…………………………………………………………………………………

A
Absint vezi Pelin

Aer vezi Suflarea vântului

Alamă vezi Bronz

Alb Nu poate fi nimic mai bun pentru acest articol decât citirea capitolu-
lui al zecelea din cartea 1 a lui Gargantua al lui Rabelais, intitulat “Cu
privire la semnificația culorilor alb și albastru”. Acolo el susține că
albul simbolizează bucuria, alinarea și veselia, pentru că opusul lui,
negrul, simbolizează suferința și pentru că albul ia vederea așa cum
bucuria excesivă copleșește inima. Rabelais scoate în evidență faptul
că anticii foloseau pietre albe pentru a marca zilele norocoase și că
atunci când romanii celebrau un triumf, victoriosul era purtat într-un
car tras de cai albi; lumina soarelui și lumina revelațiilor creștine
sunt, la rândul lor, albe.
La aceste exemple putem adăuga afirmația lui Platon conform căreia,
la zugrăvirea zeilor, albul este culoarea cea mai potrivită (Legile 956a)
și că romanii care candidau pentru anumite funcții purtau culoarea
albă – ca un semn, probabil, al “candorii” sau sincerității. (Latinescul
candidus însemna “alb strălucitor”, în contrast cu albus, “alb pal”;
însemna, de asemenea, “sincer” și chiar “nepătat” sau “cinstit”, ca în
candida Penelope a lui Ovidiu, din Amores 2.18.29.)
Cea mai bună sursă literară de după Rabelais este capitolul 42 din
Moby Dick a lui Melville, “Albeața Balenei”. Acolo, Ismael ne spune că
“Albeața balenei a fost cea care, dincolo de toate, m-a înspăimântat”,
scoțând frumos la iveală semnificația uitată de “a face să pălească” a
verbului. El acceptă totuși că “diferite popoare au recunoscut, într-un
fel sau altul, o anumită pre-eminență regală în această culoare”; ea
este simbolul “nevinovăției mireselor, al blândeței vârstei înaintate”;
că preoții poartă o tunică numită stihar (de la alba); și că în “credința
papistașă albul e folosit în mod special la celebrarea Patimilor Dom-
nului nostru”. Dar continuă să menționeze asociații înfiorătoare, ca la
ursul polar, rechinul alb, albinoși, paloarea morții sau lepra, iar apoi
speculează asupra faptului că “prin caracterul lui nedefinit [albul]
umbrește mai departe golul și vastitatea împietrită a universului” sau
reprezintă “lipsa vizibilă de culoare” – “ateismul de toate culorile, fără
culoare, în fața căruia ne dăm înapoi”. Ceva din această împietrire

16
 Albastru
…………………………………………………………………………………
apare în “Model” a lui Frost, unde un păianjen alb ținând o molie albă
pe o floare albă pare “modelul întunericului care înspăimântă”.
Vezi Negru, Lumină.

