UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE

AGRONOMICE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ

DIN BUCUREŞTI

Master, anul 2, Facultatea de Management și

Dezvoltare Rurala
Proiect – Monografia satului Comana
Profesor – Adina Iorga
Masterand – Nicoleta Șeicaru
Cuprins
1. Așezarea geografică......................................................3
2. Relieful și clima.............................................................4
3. Flora și fauna................................................................5
4. Istoric............................................................................9
5. Mănăstirea Comana...................................................11
6. Tradiții și obiceiuri......................................................13
7. Personalități ale satului Comana................................17
8. La final........................................................................19
9. Bibliografie.................................................................19
 1. Așezarea geografică

Județul Giurgiu este situat în partea de sud a României, pe

cursul inferior al Dunării. Județul se situează în cadrul marii
unității geografice Câmpia Romana, cu o suprafață de 3.526
kilometrii pătrați reprezentând 1.5% din suprafața tarii. Acesta
are în componenta un municipiu, doua orașe, 51 comune și 167
sate.
Comuna se află în estul județului, la limita cu județul Ilfov,
pe malul drept al Argeșului, acolo unde el primește apele
Neajlovului, care la rândul său primește pe teritoriul său apele
afluentului Gurbanu. Este străbătută de șoseaua națională
DN5A, care o leagă Adunații-Copăceni (și DN5) de Hotarele (și
DN41).
Comuna Comana este compusa din 5 localități: Comana,
Budeni, Falaștoaca, Grădiștea și Vlad Țepeș. Populația comunei
la 1 iulie 2005 a fost de 7671 locuitori. Prin Comana trece prima
linie de cale ferata înființata la 31 octombrie 1869, pe ruta
București-Giurgiu, inaugurată de Principele Suveran Carol I.
Din anul 2004 la Comana s-a înființat Parcul Natural
Comana, fiind declarat arie protejata de interes național.
Ariile protejate sunt printre cele mai eficiente mijloace
destinate conservării biodiversității, de-a lungul timpului se
acordă mai multă importanța constituirii de arii protejate în
întreaga lume. Cu cat acestea sunt mai mari ca suprafață, cu
atât ele sunt mai protejate de presiunile exterioare.
 2. Relieful și clima

Relieful Câmpiei Române se caracterizează prin văi largi și

interfluvii netede, numite popular câmpuri, cu mici depresiuni
formate prin tasare și sufoziune (crovuri).
Comana este situată în regiunea de silvo-stepă cu tipul de
sol caracteristic brun roșcat de pădure. Satul este așezat pe
malul drept al Câlniștei la 48,57 metri deasupra nivelului mării.
Satele comunei Comana sunt de tip adunat, având un
contur bine delimitat. În această zona, în condițiile naturale
specifice câmpiei, localnicii s-au ocupat din cele mai vechi
timpuri de agricultura și creșterea animalelor.
Clima este temperat continentală. Vara este un anotimp cu
temperaturi ridicate, ceea ce duce chiar la secetă, iarna fiind cu
geruri și crivăț. Vitezele cele mai mari le au vânturile dinspre
NE, care pot atinge iarna 125 km/h.
 3. Flora și fauna

Parcul Natural Comana se întinde pe 25.000 ha (9613 ha

fond forestier, 1180 ha Balta Comana, 300 ha zone mlăștinoase,
inundabile, diferența o constituie terenurile agricole, pășuni și
islazuri) un ecosistem caracteristic deltei, de aceea i se spune și
Delta Neajlovului.
Delta Neajlovului are o suprafață de circa 1100 ha de zonă
mlăștinoasă, alimentată de râul Neajlov, este considerată cea
mai mare zonă umedă din sudul României care ocupă locul doi
din țară ca biodiversitate după Rezervația Biosferei Delta
Dunării.
La nivelul ierburilor este întâlnită o gamă diversă de plante
(de pajiște și de mlaștină), dintre care unele foarte rare,
protejate prin lege și se întâlnesc doar în această zonă. În
arealul parcului sunt întâlnite trei specii floristice enumerate în
anexa I-a a Directivei Consiliului European 92/43/CE (privind
conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră
sălbatică) astfel: capul-șarpelui (Echium russicum), trifoiașul de
baltă (Marsilea quadrifolia) și ouăle-popii (Himantoglossum
caprinum).
Alături de acestea vegetează și alte rarități floristice din
speciile: bujor românesc (Paeonia peregrina Mill. var.
romanica), dedițel vânăt (Pulsatilla montana), pătlăgină (din
speciile: Plantago tenuiflora și Plantago cornuti), stupiniță
(Platanthera bifolia), orhidee (din speciile: Platanthera
chlorantha, Epipactis purpurata, ), broscariță (din speciile:
Potamogeton lucens și Potamogeton perfoliatus), brândușă
galbenă (Crocus flavus), căpșunică (Cephalanthera rubra și
Cephalanthera damasonium), nemțișor (Delphinium fissum),
cucență (Digitalis ferruginea), mlăștiniță (din speciile: Epipactis
atrorubens și Epipactis helleborine), lalea pestriță (Fritillaria
orientalis), stânjenel sălbatic (Iris sibirica), flocoșele (Lychnis
coronaria), garbiță (Limodorum abortivum), buhai (Listera
ovata), nufăr galben (Nuphar lutea), untul-vacii (Orchis morio),
poroinic (Orchis tridentata), peștișoară (Salvinia natans), viorele
(Scilla autumnalis) sau ghimpe (Ruscus aculeatus).

