CAPITOLUL 4

SUBSTANŢE ANTISEPTICE ŞI DEZINFECTANTE

Compuşi cu acţiune dezinfectantă sunt acele substanţe care au tendinţa de a distruge prin acţiunea lor bactericidă, puternică,
formele de viaţă(bacterii şi ciuperci) aflate pe diferite obiecte, duşumele, pereţi, diverse ustensile, etc. Substanţelor antiseptice li se
atribuie o acţiune asupra ţesuturilor vii contaminate.
Blocarea unui lanţ enzimatic atrage după sine suspendarea unor funcţii de importanţă vitală pentru microorganisme, ceea ce
determină acţiunea bacteriostatică sau bactericidă.
Un antiseptic sau un dezinfectant poate acţiona printr-unul sau mai multe din următoarele mecanisme:
- inhibiţie enzimatică prin denaturarea proteinelor (alcooli, fenoli, aldehide) sau inactivarea grupelor tiolice (metale grele);
- interacţiune cu acizii nucleici (coloranţi acridinici, aldehide, agenţi oxidanţi, azotat de argint);
- acţiune la nivelul peretelui celular şi a membranei externe (glutaraldehida) sau a membranei celulare (bisfenoli, acizi organici,
coloranţi acridinici, detergenţi, fenoli, clorhexidină).
Aprecierea intensităţii acţiunii antiseptice se face prin determinarea CMI (concentraţie minimă inhibitorie) sau prin det.
indicelui fenolic (raportul dintre acţiunea antibacteriană a substanţei respective şi cea a fenolului).
Un bun antiseptic trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să aibă cel puţin efect bacteriostatic, preferabil bactericid;
- să aibă indice terapeutic mare;
- să afecteze un număr cât mai mare de germeni patogeni (spectru larg);
- să fie bine tolerat;
- să nu fie alergenic;
- să nu fie toxic;
- să aibă un efect rapid şi de lungădurată;
- să nu fie incompatibil cu alte substanţe administrate.
Un bun dezinfectant trebuie:
- să aibă acţiune bactericidă şi sporicidă cu spectru larg;
- să nu fie corosiv, să nu păteze şi să nu aibă miros respingător;
- să nu fie inactivat de resturi organice;
- să aibă un preţ de cost convenabil (se utilizeazăîn cantităţi mari).
În ceea ce priveşte sensibilitatea agentului patogen la antiseptice şi dezinfectante, aceasta descreşte în ordinea următoare:
coci Gram pozitivi, coci Gram negativi, bacili Gram pozitivi, bacili Gram negativi, micobacterii, fungi, virusuri.
După cum în cursul acţiunii lor substanţele se descompun repede sau în timp, antisepticele şi dezinfectantele se împart în
nestabile şi stabile.
Antisepticele şi dezinfectantele se clasificăastfel:
A. Antiseptice şi dezinfectante nestabile
- oxidante - directe – peroxizi, permanganat de potasiu
- indirecte - clorul şi derivaţii săi
- iodul şi derivaţii săi
- reducătoare: formolul, metenamina
B. Antiseptice şi dezinfectante stabile
- acizii
- alcalii
- detergenţi : anionici, cationici, neionici
- săruri ale metalelor grele (derivaţi ai mercurului, argintului, cuprului, etc.)
C. Antiseptice şi dezinfectante organice
- alcoolii
- fenolii
- gudroanele, Ihtiolul, Clorhexidina
- săruri cuaternare de amoniu
- substanţe colorante
- alte antiseptice şi dezinfectante
4.1. ANTISEPTICE SI DEZINFECTANTE NESTABILE
4.1.1. ANTISEPTICE ŞI DEZINFECTANTE NESTABILE OXIDANTE DIRECTE
1. Peroxizi şi alţi compuşi oxidanţi
Peroxizii şi compuşii care în contact cu ţesuturile eliberează oxigen în stare atomică au o bună acţiune antiseptică, fiind larg
folosiţi în terapeutică. Ei sunt bine suportaţi de ţesuturi, neiritanţi şi netoxici. Acţiunea se îndreaptă asupra structurilor sensibile la
oxigen, în special asupra grupărilor tiolice libere, blocând astfel o serie de procese metabolice esenţiale ale microorganismelor.
Peroxidul de hidrogen (Apa oxigenată). Lichid cu aspect siropos, incolor atunci când este privit în strat subţire, colorat în albastru în
strat mai gros, cu miros caracteristic, asemănător cu cel al ozonului.
Descompunerea apei oxigenate este favorizată de prezenţa catalizatorilor. În sistem eterogen, catalizatorii de descompunere
sunt metalele în particule foarte fine, particule de praf, combinaţii ale metalelor în stare coloidală, substanţe tensioactive. În general,
descompunerea este cu atât mai accentuată, cu cât catalizatorul este mai fin dispersat. În sistem omogen, catalizatorii principali sunt :
ionii de hidroxid, ionii metalelor grele şi în special unii fermenţi din grupul catalazelor prezenţi în toate ţesuturile animale şi vegetale.
Sub influenţa acestor catalaze din ţesuturi, apa oxigenată se descompune, eliberând oxigen atomic, responsabil de acţiunea antiseptică
a produsului. Din punct de vedere chimic, apa oxigenatăse comportăatât ca oxidant, cât şi ca reductor, în funcţie de condiţii şi de
partenerul de reacţie. Datorită caracterului acid, apa oxigenată poate forma săruri denumite hidroperoxizi, de tipul Me(I)OOH sau
peroxizi de tipul Me2 (I)O2.
 Farmacopeea Română, ediţia a X-a, prevede numai monografia Solutia hidrogeni peroxydi concentrata, denumită şi
perhidrol, care are o concentraţie de 30% peroxid de hidrogen, iar prin descompunere eliberează100 volume oxigen ; apa oxigenată
este soluţia diluată, neoficinală, care conţine 3 % peroxid hidrogen şi degajă prin descompunere 10 volume de oxigen.
Întrucât apa oxigenată este un compus care se descompune uşor, conservarea ei trebuie făcută astfel încât să se elimine
factorii care favorizează descompunerea. În primul rând se va evita influenţa luminii şi a temperaturii. De asemenea, se vor folosi
recipiente de sticlă cu pereţii netezi, eventual parafinaţi, întrucât asperităţile favorizează descompunerea.
Peroxidul de hidrogen se foloseşte sub formă de soluţii diluate, de obicei 3 %, ca antiseptic extern pentru plăgi. Este foarte
bine tolerat de ţesuturi şi în plus are o slabă acţiune hemostatică locală.
Peroxidul de sodiu. Compus solid sau granule alb-gălbui, solubil 10% în apă la 20˚C, formând soluţii puternic alcaline.
Poate forma hidraţi cristalini, dintre care cel mai important este ostohidratul, care conţine 20,14% oxigen activ. Peroxidul de sodiu,
numit şi oxilită, este folosit la primenirea aerului în spaţii închise şi supraaglomerate, la reţinerea oxidului de carbon, precum şi la
măştile antigaz.
2. Permanganatul de potasiu (Kalium permanganicum, Kalii permanganas).
Substanţă oficinală cristalină, anhidră, formând cristale prismatice, izomorfe cu ale percloratului de potasiu, de culoare violet
închis, cu reflexe metalice, stabile în aer. Este solubil în apă, dând soluţii puternic colorate în violet. Este un oxidant, a cărui acţiune
este dependentă de pH-ul mediului. În mediu puternic acid este un oxidant energic :
MnO-4 + 8H+ + 5e →Mn2+ + 4H2O
În mediu neutru slab acid sau slab alcalin, acţiunea oxidantă este mai slabă, Mn+7 trecând în Mn+4 prin primirea a trei electroni:
MnO-4 + 3e + 2H2O →MnO2 + HHO
În mediu puternic alcalin, primeşte un singur electron, trecând în ion manganic:
MnO-4 + 1e →MnO2-4
Permanganatul de potasiu este un bun antiseptic în soluţii diluate (10-3 – 10-4). Este un antiseptic puternic, neiritant şi netoxic. Poate
fi folosit sub formă de soluţii diluate şi pentru antisepsia mucoaselor, fiind bine tolerat; colorează însă ţesuturile şi îmbrăcămintea. În
practică, se utilizează soluţiile 0,3 – 2 ‰ ca antiseptice, dezodorizante, astringente, mai ales sub formăde irigaţii (dupărabotaj, în
stomatite, faringite, plăgi, etc.). Nu se foloseşte pentru dezinfecţia instrumentelor (care îşi pierd luciul în urma oxidării lor). În
concentraţie de 2–4% se recomandăîn arsuri, sub formă de comprese sau badijonări.
Intern, soluţiile 1–2% în doze de 100 – 300 ml la animalele mari şi 20 – 40 ml la animalele mici, se recomandăîn intoxicaţii cu
morfină; barbiturice, fosfor, iar în soluţie de 1‰ ca antiseptic gastrointestinal. Toxicitatea substanţei este redusă.
3. Virkon S. (Slovenia) este un preparat ce conţine compuşi peroxidici, surfactant, acizi organici şi un tampon anorganic. Produsul are
un puternic efect oxidant bazat pe sistemul tampon acid şi pe surfactant. Datorităprofilului său de înaltăsiguranţăşi ariei foarte întinse
de acţiune biocidă, Virkon S se poate folosi :
- pentru igienizare şi dezinfectarea simultanăîn clinici, dispensare, laboratoare, pentru echipamente, sticlărie, instrumentar;
- pentru igienizarea şi dezinfecţia suprafeţelor echipamentului, accesoriilor, în fermele de animale.
Se folosesc concentraţiile de 1% - 2% -> solubilizarea a 1-2 plicuri (50 g) în 5 litri de apă călduţă. Dacă se respectă prescripţiile,
produsul nu irită, nu corodează, nu pătează şi în acelaşi timp printr-o singură manoperă preîntâmpină răspândirea infecţiei.

4.1.2. ANTISEPTICE ŞI DEZINFECTANTE NESTABILE OXIDANTE INDIRECTE

În grupa halogenilor şi compuşilor halogenaţi sunt cuprinse substanţe cu puternicăacţiune antiseptică, bactericidă, folosite pe
scarălargăpentru dezinfecţia apei, a locurilor aglomerate şi mai puţin la nivelul organismului. Faptul căse pot obţine relativ uşor şi în
cantităţi industriale, a contribuit la larga lor folosire în practică.
Acţiunea lor antiseptică se datorează unui dublu caracter chimic: oxidant şi halogenant. Oxigenul atomic eliberat acţionează
asupra structurilor sensibile la acţiunea oxidantă, în special asupra grupărilor tiolice libere ale enzimelor şi ale altor grupări,
producând perturbări în funcţionarea normală a organismului. Datorită celui de-al doilea caracter chimic, aceste substanţe denaturează
proteinele protoplasmatice prin halogenarea legăturilor amidice prezente în molecula lor. Compuşii anorganici, în care halogenul are
valenţă pozitivă, sunt nestabili fiind endotermici, ceea ce explică în bună parte caracterul oxidant şi halogenat şi deci acţiunea
antiseptică.
Clorul şi derivaţii săi
1. Clorul. Gaz gălbui-verzui, cu miros înţepător, sufocant, mai greu decât aerul, având densitatea 1,57, solubil în apă(3 :1), soluţia
saturatăfiind cunoscutăsub numele de apă de clor. Se lichefiazăuşor la temperatura obişnuităşi la presiunea de 6,6 atmosfere. Este
folosit pentru sterilizarea apei potabile, mai ales în centrele aglomerate, întrucât este bactericid energic, având coeficientul fenolic 150
– 300. Acţiunea sa antiseptică cuprinde un spectru larg, fiind activ asupra bacteriilor, virusurilor, protozoarelor. Este toxic, producând
edem pulmonar şi acidoză. Concentraţia maximă admisă în atmosferă este de 0,001 mg/litru aer. Sub formăde apă de clor (cu 0,3 – 0,5
% halogen) s-ar putea întrebuinţa pentru acţiunea antiseptică şi dezodorizantăîn chirurgie.
2. Hipocloritul de calciu (Calcii hypocloritis) se găseşte sub formă de var cloros sau clorură de var. Compusul neomogen din punct
de vedere chimic, se admite că este un amestec de hipoclorit de calciu şi cantităţi mici de clorurăde calciu.
Formula admisă este CaOCl2. Prin descompunere, eliberează repede clorul, fiind de aceea puternic alcalin, iritant, cu acţiune
de scurtă durată. Este un produs solid, alb sau alb-cenuşiu, cu gust arzător şi miros puternic de clor. Conţine 25 – 35 % clor activ.
Produsul tehnic este parţial solubil în apă. Este higroscopic şi sub influenţa luminii se descompune. Pentru a acţiona, clorura
de var are nevoie de umezeală şi lucrează ca oxidant şi clorurant mai ales în mediu acid. Se descompune în prezenţa dioxidului de
carbon, eliberând clor gazos.
Este un dezinfectant puternic şi dezodorizant. Deşi pătrunde în substrat, totuşi trebuie săstea în contact cu suprafaţa de
dezinfectat 1 – 3 ore. Se utilizeazăca dezinfectant şi dezodorizant pentru curţi, grajduri, boxe, gunoi, vagoane, excrete, etc. Se
foloseşte sub formăde suspensii 20 – 25 % sau per se 1 – 2,5 kg var cloros/m2, locurile de aplicare umectându-se; de asemenea, se
folosesc soluţiile 5 %, 1 litru/m3 (cu stropitoarea); pulberea se împrăştie cu lopata. S-au obţinut bune rezultate în bacterioze şi în unele
viroze. Adăposturile dezinfectate se aerisesc bine câteva zile, dupădezinfecţie, pentru a se evita apariţia iritaţiei mucoaselor animalelor
şi intoxicaţiile. Mirosul de clor se transmite cărnii.
3. Hipocloritul de sodiu. În stare cristalină se găseşte numai sub formăde hidraţi, dintre care cei mai stabili sunt penta- şi
hexahidratul, compuşi alb-gălbui, cu miros puternic de clor, puţin stabili, descompunându-se uşor ; sunt solubili în apă. Prin
descompunerea în prezenţa luminii eliberează oxigenul atomic, având astfel acţiune oxidantă. Sub acţiunea acizilor eliberează clorul,
astfel explicându-se acţiunea clorurantă a hipocloritului de sodiu.
Se utilizează în soluţii diluate ca antiseptic al plăgilor. Hipocloritul de sodiu în concentraţie de 25 % se diluează1 ml/1000 ml apă cu
care se face dezinfecţia lăptăriilor, a bidoanelor de lapte. Farmacopeea Română, ediţia a VII-a prevedea soluţia de hipoclorit de sodiu
(soluţie Dakin) care trebuie săconţină între 0,43-0,51 % clor activ. Se obţine prin reacţia dintre clorura de var, carbonatul neutru şi
carbonatul acid de sodiu. În afarăde acţiunea antisepticăla nivelul plăgilor, hipocloritul de sodiu are şi o uşoară acţiune iritantă asupra
ţesuturilor, lizează ţesutul necrozat şi cheagurile sanguine, curăţând plăgile.
4. Hipocloritul de potasiu (KClO). În soluţie 5 – 10 % se numeşte apa de Javel. Se întrebuinţează ca dezinfectant.
5. Cloraminele. În aceastăgrupă, studiatăşi sintetizatăde Dakin, sunt cuprinşi derivaţii unor compuşi organici azotaţi, cum sunt
aminele, amidele, sulfonamidele, imidele şi iminele, clorurate la azot. Clorul poate înlocui un singur atom de hidrogen, obţinându-se
monocloraminele :
R-NH-Cl ; R-CO—NHCl ; 3/R-SO2NHClCO
R NCl; R-CH = NClCO
Atunci când clorul înlocuieşte ambii atomi de hidrogen, se obţin cloraminele: R – SO2 – NCl2
Datorită introducerii în moleculă a atomului de clor, cu caracter electronegativ şi deci cu efect -1, precum şi datorită
prezenţei grupărilor atrăgătoare de electroni (-CO şi –SO2) la derivaţii cloruraţi ai amidelor, imidelor şi sulfonamidelor, se crează un
deficit de electroni în jurul azotului, ceea ce face ca hidrogenul să devină labil. Din acest motiv poate fi înlocuit cu metale alcaline,
ceea ce permite ca, în practică, să se utilizeze şi sărurile de sodiu, care au avantajul solubilităţii lor în apă. În soluţie apoasă,
cloraminele hidrolizeazăcu formare de acid hipocloros sau hipoclorit alcalin, responsabil de acţiunea antiseptică.
a. Cloramina B –Bezensulfon cloramide, care se foloseşte sub formă de sare de sodiu, o pulbere cristalină, albă sau uşor
gălbuie cu gust neplăcut şi miros puternic de clor. Produsul oficinal este cristalizat cu 1,5 molecule de apăşi conţine 25 – 29 % clor
activ. Sunt comprimate a 0,5 g care se utilizează extern în soluţii de 0,5 – 1 % ca dezinfectante pentru lenjerie, ustensile de cauciuc,
săli de operaţie, în soluţie de 0,5 % pentru mâini şi instrumentar chirurgical şi în soluţii 0,1 – 0,3 % pentru mucoase, plăgi, şi cavităţi
naturale; pentru dezinfecţia apei – un comprimat/100 litri.
b. Cloramina T – P- toluensulfoncloramida, o pulbere albă, solubilă în apă (1:10), destul de stabilă. P.t. = 150oC. Produsul
tehnic conţine 13 % clor activ. Are însuşiri identice cu ale Cloraminei B, fiind un bun antiseptic, dar inferior compusului precedent,
prezentând însă avantajul de a fi solubilăîn apă.
c. Dicloramina T – P – toluensulfondicloramid, pulbere albă, bun antiseptic, cu o utilizare mai restrânsă datorită
insolubilităţii sale în apă.
d. Halazona – Acid p(N.N. diclorosulfamil), o substanţă cristalină, cu miros puternic de clor, greu solubilă în apă. Este un
foarte bun antiseptic, folosit în special în dezinfecţia apei de băut. Acţiunea sa este accentuată de funcţia carboxil, ştiut fiind că
acţiunea antiseptică a cloraminelor este mai evidentă la pH acid. Adăugarea de 4 mg halazonăla 1 litru de apă produce sterilizarea
acesteia în 30 minute. A fost utilizatăîn acest scop în timpul celui de-al doilea război mondial.
e. Azacloramida(D.C.I.)- Cloroazodina, substanţă solidă de culoare galben-portocalie solubilă în apă. Este utilizată în soluţii
apoase ca antiseptic, pentru spălarea rănilor şi pentru antisepsia mucoaselor, în special vezicale şi uretrale.
f. Doctinul – 1,3 diclor – 5,5 – dimetilhidantoina, - un produs solid de culoare albă, solubil în apă, obţinut prin clorurarea în
soluţie apoasă a 5,5 – dimetilhidantoinei. Produsul are o bună acţiune antiseptică, fiind folosit ca înlocuitor al cloraminelor.
Iodul şi derivaţii săi
1. Iodul. Cristale mari romboedrice, de culoare violacee cenuşie, cu luciu metalic, miros caracteristic şi persistent. Sublimeazăchiar la
temperaturăobişnuită, emiţând vapori violeţi foarte grei şi iritanţi pentru mucoasele respiratorii. Solubilitatea în apăeste foarte mică,
formând soluţii colorate în galben - apa de iod. Este foarte solubil în solvenţii organici: alcool, cloroform, eter, sulfurăde carbon,
benzen; este oficinal. Soluţiile de iod în solvenţi organici sunt colorate în brun, atunci când solventul are oxigen în moleculă, şi în
violet când solventul nu are oxigen în moleculă. Iodul este un antimicrobian cu spectru larg. Distruge formele vegetative, mai lent
sporii, apoi virusurile, multe forme de ciuperci, ectoparaziţi şi helminţi. Pătrunde în timp, dar bine, în profunzimea ţesuturilor,
substanţele organice – în cazul concentraţiilor uzuale de iod – nemodificându-i practic eficacitatea antiseptică; numai în exces poate
determina arsuri, iar la alergici eventuale erupţii generalizate, cu febră. Se şi absoarbe, mai ales de la nivelul leziunilor, dând
intoxicaţii numite iodism.
2. Tinctura de iod – Solutio iodi spirituosa – întrucât este o soluţie alcoolică de iod-iodurat, denumirea de tincturăfiind improprie.
Oficinalăeste cea formatădin iod 2 g, iodurăde potasiu 3 g şi q.s. ad. 100 ml alcool de 50C. Se prezintăca o soluţie brună, limpede, cu
miros de iod şi alcool, care se păstreazăîn sticle incolore. Se utilizeazăpentru dezinfecţia câmpului operator, ca rubefiant în jurul
plăgilor, ca antivomitiv preventiv (câteva picături într-o lingurăde apăla câine înainte de administrarea unor medicamente care au
efect secundar vomitiv). Atacăinstrumentele şi păteazătextilele.
Mai existăşi tinctura de iod concentrată, neoficinală, formatădin 6,5 g iod, 2,5 g iodurăde potasiu şi q.s. ad 100 alcool de 90C.
Aceasta dărezultate bune în tratamentul tricofiţiei sau favusului, a abceselor actinomicotice vidate, în urma pensulaţiilor.
Tincturii de iod i se poate adăuga gaiacol 5 – 10 %, întrebuinţându-se ca revulsiv şi analgezic în laringo-faringite (pensulaţii aplicate
extern, în regiunea laringo-faringiană), în tendinite.
3. Soluţia Lugol este o soluţie apoasăiod-ioduratăpreparatădin iod 1 g, iodurăde potasiu 2 g şi apăq.s. ad.100 ml; aceasta se
dilueazăde zece ori şi se poate întrebuinţa fie ca antiseptic uterin, fie ca antihelmintic în dictiocauloză, metastrongilozăsau ca
antiparazitar faţăde larvele dipterului Thelasia rhodesi. În dictiocaulozăse poate injecta intratraheal (soluţia diluată), călduţă, între
douăinele traheale, în doze de 10 – 20 ml la oi adulte, 10 ml la tineretul ovin de 1 an, 5 – 8 ml la mieii sub 1 an, 50 – 70 ml la viţeii de
6 – 12 luni şi 20 – 50 ml la cei de 2 – 6 luni. În telaziozăse fac irigaţii cu soluţie Lugol, având iod 0,5 %o, de 2 – 3 ori pe zi. Ca
antidot în intoxicaţia cu alcaloizi se recomandăsoluţia Lugol din 0,5 g iod, 1 g iodurăde potasiu şi q.s. ad. 1000 ml apă.
Iodul se mai întrebuinţeazăşi ca benzinăiodată2 – 10%o pentru dezinfecţia câmpului operator şi degresarea pielii; glicerina iodatăîn
stomatitele pseudomembranoase; unguente iodate 20 – 40 %, ca vezicători, sau 1 – 2 % ca rezolutive.
4. Iodura de potasiu (Kalii iodidum). Cristale albe, fărămiros, cu gust sărat,
puţin amar. Substanţa este solubilăîn apă1/0,7. Se conservăîn vase colorate (astfel se
coloreazădatorităeliberării iodului). Este medicament oficinal.
Se absoarbe uşor din tubul digestiv, punând în libertate iodul, acidul iodhidric
şi alţi compuşi la nivelul focarelor inflamatorii (unde existăpH acid).
Iodura de potasiu are importanţăpentru prepararea soluţiilor de iod, dar şi
pentru utilizarea ei în actinobaciloză(mai puţin în botriomicoză), per os, 2 g/100 kg
pro die, zilnic, 8 – 14 zile, pânăla instalarea fenomenelor de iodism; dupăo
întrerupere de câteva zile, tratamentul se reia; pe cale intravenoasă, mai puţin
recomandată, se înjecteazăîn dozăde 1 g/100 kg în soluţie de 10 %. Se mai
recomandăca expectorant şi rezolutiv, în inflamaţiile cronice şi pentru
permeabilizarea ţesuturilor sclerozate din jurul unor leziuni unde trebuie săajungăalte
medicamente (de exemplu chimioterapice care altfel nu pot pătrunde), apoi în unele
tulburări circulatorii, arterioscleroza, etc., în doze de 2 – 10 g la animalele mari, 0,5 –
2 g la animalele mijlocii şi 0,2 – 1 g la câini.
5. Iodura de sodiu (Natrii iodidum). Substanţăoficinalăasemănătoare cu
precedenta. Este mai tolerabilăpe cale intravenoasă, de aceea fiind mai des folosităîn
tratamentul actinobacilozei, în soluţie 10 %, în doze ceva mai mari decât cele de la
iodura de potasiu. În comerţse găsesc fiole a 10 ml 10 %.
6. Iodoformul (triiodmetan). Este un compus organic al iodului, fiind o
pulbere cristalinăde culoare galbenă, cu miros pătrunzător caracteristic, practic
insolubilăîn apă, solubilăîn alcool, eter, sulfurăde carbon, cloroform. Este un
compus puţin stabil, descompunându-se uşor, mai cu seamăsub influenţa luminii.
Per se, in vitro, iodoformul nu are calităţi antimicrobiene, dar la nivelul
plăgilor, ulcerelor, etc., se descompune treptat şi lent în câteva zile, eliberând mici
cantităţi de iod care acţioneazăca antiseptic de durată. Asupra plăgilor, iodoformul
este şi stimulant al cicatrizării, dezodorizant, analgezic, sicativ şi astringent, nefiind
iritant. Pentru aceste calităţi, medicamentul se întrebuinţeazăîn chirurgie sub formăde
eter iodoformat, în concentraţii de 10 – 15 %; în urma aspersiunii, eterul se evaporă
şi rămâne un strat subţire de iodoform depus prin toate anfractuozităţile leziunilor. De
asemenea, intrăîn compoziţia unor preparate antiseptice, cum este pasta iodoformată,
folosite în stomatologie. Are dezavantajul mirosului său neplăcut, pătrunzător şi
persistent, pe care îl comunicăcărnii şi laptelui.
Preparate cu iodoform
a. Cicatrisol - este o soluţie antisepticăşi dezinfectantăcare are în compoziţie
fenol, tanin, iodoform şi violet de gentiană, în flacoane de 20, 50 şi 100 ml.
b. Metroguard - este o soluţie cu acţiune dezinfectantăşi cicatrizantăcare
conţine: violet de gentiana 1 %, fenol 2 %, tanin 4 %, iodoform 3 % şi 5 ml glicerină
în 100 ml alcool izopropilic. Se foloseşte sub formăde soluţie apoasă10 % pe cale
intrauterină.
88
c. Pododermin - este un unguent ce conţine 10 % iodoform, 3 %
oxitetraciclină, 1 % nitrofuran, 1 % acid salicilic, 6 % bismut subnitric.
7. Iodoforii - sunt combinaţii ale iodului cu un detergent de unde şi numele de
phoros - purtător, adicădetergentul este purtător al iodului. Nu au acţiune iritantăşi nu
pătează. Posedăun efect bactericid care se instaleazărapid şi este de lungădurată,
întrucât iodul existăîn iodofor atât sub formăliberă, cât şi legată.
Iodoforii sunt derivaţi ai iodului cu acţiune dezinfectantă. Sunt reprezentaţi ca
soluţii de iod în tensioactivi neionici de tipul polietilenglicolului, proprilenglicolului,
etc. Tensioactivii măresc solubilitatea iodului în apăpânăla 27 %. Nu sunt iritanţi sau
corosivi la concentraţiile uzuale. Posedăacţiune dezinfectantăşi penetrabilitate mai
puternicădecât a celorlalte soluţii de iod în aceiaşi concentraţie. Au acţiune
bactericidăfaţăde Gram-pozitivi, Gram-negativi şi chiar faţăde virusuri. Se cunosc
mai multe preparate, dintre care se amintesc Wescodyne, Decasept, Septozol.
Preparate comerciale
a. Mediodine solution: soluţie antisepticăce conţine complex iod-nonifenol
polietoxilat echivalent cu iod liber 0,5 % folosităpentru pregătirea câmpului operator,
antiseptic al plăgilor superficiale şi a al mucoaselor, pentru prevenirea infecţiilor postoperatorii.
b. Mediodine scrunb: săpun lichid chirurgical ce conţine iod-nonifenol
polietoxilat echivalent cu iod liber 0,75 %.
c. Septorom, soluţie de iod şi agent neionic în flacoane de 20 ml, 50 ml, 100
ml, 250 ml şi 1 l, folosităpentru dezinfecţia adăposturilor, incubatoarelor, mijloacelor
de transport şi echipamentului de protecţie.
d. Septozol - este o soluţie brunăcu miros caracteristic care conţine iod,
nonifenol, polietoxilat, alcool izopropilic, apădistilată. Se prezintăsub formăde
flacoane a 50 ml. Este activ faţăde bacterii, virusuri şi ciuperci. Se dilueazăîn
momentul utilizării şi se aplicăprin pulverizare. Se foloseşte ca dezinfectant pentru
adăposturi, vehicule, incubatoare.
e. Iod-Povidona 10 %, soluţie apoasăde culoare brună, echivalent cu 1 % iod
activ, este iodofor foarte activ şi cu mare putere de pătrundere având efect bactericid
şi fungicid. Se utilizeazăsub formăde soluţie 10 % pentru curăţarea rănilor şi a
micozelor dermice, în tratamentul candidozei şi trichomonozei vaginale; soluţia 7,5 %
se utilizeazăpentru spălarea preoperatorie, iar soluţia 1 % preventiv în infecţiile orale.
În cantitate de 100 ml la 200 l apăse foloseşte pentru dezinfecţia apei de băut.
Povidona (polivinil-pirolidona) este un compus iodoforat de culoare brună,
având concentraţia comercialăde 10% şi un miros caracteristic.
Povidonele iodate se utilizeazăîn chirurgie, precum şi pentru igiena mamelei
în diferite asocieri cu alte substanţe topice, precum şi glicerina şi lanolinăca
emolienţi.
Ca preparate comerciale din aceastăcategorie, amintim: Aerodine, Betadine,
Efodine, Isodine, Iodoskin, Povidone. O singurăaplicare de povidonăiodată10%
asigurăo protecţie bacterianăeficientăde 6-8 ore (soluţiile rămân active pânăla
decolorarea lor).
89
În concentraţie de 10% sunt eficiente în dermatomicoze şi trichomonoză
vaginală, soluţiile 5% sunt eficiente pentru pregătirea preoperatorie, iar soluţiile 1%
pot fi folosite preventiv în infecţii locale.
Se pot folosi şi pentru dezinfectarea apei în cantitate de 100 ml la 200 l apă.
Iodoforii în general, prezintăavantajul cănu au miros, nu sunt toxici, nu sunt
iritanţi, au efect moderat întrucât nu elibereazăiodul, ci acţioneazăprin molecula
întreagă.
f. Sanajod (Italia) conţine pentru 1 kg: 23 g iod activ, eter polioxietilenic de
nonafenol şi polioxietilenpolioxipropilenglicol 190 g, acid fosforic 65 g şi adjuvanţi
ad 1000 g. Este un iodofor cu acţiune dezinfectantă, dezodorizantăşi detergent folosit
la dezinfecţia sălilor de operaţie, spitalelor, şcolilor, cantinelor, vagoanelor, sticlăriei,
materialelor de laborator, apei din piscine în concentraţie de 0,05 – 1 %. Se prezintă
sub formăde canistre de 10 kg.
8. Yatren (Iodisept) este o pulbere galbenă, insolubilăîn apăşi alcool. Se
solubilizeazăîn prezenţa carbonatului de sodiu sau ca sare sodică.
Este un bacteriostatic de uz intern foarte eficace în concentraţie de 3% sau se
poate folosi ca stimulent nespecific.
9. Kliochinol (Vioform, Cifoform) se prezintăca o pulbere galben-brună,
foarte puţin solubilăîn apă. Are efect antiseptic puternic şi este bactericid foarte bun
asupra bacteriilor gram-negative. Este folosit ca antiseptic intestinal.
10. Mexaform este o combinaţie între Diochinol, Entobex şi Antrenil. Este un
bun antibacterian, digestiv, antiparazitar, antispastic.
4.1.3. ANTISEPTICE ŞI DEZINFECTANTE REDUCĂTOARE
1. Formaldehidă (Metanal) - este un gaz incolor, înţepător, solubil în apăşi
alcool şi se păstreazăla Separanda.
Soluţia oficinală40% se numeşte formol sau formalinăşi este un lichid
limpede, incolor, cu miros înţepător. Nu se recomandăconservarea la temperaturi sub
10°C deoarece polimerizeazăşi devine aproape inactiv. Efectul antimicrobian este
direct proporţional cu creşterea temperaturii la concentraţii moderate (1-4%).
Sub influenţa oxigenului în medii alcaline, formaldehida se transformăuşor în
acid formic, fiind un agent puternic reducător care se combinăreversibil cu grupările –
NH2 ale proteinelor bacteriene (albumine, gelatină), pe care le precipită.
Astfel, sub acţiunea formolului, bacteriile şi toxinele sunt denaturate dar îşi
păstreazăputerea antigenică, fenomen pe care se bazeazăfolosirea ca adjuvant la
prepararea vaccinurilor.
Formolul este incompatibil cu: amoniacul, tanin, fier, cupru, argint, iod,
permanganat de potasiu, apăoxigenată.
Formaldehida în soluţii este puternic bactericidă, nu atacătextilele, plasticul şi
metalele, nu este decoloratăşi nici intens toxică.
Se folosesc soluţii de 1-4% pentru dezinfecţii în boli precum: febra aftoasă,
pesta porcină, turbare, rujet, variola ovinelor, agalaxia contagioasă.
90
În concentraţii de 3% se asociazăcu 3% hidroxid de sodiu sub formăde
aspersări, folosindu-se 1 litru/m2.
Sub formăde vapori, acţioneazăiritant, mai ales la nivelul mucoaselor.
Soluţiile diluate posedăacţiune iritantăasupra tegumentelor, dupăce, în
prealabil, a avut acţiune uşor astringentă. Acest efect este datorat deshidratării
ţesuturilor şi diminuării secreţiilor glandulare.
În anumite situaţii se pot folosi şi soluţii mai concentrate(5%) în pesta aviară
sau pentru formolizarea penelor.
Pentru dezinfectarea incubatoarelor se poate apela la fumigaţii, printr-o reacţie
de oxidoreducere între permanganatul de potasiu şi formaldehidă, în urma căreia se va
produce formaldehidăgazoasă, printr-o reacţie exotermă.
Soluţiile 4% pot fi utilizate şi la întărirea pernuţelor plantare la ogarii de curse.
Formolul se mai poate utiliza ca antifermentescibil, în papilomatoză, colici şi
toxiemii (2-18%) şi pentru conservarea pieselor anatomice şi histologice (10%).
2. Paraformaldehida se condiţioneazăsub formăde comprimate de 1g. Prin
încălzirea acestora, în prezenţa umidităţii, se elibereazăformaldehida.
Sunt necesare 3 comprimate pentru 1 m3 de spaţiu.
3. Glutaraldehida este un produs mai puţin iritant pentru piele şi mucoase,
posedăacţiune bactericidăla concentraţii de 0,4%, antifungicăla concentraţii de 0,5%
şi virulicidăla concentraţii de 1%.
Activitatea glutaraldehidei este amplificatăprin asocierea cu agenţi cuaternari
şi rămâne neschimbatăîn prezenţa proteinelor.
