sate sunt cele mai risipite sate, cu pâlcuri de sate pe versanţii munţilor sau de-a
cursul albiilor râurilor. Aşezările de aici au fost colonizate huţuleşte; omul şi-a clădit casa pe vârful
dealului său, ca să-l poţi supraveghea mai lesne sau ca să poţi gândii în tihnă.
Privind în negura amintirilor unui huţul, vezi dansuri focoase, în soare galben, cu fete asudate şi
flăcăi frumoşi, ce poartă nelipsitul baltag şi plosca de apă la şold.
Vezi cizmele înalte ce bat huţuleanca şi toba şi fluieraşul şi scripca.

13 din 32
 Pornind, în ritmurile huţulcei, alături de huţuli ajungi în lumea lor. Sunt blonzi, au feţe roşii
plesnind de sănătate şi nasul mare borcănat. Sunt gospodari cum n-ai mai văzut, trăiesc, la km de vecini.
Copiii merg ceasuri întregi până la şcoli, şi astăzi.

.
Moldoviţa este atestată documentar încă din 1409. Ţinuturile sunt marcate de prezenţa huţulilor.
Huţulii de aici sunt oameni imprevizibili şi adânci ca pădurile în preajma cărora şi-au aşezat casele,
suspicioşi şi prudenţi ca fiarele codrilor. Oare de ce? Tocmai pentru că nu-şi cunosc istoria. Acolo,
departe de lume puteau simţi libertatea deplină, feriţi de oameni şi de legi. Singura lege le-a fost
Dumnezeu.
De când se ştiu, huţulii trăiesc într-o încrengătură de neam care îşi lasă moştenirea de spiritualitate
şi tradiţie de la bunici la nepoţi. Ce a mai rămas din aceste lucruri? Foarte puţin. Bătrânii îşi mai amintesc
poveştile stranii în care firescul se îmbină armonios cu supranaturalul. Huţulii ştiu poveşti despre comori
neasemuite care zac pe undeva, fie în poiana Ilemska, sau în hrube din muntele Piscu, sau în Vesnarca.
Huţulii săraci spuneau poveştile în serile lungi de iarnă privind vălvătăile focului din sobe.
Au mai rămas câteva crâmpeie din obiceiurile de iarnă. Urcând, spre Obcina Feredeului, ajungi în
Argel, un sat mai răsărit cu tradiţie forestieră. Aici în ajunul Anului Nou întâlneşti Moşul şi Baba, Capra
şi Ursul, Ţiganul şi Ţiganca, Doctorul care dansează, cântă acompaniaţi de scripcă, tobă şi fluieraş
transmiţând bucurie şi fericire pentru noul an. Aceste personaje fac parte dintr-o trupă numită Malanca. În
dansul lor surprind elemente caracteristice din viaţa huţanilor – căsnicia, îndeletniciri, petrecerile, relaţia
cu lumea animalelor domestice şi sălbatice, dar mai ales faptul că huţulul ştie să se veselească şi să fie
fericit.
Încet cobori din lumea poveştilor pentru că, astăzi, puţini huţuli autentici mai vezi umblând pe
cărări de munte îmbrăcaţi în straiul strămoşesc şi fudulindu-se cu baltagul de 100 de ani primit moştenire
de la strămoşi.
Artele tradiţionale, misterioasele dansuri şi cântece huţule sunt pe cale să se piardă în negura
timpului şi a uitării.
Construirea casei implică, o serie de ritualuri de invocare a trăiniciei şi a belşugului. De obicei
casele erau monocelulare, de dimensiuni reduse, cu
pereţii groşi şi ferestre mici, dar care asigurau căldura pe
timpul iernilor lungi şi aspre.
Mobilierul era simplu şi de obicei nu depăşea
strictul necesar, materialul din care era făcut fiind tot
lemnul utilizat până la fabricarea ustensilelor folosite la
prepararea şi servirea mesei..

14 din 32
 Gospodărie în formă de ocol întărit-anul 1896

În jurul casei se concentrează gospodăria fiind o unitate de producţie şi consum prin care se
asigură existenţa familiei.
Gospodăria nu este un simplu factor
organizator al familiei sau de producţie, ci un întreg
complex asemenea unei fiinţe vii. Capul familiei era
profund încredinţat că faptele sale pot atrage nenorocirea
asupra gospodăriei sale, iar această credinţă îi influenţează
mult comportamentul. Animalele din gospodărie au în
unele cazuri, un statut similar cu acela al membrilor
familiei. A supravieţuit până în zilele noastre obiceiul de a
chema, simbolic, animalele la masa de post care se ia în
ajunul Crăciunului. Odaie mare din locuinţă ţărănească
Un alt element important îl constituie sursa de apă, care joacă un rol esenţial în viaţa comunităţii.
În cazul nostru un rol central l-a jucat râul Moldoviţa împreună cu reţeaua sa de mici afluenţi, cale de
acces spre inima muntelui.
Ocupaţiile oamenilor din zonă sunt determinate de mediul geografic.
Exploatarea lemnului şi prelucrarea sa, creşterea animalelor şi cultivarea pământului sunt
principalele activităţi de ordin economic desfăşurate în zonă.
Învăţământul începe să fie organizat din anul 1872. Înainte de această dată puţini dintre cei ce
aveau acces la învăţătură trebuiau să se deplaseze în alte părţi. Astfel, la 1833, un singur învăţăcel din
Moldoviţa îşi desăvârşea studiile la Academia teologică din Cernăuţi, în Moldoviţa existau deja 149 de
elevi înscrişi, numărul acestora crescând mereu, ceia ce a dus la înfiinţarea de şcoli şi în celelalte sate ale
comunei: Argel, Putna, Demacuşa.
Nu întâmplător a fost lăsată la urmă biserica. Bisericuţa mică de lemn este centrul satului, iar
funcţiile spirituale exercitate aici devin principiu ordonator al întregii comunităţi. Universul eretic al
vrăjilor, al descântecelor, al diverselor practici magice coexistă cu dogma creştină, rezultând un profil
moral şi religios aparte al oamenilor din Moldoviţa, unul nu lipsit de farmec. Deşi obsesiva idee de
progres nu a ocolit valea Moldoviţei, aceasta transformându-se radical în ultimul secol, au mai rămas aici
datini şi obiceiuri tradiţionale asociate cu momentele cruciale din viaţa omului: naşterea, nunta, moartea
sau cu sărbătorile importante de peste an: Crăciunul, Paştele, etc. Toate acestea dau un farmec aparte

15 din 32
moldoviţenilor şi împletite cu frumuseţea de basm a locuitorilor, înfăţişează ochiului vizitatorului mirifica
lume a Moldoviţei.