Albastru Rabelais spune: “bineînțeles că albastrul înseamnă cer și lucruri

cerești” (Gargantua 1.10). “Albastrul – viața din ceruri – regatul
Cynthiei”, își începe Keats un sonet; “Albastrul – viața din ape
– Ocean / Și toate visele-i vasale”; albastrul este și “blând văr pădurii
verzi”. “Albastrul cerului și mării, verdele pământului”, după “Ancient
Sage” (41) al lui Tennyson, sunt cele două mari culori ale suprafeței
lucrurilor.
Pentru că este culoarea cerului (și pentru că marea e albastră doar în
zilele însorite), albastrul este, în mod tradițional, culoarea Raiului, a
speranței, a statorniciei, a purității, a adevărului, a idealului. În sim-
bolismul coloristic creștin, albastrul îi aparține Fecioarei. Speranza
(Speranța) lui Spenser este înveșmântată în albastru (Crăiasa zânelor
1.10.14). Pentru Shelley, cele două culori pe care natura le-a făcut
dumnezeiești sunt “Verde – tărie, albastru – nădejde” (“Odă: Sculați”
33). În “Împotriva femeilor nestatornice” a lui Chaucer, refrenul este
“Tu verde, nu albastru, ia-ți veșmânt” (traducere de Dan Duțescu)
– albastrul statorniciei, verdele pământului schimbător. (Vezi Verde.)
E atât de obișnuit să vezi “albastru” sau “azuriu” înainte de “cer” sau
“Rai” – Shakespeare are “albastru de Rai”, “albastru diafan” și “boltă
azurie”, Wordsworth are “cer albastru limpede”, “ceruri azurii” și
“albastru firmament” –, încât e nevoie de o mare iscusință a exprimă-
rii pentru a reveni la noțiunea de albastru și la rezonanța ei simboli-
că. Poate că așa face Coleridge atunci când susține că “sfinții vin în
ajutor, dacă oamenii îi cheamă: / Pentru că albastrul cer se gândește
la toți” (Christabel 330-31); sau Shelley, atunci când Beatrice, după ce
e violată, strigă: “Doamne! Ceru-i / Pătat de Sânge!” (Familia Cenci
3.1.12-13, traducere de Petre Solomon).
Cuvântul grecesc pentru “albastru”, kyaneos (de unde rădăcina “cyan-
“ la termenii chimici), însemna “întunecat” la Homer și alți poeți de
început. Era culoarea doliului: Thetis își pune un văl kyaneos atunci
când înțelege că sfârșitul lui Ahile e aproape (Iliada 24.93-94), Bion îi
cere Afroditei să poarte un veșmânt de culoarea cyan-ului (“Prohodul
lui Adonis” 4). Odată cu Bacchylides și poeții de mai târziu, termenul
pare să fi însemnat “albastru” (e adesea folosit în legătură cu marea),
dar sensul lui de “întunecat” a rămas tradițional (ca la Bion). Terme-
nul latin caeruleus (de unde englezul “azuriu”) temperează marea și
cerul și alte lucruri albastre, dar, uneori, înseamnă de asemenea “în-
tunecat”.