Se considerăcăprezintăactivitate maximăla concentraţia de 2% la pH-ul 7,5-
8,5.
Se foloseşte la sterilizarea instrumentarului: endoscoape, termometre,
echipamente din material plastic sau cauciuc ce nu pot fi sterilizate prin metode
termice.
Exemple de preparate comerciale care conţin glutaraldehidă: Aseptol 2000,
Buraton 10F, Indicin T, Remanol-Plus, Sogeval etc.
4. Urotropina (Metenamina, Methenaminum). Se obţine din aldehida
formicăcu amoniac. Este o substanţăoficinală, pulbere albă, inodoră, dulce-amară,
care sublimeazăprin încălzire. Ca atare, nu are acţiune antimicrobianăşi nici iritantă
asupra ţesuturilor, dar în mediu acid se descompune în formaldehida şi amoniac
(metaboliţi activi). Administratăper os se descompune în parte în stomac, pe care-l
irităprin compuşii generaţi. Din intestin se absoarbe şi la nivelul mediilor acide o
parte se descompune, altăparte eliminându-se dupăo jumătate de orăprin rinichi,
acţionând ca antiseptic, uşor iritant şi diuretic, timp de 6 – 12 ore.
Metenamina se recomandăper os, intramuscular, subcutanat, intravenos, în
pielite, cistite, anazarcă, soluţiile folosite fiind de 20 - 40 % în dozele: 5 - 20 g la
animalele mari, 2 - 5 g la animalele mijlocii, 0,5 – 2 g la câini şi 0,4 - 1 g/kg la păsări.
91
4.2. ANTISEPTICE ŞI DEZINFECTANTE STABILE
4.2.1. ACIZII
Intensitatea acţiunii lor dezinfectante este proporţionalăcu gradul de disociere.
Unii acizi anorganici disociazămai bine (acidul azotic, acidul sulfuric), alţii mediocru
( acidul fosforic, acidul fluorhidric), iar alţii slab (acidul boric, acidul carbonic). Acizii
pot fi astringenţi, iritanţi şi caustici. Mai sunt şi antifungici, iar per os
antifermentescibili.
1. Acidul acetic (Acidum aceticum, CH3-COOH). Lichid limpede cu miros
înţepător caracteristic. În concentraţie de 96 % substanţăactivăeste oficinal şi se
păstreazăla Separanda. Oficinal este şi cel cu concentraţia de 28 – 32 %, un lichid cu
miros de oţet. Oţetul (Acetum) este neoficial şi conţine 6 – 9 % acid acetic. În soluţie 1
% acidul acetic posedăacţiune antiseptică, astringentă, antifermentescibilăşi
eupeptică; este bactericid, insecticid, iritant şi chiar agent antiinflamator, la 2 – 3 %
acţioneazămoderat cheratolitic, iar la concentraţii mai mari produce efect caustic. Se
utilizeazăca antiseptic, astringent şi antiflogistic sub formăde comprese 0,5 – 2 %, ca
antizimotic, antiputrid, digestiv şi antidot în intoxicaţii cu alcalii, în soluţie de 0,5 – 1
%, dozele fiind de 200 – 1000 ml la animalele mari.
2. Acidul clorhidric (Acidum hydrocloricum, HCl). Lichid limpede cu 35-
38 % HCl gazos, incolor, fumegând. Se păstreazăla Separanda. Este oficinal, ca şi
acidul clorhidric diluat 10 %.
Acidul clorhidric este bactericid şi sporicid. Se întrebuinţeazăpentru
dezinfecţia gunoaielor şi a pieilor brute infectate cu antrax, în soluţie 2 % cu adaos de
clorurăde sodiu 10 % la temperatura de 20 – 30 0 C, timp de 40 ore sau la 400 C timp
de 9 ore.
Mai posedăşi acţiune eupepticăîn soluţii de 0,1 – 0,5 %, în doze de 10 – 30 g
la animale mari, 1 – 5 g la animale mijlocii şi 0,1 – 0,5 g la animalele mici.
3. Acidul sulfuric (Acidum sulfuricum, H2SO4). Lichid limpede, vâscos,
foarte avid de apă, foarte corosiv. Este un reactiv oficinal. Substanţele organice se
distrug în prezenţa lui. Se păstreazăla Separanda. Este util pentru dezinfecţia
gunoaielor, pardoselilor, grajdurilor, etc., în soluţii 4 – 5 %, uneori în amestec cu
fenol brut. Asupra sporilor de antrax acţioneazămai slab decât HCl.
4. Acidul lactic (Acidum lacticum, CH3-CHOH-COOH). Substanţă
oficinală, este de fapt un amestec de acid lactic cu acid lactil acetic. Este un lichid
siropos, slab gălbui, acru, cu miros vag particular. În funcţie de concentraţie poate fi
antiseptic, antifermentescibil, iritant. Se recomandăîn gastroenterite la viţei şi mânji,
diluat în mucilagii, 1 – 2 % în doze de 4–8 g. Are electivitate pentru ţesuturile
patologice, determinând asupra lor efect caustic.
5. Acidul benzoic (Acidum benzoicum, C6H5-COOH). Lamele albe,
mătăsoase, uşor aromatice cu gust acrişor şi iute. Este oficinal. Posedăproprietăţi
92
antiseptice, antifungice, antipruriginoase şi uşor antipiretice. Se recomandămai ales
ca substanţăconservantăpentru alimente şi medicamente.
6. Acidul boric - este o pulbere albăcare în prezenţa alcoolului arde cu flacără
verde. Se dizolvăîn apăpânăla o concentraţie de 4 %.
Se utilizeazăîn:
- oftalmologie - instilaţii 3 – 4 % în conjunctivite, blefarite, ulcere corneene;
- în stomatite sub formăde glicerinăboricată20 %;
- în afecţiuni cutanate - unguente 10 %;
- în ginecologie - spălături 3 – 4 %.
Nu se aplicăpe suprafeţe mari şi nu se administreazăper os întrucât este toxic.
Lacrisept – este o soluţie oftalmicăce conţine acid boric şi care se utilizeazăîn
oftalmologie pentru igiena ochiului.
7. Acidul salicilic – este o pulbere de culoare albă. Acţioneazăbactericid şi
fungicid prin inhibarea sintezei acidului pantotenic.
Se utilizeazăîn dermatomicoze, afecţiuni podale, eczeme infectate sub formă
de soluţii 1 – 5 %, unguente 10 %, pulberi compuse. Utilizat în concentraţii mari are
acţiune causticăşi cheratolitică.
Preparatul Clavusin se utilizeazăîn tratamentul bătăturilor la om şi conţine
acid salicilic 19,3 %, acid lactic 19,3 % şi acetonă.
Un alt preparat este produsul Crezogal – unguent care posedăacţiune
antisepticăşi cheratoliticăşi se recomandăîn pododermatităinfecţioasă. Se
îndepărteazăţesuturile mortificate iar apoi se aplicăunguentul pe toatăunghia iar
animalele tratate vor fi mutate pe un aşternut curat.
Otisept – este o soluţie ce conţine acid salicilic, acid benzoic şi acid lactic şi se
utilizeazăîn profilaxia şi tratamentul otitelor bacteriene.
Otto-cleans – este o soluţie în flacoane cu picurător ce conţine 2% acid salicilic
şi posedăacţiune cheratolitică, cheratoplastică, slab antiseptică, uşor caustică,
fiind utilizatăla curăţarea conductului auditiv extern la câini şi pisici aplicânduse
de 2 – 3 ori pe zi.
Ottosan soluţie otică – cu 3 % acid salicilic în excipient, flacoane de 50 şi 10 ml
pentru igiena urechii.
Preparatul, prin prezenţa acidului salicilic, are acţiune antisepticăşi
antipruriginoasă, având şi uşoare proprietăţi cheratolitice care îi permit desprinderea
crustelor şi curăţirea cerumenului fărăa irita mucoasa pavilionului urechii.
Se aplicăcâteva picături de soluţie în pavilionul urechii, pentru menţinerea
igienei urechii la câini şi pisici sau pentru tratamentul eczemelor sau otitelor externe.
Dupăcâteva minute, pavilionul urechii se curăţă.
Otosolv - este o soluţie cerumenoliticăce conţine 5 % xilen, 0,2 % timol, 0,1
% mentol şi 0,1 % acid salicilic folosităpentru igienizarea conductului auditiv intern
şi extern la câini şi pisici, precum şi pentru prevenirea şi tratamentul otitelor. Se aplică
1 – 2 ml soluţie de 1 – 2 ori pe săptămânăla nivelul conductului auditiv, apoi se face
masaj uşor pentru uşurarea scoaterii cerumenului lichefiat.
Mamosept – este un unguent ce conţine 0,4 % acid malic, 0,1 % acid salicilic
93
şi 0,02 % acid benzoic care are efect antiseptic şi se foloseşte în tratamentul infecţiilor
pielii, ugerului. Se aplicăîn strat subţire pe zonele afectate de 2 – 3 ori/zi timp de 3 –
5 zile.
8. Acidul picric – soluţia 1 % are efect bactericid, cheratoplastic, astringent şi
cicatrizant şi se foloseşte în tratamentul plăgilor mici, superficiale, precum şi în arsuri
la nivelul tegumentului
9. Acidul tricloracetic - se prezintăsub formăde cristale incolore, cu miros
înţepător, foarte caustice, solubile în apăşi alcool. Se diluează1/3 şi devine un caustic
blând ce coaguleazăproteinele tisulare. Se utilizeazăîn plăgi purulente umede, ulcere,
stomatite ulceroase, la cabaline în leziuni ale copitei, vaginite.
4.2.2. ALCALII
Alcaliile au importanţămult mai mare pentru medicina veterinarădecât acizii,
deoarece sunt dezinfectante puternice, inodore, uşor accesibile şi relativ ieftine.
Intensitatea acţiunii lor creşte o datăcu temperatura. Acţiunea dezinfectantăa
alcaliilor asupra ţesuturilor trebuie legatăde intensitatea disocierii. Alcaliile, în
concentraţii mici, de 0,3 – 1 %, nu sunt iritante pentru cutis, dar îl curăţăde murdării,
detritusuri, etc., totodată, epiderma se înmoaie şi devine permeabilăpentru alte
medicamente. În concentraţii mărite, alcaliile devin iritante şi chiar caustice. Asupra
mucoaselor, alcaliile lucreazămai intens, din care cauzăse vor folosi numai soluţiile
slabe în scopul fluidifierii mucusului din unele stări inflamatorii catarale. În general,
alcaliile dezinfectante se utilizeazăprin stropire, spălare, etc.
1. Hidroxidul de sodiu (Soda caustică, Natrii hydroxidum, NaOH) se
livreazăîn butoaie de metal. Este o masătranslucidă, delicvescentă, inodoră, foarte
caustică, solubilăîn apă1/1, iar la 1000C, 1/0,3. Manifestăincompatibilitate faţăde
acizi şi majoritatea sărurilor metalice. Se păstreazăîn locuri uscate, recipientele fiind
ermetic închise, întrucât cu dioxidul de carbon din aer trece în carbonat de sodiu.
În concentraţie de 1 %o este bacteriostatic, 1-4 % este bactericid şi sporicid,
mai ales soluţiile fierbinţi, acţionând şi în profunzimea substratului, 1 % este moderat
iritant pentru ţesuturi, 3 – 5 % este puternic iritant, iar 10% caustic.
Hidroxidul de sodiu posedăcalităţi dezinfectante apreciabile în viroze şi în
bacterioze. Se folosesc soluţiile fierbinţi 2 – 5 %, iarna adăugându-se clorurăde sodiu
5 – 10 % (pentru scăderea punctului crioscopic). Se poate adăuga şi hidroxid de
calciu 5 % pentru mărirea capacităţii dezinfectante. Pentru 1 m2 este necesar 1 litru
soluţie.
În vederea ecornării viţeilor în vârstăde 3 – 7 zile, se fricţioneazăcepurile
osoase timp de 20 – 30 secunde cu un creion special.
2. Hidroxidul de potasiu (Kalii hydroxidum, KOH). Substanţă
asemănătoare cu precedenta.
3. Hidroxidul de calciu (Calcii hxdroxidum, Ca(OH)2) se mai numeşte şi
var stins. Se prezintăsub formăde pulbere albă, amorfă, greu solubilăîn apă, avidăde
94
dioxid de carbon şi apă, trecând în carbonat de calciu (lipsit de proprietăţi
dezinfectante). Hidroxidul de calciu sau varul stins este mai intens bactericid decât
varul nestins, mai ales sub formăde suspensii apoase, mai puţin ca pulbere. Varul
stins este un dezinfectant ieftin, uşor de manipulat, asigurând şi estetica prin văruire.
Este de reţinut însăcăhidroxidul de calciu se utilizeazăca dezinfectant numai în
bacterioze, fiind activ în special faţăde formele vegetative pentru un timp de mai
multe zile; sporii se distrug abia după15-25 zile. Hidroxidul de calciu este şi
antiparazitar extern faţăde căpuşe şi păduchi, în cazul scabiei exercitând o acţiune
slabă. Se recomandăobişnuit pentru dezinfecţia pereţilor din grajduri, a pardoselilor,
stănoagelor, vagoanelor, gunoaielor, etc., rezultate bune obţinându-se cu suspensia 10
%, 1 litru/m2; locurile stropite cu hidroxid de calciu se umecteazăulterior de câteva
ori cu apă.
4. Oxidul de calciu (Varul nestins). Se foloseşte pentru obţinerea
hidroxidului de calciu şi pentru distrugerea cadavrelor.
5. Carbonatul de sodiu (Natrii carbonas, Na2CO3). Pulbere albăgranuloasă
sau cristale incolore, eflorescente, care se solubilizeazăuşor în apărece şi foarte uşor
în apăfierbinte. Carbonatul de sodiu sau soda de rufe se utilizeazăca dezinfectant sub
formăde soluţii fierbinţi, în concentraţii de 4 – 5 %, pentru bidoane de lapte, sticlărie,
cauciuc, mase plastice. Ulterior, este absolut necesarăo spălare abundentăcu apă. În
concentraţii de 0,3 – 1 % soluţii calde la 40 – 500C, este bun pentru curăţarea pielii de
cruste. Soluţia 5 % distruge agenţii scabiei, dizolvându-le chitina.
6. Carbonatul de potasiu (Kalii carbonas, K2CO3). Substanţăasemănătoare
cu precedenta, oficinală, având însăacţiune mai intensă. Pentru obiecte foarte murdare
se foloseşte leşia din cenuşa de pinacee, betulacee, etc., care este foarte bogatăîn
carbonat de potasiu.
7. Tetraboratul de sodiu (Natrium tetraboricum, Natrii tetraboras, Borax,
Biborat de sodiu). Produs cristalizat, oficinal, cu 10 molecule de apă, sub formăde
cristale mari, incolore, transparente, uşor eflorescente. Când cristalizarea produsului sa
făcut prin răcire bruscăa soluţiei apare ca pulbere cristalinăalbă. Este lipsit de
miros, are gust sărat leşios, este solubil în apărece în proporţie de 5 %, mult mai
solubil la cald.
Boraxul are acţiune antiseptică, perfect comparabilăcu acea a acidului boric,
fiind însămai bine suportat de mucoase. În diverse preparate farmaceutice poate fi
înlocuit unul prin celălalt printr-un calcul stoechiometric, în funcţie de pH-ul necesar,
pentru a obţine un produs farmaceutic corespunzător.
Soluţiile apoase se întrebuinţeazăşi pentru fierberea instrumentelor
chirurgicale şi păstrarea lor mai mult timp în respectivele soluţii, deoarece boraxul nu
atacămetalul.
95
4.2.3. DETERGENŢII
Prin agenţi detergenţi se înţeleg substanţele care conţin în moleculăo grupare
polarăhidrofilăşi o grupare nepolarăhidrofobăcare, datorităacestei structuri, au
proprietatea de a coborî tensiunea superficialăa apei, fiind agenţi de udare, emulgatori
şi dispersanţi valoroşi. Detergenţii pot fi grupaţi dupăstructura lor astfel:
- agenţi anionici activi, în structura cărora intrăca grupare polarăhidrofilă
cu sarcina negativăionul carboxilat sau ionul sulfonat, iar gruparea
hidrofobăeste un lanţhidrocarbonat cu peste opt atomi de carbon; în
aceastăgrupăsunt cuprinse săpunurile obişnuite;
- agenţi cationici activi, în care gruparea polarăhidrofilăare sarcină
pozitivă, fiind un ion de amoniu cuaternar, iar gruparea hidrofobăeste un
lanţpolimetilenic;
- agenţi neionici, la care gruparea polarăeste neionizabilăşi este
reprezentatăde mai mulţi atomi de oxigen sub formăde grupare eter şi o
grupare hidroxil alcoolic terminală.
Dintre aceste trei grupe de compuşi, au acţiune antisepticăşi sunt folosiţi în
acest scop numai agenţii cationici activi, ceilalţi având o acţiune slabăşi limitată
numai la bacteriile Gram pozitive.
Agenţii cationici, a căror cercetare a fost iniţiatăde Domagk în anul 1935, sunt
denumiţi şi săpunuri inverse pentru că, aşa cum s-a arătat, gruparea polarăhidrofilăla
săpunul obişnuit are sarcinănegativă, în timp ce la săpunul invers are sarcinăpozitivă.
Agenţii cationici activi au acţiune bacteriostaticăşi bactericidăputernicăatât asupra
germenilor Gram-pozitivi, cât şi asupra celor Gram negativi, fiind în acelaşi timp
lipsiţi de toxicitate faţăde organismele superioare.
Mecanismul de acţiune este puţin cunoscut. Fiind agenţi tensioactivi este
posibil ca ei săacţioneze asupra membranei microorganismelor, împiedicând o serie
de procese metabolice care au loc la suprafaţa membranei. De asemenea, s-a dovedit
căagenţii cationici activi denatureazăproteinele prin legarea cationului de centrele cu
sarcini negative ale acestora. Este posibil ca în acelaşi fel săse producăşi o inactivare
a enzimelor prin blocarea centrilor activi ai acestora de către ionul pozitiv al sării
cuaternare de amoniu.
Acţiunea antisepticăa compuşilor cuaternari de amoniu este maximăatunci
când unul dintre substituenţii la atomul de azot este radicalul benzil, iar altul este un
radical alifatic cu catenăconţinând 8 – 18 atomi de carbon.
1. Săpunurile sunt săruri de sodiu sau de potasiu ale acizilor graşi superiori.
Se preparădin uleiuri şi grăsimi (esteri ai glicerinei) cu hidroxizi la peste 1000C. Dacă
se foloseşte hidroxidul de sodiu, se obţin săpunuri tari, iar dacăse utilizează
hidroxidul de potasiu se preparăsăpunuri moi. Dacăhidroxidul se găseşte în exces
atunci săpunurile respective sunt alcaline, iar dacăgrăsimile sunt în exces, săpunurile
sunt neutre şi grase.
Săpunurile sunt de fapt detergenţi anionici, care cu apa şi alcoolul dau soluţii
coloidale. Prin disociere, apar radicalii liposolubili anionici – R-COO – şi cationi
hidrosolubili – Na+ sau K+. Săpunul se dispune între faze: radicalul carboxilic fiind
96
hidrofil rămâne în apă, iar cel metilenic lipofil trece în grăsime: deci, odatăcu
îndepărtarea apei, se îndepărteazăşi grăsimea (murdăriile) datoritătocmai săpunului
situat intermediar.
Deoarece scad tensiunea superficială, săpunurile determinăspumificarea şi
emulsionarea (acţiune detergentăsau detersivă), fenomenul concurând la îndepărtarea
murdăriilor şi microbilor.
Acţiunea antisepticăşi chiar dezinfectantăse datoreazăcationilor care produc
efecte ca şi hidroxizii de bază. Desigur însăcăefectul bacteriostatic sau bactericid mai
este dat şi de compoziţia săpunului, de concentraţie, de temperatură, de cantitatea
substanţelor organice, de felul germenilor, etc.
Prezintăinteres săpunul medicinal, o pulbere albă, unsuroasă, care mai conţine
diverse alte dezinfectante, spre exemplu gudron vegetal 5 %, fenol 2 – 5 %, ihtiol 5 –
10 %, sulf 5 – 10 %, acid boric 5 – 10 %, etc.; sunt săpunuri tari; săpunul moale de
potasiu care se preparădin ulei de in, cu hidroxid de potasiu şi adaos de alcool la
începutul saponificării, este o masămoale, galben-brună, solubilăîn apărece 1/2 cu
care spumificăla agitare, cu acţiune detergentă, antiseptică, dezinfectantă, iritantă,
favorizatoare a permeabilităţii epidermei şi a chitinei insectelor parazite (bun adjuvant
la prepararea linimentelor şi unguentelor antiscabioase); acest săpun este foarte bun
pentru spălarea mâinilor personalului veterinar, dar se subliniazăcă, dacăeste prea des
folosit, se poate produce iritarea pielii.
Administrate per os, soluţiile apoase sunt folosite ca antidoturi în intoxicaţiile
cu fenoli, în doze de 25 – 50 g la cabaline, 10 – 15 g la rumegătoare mici şi 0,1 – 1,5 g
la câini.
2. Detergenţi cationici sintetici au anumite avantaje faţăde săpunuri: se
preparăsintetic, spumificăşi cu apele dure, nu au acţiune alcalină; au acţiune
degresantăşi prin aceasta acţiune bactericidămai intensădecât săpunurile. Acţiunea
bactericidăeste datoratădenaturării proteinelor microbiene şi citolizei.
Preparate comerciale
Bromocet - este o soluţie hidro-glicero-alcoolică20 % de bromurăde
cetilpiridină. Posedăacţiune antimicrobiană, antimicoticăşi detergentă. Se utilizează
pentru antisepsia mâinilor şi spălarea ugerului sub formăde soluţie 1 %o. Ca
dezinfectant pentru aparatul de muls, pentru instrumentar, suprafeţe faianţate, se
utilizeazăsoluţia 1 %o. În tricofiţie se utilizeazăsoluţia de concentraţie 1 % şi 5 %.
Clorodin – soluţie dezinfectantă, conţine 10 % clorurăde cetilpiridinăîn
vehicul hidroalcoolic, cu puternicăacţiune bactericidăfaţăde germenii Gram pozitivi,
Gram negativi, dermatofiţi şi fungi şi care se utilizeazăpentru dezinfecţia părului,
pielii, plăgilor, instrumentarului, spaţiilor precum şi în dermatite bacteriene.
 Clorodin U este un unguent ce conţine clorurăde cetilpiridinăşi clorhexidină
şi care se utilizeazăîn prevenirea inflamaţiilor ugerului şi în tratamentul infecţiilor
pirogene produse de Gram pozitivi şi Gram negativi. Unguentul se aplicădupămuls şi
se maseazăbine pentru a favoriza pătrunderea prin epiderm.
Longlife 250 S (Anglia) – conţine dodecyl benzen şi doi acizi (sulfonic şi
lactic). Este activ faţăde bacterii, micoplasme, ciuperci, virusuri, bacilul tuberculozei.
97
Se foloseşte în diluţii de 1 l la 200 l apă.
Longlife 250 S (Germania) conţine acid dodecyl-benzensulfonic, acid lactic,
xilenol, acizi gudronici. Are efect bactericid şi virulicid şi se foloseşte pentru
dezinfecţia adăposturilor, echipamentelor tehnologice la animale şi păsări.
Dezinfectant cationic (Benzalconiu, Zefirol) se prezintăsub formăde soluţie
apoasă40 %. Se utilizeazăîn concentraţie de 2,5 % pentru dezinfecţia suprafeţelor
netede şi în industria farmaceutică. Nu se aplicăpe piele.
3. Detergenţii sintetici amfolitici. Se cunosc sub denumirea de Tego. Sunt
substanţe semisolide, onctuoase, solubile în apă. În soluţie apoasă1 % posedăefecte
bactericide pentru 1 – 5 minute asupra majorităţii germenilor. Acţioneazăşi fungicid
şi virulicid. Se utilizeazăca antiseptici în plăgile infectate sub formăde comprese, băi
calde de 10 – 15 minute şi ca dezinfectant pentru instrumente, lenjerie.
4. Detergenţii sintetici neionici sunt compuşi care conţin o grupare polară
neionicăformatădin mai mulţi atomi de oxigen eterici şi o grupare OH alcoolică
marginală. Nefiind încărcaţi electric, detergenţii sintetici neionici acţionează
independent de pH sau de prezenţa diferiţilor ioni.
Se folosesc ca agenţi emulgatori, solubilizanţi şi stabilizatori, numindu-se şi
TWEEN-uri. De exemplu TWEEN 80 (reactiv oficinal), care chimic este polietilen
oxid sorbitan monooleat, se recomandăca emulgator, solubilizant şi dispersant pentru
unele medicamente ca fenobarbitalul, mentolul, etc.
4.2.4. SĂRURI ALE METALELOR GRELE
A. Combinaţii ale mercurului
Derivaţii anorganici ai mercurului au fost printre primele antiseptice folosite
pe scarălargăîn terapeuticădatorităacţiunii lor bactericide foarte puternice.
Cercetările întreprinse mai târziu au arătat însăcăactivitatea lor este mai degrabă
bacteriostaticădecât bactericidă. Având însăo toxicitate mare, întrebuinţările lor
terapeutice sunt destul de limitate.
Mecanismul prin care compuşii mercurului produc efectele antiseptice a fost
foarte mult studiat, dându-se următoarea explicaţie: metalul se fixeazăla grupările
tiolice (SH) libere ale proteinelor şi enzimelor pe care le denaturează, blocând astfel o
serie întreagăde procese metabolice esenţiale pentru microorganisme. Una din
dovezile experimentale pe care se sprijinăaceastăconcepţie este faptul căacţiunea
toxică, deci şi dezinfectantă, a compuşilor mercurici este anihilatăsau diminuatăprin
administrarea de compuşi cu grupări tiolice libere, cum este DMS
(dimercaptopropanolul).
Alţi compuşi organici, cât şi cei anorganici ai mercurului nu aratăînsăo
electivitate suficientăfaţăde grupele SH libere ale diferitelor componente biologice
existente la microorganisme şi organismul gazdă, de unde toxicitatea ridicatăşi
indicele chimioterapic foarte mic.
98
Combinaţii anorganice ale mercurului
1. Clorura de mercur (Sublimat corosiv). Pulbere cristalinăalbă, fărămiros,
cu gust metalic astringent. Este reactiv oficinal. Soluţiile apoase sunt acide; prin
adaos de clorurăde sodiu devin neutre.
Sublimatul corosiv acţioneazăatât prin precipitarea proteinelor, cât şi prin
liposolubilitate. Acţiunea dezinfectantăeste diminuatămult de prezenţa substanţelor
organice, a murdăriilor. În practică, sublimatul se întrebuinţeazăca dezinfectant sau
câteodatăca antiseptic în soluţie 10 %o; însăantisepsia repetatăpoate săducăla
apariţia dermatitelor, eczemelor. În concentraţie de 1 % este sigur iritant pentru piele,
iar la peste 5 % este caustic. Soluţiile 1‰ şi în concentraţii mai mari de pânăla 1 %
sunt acaricide şi insecticide.
2. Oxidul galben de mercur (Hydrargyrum oxydatum). Pulbere grea,
amorfă, foarte fină, de culoare galbenă, lipsităde miros şi gust. Substanţa este
insolubilăîn apă; este prevăzutăîn farmacopee (oficinală). În contact cu ţesuturile
animale se transformălent şi în cantităţh_e_ _t_a_i mici în derivaţi uşor iritanţi şi antiseptici. Se
întrebuinţeazăîn oftalmologie ca unguent, singur sau împreunăcu albastru de metilen,
în concentraţii de 0,5 – 3 %.
Oficinal este şi unguentul oftalmic 2 %, comercializat în tuburi de 6 g; aceasta
se recomandăşi în dermatologie, luându-se măsuri pentru împiedicarea animalelor de
a se linge.
3. Cloramidura de mercur (Hydrargyrum amidochloratum, Precipitatul
alb de mercur). Pulbere albă, fărămiros şi fărăgust, insolubilăîn apă, solubilăla cald
în acizi. Se foloseşte ca antiseptic extern în dermatologie, în special sub formăde
unguente.
4. Oxicianura de mercur (Hydrargyrum oxycianatum). Pulbere
microscopică, slab gălbuie, fărămiros, solubilăîn apă, insolubilăîn alcool şi eter. Este
un bun antiseptic utilizându-se sub formăde soluţii apoase şi unguente în oftalmologie
şi obstetrică.
Combinaţii organice ale mercurului
Mercurul formeazădouătipuri de compuşi organici cu formulele generale
R2Hg şi RHgX. Ambele tipuri de compuşi sunt stabili şi neionici, legătura mercurcarbon
fiind covalentă; compuşii cu formula generalăRHgX disociazăîn soluţie,
punând în libertate ionul R-Hg+, căruia i se atribuie activitatea terapeutică. Ca şi la
compuşii anorganici, cantitatea de ioni eliberatăeste foarte mică, totuşi suficientă
pentru a produce efectul antiseptic. Compuşii alifatici ai mercurului nu sunt folosiţi în
terapeuticădin cauza toxicităţii lor mari. Compuşii aromatici au însăo utilizare destul
de largă, toxicitatea fiind mai mică, fapt dovedit de indicele chimioterapic mai mare.
1. Boratul de fenilmercur (Fenosept, Mercasept). Pulbere cristalinăalbă,
fărămiros, cu gust astringent, metalic, foarte solubilăîn apăşi alcool, oficinală. Se
găseşte sub formăde soluţie 2 %o. Se utilizeazăca antiseptic şi dezinfectant, pentru
antisepsia plăgilor se dilueazăde 20 – 40 ori; pentru instrumentar se dilueazăde 10 ori
99
şi de adaugă0,03 g nitrit de sodiu la 100 ml soluţie; pentru dezinfecţia din mediul
exterior se dilueazănumai de 5 ori.
2. Nitratul de fenil mercur. Cristale sub formăde lamele solzoase, lucioase,
fărămiros şi lipsite de gust. Este un bun antiseptic, dotat cu acţiune bacteriostatică,
însăsoluţiile sale sunt destul de iritante pentru ţesuturi.
3. Tiomersal (Mertiolat). Pulbere cristalinăalbă, fărămiros, solubilăîn apă
dând soluţii stabile. Conţine 40 % mercur. Este utilizat pentru antisepsia pielii şi
dezinfecţia instrumentarului. Soluţiile diluate 10-4 - 2 *10-4 sunt indicate pentru
spălături oculare, vezicale, uretrale. În plus, mertiolatul îşi găseşte utilizare şi pentru
conservarea anumitor seruri.
4. Nitromersal (Metafen). Pulbere brună, practic insolubilăîn apă, mai
solubilăîn alcool concentrat. Antiseptic bun, este folosit la sterilizarea instrumentelor
chirurgicale, deşi acţiunea asupra sporilor bacteriilor este nesemnificativă.
5. Merbromin (Mercurocrom). Pulbere granuloasăroşie, lipsităde miros,
uşor higroscopică. În timpul războiului a fost întrebuinţat ca antiseptic sub formăde
soluţii alcoolice, înlocuitoare ale soluţiilor de iod oficinale.
B. Compuşi ai argintului
Dintre compuşii argintului, dotaţi cu acţiune antisepticăsunt oficinali azotatul
de argint şi compuşii oficinali coloidali. De altfel, metalul însuşi este înzestrat cu
acţiune oligodinamicăputernică, cunoscutăîncăde mult timp (Naegeli, 1893) şi
studiatăîn scopul aplicării ei în practică.
1. Azotatul de argint (Argentum nitricum, Argenti nitras). Substanţă
cristalină, oficinală, formând plăci sau cristale translucide, lucioase, cu gust metalic
neplăcut şi caustic. Sub influenţa luminii şi a substanţelor organice capătăo culoare
cenuşie datoritădepunerii argintului metalic. Azotatul de argint trebuie conservat în
absenţa luminii, iar asocierea lui în produsele farmaceutice trebuie făcutăţinând
seama de însuşirile sale chimice. Nu se va asocia cu halogenuri alcaline, substanţe
alcaline, substanţe organice şi substanţe reducătoare.
Este un foarte bun antiseptic în soluţii diluate şi un energic cauterizant, în
soluţii concentrate sau în stare solidă. Este folosit sub formăde soluţii 1 % în
oftalmologie, iar în soluţii mai diluate, 10-3 - 10-5, este utilizat pentru antisepsia
mucoaselor (uretrală, vezicală) sau a plăgilor. În anumite afecţiuni dermatologice se
obţin rezultate bune prin aplicarea azotatului de argint sub formăde unguente. Pentru
cauterizări sunt utilizate creioanele, obţinute prin turnarea în forme a azotatului de
argint topit, în amestec cu azotatul de potasiu. Azotatul de argint se întrebuinţeazănu
numai în oftalmologie, ginecologie şi chirurgie (soluţii 1 %o – 1 %), ci şi în
tratamentul eczemelor umede, diverselor dermatite, arsurilor, etc. sub formăde soluţii
2 – 5 % sau în tratamentul aftelor în soluţie 0,5 %.
2. Protargolul (Proteinatul de argint, Argentum proteinicum, Argenti
proteinas). Pulbere fină, aderentă, de culoare galbenă, galben brună, uşor
higroscopică, fărămiros şi gust metalic amărui. Se disperseazăcu încetul în apă,
100
formând o soluţie coloidalăde culoare brună. Soluţiile apoase au reacţie alcalină; ele
se preparăcu apărece şi se conservăîn sticle colorate. Conţine 7,8 – 8,3 % argint.
Substanţa este antiseptică, puţin astringentăsau iritantă. În calitate de antiseptic, se
foloseşte sub formăde soluţii 0,5 – 3 % şi de unguente 5 – 10 % în oftalmologie şi
ginecologie.
3. Colargolul (Argintul coloidal, Argentum colloidale, Argenti colloidalis).
Produs coloidal de argint, oficinal, în care coloidul protector este o albumină. Pulbere
granuloasăsau lamele, de culoare neagrăverzuie sau albastru închis, cu luciu metalic,
cu miros caracteristic şi cu gust amărui-metalic. Se disperseazălent în apăşi alcool
diluat, formând o soluţie coloidalăde culoare brun închis. Se întrebuinţeazăca
antiseptic extern, aplicat în special pe mucoase, fiind neiritant şi netoxic. Formele de
utilizare sunt: soluţii 1,5 % pentru instilaţii oculare şi nazale, soluţii 0,1 % pentru
spălături, unguente 10 – 15 %, ovule şi supozitoare conţinând de obicei 0,1 g colargol.
4. Vitelinatul de argint (Argentum vitellinatum, Argenti vitellinas,
Argirol). Fragmente sau lamele de culoare albastrăînchis spre negru, cu luciu
metalic, fărămiros, cu gust caracteristic. Se obţine prin precipitare din vitelină, o
fosfoproteinădin gălbenuşul de ou şi azotat de argint. Ca sursăde proteinăse mai pot
întrebuinţa gelatina, serumalbumina sau cazeina. Se foloseşte ca antiseptic întocmai ca
şi ceilalţi compuşi coloidali de argint. Este bun antiseptic, însăare şi o uşoarăacţiune
iritantăasupra ţesuturilor.
C. Compuşi ai cuprului
Dintre compuşii cuprului este folosit în terapeuticănumai sulfatul de cupru.