PEISAJUL ETNOGRAFIC

Ocupaţiile

Pe aceste meleaguri încă din vechime oamenii s-au înfrăţit cu lemnul pădurii, l-au luat cu ei şi l-au
făcut să le uşureze efortul pentru cele necesare traiului. Odată cu aceasta, fiecare unealtă, fiecare atelaj a
căpătat însuşiri nebănuite, cu echilibrul şi calmul ţăranului român de la munte.
Angrenat în aceste activităţi, omul a creat şi frumosul pe care l-a răsădit în fiecare produs al
muncii sale.
Luând fiinţă în plină orânduire feudală aşezarea omenească de aici se pare că a cunoscut deodată
atât creşterea animalelor, cât şi lucrarea pământului. Creşterea vitelor şi folosirea plugului au îngăduit
populaţia de pe aceste meleaguri nu numai să se hrănească, dar să şi producă bunuri şi cu o valoare
spirituală.
Folosirea plugului de lemn, apoi a celui cu brăzdar de fier confecţionat prin iscusinţa meşterilor
locali în prelucrarea lemnului, stau şi astăzi moştenire la muzeul sătesc.
În creşterea animalelor de o bogăţie şi varietate caracteristică sunt oalele de muls (găleţile),
bărbânţele pentru brânză, lingurile şi linguroaiele utilizate la stână precum şi celelalte vase utilizate aici.
Ciobanul stând cu oile îşi ia în mână fluierul sau bota de paltin. Ca să le înfrumuseţeze cu ajutorul
cuţitului le incizează desene stilizate, flori, frunze sau le pârleşte la foc pentru a fi mai frumoase.
La stână, aproape că nu mai există vas de lemn sau atribut ciobănesc, în care focul şi cuţitul să nu
fi intervenit pentru înfrumuseţarea chipului lor.

16 din 32
 Expoziţie cu elemente aparţinând culturii şi civilizaţiei huţule
Muzeul Satului - Moldoviţa
Este greu de spus ce-l impresionează şi-l emoţionează mai profund pe străinul sosit, cel mai
adesea de la oraş, în satele huţule din Obcinile Bucovinei.
Aşezările cu aer atemporal, risipite pe vârf de munte. Casele masive, zămislite din lemnul “de pe
loc”, cu bârne semirotunde, îmbinate stâneşte şi unse, dintru începuturi, cu ceară de albine, martori tăcuţi
a unei civilizaţii a lemnului pe cale de dispariţie. Fetele călărind mândre caii mici, şi robuşti, numiţi, de
altfel, cai huţuli. Straiele şi podoabele păstrate cu grijă în lăzi de zestre pentru a fi îmbrăcate în zilele de
mare sărbătoare. Faima lor de armurieri neîntrecuţi şi de oameni dârzi, greu de supus, dar cu inimă bună
şi caldă. Obiceiurile fascinante ce însoţesc desfăşurarea timpului lor calendaristic, precum şi derularea
“veacului de om”, de la naştere la post existenţă. Sau practicile magice şi Muma Pădurii despre care afli
la ceas de mare taină şi numai după ce te-ai dovedit vrednic de încredere. Dacă eşti convingător, dacă
dovedeşti că lumea lor nu-ţi este total necunoscută, s-ar putea să ai noroc şi minunea să se producă: omul
îşi deschide sufletul.

17 din 32
 Şi în tipurile de locuinţă, ţăranii noştri s-au dovedit a fi meşteri şi artişti pricepuţi. Casa
bătrânească, tradiţională este construită din lemn rotund de răşinoase pe temelie din blocuri grene.

Îmbinarea bârnelor se face în clenciuri, peste care se pune podul, căpriorii şi se acoperă cu
draniţă. La casele mai vechi, hornul nu se scotea afară prin acoperiş, ci lăsat în pod sub formă de
„vînsoaică”.
Le folosea podul pentru afumarea cărnii de porc, iar fumul dădea şindrilei o culoare neagră –
cenuşie şi desigur – rezistenţă mai mare la putrezire sub acţiunea apei de ploaie.
Casa are la exterior o prispă din bârne sau un şopron al cărei stâlpi de susţinere sunt deasemenea
ornaţi cu sculpturi. Alături de casa mare, se găsesc cămara construită după aspectul primei, doar cu o
singură cameră.
Una din nestematele tradiţiei locale este portul popular. În el se regăsesc elementele originale cu
cele împrumutate din localităţile din jur.
Costumul popular tradiţional este cel pur, rămâne ţăranilor din zona de munte şi foarte mult
asemănător cu cel al strămoşilor daci.
Cel bărbătesc se compune din cămaşă lungă de in sau cânepă, din iţari sau cioareci pentru cei
latini. Peste cămaşă se încinge cu un chimir lat din piele şi înflorită cu prin aplicarea unor ştanţe cu
diverse motive geometrice şi florale. Pe cap se poartă căciulă de miel sau pălărie, în picioare opinca din
piele de vită cu părul ras şi cusută cu aţă de om. Peste cămaşă, după anotimp, se poartă bundiţă cu păr de
miel, cojocul şi sumanul.
Costumul femeiesc este mai puţin original. Reprezentativă este cămaşa cu clitilă cusută cu
minunate motive naţionale de obicei în culoare roşie sau neagră.
Catrinţa este ţesută din lână cu urzeală de bumbac, aleasă cu motive geometrice. Pe cap se poartă
baticul (tulpanul) care era probabil din in, cânepă sau lână. Haina groasă este ca şi la bărbaţi.