17
 Albastru
…………………………………………………………………………………
Un alt cuvânt latin, lividus, însemna “plumburiu” sau “negru și
albastru”, culoarea vânătăii; folosim încă “negru și albastru” în acest
sens, cum o făcea și Shakespeare: un personaj din Nevestele vesele din
Windsor este “bătut” de arată “vânăt ca pruna” (4.5.98, traducere de
Vlaicu Bârna). Este și culoarea morții: Vergilius folosește livida pen-
tru apele întunecate ale Styx-ului din lumea subpământeană (Eneida
6.320), iar Milton continuă cu “lividele flăcări” ale Iadului (Paradisul
pierdut 1.182, traducere de Aurel Covaci). În engleză, “livid” se referă
la cadavre: Coleridge se adresează defunctului Chatterton: “trupul
tău de culoare plumburie” (“Chatterton” 30); Ann Radcliffe scrie
“lumina strălucea orbitor pe fața lividă a cadavrului” (The Italian 5);
în timp ce Byron are “cadavrul viu, livid” (Ghiaurul 762, traducere
de Ștefan Avădanei). Spenser descrie cadavrul viu al lui Gluttony:
“Plin de boli era hoitul lui albastru” (Crăiasa zânelor 1.4.23). Ciuma
era considerată albastră. Thomson descrie “vaporii rău-mirositori și
albastra putreziciune” a “mlaștinilor mocirloase” care hrănesc boala
(“Vară” 1032); Shelley ne spune cum a căzut “Ciuma albastră” asupra
omenirii (Revolta Islamului 3964).
Latinescul lividus înseamnă și “pizmaș” – nuanța pe care o capătă
cineva atunci când se umple de pizmă –, iar engleza păstrează fraza
“livid de pizmă”. Un personaj din Purgatoriul lui Dante mărturisește:
“Și-atâta de pismaș am fost, că / … / Simțeam un junghi că-n inimă-
mi pătrunde” (14.82-84, traducere de George Buznea).
“Azuriul” a avut, aproape întotdeauna, conotația opusă: este albastrul
nobil, pur, ideal, mai ales al cerului senin sau al Mării Mediterane.
(Cuvântul are aceeași sursă persană ca “lazuli”, ca în “lapis lazuli”.)
E un cuvânt favorit al lui Shelley. Dar unii scriitori de mai târziu
au văzut idealul situat la o distanță imposibilă și indiferent față de
suferința umană. Baudelaire vede o lebădă întorcându-și gâtul “Spre-a
cerului senină și-albastră nepăsare” (“Le Cygne”) (traducere de Al.
Hodoș). Mallarmé folosește azur pentru idealul pur după care suspină
sufletul său (“Soupir”), “azur virginal” al cărui aer îi face buzele să fie
avide (“Don du Poème”), dar e un “crud ideal” din cauza “ironiei” lui
“senine”, a inaccesibilității lui, cu excepția străfulgerărilor spre poetul
îndurerat care încearcă să-l înțeleagă (“L’Azur”). Un cer albastru
prezidează un groaznic măcel în Nimic nou pe frontul de vest al lui
Remarque. Pe de altă parte, Darío ne spune cum o zână îi revelează
aurora și chipul unei femei fermecătoare, umplându-l de bucurie,
și apoi “Mai mult?, spuse zâna. Și atunci / mi-am fixat pupilele / în
Azur [Azul]” (încheierea la “Autumnal”, în cartea Azul). Wallace
Stevens folosește “albastru” și “azuriu”, uneori în contrast cu verdele
naturii, ca pe culoarea imaginației și artei în poeme ca “Omul cu
chitara albastră” și “Suprafața mării plină de nori”; în ultimul, el face
cinci încercări de resuscitare a imaginației: “Iar apoi cerul albastru

18
 Albatros
…………………………………………………………………………………
și-a-mprăștiat / Pandantivele lui cristaline pe mare”, de exemplu, sau
“Atunci marea / Și cerul s-au înfășurat ca unul, și, din amândoi, / S-au
ivit proaspete transfigurări ale celui mai proaspăt albastru” (33-34,
88-90). Dar, în spiritul lui Baudelaire, el vorbește și de “albastrul
înstrăinat și indiferent” al cerului (“Sunday Morning” 45).

Albatros Albatrosul, Odin care există în mai multe specii, este o mare pasăre
palmată, cu cioc încovoiat și aripi înguste, care se găsește mai ales în
oceanele sudice. Albatrosul alb rătăcitor, cu o deschidere a aripilor de
patru metri, este cel mai bine cunoscut; când urmează o corabie, este
o apariție extraordinară, iar marinarii l-au considerat multă vreme o
pasăre de bun augur.
Prima jumătate a numelui său pare să derive din latinescul albus,
“alb”, dar b-ul a fost inserat în “alcatras”, din portughezul alcatraz,
folosit pentru albatros, cormoran, pasărea-fregată sau pelican, din
arabul al-ghattas, pasăre marină cu coadă albă.
Încă din secolul al șaselea, există mărturii despre pasărea care urma
corăbiile. Cel mai celebru albatros din literatură este cel din Povestea
bătrânului marinar al lui Coleridge; de atunci, “albatros” a ajuns să
însemne o povară de vinovăție sau păcat. Melville, în Moby Dick,
capitolul 42, are o memorabilă descriere a unui albatros. Baudelaire,
în L’Albatros, aseamănă un poet, exilat “Jos pe pământ” (traducere de
Al. Philippide), cu aripile tăiate, unui albatros prins de marinari.