Printre speciile faunistice enumerate în aceeași anexă a

Directivei Europene se află două mamifere: popândăul
(Spermophilus citellus)[12] și liliacul comun (Myotis myotis)
[13]; o reptilă și doi amfibieni: țestoasa de baltă (Emys
orbicularis)[14], buhaiul de baltă cu burtă roșie (Bombina
bombina)[15] și tritonul cu creastă danubian (Triturus
dobrogicus)[16]; și cinci specii de pești: țigănuș (Umbra
krameri), zvârlugă (Cobitis taenia), petroc (Gobio kessleri), țipar
(Misgurnus fossilis) și boarța (Rhodeus sericeus amarus)[17].

Parcul adăpostește și asigură condiții de hrană și cuibărire

mai multor păsări protejate enumerate în anexa I-a a Directivei
Consiliului European 147/CE din 30 noiembrie 2009, privind
conservarea păsărilor sălbatice.
 Specii de păsări: uliu cu picioare scurte (Accipiter
brevipes), uliu păsărar (Accipiter nisus), lăcarul mare
(Acrocephalus arundinaceus), lăcarul de mlaștină (Acrocephalus
palustris), lăcarul de rogoz (Acrocephalus schoenobaenus),
lăcarul de lac (Acrocephalus scirpaceus), fluierar de munte
(Actitis hypoleucos), ciocârlie-de-câmp (Alauda
arvensis),pescăruș albastru (Alcedo atthis), rață sulițar (Anas
acuta), rață lingurar (Anas clypeata), rață fluierătoare (Anas
penelope), rață mare (Anas platyrhynchos), rață pestriță (Anas
strepera), rață cârâitoare (Anas querquedula), gârliță mare
(Anser albifrons), gâscă cenușie (Anser anser), fâsă-cu-gât-roșu
(Anthus cervinus), fâsă de pădure (Anthus spinoletta), lăstunul
mare (Apus apus), acvilă țipătoare mică (Aquila pomarina),
stârc cenușiu (Ardea cinerea), stârc roșu (Ardea purpurea), stârc
galben (Ardeola ralloides), pietruș (Arenaria interpres), ciuf-de-
pădure (Asio otus), ciuf-de-câmp (Asio flammeus), rață-cu-cap-
castaniu (Aythya ferina), rața moțată (Aythya fuligula), rață
roșie (Aythya nyroca), mătăsar (Bombycilla garrulus), buhai de
baltă (Botaurus stellaris), rață sunătoare (Bucephala clangula),
șorecar-încălțat (Buteo lagopus), fugaci de țărm (Calidris
alpina), prundaș nisipar (Calidris alba), fugaci mic (Calidris
minuta), fugaci roșcat (Calidris ferruginea), fugaci pitic (Calidris
temminckii), caprimulg (Caprimulgus europaeus), cânepar
(Carduelis cannabina), sticlete (Carduelis carduelis), florinete
(Carduelis chloris), scatiu (Carduelis spinus), prundașul gulerat
mic (Charadrius dubius), ploier gulerat mare (Charadrius
hiaticula), chirighiță neagră (Chlidonias niger), chirighiță-cu-
obraz-alb (Chlidonias hybridus), chirighiță-cu-aripi-albe
(Chlidonias leucopterus), barză albă (Ciconia ciconia), barză
neagră (Ciconia nigra).
Toate acestea contribuie la frumusețea satului, în prezent
fiind vizitat de foarte mulți turiști, ce caută un loc de relaxare,
sa se bucure de natura și sa descopere o delta chiar lângă
București.
 4. Istoric