Sulfatul de cupru (Cuprum sulfuricum, Cuprii sulfas) - produs cristalizat în
prisme albastre, cu gust metalic, astringent, neplăcut. În aer este eflorescent,
transformându-se în trihidrat; la 100oC formeazămonohidratul, iar la 230oC pierde
complet apa de cristalizare devenind o pulbere albă, higroscopică.
În soluţii de 0,5 – 1 %, sulfatul de cupru este bactericid faţăde formele
vegetative (mai ales stafilococi), în aceleaşi concentraţii fiind şi astringent pentru plăgi
şi mucoase. Peste 1 – 2 % devine iritant, iar peste 10 – 20 % sau per se acţionează
caustic.
Soluţiile cicatrizante pentru plăgi sunt soluţiile glicerinate. Este şi un bun
antihelmintic în moniezioză, hemoncoză, trihostrongilozăovină, dar cu condiţia
administrării unui purgativ ulterior; aceeaşi soluţie 1 % se recomandăîn coccidioza
bovinăsau în intoxicaţiile cu fosfor (2-10 g/animal), cuprul, împiedicând absorbţia
toxicului. În arsurile cu fosfor, se aplicăsoluţiile cu sulfat de cupru 3 – 5 % sub forma
de comprese. Unguentele 5 – 10 % dau unele rezultate în tratamentul necrobacilozei,
panariţiului. Preparatul Tricofiţin conţine şi sulfat de cupru.
Pentru distrugerea gasteropodelor la păşuni, se folosesc soluţiile 1–2%,
calculându-se 2 g sulfat de cupru pentru 1 m2.
Creionul cu sulfat de cupru mai conţine şi alaun, camfor, azotat de potasiu,
purtând şi denumirea de Lapis ophtalmicus sau lapis divinus, este un caustic puţin
energic, folosit per se în oftalmologie.
101
4.3. ANTISEPTICE ŞI DEZINFECTANTE ORGANICE
4.3.1. ALCOOLII ŞI DERIVAŢII LOR
În grupul mare al medicamentelor antiseptice, alcoolii ocupăun loc important.
Deşi ei nu acţioneazăasupra formelor de rezistenţăale microorganismelor, cum sunt
sporii acestora, totuşi, fiind uşor accesibili, puţin iritanţi pentru ţesuturi în anumite
concentraţii, precum şi datorităfaptului căsunt buni dizolvanţi pentru alte
medicamente din aceastăgrupăfarmacodinamică, alcoolii sunt încălarg utilizaţi în
acest scop.
Alcoolii produc antisepsia prin precipitarea proteinelor protoplasmatice,
denaturându-le şi împiedicând dezvoltarea microorganismelor. Sunt utilizaţi de obicei
alcoolii alifatici care au acţiunea antisepticăcea mai puternică. În aceastăserie
acţiunea antisepticăcreşte pe măsurăce creşte greutatea molecularăpânăla hexanol,
dupăcare începe săscadă.
1. Alcoolul etilic (Etanol, Spirt, Alcoholum, CH3-CH2-OH). Lichid incolor,
inflamabil, cu miros caracteristic particular, cu gust arzător, miscibil cu apa şi unii
solvenţi organici. Este un foarte bun solvent pentru diverse substanţe: iod, brom,
alcalii, diferite săruri. Farmacopeea Română, ediţia X-a prevede alcoolul etilic cu o
concentraţie de 95C, sub denumirea de Alcoholum şi alcoolul etilic diluat, cu o
concentraţie de 70C, sub denumirea Alcoholum dilutum.
Alcoolul etilic este un bun antiseptic, un bun revulsiv şi astringent. Ca
antiseptic se foloseşte alcoolul diluat, acţiunea soluţiei fiind mai puternicădecât a
alcoolului anhidru sau de concentraţie 95,5C. Se foloseşte pentru antisepsia mâinilor,
a diferitelor teritorii cutanate, a plăgilor. Aplicarea pe mucoase este contraindicată
întrucât manifestăo acţiune iritantăevidentă. Aplicat pe arsuri previne formarea
veziculelor. Intern, administrat în cantitate mică, este uşor stimulent al SNC,
administrat în cantitate mare este un inhibitor central. Întrucât este avid de apă,
deshidrateazăprotoplasma şi precipităproteinele; aşa se explicăacţiunea sa iritantăşi
antimicrobiană. În mediul exterior este bactericid pentru multe microorganisme;
începând cu concentraţia de 70C, determinăîn vitro efecte bactericide, ca şi soluţiile
dezinfectante cu sublimat, formol sau iod, dar care efecte scad sensibil în prezenţa
substanţelor organice. Este inactiv faţăde spori şi virusuri şi aproape inactiv faţăde
stafilococi şi bacilul tuberculozei. Local, la nivelul pielii, datorităevaporării sale,
produce mai întâi o senzaţie de răcire, apoi dupăabsorbţie, o senzaţie de arsură, pentru
căirităterminaţiile nervoase. Urmeazăabolirea senzaţiilor dureroase şi apariţia
vasodilataţiei locale. Compresele cu alcool, în afarăde faptul căsunt antiflogistice,
mai determinăşi analgezie locală, fiind recomandate în tratamentul unor dermatite,
inflamaţii ale tecilor tendinoase ale articulaţiilor.
Alcoolul sanitar este un lichid albăstrui cu 75 % alcool etilic şi 25 % alcool
metilic. Concentraţia în alcool este de 80 %. Alcoolul sanitar este denaturat cu piridină
(pentru a-i conferi un gust greţos) şi cu albastru de metilen. Se foloseşte ca atare sau
diluat cu apăîn concentraţie de 50 – 70 %.
102
2. Alcoolul metilic (Metanol, CH3-OH). Lichid limpede, incolor, cu miros
caracteristic. Este un antiseptic asemănător alcoolului etilic, însămai toxic (pentru
nervul optic).
3. Etilenglicolul (Etandiolul). Lichid incolor cu aspect siropos, gust uşor
dulce, lipsit de miros, solubil în apă. Este un foarte bun solvent şi reactiv oficinal. Este
folosit ca fixator în parfumerie şi ca antiseptic. Etilenglicolul pulverizat, în anumite
proporţii, în spaţii închise, produce sterilizarea atmosferei. Fiind toxic, se va utiliza cu
prudenţă.
Monoclorhidrina etilenglicolului este raticidă.
4. Propilenglicolul (Propandiolul). În practicăse foloseşte izomerul alfa,
oficinal. Este un foarte bun antiseptic folosit sub formăde pulverizări în spaţii închise
pentru prevenirea infecţiilor propagate prin atmosferă. Activitatea cea mai bunăeste la
20-30% umiditate şi este diminuatămult, atunci când umiditatea depăşeşte 60%. Este
mai puţin toxic decât etilenglicolul. Este un bun solvent, întrebuinţat la prepararea
unor soluţii injectabile. Monostearatul de proprilenglicol, denumit monolen, se
foloseşte ca excipient pentru supozitoare.
4.3.2. FENOLII ŞI DERIVAŢII LOR
Fenolii au fost folosiţi în practica medicalăpentru acţiunea lor antiseptică
puternică. În decurs de un secol de la introducerea fenolului în practica chirurgicală
(Lister, 1867), numărul compuşilor din aceastăgrupăa crescut foarte mult prin sinteza
unor derivaţi mai activi şi mai bine suportaţi de către organism.
Crezolii. Din punct de vedere chimic sunt fenoli ai toluenului. Au acţiune
bactericidămai puternicădecât cea a fenolilor.
1. Fenolul. Substanţăsolidă, incolorăcând este proaspăt distilată, coloratăîn
roşu-brun dupăo conservare îndelungată, solubilăîn apă1:1,5. La luminăşi aer trece
în chinonăcare dăculoarea roz. Este reactiv oficinal. Se păstreazăla Separanda.
Fenolul a fost folosit prima oarăde dr. Lister în 1867. Ulterior însă, treptat, a fost
înlocuit cu antiseptice mai puţin toxice şi mai eficiente. Totuşi, şi astăzi se mai
obişnuieşte săse facăapel la indicele fenolic ca săse exprime valoarea altor
antiseptice şi dezinfectante.
În concentraţii de 2 – 3 % fenolul este bacteriostatic, chiar bactericid faţăde
multe forme vegetative ale microorganismelor. Rezistent este bacilul tuberculozei, iar
formele sporulate sunt insensibile. Dintre virusuri, cel al anemiei infecţioase este
foarte rezistent, iar cel al febrei aftoase foarte sensibil. Soluţiile de fenol încălzite sau
cele cu clorurăde sodiu şi acid clorhidric sunt mai active în sens antimicrobian. Tot
aşa, şi adaosul de săpun 2 – 3 %, accentueazăantisepsia, faptul datorându-se măririi
posibilităţii de penetrare a fenolului. Soluţiile şi unguentele 2 – 4 % împiedică
granularea plăgilor, pentru care motiv formele medicamentoase se folosesc numai un
timp limitat pentru acţiunea antiseptică. În concentraţii de 2 - 3 % iritămucoasele şi
apoi determinăacţiune anestezicălocală. La 5 – 7 %, fenolul devine caustic pentru
piele.
103
Pentru calităţile caustice, fenolul se utilizeazăîn crapod, plăgi infectate etc.;
pentru dezinfecţii, sunt utile soluţiile de fenol brut 3 – 5 %, grajdurile dezinfectate cu
fenol nu se populeazăcu animale de măcelărie.
2. Clorfenolul. Compus solid, cristalizat, greu solubil în apă, uşor solubil în
alcool, glicerină, eter. Este reactiv oficinal. Se utilizeazăca antiseptic extern sub
formăde unguente în concentraţie de 2,5 % sau sub formăde soluţii sau suspensii.
3. Diclorfenolul. Cristale albe, practic insolubile în apă, solubile în alcool
metilic, eter şi în soluţii alcaline, datorităfuncţiei fenol libere. Este dotat cu o foarte
bunăacţiune antiseptică, are însădezavantajul cănu este solubil în apă. Având, de
asemenea, acţiune fungicidăfoarte bună, este folosit sub formăde unguente în
tratamentul unor micoze cutanate.
4. Cloroxifenolii
Sunt compuşi pe bazăde paraclorometoxifenol, care sunt de 60 de ori mai
puternici decât fenolul. Activitatea dezinfectantăa acestor compuşi este redusăîn
prezenţa materiilor organice, acesta fiind şi motivul pentru care se utilizeazămai
puţin. Prezintăînsăavantajul căsunt puţin toxice şi neiritante. Soluţiile în concentraţie
de 5% nu afecteazăpielea, dar peste aceastăconcentraţie este posibilăapariţia unor
alergii.
Paraclormetoxifenolul - se prezintăsub formăde pulbere alb crem cristalină,
cu un uşor miros de fenol.
Este insolubil în apă, dar solubil în solvenţi organici şi săpunuri.
Cea mai cunoscutăcondiţionare este soluţia de cloroxifenol 5% în asociere cu
soluţii alcoolice de terpinol 10%. Aceastăformăeste activămai ales faţăde bacteriile
Gram pozitive, precum streptococi, stafilococi. Se foloseşte ca antiseptic în chirurgie,
pentru pregătirea pielii preoperator sub formăde diluţii 1:4.
Pentru antisepsia plăgilor şi aplicări intravaginale, intrauterine, se recomandă
soluţiile 1-2%.
Diclormetoxifenolul este un preparat cu aceleaşi recomandări ca şi
precedentul, dar de circa 4 ori mai puternic.
5. Decontaminol - se prezintăsub formăde flacoane a 100 ml, 1000 ml şi
3000 ml soluţie dezinfectantăce conţine clorurăde alchil-fenol-dimetil-amoniu,
glutaralaldehidă, alcool izopropilic şi nonilfenolpolietoxilat.
Se foloseşte soluţia 0,5 % în cantitate de 0,5 l/m2 pentru dezinfecţia
suprafeţelor neabsorbante şi de 1 l/m2 pentru suprafeţele absorbante. Pentru
dezinfecţia instrumentarului se utilizeazăsoluţia 1 % care acţioneazăbactericid într-un
timp de la 10 minute la 5 ore.
6. Micocid soluţie, prezintăacţiune bactericidăşi antimicoticăşi este utilizată
în tratamentul tricofiţiei la viţei.
7. Prophyl (Franţa) soluţie ce conţine 4 cloro 3 metilfenol şi 2 benzil 4
clorofenol, dezinfectant cu efect bactericid, virulicid şi fungicid, se utilizeazăpentru
adăposturile de animale şi păsări, incubatoare şi echipamente zootehnice de protecţie.
104
8. Hexaclorofen. Cristale albe, practic insolubile, în apă, solubile în alcool,
acetonă, uleiuri grase şi soluţii alcaline. Este un bun antiseptic, sarea monopotasică
având coeficientul fenolic 125. Se foloseşte sub formăde suspensii sau soluţii în
diferiţi solvenţi organici în tratamentul afecţiunilor cutanate.
9. Tricrezolul. Este un amestec de orto-, meta- şi paracrezol. Se obţine din
gudroanele de huilăprin distilare. Lichid vâscos, incolor dacăeste proaspăt, galben
dacăeste mai vechi, refringent, cu miros caracteristic, puternic, de fenol. Este solubil
în apă2 %. Posedăacţiune antisepticămai puternicădecât fenolul, fiind mai puţin
toxic şi mai bine suportat de ţesuturi. Se foloseşte ca antiseptic extern în diverse
preparate dintre care cele mai frecvent folosite sunt lizolul (crezol saponat), soluţie de
crezol şi săpun de potasiu şi creolina, emulsie apoasăde crezoli, fenoli şi
hidrocarburi.
10. Lotagenul este un lichid rezultat din condensarea acidului metacrezol
sulfonic cu aldehida formică, cu un pH foarte acid, în concentraţie de 36 %.
Medicamentul este antiseptic, dezinfectant, hemostatic, cicatrizant, antifungic,
necrolitic specific, cu afinitate faţăde ţesuturile mortificate.
11. Racilinul este un produs românesc care se deosebeşte de Lotagen prin
aceea căîn locul metacrezolului se găsesc cei trei izomeri; orto-, meta- şi paracrezol.
Concentraţia în substanţăactivăeste tot 36 %. Medicamentul este necrolitic selectiv,
coaguleazăexsudatele, secreţiile şi mucozităţile de la suprafaţa ţesuturilor, stimulând
şi favorizând delimitarea părţilor mortificate de cele sănătoase. Stimulează
epitelizarea, fiind totodatăşi hemostatic, în acelaşi timp fiind antiseptic, bacteriolitic şi
fungicid. Se recomandăîn soluţii 2 – 5 %, în inflamaţiile tractului genital femel, în
retenţii secundare, în pododermatite, furunculoză, plăgi, escoriaţii.
12. Naftalina (Naftalen, Naphtalinum). Foiţe incolore lucioase, cu miros
caracteristic, insolubile în apă, solubile în eter, cloroform şi alcool fierbinte. Posedă
proprietăţi antiseptice, antiparazitare, insectifuge, cheratoplastice şi altele. Acţiunea
antisepticăs-ar datora transformării naftalinei în naftol prin oxidare la nivelul
ţesuturilor. Se utilizeazăextern, per se în amestec cu alte substanţe (de exemplu, cu
sulfamide, iodoform, acid boric, alaun, etc.), sub formăde pulberi sau unguente 5 –
10 % în eczeme, ulcere, plăgi de castrare.
13. Betanaftolul (Betanaphtolum). Pulbere albă, cristalină, aproape
insolubilăîn apărece, solubilăîn alcool şi alţi solvenţi organici. Are acţiune
antiseptică, antipruriginoasăşi antiparazitară. Extern se utilizeazăsub formăde soluţii
alcoolice sau unguente 5 – 19 % în eczeme, pitiriazis, tricofiţie.
14. Benzonaftolul (Benzoat de betanaftol, Naphtolum bezoicum). Pulbere
cristalinăalbă, insolubilăîn apă, puţin solubilăîn alcool rece. Este un antiseptic al
tractului digestiv, nefiind iritant, în intestin descompunându-se în betanaftol şi acid
bezoic. Se administreazăper os, 5 – 10 g la animalele mari şi 0,5 – 1 g la câini.
15. Rezorcina (Rezorcinum, 1 – 3 dihidroxibenzen). Cristale incolore sau
colorate în roz, cu gust dulceag şi apoi amar arzător, solubile în apă, alcool, eter,
105
benzen şi glicerină. Se foloseşte ca antiseptic extern, indicat în diferite afecţiuni
dermatologice sub formăde unguente şi soluţii hidroalcoolice.
Medicamentul nu poate fi administrat pe cale internădatorităacţiunii iritante
asupra mucoasei tractului digestiv.
16. Hidrochinona (Hydrochinonum, 1 – 4 dihidroxibenzen). Substanţă
solidăcristalizată, incolorăsau coloratăîn galben brun, fărămiros, cu gust dulce,
astringent. Se foloseşte ca antioxidant şi antiseptic extern.
17. Gaiacolul (Guajacolum). Chimic este 2-metoxifenol. Cristale incolore
care se topesc la 30oC sau lichid uleios, roşiatic, cu miros puternic aromatic şi gust
arzător. Substanţăoficinală. Determinăefecte antiseptice, fiind însăiritant pentru
mucoase. Se absoarbe destul de uşor, se distribuie în tot organismul, se oxideazăşi se
eliminăprin rinichi combinat cu acidul glicuronic; prin plămâni se eliminăpartea
nemodificatăîn organism, la acest nivel determinând acţiune antisepticăşi
antisecretorie bronhică. Dozele sunt următoarele: 5 – 12 g la animalele mari, 1 – 2 g la
animalele mijlocii şi 0,5 – 0,2 g la câini.
Local, soluţia uleioasăde gaiacol produce o răcire urmatăde o analgezie
notabilă; de aceea se asociazăcu substanţe care produc durere.
18. Thiocolul (Gaiacosulfonatul de potasiu, Kalii guajacosulfonas). Derivat
al gaiacolului mai puţin activ, iritant, chimic fiind un amestec de săruri de potasiu ale
acizilor meta- şi paragaiacosulfonici. Substanţa este oficinală. Este mai puţin activ
decât gaiacolul.
19. Duotalul (Guajacolum carbonicum). Pulbere cristalinăalbă, cu vag
miros de gaiacol, insolubilăîn apă, solubilăîn soluţii alcaline. Ca şi thiocolul, duotalul
se utilizeazăca antiseptic intestinal şi pulmonar şi ca antisecretor bronhic, în doze de 2
– 10 g la animalele mari, 0,2 – 1 g la animalele mijlocii şi 0,1 – 0,3 g la câini.
20. Creozotul (Creozotum). Este un amestec de derivaţi fenolici, cei mai
importanţi fiind creozolul sau metil gaiacolul şi gaiacolul. Se obţine prin distilare din
gudronul de fag. Este antibacterian, antiparazitar şi cu acţiune localăca şi fenolul. Se
recomandăîn bronşite, bronhopneumonii, gastroenterite, în aceleaşi doze ca şi
gaiacolul.
4.3.3. GUDROANELE, IHTIOLUL, CLORHEXIDINA
Gudroanele sunt substanţe semilichide, de culoare brunăsau negricioasă,
obţinute prin distilarea uscatăa lemnului, în special de conifere, a huilei şi
antracitului, a unor produse animale şi a rocilor bituminoase.
1. Gudronul de pin (Gudronul vegetal, Pix liquida) se obţine prin distilarea
uscatăa lemnului de Abietacee. Este o substanţăsemilichidă, brun-negricioasă, cu
miros empireumatic, practic insolubilăîn apă. Din punct de vedere chimic conţine
fenol, derivaţi fenolici, hidrocarburi aromatice (naftalen, antracen, fenantren), rezine
şi acizi organici inferiori.
106
În concentraţii de 2 – 5 %, gudronul vegetal este cheratoplastic şi
antipruriginos, iar la 30 – 50% devine cheratolitic. Mai determinăefecte bactericide şi
antiparazitare externe. În concentraţii mai mari, iritante, dar în acelaşi timp
cheratolitice, gudronul vegetal induce vasodilataţie locală, fapt care conduce la
reacutizarea proceselor inflamatorii cronice ale cutisului, cu reale posibilităţi de
vindecare. Nu se recomandăîn concentraţii foarte mari, cheratolitice, în inflamaţiile
acute ale cutisului, cum ar fi eczemele umede; în astfel de inflamaţii se foloseşte
Zooderminul, produs farmaceutic având la bazăgudron vegetal, tanoform, talc, oxid
de zinc şi vaselină.
În tratamentul plăgilor, ulcerelor, etc., gudronul se foloseşte sub formăde
unguente şi soluţii 5 – 10 %, iar ca antiscabios 15 – 20 %. Unsorile de copite trebuie
săconţină10 – 15 % gudron, apoi ceară, seu şi axungie.
2. Gudronul de huilă (Coaltar, Pix lithantracis). Are calităţi asemănătoare
precedentului gudron, mirosul său aducând cu cel de naftalină. Conţine fenoli,
naftalină, baze anilinice, piridină, chinoleină, etc., pH-ul său fiind alcalin. Este un
gudron mai iritant şi mai toxic. Se utilizeazăîn eczeme şi în dermatite pruriginoase.
3. Gudronul de mesteacăn (Oleum Rusci, Pix betulina). Conţine cantităţi
mari de gaiacol şi creozot şi numai urme de fenoli şi creozoli. Este mai puţin activ, dar
şi mai puţin iritant şi toxic. Se utilizeazăca antiparazitar extern şi în dermatologie.
4. Uleiul de cad (Oleum cadinum, Pix cadi, Pix Juniperi). Este un lichid mai
fluid decât gudroanele anterioare şi mai puţin toxic. Se recomandăca şi celelalte
gudroane. Substanţa este oficinală.
5. Ihtiolul (Ihtiosulfonatul de amoniu, Ichthammolum, Amonium
ichtyosulfonicum). Se obţine prin distilarea uscatăa gudroanelor din unele şisturi
bituminoase, sulfonate şi neutralizate cu amoniac. Conţine hidrocarburi, 8 – 12 % sulf
total în diverse combinaţii, dintre cele mai importante fiind tiofenul şi omologii săi.
Este un lichid vâscos, brun închis, cu miros caracteristic, solubil în apă(gudroanele,
dimpotrivă, sunt insolubile). Se amestecăcu vaselina, lanolina, axungia, dar nu cu
uleiul de vaselinăşi cu cel gras. Substanţa este oficinală. Sulful din medicament
asigurăproprietăţi reducătoare, antiseptice, antiparazitare, cheratoplastice,
antipruriginoase; în concentraţii mai mari, ihtiolul devine iritant şi produce
vasodilataţie locală.
Se recomandăsub formăde unguent 10 % în arsuri, degerături, eczeme,
furunculoză, pododermatite, etc., locurile bolnave ungându-se de mai multe ori. Local
se foloseşte şi per se sau în soluţii alcoolice 10–20%. În ginecologie sunt utile ovulele
şi bujiurile cu ihtiol 5–10%.
Un produs românesc este Crezogalul, pastăce conţine: ihtiol, sulfat de cupru
deshidratat, acid salicilic, ulei de ricin, lanolinăşi vaselină. Se utilizeazăîn
pododermatite, necrobaciloză, panariţii şi alte inflamaţii septice ale ongloanelor. Se
aplicărepetat la 3 – 4 zile, paralel cu o igienălocalăadecvată.
107
6. Derivaţii biguanidinici
Clorhexidina hidroclorică este o bisbiguanidăobţinutăprin sinteză, de
naturăcationicăpornind de la 1, 6 –hexametilendiamină.
Prezintăo activitate antisepticăbună, folosindu-se diacetatul, digluconatul,
diclorhidratul de clorhexidină. Activitatea împotriva microorganismelor Gram
pozitive şi Gram negative este foarte diferităîn ceea ce priveşte concentraţiile,
respectiv: 1/2000 pentru Streptococcus pyogenes, 1/100.000 pentru E. Coli, 1/300.000
împotriva lui Vibrio cholerae etc.
În ceea ce priveşte acţiunea faţăde spori, virusuri şi fungi, aceasta se consideră
parţială.
Întrucât clorhexidina reduce densitatea microorganismelor la nivelul gingiilor
şi cavităţii bucale, a devenit un component de bazăal produselor dentare.
Prezintăo activitate antisepticăbunăchiar şi în prezenţa puroiului. Se pare că
proprietăţile antimicrobiene sunt influenţate de pH, acţionând cel mai bine la un pH =
5-7. În prezenţa unor antiseptice precum sărurile cuaternare de amoniu, activitatea
antibacterianăeste amplificată, dar clorhexidina este incompatibilăcu compuşii
anionici şi cu săpunurile.
Pentru a prelungi acţiunea clorhexidinei, aceasta este condiţionatăsub formă
de pulberi 1% sau paste. În general, diacetatul şi gluconatul sunt folosite în
concentraţii de 0,5-1% în soluţii apoase sau alcoolice.
Se utilizeazăpentru igiena mamelei în concentraţie de 1/5000, ca antiseptic în
oftalmologie în concentraţie de 1/1000, iar în metrite sub formăde pesarii de 1g.
Preparate comerciale
Clorodin U - este un unguent cu efect antibacterian fiind utilizat în special
pentru tratarea plăgilor de pe uger şi mamelă.
Germostop-antimastită - este o soluţie cu acţiune antibacterianăutilizată
pentru prevenirea mastitelor. Conţine digluconat de clorhexidină, glicerinăşi
excipient. Se utilizeazăpentru spălarea ugerului şi mameloanelor dupăfiecare muls.
Germostop dermatologic – unguent emulsie ce conţine digluconat de
clorhexidinăşi care se utilizeazăcu efect antimicrobian pentru antisepsia plăgilor
superficiale la cai, câini şi pisici.
Germostop L este o soluţie dezinfectantăcu digluconat de clorhexidină
utilizat pentru dezinfecţia suprafeţelor în industria alimentară, a ouălor pentru incubat,
a incubatoarelor, a pielii, a apei de băut. Se mai produc: Germostop hexasol
chirurgical, Germostop hexasol scrumb, Germostop pentru instrumentar, Germostop
pentru uger, Germostop şampon.
Alte produse pe bazăde clorhexidine: Neohexidin, Hydrex, Hibiscrub, pentru
decontaminarea mâinilor, Hibitone, Plurexid, Betasept, Biseptine, pentru
decontaminarea preoperatorie a pielii şi a plăgilor, Betagin, Travosept folosite în
vulvovaginite, Peridex Drill, pentru tratamentul infecţiilor bucale, Auristan folosit în
tratamentul otitelor.5.3.5.
108
4.3.4. SUBSTANŢE COLORANTE
1. Derivaţi acridinici
Rivanolul (Etacridină lactică) este o pulbere de culoare galbenăcu gust amar.
Este o substanţăincompatibilăcu clorura de sodiu, cu cloramina, cu iodul, cu taninul,
cu sărurile de argint. Acţioneazăbactericid mai ales faţăde cocii piogeni, streptococii
fiind mai sensibili decât stafilococii. Nu tulburăfagocitoza şi nici nu este iritant,
neprecipitând proteinele tisulare. Este indicat sub formăde soluţii apoase în
concentraţie de 1-2 %o pentru spălarea plăgilor cu multăsecreţie, murdărie, spălături
ale mucoaselor şi intramamar în mamite streptococice. Se elibereazădin farmacie sub
formăde soluţie 1 %o în flacoane de 50 şi 100 ml.
2. Derivaţii trifenilmetanului
Pioctanina (Violet de genţiana) se prezintăsub formăde cristale de culoare
brunăcu reflexe metalice, solubile în apăşi în alcool, dând soluţii bleu-violet. Posedă
acţiune antibacterianăşi antifungică, astringentăşi antihelmintică(oxiuroză). Se
utilizeazăsub formăde soluţii apoase sau alcoolice în concentraţie de 1 – 2 % pentru
spălarea plăgilor, în tratamentul eczemelor, decubitelor, rosăturilor de ham,
dermatitelor şi vaginitelor micotice precum şi în stafilococii cutanate.
3. Derivaţii tiazinici
Albastrul de metilen (clorură de tetrametiltionină). Se prezintăsub formăde
pulbere cristalină, de culoare albastrăînchis, solubilăîn apă. Manifestă
incompatibilitate cu oxidantele şi reducătoarele; reducătoarele îl decolorează, trecând
în leucoderivat, iar oxidantele îl recolorează.
Asupra tegumentului lezat, în caz de arsuri sau plăgi, determinăo uşoară
acţiune analgezicălocală, o antisepsie moderată, dar durabilă, nefiind iritant. Pentru
aceste calităţi se recomandăsub formăde soluţii 1 %o sau pulberi 1 – 3 %. Soluţiile
0,1 – 1 % se folosesc în tratamentul plăgilor de vară, ulcerelor interdigitale,
stomatitelor şi arsurilor. Soluţiile 1 – 2 %o sunt indicate în oftalmologie, în
ginecologie, pentru stimularea burjeonării plăgilor. Colutoriile cu 2 – 3 % albastru de
metilen se întrebuinţeazăîn tratamentul ulcerelor bucale. La păsări se recomandăa se
utiliza profilactic în bolile infecţioase, în apa de băut în concentraţie de 1/15.000 şi
curativ 1/4000 – 1/5.000. Albastrul de metilen fiole de 2 ml 2 % se utilizeazăîn
intoxicaţii cu acid cianhidric, cianuri, nitriţi, sulfamide, stări de hipoxie, deoarece
activeazărespiraţia celularăcare este inhibatăprin blocarea citocromoxidazei sau prin
formarea de methemoglobină. În cazul intoxicaţiilor methemoglobinice,
leucoderivatul reduce fierul trivalent al methemoglobinei, reoxidându-se, determinând
o reactivare rapidăa hemoglobinei.
Soluţia se injecteazăintravenos, o datăpe zi, timp de 3 – 5 zile, în dozăde 1
mg/kg (1 ml/20kg). Se poate asocia cu glucoza care favorizeazăacceptarea şi
eliberarea hidrogenului de către albastrul de metilen. Medicamentul se eliminăprin
rinichi, colorând urina în verde şi ulterior în albastru, putându-se utiliza şi ca un test al
filtrabilităţii renale, având totodatăefect antiseptic urinar. Doza la om per os este de
50 – 300 mg pe zi. Soluţia 1 % de albastru de metilen se prezintăsub formăde
flacoane de 50 ml, 100 ml şi 1000 ml.
109
CAPITOLUL 5
CHIMIOTERAPICE ANTIINFECŢIOASE
5.1. SULFAMIDE
5.1.1. GENERALITĂŢI
Istoricul sulfamidelor
Sinteza sulfamidelor se poate spune cădateazăde la obţinerea colorantului
textil crisoidina în anul 1877 de către Hoffman şi col. Pe baza structurii acesteia
Gelmo a sintetizat în 1908 Sulfanilamida, prima sulfamidădar care nu a fost utilizată
terapeutic. În anul 1932 Klarer şi Mietzsch au sintetizat prontosilul sau sulfamida
roşie pe care mai târziu în 1935 Domagk a utilizat-o în streptococia experimentalăa
şobolanilor. Pentru descoperirea acţiunii antibacteriene a sulfamidelor şi utilizarea lor
în terapeuticăDomogk a obţinut în 1936 premiul Nobel (dupăVeturia Nueleanu,
2004).
Numărul sulfamidelor descoperite ulterior se ridicăla peste 25 pe baza cărora
s-au preparat foarte multe produse comerciale.
Proprietăţi fizico-chimice
Sulfamidele sunt în general pulberi albe sau gălbui, cu excepţia prontosilului
care este roşu, inodore, mai mult sau mai puţin amare, greu sau foarte greu solubile în
apă. Sunt uşor solubile în alcalii sau acizi diluaţi precum şi sub formăde săruri de
sodiu. Se recunosc prin încălzire la flacără, când se topesc devin brune şi degajămiros
de hidrogen sulfurat sau amoniac.
Astăzi se sintetizeazăchimic pornind de la anilină.
Compoziţia chimică
Sulfamidele conţin un nucleu benzoic pe care se grefeazăo grupare
sulfonamidică(-SO2NH2) şi o grupare aminicăîn poziţia para (-NH2). Înlocuind un
atom de hidrogen din gruparea sulfonamidicăcu diferiţi radicali se obţin diferite
sulfamide. Înlocuirea completăa grupării aminice sau plasarea ei în poziţia orto sau
meta face sădisparăcomplet efectul bacteriostatic.
Acest grup de medicamente are variate aplicaţii terapeutice; ca urmare,
clasificarea sulfamidelor se face din punct de vedere al acţiunii acestora, cunoscânduse
sulfamide antimicrobiene, diuretice, hipoglicemiante, antitiroidiene.
Pânăîn prezent, din punct de vedere chimic se cunosc trei tipuri de derivaţi ai
sulfonamidelor care pleacăde la paraaminobenzen sulfonamidă: compuşi substituiţi la
funcţia N1, compuşi substituiţi la funcţia N4 şi compuşi dublu substituiţi la funcţiile N1
şi N4.
În afarăde aceştia, mai existăşi alţi compuşi care uneori sunt consideraţi
sulfamide - homosulfamide, care au interpusăîntre funcţia aminicăşi nucleul benzenic
gruparea metilen; sulfonele care acţioneazăasupra bacilului Hansen (agentul leprei la
om).
110
Apariţia numeroaselor grupe de antibiotice a restrâns sfera de utilizare a
sulfamidelor clasice, sulfamidele potenţate asigurând revirimentul acestei grupe
terapeutice.
Mecanismul de acţiune antibacterian a fost elucidat în 1935 de către
Trefanel. Sulfamidele posedăacţiune bacteriostatică. Ele substituie acidul
paraaminobenzoic necesar sintezei acidului folic care participăla activitatea unor
sisteme enzimatice bacteriene, cu rol în creşterea şi înmulţirea germenilor. Structura
chimicăa sulfamidelor se aseamănăcu cea a APAB (vitamina H1). Sulfamida
pătrunde în celula bacterianăîn locul vitaminei H1, blocheazămetabolismul şi
acţioneazăastfel bacteriostatic.
Sulfamidele acţioneazăbacteriostatic, determinând inhibiţia înmulţirii
bacteriene care va permite ulterior fagocitoza celulelor bacteriene. În prezenţa
sulfamidelor, fagocitoza este activată, celulele fiind mai vulnerabile. Procesul de
fagocitozăeste atât de intens, încât nici nu se mai formeazăimunitate. Sulfamidele nu
interfereazăprocesele de imunogeneză, în doze mici fiind şi stimulatori ai creşterii
celulare.
Asocierea sulfamidelor cu potenţializatori de sulfamide dăefect bactericid.
Acţiunea bacteriostaticăeste maximăîn faza de multiplicare intensăa
bacteriilor şi în special asupra germenilor de dupămultiplicarea de invazie.
Mărimea moleculei de acid paraaminobenzoic este de 6,7 A, comparativ cu 6,9
A la sulfamide şi 2,3 A lăţime faţăde 2,4 la sulfamide.
Distribuţia spaţialăeste asemănătoare mai ales când existăsubstituiri la funcţia
amidică. Gruparea COOH (carboxil) are un caracter electronegativ mai puternic decât
cea sulfanil.