18 din 32
 Huţuli din satul Argel - 1926 Port popular – Raşca 2004
Minodora şi Vasile Iliesi

Semnificative sunt şi unele obiceiuri legate de ocupaţii, sărbători, momente din viaţa omului.
Dintre acestea ne-am opri la cele de iarnă fiind semnificative în această zonă şi cele de închistrire a ouălor
cu ocazia sărbătorilor de Paşti.
În lumea aceasta mirifică, sărbătorile de iarnă decalate cu două săptămâni (de fapt 13 zile), ocupă
un loc bine definit. Iar în cadrul scenariului de înnoire a timpului calendaristic, ce cuprinde practicile de
la Ignat până la Bobotează.
Sărbătorile de iarnă se desfăşoară între 24 decembrie şi 7 ianuarie. Pentru Crăciun pregătirile
încep din Ajun sau chiar mai devreme. În noaptea sfântă a ajunului nu trebuie să se isprăvească fânul din
ieslea vitelor şi nimănui nu-i este îngăduit să doarmă în fân sau pe paie în grajdul vitelor, căci în această
noapte “dobitoacele vorbesc între ele” despre Domnul Hristos care s-a născut în iesle. De la Crăciun şi
până la Bobotează colindătorii umblă cu “Steaua”, cu “Vicleimul”, cu “Capra”, cu “Sorcova” sau cu
“Pluguşorul” relevă obiceiuri pastorale, de familie, etc.
De Anul Nou, tinerii se adună în grupuri mascate
mergând cu uratul, obicei tradiţional românilor.
Echipa constituită din măşti ce reprezintă animalele (ursul,
capra, căluţul) care îşi au fiecare jocul lor specific, cuprind şi
alte cupluri baba şi moşneagul, ţiganul şi ţiganca fiecare
cuplu cu monologul său.
Uratul cu Pluguşorul începe în ajunul Anului Nou.
Copiii umblă cu Pluguşorul mic un plug în miniatură,
cu clopote, tălăngi, bice şi harapnice împodobite cu lână şi
ciucuri. Banda lui Dovbuş – obicei de Anul Nou
Plugul mare (copiii se retrag). Uratul cu Plugul mare se face de flăcăi şi oameni maturi. La un
plug adevărat, împodobit cu panglici, ciucuri, hârtie colorată, crengi verzi şi clopote se înjugă vitele. Se
umblă de la casă la
casă cu uratul de
belşug pentru noul an.

19 din 32
 Plugul mare – obicei de Anul Nou (2005) Dansul măştilor –
moşul şi baba (2005)

Huţulii sunt universal recunoscuţi pentru măiestria cu care realizează ouăle pascale, care au
devenit, oarecum, emblematice pentru ei.
Obiceiul vopsirii ouălor, a ciocnirii şi a mâncării lor sacramentale, deşi este asociat şi în lumea
carpatică aproape exclusiv Sărbătorii Pascale, este cu mult mai vechi decât creştinismul.
Toate civilizaţiile vechi au avut ca obicei de cult oul, căruia i se atribuiau forţe mistice
covârşitoare. Oul, simplu sau colorat în roşu, a fost adoptat ca simbol al tuturor începuturilor.
În acest context, adoptarea de către creştinism a oului roşu, ca însemn obligatoriu şi inconfundabil
al sărbătorilor pascale, s-a făcut relativ uşor. Peste vechea simbolistică s-a suprapus cea a învierii lui
Hristos, sacrificat pe cruce întru mântuirea întregii omeniri.
Majoritatea legendelor creştine, inclusiv cele din Carpaţi, consideră oul roşu ca simbol al sângelui
vărsat de Mântuitor sau dovada certă a Dumnezeirii sale şi a Miracolului Învierii.
În lumea carpatică, ouăle roşii se sfinţesc la biserică în dimineaţa zilei de Duminică împreună cu
pasca, carnea de miel, colacul, cozonacul, rădăcina de usturoi, husca de sare, câţiva căţei de usturoi şi
câteva fire de busuioc. La întoarcerea de la biserică, întreaga familie se aşează la masă, dar numai după ce
s-a spălat pe obraz cu un ou roşu sfinţit şi un bănuţ de argint. Se mănâncă, apoi, din anafora sfinţită şi din
pască şi se ciocnesc ouăle roşii. Altă dată erau rânduieli stricte care stabileau ordinea în care se desfăşura
acest ceremonial. Întâi ciocneau părinţii între ei rostind „Hristos a înviat„ şi răspunzând „Adevărat a
Înviat”. Apoi părinţii ciocneau ouăle cu copiii şi abia după aceea copiii ciocneau între ei. În prima zi de
Paşti ouăle se ciocneau cap la cap, în a doua zi , cap la coadă (huscă) şi în a treia zi, huscă la huscă.
Pe lângă ouăle roşii, există, în lumea carpatică, o categorie specială de ouă pascale împodobite cu
ornamente policrome, geometrice sau vegetal-florale, cunoscute sub numele de ouă încondeiate sau ouă
închistrite, care fac faima acestor ţinuturi. Acest meşteşug s-a perfecţionat mai ales în rândul huţulilor,
care l-au transformat în artă adevărată.
În cazul ouălor încondeiate, ornamentele se obţin cu ajutorul unei peniţe cu care se trasează
conturul, folosind tuş negru. După aceasta, se acoperă cu tuşuri colorate acele spaţii care formează
desenul propriu-zis. De cele mai multe ori, ornamentele vegetal-florale, astfel obţinute, sunt realizate în
manieră abstractă sau figurativă.
Pentru obţinerea ouălor închistrite se foloseşte tehnica păstrării
succesive a culorii de fond şi a utilizării băilor de culoare. În acest
scop se utilizează ceară de albine, mai multe culori naturale obţinute
din plante (roşu, galben, negru, verde, albastru) şi două unelte

20 din 32
simple. Una dintre ele este un beţişor făcut din brad, lung de 15-20 cm, care are la un capăt o gaură mică
prin care se introduce o tijă de alamă, de dimensiuni foarte mici, iar prin aceasta se petrece