Prima informație asupra satului, se refera la „balta

Comanei”, mențiune înscrisă într-un document din 1462 de la
Vlad Țepes și păstrată într-un rezumat redactat în martie 1797.
Importanța strategică și economică a Dunării va impune
domnitorilor Țării Românești o politica anume în aceasta parte
de jos a tarii, politica determinată de acceptarea nevoii de
întărire a zonei, în condițiile presiunii turcești din sud.
În lupta antiotomana, orașul Giurgiu se numără printre
cetățile de graniță ale sultanului, reprezentând o zonă
importantă pe drumul comercial către Țara Românească și
Transilvania.
Pe aici se vor duce către Constantinopol bogățiile țării și
vor veni domnii numiți în scaun. La scurt timp după ocuparea
cetății de către turci, garnizoana stabilită în cetate avea nevoie
de aprovizionare, aceasta fiind realizată pe seama populației
locale. Principalul drum de trecere către Constantinopol, era
prin Giurgiu, iar accesul prin țară se făcea prin două drumuri:
drumul Marotinului sau al Olacului, care trecea prin Oinacu,
Marotin sau Frasinul, Băneasa, Pietrele, Comana și drumul
Sermăteștilor, care trecea spre București prin Căratu, Frătești,
Daia și Vadul Călugărenilor. Așezată în apropierea cetății, pe
una din căile de legătură dintre tara și principalul vad dunărean,
Comana se afla pe unul dintre drumuri, participând astfel la
aceste evenimente importante din istoria satului.
 Cercetările evidențiază că există la Comana mai multe
nivele de construire și refaceri succesive, demonstrate atât prin
tehnica zidirii, cât și prin varietatea materialului de construcție
și a liantului folosit. Construirea la Comana încă din secolul al
XV-lea se relevă și din cercetarea actelor de danie întocmite
pentru Mănăstirea Comana, cu mult înainte de boierul Radu
Șerban.
Este vorba de hrisovul prin care Vlad Țepeș dăruiește
mănăstirii moșia Călugăreni și de hrisovul prin care Neagoe
Basarab înzestrează Comana cu moșia Tătărăști. Și înscrisul de
la Radu cel Mare din 1505, care amintește, succesiv, „hotarul
Comanei” și „drumul Comanei”.
Locul pe care a fost înălțată mănăstirea era odinioară o
insulă, în mijlocul mlaștinilor, iar accesul se făcea pe o poartă
aflată în nordul incintei, după ce se traversa un pod de lemn,
ușor de incendiat la vreme de primejdie. Râul Neajlov, care
curge în partea de răsărit a satului Comana, întâlnește în cale
balta Comanei pe care o străbate și din care se desprinde în fața
mănăstirii. În dreptul satului Comana, apa desface un braț care
ocolește ostrovul și se reîntoarce apoi la vechea matcă.
 5. Mănăstirea Comana

Mănăstirea Comana se află la intrarea în satul Comana,

fiind înconjurată de ziduri înalte, având rol de fortăreață în
timpul luptelor purtate de domnitorii Țării Românești cu
Imperiul Otoman intre anii 1657-1662. Mănăstirea a suferit de-
a lungul timpului mai multe modificări, fiind rând pe rând
transformată în parohie (1863), coală generală pentru copiii din
sat (1889), închisoare în timpul Războaielor ruso-turcești,
Prefectura a județului Vlașca în timpul Războiului de
Independenta (1877), Cimitir militar (1919), sediu al CAP-ului
(1960), sau în ateliere de lucru pentru Uniunea Artiștilor Plastici
(1970).
Mănăstirea Comana a fost ctitorită de Vlad Țepeș în anul
1461, ca o mănăstire fortificată, care însă s-a ruinat până la
finele secolului al XVI-lea.
În anul 1588 boierul Radu Șerban din Coiani (azi Mironești)
începe zidirea unei mănăstiri la Comana, pe pământurile
moștenite de la mama sa, Maria din Coiani, iar alegerea locului
de ridicare a ctitoriei a fost determinata de existenta zidurilor
vechii mănăstiri, ruinate la acea data, dar destul de solide,
pentru ca, refăcute, sa asigure protecția noii construcții,
mănăstire ce poarta hramul Sfântului Nicolae.
În anul 1728, Mănăstirea Comana este închinată
Patriarhiei Sfântului Mormânt din Ierusalim, de către Nicolae
Mavrocordat (1715-1716, 1719-1730), deoarece nu au mai
existat moștenitori direcți ai ctitorului care să se îngrijească de
soarta mănăstirii. Prin această închinare, mănăstirea începe sa-
și piardă din averi și moșii.
Cutremurul din 11 octombrie 1802 va afecta grav întregul
ansamblu. În anul 1847, se pune problema unor reparații,
arhitectul statului, Schlatter, propunând o reclădire
considerând că reparațiile nu se mai pot face. Lucrările de
reamenajare a lăcașului sfânt încep abia în 1854 când s-a
refăcut din temelii mănăstirea.
 6. Tradiții și obiceiuri