Sulfamidele care au la azotul amidic un radical au asemănare spaţialămai
mare cu acidul paraaminobenzoic şi acest substituent influenţeazămult acţiunea
bacteriostatică
Aceastăasemănare între douămolecule permite în mediul sărac în acid
paraaminobenzoic şi lipsit de acesta ca bacteriile săpiardăselectivitatea în
chimiotactismul lor şi săintegreze molecula de sulfamidăîn sinteza de acid folic, în
locul acidului paraaminobenzoic, constituent al structurii normale.
Acidul folic este format în mod normal de pteridină, acid paraaminobenzoic şi
acid glutamic. Acesta este o vitaminădin grupul B şi este necesarăîn sinteza acizilor
nucleici, prezenţa sa fiind indispensabilă.
Acizii folici înglobeazăderivaţi ai acidului pteroilglutamic, cu rol de furnizor
de grupări monocarbonice necesar constituenţilor indispensabili vieţii. Acidul folic se
transformăîn acid tetrahidrofolic (folinic).
Transformarea acidului dihidrofolic în acid tetrahidrofolic indispensabil
sintezei acizilor nucleici se realizeazăsub acţiunea dihidrofolatreductazei, care este
sensibilăşi interferatăde o altăgrupăde chimioterapice, cea a diaminopirimidinei,
care blocheazăacest proces şi care acţioneazăatât antibacterian, cât şi antiprotozoaric.
Rezistenţa germenilor faţăde sulfamide este posibilăşi are mai multe cauze
(doze prea mici, pauze prea mari între administrări, întreruperea prea devreme a
111
tratamentului.
Sensibilitatea bacteriilor la sulfamide este proporţionalăcu mărimea cerinţelor
de APAB comparativ cu cele faţăde sulfamide; de aceea se preconizeazădoze mari de
atac iniţiale, iar în continuare doze mai mici, dar care totuşi asigurăo sulfamidemie
eficace din punct de vedere terapeutic.
Mecanismul rezistenţei câştigate poate fi: selecţie naturală, mutaţii spontane,
adaptare enzimaticăsau transmiterea rezistenţei prin plasmide.
Sulfamidorezistenţa poate fi naturalăsau câştigată.
Sulfamidorezistenţa naturalăapare la bacteriile şi microorganismele care pot
lua acidul folic preformat din mediu şi care nu pot să-l sintetizeze singure.
Rezistenţa câştigatăapare pe parcurs, mai rapid şi are o duratămai lungă.
Aceasta are la bazăadaptarea enzimaticăa metabolismului bacterian sau cu
ajutorul factorului R.
Prezenţa acidului paraaminobenzoic în mediu sau a compuşilor ce conţin acest
acid pot favoriza apariţia sulfamidorezistenţei.
De asemenea, greşeli în tratament, lipsa dozei de atac, doza prea mică, doza de
întreţinere prea micăpot declanşa apariţia antibiorezistenţei.
Rezistenţa odatăcâştigatăeste încrucişatăcu toate sulfamidele.
Asocierea sulfamidelor ca di- sau trisulfamide dăconcentraţii mai mari, fiecare
acţionând pe cont propriu şi diminuând sulfamidorezistenţa.
În mod asemănător acţioneazăşi produsele potenţializate cu trimetoprim.
Activitatea antibacterianăa sulfamidelor poate fi interferatăşi antagonizatăde
diverse grupe de substanţe :
a. acidul paraaminobenzoic şi structurile înrudite, cum ar fi anestezicele locale
(procaina, benzocaina), unele antibiotice (procain-penicilina);
b. alţi membri ai complexului B (nicotinamida, acidul folic, colina), precum şi
precursorii acestora incluzând unii aminoacizi (acidul glutamic, metionina);
c. unele proteine care se pot combina parţial cu sulfamidele şi astfel le pot
elimina cel puţin temporar activitatea antibacteriană(gelatina, albumina,
peptona);
d. produşii rezultaţi consecutiv morţii celulare şi tisulare, în special puroiul, care
acţioneazăşi ca barierămecanică.
Spectrul de acţiune cuprinde streptococii (mai ales cei hemolitici),
pneumococii, meningococii, gonococii, bacilul rujetului, bacilul antraxului, al morvei,
uneori stafilococii, colibacilii, pasteurelele, unele pararickettsii, precum şi unele
protozoare cum sunt de exemplu coccidiile.
Sulfamidele sunt inactive faţăde leptospire, acidorezistenţi, micoplasme,
rickettsii, virusuri.
Incompatibilităţi. În afarăde acidul paraaminobenzoic, antagoniste faţăde
sulfamide mai sunt şi unele substanţe care prin hidrolizăelibereazăacid
paraaminobenzoic (derivaţii anilinei, anestezina, procaina), acidul folic, vitamina PP,
drojdia de bere, metionina, acidul boric, urotropina (aceasta dăcu sulfamidele baze
Schiff greu solubile şi care precipităîn urină).
112
Reacţii adverse. Sulfamidele sunt substanţe cu toxicitate redusă. Astfel,
indicele terapeutic la cal este 40 – 200, iar DL50 (per os) la om în jur de 4 g/kg. Ca
reacţii adverse s-au semnalat :
- reacţii alergice : prurit, eritem, dermatite, alopecie, conjunctivite ;
- modificări sanguine : leucopenie cu agranulocitoză, trombocitopenie ;
- tulburări renale : albuminurie, cristalurie, colici renale ;
- tulburări digestive în urma dismicrobismului la erbivore : inapetenţă,
diaree ;
- la păsări sulfamidele au acţiune anticoagulantăşi pot provoca hemoragii
masive. De asemenea prin inhibarea anhidrazei carbonice, împiedică
încrustarea cojii oului cu carbonat de calciu şi se obţin ouăcu coajămoale ;
- în cazul injecţiilor intravenoase prea rapide se poate instala şocul
medicamentos manifestat prin tremurături musculare, mişcări
necoordonate, stări comatoase.
Complicaţiile renale şi sanguine datorate sulfamidelor se combat nu numai
prin întreruperea tratamentului, ci şi prin administrarea diureticelor şi a lichidelor în
cantitate mare, cu adaos de bicarbonat de sodiu care favorizeazăeliminarea în special
a derivaţilor acetilaţi. Cianoza şi methemoglobinemia se trateazăcu albastru de
metilen 1 % intravenos, 1 mg/kg sau 1 ml/20 kg.
Farmacocinetica sulfamidelor
Sulfamidele pot fi administrate pe mai multe căi : per os, intravenos,
intraperitoneal, intramuscular, subcutanat, pe piele şi pe mucoase.
Administrate per os sulfamidele se absorb relativ uşor de la nivelul intestinului
subţire. Excepţie fac sulfamidele cu acţiune locală.
Sulfamidele vechi sunt administrate doar pe cale orală(rata de absorbţie fiind
proporţionalăcu solubilitatea lor) sau pe cale topică.
Ca o excepţie pot fi considerate sulfapiridina şi sulfadimidina, care sunt
absorbite foarte lent şi neregulat la majoritatea speciilor.
Nivelurile maxime din sânge pentru carnivore, consecutiv unor doze unice este
de o orăpentru sulfamidele care se absorb rapid şi maximum 8 ore pentru sulfamidele
care se absorb lent. Rata absorbţiei este variabilăîn funcţie de specie şi depinde în
acelaşi timp şi de gradul de plenitudine al tubului digestiv.
La câini şi pisici, absorbţia este rapidăşi aproape completă, în timp ce la
rumegătoare este mult mai lungă, motiv pentru care se recomandăadministrarea de
lapte călduţpentru a închide gutiera esofagianăşi a favoriza pasajul direct în cheag.
La porc şi la cal, absorbţia sulfamidelor se situeazăintermediar, iar la păsări
absorbţia este mai completădecât la toate celelalte specii de animale domestice.
Sărurile monosodice se administreazăstrict intravenos (cu excepţia
sulfadimidinei sodice şi sulfadimetoxinului sodic, care se pot administra şi
intramuscular profund). Consecutiv administrării intravenoase sau intramusculare,
nivelurile maxime din sânge sunt atinse foarte rapid, susţinerea nivelurilor terapeutice
făcându-se prin readministrări frecvente.
Compuşii long-acting (retard) ca de exemplu sulfametoxipiridazina sau
sulfametilfenazolul se pot administra doar o singurădatăpe zi.
113
Conduita generalăeste de a administra doze de atac iniţiale mari, pentru
atingerea unor niveluri sanguine optime şi apoi de a continua cu doze consecutive mai
mici. Supradozările şi utilizările prelungite ale sulfamidelor pot provoca reacţii
adverse.
Pe calea seroaselor, absorbţia este în general bunăputându-se realiza
concentraţii sanguine înalte.
În general, absorbţia este completădupă3–6 ore de la administrare la
carnivore şi suine şi ceva mai lentăla rumegătoare. Unele sulfamide se absorb în cca.
2–3 ore. La nivelul mucoasei uterine se absorb greu. Dupăabsorbţie, sulfamidele se
găsesc în sânge într-o anumităconcentraţie. Curba sulfamidemiei este caracteristică
fiecărei sulfamide. Sulfamidemia minimăeficace este de 2 – 3 mg%, optimăeste 5 –
6 mg % dar poate ajunge şi la 14 – 15 mg %. În timpul tratamentului cu sulfamide,
medicamentul trebuie săse găseascăîn sânge într-o concentraţie superioarăminimei
terapeutice pentru căsub aceasta este posibil săse instaleze sulfamidorezistenţa.
Distribuţia sulfamidelor în organele interne este bună, în spaţiile intercelulare,
existând concentraţii bacteriostatice la nivelul organelor ţintă. Difuzeazăbine şi în
lichidul cefalorahidian, în cel sinovial, în transsudate şi exsudate, nu însăîn focarele
patologice încapsulate. Pătrund bine şi în ficat, sulfamidele concentrându-se aici de
douăori mai mult decât în sânge, şi foarte bine în rinichi, unde concentraţia de
sulfamide poate fi de 100 ori mai mare decât în sânge. În caz de supradozări
sulfamidele pătrund şi în hematii instalându-se methemoglobinemia.
Difuziunea sulfamidelor în ţesuturi şi organe este bunătraverseazăinclusiv
bariera placentară, ajung în circulaţia fetalăpânăla 50% din concentraţia din sângele
matern. În ţesuturi şi organe ating concentraţii de 40-60% din concentraţia sanguină.
Concentraţii mai mari se realizeazăla nivelul rinichilor (organul de eliminare) şi în
ficat (organul de metabolizare a acestora).
Sulfamidele administrate pe cale oralăde obicei se absorb bine. Excepţie o
constituie sulfamidele dublu substituite care sunt greu absorbabile (ftalilsulfatiazolul,
sulfaguanidina, succinilsulfamida) care se folosesc exclusiv pentru tratamentul local al
enteritelor, întrucât realizeazăconcentraţii mari la nivelul tubului digestiv şi care se
eliminăprin fecale.
Pe cale parenterală, absorbţia este în funcţie de calea folosită, cea intravenoasă
fiind rapidăşi realizând concentraţii maxime imediate.
O transformare deosebităa sulfamidelor în organism este combinarea lor, după
disociere, cu proteinele serice (în proporţie de pânăla 90 %). Complexele formate
sunt labile şi cedeazătreptat sulfamide active ( numai fracţiunea liberăeste activă).
Deoarece complexele sunt constituie din molecule mari, ele nu difuzeazăîn ţesuturi.
O altătransformare a sulfamidelor o constituie acetilarea care are loc la nivelul
ficatului, produşii acetilaţi acumulându-se în urină. Din punct de vedere chimic
acetilarea se realizeazăla nivelul grupării aminice. Derivaţii acetilaţi sunt practic
inactivi şi în caz de aciditate a urinei pot produce cristalurie. Unele sulfamide se
acetileazămai uşor altele mai greu.
Eliminarea sulfamidelor se face pe cale renală, sulfamida necuplatăfiind
excretatăde către glomerul. Moleculele ionizate sunt excretate activ în tubii
114
proximali. Reabsorbţia se produce în tubii uriniferi prin procese de difuziune pasivă.
Urina alcalinăare tendinţa de a reţine sulfamida în soluţie şi astfel este puţin probabilă
cristalizarea. Urina erbivorelor este în mod normal alcalină, şi astfel nu mai este
necesarăo alcalinizare, dar la câine şi pisică, întrucât urina este acidă, se procedează
la alcalinizare.
Viteza de eliminare a sulfamidelor depinde în cea mai mare parte de procentul
de cuplare al acestora cu proteinele plasmatice. Sulfamidele se eliminăsub formă
liberă, iar în funcţie de viteza de eliminare sulfamidele pot fi împărţite în 6 grupe:
a. cu eliminare ultrarapidă(sulfatioureea), cu timp terapeutic util de 2-3 ore;
b. cu eliminare rapidă(sulfatiazolul), cu timpul terapeutic de 4-6 ore;
c. cu eliminare medie (sulfafenazolul), care se menţine în organism 12 ore;
d. cu eliminare lentă(sulfamerazina, sulfametinul), care se eliminădin organism
în 24 ore;
e. cu eliminare foarte lentă(sulfametoxipirazina), cu durata de acţiune în
organism de 48 ore;
f. cu eliminare ultralentă(sulfadimetoxipirimidina) cu timpul terapeutic de 72
ore, dar în cazul administrărilor orale la păsări poate atinge 5 zile.
În afarăde eliminarea renală, dupăadministrarea oralăexistăşi mici cantităţi
în fecale şi alteori în lapte. Concentraţiile crescute din lapte pot crea probleme pentru
industria brânzeturilor, întrucât opresc fermentaţia.
Sulfamidele se mai pot elimina şi prin ouă, atât în albuş, cât şi în gălbenuş.
Dupăadministrarea pe cale oralăsau parenterală, sulfamidele pot fi decelate în
lapte timp de 21 – 86 ore, încât trebuie respectatăo perioadăde carenţă(de exemplu, 6
zile la sulfametin, 5 zile la sulfadimidin).
Indicaţii terapeutice. Sulfamidele sunt indicate într-o serie de afecţiuni
precum: pneumonii, bronhopneumonii, pleurezii, peritonite, reticulite, pericardite,
artrite, abcese, flegmoane, gastroenterite, endometrite, retenţii plancentare, mamite,
meningoencefalite precum şi în unele boli infecţioase ca: pasteureloza, colibaciloza,
gurma, listerioza, morva şi în boli parazitare (coccidioză).
Schema de tratament
Tratamentul se începe cu dozăde atac şi va avea duratăminimă3 zile şi durată
optimă5 – 7 zile, continuându-se încătimp de 24 ore dupădispariţia semnelor clinice
de boală. Tratamentul de atac se face de obicei intravenos, continuându-se în celelalte
zile cu administrarea pe alte căi ( per os, i.m.). Nivelul dozei variazăfoarte mult în
funcţie de specia de animal şi de gravitatea cazului. Datorităacestui fapt nu se pot
recomanda scheme rigide, astfel încât la animalele mijlocii şi la tineretul animalelor
mari se pot utiliza dozele iniţiale mai mari, iar la carnivore ( care sunt mai sensibile
deoarece nu pot transforma sulfamidele prin acetilare) se administreazădoze mai mici.
Dozele zilnice se fracţioneazăîn 2 – 4 reprize în cazul sulfamidelor cu acţiune scurtă
şi în 1 – 2 reprize în cazul sulfamidelor semiretard şi retard. Unele sulfamide care sunt
mai active se utilizeazăpe cale parenteralăîn doze mai mici. Astfel, sulfafenazolul şi
sulfametinul se pot utiliza în dozăde 0,03 – 0,04 g/kg/zi. La păsări sunt necesare doze
ceva mai mari la kilocorp decât la mamifere.
115
Tabelul 3
Schema de tratament la sulfamide
Categoria de animale Ziua I Ziua a II-a Ziua a III, IV, V-a
Animale mari 0,12 0,10 0,08
Animale mijlocii
şi tineret animale mari
0,15 0,12 0,10
Carnivore 0,10 0,08 0,06
5.1.2. PREPARATE FARMACEUTICE PE BAZĂDE SULFAMIDE
Sulfatiazolul se prezintăsub formăde pulbere, comprimate a 0,5 g, fiole de 5
ml, 10 ml, flacoane de 50 ml şi 25 ml 20 %. Soluţia se administreazăstrict intravenos,
fiind puternic iritantădin cauza pH-ului alcalin. O altăutilizare este sub formăde
hemopansament sulfamidat (un amestec în părţi egale de sulfatiazol 20 % şi sânge din
care se îmbibăo compresăsterilăşi se aplicăîn plăgi cu lipsămare de ţesut).
Pe bazăde sulfatiazol se pot prepara şi unguente 10- 20 %. În situaţia
administrării per os se începe cu doze de 0,15 g/kg la toate speciile. Medicamentul
intrăîn componenţa preparatului „Pulbere epitelizantă” care conţine 1 % sulfatiazol, 2
% saprosan, 10 % stearat de zinc şi 87 % talc şi se utilizeazăîn tratamentul
afecţiunilor locale.
Sulfatiazolul s-a utilizat pentru prepararea unui autovaccin în papilomatozăla
viţei dupăurmătoarea reţetă(dupăVeturia Nueleanu) 1 – 2 papiloame excizate se
majoreazăşi se adaugă20 – 40 ml sulfatiazol 20 % ( în condiţii sterile) şi 50 ml sânge
de la acelaşi animal. Se amestecăşi se filtreazăiar apoi se injecteazăsubcutanat 50 ml
pe animal, cu un ac gros.
La câine în urma administrării intravenoase a soluţiei 20 % se obţine un efect
vomitiv.
Sulfametazina (Sulfadimidin, Sulfadimerazina) se prezintăsub formăde
pulbere. Se absoarbe rapid din intestin şi se eliminămai tardiv, dând o sulfamidemie
mai îndelungată. Posedăproprietăţi antimicrobiene recunoscute. Se utilizeazămai
ales la păsări în unele boli precum: holeră, salmonelozăşi coccidioză, mai ales în apa
de băut soluţie 0,2 % sau în furajele concentrate 1 %, 3 – 4 zile, cu reluări dupăpauze
de 2 zile.
Sulfafurazol (Neoxazol) se prezintăsub formăde drajeuri 0,5 şi fiole de 5 ml
40 %. Marele avantaj al acestei sulfamide este acela căse administreazătimp
îndelungat şi nu determinăleziuni renale datorate cristaluriei întrucât atât sulfamida
cât şi produsul acetilat se solubilizeazăbine atât în urina acidăcât şi în cea alcalină. Se
absoarbe şi difuzeazăbine în ţesuturi. Se recomandămai ales în infecţiile urinare cu
E.coli, Klebsiella, Aerobacter şi Proteus.
Sulfametina (Dulana, Bayrena) se prezintăsub formăde pulbere, comprimate
a 0,5 g, fiole de 20 ml şi flacoane de 100 ml şi 250 ml soluţie 20 %. Se absoarbe rapid
şi se combinăreversibil cu proteinele plasmatice 70 – 80 %, eliminarea făcându-se
116
lent. Se acetileazăîn proporţie de 6 – 14 %. Este o sulfamidăpuţin toxică, totodată
bine toleratăde organism. Posedăun spectru de acţiune larg extins şi asupra a
numeroase bacterii Gram negative: E.coli, Brucella, Shigella, Pseudomonas, Proteus.
Se utilizeazăîn infecţiile aparatului respirator, urinar şi digestiv. Se
administreazăintravenos şi chiar intramuscular, iar la păsări şi carnivore se poate
administra şi per os. Dozele la animalele mari adulte sunt de 0,06 – 0,12 g/kg/zi la
tineretul acestora 0,1 – 0,15 g/kg la carnivore 0,15 – 0,3 g/kg iar la păsări 0,2 – 0,5
g/kg administrându-se la interval de 24 ore.
Sulfadoxin (Sulfametoxin, Fanasil) se prezintăsub formăde pulbere şi fiole
de 20 ml şi flacoane de 100 ml şi 250 ml soluţie 20 %. Sulfamida se absoarbe rapid,
cu acetilare şi glicuronoconjugare redusă, eliminarea fiind lentă; de acea se
administreazăo datăla 48 ore. Posedăun spectru bacteriostatic larg (E.coli, Proteus,
Staphylococcus). Se asociazăuşor cu substanţele potenţializatoare.
Sulfafenazolul (Orisul, Plisulfan). Se prezintăsub formăde pulbere,
comprimate a 0,5 g, fiole de 20 ml 20 % şi flacoane de 100 ml şi 250 ml soluţie 20 %.
Asemănător neoxazolului, produsul acetilat este uşor solubil în urinăfiind indicat şi în
infecţii genito-urinare. Se întrebuinţeazăca medicament antiinfecţios în diverse
pneumopatii, enterite, metrite, mamite, panariţiu, gurmă, holeră. Soluţia injectabilăse
administreazăintravenos sau profund intramuscular, doza fiind mai micădecât în
cazul altor sulfamide (30- 40 mg/kg în prima zi şi 20 mg/kg în celelalte zile). Dacăse
administreazăper os, doza se aseamănăcu dozele utilizate în cazul celorlalte
sulfamide. Se administreazăo singurădatăpe zi.
Sulfametoxipiridazina (Retamid, Kinex) difuzeazăbine în organism şi se
leagăde proteinele plasmatice aproximativ 95 %. Se acetileazămoderat iar produsul
rezultat nu determinăcristalurie. Se solubilizeazăînsăgreu în urinăşi de aceea trebuie
o prudenţădeosebităcând se administreazărecurgându-se la alcalinizarea urinei.
Spectrul de acţiune este cel al sulfamidelor în general.
Sulfamide topice
Sulfacetamida este o sulfamidăputernic acetilatăla funcţia aminică, se
absoarbe uşor, dar se eliminărapid. Este folosităsub formăde sare sodicăşi se
administreazăcel mai adesea în asocierile topice şi oftalmice, extern (colirul cu
sulfacetamidă10%) în conjunctivite şi cheratite, nefiind iritantăpentru ochi şi
difuzând foarte bine la nivelul ochiului.
Adesea se asociazăcu neomicina şi cu corticosteroizii, fiind şi mai eficientă
sub aceastăformă. Sulfacetamida se mai poate folosi în aplicaţiile rinofaringiene
(soluţii 5% gliceroalcoolice), în otitele externe sau la nivelul tubului digestiv (forma
ftalilată).
Pe cale intravenoasăse foloseşte în asociaţiile de sulfamide sub forma unor
preparate precum Suzotril sau Ametosulfin.
Sulfatioureea (Badionalul) acţioneazăun timp foarte scurt, motiv pentru care
intrăîn compoziţia unor preparate chimioterapice. Asociatăcu Marfanilul, formează
preparatul Marbadal folosit pentru acţiunea sa localăşi mai ales la nivelul uterului sub
117
forma preparatului Tardomyocel (Endomyocel).
Sulfanilamida nu se mai foloseşte pentru administrările generale, ci numai
pentru efectul local, sub formăde pudrări în plăgi sau sub formăde unguente singură
sau asociată.
Sulfamide antiprotozoarice
Sulfamidele se pot folosi cu bune rezultate şi în lupta contra coccidiilor. Ele
acţioneazămai ales asupra stadiilor imature, asexuate dar şi asupra schizonţilor unde
interfereazăcalea acid folic /APAB.
Sulfaquinoxalina (4-amino-2N-quinoxalin-yl-benzen-sulfon-amida) - este o
sulfamidăactivăasupra coccidiilor. Întrucât existăpericolul afectării foliculilor
ovarieni la găinile ouătoare, medicaţia trebuie întreruptăcu o lunăînaintea ouatului.
Sarea sodicăa sulfoquinoxalinei în soluţie 19,2% se comercializeazăsub
denumirea de Sulfacoccidin, care se foloseşte preventiv şi curativ în coccidioza aviară,
administrându-se în apa de băut în concentraţie 1:4000.
Sulfaveridina este o asociere de 2,5% sulfaquinoxalinăşi 2,2%
etoxidiaveridinăşi se administreazăîn apa de băut în concentraţii de 2%o timp de 3
zile, apoi pauză2 zile urmate de tratament alte 3 zile.
Dimerasol este o soluţie 33% de sulfametazină, activăasupra germenilor
Gram negativi şi pozitivi, dar şi asupra coccidiilor şi se poate administra oral şi
parenteral.
5.1.3. PREPARATE FARMACEUTICE PE BAZĂDE ASOCIERI
SULFAMIDICE
Suzotrilul (Plurisulfan) reprezintăun amestec în părţi egale de sulfacetamidă,
sulfametazinăşi sulfatiazol, care se comercializeazăsub formăde pulbere,
comprimate a 0,5 g şi fiole 20 ml 30 %. Scopul asocierii este de a se obţine o
sulfamidemie ridicată, un spectru mai larg, o eliminare încetinităşi o reducere a
fenomenului de cristalizare. Soluţia poate fi administratăpe cale intravenoasăsau
intramuscular profund. Se face o singurăadministrare pe zi. Se recomandăîn
pneumonii, bronhopneumonii, pleurezii, peritonite, pasteurelozăetc., deci în boli
produse de germeni sensibili la cele 3 sulfamide componente. Dozele sunt: la
animalele mari 0,06 – 0,12 g/kg, la mânji şi viţei 0,10 – 0,15 g/kg, la oi şi porci 0,10 –
0,15, la câini 0,15 – 0,30 g/kg, la psici 0,25 – 0,50 g/kg, la păsări 0,20 – 0,50 g/kg.
Ametosulfinul este o soluţie injectabilăfiole de 20 ml 30 %. Este un Suzotril
în care sulfametazina a fost înlocuităcu sulfametinul. Se utilizeazăsimilar produsului
Suzotril.
Supronalul este un preparat ce conţine sulfamerazină, sulfatiouree şi se
foloseşte cu precădere profilactic împotriva infecţiilor puerperale cu Clostridium în
doze de 0,10–0,15 g/kg în prima zi, o singurăadministrare, în zilele următoare dozele
diminuând cu 25%. Suspensia se aplicăla nivelul plăgilor, intrauterin şi în mamite.
118
Sinenterul este un preparat sub formăde pulbere şi comprimate utilizat pentru
acţiunea sa localăcomplexă: emolientă, protectoare, adsorbantă, astringentă,
anticatarală, bacteriostatică. Se utilizeazăîn gastroenterite la sugari şi tineret.
- Sinenter pulbere conţine talazol 6 g, gumăarabică30 g, carbonat bazic de
bismut, tanat de albumină3 g, caolin 55 g; este o pulbere omogenă, alb gălbuie care se
foloseşte sub formăde suspensie apoasă10 %.
- Sinenter – comprimate conţine talazol 1 g, carbonat de bazic de bismut 0,3 g,
carbonat de calciu 0,5 g şi excipienţi ad 4,45 g. Sinenterul pulbere se administreazăîn
doze de 200 – 400 g/24 ore în 1 – 2 prize la animalele mari, 10 – 30 g repetându-se de
2 – 3 ori în 24 ore la viţei, 50 g la o administrare la animalele mijlocii şi 5 – 20 g, în 2
– 3 prize la 24 ore la animalele mici.
Sinenter comprimate se administrează2-4 comprimate la o administrare, care
se repetăla 8–12 ore la viţei, ½ comprimate de 1–2 ori pe zi la purcei timp de 2–5 zile.
Ganadyl sulfa (Olanda) se prezintăsub formăde soluţie injectabilă, flacoane
de 250 ml şi soluţie oralăflacoane de 1 l şi 6 l ce conţin sulfatiazol, sulfametazina şi
sulfadiazinăşi care se administreazăîn enterite, pneumonii, metrite.
5.1.4. SULFAMIDE POTENŢATE
Începând cu anul 1954 s-a descoperit faptul căderivaţii diaminopiridinici
(Trimetoprim, Diaveridină, Pyrimetamin) blocheazătransformarea acidului
dehidrofolic în acid tetrahidrofolic, prin inhibarea reductazei acidului dehidrofolic.
Prin asociere cu sulfamidele acestea potenţeazăacţiunea antibacterianăa sulfamidelor,
astfel încât combinaţia dintre potenţator şi sulfamidădevine bactericidă, în timp ce
sulfamida singurăsau potenţatorul singur sunt doar bacteriostatice. Raportul optim
dintre sulfamidăşi potenţator este de 5 : 1. Cel mai utilizat potenţator este
trimetoprimul, care potenţeazăde 8 ori acţiunea sulfamidelor. Existănumeroase
preparate ce reprezintăcombinaţii de trimethoprim şi sulfamide.
Asocierea sulfamidelor cu potenţializatori determinăefecte bactericide şi
menţine astfel sulfamidele în arsenalul terapeutic antibacterian modern.
Cercetările au demonstrat căeficacitatea sulfamidelor poate fi crescutăprin
asocierea cu inhibitorii dihidrofolat-rductazelor sau cu structuri similare.
Trimetoprimul a fost prima diaminopirimidinădescoperită, căreia i s-a
identificat activitate antibacteriană, fărăefecte secundare şi care are capacitatea de a
potenţa sulfamidele. Rezultatul este creşterea semnificativăa efectului şi
transformarea lui din bacteriostatic în bactericid, exprimat prin creşterea indicelui
terapeutic. Este un compus ce se absoarbe bine, se leagăde proteinele plasmatice în
proporţie de 45%, timpul de înjumătăţire plasmaticăeste de 6-12 ore, în funcţie de
specie. Are acţiune bacteriostaticăşi un spectru apropiat de cel al sulfamidelor.
Trimetoprimul acţioneazăsinergic cu sulfamidele, deoarece ambele acţionează
asupra aceluiaşi lanţmetabolic şi ca urmare se potenţeazăreciproc.
Spectrul antibacterian este larg, recomandându-se în boli ale tractului
respirator, urinar, gastrointestinal, genital, fiind activ atât faţăde Gram pozitivi cât şi
119
faţăde Gram negativi.
Rezistenţa la potenţializatori şi la asocieri mulţi ani nu a reprezentat o
problemă, dar informaţiile bibliografice recente semnaleazăcazuri de rezistenţăatât la
om cât şi la animale.
Buna distribuţie a trimetoprimului în fluidele organismului este exemplificată
de concentraţiile pe care acesta le realizeazăîn lichidul sinovial, care la o orădupă
administrarea intravenoasăa asocierilor de sulfamide cu trimetoprim, au fost egale sau
mai mari cu cele din ser.
Excreţia trimetoprimului se face prin urină, la fel ca şi sulfadiazina şi
sulfadoxina cu care se asociază, sub formăacetilatăsau conjugată.
Diaveridina este un potenţializator al sulfamidelor, cu acţiuni chimioterapice
proprii, foarte activ în coccidiozăla păsări. Este asemănător cu trimetoprimul şi se
utilizeazăîn asociere cu o serie de sulfamide mai ales în tratamentul coccidiozei la
păsări.
Etoxidiaveridina este o pulbere cristalinăuşor gălbuie, inodoră, cu gust amar,
insolubilăîn apă, solubilăîn acizi. Acţioneazăasupra coccidiilor fărăefecte secundare
şi se poate folosi şi la găinile ouătoare. Asocierea se face cu sulfaquinoxalinăîn
produsul numit Sulfaveridin şi intrăîn compoziţia produsului Dacigal.
Pirimetamina este folosit ca potenţializator de sulfamide tot în tratamentul
protozoozelor.
1. Bigram (Germania) soluţie injectabilăce conţine sulfametoxazol şi
trimetoprim care se utilizeazăîn infecţii respiratorii şi urogenitale.
2. Borgal (Germania) este o soluţie injectabilăce conţine 20 % sulfadoxin şi 4
% trimetoprim, se administreazăintravenos, intramuscular sau subcutanat în dozăde 3
ml/50 kg la intervale de 48 ore.
3. Cosumix – plus (Elveţia) se prezintăsub formăde pulbere şi conţine
sulfaclorpiridazinăşi trimetoprim.
4. Sulfatin (Ungaria) este asemănător produsului anterior.
5. Sultrim (Franţa) soluţie oralăce conţine sulfadimidinăşi trimetoprim.
6. Optiprime 40 % (Grecia) suspensie injectabilăce conţine sulfatiazinăşi
trimetoprim folosit în tratamentul bolilor bacteriene la ovine, suine, bovine şi cabaline.
Doza zilnicăeste 1 – 1,5 ml/30 kg timp de 5 zile. Existăşi Optiprime suspensie orală,
Optiprime pulbere solubilăşi boluri precum şi pesarii.
7. Trimoxin (Israel) soluţie injectabilăce conţine sulfadoxinăşi trimetoprim.
Se utilizeazăîn tratamentul afecţiunilor respiratorii şi gastrointestinale.
8. Triprim (Austria) soluţie injectabilăce conţine Sulfametilpyrolidinăşi
trimetoprim.
9. Trisulmix (Franţa) pulbere cu sulfadimetoxinăşi trimetoprim. Nu se
120
utilizeazăla păsările ouătoare.
10. Trisulfon (Slovenia) conţine sulfamonometoxinăşi trimetoprim. Se
prezintăsub formăde pulbere şi soluţie injectabilă. Este activ faţăde Gram pozitivi,
Gram negativi, protozoare şi ricketsii.
Pulberea se administreazăîn dozăde 10 g/kg furaj la mamifere şi 200 g/100 l
apăde băut la păsări, iar la iepuri 8 g/l apă. Produsul injectabil se administreazăîn
dozăde 1 – 2 ml/10 kg.
11.Trizol-vet (Austria). Pulbere ce conţine sulfametoxazol şi trimetoprim.
12. Tramexin (Spania) pulbere cu sulfametoxipiridazină, trimetoprim,
tetraciclinăhidroclorică, fenilbutazonăşi bromhexin şi se utilizeazăîn afecţiuni ale
aparatului respirator şi digestiv.
13. Biseptol (Tagremin) Se prezintăsub formăde comprimate şi conţine
sulfametoxazol şi trimetoprim.
14. Trisulfat N. (Germania) pulbere ce conţine sulfadimidină, sulfatiazol,
trimetoprim, vitaminele A, B1, B6, B12, C şi E şi microelemente. Se utilizeazăîn
tulburări digestive, respiratorii, peritonite.
15. Tribrisen (Anglia), comprimate, boluri, suspensie şi soluţie injectabilăşi
conţine sulfadiazinăşi trimetoprim.
5.2. NITROFURANUL ŞI DERIVAŢII SĂI
5.2.1. NITROFURANUL (NITROFURAL, FURACIN, FURACILIN,
NITROFURAZONĂ)
Proprietăţi. Nitrofuranul se prezintăsub formăde pulbere de culoare galben
închis, insolubilăîn apărece, solubilăprin fierbere, termostabilă.
Compoziţie chimică şi mecanism antibacterian
Nitrofuranul posedăo structurăchimicăbazatăpe un nucleu furanic şi o
grupare nitro, care îi conferăacţiune antibacteriană.
Acţioneazăbacteriostatic şi în doze de 10 ori mai mari bactericid mecanismul
bazându-se pe producerea de reacţii metabolice anormale la nivelul
microorganismelor cu apariţia de fracturi cromozomiale.
Nitrofuranul are spectru antibacterian larg ce cuprinde Gram pozitivi, Gram
negativi, acidorezistenţi şi chiar protozoare patogene. Rezistenţa germenilor faţăde
nitrofuran este rarăşi se instaleazăfoarte încet.
Farmacocinetica. Nitrofuranul administrat per os se absoarbe în proporţie de 5
– 10 % şi ca urmare are numai acţiune localădigestivă. Când mucoasa digestivăeste
lezionatăse poate absorbi şi poate produce intoxicaţii.