Albină Albinele au fost mult lăudate pentru mierea și ceara lor din vremu-
ri imemoriale, și în literatura antică pot fi găsite multe cunoștințe
despre albinărit, mai ales în Cartea 4 a Georgicelor lui Vergilius. Ele
sunt insecte sociale, cu o “conducere” a stupului de înaltă organizare
culeg nectar din multe feluri de flori și sunt, în același timp, folosi-
toare și periculoase pentru oameni. Aceste caracteristici evidente și
altele mai puțin evidente le-au făcut frecvent simboluri sau analogii
în literatură.
Grecii considerau albina (în grecește melissa sau melitta, de la meli-,
“miere” și, poate, lich-, “a linge”) un semn al elocinței sau însușirilor
poetice, parțial datorită bâzâitului sau murmurului ei, dar mai ales
ca o extensiune naturală a expresiilor idiomatice încă obișnuite în
engleză și în alte limbi moderne, cum ar fi “glas de miere”, “buze
dulci” și “mieros”. Homer numește glasul Sirenelor meligerus, “Ca
mierea de plăcut” (Odiseea 12.187, traducere de George Murnu). Exis-
tau legende potrivit cărora albinele au zburat în jurul gurii copilului
Sofocle, ca pentru a aduna mierea cu care se născuse sau poate ca
să-l hrănească cu mierea de care avea să aibă nevoie ca mare autor

19
 Albină
…………………………………………………………………………………
de tragedii; aceeași poveste a fost spusă în legătură cu Pindar, Platon
și alții, despre care s-a crezut că dețin o înzestrare divină. Un poem
din secolul al șaselea AD, din Antologia greacă, este despre statuile
marilor poeți; unul dintre ei este Homer, și “o albină pieriană a rătăcit
în jurul divinei sale guri, / producând un fagure de miere” (2.343-44).
(Pieria, pe coasta Muntelui Olimp, era locul de naștere al Muzelor.) În
deschiderea “Elegiei sale la moartea lui Ronsard”, Garnier urează ca
“albina să-și facă întotdeauna mierea în mormântul tău”.
Ca alternativă, poetul însuși poate fi numit albină. Păsările lui Aristo-
fan ne spun că Phrynicos, un alt dramaturg, semăna cu o albină care
“și-a strâns / … / preafrumoase cântece șambrosion meleonî, / Mereu
cu ele dăruindu-ne!” (Păsările 749-51, traducere de Eusebiu Camilar
și H. Mihăescu), făcând, poate, un joc de cuvinte între melitta (“al-
bină”) și melos (“cântec”). Pindar face același joc de cuvinte asemă-
nându-și cântecul cu mierea, în Olympianice 10.97. Platon scrie, “nu
ne spun oare poeții că își sorb cântările din unda izvoarelor de miere
care curg în anume grădini și vâlcele ale Muzelor și ni le aduc nouă
întocmai ca albinele, plutind și ei la fel în zbor?” (Ion 534a, b, tradu-
cere de Dan Slușanschi și Petru Creția). Poemul din Antologia greacă
de-abia citat o numește pe Sapho “albina pieriană” și menționează, de
asemenea, melos în versul următor (69-70). Teocrit ne spune povestea
lui Comatas, poetul păstor de capre, care a fost închis de viu într-un
cufăr, dar a fost hrănit de albine “atrase de nectarul Muzelor de pe
buzele lui” (Idile 7.78-83); Wordsworth reia povestea în Preludiul din
1805 10.1021-26. Lucrețiu deschide cea de-a treia carte a De Rerum
Natura comparând scrierile lui Epicur cu pajiștile înflorite, iar pe
cititorii lui cu albinele (în latinește apis). Horațiu transformă această
tradiție într-o blândă condamnare de sine, punându-l în contrast pe
Pindar, lebăda zburând la înălțime, cu el însuși, albină muncind din
greu (Ode 4.2.27-32). Metafora se găsește la poeți moderni ca Fosco-
lo, care numește un muzician o “doică de albine” (“Spesso per l’altre
età”); Dickinson, care se identifică cu o albină: “Noi – Albina și eu
– trăim sorbind” (nr. 230); Darío: “rimele mele merg / peste tot prin
vasta pădure / ca să adune miere și arome / din florile pe jumătate
deschise” (“Primaveral”); iar Rilke: “Suntem albinele invizibilului.
Adunăm cu frenezie mierea vizibilului, ca s-o depozităm în stupul de
aur al invizibilului” (scrisoare către Hulewicz, 13 noiembrie 1925).
Cum se autoconduce un stup era subiectul unei speculații mai vechi.
Aristotel scrie despre albine în De Generatione Animalium (3.10) și
Historiae Animalium (5.21-23, 9.40); autoritățile latine de căpete-
nie sunt Varro (3.16) și Pliniu, Istoria naturală (11.11-70). Vergilius
folosește aceste surse în Georgicele, Cartea 4, care este în mare măsură
dedicată albinăritului și cunoștințelor despre albină. Acești autori fo-
loseau aproape invariabil termeni masculini – grecescul basileus și he-