un fir de porc. Unealta se numeşte chişiţă în satele româneşti şi huţule. A doua unealtă, numită la români
motoc sau feleşteu, este un băţ din brad, de aceleaşi dimensiuni, care are la unul din capete puţin bumbac
sau cânepă răsucite pe lemn.
Liniile subţiri, care conturează desenul, se trasează cu chişiţa, iar punctele mai mari se marchează
cu motocul.
Închistrirea ouălor, aparent simplă, cere multă măiestrie, răbdare şi o practică îndelungată. La
început se trasează cu ceară caldă liniile ce trebuie să rămână albe, după care oul se scufundă în baia de
culoare galbenă. Apoi, după scoaterea oului din baie şi uscarea sa, se acoperă cu ceară acele părţi ale
ornamentului care trebuie să rămână galbene şi se introduce oul în baia de culoare roşie, ş.a.m.d. Ultima
baie este cea de culoare neagră, care va da culoarea de fond. La sfârşit, cu o bucată de ţesătură încălzită,
se îndepărtează ceara depusă în straturi succesive iar oul închistrit străluceşte în toată splendoarea sa.
Incontestabil, însă cele mai frumoase, mai reprezentative şi mai sugestive ouă închistrite,
purtătoare de simboluri străvechi, precreştine, sunt oule ce provin din teritoriile locuite de huţuli.
După care oul se scufundă în baia de culoare galbenă. Apoi,
după scoaterea oului din baie şi uscarea sa, se acoperă cu ceară acele
părţi ale ornamentului care trebuie să rămână galbene şi se introduce
oul în baia de culoare roşie, ş.a.m.d. Ultima baie este cea de culoare
neagră, care va da culoarea de fond. La sfârşit, cu o bucată de ţesătură
încălzită, se îndepărtează ceara depusă în straturi succesive iar oul
închistrit străluceşte în toată splendoarea sa.
Sunt şi numeroase obiceiuri legate de diferite momente din
viaţa omului: naşterea, căsătoria, moartea. Ele au în general un
caracter religios, preotul satului fiind în majoritatea cazurilor
principalul actor în aceste ceremonii. Dar întâlnim şi aici destule
momente laice.
Logodna tinerilor are un caracter aparte prin momentele care se parcurg de la intrarea mirelui în
casa fetei şi până când se cade de acord. Până când are loc ceremonia căsătoriei (cea religioasă) mirii
poartă semne distinctive – coroniţă de mireasă din mirt şi crenguţa de mirt la pălărie.
Botezul - are un caracter religios fiind urmat de o masă îmbelşugată şi lăutari.
La înmormântare apare bocetul prin care „bocitoarele” prezintă unele momente importante din
viaţa decedatului şi regretul despărţirii de viaţa pe care a părăsit-o. Se mai păstrează încă obiceiul ca

21 din 32
mortul să fie dus la groapă pe „ sanchiu” (sanie mai mare) tras de una sau două perechi de boi (după
starea gospodarului) având la cap un vârf de brad verde.

Grup de nuntaşi – 1928 Obicei de nuntă – iertăciunea (2004)

Încet, cobori din lumea poveştilor pentru că, astăzi, puţini huţuli autentici mai vezi umblând pe
cărări de munte îmbrăcaţi în straiul strămoşesc şi fudulindu-se cu baltagul de 100 de ani primit moştenire
de la strămoşi.
Artele tradiţionale, misterioasele dansuri şi cântece huţule sunt pe cale să se piardă în negura
timpului şi a uitării.

Dezvoltarea economică şi social- culturală până la 23 august 1944

Cadrul natural al comunei prin aşezarea sa de-a lungul râului Moldoviţa a oferit în decursul
timpului condiţii prielnice ca locuitorii să desfăşoare o activitate economică. Legat de condiţiile naturale
putem menţiona terasele apelor care au oferit condiţii pentru practicarea agriculturii, a păşunilor bogate ce
favorizau păstoritul şi al lemnului pădurilor pentru construcţia de locuinţe şi prelucrare.
Păstoritul de fapt este menţionat încă de la înfiinţarea aşezării. Acest lucru se argumentează prin
însăşi îmbrăcămintea tradiţională. Cu laptele şi brânza de oi şi vaci, cu lâna şi pieile, s-a practicat un
intens negoţ cu populaţia de la şes şi oraşe. O altă activitate economică de bază a ţăranilor din comună
este agricultura, cultivarea plantelor. Suprafaţa arabilă a comunei este redusă la doar 431 ha de situaţii
normală dacă avem în vedere specificul geografic al zonei. Principala cultură a fost şi este cartoful care
găseşte aici condiţii pedoclimatice bune.
Un alt element definitoriu în profilul economic al comunei este activitatea de exploatare a
lemnului, avuţia principală a zonei. La noi, la români, prezenţa pădurii în viaţa oamenilor este străveche
continuă şi fundamentală, a satisfăcut nevoile materiale ale locuitorilor, a fost atâţia ani adăpost şi stavilă
în calea duşmanilor, izvor de inspiraţie a folclorului şi a artei noastre populare. Viaţa moldoviţenilor este
marcată din plin de existenţa unor bogate şi frumoase păduri. Exploatarea industrială a lemnului în
această zonă a început ca urmare a creşterii cererii cherestea la export şi a intensificării procesului

22 din 32
industrializării capitaliste a teritoriilor româneşti aflate sub stăpânire habsburgică la începutul secolului
XIX. Actul de naştere a primei fabrici de cherestea este datat în jurul anului 1970. În anul 1895 se găseau
pe teritoriul comunei şapte ferăstraie de apă şi o fabrică cu vapori cu 12 gatere, construită de Administra-

ţia fondului bisericesc din Cernăuţi şi arendată firmei „Ianis Ostleib” . În 1897 a luat fiinţă şi o fabrică de
prefacere a lemnului în cărbune. În anii următori s-au mai construit două fabrici cu vapori. Fiind nevoie
de forţă de muncă, mai ales calificată, au venit în localitate mulţi străini de neam german şi poloni care s-
au stabilit în partea de vest a fabricii formând „satul nou”.
În anii 1888-1889 Louis Ortlieb, din Miinchen (Germania), ”, proprietar de gater, construieşte şi
pune în funcţiune la Moldoviţa prima cale ferată forestieră (cu partament de 800 mm), pe proprietatea
Fondului Bisericesc din Bucovina, către şi dincolo de casa de vânătoare de la km 8, a Prinţului
Moştenitor al Imperiului Habsburgic, Rudolph. În anul 1902 această cale ferată în lungime de 23,9
km (Moldoviţa - Roşoşa) a fost reasamblată la ecartamentul standard de 760 mm.

Walder und Dampf Locomotiva BARON PINO la Moldoviţa în anul 1913

Pentru transportul buştenilor din pădure s-a construit o linie ferată îngustă pe o lungime de 17 km.
Odată cu dezvoltarea industriei lemnului s-a construit şi calea ferată, circulând prin 1897 doar
trenuri de marfă, iar apoi şi un vagon de pasageri. Tot atunci a luat fiinţă şi oficiul poştal care îşi avea
sediul într-o clădire pusă la dispoziţie de firma „Ianis Ortleib
Între anii 1899-1902 o societate franceză a executat foraje de cercetare a zăcămintelor de petrol.
La Raşca s-au găsit ţiţei la o adâncime de 500 m, dar în mică cantitate. S-ar fi putut extrage atunci 300-
400 litri pe zi. La Demacuşa s-au găsit la adâncimea de 100 m şi s-ar fi putut extrage în cantitate de până
la 500-600 litri.