Acţiunea antibacterianăexistăşi în prezenţa puroiului, a sângelui sau a unor
secreţii.
121
Indicaţii terapeutice. Nitrofuranul se utilizeazăîn tulburări digestive produse
de germeni sensibili la păsările de colivie şi la animalele de companie, dozele fiind de
0,03-0,04 g/kg/zi.
În chirurgie şi dermatologie, nitrofuranul este recomandat deseori nefiind
iritant şi neabsorbindu-se. Dărezultate apreciabile în tratamentul arsurilor, eczemelor,
dermatitelor în urma aplicării sub formăde pulbere compusăsau unguente 1/200 –
1/300. Se asociazăfoarte bine cu sulfamidele.
Toxicitatea nitrofuranilor. Nitrofuranul este un medicament cu toxicitate
ridicată. La păsările de colivie, nitrofuranul poate determina abatere, diaree, crize
convulsive.
Derivaţii nitrofuranului posedăefect cancerigen (cu excepţia nitrofurantoinei)
motiv pentru care ei vor fi indicaţi în special în afecţiuni ale pielii şi mucoaselor.
Preparate comerciale – se folosesc doar la animalele de companie.
Nitrofuran bujiuri – se utilizeazăintrauterin în endometrite şi retenţii
plancentare.
Manis pulbere este un amestec de nitrofuran 0,5 g, sulfat de magneziu 10 g şi
lactozăad 100 g şi se utilizeazăpentru pudrarea plăgilor.
Enteroguard 20 % pulbere ce conţine dimetridazol 10 g, oxitetraciclină6 g,
nitrofuran 2 g bismut subnitric 2 g. Este activ faţăde enterobacteriacee şi protozoare
flagelate.
Oxifuran pulbere cu un amestec de oxitetraciclinăclorhidrat şi nitrofuran şi se
administreazăîn raţie în enteritele infecţioase.
Oxifuran comprimate este indicat în coccidiozăla păsări de colivie. La câine
este indicat în pneumopatii şi parvoviroză. Doza este în general, un comprimat pe zi,
timp de 3 – 4 zile.
Metrosept L unguent conţine nitrofuran 5 g, iodoform 5 g, oxitetraciclină5 g şi
vaselinăad 100 g. Este indicat în vaginite, cervicite, intrauterin dupăremedierea
retenţiilor placentare, de 2 ori pe zi timp de 4 zile.
Pododermin unguent conţine iodoform 10 g, oxitetraciclină3 g, nitrofuran 1 g,
acid salicilic 1 g, bismut subnitric 6 g, vaselinăneutrăad 100 g. Are acţiune
antibacterianăcheratoplasticăşi insectifugăşi se utilizeazăîn pododermatite timp de 4
– 5 zile.
Dermoguard este un unguent cu acţiune antibacterianăşi cicatrizantăce
conţine 2 % neomicină, 3 % nitrofuran, 3 % iodoform, 3 % albastru de metilen, 3 %
oxid de zinc şi vaselină. Se aplicădupăcurăţirea mecanicăa plăgilor timp de 4 zile.
5.2.2. FURAZOLIDONA
Se prezintă, ca şi nitrofuranul, sub formăde pulbere de culoare galbenă,
insolubilă. Are spectru şi mecanism de acţiune asemănător nitrofuranului.
În practicăse folosesc preparate care alături de furazolidonămai conţin şi alte
substanţe. Acestea se utilizeazădoar pentru păsările şi animalele de companie.
Clorovit este un complex chimioterapic ce conţine furazolidonă1,5 g,
122
cloramfenicol 1,5 g, Vitamina A şi E şi lactozăad 100 g.
Amfuridon este un preparat asemănător produsului Clorovit cu diferenţa căîn
loc de lactozăconţine glucoză. Se utilizeazăsimilar Clorovitului.
Azovit conţine furazolidonă200 mg, vitamina A 10.000 U.I., Vitamina D3 150
U.I., Vitamina E 5 mg şi Vitamina C 20 mg.
Nitrofurantoina este un derivat care se absoarbe bine în tractusul digestiv,
difuzeazăşi se eliminănetransformatăprin rinichi (urina se coloreazăbrun). Este
indicatăîn medicina umanăîn infecţii urinare. Poate fi folosit şi la câine în infecţii
urinare, per os 3 – 5 mg/kg de 1 – 2 ori/zi timp de 7 – 10 zile. Existăsub formăde
comprimate 0,1 g.
5.3. INHIBITORI AI ADN-GIRAZEI (ANTIBIOMIMETICE).
CHINOLONELE
Intoducerea primei chinolone în practicămedicalăcurentădateazădin jurul
anului 1980.
Acidul nalidixic (Negram), cel mai vechi reprezentant din acest grup, a fost
sintetizat în 1962 prin purificarea cloroquinei – subtanţăfolosităîn tratamentul
malariei. Aceşti derivaţi sunt compuşi total sintetici ce nu poti fi elaboraţi în
organismele vii.
Mecanismul de acţiune constăîn inhibarea enzimei ADN-giraza. Această
enzimădeterminăformarea spiralei de ADN şi respectiv structura specificăîn spaţiu.
Prin inhibarea acestei enzime, cromozomii cresc în lungime întrucât nu se mai
produce desfacerea catenei duble a ADN şi ca urmare replicarea este vicioasă. Ca
urmare a acestui mecanism de acţiune, fluoroquinolonele sunt atât bacteriostatice cât
şi bactericide.
Spectrul de acţiune cuprinde bacteriile gram pozitive şi gram negative, având
un efect mai slab asupra streptococilor şi anaerobilor gram pozitivi.
Rezistenţa bacterianăse poate instala mai ales ca urmare a folosirii unor doze
mai mici.
Chinolonele au un nucleu comun, 4-oxo-1,4 dihidrochinoleina, acesta dând
numele familiei: 4-chinolone. Prin introducerea unui atom de fluor în poziţia 6 a
nucleului de bazăs-au sintetizat derivaţii 6 fluoruraţi, denumiţi fluorochinolone.
Clasificarea chinolonelor se face, în funcţie de momentul apariţiei, în:
- generaţia I: acid nalidixic;
- generaţia a II-a: acid oxolinic, acid pipemidic, cinoxacină, rosoxacină;
- generaţia a III-a: ciprofloxacină, ofloxacină, pefloxacină, enoxacină,
norfloxacină, lomefloxacină, fleroxacină.
O altăclasificare consideră:
- chinolone „vechi”: acid nalidixic, acid oxolinic, acid pipemidic,
conoxacina;
- chinolone „noi”:
monofluorchinolone: ciprofloxacina, norfloxacina, enoxacina,
123
ofloxacina, pefloxacina;
difluorchinolone: difloxacina, lomefloxacina, sparfloxacina;
trifluorchinolone: fleroxacina.
Mecanismul acţiunii antibacteriene este de tip bactericid, comun pentru toate
chinolonele, şi constăîn inhibarea ADN-topoizomerazelor, enzime denumite şi giraze,
care au rol în procesul de spiralizare a cromozomului bacterian.
Spectrul antimicrobian este diferit în funcţie de generaţia din care fac parte:
- chinolonele „vechi” au spectru antibacterian îngust, care cuprinde doar unii
bacili Gram negativi aerobi;
- chinolonele „noi”, fluorochinolonele, au spectru antibacterian larg, care
cuprinde coci şi bacili Gram pozitivi, bacili Gram negativi aerobi, bacterii
anaerobe, chlamidii, micoplasme, ricketsii.
Farmacocinetică
În urma administrării per os a chinolonelor, biodisponibilitatea este foarte
bună, substanţele difuzeazăbine în majoritatea ţesuturilor, iar eliminarea se face
predominant pe cale renală.
Reacţii adverse
Ca urmare a unor tratamente îndelungate cu chinolone se pot produce eroziuni
ale cartilajelor de creştere, motiv pentru care aceste substanţe se administreazăcu
precauţie la tineretul în creştere. Pot apare de asemenea, tulburări gastrointestinale
(vomă, diaree).
Nu se recomandăla căţele şi pisici în perioada de gestaţie şi lactaţie.
5.3.1. CHINOLONE DIN GENERAŢIA I
Acidul nalidixic – se administreazăpe cale orală, se absoarbe la nivelul
tubului digestiv, are o biodisponibilitate de 80-90%. Se leagăde proteinele plasmatice
în proporţie de 95%, de aceea efectul in vivo este redus comparativ cu mediile de
culturăartificiale (forma activă, nelegatăde proteine, este în concentraţie mică).
Realizeazăconcentraţii tisulare ineficace, de 2-5 ori mai mici decât cele din sânge.
Este metabolizat formând acidul hidroxinalidixic, mai activ, şi
glucuronoconjugaţi inactivi. Eliminarea se face pe cale renalăîn proporţie de 80-90%
în 24 ore, realizând în urinăconcentraţii mari. În insuficienţa renală, eliminarea este
diminuată.
Spectrul antimicrobian cuprinde bacterii Gram negative. La concentraţii mici,
este bacteriostatic faţăde coci Gram negativi (gonococ, meningococ) şi bacili Gram
negativi (colibacil, Salmonella, Shigella, Brucella, Proteus). La concentraţii de 5-10
ori mai mari decât cele bacteriostatice este bactericid.
Efectul antibacterian este mai intens la pH acid (5-6). Rezistenţa se dezvoltă
repede.
Reacţiile adverse produse de acidul nalidixic sunt: greaţă, vomă, diaree,
deprimarea respiraţiei, erupţii cutanate, fotosensibilizare, eozinofilie.
Este indicat în infecţii urinare acute, cronice, recidivante cu germeni sensibili:
pielonefrite, nefrite interstiţiale, litiazăurinarăinfectată, cistite, uretrite.
124
Asocierea cu nitrofurantoina, tetraciclina, cloramfenicolul este contraindicată,
deoarece apare antagonism de acţiune. Cu anticoagulantele orale creşte riscul
hemoragiilor datoritădeplasării acestora de pe proteinele plasmatice.
5.3.2. CHINOLONE DIN GENERAŢIA A II-A. FLUOROCHINOLONE
Fluorochinolonele administrate pe cale oralăau biodisponibilitate bună,
cuprinsăîntre 70% pentru ciprofloxacinăşi 100% pentru fleroxacină. Concentraţiile
plasmatice maxime variazăîntre 1 mcg/ml şi 5 mcg/ml. Legarea de proteinele
plasmatice este medie. Au volum de distribuţie mare, datoritădifuziunii tisulare bune.
Realizeazăconcentraţii mai mari decât cele plasmatice în rinichi, ficat,
plămâni, bilă, oase. Concentraţii mai mici decât cele plasmatice realizeazăîn salivă,
secreţii bronşice, umoare apoasă. Trec în lichidul cefalorahidian mai ales când
meningele este inflamat. Epurarea se face pe cale renalăsau biliară.
Spectrul antimicrobian este larg şi cuprinde coci Gram pozitivi, coci Gram
negativi, bacili Gram negativi, chlamidii, micoplasme.
Mecanismul de acţiune este bactericid, prin inhibarea ADN-girazei bacteriene.
Rezistenţa se instaleazălent, cu frecvenţăredusă, prin mutaţii cromozomiale
spontane.
Reacţiile adverse sunt rare, fluorochinolonele fiind bine suportate: greaţă,
vomă, diaree, erupţii cutanate, fotosensibilizare, urticarie, leucopenie, eozinofilie,
eroziuni şi leziuni la nivelul cartilajelor de creştere evidenţiate la animalele de
laborator.
Fluorochinolonele sunt indicate în tratamentul infecţiilor cu germeni sensibili:
infecţii urinare, infecţii gastrointestinale, infecţii respiratorii, infecţii cutanate.
a) Ciprofloxacina – biodisponibilitatea oralăeste medie, aproximativ 60%. Se
leagăde proteinele plasmatice în proporţie de 40%. Prezintăo difuziune bunăîn
ţesuturi, cu realizarea de concentraţii mari în rinichi, parenchim pulmonar, mucoasa
bronşică.
Nu realizeazăconcentraţii eficace la nivelul lichidului cefalorahidian. Se
metabolizeazăîn proporţie redusă, cu formare de metaboliţi activi biologic.
Eliminarea se face predominant pe cale renală.
b) Ofloxacina – are biodisponibilitate oralăde 100%. Realizeazăconcentraţii
tisulare mari, trecând inclusiv în lichidul cefalorahidian. Se eliminăpredominant pe
cale renalăsub formăactivă.
c) Pefloxacina – prezintăo biodisponibilitate oralăbună(90-100%).
Difuzeazăbine în ţesuturi, iar în lichidul cefalorahidian în proporţie de 40%. Epurarea
se face prin metabolizare hepatică; pe cale renalăse eliminăîn proporţie redusă,
nemodificată.
Quinolonele primare (acidul nalidixic, oxolinic, pipemidinic) introduse în
practica medicalăîn urmăcu 20 de ani prezintăo activitate antibacterianănumai faţă
de bacteriile Gram negative aerobe. Acestea se administreazăpe cale oralăîn infecţiile
125
tractului urinar la animalele monogastrice, folosirea lor fiind limitatăde aparaţia
rapidăa rezistenţei şi de o oarecare toxicitate.
Unul din derivaţii sintetizaţi ulterior, flumequina, este utilizat cu precădere în
infecţiile enterice de naturăalimentară. Relativ recent prin adiţionarea unui atom de
fluor în poziţia 6 şi a grupării piperazonil sau pirolidinil, în poziţia 7 se constatăo
creştere a eficacităţii şi a spectrului de activitate.
Fluoroquinolonele reprezintăîn momentul actual un grup de substanţe
farmaceutice antimicrobiene în plinăascensiune şi diversificare, ce au fost introduse
în practica medicală.
Fluoroquinolonele oferăavantajul administrării orale, eficacitate ridicatăfaţă
de majoritatea bacteriilor Gram negative anaerobe şi activitate moderatăfaţăde
bacterii Gram pozitive anaerobe, o distribuţie largăîn organism, inclusiv la nivelul
lichidului cefalorahidian şi, cu unele excepţii, toxicitate redusă.
Fluoroquiolonele prezintăeficacitate terapeuticăsuperioarăasociaţiei
trimetoprim – sulfonamide în infecţiile tractusului urinar fiind deseori medicamente de
elecţie.
Pe lângăaceste infecţii, ca urmare a proprietăţilor farmacocinetice şi a
administrării orale, fluoroquinolonele dovedesc de asemenea o eficacitate ridicatăîn
tratamentul infecţiilor cutanate şi a ţesuturilor moi cauzate de bacterii Gram negative
precum şi în unele infecţii respiratorii.
Dezavantajele acestei clase de substanţe antimicrobiene includ activitatea
moderatăfaţăde bacterii Gram pozitive şi dezvoltarea de tulpini rezistente. Reacţiile
adverse limiteazăutilizarea pentru anumiţi pacienţi datorităcapacităţii de a determina
eroziuni ale cartilajelor de creştere la animalele tinere.
Una din clasificările quinolonelor cuprinde următoarele grupe:
Grupa acidului oxolinic cuprinde substanţe mai active decât acidul nalidixic,
au reacţii adverse mai puţine, rezistenţa la aceste chmioterapice instalându-se mai
greu.
Grupa acidului pipemidinic are o activitate antibacterianămai intensăavând
efect şi asupra bacteriilor Gram pozitive. Cinetica lor permite concentraţii active in
vivo, mai ales în urină.
Grupa enrofloxacinei, perfloxacinei, ofloxicinei şi ciprofloxacinei au acţiune
asupra bacteriilor Gram pozitive şi Gram negative, ating concentraţii serice şi tisulare
active fiind indicate în infecţii cu localizare în toate ţesuturile organismului. În această
grupăsunt cuprinse chinolonele şi fluorochinolonele.
Preparate comerciale
Flumequinul este un derivat quinolonic cu spectrul larg fiind indicat în boli ale
tractusului digestiv şi respirator.
Bioflumeq (Polonia) pulbere de flumequinăfolosităla viţei şi păsări în boli ale
aparatului respirator, digestiv şi urinar.
Imequil 10 % (Franţa) pulbere ce conţine flumequinăcare se utilizeazăla păsări,
miei, viţei, iezi, iepuri şi peşti în combaterea afecţiunilor respiratorii, digestive şi
urinare cauzate de germeni Gram pozitivi şi Gram negativi.
126
Flumequine 10 % (Olanda) este o soluţie 10 % în flacoane de 1000 ml ce se
foloseşte la viţei, porci şi păsări în apa de băut, în diverse infecţii respiratorii,
digestive şi urinare în dozăde 12 mg/kg timp de 2-5 zile. Similar se importă
Flumesol 1 % soluţie orală.
Flumequinorom 10 % soluţie buvabilăce conţine flumequine.
Oxalrom 10 % soluţie buvabilăce conţine acid oxolinic activ asupra germenilor
Gram negativi şi asupra stafilococilor având o foarte bunăabsobţie în urma
administrării per os.
Flubactin (Slovenia) se prezintăsub formăde soluţie oralăFlubactin 20 % sau
pulbere ce conţine 10 % Flumequină.
Flucine (Austria) este o pulbere 10 % şi se administreazăîn apa de băut la viţei,
mânji, miei şi păsări.
Norfloxacin este un produs sintetic, un prim reprezentant al quinolonelor de
generaţia a III –a. În urma administrării orale se absoarbe foarte bine, difuzează
rapid în organism putându-se folosi la tratarea infecţiilor cu diverse localizări.
Norfloxarom – soluţie buvabilăce conţine 10 % norfloxacină.
Norflox (Spania) soluţie orală20 % cu norfloxacinăce se administreazăla păsări
în apa de băut 500 ml/1000 l apătimp de 3-5 zile.
Quin Abic 7 % şi 14 % (Israel) soluţii injectabile de norfloxacinăce se utilizează
la bovine, suine, ovine şi caprine în infecţii produse de germeni Garm pozitivi şi
Gram negativi, în pneumonii, salmoneloză, rinităatrofică, febrăde transport. Se
importăşi Quin Abic P pulbere.
Enrofloxacinul face parte din grupul fluoroquinolonelor, are efect bactericid faţă
de majoritatea bacteriilor Gram negative, Gram pozitive, micoplasme.
Enrofloxarom 8 % pulbere, soluţie buvabilă10 %, soluţie injectabilă10 %.
Baytril 5 % (Germania) este o soluţie 5 % enrofloxacin ce se administrează
subcutanat la viţei şi câini şi intramuscular la purcei în infecţii ale aparatului
respirator, digestiv, urinar, pielii. Doza la viţei şi porci este 2,5 mg/kg iar la
câine 5 mg/kg timp de 5 zile o datăpe zi.
Datril 10 % (Iordania) soluţie oralăde enrofloxacinăcare se utilizeazăla păsări
rumegătoare şi carnivore în diverse infecţii.
Enroxil (Slovenia) conţine enrofloxacină. Se prezintăsub formăde soluţie orală
2,5 % şi 10 %, pulbere pentru suine şi păsări 5 %, comprimate pentru câini,
soluţie injectabilă5 % şi 10 % pentru bovine, suine, ovine, caprine, câini.
Enrovet (Spania) soluţie buvabilăde enrofloxacină.
Uvetril 5 % şi 10 % (Iordania) soluţie injectabilăde enrofloxacină.
Spectrama (Egipt) soluţie injectabilăde enrofloxacină.
Advocin (S.U.A.) conţine danofloxacin care face parte tot din grupa
fluoroquinolonelor. Se administreazăintramuscular 1 ml/20 kg o datăpe zi timp
de 3 zile în afecţiuni respiratorii şi digestive produse de germeni sensibili.
Ibafloxacin (Olanda) comprimate ce se indicăîn tratamentul infecţiilor
bacteriene ale pielii, ţesuturilor moi, tractului respirator şi urogenital la câini.
Doza este 15 mg/kg o datăpe zi timp de 3-5 zile.
127
CAPITOLUL 6
ANTIBIOTICE
6.1. GENERALITĂŢI
Medicamentele antibacteriene se clasificăîn substanţe bacteriostatice şi
substanţe bactericide. Medicamentele bacteriostatice stopeazăcreşterea şi replicarea
bacteriană, la concentraţii serice uşor de obţinut, limitând astfel diseminarea infecţiei,
în timp ce sistemul imun al organismului atacă, imobilizeazăşi eliminăagentul
patogen. Dacămedicamentul este eliminat înainte ca sistemul imun săîndepărteze
microorganismul, se menţin cantităţi suficiente de agenţi patogeni pentru a iniţia un al
doilea ciclu de infecţie. Deşi practică, aceastăclasificare este prea simplă, deoarece
este posibil ca un antibiotic săfie bacteriostatic pentru un anumit microorganism şi
bactericid pentru altul (de exemplu, cloramfenicolul este bacteriostatic pentru bacilii
Gram negativi şi bactericid pentru pneumococi).
6.1.1. SPECTRUL DE ACŢIUNE
Spectrul de acţiune al unui antibiotic se referăla speciile de microorganisme
afectate de acel medicament.
Agenţii chimioterapici care acţioneazăasupra unui singur microorganism sau a
unui grup limitat sunt consideraţi a avea un spectru îngust. Spre exemplu, isoniazida
este activănumai împotriva micobacteriilor.
Spectrul intermediar este termenul utilizat pentru antibioticele eficiente
împotriva microorganismelor Gram-pozitive, precum şi împotriva unui număr
semnificativ de bacterii Gram-negative. De exemplu, ampicilina are un spectru
intermediar, deoarece este activăîmpotriva bacteriilor Gram-pozitive şi a unora dintre
cele Gram-negative.
Medicamente precum tetraciclina şi cloramfenicolul afecteazăo largăvarietate
de specii microbiene şi sunt considerate antibiotice cu spectru larg. Administrarea
antibioticelor cu spectru larg poate afecta drastic natura florei bacteriene normale şi
poate precipita suprainfecţia cu un alt microorganism, precum Candida, a cărei
dezvoltare este împiedicatăîn mod normal de prezenţa altor microorganisme.
Din punct de vedere terapeutic se recomandătratarea cu un singur agent care
prezintăcea mai mare specificitate pentru germenul infectant. Acestăstrategie reduce
posibilitatea suprainfecţiei, reduce dezvoltarea tulpinilor rezistente şi minimalizează
toxicitatea. Existăînsăsituaţii când este necesarăcombinarea unor medicamente; de
exemplu, tratarea micoplasmozei implicăcombinaţii medicamentoase.
Anumite combinaţii antibiotice, precum antibiotice beta-lactamice şi
aminoglicozide, prezintăsinergism, astfel încât combinaţia este mult mai eficientă
decât fiecare medicament administrat separat.
În cadrul unor astfel de asocieri trebuie săse ţinăseama de faptul căexistă
antibiotice care acţioneazănumai asupra microorganismelor aflate în dezvoltare.
128
Datorităacestui fapt, administrarea concomitentăa unui alt agent ce determină
bacteriostazăpoate interfera cu acţiunea bactericidăa primului medicament.
6.1.2. MECANISMELE DE ACŢIUNE
Antibioticele şi chimioterapicele antimicrobiene pot acţiona asupra
microorganismelor patogene, bactericid sau bacteriostatic.
Acţiunea bactericidă constăîn intoxicarea ireversibilăa germenilor microbieni
la concentraţiile minime inhibitorii (sau ceva mai mari), de către chimioterapice.
Acţiunea bactericidăpoate fi:
- bactericidăabsolută- afecteazăgermenii atât în stare de repaus cât şi în faza
de multiplicare: polimixinele;
- bactericid degenerativă- afecteazăgermenii numai în faza de multiplicare:
peniciline, cefalosporine, aminoglicozide.
Acţiunea bacteriostaticăconstăîn inhibarea multiplicării germenilor. Germenii
pot fi omorâţi in vivo ca urmare a intervenţiei mecanismelor de apărare ale
organismului.
Au mecanism de acţiune bacteriostatic: sulfamidele, tetraciclinele,
cloramfenicolul, macrolidele, lincosamidele.
Aminoglicozidele şi fluorochinolonele pot avea şi un efect postantibiotic
antimicrobian, caracterizat prin menţinerea efectului la concentraţii minime
subinhibitorii (acest efect este datorat împiedicării sintezei proteinelor bacteriene şi
permite administrarea acestor substanţe la intervale de timp mai mari decât cele
determinate de concentraţia plasmaticăeficace).
Mecanismele de acţiune la nivelul celulei bacteriene sunt următoarele:
a) acţiune asupra peretelui celular (inhibarea sintezei peptoglicanului care intră
în constituţia peretelui bacterian): betalactamine, vancomicină;
b) acţiune asupra membranei citoplasmatice (modificăbariera osmoticăa
membranei bacteriilor gram-negative, care pierd constituienţi citoplasmatici şi mor) -
polimixinele;
c) inhibarea sintezei proteice ribozomale prin legarea de subunităţile:
- 30S: tetracicline;
- 50S: cloramfenicol, macrolide, lincosamide;
- interferenţa dintre subunităţile 30S şi 50S: aminoglicozide;
d) acţiune la nivelul aparatului nuclear prin:
- inhibarea ARN polimerazei ADN-dependentăşi blocarea sintezei ARNmesager
urmatăde scăderea sintezei proteinelor ribozomale: rifampicina;
- inhibarea ADN girazei bacteriene, enzimăcare supraspiralizeazăADN,
blocând astfel diviziunea celulară: acidul nalidixic şi fluorochinolonele;
- actiune competitivăcu metaboliţii omologi: cotrimoxazol;
- efect toxic asupra ADN: metronidazol.
Antibioticele şi chimioterapicele cu efect bacteriostatic la doze terapeutice sunt
utilizate în:
- infecţii uşoare sau medii;
129
- bolile ciclice cu tendinţăspontanăla vindecare, deoarece dupăoprirea
multiplicării bacteriilor organismul declanşeazămecanismele proprii de apărare
antiinfecţioasă.
Antibioticele bactericide se utilizeazăîn următoarele situaţii:
- infecţii bacteriene cu focare greu sterilizabile (osteomielite, tromboflebite,
tuberculoză);
- infecţii bacteriene cronice sau cu tendinţăla cronicizare (angiocolite,
pielonefrite, metrite, etc.);
- pacienţi imunodeprimaţi.
6.1.3. FARMACOCINETICĂ
Antibioticele şi chimioterapicele diferăîntre ele prin proprietăţile
farmacocinetice, proprietăţi care le influenţeazăprofilul farmacoterapic şi
farmacografic.
Absorbţia şi implicit biodisponibilitatea antibioticelor şi chimioterapicelor
pe diferite căi influenţeazăcalea de administrare a acestora. Administrarea oralăeste
cea mai avantajoasăşi se preteazăa fi folosităîn infecţiile uşoare şi medii, dar nu
toate substanţele ating concentraţii plasmatice eficiente pe aceastăcale. Astfel, din
punct de vedere al gradului de absorbţie dupăadministrare orală, antibioticele şi
chimioterapicele se clasificăîn:
- Substanţe care se absorb bine oral şi care pot fi administrate pe aceastăcale:
penicilina V, aminopenicilinele, penicilinele antistafilococice, unele cefalosporine,
macrolidele, antibioticele cu spectru larg (tetracicline în special din generalia a II-a,
amfenicoli), fluorochinolone, sulfamide antimicrobiene şi asociaţia trimetoprimsulfamide.
- Substanţe cu absorbţie oralăredusă, inactive pe aceastăcale
(concentraţiile sistemice realizate sunt ineficace terapeutic): penicilinele
antipseudomonas şi penicilinele active pe enterobacteriaceae, majoritatea
cefalosporinelor din generaţia II şi III, carbapenemi, monobactami, aminoglicozide.
Transportul antibioticelor şi chimioterapicelor în sânge se poate face în
formălegatăde proteinele plasmatice sau liber dizolvate în plasmă. În cazul
substanţelor care se leagăîn procent mare de proteinele plasmatice, latenţa acţiunii
şi durata acţiunii farmacodinamice este mare.
Un exemplu în acest sens este ceftriaxona, cefalosporinădin generaţia a
III-a, se leagăde proteinele plasmatice în proporţie de 90-95%, având un timp de
înjumătăţire mediu de 7 ore, fapt care permite administrarea de 1-2 ori pe zi,
comparativ cu cefoxitina, cefalosporinădin generaţia a II-a, care se leagăde
proteinele plasmatice în proporţie de 73%, are un timp de înjumătăţire mediu de 0,75
ore şi se administreazăde 3 ori pe zi (la interval de 8 ore).
Difuziunea în diverse ţesuturi şi lichide biologice este caracteristicăpentru
fiecare substanţă. Realizarea şi menţinerea unei concentraţii optime la locul infecţiei
este un alt parametru important care trebuie cunoscut în cazul utilizării antibioticelor
şi chimioterapicelor antimicrobiene.
130
Afinitatea electivăpentru un anumit ţesut imprimăindicaţiile terapeutice
ale antibioticelor şi chimioterapicelor, astfel: lincomicina se concentreazăelectiv în
ţesutul osos şi datorităacestei particularităţi se utilizeazăîn tratamentul osteomielitei.
Difuziunea şi concentrarea antibioticelor în anumite ţesuturi: bilă, căi
urinare, LCR, cavităţi seroase, focare septice închise sau nevascularizate, permite
utilizarea lor în infecţii cu aceste localizări. Din punct de vedere al concentrării la
aceste niveluri şi al utilităţii terapeutice, se disting:
- antibiotice cu difuziune şi concentrare în formăactivăîn vezica biliară:
aminopenicilinele (ampicilina, amoxicilina), rifampicina, antibiotice cu spectru larg
(tetraciclina, doxiciclina), cefalosporine din generaţiile II şi III (cefamandol,
ceftriaxon, cefoperazon, etc.);
- antibiotice cu concentrare urinarăîn formăactivă: sulfamide
antimicrobiene, cotrimoxazol, chinolone şi fluorochinolone, aminopeniciline, etc.;
- antibiotice care difuzeazăîn LCR şi realizeazăconcentraţii active:
rifampicină, cloramfenicol, cefalosporinele din generaţia a III-a, fluorochinolone.
În focarele septice închise, antibioticele nu pătrund, de aceea este necesar
drenajul chirurgical.
Biotransformarea antibioticelor şi chimioterapicelor se poate face la
metaboliţi inactivi (pentru majoritatea substanţelor) sau la metaboliţi activi
farmacodinamic (rifampicina şi cefalosporinele). Importanţăprezintăfaptul că
inactivarea unor antibiotice, cum este cloramfenicolul care se biotransformăprin
glucuronoconjugare în ficat, nu se poate realiza la nou-născut datorităimaturităţii
sistemelor enzimatice.
Epurarea antibioticelor şi chimioterapicelor pe cale renalăridicăprobleme
în caz de insuficienţărenală, deoarece în aceastăsituaţie prin scăderea clearence-ului
renal, creşte timpul de înjumătăţire şi concentraţia plasmaticăpoate creşte pânăla
valori toxice. În acest caz, dozele şi intervalul dintre doze se stabilesc în funcţie de
valoarea creatininemiei sau în funcţie de clearence-ul creatininei. În general, dozele
se reduc în caz de insuficienţărenală, pentru:
- aminoglicozide: streptomicină, gentamicină, amikacină, tobramicină,
netilmicină;
- antibiotice glicopeptidice: vancomicina;
- antibiotice polipeptidice: polimixina B, colistina.
6.2. CLASIFICAREA ANTIBIOTICELOR
I. Antibiotice betalactamice
1. Peniciline
A. Benzilpenicilina (penicilina cristalină G);
B. Peniciline pentru administrare orală
- Fenoximetilpenicilina (penicilina V);
C. Peniciline semisintetice
- Isoxazolilpeniciline (oxacilina, meticilina, cloxacilina,
carbenicilina);
131
- Aminopeniciline (ampicilina, amoxicilina).
D. Peniciline retard
- Procain-benzilpenicilina;
- Benzatin-benzipenicilina (Moldamin);
2. Cefalosporine
3. Alte antibiotice betalactamice
II. Antibiotice aminoglicozidice: streptomicina, negamicina, gentamicina,
kanamicina, spectinomicina, aminosidina, apramicina.
III. Fenicoli: cloramfenicol, florfenicol, tiamfenicol
IV. Tetracicline
A. Tetracicline clasice: tetraciclina, oxitetraciclina, clortetraciclina,
pirolidin-metil tetraciclina
B. Tetracicline moderne: doxiciclina
V. Antibiotice macrolide: eritromicina, tilocina, oleandomicina, spiramicina
VI. False macrolide (lincosamide): lincomicina, clindamicina
VII. Antibiotice polipeptidice: colistina, polimixina B, bacitracina, tirotricina
VIII. Antibiotice peptolide (sinergistine): rifampicina
IX. Pleuromutiline: tiamulin.
6.2.1. ANTIBIOTICE BETALACTAMICE
6.2.1.1. Grupa peniciline
Penicilinele au ca nucleu de bazăacidul 6-aminopenicilanic, ce cuprinde un
inel tiazolidinic legat de un inel beta-lactamic, de unde denumirea de antibiotice betalactamice.
Acidul 6 - aminopenicilanic este responsabil de proprietăţile antibacteriene, iar
diferitele catene laterale ataşate la grupul amino conferăvariate particularităţi
farmacocinetice şi farmacodinamice (în speţăacţiunea antibacteriană).
Penicilinele au efecte bactericid-degenerative cu acţiune distructivănumai
asupra celulelor în diviziune, care sintetizeazăpeptidoglicani.
Mecanismele acţiunii antibacteriene, care implicăalterarea biosintezei
peretelui celulei bacteriene sunt multiple:
- legarea de receptori specifici PBPS (“Penicilin Binding Proteins”) situaţi pe
membrana celulei bacteriene, cu capacităţi de legare diferite în funcţie de
bacterie şi de tipul de compus beta-lactamic;
- inhibarea sintezei peretelui celulei bacteriene prin legarea de
transpeptidaze, cu blocarea transpeptidării peptidoglicanului şi
împiedicarea formării legăturilor transversale, care conferăsoliditate
peretelui;
- activarea unor enzime autolitice din peretele celular, prin legarea de PBPS ,
cu provocarea de leziuni ce produc moartea bacteriei în mediul izoton. În
mediul hiperton, bacteriile se transformăîn forme L (protoplaşti sau
sferoplaşti) şi pot rezista mai mult timp.
132
A. Penicilina cristalină
Penicilina a fost descoperităîn 1928 de către A. Fleming care, în mod
întâmplător, a observat apariţia unor hife de ciuperci pe o culturăîn mediu solid de
stafilococ, stafilococii fiind inhibaţi în jurul hifelor. Purificarea, respectiv extragerea
penicilinei, a fost realizatăabia în anii 1939-1940 de către H. Florey şi E.B. Chain.
Fleming, Florey şi Chain sunt cunoscuţi sub numele de “grupa de la Oxford”; pentru
descoperirea şi izolarea penicilinei li s-a decernat premiul Nobel pentru medicinăîn
anul 1945.
Structura chimică
Penicilina se obţine din culturi de Penicillium notatum sau chrisogenum. În
stare nativă, este un amestec de 5 tipuri de peniciline (F, G, K, V, X), din care se
izoleazăPenicilina G sare de potasiu sau sodiu.