20
 Albină
…………………………………………………………………………………
gemon, latinescul rex, dux și imperator – pentru “regele” albină, căruia
stupul îi este devotat în mod absolut. Grecii știau că egiptenii foloseau
albina ca hieroglifă pentru faraon, iar mai multe state moderne, ca
Franța, au folosit albina ca simbol pentru regele lor. S-a produs o oare-
care stinghereală în Franța și în alte părți atunci când Swammerdam
(1637-80) a stabilit că albina “conducător” era în realitate o femelă.
În Georgicele, Vergilius continuă pe larg despre patriotismul, preve-
derea și diviziunea muncii la albină, deși descrie și un război civil al
albinelor. Într-o celebră comparație din Eneida, Vergilius aseamănă
construcția unui oraș din Cartagina, unde unii amenajează străzi, alții
ridică ziduri, iar alții încă votează legi, cu activitatea albinelor, care
“Zboară cu sârgul albine pe câmp; dincolo de povețe / Celor mai tine-
re dau, ici limpedea lamur-a mierii / Altele-adună și-ntind nectarul cel
dulce prin faguri, / Altele sar și primesc adunata povară și-n cete / Stau
păzitoare și-opresc la intrare pe trândavii trântori” (1.430-36, tradu-
cere de George Coșbuc). Shakespeare s-a inspirat pe larg din Georgice
în discursul lui Canterbury despre diviziunea muncii omenești: “La fel
și-albinele, prin legea firii, / Menite-s să dea pilda rânduielii / Și celui
mai înfloritor regat. / Regină au, fruntași ce-n casa lor / Împart drep-
tatea ca judecători, / Iar alții pleacă-n lume după treburi, / Armați cu-n
ac, războinic jefuind / Catifelatul verilor potir”; există și “supușii / Ce
mierea o frământă în tăcere” (Henric al V-lea 1.2.187-204, traducere
de Ion Vinea). După evacuarea Moscovei, după cum o spune Tolstoi,
orașul era pustiu, “pustiu ca un stup fără regină, muribund, pustiu”;
apoi urmează o descriere detaliată a comportamentului albinelor
atunci când un stup și-a pierdut regina (Război și pace 3.3.20).
Albinele au fost adesea considerate ca deosebit de războinice, iar
stupul lor ca fiind organizat ca o armată. Prima comparație din Iliada
lui Homer îi aseamănă pe soldați cu albinele (2.87-90), așa cum face
o altă comparație în Perșii lui Eschil (126-30). În trei din cele patru
rânduri când albinele sunt menționate în Vechiul Testament, ele sunt
asociate cu armatele de dușmani (Deuteronomul 1.44, Psalmii 118.12,
Isaia 7.18), și ar putea fi semnificativ faptul că numele conducătoarei
războinice Deborah înseamnă “albină” în ebraică.
Vergilius și alți antici credeau că albinele nu cunoșteau sexualitatea,
ci-și adunau urmașii dintre flori. Această idee poate lămuri afirmația
lui Plutarh potrivit căreia “albinele sunt considerate a fi iritabile și
belicoase față de bărbații care au fost cu femei” (Sfat pentru mireasă și
mire 44). Alții totuși au asociat albinele cu dragostea. “O, Dragoste…
albină a Muzelor” începe un cântec din Ecclesiazusae (973-74) al lui
Aristofan. Teocrit spune că Eros e ca o albină, atât de mic, dar capabil
să provoace răni atât de mari (Idile 19). Cele două fațete ale albinelor,
producătoare de miere și de înțepături, le-au făcut simboluri potri-
vite ale dragostei. Faptul că Melissa sau termeni similari reprezentau