23 din 32
 După înfiinţarea fabricilor, comuna s-a dezvoltat foarte mult mai ales prin venirea negustorilor din
Galiţia, în majoritate de naţionalitate evrei, care au deschis numeroase magazine, măcelării şi o mică
brutărie.

Prăvălii evreieşti din Moldoviţa în anii 1920-1930

Ca şi în celelalte centre industriale şi muncitorii din Moldoviţa erau crunt exploataţi. În 1907 un
număr de 202 muncitori erau organizaţi într-un sindicat al muncitorilor forestieri.
După unirea Bucovinei cu România, activitatea economică din comună a scăzut datorită şi
urmărilor primului război mondial. Activitatea de exploatare şi industrială a fost reluată într-o măsură
mai mare după anii 1920 de Fondul Bisericesc.
„Fondul Bisericesc” era cea mai mare proprietate de păduri din Bucovina. Între anii 1919-1928 s-a
exploatat peste 11018704 mc material lemnos, în medie pe an 1001870mc.
În anul 1929 Fondul Bisericesc înfiinţează regia ferăstraielor care cuprinde fabricile de cherestea:
Falcău, Moldoviţa şi Frasin. Criza economică care a lovit puternic industria românească a fost resimţită şi
de muncitorii forestieri. Astfel Fondul Bisericesc a sistat în anul 1932 exploatarea fabricii de cherestea
din Frasin. Deci, criza a lovit nu numai micile întreprinderi, ci şi marele societăţi forestiere care au fost
nevoite să sisteze exploatarea pădurilor şi să închidă fabricile. La Moldoviţa au fost închise două fabrici
cu circa 200 de muncitori. Acest lucru a declanşat greva din 1929 la care au participat circa 700 de
muncitori de la fabrica din centru. Timp de 45 de zile intrarea în fabrică a fost interzisă nu numai pentru
muncitori ci şi pentru funcţionari şi patroni, iar în jurul fabricii au fost postate gărzi muncitoreşti.
Încercările postului de jandarmi din localitate ajutat de cele din comunele vecine nu i-a determinat pe
muncitori să înceapă lucrul.
Administraţia Centrală a Fondului Bisericesc din Cernăuţi le-au aprobat o mică mărire de salariu
şi ziua de muncă de 8 ore. Anul 1930, în care criza economică a intrat într-o fază mai acută, este marcat
de un nou val de greve. În luna ianuarie la Moldoviţa au avut loc noi acţiuni greviste. În urma tratativelor
care au avut loc administraţia fabricii a fost nevoită să satisfacă toate condiţiile impuse de muncitori.
Activităţile greviste au continuat şi în anii următori. La 21 ianuarie 1931, muncitorii de la fabrica
de cherestea declară din nou grevă, care a încetat după două zile. În martie 1932 în aceeaşi fabrică 140 de
muncitori declară grevă împotriva unor proiecte de reducere a salariului cu 10%. În urma acestor greve s-
a ajuns la un acord prin care muncitorii au obţinut satisfacerea unor revendicări. A fost prelungit
contractul colectiv de muncă, patronii se obligau să plătească la timp salariile şi să consulte pe delegaţii
muncitorilor în problema concedierilor şi reprimirii la lucru. De asemenea ei obţin recunoaşterea zilei de
lucru de 8 ore.

24 din 32
 Începuturile învăţământului
În ziua de 12 iulie 1871 preşedintele consiliului şcolar al judeţului Câmpulung, Iosif Kohanoschi,
a făcut o consfătuire cu reprezentanţii comunei Moldoviţa şi au hotărât înfiinţarea unei şcoli primare
precum şi mijlocele de întreţinere şi înzestrarea acestei şcoli. Comuna se obligă să contribuie la salariul
învăţătorului, să clădească şcoala şi să o înzestreze cu două pogoane de fânaţ.

Cu ordinul Consiliului Şcolar Judeţean din Câmpulung nr 176/16.04.1872 a fost numit ca

învăţător la şcoala primară din Moldoviţa Ilie Albu. Cursurile au început într-o casă particulară la
21.04.1872 cu 20 de copii înscrişi voluntar. Învăţământul se preda în limba ruteană. Pe cheltuiala comunei
s-a ridicat din lemn prima şcoală cu o singură sală de clasă, pe locul unde este acum clădirea Consiliul
Popular, care a fost inaugurată în 16.12.1872.
Până în 1878 numărul copiilor care frecventau şcoala era de circa 18-19, uneori chiar şi mai mic,
oamenii nu voiau să trimită copiii la şcoală. De aceea în 1878 luna septembrie, consiliul şcolar comunal a
limitat circumscripţia şcolii din Moldoviţa după cum urmează: spre sud şi est până la limitele satului, spre
nord până la podul Raşca cuprinzând şi cătunul Putna, spre nord-est până la casa lui Pantelei Boşutar, iar
spre vest în Demăcuşa până la casa lui Ioan a Toader Comoriţan. Copiii din raza acestei circumscripţii
erau obligaţi să frecventeze şcoala, iar cei ce se găseau în afara acestei limite, în mod voluntar.
Ca urmare a acestei măsuri, numărul copiilor care au început să frecventeze şcoala a crescut anual
ajungând în 1898 la 149 de elevi. Clasa fiind neîcăpătoare s-a introdus învăţământul pe grupe. În anul 189
frecventau şcoala tot 149 de elevi din 212 de vârstă şcolară, repartizaţi după limba maternă în felul
următor:
- ruteni - 139
- germani - 6
- poloni - 4
Prin ordinul numărul 1680 din 28 iulie 1899 al Consiliului şcolar al Bucovinei s-a înfiinţat în
Moldoviţa al doilea post de învăţător. Atât postul de director cât şi cel de învăţător urmau să se ocupe prin
concurs până la data de 17 octombrie 1899. Al doilea învăţător Ion Drobotă a fost numit în ianuarie
1900. În acest an copii de vârstă şcolară, erau 248, din care frecventau şcoala doar 158.
Prin străduinţa directorului şcolar Vasile Cocea, (astăzi, şcoala îi poartă numele), în anul 1900 a
luat fiinţă biblioteca şcolară cu un număr de 90 de volume în limba ruteană, ce fuseseră primite gratuit de
la diferite asociaţii de cultură.
Deoarece la Raşca crescuse numărul copiilor de vârstă şcolară şi din cauza deplasării, aceştia nu
puteau frecventa şcoala de la Moldoviţa. Prin ordinul consiliului şcolar comunal numărul 1157 din 28
iunie 1893 s-a hotărât înfiinţarea şcolii filiale în satul Raşca, care a fost clădită abia în anul 1905 din

25 din 32
cărămidă făcută din locurile pe apropiere, compusă din două săli de clasă şi locuinţa pentru director.
Primul învăţător a fost Andronic de Strişca din Cuciurul Mic.
Clădirea şcolii din Moldoviţa fiind mică şi cu igrasie, între anii 1902-1903 s-a ridicat o nouă
clădire din cărămidă, acoperită cu ţiglă, cuprinzând 4 săli de clasă şi locuinţă pentru director.
Consiliul şcolar a aprobat în anul 1904 înfiinţarea unei clase cu limba de predare germană, care a
dus în anii 1909-1910 la ridicarea unei noi clădiri cu 3 săli de clasă pentru secţia germană.