Penicilina se prezintăsub formăde pulbere de culoare albă, amară, inodoră,
stabilănumai în mediu acid (pH = 4,5 – 7). Este instabilăîn soluţie deoarece se
hidrolizează; totuşi, soluţiile pot fi păstrate în frigider 48 ore.
Penicilina se dozeazăîn unităţi internaţionale. O unitate internaţionalăeste
cantitatea de penicilinăcare împiedicădezvoltarea stafilococului auriu tulpina Oxford,
pe mediu solid, diametrul zonei de inhibiţie având 24 mm.
Mecanism de acţiune
Penicilina acţioneazăbactericid. Având o structurăasemănătoare cu D-alanil-
D-alanina, intrăîn competiţie cu aceastăsubstanţăşi se cupleazăcu mureintranspeptidaza,
enzimănecesarăpentru sinteza acidului N-acetil-muramic, care
constituie scheletul de susţinere al membranei microbiene. Ca urmare, penicilina
blocheazăsinteza mucopeptidelor din peretele microbian. Bacteriile devin gigante,
presiunea în interiorul bacteriei creşte şi aceasta se dezintegrează. Bacteriile Gramnegative
au o membranădublăde protecţie şi astfel penicilina nu pătrunde prin ele.
Întrucât în organismul homeotermelor, acidul muramic nu joacăun rol
important în sinteza peretelui celular, penicilina nu este toxicăfaţăde aceste celule.
Rezistenţa bacterianăse înregistreazăîn următoarele situaţii:
- bacili Gram-negativi, deoarece posedăo membranăfosfolipidică
suplimentarăla exteriorul peretelui celular care nu permite pătrunderea
penicilinelor clasice la membrana citoplasmatică. Penicilinele cu spectru
lărgit (ampicilina, carbenicilina) au moleculăhidrofilăşi pot traversa porii
apoşi din membrana exterioarăa acestor bacili;
- unele bacterii (80 % din tulpinile de stafilococ, unele tulpini de
Haemophylus influenzae, Neisseria gonorrhaeae, Klebsiella, majoritatea
enterobacteriaceelor) produc beta-lactamaze, enzime ce inactiveazăunele
peniciline prin ruperea inelului beta-lactamic. Anumite peniciline de tipul
meticilinei (oxacilina, cloxacilina, dicloxacilina, nafcilina), precum şi
majoritatea cefalosporinelor au molecula invulnerabilăla penicilinază;
- unele bacterii precum Listeria sau câteva tulpini de stafilococi sau
streptococi, asupra cărora penicilinele au doar activitate bacteriostatică
133
inhibitorie şi nu bactericidă. În aceste cazuri, antibioticul nu poate activa
enzimele autolitice din peretele celular bacterian;
- unele microorganisme care nu posedăperete celular (micoplasmele) sau
altele care sunt inactive metabolic şi nu se divid.
Farmacocinetica penicilinei
În urma administrării pe căi parenterale, absorbţia penicilinei este rapidăşi
completă, cu excepţia preparatelor retard de tipul benzatin benzil-penicilinei.
Penicilinele se distribuie bine tisular, realizând niveluri eficace în seroase
(lichid pleural, peritoneal, sinovial). Se concentrazăpuţin în lichidul cefalorahidian,
însănumai în condiţiile unui meninge inflamat (meningite bacteriene).
Majoritatea penicilinelor se excretărapid pe cale renală, 90 % prin secreţie
tubulară. Alte căi minore de excreţie sunt calea biliarăşi prin lapte.
Toxicitatea directăa penicilinelor este minimăcomparativ cu a altor
antibiotice. Majoritatea efectelor adverse serioase sunt de naturăalergică, cu o
frecvenţăvariabilă. Sensibilizarea este încrucişatăîntre peniciline şi este în general
direct proporţionalăcu durata tratamentului. Benzilpenicilina este foarte antigenică; în
schimb, penicilinele semisintetice sunt mai puţin sensibilizante, cu excepţia
ampicilinei, care produce frecvent erupţii cutanate.
Antigenitatea penicilinelor se datoreazăfie moleculelor de antibiotic
nemodificate, dar mai ales unor metaboliţi ce acţioneazăca haptene, prin legare
covalentăde proteine. Peniciloilamida este o haptenăcare se cupleazăcu o proteină
plasmaticăşi determinăcel mai frecvent sensibilizare. Ea este un “determinant
antigenic major”. Existăşi “determinanţi minori”, care sunt mai rar cauzăde
sensibilizare, cum ar fi benzilpenicilina, acidul penicilanic, acidul penicilinoic.
Reacţii adverse
În urma administrării penicilinei pe cale parenteralăpot apare dureri la locul
injecţiei şi infiltraţii nodulare în cazul în care soluţiile sunt prea concentrate.
Rareori la bovine pot apare reacţii alergice caracterizate prin salivaţie, dispnee,
edemul botului şi al pleoapelor, anusului şi vulvei.
Reacţiile alergice la om sunt relativ rare în urma administrării penicilinelor
deoarece acestea au acţiune selectivăfaţăde peretele celular bacterian, absent în
celulele umane.
Toate penicilinele au totuşi acţiune iritantăla nivelul SNC şi cresc
excitabilitatea neuronală. În concentraţii mari şi dupăadministrare parenterală,
penicilinele au acţiune iritantălocală, putând determina durere la locul de injecţie,
inflamaţie, chiar tromboflebită. Dozele mari administrate oral, în special penicilinele
cu spectru larg – ampicilina sau amoxicilina – provoacăgreaţă, vomă, diaree. De
asemenea, pot dezvolta excesiv unele microorganisme rezistente: stafilococi,
Pseudomonas, Proteus sau fungi, Candida.
Indicaţii
Penicilina se administreazăîn boli infecţioase nespecifice, dar şi specifice,
precum: rujet, gurmă, antrax, cărbune emfizematos, gangrenăgazoasă, spirochetoză.
Local se poate utiliza în conjunctivite, mamite, artrite, peritonite.
134
Contraindicaţii
Nu se administreazăîn boli provocate de germeni rezistenţi (colibaciloză,
salmoneloză, necrobaciloză, etc.), nu se administreazăintrarahidian, nu se
administreazăla cobai, hamsteri şi chinchila, care fac un dismicrobism grav.
Penicilinele care pot fi administrate per os (penicilina V, ampicilina, amoxicilina) nu
se administreazăoral la iepure.
Căi de administrare
În mod obişnuit, benzilpenicilina se injecteazăintramuscular din 6 în 6 ore.
Poate fi administratăşi subcutanat, dar numai la animalele mici. La om, penicilina
poate fi administratăşi intravenos sub formăde perfuzii lente.
O cale eficientăeste cea intraperitoneală, atât în scop general, cât şi local.
Penicilina G nu se administreazăper os deoarece este descompusăde sucul stomacal
şi de penicilinaza elaboratăde flora intestinalăcoliformă. Rareori la viţei în
bronhopneumonii poate fi injectatăintratraheal asociatăcu streptomicinăşi tripsină.
De asemenea, se poate utiliza sub formăde aerosoli în bronhopneumonii, dimensiunea
particulelor fiind de 0,1 – 10 microni. În cavităţile seroase (intraperitoneal,
intrapleural), penicilina se injecteazăo datăla 12 sau 24 ore, la fel şi intraarticular. Se
administreazăşi intramamar, intrauterin, pe plăgi, pe mucoase, intraconjunctival, sub
formăde soluţii sau unguente.
Dozele variazăîn funcţie de rezistenţa germenilor, gravitatea afecţiunii şi calea
de administrare:
Animale mari şi mijlocii : 2.000 – 5.000 U.I. / kg de 4-6 ori pe zi;
Carnivore : 25.000 – 50.000 U.I. / kg;
Păsări : 10.000 – 20.000 U.I. / kg.
Pentru acţiunea localăse utilizeazăurmătoarele doze:
- intraperitoneal : 200.000 – 400.000 U.I. / animal mare în 20 – 50 ml ser
fiziologic şi 50.000 – 200.000 U.I. la animalele mijlocii şi mici;
- intraarticular : 200.000 U.I. la animalele mari în 3-5 ml ser fiziologic după
extragerea unei cantităţi similare de lichid sinovial;
- pe piele şi mucoase se aplicăunguente sau soluţii cu o concentraţie de
10.000 – 20.000 U.I. / ml (g). (dupăVeturia Nueleanu, 2004)
Mod de prezentare
Penicilina G, sare de potasiu, flacoane de 400.000 U.I., 1.000.000 U.I.
(1 mega) şi 5.000.000 U.I.
Penicilina G, sare de sodiu, aceleaşi flacoane ca şi în cazul sării de
potasiu.
B. Penicilina V (Fenoximetilpenicilina, Isocilina)
Spre deosebire de penicilina G, penicilina V rezistăla sucul gastric şi de aceea
poate fi administratăper os. Se absoarbe din intestin circa 60%. Are spectru de acţiune
asemănător penicilinei G, dar este mai puţin activăfaţăde streptococi, meningococi,
gonococi. Se administreazăîn special la animalele mici pentru continuarea
135
tratamentului început pe cale intramusculară. Este indicatăîn faringite, laringite,
bronşite, bronhopneumonii, infecţii cutanate, gastroenterite, mamite. Se administrează
în dozăde 50.000 U.I. / kg de 2 ori pe zi. Se prezintăsub formăde comprimate de
200.000 U.I.
C. Peniciline semisintetice
În anul 1956, Batchelor şi col. (Anglia) au reuşit săizoleze pentru prima dată
acidul 6-aminopenicilanic, nucleu activ al penicilinei şi prin diverse substituţii cu
diverşi radicali sintetici s-au obţinut penicilinele semisintetice.
Aceste peniciline prezintăurmătoarele avantaje comparativ cu penicilinele
naturale:
1. Sunt active în urma administrării pe cale bucală, cu menţiunea cănu se
administreazăpe aceastăcale la rumegătoare şi cabaline pentru căproduc
un dismicrobism grav;
2. Au un spectru larg de acţiune (ex. ampicilina, amoxicilina); aceste
peniciline au o penetrabilitate mai bunăla nivelul peretelui bacterian şi
astfel sunt active şi faţăde germeni Gram-negativi şi micoplasme;
3. Sunt rezistente la penicilinaza stafilococică(oxacilina, meticilina,
cloxacilina)
Industria farmaceuticădin ţara noastrăproduce 5 peniciline semisintetice de uz
veterinar (Ampicilina, Amoxicilina, Oxacilina, Meticilina, Cloxacilina).
a) AMPICILINA - se prezintăsub formăde sare sodicăpentru administrare
parenterală, în flacoane de 0,250 g şi 0,500 g, şi trihidrat, comprimate sau capsule de
0,250 şi 0,500 g.
Ampicilina este rezistentăla acţiunea acidului clorhidric din stomac, iar
absorbţia se realizeazădin intestin. Biodisponibilitatea oralăeste de 60-70%, iar
legarea de proteinele plasmatice este redusă. Prezintăo distribuţie bunăîn ţesuturi,
realizând concentraţii mari în lichidele biologice. Trece în lichidul cefalorahidian în
concentraţii mici (difuziunea este mai bunăîn cazul unor meningite, când realizează
concentraţii mai mari). Se eliminăpredominant pe cale renală, sub formăactivă.
Concentraţia în urinăeste mare, eficace terapeutic. O altăparte se eliminăprin bilăşi
pe cale digestivă.
În medicina veterinarăse utilizeazăAmpicilina 10% pulbere hidrosolubilăcare
se administreazăîn apa de băut, lapte sau substituenţi de lapte şi Ampicilină10%
suspensie injectabilăpentru administrare intramusculară.
Ampicilina este o penicilinăcu spectru larg, asemănător tetraciclinelor, dar
sensibilăla penicilinaza produsăde stafilococ, colibacil, piocianic. Se leagăde
proteinele serice în proporţie de 20%.
Dozele sunt următoarele: bovine, cabaline: 5-10 mg/kg; porcine: 5-15 mg/kg;
câine:8 mg/kg; pisică: 20 mg/kg.
Ampicilină+sulbactam – sulbactamul este inhibitor de betalactamază, care
are eficacitate antibacterianăredusădacăs-ar utiliza singur. Asociat cu ampicilina
lărgeşte spectrul de acţiune antimicrobianăal acesteia şi asupra germenilor
136
producători de betalactamaze, asocierea fiind activăfaţăde:
- coci Gram pozitivi, inclusiv stafilococi rezistenţi la peniciline;
- coci Gram negativi, inclusiv gonococi rezistenţi la ampicilină;
- bacili Gram negativi producători de betalactamaze.
Sunt rezistente enterobacteriaceele care produc betalactamaze de tip I:
Enterobacter, Serratia, Pseudomonas şi unele tulpini de stafilococi.
Asocierea este indicatăîn infecţii cu germeni producători de betalactamaze,
rezistenţi la ampicilină, precum infecţii ale tractului respirator, infecţii puerperale,
infecţii gastrointestinale, infecţii ale pielii şi ţesuturilor moi, infecţii osteo-articulare.
Asocierea ampicilină-sulbactam se face în raport de 2/1, existând comprimate
de 375 mg şi pulbere pentru soluţie injectabilă.
Preparate comerciale:
Ampicilin 20% (Olanda) – soluţie injectabilăde ampicilinătrihidrat;
Albipen L.A. (Olanda) – suspensie uleioasă, injectabilăde ampicilinăcu aluminiu
stearat, flacoane a 80 ml;
Ampicol (Austria) – pulbere cu 10% ampicilinătrihidrat şi colistină;
Ampiwerfft (Austria) – soluţie uleioasăinjectabilăcu 10% ampicilinătrihidrat;
Ampisur (Franţa) – flacoane cu 100 ml soluţie ce conţine ampicilinătrihidrat şi
colistină;
Ampiclox L.C. (S.U.A.) – suspensie intramamarăce conţine ampicilinăşi
cloxacilinăsodică;
Chinomast (Ungaria) – injectoare cu suspensie intramamarăce conţine ampicilină,
sulfat de dihidrostreptomicină;
Ampistrepto – soluţie injectabilăce conţine ampicilinătrihidrat, streptomicină
sulfat, dexametazonăşi procaină;
Colistin (Spania) – suspensie injectabilăce conţine ampicilinăşi colistină;
Mamifort (Spania) – suspensie intramamarăcu ampicilinăşi cloxacilină.
b) AMOXICILINA – are biodisponibilitate oralămai mare (90-95%)
comparativ cu ampicilina. Absorbţia nu este influenţatăde plenitudinea tubului
digestiv. Concentraţia plasmaticărealizatăeste mai mare comparativ cu ampicilina.
Are o difuziune în ţesuturi mai bună, inclusiv în secreţiile traheo-bronşice. Eliminarea
se face în cea mai mare parte pe cale urinarăsub formăactivă.
Are un spectru larg, este eficace şi în urma administrării per os, este sensibilă
la penicilinază, are biodisponibilitate mare. Se administreazăîn dozăde 5-10 mg/kg la
intervale de 12 ore.
Amoxicilina + Acid clavulanic – farmacocinetica amoxicilinei şi a acidului
clavulanic sunt asemănătoare, astfel căasocierea posedăaceleaşi proprietăţi ca şi
amoxicilina. Acidul clavulanic este un inhibitor al betalactamazelor produse de
stafilococi şi de bacilii Gram negativi, şi în asociere cu amoxicilina lărgeşte spectrul
antibacterian al acesteia. Spectrul antimicrobian al asocierii şi indicaţiile sunt aceleaşi
cu cele ale asocierii ampicilină-sulbactam.
Asocierea amoxicilină-clavulanat de potasiu se face în raport de 2/1 sau 4/1.
137
Preparate comerciale:
Amoxilrom – pulbere hidrosolubilăce conţine amoxicilinătrihidrat 25% în lactoză;
Animox – pulbere amoxicilinătrihidrat;
Amoxineovit – pulbere hidrosolubilăcu amoxicilinătrihidrat, oxitetraciclină,
neomicinăşi vitamine;
 Amoxcolistin – suspensie injectabilăcu amoxicilinăşi colistină;
Amoxiklav (Slovenia) – comprimate şi pulbere cu amoxicilinăşi acid clavulanic.
Se utilizeazăîn special în tulburări gastro-intestinale, dar şi respiratorii şi
urogenitale;
Amoxi-Kel 15% (Belgia) – suspensie injectabilăcu amoxicilinătrihidrat;
Amoxi-Vet 500 (Egipt) – comprimate cu amoxicilinătrihidrat;
Clamoxyl (Anglia) – pulbere solubilă;
Clamoxyl L.A. (Anglia) – suspensie injectabilă;
Paracillin S.P. (Olanda) – pulbere solubilă80% amoxicilinătrihidrat;
Rimox L.A. retard (Austria) – suspensie uleioasăcu amoxicilinătrihidrat;
Synulox – suspensie intramamară, suspensie injectabilăşi comprimate ce conţin
amoxicilinătrihidrat şi clavulanat de potasiu;
Vetrimoxin CPR (Franţa) – comprimate şi Vetrimoxin L.A. – suspensie injectabilă.
c) OXACILINA – este rezistentăla penicilinază, spre deosebire de ampicilină
şi amoxicilină, dar nu are spectru larg. Se leagăde proteinele plasmatice în proporţie
de 90%. Rezistăla sucul gastric şi se poate administra per os. Dozele sunt : 5-10
mg/kg la animalele mari; 10-20 mg/kg la animalele mijlocii şi 20-30 mg/kg la
carnivore.
Un preparat existent şi la noi în ţarăeste Totocillin (Germania), suspensie cu
ampicilinăşi oxacilinăcare se administreazăintramamar şi intrauterin.
d) METICILINA – este rezistentăla penicilinaza stafilococică, dar nu are un
spectru larg şi nu se poate administra per os. Activitatea antibacterianăeste mai slabă
decât cea a penicilinei G.
Este indicatăîn infecţii cu stafilococi: abcese, flegmoane, pneumopatii,
septicemii, osteomielite. Se administreazăintramuscular, mai rar intravenos sau
subcutanat în dozăde 5-20 mg/kg la animalele mari, 10-20 mg/kg la animalele mici de
3-4 ori pe zi.
e) CLOXACILINA – este rezistentăla penicilinaza stafilococică, dar nu are
spectru larg. Se prezintăsub formăde tuburi cu 12 g suspensie 8,3% şi se
administreazăintramamar. Este activăîn special faţăde streptococi, stafilococi,
corinebacterii.
Preparate comerciale:
Kloksafort (Slovenia) – seringi cu suspensie intramamarăutilizate în profilaxia şi
tratamentul mamitelor;
Orbenin Extra D.C. (S.U.A.) – seringi cu suspensie de cloxacilinăcare se
administreazăîn perioada de repaus mamar.
Norclox D.C. (Anglia) – suspensie intramamarăutilizatăîn tratamentul mamitelor
138
în perioada de înţărcare;
Mastivet (Iordania) – suspensie intramamarăcu cloxacilinăşi colistin sulfat
utilizatăîn tratamentul mamitelor acute, subacute şi cronice;
Cloxa 1000 TS (Franţa) – suspensie intramamară;
Cloxa-Coli – suspensie cu cloxacilinăşi colistin recomandatăpentru tratamentul
mamitelor în perioada de lactaţie.
Peniciline cu spectru larg, active faţă de Pseudomonas
Pot fi: - carboxipeniciline: carbenicilina, ticarcilina;
- ureidopeniciline: mezlocilina, azlocilina, piperacilina.
a. Carbenicilina – nu se absoarbe consecutiv administrării orale, de aceea se
administreazăpe căi parenterale. Legarea de proteinele plasmatice este medie. Are
difuziune bunăîn ţesuturi, dar nu trece în lichidul cefalorahidian prin meningele
neinflamat. Realizeazăconcentraţii mai mari decât cele plasmatice în bilă. Se elimină
circa 80% pe cale renalăsub formăactivă.
Reacţiile adverse sunt: reacţii alergice (mai ales erupţii cutanate), accidente
hemoragice (acţiune antiagregantă), afecţiuni hepatice, renale, convulsii, tulburări
electrolitice.
Indicaţia principalăo reprezintătratamentul infecţiilor cu Pseudomonas:
infecţii respiratorii, meningite, abcese, arsuri, infecţii cutanate, urinare. În infecţiile
grave se asociazăfrecvent cu aminoglicozidele pentru creşterea eficacităţii şi
întârzierea apariţiei rezistenţei, dar nu se asociazăîn aceeaşi seringăsau sac perfuzor.
Existăşi preparate cu administrare orală: carindacilina şi carfecilina. Acestea
se absorb digestiv şi prin hidrolizăelibereazăcarbenicilina. Realizeazăconcentraţii
plasmatice mici, dar se eliminărenal, realizând concentraţii eficace terapeutic. Sunt
utilizate mai ales pentru tratamentul infecţiilor urinare.
b. Ticarcilina – are proprietăţi asemănătoare carbenicilinei, fiind indicatăîn
septicemii, infecţii ale pielii şi ţesuturilor moi provocate de germeni sensibili, infecţii
urinare şi respiratorii. Asocierea ticarcilină-acid clavulanic are spectru antibacterian
extins şi asupra germenilor producători de betalactamaze.
c. Piperacilina – profilul farmacocinetic este asemănător cu cel al
carboxipenicilinelor. Are spectru asemănător carboxipenicilinelor, cu avantajul căeste
mai activăfaţăde Pseudomonas, enterococi şi Klebsiella. Asocierea piperacilinătazobactam
extinde spectrul antimicrobian şi asupra germenilor producători de
betalactamaze.
D. Penicilinele retard
Existădouăsăruri ale penicilinei cu acţiune retard : procain-penicilina şi
benzatin-penicilina.
a. PROCAINPENICILINA – acţiunea retard a acestei peniciline este datorată
solubilităţii sale reduse şi absorbţiei lente. Dacăse utilizeazădoze terapeutice
obişnuite, nivelul sanguin eficace se menţine timp de 12-24 ore.
139
Dozele în care se administreazăprocainpenicilina sunt : animale mari: 6.000-
12.000 U.I. / kg; animale mijlocii: 10.000-20.000 U.I. / kg; câine şi pisică: 15.000 U.I.
/ kg.
Porcii prezintăo sensibilitate la aceastăsare tradusăprin: tremurături, vomăşi
chiar avort.
Preparate comerciale:
Hypropen (Austria) – soluţie injectabilă;
Ilcocilline-P (Elveţia) – soluţie injectabilă;
Pangolamin (Grecia) – suspensie injectabilăapoasă, flacoane de 40 ml şi 100 ml.
Se administreazăîn doze de 5.000-25.000 U.I. / kg pe cale intramuscularăcu
repetare la 24 ore. La bovine, ovine şi caprine, produsul poate fi administrat şi
intramamar, la vaci 3-5 ml pe sfert, iar la oi şi capre 1,5 ml / mamelon;
Procillin 30 (Germania) – soluţie injectabilă;
Pentard (Slovenia) – flacoane a 100 ml; conţine 150.000 U.I. procainpenicilinăşi
150.000 U.I. benzatinpenicilinăper mililitru;
Neopen (Olanda) – suspensie apoasăinjectabilăce conţine procainbenzilpenicilină
şi sulfat de neomicină;
Depomicine (Olanda) – suspensie injectabilă, flacoane a 100 ml cu
dihidrostreptomicinăsulfat şi procain-benzilpenicilină;
Duphapen (Olanda) – suspensie injectabilăcu procainpenicilinăşi benzatinpenicilină
G.
b. BENZATINPENICILINA (MOLDAMIN, TARDOMYOCEL) – este un
produs de condensare a penicilinei în care douămolecule de penicilinăG sunt unite
într-o moleculăde dibenzil-etilen-diamină. Produsul este insolubil în apă. Acţiunea
retard se datoreazăfaptului căse descompune foarte lent în organism şi eliberează
treptat cantităţi mici de penicilină.
Aceste peniciline sunt indicate în: afecţiuni subacute şi cronice produse de
germeni penicilinosensibili, continuarea tratamentului dupăpenicilina cristalinăG,
profilaxia şi tratamentul complicaţiilor postoperatorii şi a complicaţiilor bacteriene ale
virozelor.
a. Efitard (Endocilin) – se prezintăsub formăde flacoane a 400.000 U.I. şi
800.000 U.I. şi conţine sare procainicăşi sare potasică. Se administrează
intramuscular suspensia în ser fiziologic în dozăde 5.000-10.000 U.I. / kg la 24 ore.
b. Moldamin (Dicilin) – este un produs de condensare a penicilinei, insolubil în
apă. Se prezintăsub formăde flacoane de 600.000 U.I. şi 1.200.000 U.I. Suspensia se
injecteazăintramuscular, o datăla 48 ore, în dozăde : 10.000-15.000 U.I. / kg la
animalele mari, 15.000-20.000 U.I. / kg la animalele mijlocii şi 20.000-50.000 U.I. /
kg la animalele mici.
c. Tripedin – se prezintăsub formăde flacoane cu benzatinpenicilinăG
600.000 U.I., benzilpenicilinăprocainică300.000 U.I. şi benzilpenicilinăpotasică
300.000 U.I. Se administreazăsimilar moldaminului.
140
6.2.1.2. Grupa cefalosporine
Cefalosporinele au fost izolate în anul 1945 din culturi ale ciupercii
Cephalosporium acremonium. Sunt derivaţi ai acidului 7-amino-cefalosporanic şi, pe
lângăinelul betalactamic, conţin un heterociclu cu 6 laturi (un inel tiazolic cu 5 laturi
ca la peniciline).
Cefalosporinele acţioneazăbactericid, printr-un mecanism similar
penicilinelor, prin fixarea pe proteine receptoare specifice (PBP). Este împiedicată
sinteza peretelui celular, datorităblocării transpeptidazei peptidoglicanului şi activării
enzimelor autolitice din peretele celular.
Clasificarea cefalosporinelor dupăcriterii microbiologice şi clinice este
următoarea:
- cefalosporine parenterale împărţite în 4 generaţii (I, II, III, IV);
- cefalosporine orale care pot avea spectru antibacterian similar celor din
generaţia I, II şi III.
a) Cefalosporine din generaţia I: cefazolina, cefalotina, cefapirina, cefazidina.
Eficacitatea maximăo au asupra pneumococului, streptococului, meningococului,
stafilococului auriu.
Cefalotina – dupăadministrarea oralănu atinge concentraţii plasmatice
eficace. Absorbţia consecutiv administrării intramusculare este rapidăşi completă.
Difuziunea în ţesuturi este bună, dar redusăîn lichidul cefalorahidian. Metabolizarea
hepaticăse face prin dezacetilare, metabolitul fiind mai puţin activ. Eliminarea se face
pe cale renalăprin secreţie tubulară, cu realizarea unor concentraţii mari în urină. În
insuficienţa renalăeste necesarăreducerea dozelor.
Spectrul antimicrobian este asemănător benzil-penicilinei şi cuprinde în plus
stafilococul penicilinazosecretor (este rezistentăla majoritatea betalactamazelor
stafilococice).
Este indicatăîn infecţii severe cu germeni sensibili: septicemie, endocardită,
peritonită, infecţii respiratorii, urinare, ale ţesuturilor moi.
Cefazolina – este inactivăconsecutiv administrării orale. Realizează
concentraţii plasmatice mari consecutiv administrării intramusculare şi intravenoase.
Se leagăde proteinele plasmatice în procent de peste 80%. Eliminarea se face pe cale
renală, prin filtrare glomerulară.
b) Cefalosporine din generaţia a II-a: cefamandol, cefoxitina, cefotetanul,
cefaclorul, cefuroxima. Sunt foarte active faţăde cocii Gram-pozitivi, H. influenzae,
E. coli, Klebsiella, Proteus.
Cefamandol – consecutiv administrării orale, nu atinge concentraţii
plasmatice active. Administrat intramuscular, concentraţia plasmaticămaximăeste de
30 mcg/ml. Se leagăde proteinele plasmatice în proporţie de 70% şi se eliminăpe cale
renalăsub formăactivă.
Este indicat în infecţii cu Haemophilus, pneumonii produse de Klebsiella,
infecţii urinare, chirurgicale.
Cefuroxima – este inactivăconsecutiv administrării orale. Sub formăde
141
cefuroxim-acetil are biodisponibilitate oralăbună. În mucoasa intestinalăşi în sânge
hidrolizeazăşi elibereazăcefuroxima. Difuzeazăbine în ţesuturi, cu realizarea de
concentraţii active în lichidul cefalorahidian. Se eliminăîn proporţie de 90% pe cale
renalăsub formăactivă.
Este indicatăîn infecţii (cu germeni sensibili) urinare, chirurgicale, digestive,
în cazuri grave în asociere cu aminoglicozide.
Cefoxitina – este inactivăconsecutiv administrării orale. Dupăadministrarea
intramuscularăare difuziune bunăîn ţesuturi, iar concentraţia activăse menţine
aproximativ 2 ore. Legarea de proteinele plasmatice este în medie de 70%. Eliminarea
se face pe cale renală, nebiotransformată.
Este indicatăîn infecţii mixte cu aerobi şi anaerobi, cu germeni rezistenţi la
peniciline şi pentru prevenirea unor infecţii chirurgicale.
c) Cefalosporine din generaţia a III-a – au un spectru ce include, în plus faţă
de generaţia anterioară, şi în funcţie de produs, tulpini rezistente de enterobacteriacee.
Reprezentanţi mai folosiţi ai acestei generaţii: cefotaxima, ceftriaxona, cefaperazona,
ceftazidima, cefixima, ceftibutenul.
Cefotaxima – nu se absoarbe dupăadministrarea orală. Difuzeazăbine în
ţesuturi dupăadministrarea parenterală, inclusiv la nivelul ochiului şi a lichidului
cefalorahidian (când meningele este inflamat realizeazăconcentraţii mari).
Se metabolizeazăla nivelul ficatului (aproximativ 40%) la un metabolit
dezacetilat, mai puţin activ. Se eliminăîn proporţie de 40% pe cale renalăsub formă
activăşi 15% metabolizată.
Este indicatăîn infecţii grave: septicemii, meningite, infecţii urinare sau
chirurgicale cu germeni rezistenţi la alte antibiotice.
Ceftriaxona – nu se absoarbe consecutiv administrării pe cale orală.
Realizeazăconcentraţii plasmatice mari dupăadministrarea intramuscularăsau
intravenoasă. Se leagăde proteinele plasmatice în proporţie de 90-95%. Are o bună
distribuţie în ţesuturi, inclusiv în lichidul cefalorahidian. Concentraţiile active se
menţin circa 24 ore. Se eliminăpe cale renalăsub formăactivă(60%) şi prin bilă
(40%). Timpul mediu de înjumătăţire este de 7 ore, ceea ce permite o administrare pe
zi.
Este o cefalosporinăcu spectru de acţiune larg şi bine suportată. Este indicată
în infecţii grave cu germeni sensibili: meningite, infecţii urinare şi respiratorii severe,
infecţii ale pielii, ale oaselor şi articulaţiilor, pentru profilaxia infecţiilor chirurgicale.
Cefoperazona – nu se absoarbe pe cale orală. Nu trece în lichidul
cefalorahidian. Se eliminăpredominant prin bilă(70%); de aceea, eliminarea scade în
caz de insuficienţăhepaticăsau obstrucţie biliară.
Spectrul antimicrobian este asemănător cu cel al cefotaximei, dar este mai
puţin activăfaţăde enterobacteriacee.
Este indicatăîn infecţii cu Gram negativi la pacienţii cu insuficienţărenală
(deoarece nu se eliminărenal), pneumonii cu germeni Gram negativi sensibili,
asociatăcu aminoglicozide în infecţii cu Pseudomonas.
Ceftazidima – nu se absoarbe pe cale orală, se eliminăpe cale renalăîn
proporţie de 84%. Difuzeazăbine în ţesuturi, realizând concentraţii variabile la nivelul
142
lichidului cefalorahidian.
Spectrul antimicrobian este asemănător cu cel al cefotaximei, cu două
deosebiri: este cea mai activăcefalosporinăde generaţia a III-a faţăde Pseudomonas
aeruginosa şi are eficacitate mai slabăasupra cocilor Gram pozitivi.
d) Cefalosporine din generaţia a IV-a – sunt superioare celor din generaţia a
III-a deoarece au un spectru foarte larg ce include enterobacteriacee şi bacterii Grampozitive.
Dintre acestea, amintim: cefepima, cefpiroma, cefquinoma, active în special
administrate pe cale parenterală.
Cefepima – prezintăo absorbţie oralăredusă, de aceea nu se foloseşte pe
aceastăcale pentru efect sistemic. Dupăadministrarea intravenoasărealizează
concentraţii plasmatice mari, în timp ce dupăadministrarea intramusculară
concentraţiile plasmatice sunt de 2-3 ori mai mici. Se leagăîntr-un procent scăzut de
proteinele plasmatice. Timpul de înjumătăţire este în medie de 2 ore, volumul de
distribuţie este mare, trece în lichidul cefalorahidian. Epurarea are loc predominant pe
cale renală, sub formăactivă. Spectrul antimicrobian este larg.
Avantajul faţăde cefalosporinele din generaţia a III-a este cărezistenţa se
instaleazămult mai lent, deoarece:
- datorităsarcinii pozitive a moleculei, pătrunde mai rapid prin porii
membranei externe a bacteriilor Gram negative;
- are afinitate mare pentru proteinele din membranele receptoare;
- este stabilăla acţiunea betalactamazelor mediate cromozomial produse de
Enterobacter, Klebsiella şi Pseudomonas;
Este indicatăîn infecţii urinare, ale pielii şi ţesuturilor moi, în septicemii, şi se
poate asocia cu peniciline, chinolone, clindamicină, metronidazol.
O realizare importantăîn cercetarea cefalosporinelor o reprezintăobţinerea
compuşilor ce conţin în moleculăderivaţi de acid acetic complet substituit, de tip aril-
-oxiimino-acetil cefalosporină.
Efectele încorporării grupei -oxiimino în structura cefalosporinelor s-au
manifestat prin creşterea impresionantăa rezistenţei la inactivare cu betalactamaze şi
lărgirea spectaculoasăa spectrului şi intensităţii acţiunii antibacteriene.
Faţăde generaţia precedentă, cefalosporinele din generaţia a IV-a prezintă
avantaje notabile. Ele au afinitate mai mare asupra unor PBPS (penicillin binding
proteins), penetreazămai rapid peretele celular al bacteriilor şi au un spectru mai larg
de activitate.
Cefalosporinele care se administreazăper os se utilizeazăîn dozăde 25 mg/kg
de 2 ori pe zi (cefalexin, cefaclor, cefadrin, cefadroxil). Produsele care se
administreazăparenteral se utilizeazăla câine şi la pisică10-20 mg/kg de 2-3 ori pe zi
i.m. sau i.v., la animalele mijlocii 5-10 mg/kg, iar la animalele mari 3-5 mg/kg.
e) Cefalosporine orale
Cefalexina – este activăconsecutiv administrării orale, având o
biodisponibilitate medie. Se leagăîntr-un procent redus de proteinele plasmatice. Se
eliminăpe cale renalăprin secreţie tubulară, cu realizarea unor concentraţii active în
urină.
143
Spectrul antimicrobian cuprinde bacterii Gram pozitive şi unii bacili Gram
negativi.
Cefaclor – are o absorbţie bunăla nivelul tubului digestiv (circa 80%), dar mai
scăzutăîn prezenţa alimentelor. Difuzeazăbine în ţesuturi, cu excepţia lichidului
cefalorahidian. Se eliminăpe cale renalăsub formăactivăşi pe cale biliară(realizează
concentraţii mari, asemănătoare celor plasmatice).