21
 Alcion
…………………………………………………………………………………
nume obișnuite de fete a făcut simbolul aproape inevitabil. Un frag-
ment din Sapho spune: “[Nu vreau] nici miere, nici albină” (frag. 146);
este cea mai veche urmă a cunoscutului proverb “Cine linge miere
se va înțepa” sau “Nu există miere fără albină”. Euphues al lui Lyly
conține “Albina care are miere în gură are un ac în coadă” (79).
Sonetul lui Valéry “L’Abeille” (“Albina”) evocă în mod subtil nume-
roase contexte, atunci când vorbitoarea invită o albină să-i înțepe
pieptul, ca astfel “simțurile mele să fie luminate / de acea minusculă
alarmă aurită / fără de care Dragostea moare sau adoarme”. Există un
sens erotic, dar și unul estetic: albina este și albina Muzelor.
Un roi de albine era considerat de rău augur. Când un roi se așază pe
laurul sacru din Latium, în Eneida (7.65-70), este un semn că troienii
vor ocupa cetatea.
Vergilius și alții credeau că albinele sunt generate în mod spontan
din cadavrul unei vaci sau al unui alt animal (Georgicele 4.285-314),
credință pe care o împărtășeau și evreii, după cum susține celebra
ghicitoare a lui Samson din Judecători 14.8-18.
În literatura latină, hrana preferată sau sursa de nectar a albinei este
cimbrul (sau cimbrul sălbatic): Georgicele 4.31, 112 și urm., 170, 180;
Eneida 1.436; etc. Era atât de bine stabilit, încât Martial se putea referi
la miere ca “Hyblaean cimbru”, Hybla (în Sicilia) fiind celebră pentru
albinele ei (5.39.3). Teocrit scrisese deja că, fără îndoială, cimbrul
le aparține Muzelor (Epigrama 1), pentru că poeții sunt asemenea
albinelor. În epoca lui, Spenser putea să construiască “ademenitor de
albine”, un epitet de rutină pentru cimbru (Muiopotmos 191). Când
Marvell, în “Grădina”, scrie, “harnica albină / Socotește timpul la fel
de bine ca noi” (69-70), el face un joc de cuvinte pe seama plantei,
pe care Stevenson o numea “cimbrul generator de jocuri de cuvinte”
(The Schoolmistress st. 11).
A rămas proverbial din vremurile antice că albinele sunt ocupate.
Ovidiu le numește sedula (de unde englezescul “sedulous”) în Me-
tamorfoze 13.928. “Ocupată ca o albină”, găsim la Chaucer (Poves-
tirea neguțătorului, Epilog, 2422, “ocupată ca albinele”). Marvell le
numește “harnice” (“Grădină” 69, Thomson “fervente” (Primăvară
508) și așa mai departe.
Albina produce miere și ceară, adică “dulceață și lumină”, celebrul titlu
al unui capitol din Cultură și anarhie al lui Arnold (extras din Bătălia
cărților a lui Swift): acestea sunt pietrele lui de încercare în cultură.