În anul şcolar 1910-1911, a luat fiinţă şi şcoala din satul Argel cu un singur post de învăţător, fiind
detaşat de la Moldoviţa învăţătorul Eugen Mandric.
Între anii 1914-1918 învăţământul a fost întrerupt de mai multe ori din cauza războiului. În anul
şcolar 1919-1920 cursurile s-au deschis la 15 septembrie, învăţământul se făcea în limba română şi
germană, iar în anul şcolar 1922-1923, secţia germană a fost desfiinţată, toţi elevii fiind obligaţi să înveţe
în limba română.
În anul şcolar 1926-1927 a luat fiinţă şcoala din satul Demacuşa, doi ani cursurile ţinându-se într-
o casă particulară, ca în 1929 să se construiască o clădire destinată şcolii cu trei săli de clasă şi locuinţa
pentru director.
În octombrie 1934 s-a deschis şi în satul Putna o şcoală cu un singur post care timp de 15 ani a
fost adăpostită prin case particulare.

Comuna Moldoviţa în peisajul contemporan

Populaţia şi aşezările omeneşti

Recensământul din anul 2002 înregistrează o populaţie de 5021 locuitori şi 1561 de locuinţe.
Structura etnică înregistrată la recensământul din anul 2002 nu merită să fie menţionată deoarece nu
reflectă realitatea. Majoritatea huţulilor s-au declarat români pentru a nu fi încadraţi la etnia ucraineană,
deoarece, în urma unor manevre nedemocratice şi prin încălcarea drepturilor omului (pentru prima dată în
timpurile moderne), etnia huţulă a fost încadrată într-o grupă ci scopul de a fi cumulată la etnia
ucraineană. Iar dintre cei care apar la rubrica ucraineni, majoritatea sunt huţulii cumulaţi din subgrupă.
Populaţia de origine evreiască a părăsit în totalitate Moldoviţa, iar cetăţenii de etnie germană au fost
înregistraţi în număr de 40 persoane.
80% din populaţia comunei Moldoviţa este descendentă a etniei huţule, după cum rezultă din
acestea, în final tot daco- valaho- români sunt. Recensământul populaţiei Moldovei între anii 1772-1774
din ordinul feldmareşalului Rumianţev, guvernator rus al Moldovei, în contextul războiului ruso-turc
dintre 1768-1774, încheiat cu pacea de la Kuciuk-Kainargi, arată că la data de 20 iunie 1774 în RUŞII OT

26 din 32
MODOVIŢA erau “ 123 toată suma caselor, 8 scădere rufeturile, însă: 1 pânţar, 7 femei sărace, 115
rămân birnici”.
Populaţia actuală are mândria descendenţei din dacii liberi atât prin huţuli cât şi prin români.
Urmele arheologice îi împing rădăcinile până în neolitic şi chiar paleolitic (uneltele de silex descoperite la
Moldoviţa), deci o vieţuire multimilenară şi neîntreruptă până în zilele noastre.
Comuna are 7 grădiniţe cu 211 copii, 5 unităţi de învăţământ ( dintre care Grupul Şcolar „Vasile
Cocea”) cu 830 elevi şi 60 cadre didactice, 2 cămine culturale şi o bibliotecă publică.

Economia

Principalele ramuri economice se bazează pe valorificarea resurselor locale. Activitatea

preponderentă a populaţiei locale este impusă firesc de resursa de bază a acestor locuri: pădurea. Lemnul
pădurilor este valorificat în unităţi de producţie a cherestelei. Insă exploatarea pădurilor ca sursă de câştig
nu poate să mai fie decât o soluţie de moment, mai ales că această activitate are deja o vechime seculară.
Pentru o societate modernă exploatarea resurselor naturale, fie ele şi regenerabile, nu poate fi acceptată ca
mijloc de trai, ci doar cel mult ca o alternativă de subzistenţă. în altă ordine de idei exploatarea resurselor
naturale implică într-o anumită proporţie şi degradarea mediului. într-o lume în care poluarea,
deşertificarea şi efectele devastatoare ale fenomenelor naturale sunt direct sau indirect legate de activitatea
antropică, protejarea, conservarea şi refacerea mediului natural devin preocupări de bază. Reconcilierea
dintre om şi natură devine o condiţie de bază a existenţei.
Creşterea vitelor este o altă ocupaţie tradiţională a oamenilor locului. Moştenită din generaţie în
generaţie această activitate are o mare importanţă pentru omul de la munte, de ea fiind legată indiscutabil
asigurarea hranei. Deoarece rigorile climatice îşi pun amprenta limitând posibilităţile de a face agricultură
şi permiţând cultivarea doar a câtorva plante dintre care de departe se desprinde cartoful, vitele sunt
singura alternativă de procurare a hranei. Din fericire calitatea produselor obţinute, absolut naturale, sunt
un avantaj forte pentru localnici.
Comuna Moldoviţa are o suprafaţă agricolă de 4454 ha, arabilă 488 ha, păşuni 1693 ha şi fâneţe
2270 ha. La recensământul general agricol din 2002-2003 au fost înregistrate un număr de 1980 bovine,
940 ovine, 305 porcine, 538 cabaline, 12.700 păsări şi 208 familii de albine. Prin comparaţie cu anul 1989
unde avem 4181 capete bovine, 4156 capete ovine, 906 capete porcine, 10430 păsări şi 295 familii de
albine, se constată o scădere îngrijorătoare a efectivelor de animale.
În comună funcţionează 26 de societăţi comerciale cu obiect de activitate în industria lemnului,
comerţ, prelucrarea laptelui etc. şi numeroase asociaţii familiale. Sectorul de servicii este încă slab
dezvoltat.
Arta populară şi meşteşugurile păstrate din străbuni sunt şi ele bine reprezentate putând constitui
în viitor una din sursele alternative de existenţă: sculptura în lemn, ţesutul covoarelor, cusăturile. Dar cea

27 din 32
mai profitabilă şi mai răspândită îndeletnicire în momentul de faţă este încondeierea ouălor de Paşti. Ea a
luat mare amploare după căderea dictaturii comuniste. Zona Moldoviţa este recunoscută pe plan intern şi
internaţional pentru valoarea micilor opere de artă iscate cu chişiţa muiată în ceară topită. Meşterii de
altădată în cofiţe, budăci, ciubere, panoplii şi mobilier cât şi potcovarii, fierarii, torcătoarele, ţesătoarele
există încă şi meseriile lor ar putea fi reactivate şi revitalizate odată cu dezvoltarea turismului în zonă.