Este indicatămai ales în infecţii respiratorii şi urinare cu germeni sensibili.
Cefexima – dupăadministrarea oralăare o biodisponibilitate de 40-50%. Se
eliminăpe cale renalăîn proporţie de 40%.
Spectrul antimicrobian este larg, cuprinzând germeni Gram negativi şi Gram
pozitivi, dar are o acţiune slabăasupra stafilococilor. Este indicatăîn infecţii urinare,
faringite, bronşite.
Ceftibuten – se absoarbe bine consecutiv administrării orale şi se eliminăpe
cale renalănetransformată. Spectrul de acţiune este asemănător cu cel al cefeximei.
Este indicat în infecţii respiratorii, urinare, digestive.
Cefetamet – se absoarbe bine consecutiv administrării orale şi realizează
concentraţii sanguine active. Spectrul antimicrobian este asemănător cu cel al
cefeximei, cu următoarele deosebiri: este mai activ pe bacili Gram negativi şi este mai
slab activ pe stafilococi.
Este indicat mai ales în infecţii respiratorii şi urinare.
Reacţiile adverse generate de cefalosporine sunt fenomene alergice, cu
manifestări clinice diferite. Existăriscul apariţiei unor fenomene alergice încrucişate
cu penicilinele la 5% dintre indivizii alergici la peniciline. În plus, cefaloridina şi
cefalotina sunt nefrotoxice, efect agravat de asocierea cu aminoglicozidele.
Cefalosporinele cu o catenălateralămetiltiotetrazolică, care au o structură
asemănătoare anticoagulantelor cumarinice, prezintăacţiuni similare acestora, de
scădere semnificativăa activităţii protrombinice.
Preparate comerciale:
Cefa-cure (Olanda) – comprimate ce conţin cefadroxil, cefalosporinăorală
eficientăîn dozăunicăzilnicăla câini şi pisici. Tot din Olanda se mai importă
Cefa-tabs (comprimate) şi Cefa-drops (pulbere), indicate la câini şi pisici în
tratamentul infecţiilor genito-urinare, piodermite, dermatite.
Excenel T.M. (Belgia) – flacoane cu 1 g şi 4 g ceftiofur sodic, cefalosporină
injectabilăpentru tratamentul bolilor respiratorii şi pododermatitelor la bovine, a
pneumoniei bacteriene la porcine şi pentru prevenirea mortalităţii timpurii a puilor
de găină. Se administreazăîn următoarele doze: la bovine 1 mg/kg i.m., la suine 3-
5 mg/kg i.m., iar la puii de o zi 0,08-0,2 mg / cap timp de 3 zile.
Pathazone (Belgia) – injectoare pentru uz intramamar. Conţine cefaperazonă, o
cefalosporinărezistentăla beta-lactamaza Gram-negativilor. Este suficientăo
singurăadministrare.
Cobactan (Olanda) – suspensie 2,5 % ; conţine cefquinoma, cefalosporinăde
generaţia a IV-a. Aceastăcefalosporinăpătrunde rapid prin peretele bacteriilor
Gram-pozitive şi al celor Gram-negative, are o stabilitate crescutăla o serie de
144
factori mediaţi plasmidic şi cromozomial, afinitate scăzutăpentru beta-lactamază,
afinitate mare pentru PBPS , rezultând elongaţia şi liza celulei bacteriene. Se
utilizeazăîn special în infecţii respiratorii 1 mg cefquinom/kg greutate vie
(echivalent cu 2 ml per 50 kg greutate vie), intramuscular, o administrare pe zi
timp de 5 zile.
6.2.1.3. Alte antibiotice beta-lactamice
a. Carbapenem
Carbapenemele sunt antibiotice beta-lactamice sintetice ce diferăde peniciline
prin faptul căatomul de sulf al inelului tiazolidinic a fost înlocuit cu un atom de
carbon.
Imipenem – este singurul medicament din acest grup disponibil la ora actuală.
Este preperatul antibiotic beta-lactamic cu cel mai mare spectru de acţiune disponibil
în acest moment. Imipenemul rezistăla hidroliza celor mai multor beta-lactamaze.
Medicamentul are rol în terapia empirică, deoarece este activ împotriva
microorganismelor Gram-pozitive, Gram-negative producătoare de penicilinază,
anaerobi şi Pseudomonas aeruginosa.
b. Monobactami
Monobactamii, dintre care Aztreonamul este unicul agent disponibil comercial,
în care inelul beta-lactamic nu este condensat cu alt inel. Monobactamii inhibăde
asemenea sinteza peretelui celular bacterian. Spectrul antimicrobian este îndreptat în
special împotriva bacililor Gram-negativi aerobi. Reprezintăo alternativăsigurăde
tratament al pacienţilor cu alergie la peniciline şi/sau cefalosporine.
c. Inhibitori ai beta-lactamazelor
Hidroliza inelului beta-lactamic, realizatăprin clivaj enzimatic cu ajutorul unei
beta-lactamaze sau prin intermediul sucului gastric, determinădistrugerea activităţii
antimicrobiene. Inhibitorii beta-lactamazelor, precum acidul clavulanic, sulbactam şi
tazobactam, conţin un inel beta-lactamic, dar nu au activitate antimicrobiană
semnificativă. În schimb, se legăde beta-lactamaze, pe care le inactivează, protejând
astfel antibioticele ce reprezintăsubstraturi pentru acele enzime. Inhibitorii betalactamazelor
sunt combinaţi cu derivaţi de peniciline pentru a-i proteja pe aceştia din
urmăde inactivarea enzimatică. Astfel se prezintăefectul acidului clavulanic şi
amoxicilinei asupra dezvoltării Escherichiei coli producătoare de beta-lactamază. Se
observăcăacidul clavulanic ca atare este aproape lipsit de activitate antibacteriană.
d. Alţi agenţi ce afectează peretele celular
Vancomicina este un glicopeptid triciclic care a devenit tot mai important
datorităeficienţei sale asupra microorganismelor ce prezintăpolichimiorezistenţă,
precum stafilococii meticilino-rezistenţi.
Vancomicina inhibăsinteza fosfolipidelor peretelui celular bacterian, ca şi
polimerizarea peptidoglicanilor la nivelul unui situs localizat anterior celui inhibat de
antibioticele beta-lactamice. Pentru a reduce dezvoltarea bacteriilor rezistente la
145
vancomicinăeste importantălimitarea utilizării acesteia în infecţii cauzate de
microorganisme Gram-pozitive rezistente la beta-lactamine.
Rezistenţa la vancomicină, ce apare rar, se datoreazămodificărilor
permeabilităţii faţăde medicament mediate plasmidic, precum şi scăderea legării
vancomicinei de molecule receptoare.
Tratamentul infecţiilor sistemice sau profilaxia acestora implicăadministrarea
vancomicinei în perfuzii intravenoase lente.
Metabolizarea este minimă; 90-100% este excretatăprin filtrare glomerulară.
Efectele adverse constituie o problemăserioasăîn cazul vancomicinei şi
include febră, frisoane şi/sau flebităla locul perfuziei.
Administrarea rapidăpoate conduce la apariţia şocului. Congestia vascularăşi
şocul rezultăca urmare a eliberării de histaminădatorităinjectării rapide.
Bacitracina este un amestec de polipeptide ce inhibăsinteza peretelui celular
bacterian. Este activăîmpotriva unei largi varietăţi de microorganisme Gram-pozitive.
Utilizarea sa este limitatăla aplicaţii topice datorităpotenţialului său de
nefrotoxicitate.
6.2.2. AMINOGLICOZIDE
Antibioticele aminoglicozidice au reprezentat tratamentul de elecţie în anumite
infecţii severe cauzate de bacili anaerobi Gram-negativi. Deoarece folosirea lor este
limitatăde efecte toxice severe, aminoglicozidele sunt uneori înlocuite într-o anumită
măsurăcu antibiotice mai sigure, precum cefalosporine din generaţia a III-a şi a IV-a,
fluoroquinolone. Aminoglicozidele obţinute din culturi de Streptomyces au sufixul
“mycin”, în timp ce cele derivate din Micromonospora au sufixul “micin”. Termenii
“aminoglicozide” şi ”aminociclitoli” derivădin structură– douăaminozaharuri unite
printr-o legăturăglicozidicăla un nucleu hexozic (aminociclitol) central.
Aminoglicozidele sunt antibiotice naturale sau produşi de semisintezăcu
structurăaminociclitol-aminoglicozidicăşi care prezintăasemănări structurale cu
unele polizaharide din capsula şi peretele celulelor bacteriene.
Farmacodinamie
Se considerăcătoţi membri acestei familii inhibăsinteza proteinelor
bacteriene prin mecanismul prin care acţioneazăstreptomicina. Microorganismele
susceptibile au un sistem oxigen dependent care transportăantibioticul prin membrana
celulară. Apoi, antibioticul se leagăde subunitatea ribozomalăseparată30S,
interferând cu asamblarea aparatului ribozomal funcţional, sau determinăsubunitatea
30S a ribozomului complet săinterpreteze eronat codul genetic. Se produce deleţia
polizomilor deoarece aminoglicozidele întrerup procesul dezagregării şi asamblării
polizomilor. Aminoglicozidele au efect sinergic cu antibioticele beta-lactamice
datorităacţiunii acestora din urmăasupra sintezei peretelui celular, care creşte
difuziunea aminoglicozidului în bacterie.
Spectrul antimicrobian cuprinde: bacili Gram negativi aerobi (E. coli,
Klebsiella pneumoniae, Proteus mirabilis, Pseudomonas aeruginosa, Salmonella,
146
Serratia, Shigella), coci Gram pozitivi (stafilococi), şi Mycobacterium tuberculosis.
Acţiunea antibacterianăscade în prezenţa puroiului, deoarece o parte din
moleculele de antibiotic se leagăde acizii nucleici eliberaţi prin lizăcelulară; de
asemenea, în condiţiile anaerobiozei locale este inhibat mecanismul activ care
transportăantibioticul în interiorul celulei bacteriene.
Mecanismul transportor activ este inhibat în mediu acid şi prin asocierea cu
cationi bivalenţi (calciu şi magneziu în cantităţi mari).
Spectru antibacterian - toate aminoglicozidele sunt bactericide. Sunt eficace în
special faţăde Gram-negativi, unii Gram-pozitivi şi bacilul tuberculozei. În general
sunt sensibile microorganismele aerobe, deoarece anaerobii nu prezintăsistem
transportor oxigeno-dependent.
Rezistenţa poate fi cauzatăde:
a) scăderea captării medicamentului când sistemul transportor oxigeno-dependent
pentru aminoglicozide este absent;
b) mutaţii ribozomale care modificălocul de legare a aminoglicozidelor, respectiv
împiedicăfixarea de subunitatea ribozomală30S;
c) sinteza mediatăplasmidic a unor enzime (acetiltransferaza, nucleotidiltransferaza,
fosfotransferaza), care modificăşi inactiveazăantibioticele aminoglicozidice.
Fiecare tip de enzimăare propria specificitate pentru antibiotic; de aceea,
rezistenţa încrucişatănu este o regulăinvariabilă. Netilmicina şi amikacina sunt
mai puţin vulnerabile la aceste enzime decât celelalte antibiotice din acest grup.
Kanamicina, gentamicina, tobramicina sunt foarte susceptibile la acţiunea acestor
enzime, de aceea prezintărisc mare de instalare a rezistenţei bacteriene;
d) modificarea învelişului celulei bacteriene, cu scăderea capacităţii de transport a
antibioticului în celulă.
Rezistenţa microbiană a aminoglicozidelor poate fi explicată, într-o mare
măsură, pe baza unor principii chimice:
- lipsa într-o anumităpoziţie a unei grupări funcţionale care este în mod
normal atacatăde către enzima microbianăinactivatoare duce la rezistenţa
antibioticului faţăde enzima respectivă;
- factorii sterici pot conferi rezistenţăanumitor grupări funcţionale, obişnuit
susceptibile la atacul enzimatic. De exemplu, conversia unei grupări
aminice primare într-o grupare secundarăduce la inhibarea N-acetilării de
către anumite aminoglicozid-acetiltransferaze.
Au fost identificate şi parţial caracterizate un număr de 9 enzime inactivatoare
ale aminoglicozidelor. Locurile de acţiune ale acestor enzime au fost descrise folosind
structura kanamicinei B, care este substrat pentru toate cele 9 enzime cunoscute.
Aceste enzime includ:
- aminoacetiltransferaze – acetileazăgrupările 4’-OH din inelul I, 2”-OH din
inelul III şi 4”-OH din inelul III;
- fosfotransferaze – fosforileazăgruparea 3’-OH din inelul I;
- nucleotidiltransferaze – adenileazăgrupările 4’-OH din inelul I, 2”-OH din
inelul III şi 4”-OH din inelul III.
Gentamicinele şi tobramicina nu au în structurăgruparea 3’-OH din inelul I,
147
deci nu pot fi inactivate de către fosfotransferazele care fosforileazăaceastăgrupare.
Cel mai important progres în descoperirea aminoglicozidelor rezistente la
acţiunea enzimelor bacteriene s-a făcut odatăcu apariţia amikacinei. Acest compus are
potenţăasemănătoare cu cea a kanamicinei A şi este rezistent la acţiunea tuturor
enzimelor inactivatoare ale aminoglicozidelor cunoscute, excepţie făcând
aminoacetiltransferaza care acetileazăgruparea 6’-NH2 din inelul I. Cauza rezistenţei
amikacinei la inactivarea enzimaticănu este complet elucidată, fiind sugerată
explicaţia căintroducerea radicalului1-N-amino-alfa-hidroxibutiril în molecula
kanamicinei A a avut o influenţăimportantă.
Clasificare
După structura chimică:
a. Derivaţi de 3-aminohexozălegaţi glicozidic de un aminoacid central:
gentamicina, kanamicina, tobramicina, amikacina;
b. Derivaţi compuşi din douăaminozaharuri legate de un aminociclitol
terminal: streptomicina;
c. Derivaţi formaţi din trei aminozaharuri legate de un aminociclitol central:
neomicina, paromomicina.
După momentul apariţiei, spectrul antimicrobian, riscul de instalare a
rezistenţei bacteriene şi toxicitatea sistemică:
a. Generaţia I: streptomicina, kanamicina, neomicina, spectinomicina,
paromomicina, cu următoarele caracteristici: mulţi germeni au devenit
rezistenţi, toxicitatea sistemicăeste crescută, utilizare terapeuticălimitată;
b. Generaţia a II-a: gentamicina, tobramicina – spectrul antibacterian
cuprinde germeni Gram negativi şi mai puţin Gram pozitivi;
c. Generaţia a III-a: amikacina, dibekacina – au spectru antibacterian larg,
rezistenţa bacterianăse instaleazămai lent, toxicitatea sistemicăeste mai
redusă.
Farmacocinetică
Structura cationică, cu polaritate înaltă, a aminoglicozidelor, împiedică
absorbţia adecvatădupăadministrarea orală. De aceea, toate aminoglicozidele (cu
excepţia neomicinei) trebuie administrate parenteral pentru a obţine niveluri serice
adecvate. Nefrotoxicitatea severăa neomicinei împiedicăadministrarea parenterală,
iar folosirea sa este limitatăactual la aplicaţii topice sau tratament oral pentru a reduce
flora bacterianăintestinală.
Toate aminoglicozidele au absorbţie oralăredusădeoarece la pH-ul intestinal
predominăforma ionizatăneabsorbabilă, astfel încât concentraţiile atinse după
administrarea pe aceastăcale sunt ineficace terapeutic. Dupăadministrarea oralăse
eliminăintegral prin fecale.
Absorbţia este completădupăadministrarea intramusculară, cu realizarea unor
concentraţii plasmatice maxime în aproximativ o orăde la administrare.
Administrarea intravenoasăîn perfuzii repetate cu duratăscurtărealizeazăconcentraţii
plasmatice mari cu efect de scurtădurată. Acest mod de administrare este preferat în
infecţii sistemice grave, deoarece permite obţinerea unor concentraţii plasmatice
148
ridicate, pentru scurt timp, cu risc toxic minim.
Legarea de proteinele plasmatice se face într-un procent scăzut.
Difuziunea în ţesuturi este bună,mai puţin în lichidul cefalorahidian. Difuzează
în lichidele biologice: pleural, pericardic, ascitic, sinovial, în secreţiile bronşice.
Se concentreazăîn diferite ţesuturi, de unde se elibereazălent. Cea mai mare
concentraţie este atinsăîn corticala rinichiului.
Trec prin placentă, realizând concentraţii de 25% din concentraţia plasmaticăa
mamei. Se eliminăpe cale renalăîn procent de 70% sub formăactivă, prin filtrare
glomerulară.
Efecte adverse
Aminoglicozidele sunt antibiotice cu indice terapeutic mic, cu concentraţia
plasmaticăeficace apropiatăde cea toxică.
Este importantămonitorizarea nivelurilor plasmatice maxime şi minime ale
gentamicinei, tobramicinei, netilmicinei şi amikacinei pentru a evita concentraţii ce
pot produce toxicitate. Factorii specifici pacientului, precum vârsta avansată,
expunerea anterioarăla aminoglicozide, sexul, afecţiuni hepatice, tind săpredispună
pacienţii la reacţii adverse.
a) Ototoxicitatea este direct legatăde nivelurile plasmatice maxime şi durata
tratamentului. Pacienţii care primesc simultan un alt medicament ototoxic prezintă
risc particular. Pot apărea de asemenea vertijul şi pierderea echilibrului, deoarece
aceste medicamente afecteazăaparatul vestibular.
Ototoxicitatea se manifestăprin leziuni cohleare şi vestibulare. Aminoglicozidele
realizeazăconcentraţii mari în perilimfa din urechea internă, producând
distrugerea celulelor senzoriale şi degenerescenţa retrogradăa nervului acustic.
Efectul este diferenţiat, astfel căamikacina şi kanamicina produc mai ales
tulburări cohleare, iar streptomicina şi gentamicina produc mai ales tulburări
vestibulare. Tobramicina poate produce atât tulburări cohleare, cât şi vestibulare.
Netilmicina are cel mai redus efect ototoxic.
Ototoxicitatea este favorizatăde folosirea unor doze mari, tratament prelungit,
vârstăînaintată, scăderea volumului intravascular: şoc, deshidratare, febră
prelungită, tratament cu diuretice.
Leziunile cohleare se manifestăprin surditate. Leziunile vestibulare se manifestă
prin greaţă, vomă, tulburări de echilibru urmate de ataxie. Fenomenele pot fi
ireversibile.
b) Nefrotoxicitatea – reţinerea aminoglicozidelor de către celulele tubulare
proximale întrerupe procesele de transport mediate de calciu şi determinălezare
renalăce variazăde la afectare renalăuşoarăla necrozătubularăacutăseverăce
poate fi ireversibilă.
Nefrotoxicitatea apare datorităacumulării aminoglicozidelor în parenchimul renal
şi depinde de concentraţie. Este favorizatăde prezenţa leziunilor renale, vârsta
înaintată, scăderea volumului intravascular, asocierea cu alte medicamente
nefrotoxice. Amikacina şi netilmicina au cea mai micănefrotoxicitate.
Scad filtrarea glomerularăprin inhibiţia unei fosfolipaze implicatăîn sinteza
prostaglandinelor vasodilatatoare. Se instaleazăastfel un deficit de prostaglandine,
149
creşterea angiotensinei II, care produce vasoconstricţie şi scăderea filtrării
glomerulare. Afecteazăcelulele tubulare proximale, deoarece se acumuleazăîn
lizozomi, care se măresc şi se rup. În acelaşi timp, mitocondriile sunt lizate şi
celulele mor. De regulă, fenomenul este ireversibil.
c) Paralizia neuromusculară – acest efect advers apare cel mai frecvent după
introducerea intraperitonealăsau intrapleuralăa unor doze mari de
aminoglicozide. Mecanismul implicat este reprezentat atât de scăderea eliberării
acetilcolinei din terminaţiile nervoase prejoncţionale, cât şi de scăderea
sensibilităţii la nivel postsinaptic. Administrarea promptăa gluconatului de calciu
sau a neostigminei poate avea efect reversibil asupra blocării.
d) Reacţii alergice – dermatita de contact este o reacţie comunăla neomicina
aplicatătopic.
Interacţiuni medicamentoase
Cresc ototoxicitatea aminoglicozidelor diureticele de ansă(furosemid, acid
etacrinic) şi cisplatinul.
Cresc nefrotoxicitatea aminoglicozidelor: cefalosporinele, polimixinele,
cisplatinul, amfotericina B, furosemidul.
Cresc intensitatea blocului neuromuscular produs de aminoglicozide:
curarizantele, anestezicele generale, miorelaxantele centrale, sulfatul de magneziu.
Penicilinele inactiveazăaminoglicozidele in vitro. Acest efect poate apărea şi
in vivo în cazul asocierii aminoglicozidelor cu carbenicilina sau ticarcilina (antibiotice
antipseudomonas), mai ales în prezenţa insuficienţei renale.
6.2.2.1. Aminoglicozide din generaţia I
a) STREPTOMICINA
Streptomicina a fost descoperităşi izolatăîn anii 1943-1944 se către Waksman
(S.U.A.), din culturi de Streptomyces griseus. Pentru descoperirea sa, autorului i-a fost
decernat premiul Nobel pentru medicinăîn anul 1952.
Streptomicina este un trizaharid compus din 3 inele de bază, şi anume un inel
asemănător inozitolului, o metilpentozăşi N-metilglucozamina. Acţioneazăprin
molecula întreagă, componentele separate nefiind antibiotic active.
Streptomicina este o pulbere albă, amăruie, care acţioneazăcel mai bine întrun
mediu alcalin. În terapie, se folosesc sărurile streptomicinei, care sunt mai stabile
decât sărurile penicilinei. Acestea sunt: sulfatul de streptomicinăşi
dihidrostreptomicina sulfurică; se mai utilizeazăstreptomicina clorhidricăşi
streptomicina pantotenică.
Streptomicina se solubilizează10-50 % în ser fiziologic sau apădistilată,
soluţiile putând fi păstrate 1-3 săptămâni la frigider.
Se injecteazăintramuscular sau subcutanat la animalele mici, de douăori pe zi.
Administratăper os, streptomicina nu se distruge în tractusul digestiv şi nu se
absoarbe, medicamentul acţionând local; se eliminăpractic netransformatăodatăcu
materiile fecale.
Ajunsăîn circulaţia sanguină, substanţa se distribuie în organism, cele mai
150
mari concentraţii constatându-se în bilă, ficat, rinichi, ceva mai puţin în plămâni,
creier, splină. Dacăse administreazăintramuscular sau subcutanat, antibioticul se
eliminămai mult prin urină(30-60%), parţial prin bilă, în aproape 24 ore; în urinăse
găseşte în concentraţie mai mare decât în sânge, fapt pentru care streptomicina se
recomandăîn tratamentul afecţiunilor microbiene renale.
Streptomicina este mai toxicădecât penicilina. La om produce neurotoxicitate.
Ea atacăramura acusticăşi vestibularăa perechii a VIII-a de nervi cranieni şi produce
tulburări de echilibru, ameţeli, nistagmus, surzenie (cofoză) trecătoare sau definitivă.
La animale nu au fost semnalate asemenea efecte toxice acustico-vestibulare în cazul
dozelor terapeutice. În schimb, dupăadministrarea de doze mari timp îndelungat s-a
constatat la pisicăataxie, expresie a efectului ototoxic (dupăVeturia Nueleanu, 2004).
La bovine poate produce şoc alergic (nelinişte, salivaţie, cianozarea ugerului,
edemul capului, vulvei, edem pulmonar). Alteori apare un şoc cu manifestări
asemănătoare febrei vitulere (bloc neuromuscular).
La porumbel pot apărea ataxii. Dupăinjectarea subcutanatăapar tumefieri
dureroase care regreseazăîn 2-3 zile.
La pisicăpoate avea şi efect nefrotoxic.
Streptomicina este indicatăîn toate stările infecţioase nespecifice şi în unele
boli infecţioase specifice, ca de exemplu: colibaciloze, leptospiroze, pasteureloză,
micoplasmoză, enterite infecţioase – la toate speciile. La om se administreazăşi în
tuberculoză.
Streptomicina nu se administreazăintravenos; de asemenea, nu se
administreazăîn caz de leziuni renale însoţite de oligurie şi în unele boli în care este
mai eficace penicilina.
Cel mai adesea, streptomicina se administreazăintramuscular în doze de
0,01-0,02 g/kg/zi fracţionat în 2 reprize. La animalele mici, aceastădozăse dublează
sau se triplează. La păsări, doza este de 0,1 g/kg, o datăpe zi.
Streptomicina poate fi administratăşi per os, dar numai în scop local, deoarece
nu se absoarbe din tubul digestiv. Dozele sunt aceleaşi.
Existăşi aplicări locale intramamar, în cavităţi seroase sau articulare,
concentraţia soluţiei sau a unguentelor utilizate fiind 1-2%.
COMBINAŢII ALE STREPTOMICINEI CU PENICILINA
În medicina umană, asemenea combinaţii nu se utilizează, fiind preferate
antibioticele cu spectru larg, de tipul ampicilinei, cloramfenicolului sau tetraciclinelor,
dar în medicina veterinară, combinaţiile streptomicină-penicilinădau rezultate bune.
Propamicina – este un Efitard la care s-au adăugat 0,5 g streptomicinăbază;
Hostamicina (Germania) – este un preparat similar celui de mai sus. Prin această
asociere se obţine un spectru lărgit şi niveluri sanguine tisulare prelungite.
Preparatul este indicat în toate afecţiunile produse de germeni penicilino- şi
streptomicino-sensibili. Se administreazăprofund intramuscular, o datăpe zi, în
dozăde : 5.000-10.000 U.I. / kg la animalele mari, 10.000-15.000 U.I. / kg la
animalele mijlocii şi 15.000-20.000 U.I. / kg la carnivore.
151
Pen-Strep – suspensie injectabilăcu procain-benzilpenicilinăşi
dihidrostreptomicinăsulfat;
Asocilin (Ascomicin) – unguent cu 20.000 U.I. penicilinăcristalinăşi 2 cg
streptomicină. Se utilizeazăîn mamite streptococice, stafilococice, colibacilare,
precum şi pentru tratamentul afecţiunilor oculare (cheratite, blefarite), afecţiuni
genitale (vaginite, balanopostite) şi afecţiuni cutanate (plăgi superficiale,
furuncule, rosături);
Comprimate pentru aseptizarea materialului seminal care conţin
dihidrostreptomicinăsulfat şi penicilinăpotasică;
Interpen-vet (Austria) – flacoane cu soluţie injectabilăce conţine
procainpenicilină, dihidrostreptomicinăşi procaină;
Intramicine (Franţa) – suspensie injectabilăce conţine benzilpenicilină
procainică, dihidrostreptomicină;
Omnamycin (Germania) – suspensie injectabilăce conţine procainpenicilinăşi
dihidrostreptomicină;
Penstrep-ject (Olanda) – suspensie injectabilă;
Pen-Strep-Werfft (Austria) – injectoare pentru uzul intramamar cu
procainpenicilină, dihidrostreptomicină, pantotenat de calciu şi vitamina A;
Penbex (Spania) – soluţie injectabilăcu procainpenicilină, dihidrostreptomicină,
betametazonă, clorphenamin maleat, procaină;
Pentard-Strep (Slovenia) – suspensie injectabilăce conţine
procainbenzilpenicilinăşi sulfat de dihidrostreptomicină;
Pentard-Strep L.A. (Slovenia) – suspensie injectabilăcu procainbenzilpenicilină,
benzatinpenicilinăşi dihidrostreptomicină;
Siccovet (Austria) – injectoare pentru uz intramamar cu aceeaşi compoziţie ca şi
Pen-Strep-Werfft;
Streptopen 20/20 dS (Olanda) – suspensie injectabilăcu procainbenzilpenicilină
şi dihidrostreptomicinăsulfat;
Tetra-Delta (Anglia) – injectoare pentru uzul intramamar ce conţin
procainpenicilină, dihidrostreptomicină, negamicină, novobiocină, prednisolon.
Existăcu aceeaşi compoziţie şi un preparat din Belgia. Preparatul are efect
antibacterian şi antiinflamator şi este recomandat în mamite, dermatite, otite;
Vetramycin (Austria) – suspensie injectabilăcu procainpenicilină,
dihidrostreptomicină, prednisolon;
Vetramycin mamar (Austria) – are compoziţie şi utilizări asemănătoare
praparatului Siccovet;
Young Animal suspensie (Olanda) – soluţie injectabilăce conţine
procainpenicilină, dihidrostreptomicină, negamicină, prednisolon acetat şi
vitamine.
b) NEGAMICINA (NEOMICINA, MICERINA)
A fost descoperităîn 1949 de Waksman şi Lechevalier şi se extrage din culturi
de Streptomyces fradiae.
152
Administratăper os, neomicina nu se absoarbe, acţionând local, eliminându-se
97% odatăcu fecalele, nemodificată.
Antibioticul este eficace faţăde germenii Gram-negativi, faţăde streptococi,
stafilococi, chiar dacăau devenit rezistenţi la alte antibiotice; acţioneazăşi asupra
micobacteriilor, actinomicetelor, şi chiar asupra clostridiilor, dar într-o măsurămai
redusă.
Se administreazăper os şi se aplicălocal. Adesea se asociazăcu teramicina,
bacitracina, în obstetrică, ginecologie, oftalmologie, dermatologie, sau cu sulfamide în
gastroenterite.
Negamicina este indicatăper os în enterite de naturămicrobiană(mai ales
colibacilare şi salmonelice), în dizenterii cu etiologie necunoscută. Pentru evitarea
dismicrobismului, se asociazăîn mod obligatoriu cu complex B, drojdie de bere, etc.
Negamicina se aplicăextern, se utilizeazăîn endometrite puerperale şi retenţii
placentare.
Produse comerciale :
Negamicină sulfat – comprimate a 0,5 g;
Neomicină 20% s.a. – pulbere hidrosolubilă;
Neobacitracin – pulbere cu neomicină1% şi bacitracină0,4%;
Micodermin – unguent cu neomicinăsulfat, nistatin şi hidrocortizon;
Neohexidin – pulbere cu neomicină2%, clorhexidină2%, utilizatăîn plăgi
cutanate, musculare şi podale;
Oculin – unguent oftalmic cu neomicină, hidrocortizon acetat, lidocaină
clorhidrat;
Otoguard – suspensie uleioasăpentru tratarea otitelor externe cu etiologie
bacterianăşi parazitarăşi care are în compoziţie : rifampicină, neomicină,
parasect şi anestezină;
Bacterisin – pulbere cu neomicină, oxitetraciclină, vitamine B1, B2, B6, B12;
Biosol T.M. 70% - pulbere 70% ce se administreazăîn furaj sau în apa de băut în
dozăde 0,02 g/kg/zi în tratamentul enteritelor bacteriene;
Enterosin – pulbere cu neomicină, oxitetraciclinăşi ftalilsulfatiazol, folosităîn
tratamentul enteritelor;
Kaomycin – suspensie cu neomicinăsulfat folosităîn tratamentul enteritelor;
Neodry – seringi cu sulfat de neomicinăfolosite în prevenirea şi tratamentul
mamitelor;
Neomycin sulfat – pulbere solubilă66,6% neomicinăsulfat, indicatăîn
tratamentul enteritelor;
Neo-mine vit P – pulbere cu neomicinăsulfat, oxitetraciclinăclorhidrat,
vitaminele A, D3, E, B1, B2, B6, B12, C şi minerale, folosităîn infecţii digestive şi
respiratorii;
Biosol bolus – boluri 6 g cu sulfat de neomicinăpentru prevenirea şi tratamentul
infecţiilor bacteriene la nivelul aparatului genital la vaci şi pentru prevenirea şi
tratamentul enteritelor bacteriene;
Pesarii efervescente şi spumante cu neomicinăşi oxitetraciclină.
153
c) KANAMICINA
A fost obţinutăîn 1957 din culturi de Streptomyces kanamyceticus.
Administratăper os, kanamicina se absoarbe foarte puţin, dar pe cale intramusculară
se absoarbe bine, dând o concentraţie sanguinăcare se menţine la valori terapeutice 8-
10 ore. În ţesuturile muscular, hepatic şi splenic persistăchiar 6-7 zile, iar în rinichi
pânăla 2 săptămâni. Uneori provoacăoto- şi nefrotoxicitate.
Determinăefecte bactericide asupra germenilor Gram-pozitivi, Gram-negativi,
micobacteriilor. Obişnuit, sunt rezistenţi streptococii şi Pseudomonas, la fel
clostridiile şi protozoarele. Rezistenţa germenilor apare mai greu decât la
streptomicină, dar aceasta este câteodatăîncrucişatăcu cea la streptomicină.
Se utilizeazăîn enteropatii, pneumopatii, afecţiuni puerperale, pe cale
intramusculară, mai rar subcutanată, soluţii 10-50%, în doze de 0,01-0,02 g/kg la
animalele mari, 0,02-0,05 g/kg la animalele mijlocii şi 0,06-0,15 g/kg la animalele
mici, fracţionatăîn 2 reprize.
Produse comerciale:
Kanamicil (Olanda) – soluţie injectabilăde kanamicinăsulfat şi acetilcisteină;
Kanamicina (Franţa) – pulbere injectabilăîn flacoane de 1g şi 5 g kanamicină
bază, sub formăde sulfat;
Kanamicin 25% - soluţie injectabilăkanamicinăsulfat;
Unguent oftalmic cu kanamicină 1%;
Unguent oftalmic cu kanamicinăşi hidrocortizon;
Amforol comprimate şi Amforol suspensie (Olanda) cu kanamicinăsulfat;
K.C.N.D. (Olanda) – amestec injectabil ce conţine kanamicinăsulfat, colistină
sulfat, neomicinăsulfat, dexametazonă;
Mamexine (Austria) – pastăuleioasăîn seringi ce conţine kanamicinăsulfat şi
cefalexină, indicatăîn tratamentul mamitelor la vaci în perioada de lactaţie;
Niger (Grecia) – soluţie injectabilăcu kanamicinăsulfat.
d) SPECTINOMICINA (TROBICINA)
A fost obţinutăîn 1959 din culturi se Streptomyces spectabilis şi Streptomyces
flavopersicus. Spre deosebire de celelalte antibiotice din aceastăgrupă, nu posedă
nuclee zaharidice, şi de aceea face parte din grupa Aminociclitoli.
Este un antibiotic bacteriostatic (bactericid la doze mari) faţăde bacteriile
Gram-negative, dar şi faţăde Gram-pozitive şi micoplasme (spectru larg).
Nu se absoarbe din tractul digestiv, deci pentru acţiunea generală,
spectinomicina se administreazănumai intramuscular, mai rar subcutanat sau
intravenos, fiind bine tolerată. Rezistenţa se instaleazăcu uşurinţăşi este încrucişată
cu streptomicina, eritromicina, tilozina.
Are un potenţial ototoxic şi nefrotoxic redus.
Dozele sunt următoarele: 0,005-0,01 g/kg pro die la animalele mari şi 0,01-
0,02 g/kg la animalele mici timp de 2-3 zile.