Alcion Alcionul e o pasăre de mare semimitică grecească cu un țipăt tân-

guios, identificată cu regele-pescar. Forma originală a numelui
ei în greacă este alkyon, dar a fost adăugat h-ul atunci când s-a

22
 Amarant
…………………………………………………………………………………
crezut că acest cuvânt era făcut din două rădăcini, hal- (“mare”)
și kyo- (“neam”); presupunerea derivă din credința că pasărea își
construiește cuibul pe mare. Ca să facă asta, trebuie să aibă vreme
liniștită, și așa mai departe, după cum afirmă Simonide, “în lunile
de iarnă Zeus / avertizează paisprezece zile, / perioada în care uiți de
vânt, / după cum o numesc muritorii, vremea sfântă a zămislirii pen-
tru înspicatul / alcion” (508). Aristotel citează aceste versuri atunci
când explică faptul că alcionul își construiește cuibul și procreează
în timpul săptămânii dinainte și săptămânii de după solstițiul de
iarnă (Historia Animalium 542b15); aceste două săptămâni au devenit
cunoscute ca alkyonides hemerai sau “zilele alcionului” – o perioadă
de liniște. Când Poseidon le propune pace păsărilor lui Aristofan, el le
oferă “apă de ploaie în bazine / și zilele alcionului pentru totdeauna”
(Păsările 1593-94). Teocrit prezice că “alcionii vor cloci valurile și
marea ca să se odihnească” (7.57).
Ovidiu dedică o mare parte din Cartea 11 din Metamorfoze poveștii
lui Ceyx și Alcyon. Preschimbați în alcioni, ei se împerechează totuși
și cresc pui; vreme de șapte zile, Alcyon procreează în cuibul ei plutind
pe ape. Marea e calmă pentru că Eol oprește vânturile să iasă (11.743-
49). Câțiva alți poeți îi menționează, de exemplu, Vergilius, care le
numește “plăcându-i lui Thetis”, nimfa marină (Georgice 1.399).
Ioana d’Arc a lui Shakespeare prezice: “Și zile binecuvântate-or fi
/ Ca vara cald-a Sfântului Martin, / Căci am intrat și eu în bătălie”
(Henric al VI-lea, Partea I 1.2.131-32, traducere de Barbu Solacolu).
Alcionii sunt “Păsările liniștii” care “stau clocind pe valul fermecat”
la nașterea lui Hristos (Milton, “Nașterea Domnului” 68).

Amarant Amarantul este o floare perenă. Cuvântul este o “corecție” adusă

participiului grec amarantos, “care nu se veștejește”; luat ca substan-
tiv care denumește o floare, sfârșitul cuvântului a fost rescris ca și
cum ar fi fost anthos, “floare”. Lucian descrie o frescă reprezentând o
livadă împodobită cu flori primăvara, care, ca pictură, semnifică deci
“eterna primăvară și livada care nu se veștejește (amarantos)” (“Amfi-
teatrul” 9). Petru îl folosește de două ori în Epistola întâi: prin învie-
rea lui Iisus Hristos din morți ne-am născut din nou spre moștenire
“neveștejită” (1.4), și vom primi “cununa cea neveștejită a măririi”
(5.4). Îngerii lui Milton poartă coroane împletite cu amarant, “Și
amarant, nemuritoare floare, / Ce-n Rai, odată, lângă Pomul Vieții, /
Purcese a-nflori, dar, pângărită / De-al omului păcat, va fi adusă / În
cer” (Paradisul pierdut 3.353-56, traducere de Aurel Covaci). Milton a
făcut-o atât de clar floarea Paradisului (pierdut), încât Tennyson face
ca un pictor să descrie o floare care “nu înflorește decât în Paradis, /
Împreună cu amarantul lui Milton” (“Căința lui Romney” 106).

23