Valoarea turistică a satului românesc este dată de valoarea

lui cultural-istorică prezentă în arta populară, etnografie,
folclor, tradiții, îmbinate cu un cadru natural armonios și un
fond peisagistic variat sau unic. În Câmpia Română, tradițiile și
obiceiurile sunt un ecou puternic al vieții. Modernizarea prin
definiție presupune o adaptare la cerințele prezentului, iar
aceasta intră în conflict cu tradițiile uneori.
Arta noastră populară manifestată sub toate aspectele ei
reprezintă o bogăție neprețuită de comori pentru toți aceia ce-
și iubesc patria. Obiceiurile și tradițiile străbune românești,
reprezintă un tezaur inestimabil de înțelepciune ale căror valori
și resurse nu se șterg niciodată.
În Comana casele se ridicau din lemn de salcâm bulgărit.
Se clădeau și case cu scheletul din lemn și pereții din nuiele
bulgărite cu pământ și paie. Acoperișul din stuf sau paie era
susținut de stâlpi din lemn cioplit în patru fete. Stâlpii aveau pe
mijloc un brâu înflorat cu adâncituri în forma de frunze. Ei
mărgineau prispa și se fixau jos pe tălpici groase de stejar.
Uneori, locul prispei era luat de o săliță numită duval. La partea
de sus, sub strașină, casa era înfrumusețata de saceac. Saceacul
se realiza din 5-6 rânduri de cărămidă plasate sub streașină de
la nivelul plafonului în sus. El ridica acoperișul și făcea casa mai
aspectuoasă. Pereții erau văruiți în alb, iar la partea de jos se
trăgea un brâu colorat în negru.
 Interiorul casei se constituia, de obicei, din două camere:
tinda cu vatra străjuita de cos și camera de dormit. Focul din
vatra încălzea ambele camere. În continuarea tindei se afla un
fel de cămară căreia i se spunea celar. Aplecătoarea, o cameră
mică cu ușa pe prispa, era depozit de unelte agricole și, uneori,
adăpost pentru animale. Ferestrele erau mici, cioplite din lemn.
Pe jos, în loc de dușumea, se bătătorea pământul și se lipea cu
lut galben.
Fetele ce urmau să se căsătoreasca, aveau lada de zestre,
sau lada de țoale, cum i se mai spunea. Peste ladă se împăturea
teancul de velințe. Pereții erau împodobiți cu ștergare alese în
război și, mai târziu, cu fotografii. Uneori se agățau strachini și
oale înflorite. Pe peretele din răsărit se punea icoana protejata
de un ștergar.
Viața omului la sat se desfășura într-un fel de la sine,
atenția fiind concentrată asupra obligațiilor zilnice și a
gospodăriei, și abia apoi asupra insului. Alimentația era
sărăcăcioasa, predominau produsele lactate la care vara se
adăugau vegetalele, numite generic bolbatine. Carnea se mânca
în zilele “de dulce” și la sărbători. În locul pâinii era mămăliga ce
se făcea din orz, de mei sau de porumb. Din mălai se mai cocea
o turtă, uneori în amestec cu dovleac. Pâinea se găsea mai rar,
căci grâul era mai puțin în cămară, se cultiva puțin și având preț
bun se vindea la negustori.
Toate produsele necesare în gospodărie erau rezultate din
munca întregii familii, de la ridicarea casei și confecționarea
îmbrăcămintei până la cioplitul saniei, împletitul rogojinilor,
meșteritul căruțelor și uneltelor agricole.
 Basme, cântece locale sau legende nu se mai știu, dar
desigur ele au existat și au fost auzite la șezătorile organizate
iarna, așa-numitele clăci sau furcării, când fetele și femeile se
strângeau cu lucrul lor sau la lucrul gazdei. La șezătorile satului,
pe lângă consumul porumbului fiert și al dovleacului abia scos
din cuptor, flăcăii și fetele înfrumusețau adunarea cu spusele
lor știute din bătrâni, dar toate acestea s-au pierdut în timp. În
fiecare duminică, se făcea hora, ce poartă și numele de:
maramișul, hora la doi, românul, sârba, brâul țigănesc,
turceasca, zvâcul, rogojina. După construirea căii ferate însă,
plimbarea la gară devenind noutatea sărbătorii de duminică, s-a
renunțat treptat la horă și la jocurile tradiționale.
Cu toate acestea, în Comana și în satele vecine, s-au mai
păstrat până aproape de vremurile noastre o seamă de
obiceiuri legate de principalele evenimente ale vieții: nuntă,
botez, moarte. Astfel, la nașterea copilului se mergea cu daruri
la tânăra mamă. Momentul declarării oficiale a copilului era
sărbătorit de părinți printr-o petrecere cu masă și daruri,
numita cumetrie. Pana la 2-3 ani, copilul nu se tundea. Din
părul crescut lung, se lega un “moț” a cărei tăiere prilejuia o
nouă sărbătoare. La tăierea moțului se aduceau copilului pe o
tavă, câteva lucruri mărunte. Exista credința că obiectul ales va
caracteriza inclinațiile viitoare ale acestuia.
Nunta se sărbătorea cu mult fast, ea fiind sărbătoarea cea
mai importantă din viața omului. De obicei, nunta începea
sâmbăta când, în casa miresei, se dansa până târziu. La
încheierea petrecerii, nașii erau conduși acasă cu taraful de
lăutari. Duminica dimineața se pregătea bradul și se îmbrăca
mireasa. Bradul împodobit cu mere și hârtie colorată era purtat
de alai.
Una din fetele tinere, așa-numita soră de mână, ținea
oglinda în care se oglindea mireasa. Întregul alai cu nași și rude
se prindeau în horă în jurul bradului, după care porneau spre
casa mirelui în sunetul marșului nupțial. Alaiul purta zestrea
miresei. La casa mirelui, petrecerea ținea până seara. Tot acum
se împărțeau și darurile. Se dăruiau cămăși și ștergare țesute în
casă, iar mai târziu lucruri de îmbrăcăminte cumpărate.
Petrecerea ținea până duminică noaptea.
După o săptămână de la nuntă, tinerii căsătoriți mergeau
la părinți cu “iertăciunea”, obicei rămas probabil din perioada în
care fetele se furau.
Moartea, fiind un prilej de întristare, tot ceremonialul
desfășurat sub acest semn, avea o anumita sobrietate specifică.
Mortul era spălat, îmbrăcat și depus în casă pentru priveghi.
Privegherea ținea 36 de ore, timp în care mortului ii stăteau
alături rude și apropiați. Înmormântarea se făcea cu o slujbă
specifică. După înmormântare, pentru cinstirea și îndestularea
mortului, se făceau pomeni, cunoscutele parastase.
Un loc aparte în zestrea tradițională a satului o constituie
obiceiurile sărbătorilor de iarnă, obiceiuri care înfrumusețau
viața țăranului îmbogățind-o. Oamenii din acele vremuri se
bucurau alături de cei dragi, trăiau acele momente de
sărbătoare, din fiecare an, cu simplitate și puritate arhaica.
 7. Personalități ale satului Comana