Ecoturismul
Pe culmile Obcinei Feredeului şi ale Obcinei Mari, care străjuiesc valea Moldoviţei, cât şi pe
potecile marcate se pot efectua drumeţii şi turism călare iar pe drumurile forestiere bine întreţinute se poate
practica mountain-byke.
Ecoturismul reprezintă o neuitată experienţă de călătorie, de pătrundere şi participare la mediul
natural şi cultural, sprijinind bunăstarea culturilor şi mediilor locale pentru generaţiile viitoare. în acelaşi
timp, ecoturismul oferă oportunităţi economice viabile pentru zonele gazdă.
Dezvoltarea ecoturismului trebuie canalizată spre extinderea reţelei de pensiuni agroturistice,
refacerea marcajelor pe traseele montane, extinderea utilizării produselor agroalimentare ecologice,
adoptarea de noi tehnologii şi promovarea de măsuri ecologice în structurile de primire turistică cu
privire la utilizarea energiei şi apei, reintegrarea deşeurilor solide şi apelor menajere, reducerea emisiilor de
gaze.
Crearea, promovarea şi valorificarea eficientă a unor programe şi produse ecoturistice pentru
drumeţie, turism călare şi mountain-byke în combinaţie cu turismul cultural care se pretează atât de bine la
zona Moldoviţei şi a Obcinelor Bucovinene, permite ca Moldoviţa să devină într-un timp relativ scurt o
destinaţie ecoturistică şi de ce nu, un sat ecoturistic.

Primăriile din Moldoviţa şi Kruibeke (Belgia) sunt înfrăţite încă din anul 1992. începând cu luna
aprilie a anului 2003 Fundaţia BALTAGUL a propus Asociaţiei „Un sat pentru un sat" din Kruibeke
(Belgia), prin domnul Patrick Hauman, unul din liderii Asociaţiei belgiene şi coordonatorul departamentului
de turism al Asociaţiei, un proiect de colaborare pentru dezvoltarea turismului în Moldoviţa. Astfel
clădirea care adăposteşte Muzeul Satului - realizat printr-un proiect al Fundaţiei Baltagul, finanţat
de Fundaţia Carpatica FDEC România - a fost transformată în final într-un Centru de Artă Populară
cu denumirea de „Casa prieteniei româno - belgiene", în această locaţie funcţionând şi un Centru de
Informare Turistică.
În afară de Muzeul Satului, unde este prezentată cultura şi civilizaţia huţulă, la Moldoviţa se poate
vizita „Colecţia internaţională de ouă decorate Lucia Condrea". Lucia Condrea, artist popular de excepţie, a
participat în perioada 1994 - 2004 la 58 de expoziţii internaţionale (Austria, Germania, Franţa, Belgia,

28 din 32
Luxemburg, Italia, Olanda), fiind recompensată cu 15 premii întâi şi multe alte premii, premii speciale şi
premii ale juriului. Pornind de la 6 tehnici de lucru tradiţionale, cu imaginaţie şi perseverenţă a dezvoltat
"broderia" şi „sculptura" pe ou.
Începând cu sezonul turistic 2005, la Centrul de Artă Populară Moldoviţa funcţionează un atelier
meşteşugăresc de încondeiere ouă şi un atelier meşteşugăresc de cusături-ţesături. În atelierele
meşteşugăreşti situate la domiciliu, O l t e a M o i s a - Balabaşciuc şi Viorica Siminiuc prezintă
turiştilor tehnica şi istoricul încondeierii ouălor. Pe teritoriul comunei Moldoviţa funcţionează şi

alte ateliere meşteşugăreşti cu activitate sezonieră de sculptură în lemn, ţ e s ă t u r i , cusături, încondeiere

ouă, pictură pe ou, etc. Activitatea f o l c l o r i c ă e s t e reprezentată de un ansamblu de copii sub
conducerea profesorului Onofrei Ţebrean. Ansamblul huţul „Smencika" din Argel condus de prof. Dănuţa
Mitric compus din 8 interpreţi şi 2 instrumentişti, prezintă dansul popular „Huţulca", un program de
colinde şi teatrul popular „Malanca",
Atracţii turistice pot constitui diferite evenimente cum ar fi nunţile tradiţionale şi Serbările
Moldoviţei din 15 august. Dar şi ceremoniile prilejuite de sărbătorile de Paşti, Crăciun şi obiceiurile
tradiţionale de iarnă între Crăciun, Anul Nou şi Bobotează.
În fiecare duminică, la Moldoviţa, pe distanţă de un kilometru se desfăşoară un târg, bazar, unde pot
fi achiziţionate de la produse industriale şi agro-alimentare până la produsele meşteşugăreşti autohtone,
artistice sau de uz gospodăresc.
Plimbări cu căruţa trasă de cai, participarea la activităţi gospodăreşti (cum ar fi: mulsul vacilor şi
al oilor, strânsul fânului), dejun picnic la stâne, seri folclorice cu foc de tabără, sunt alte activităţi şi atracţii
turistice de care pot beneficia oaspeţii structurilor de primire turistică din comuna Moldoviţa.