Ana Blandiana
Eseist, poet, prozator și traducător
Ana Blandiana, pe numele ei real Otilia Valeria Coman, este o
scriitoare și luptătoare pentru libertate civică în România.
Înainte de revoluția din 1989, faimoasă disidentă și apărătoare
a drepturilor omului, a avut curajul să-l înfrunte direct pe
dictatorul Nicolae Ceaușescu prin declarații publice în interviuri
acordate postului de radio Europa Liberă și unor publicații din
străinătate.

Dumitru Manea

Inginer, inventator – stabilit în Comana, premiat pentru

brevetele sale de invenție în domeniul tehnic-mecanic.
 Gellu Naum

Eseist, poet, prozator, dramaturg și traducător

Gellu Naum a fost un eseist, poet, prozator și dramaturg
român, de origine aromână, considerat cel mai important
reprezentant român al curentului suprarealist și unul dintre
ultimii mari reprezentanți ai acestuia pe plan european.
 8. La final

Satul Comana este satul în care m-am născut, am copilărit

și am crescut. Este foarte frumos, are pădure, dealuri, câmpie,
râul Neajlov iar Parcul Natural Comana reprezintă un loc cu
adevărat mirific. Mănăstirea Comana te întâmpină cu zidurile ei
de fortăreață ce amintesc de luptele ce s-au dat aici pentru
apărarea pământului și a neamului românesc.

9. Bibliografie

 Contribuții la Monografia Comunei și Mănăstirii

Comana, autor Maria Valeria Picu, editura Total
Publishing, anul 2011
 http://incomana.ro/personalitati/
 https://ro.wikipedia.org/wiki/
Parcul_Natural_Comana
 https://www.manastireacomana.ro/istoric.php