Inaugurarea mocăniţei la Moldoviţa

Pe 3 iulie 2005, localnicii au fost parcă treziţi la viaţă de revenirea Mocăniţei
Un mai vechi vis li s-a împlinit cu ajutorul unui împătimit al locomotivelor cu aburi.
La ora 12 jumătate cei prezenţi au asistat încântaţi la primul fluier al mocăniţei urmată de sfinţirea
acesteia. Imediat după sfinţirea vagoanele s-au umplut, iar primii călători au avut ocazia sa admire zona
pe un tronson de 3,5km pana la Raşca, drum străbătut odinioară de către mulţi din oamenii , „cu
vechime”ai Moldoviţei. Primirea mocăniţei din nou „acasă” a fost plină de fast. Domnul Casian
Balabaşciuc, Şeful Ocolului silvic, care estre un mare iubitor si păstrător al tradiţiilor huţule locale, la fel
de împătimit şi el de mocăniţă, a dorit ca evenimentul inaugurării acesteia să fie cu greu uitat. Putem
spune că a reuşit!
Dansatori in costume tradiţionale in frunte cu domnul Casian Balabaşciuc, îmbrăcat şi el în spiritul
aceleiaşi tradiţii, au deschis calea mocăniţei şi începerea festivităţii.

29 din 32
 Bătrânii ajutaţi de mai mulţi tineri nepoţi au cântat in vechiul stil huţul, iar o parte din meşteşuga,
artizanii şi gospodarii de seamă a zonei au prezentat celor interesaţi cum se încondeiază ouăle, cum se
toarce, cum se face faimosul balmoş sau cum se face o potcoava in stil tradiţional in doar 15min…dacă
eşti un adevărat meşter.
Dar ce s-a întâmplat cu vechea mocăniţă?
Deşi foarte emoţionat de eveniment, domnul Casian Balabaştiuc a dat câteva repere ale existenţei
in timp a Mocăniţei la Moldoviţa.
„Începuturile Mocăniţei ar fi in anul 1889 când s-a început traseul de cale ferată Vama-Moldoviţa.
După 10 ani ea a devenit cale ferată forestieră, fiind preluată de o firmă de exploatare forestieră
pentru a ajuta la transportul buştenilor cât şi a muncitorilor. Era funcţională până la km8. În timp s-a
ramificat pe pâraiele din zona , pe văi , ajungând in 1988 la o
lungime de 90km.
După 1989 a început perioada decadentă. Criza
combustibilului apoi transportul auto din ce in ce mai răspândit
au dus la intrarea mocăniţei într-un con de umbră.
În 1995 existau două locomotive. Una dintre locomotive
având anul de fabricaţie 1918, marca „kraus”, unica funcţională
in Europa, iar cealaltă construită la Reşiţa in 1932 ambele
considerate ca făcând parte din patrimoniul naţional .

Înainte de 1989 cele două locomotive atrăgeau atenţia turiştilor din Europa şi nu numai. În anul
2004 ele au dispărut subit către o direcţie şi un proprietar necunoscut, provocând localnicilor un puternic
regret mai ales că au trudit cu greu lângă ele.
Inaugurarea mocăniţei, pe care noi dorim să o botezăm „Huţulca” după datina noastră, e un prilej
de mare bucurie pentru localnici şi sperăm şi pentru turişti care vor vizita zona.”
După anul 1989 calea ferată a fost folosită cu succes şi in turism, activitate foarte apreciată de
grupurile de turişti străini care plăteau câte 700 USD o cursă dus-întors.
Deşi a fost atenţionată de diverse persoane, instituţii şi agenţii de turism să preia in patrimoniul
Administraţiei Locale cele doua locomotive Krauss Li (fabricată in 1921) şi Reşiţa (fabricată în 1955),
Primăria Moldoviţa, începând cu anul 1999, a ignorat aceste sesizări sub privirile îngăduitoare ale
Administraţiei Judeţene şi Prefecturii.
Dar la data de 14. 07. 2004, în mod ilegal, nefiind încă
proprietar, SC Holtz Company SRL Vişeul de Sus a înstrăinat
şi ultima locomotivă Krauss (Reşiţa fiind înstrăinată cu an mai
devreme), fără ca Administraţia Locală să intervină, cum era şi

30 din 32
firesc, pentru a opri acest fapt. Astfel comuna Moldoviţa a fost văduvită de cele doua piese de patrimoniu
care ar fi putut revigora turismul local. Calea ferată încă există , deşi în unele locuri a fost distrusă de
diferite societăţi comerciale de exploatare a lemnului.
Încă nu este târziu de acţionat pentru recuperarea celor două locomotive şi conservarea căii ferate
Moldoviţa Argel (Roşoşa), care pe viitor să fie folosite la dezvoltarea agrementului turistic în Moldoviţa,

Această activitate economică (turismul în diferite forme) este singura alternativă la exploatarea lemnului,
care este în declin.
Mocăniţa în vremurile bune Mocăniţa KRAUSS LI în staţia CFF

„În inima Carpaţilor, acolo unde bătrânele păduri adânci ţi pâraiele vesele mai spun poveşti despre
eroi puternici, acolo unde urşii se ascund în luminişuri si cocoşii de munte cântă triluri desăvârşite în
soarele care tainic apune, acolo a dus Dumnezeu o bucata de paradis. Acest sat minunat, Moldoviţa, cu o
natură şi mai minunată, posedă puteri necunoscute şi o strălucire secretă, care dau putere trupului şi
încântă sufletul. O lume vrăjită, cum nimeni nu ar mai crede ca există, pe care o poţi descoperi pur si
simplu la fiecare pas cu privirea.” (Casian Balabaşciuc)

31 din 32
 Bibliografie

Andronic, Mugur - Huţulii, o minoritate din Bucovina, Societatea Culturală „Ştefan cel Marc şi Sfânt"

Bucovina, Suceava FDSC Bucureşti, 1998

Balş, Ştefan, Nicolescu, Corina, - Mănăstirea Moldoviţa, Bucureşti, Editura Tehnică, 1958

Barbu, Nicolae, Ionesi, Liviu - Obcinile Bucovinei, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1987

Bănăţeanu, Tancred - Arta populară bucovineană, CICPMAM Suceava, 1975

Bocăneţu, Al., - Mănăstirea Moldoviţa, Cernăuţi, 1933

Gorovei, Artur - Ouăle de Paşti, Studiu de folclor, Editura Paideia, Bucureşti 2001

Gorovei, Ştefan S. - Muşatinii, Chişinău, Editura Columna, 1991

Grigorovitza, Emil - Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti, 1908

Iacobescu, Mihai - Din istoria Bucovinei, Editura Academici Române, Bucureşti, 1993

Lumea Carpatică, nr.3/2002, CJCVTCP Centrul Judeţean de Creaţie Populară Suceava, 2002

Seghedin, Taras George - Rezervaţiile naturale din Bucovina, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1983

Zahacinschi, Maria şi Nicolae - Ouăle de Paşti la români, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1992

32 din 32
33 din 32