Preparate comerciale:
Spectam soluţie (Canada) – flacoane a 100 ml cu pompădozatoare soluţie 5%,
154
folosit în gastroenterite timp de 3-5 zile;
Spectam soluţie injectabilă (Canada) – soluţie 10%;
Spectam G.A. (Franţa) – soluţie injectabilăde spectinomicină;
Biseptil (Spania) – soluţie injectabilăde spectinomicinăşi lincomicină;
Linco-Spectin – soluţie injectabilăcu compoziţie asemănătoare precedentei.
6.2.2.2. Aminoglicozide din generaţia a II-a
a) GENTAMICINA
Rezultăîn urma metabolismului microorganismelor din genul
Micromonospora (M. purpurea sau M. echinospora).
Absorbţia la nivelul tubului digestiv este neglijabilă. Dupăadministrarea
intramusculară, realizeazăconcentraţii plasmatice eficace în 60-90 minute. La nivelul
sângelui circulănelegatăde proteinele plasmatice. Concentraţia activăse menţine 8
ore. Eliminarea se face pe cale renală, prin filtrare glomerulară, netransformată.
Concentraţiile urinare active sunt de 50-100 de ori mai mari decât cele serice.
În insuficienţa renalăse produce cumularea.
Spectrul antibacterian cuprinde bacili Gram negativi: Serratia, Proteus,
Pseudomonas, Klebsiella, E. coli, precum şi coci Gram pozitivi (stafilococi).
Rezistenţa bacterianăeste mediatăplasmidic şi se instaleazăprin apariţia unor
enzime care inactiveazăantibioticul.
Este ototoxică, producând mai ales tulburări vestibulare, dar şi nefrotoxică.
Pentru evitarea acestor fenomene, este recomandat sănu se depăşeascăconcentraţiile
maxime şi sănu se asocieze cu alte medicamente oto- sau nefrotoxice. De asemenea,
se impune monitorizarea funcţiei renale, auditive şi vestibulare.
Se injecteazăintramuscular soluţia 4% în doze de 0,003-0,004 g/kg pro die în
2-3 reprize, în infecţii ale aparatelor digestiv, respirator, urinar. Antibioticul este activ
faţăde germeni rezistenţi la alte antibiotice.
Sub formăde soluţii sau unguente 0,3-1% se foloseşte local în dermatite, plăgi,
etc.
Preparate comerciale:
Gentamicină 10% - pulbere hidrosolubilăde gentamicinăsulfat;
Gentamicină 5% şi 10% - soluţie injectabilă;
Gentavet – soluţie oftalmicăcu gentamicinăsulfat;
Gentocin oftalmic – soluţie cu 3 mg gentamicinăsulfat utilizatăîn tratamentul
infecţiilor oculare sau profilactic în traumatisme sau intervenţii
oftalmochirurgicale;
Gentocin otic – soluţie oticăcu gentamicinăsulfat şi dexametazonă;
Vagisept – unguent antimicrobian şi antiparazitar ce conţine gentamicină
sulfurică, tripaflavină, iodoform, vaselinăşi ulei vegetal;
Dexoryl (Franţa) – suspensie pentru tratamentul etiologic al otitelor externe la
câini şi pisici şi conţine gentamicină, tiabendazol şi dexametazonă;
Gentadox 10/5 (Olanda) – pulbere cu gentamicinăsulfat şi doxiciclinăpentru
155
tratamentul infecţiilor digestive şi respiratorii;
Gentagil fortius (Grecia) – soluţie injectabilăde gentamicinăsulfat;
Gentaject 10% (Olanda) – soluţie injectabilăde gentamicinăsulfat;
Gentamicin injectabil (Slovenia) – soluţie 8% gentamicinăsulfat;
Gentamicin pulbere hidrosolubilă (Slovenia) – pulbere cu 10% gentamicină
sulfat;
Gentadiar (Olanda) – gel în dozator multidozăcu o bunăeficienţăîn diareea
neonatalăa purceilor;
Isomycin (Austria) – suspensie uleioasăinjectabilăcu 5% gentamicinăsulfat;
Vetrigent 5 (Franţa) – soluţie injectabilăde gentamicină.
b) AMINOSIDINA
A fost obţinutădin culturi de Streptomyces chrestomyceticus. Are spectru
asemănător aminoglicozidelor în general, dar acţiune mai intensăşi efect mai rapid.
Nu se absoarbe în urma administrării pe cale bucalăşi este ototoxicăşi nefrotoxică.
Produse comerciale:
Gabrocol plus (Italia) – soluţie injectabilă1% de aminosidinăsulfat şi 1% 8-
hidroxichinolină(un chimioterapic cu acţiune antibacteriană, antiprotozoaricăşi
antifungică). Se utilizeazăîn caz de rezistenţăfaţăde alte antibiotice. Se face o
singurăadministrare pe zi timp de 3-5 zile, dozele fiind: 6 ml / 100kg la bovine,
cabaline, suine; 4 ml / 50 kg la viţei mânji, purcei şi 0,1 ml / kg la câini şi pisici.
Se poate administra şi intrauterin la vacăîn endometrite – 8 ml Gabrocol diluaţi
cu 50 ml ser fiziologic.
c) TOBRAMICINA
Spectrul antimicrobian este asemănător cu cel al gentamicinei, dar cu activitate
mai intensăpe Pseudomonas şi Serratia şi mai redusăpe ceilalţi germeni Gram
negativi.
Rezistenţa poate fi încrucişatăcu gentamicina.
Reacţiile adverse sunt asemănătoare cu cele la gentamicină, dar cu o
nefrotoxicitate mai redusă. Dozele, de asemenea sunt asemănătoare cu cele de la
gentamicină.
Pentru efectul local se poate folosi în infecţii ale ochiului cu bacterii sensibile,
sub formăde soluţie oftalmică0,3% sau unguent oftalmic 0,3%.
6.2.2.3. Aminoglicozide din generaţia a III-a
a) AMIKACINA
Este un derivat semisintetic al kanamicinei, eficace pe mai multe tulpini
rezistente la gentamicinăşi tobramicinădeoarece are molecula invulnerabilăla
adenilază, fosforilazăşi o parte din acetilazele bacteriene. Potenţialul de dezvoltare a
rezistenţei este redus.
Spectrul antimicrobian cuprinde bacili Gram negativi (Proteus, Pseudomonas,
156
Serratia, Mycobacterium, Nocardia).
Prezintăototoxicitate mare, producând mai ales leziuni cohleare;
nefrotoxicitatea este redusă.
Se foloseşte în infecţii cu bacili Gram negativi rezistenţi la gentamicinăşi
tobramicinăşi se asociazăcu chimioterapice specifice în infecţiile cu Mycobacterium.
b) NETILMICINA
Este un derivat al sisomicinei, cu spectru antibacterian larg. Are proprietăţi
asemănătoare gentamicinei, cu deosebirea căeste rezistentăla adenilare şi acetilare,
fiind activăpe tulpinile rezistente la gentamicinăşi tobramicină.
Este mai puţin oto- şi nefrotoxicădecât alte aminoglicozide. Se administrează
pe cale oralăîn aceleaşi doze ca şi gentamicina, mai ales în infecţii cu germeni Gram
negativi.
Local, se utilizeazăîn infecţii cu germeni sensibili ale ochiului şi anexelor sale,
ca soluţie oftalmică0,3%.
c) ISEPAMICINA
Este un derivat al gentamicinei, rezistent la majoritatea enzimelor bacteriene
inactivatoare pentru aminoglicozide.
Spectrul antibacterian cuprinde coci Gram pozitivi (stafilococi), bacili Gram
negativi (H. influenzae, L. monocytogenes, Campylobacter, Salmonella, Shigella, E.
coli, Proteus mirabilis, Yersinia).
Este indicatăîn infecţii urinare cu bacili Gram negativi. Se asociazăcu alte
antibiotice în infecţii grave: septicemii, infecţii respiratorii, digestive.
Se administreazăpe cale intramuscularăîn dozăde 2-3 cg/kg fracţionatăîn 2
reprize.
6.2.3. GRUPA FENICOLILOR
a) CLORAMFENICOLUL (LEUCOMICINA, CLOROMICETINA,
SINTOMICINA)
Cloramfenicolul a fost obţinut în 1947 de către P.R. Burkholder şi D. Gottlieb
din culturi de Streptomyces venezuelae. Din 1950 se obţine prin sintezătotală.
Este o pulbere albă, amară, optic activă, termostabilă, foarte slab solubilăîn
apă, solubilăsub formăde esteri.
Medicamentul se leagăde subunitatea 50S a ribozomului bacterian şi inhibă
sinteza proteinelor. Datorităsimilitudinii ribozomilor mitocondriali la mamifere cu cei
bacterieni, sinteza proteinelor în aceste organite poate fi inhibatăîn prezenţa
nivelurilor înalte de cloramfenicol circulant, producând toxicitate asupra măduvei
osoase.
Cloramfenicolul, un antibiotic cu spectru larg, este activ nu numai împotriva
bacteriilor, ci şi a altor microorganisme, precum ricketsiile. Este activ de asemenea
faţăde anaerobi. Medicamentul este fie bactericid, fie bacteriostatic, dependent de
microorganism.
157
Rezistenţa este conferităde prezenţa unui factor R care codificăacetilcoenzima
A transferaza ce inactiveazăcloramfenicolul. Alt mecanism al rezistenţei
este asociat cu incapacitatea antibioticului de a pătrunde în microorganism. Această
modificare a permeabilităţii poate constitui baza polichimiorezistenţei.
Administrat pe cale orală, cloramfenicolul se absoarbe foarte bine în duoden,
atingând concentraţii sanguine maxime dupăcirca 2 ore la monogastrice. După
injecţia intramusculară, absorbţia este înceatăşi nivelurile sanguine se realizeazătot
după2 ore. Traverseazăbarierele organismului. Este singurul antibiotic care
pătrunde prin umoarea apoasăa ochiului.
Aproximativ 90% se descumpune la nivelul ficatului în nitroderivaţi inactivi.
Partea rămasăactivăse eliminăpredominant prin rinichi. Datorităciclului enterohepato-
enteric, cloramfenicolul este activ şi în cazul infecţiilor intestinale şi biliare.
Ca reacţii adverse, dupăinjecţia intramuscularăsau subcutanatăpot săapară
inflamaţii şi necroze de coagulare la locul injecţiei. Datorităacestui fapt, la câini şi
pisici se preferăadministrarea pe cale orală.
O altăreacţie adversăeste dismicrobismul intestinal.
La om, dupăadministrarea îndelungatăse pot instala tulburări foarte grave ale
hematopoezei (agranulocitoză, trombocitopenie, pancitopenie).
La animale, astfel de fenomene au fost observate numai la pisicădupă
administrarea a 50 mg/kg timp de 3 săptămâni şi 225 mg/kg la câine.
Cloramfenicolul se utilizeazăîn tratamentul enteritelor colibacilare şi
salmonelice, în pasteureloză, în holeră, în micoplasmoză, în pneumopatii, în infecţii
puerperale, în mamite, în artrite.
În situaţia administrării per os, doza este 0,02-0,05 g/kg pro die şi se scindează
în 2-3 administrări. Pe cale parenterală, doza este 0,01-0,015 g/kg la animalele mari,
0,02-0,05 g/kg la animalele mijlocii, la carnivore 0,15 g/kg divizatăîn 3 reprize.
Cloramfenicolul nu se asociazăcu penicilina şi streptomicina care au efect
bactericid. Se poate asocia însăcu tetraciclina, eritromicina, neomicina.
Nu se administreazăla noi născuţi.
Nu se administreazăconcomitent cu antianemice pe bazăde fier, cu salicilaţi,
fenilbutazonă, barbiturice, tranchilizante fenotiazinice.
Tratamentul nu trebuie sădepăşească8 zile datoritătoxicităţii asupra organelor
hematoformatoare.
Cloramfenicolul se utilizeazănumai la animalele de companie.
Preparate comerciale:
Cloramfenicol drajeuri a 0,250 g;
Cloramfenicol soluţie injectabilă - fiole 10 ml 10%;
Antistafilan spray – flacoane cu soluţie ce conţine cloramfenicol, saprosan,
anestezinăşi colorant. Se utilizeazăîn plăgi, afecţiuni cutanate, afecţiuni podale;
Cloramfenicol hemisuccinat – flacoane cu 1 g pulbere care se dizolvăîn ser
fiziologic;
Clorostatic – soluţie oticăce conţine cloramfenicol şi fluocinolon. Are acţiune
antiinflamatoare, antialergică, bactericidă. Este indicat în otita externăşi medie.
158
- câini : 4-6 picături de 2-3 ori pe zi;
- pisici : 2-4 picături de 2-3 ori pe zi;
Opti-clor – soluţie oftalmicăce conţine cloramfenicol şi acid boric. Este indicat
în tratamentul conjunctivitei, cheratoconjunctivitei şi altor infecţii oculare,
instilându-se în sacul conjunctival 2-3 picături de 2-3 ori pe zi, 5-7 zile;
Alfasan eye ointment (Olanda) – unguent oftalmic ce conţine cloramfenicol, vit.
A;
Cepetyl soluţie injectabilă (Germania) – ce conţine cloramfenicol, tilocină,
acetat de prednison;
Chloramugon (Austria) – suspensie uleioasăinjectabilăce conţine
cloramfenicol, sulfadimidină, acetat de prednisolon, vitaminele A, D3, E şi B.
b) FLORFENICOLUL
Este un antibiotic cu spectru larg de activitate, acţionând asupra germenilor
Gram-negativi, Gram-pozitivi, micoplasmelor. Are un mecanism de acţiune similar
cloramfenicolului, acţioneazăbacteriostatic şi se eliminăîn special prin urină.
În tratamentul bolii respiratorii la bovine, florfenicolul poate fi considerat cu
acţiune bactericidăfaţăde Mannheimia haemolytica şi Pasteurella multocida.
Florfenicolul se administreazăpe cale oralăîn afecţiuni cum sunt:
gastroenterite, enterite salmonelice şi colibacilare, în pneumonii produse de
pasteurele, micoplasme, actinobacili, în artrite, furunculoze, omfalite şi în alte
afecţiuni produse de germeni rezistenţi la cloramfenicol.
Dozele sunt de 2-20 mg/kg greutate vie şi pe zi, timp de 3-5 zile.
Florfenicolul nu este recomandat viţeilor mai mici de 2 luni şi vacilor în
lactaţie. Pot apărea reacţii de tip anafilactic în care se intervine cu Epinefrine şi
medicamente de susţinere a aparatului cardiovascular şi respirator.
c) TIAMFENICOLUL
Faţăde cloramfenicol, tiamfenicolul se absoarbe mai lent, se eliminămai puţin
repede, are o toxicitate mai mare şi acţioneazămai puţin intens.
6.2.4. GRUPA TETRACICLINELOR
Tetraciclinele sunt un grup de compuşi asemănători, care sunt constituiţi din 4
inele fuzionate cu un sistem de legături duble conjugate. Diferenţele mici în
eficacitatea clinicăreflectăo variaţie în farmacocinetica individualădatorită
substituţiilor la nivelul acestor inele.
Prima tetraciclină(aureomicina) a fost izolatăîn 1947 de către C.B. Duggar
din culturi de Streptomyces aureofaciens. În 1949 a fost descoperităoxitetraciclina şi
în 1953 tetraciclina.
Tetraciclinele sunt pulberi galbene, insolubile în apă, dar solubile sub formăde
clorhidraţi, termostabile, sensibile la lumină. Soluţiile în schimb, sunt foarte puţin
stabile, foarte sensibile la luminăşi au un pH pronunţat acid.
Pătrunderea acestor agenţi în microorganismele susceptibile este mediatăde
159
proteine transportoare unice pentru membrana citoplasmaticăinternăbacteriană.
Legarea medicamentului de subunitatea 30S a ribozomului bacterian blochează
probabil accesul aminoacil ARNt la complexul ARNm-ribozom la nivelul situsului
acceptor, inhibând astfel sinteza proteinelor bacteriene.
Fiind antibiotice cu spectru larg, tetraciclinele sunt eficace şi împotriva altor
microorganisme, nu numai a bacteriilor. Tetraciclinele sunt în general agenţi
bacteriostatici şi sunt medicamente de elecţie în diverse infecţii, spectrul de acţiune
este asemănător cu al cloramfenicolului, cuprinzând însătoţi anaerobii şi protozoarele.
Tetraciclinele nu sunt active faţăde bacilul tuberculozei, piocianic, Proteus, virusuri.
Rezistenţa întâlnităpe scarălargăla tetracicline limiteazăutilizarea acestora.
Cel mai frecvent întâlnit factor R ce apare natural conferămicroorganismului
incapacitatea de a acumula medicamentul, ceea ce conduce la rezistenţă. Aceasta se
realizeazăprintr-un eflux activ al medicamentului dependent de Mg++ mediat de o
anumităproteinăce conferărezistenţă. Au fost raportate şi alte mecanisme, precum
posibila modificare a locului de legare a tetraciclinei.
Orice microorganism rezistent la o tetraciclinăeste rezistent la toate celelalte.
Actualmente, majoritatea stafilococilor producători de penicilinazăsunt de asemenea
rezistenţi la tetracicline.
Farmacocinetică
Toate tetraciclinele se absorb adecvat dar incomplet dupăingestie.
Administrarea acestor medicamente concomitent cu produse alimentare lactate scade
absorbţia, datorităformării chelaţilor neabsorbabili ai tetraciclinelor cu ionii de calciu.
Acest efect este mai redus în cazul doxiciclinei. Chelaţii neabsorbabili se formeazăde
asemenea cu alţi cationi divalenţi sau trivalenţi.
Tetraciclinele se concentrazăîn ficat, rinichi, splinăşi tegumente şi se leagăde
ţesuturi, fiind supuse unui proces de calcificare (de exemplu, dinţi şi oase), sau de
tumori cu conţinut ridicat de calciu.
Penetrarea în majoritatea fluidelor organismului este adecvată. Deşi toate
tetraciclinele pătrund în lichidul cefalorahidian, nivelurile sunt insuficiente pentru a fi
eficiente terapeutic, cu excepţia minociclinei. Minociclina pătrunde în lichidul
cefalorahidian în absenţa inflamaţiei, fiind de asemenea prezentăîn lacrimi şi salivă.
Deşi utilăîn eradicarea stării de purtător al meningococului, minociclina nu
este eficientăîn infecţiile sistemului nervos central.
Toate tetraciclinele traverseazăbariera placentarăşi se concentreazăîn oasele
şi dentiţia fătului.
Toate tetraciclinele se concentreazăîn ficat, unde sunt parţial metabolizate şi
conjugate pentru a forma glucuronizi solubili. Medicamentul în forma activăşi / sau
metaboliţii săi sunt secretaţi în bilă; majoritatea tetraciclinelor sunt reabsorbite în
intestin şi ajung în urinăprin filtrare glomerulară. Doxiciclina este o excepţie,
deoarece metabolitul acesteia este excretat preferenţial prin bilăîn materiile fecale.
Astfel, spre deosebire de alte tetracicline, doxiciclina poate fi folosităîn tratarea
infecţiilor la pacienţii cu funcţie renalăalterată.
160
Reacţii adverse
Sunt multiple, atât la om, cât şi la animale. În primul rând este dismicrobismul
intestinal, cu exacerbarea florei rezistente şi manifestări de enterită, colică,
enterocolită, atonie rumenală, diaree letalăla cal. Mai pot apare stomatite, vaginite şi
mamite de naturămicotică. Pentru evitarea dismicrobismului, se asociazăîn mod
obligatoriu cu drojdie de bere, vitamine din complexul B, bacterii lactice.
Depunerea tetraciclinelor la nivelul oaselor şi dentiţiei primare se realizeazăîn
cursul procesului de calcificare la tineretul în creştere; aceasta produce decolorarea şi
hipoplazia dinţilor şi o oprire temporarăa creşterii.
Fototoxicitatea, de exemplu fotodermatoza, apare când pacientul ce primeşte o
tetraciclinăeste expus la soare sau la radiaţii ultraviolete. Acest tip de toxicitate este
întâlnit mai frecvent în cazul tetraciclinei, doxiciclinei şi demeclociclinei.
Tulburările vestibulare apar în cazul minociclinei, care se concentreazăîn
endolimfa de la nivelul urechii şi afecteazăfuncţia acesteia.
Tetraciclinele au un efect imunosupresiv în cazul vaccinărilor cu vaccinuri vii.
Nu influenţeazăîn schimb imunizarea dupăvaccinuri inactivate.
Indicaţii terapeutice
Tetraciclinele se utilizeazăîn boli infecţioase nespecifice şi boli specifice:
antrax, pasteureloză, colibaciloză, cărbune emfizematos, gangrenăgazoasă, tetanos,
salmoneloză, micoplasmoză, difterovariolă, sinuzită, corizăinfecţioasă, laringotraheită
infecţioasă.
Ţinându-se seama de tulburările digestive produse de tetracicline la erbivore,
se contraindicăadministrarea pe cale oralăla aceste specii (bovine, cabaline, ovine,
caprine).
Nu se administreazăintraarticular, putând produce o reacţie inflamatorie timp
de 5-6 zile. Nu se asociazăcu penicilina, nici cu bicarbonat de sodiu, nu se
administreazăîn lapte.
Căi de administrare şi doze
Calea principalăde administrare este calea orală. Preparatele injectabile se
administreazăintramuscular, subcutanat sau intravenos, dupăcaz.
Doza pentru administrarea per os este de 0,02-0,05 g/kg şi pe zi, fracţionatăîn
3-4 reprize. În cazul preparatelor injectabile se utilizeazădoze de 5-10 ori mai mici, în
2 reprize pe zi ( 0,002-0,01 g/kg/zi).
6.2.4.1. Tetracicline clasice
a) CLORTETRACICLINA (AUREOMICINA) – cu următoarele preparate:
Aureomicina 1000 (Olanda) – pulbere ce conţine clortetraciclinăclorhidrat. Se
utilizeazăla bovine, ovine, porcine, cabaline, păsări în prevenirea şi tratarea
infecţiilor aparatului respirator, digestiv şi ca tratament antistres;
Aureomicyn G.V. spray – conţine clortetraciclinăclorhidrat şi violet de genţiana
şi se utilizeazăla toate speciile în tratarea plăgilor accidentale sau după
intervenţii chirurgicale, pododermatite, abcese deschise;
161
Clortetracicline 10% (Grecia) – pulbere cu clortetraciclinăclorhidrat şi se
utilizeazăîn afecţiuni respiratorii şi digestive produse de germeni sensibili.
b) OXITETRACICLINA (TERAMICINA) se obţine din culturi de
Streptomyces rimosus, în terapie folosindu-se sarea clorhidrică.
Dupăce se absoarbe, oxitetraciclina dăo concentraţie sanguinămai ridicată
decât aureociclina şi se distribuie destul de bine în organism, inclusiv în lichidul
pleural, ascitic. Se eliminămai lent decât aureociclina, respectiv 75% din dozăsub
formăactivă, prin urină, bilăşi fecale.
Spectrul antimicrobian este asemănător celui al aureociclinei (Gram-pozitivi,
Gram-negativi, spirochete, unele ricketsii, protozoare patogene); în plus, teramicina
este activăşi faţăde unele tulpini de Pseudomonas aeruginosa.
Se recomandăîn infecţii gastrointestinale, pulmonare, în micoplasmoză, în
pododermatite, în actinobaciloză, în holeră, în leptospiroză, în următoarele doze :
animale mari 0,002-0,004 g/kg; animale mijlocii 0,003-0,005 g/kg; animale mici
0,005-0,01 g/kg ; pesariile se folosesc în obstetrică(retenţii placentare, endometrite,
prolaps, etc.).
Preparate comerciale:
Oxitetraciclină clorhidrică pulbere (Oxirom) – se prezintăsub formăde borcane
sau pungi. Fiind solubilăîn apă, se administreazăîn apa de băut, în uruieli, în
dozăde 10-20 mg/kg/zi, fracţionat în 2 reprize;
Oxitetraciclină 10% - soluţie injectabilăde oxitetraciclinăhidroclorică;
Oxitetraciclină suspensie pentru tratamentul mamitelor – conţine oxitetraciclină,
tripsinăşi ulei de parafină;
Oxitetraciclină pesarii spumante;
Oxitetraciclină 20% pulbere solubilă;
Oxicor 5% soluţie injectabilăce conţine oxitetraciclinăhidrocloricăşi
hidrocortizon;
Oxiderm – soluţie cu oxitetraciclinăşi violet de genţiana utilizatăîn plăgi şi
infecţii ale pielii;
Oximanirom - pulbere cu efect antiinfecţios şi cicatrizant ce conţine
oxitetraciclinăhidroclorică, nitrofuran, sulfat de magneziu, lactoză;
Oxipan – unguent cu oxitetraciclinăşi alfachimotripsină. Se recomandăîn
panariţiu la ovine şi în infecţii piogene;
Oxivet 20% - soluţie injectabilă;
Oxirom- pulbere hidrosolubilă;
Neoxigal – comprimate cu oxitetraciclină, neomicinăşi acid ascorbic, indicat în
infecţii bacteriene, profilactic şi curativ la păsări;
Supozitoare vaginale cu 0,5 g oxitetraciclină, folosite în profilaxia şi terapia
infecţiilor puerperale (la vaci, iepe, scroafe, ovine, carnasiere), retenţii
placentare, prolaps uterin şi vaginal, metrite, endometrite acute şi cronice;
Supozitoare vaginale cu oxitetraciclină şi neomicină cu aceleaşi indicaţii ca şi
cele de mai sus;
162
Adamycin (Italia) – soluţie 5% sau 10% de oxitetraciclinăcare se administrează
o datăpe zi;
Egocin 20% (Slovenia) – pulbere hidrosolubilăcu oxitetraciclină;
Egocin L.A. (Slovenia) – soluţie injectabilăde oxitetraciclinăclorhidrat;
Engemicin 10% L.A. (Olanda) – soluţie apoasăinjectabilăde oxitetraciclinăîn
combinaţie cu magneziu şi polivinilpirolidonă;
Neointermycin (Austria) – pulbere care conţine oxitetraciclinăclorhidrică,
negamicină, vitamine;
Neo-oxyvet (Grecia) – pulbere hidrosolubilăce conţine oxitetraciclinăşi
neomicină. Se administreazăîn apa de băut sau în furaj;
Oxitetra 200 L.A. (Olanda) – soluţie injectabilăfolosităîn tratamentul infecţiilor
respiratorii, urinare, digestive, endometrite, mastite, pododermatite;
Oxitetravit (Olanda) – pulbere cu oxitetraciclinăclorhidrat şi vitamine, indicată
în hipovitaminoze, stres, diverse infecţii;
Teramicina (Belgia) – soluţie 20% de oxitetraciclinăclorhidrică;
Terramycina pudră solubilă 5% (S.U.A.) – pulbere ce se administreazăîn apa de
băut sau în furaje;
Terramycina spray (S.U.A.);
Tetradur L.A. 300 (S.U.A.) – soluţie apoasăcu oxitetraciclinăbază;
Tetrasol 20% L.A. retard (Austria) – soluţie injectabilăcu oxitetraciclină
dihidrat;
Tetravet L.A. (Franţa) – soluţie injectabilă;
 Trierra (Ungaria) – amestec pulverulent cu oxitetraciclină, zinc-bacitracină,
furazolidonă, vitamine, enzime, factori de creştere. Se administreazămai ales la
porci şi păsări în boli infecţioase şi ca terapie antistres.
Ursociclin (Germania) – soluţie 5% de oxitetraciclinăîn propilenglicol.
c) TETRACICLINA (bazăşi clorhidrat) se obţine din culturile de
Streptomyces texasi (viridifaciens) sau prin declorurarea aureociclinei.
Tetraciclina se absoarbe bine şi dăo concentraţie sanguinămai ridicatădecât
alte tetracicline şi difuzeazăuşor în ţesuturi, inclusiv în lichidul cefalorahidian.
Concentraţii mari se constatăşi în urinăşi bilă.
Toxicitatea tetraciclinei este mai micădecât cea a teramicinei şi aureociclinei.
În tractusul digestiv dăchelaţi cu ionii metalici (Ca, Fe, Mg), compuşii
rezultaţi fiind greu absorbabili; de aceea se contraindicăadministrarea simultanăa
antibioticului cu sărurile metalelor amintite.
Tetraciclina posedăspectru larg bacteriostatic, şi anume asupra germenilor
Gram-pozitivi, Gram-negativi, ricketsiilor, spirochetelor, actinomicetelor,
protozoarelor, virusurilor mari.
Se utilizeazăîn colibaciloză, tifoză, paratifoză, rickettsioză, micoplasmoză,
corizăinfecţioasă, , pe cale orală, 2-3 prize pe zi, timp de 3-5 zile; la păsări se
administreazăîn uruieli, 5-7 zile.
Dozele sunt următoarele : animale mari 0,02-0,05 g/kg/zi; animale mijlocii
0,05-0,1 g/kg/zi; animale mici 0,1-0,15 g/kg/zi; păsări 200-400 ppm.
163
Preparate comerciale
Clortetrason ( Franţa), flacoane de 20 ml, 50 ml, 100 ml şi 250 ml soluţie care
conţine 5 % tetraciclinăclorhidrică, 10 % cloramfenicol şi 0,5 % acetat de
prednisolon. Se administreazăi.m, s. c., ip. o datăpe zi, la toate speciile de
companie.
Maximugon ( Austria) flacoane a 100 ml cu soluţie uleioasăde 6 % tetraciclină
clorhidricăîn amestec cu negamicină, streptomicinăşi acetat de prednisolon. Se
injecteazăintramuscular o datăpe zi la toate speciile.
Tetraciclină baza şi tetraciclina clorhidricăpulbere, borcane şi pungi.
Clorhidratul este hidrosolubil şi se administreazămai uşor. Se administreazăîn
apa de băut şi în furaje în dozăde 200 – 300 g la 100 litri apăsau la tona de
furaje, preventiv şi 400 g/tonăfuraj, curativ, timp de 5-7 zile.
Tetraciclină drajeuri 0,250 g şi capsule gelatinoase.Se utilizeazăîn special la
tineret în afecţiuni gastrointestinale precum şi intrauterin în distocii, cezariene,
retenţii placentare, endometrite.
Tetraciclină T unguent conţine 5 % tetraciclinăclorhidrică, 0,3 % tripsinăşi
excipient. Se prezintăsub formăde tuburi a 20 g. Se administreazăintramamar,
în sacul conjunctival (conjunctivite, cheratite, blefarite) şi pe piele (plăgi,
furuncule, abcese, fistule).
Tetran (Ungaria) flacon a 0,5 g însoţit de o fiolăde solvent. Conţine pirolidin
metil oxitetraciclină. Se administreazăintravenos, intramuscular şi local o dată
pe zi.
Tetraxin, pulbere, este un antibiotic furajer care stimuleazăabsorbţia
substanţelor nutritive şi creşte valorificarea furajelor. Administrarea se suspendă
cu o săptămânăînainte de sacrificare.
d) ROLITETRACICLINA (Pirolidin – metil- tetraciclina, Solvocilin,
Reverin) se obţine semisintetic prin condensarea tetraciclinei cu formaldehidăşi
pirolidină. Soluţiile injectabile sunt mai eficace decât celelalte forme medicamentoase
întrucât se asigurăo concentraţie sanguinămare care dureazăaproximativ 24 ore. Per
os, rolitetraciclina practic nu se absoarbe, şi din aceastăcauzăse recomandănumai
parentereal în pneumopatii, în infecţii puerperale în colibaciloză, în salmoneloză, în
leptospiroză, în micoplasmoză, în panariţiu.
Dozele în care se administreazăsunt: 0,002 – 0,003/kg la animalele mari,
0,005 – 0,02 kg la viţei şi mânji, 0,003 – 0,005 g/kg la la animalele mijlocii, 0,005 –
0,01 g/kg la purcei şi miei, 0,005 – 0,01 g/ kg la animalele mici şi 0,025 – 0,1 g/kg la
păsări.
Solvocilin pulbere hidrosolubilăconţine ca substanţăactivăN – pirolidin-metiltetraciclină.
Se dizolvănumai în apădistilată. Se administreazăintravenos,
intramuscular sau local (intramamar, intrauterin, intraarticular, intraperitoneal ).
Solvocilin, suspensie uleioasăse prezintăsub formăde flacoane de 20 ml
suspensie uleioasă5,5 %. Se administreazăintramuscular sau subcutanat 10 ml
la animalele mari.
164
6.2.4.2. Tetracicline moderne
a) DOXICICLINA (VIBRAMICINA)
Are un spectru larg asemănător tetraciclinelor clasice, fiind însăactivăşi faţă
de germenii rezistenţi la tetraciclinele clasice. De asemenea este mult mai activăfaţă
de stafilococi, streptococi şi alţi coci, decât tetraciclinele clasice.
Doxiciclina se absoarbe bine consecutiv administrării orale (peste 90%), are o
biodisponibilitate puţin influenţatăde alimente, lapte, cationi bivalenţi sau trivalenţi.
Fierul scade absorbţia doxiciclinei.
Dupăadministrarea orală, realizeazăconcentraţia plasmaticămaximădupă2
ore. Se leagăde proteinele plasmatice mai mult de 80%. Timpul de înjumătăţire este
lung (12-18 ore). Are o liposolubilitate de 5 ori mai mare comparativ cu tetraciclina,
de aceea are o distribuţie tisularămult mai bună. Realizeazăconcentraţii mai mari
decât concentraţiile plasmatice în ţesutul bronşic, pulmonar, renal, miometru.
Concentraţia în bilăeste de 8-9 ori mai mare decât în plasmă.
Excreţia se face pe cale renalăşi, în măsurămai mică, pe cale digestivă.
Epurarea ei este influenţatăde insuficienţa funcţionalăa ficatului sau a rinichiului.
În general nu deprimăflora bacterianăintestinală, întrucât formeazăchelaţi.
Spectrul antimicrobian este asemănător cu cel al tetraciclinei, cu următoarele
deosebiri:
- cocii Gram pozitivi (streptococi, stafilococi, pneumococi) sunt sensibili la
concentraţii mici de antibiotic, iar numărul tulpinilor rezistente este redus;
- faţăde bacilii Gram negativi aerobi, gonococi – este mai activădecât
tetraciclina.
Reacţiile adverse sunt comune tetraciclinelor, cu deosebirea cădisbacteriozele
intestinale sunt rare.
Se foloseşte la câini şi pisici în afecţiuni acute şi subacute ale aparatului
respirator. Doza la animalele mici este de 10 mg/kg la 12 ore timp de 3 – 5 zile şi 2-5
mg/kg la animalele mari. Nu se utilizeazăla animalele gestante şi la cele tinere (efect
negativ asupra creşterii oaselor. Se administreazăper os.
Preparate comerciale
Doxicilina – 10 % pulbere hidrosolibilăce se administreazăîn lapte sau apăde
băut conţinând doxyciclinăclorhidrat.
Colidox – (Germania) – pulbere cu doxicilinăclorhidrat şi colistinăsulfat
destinatăafecţiunilor gastrointestinale şi respiratorii la păsări.
Doxyral C (Olanda) – pulbere solubilăcare conţine doxiciclinăclorhidrat şi
colistinsulfat folosităla bovine, suine şi păsări în boli produse de Gram pozitivi
şi Gram negativi.
Doxyvet inj. (Iordania) soluţie injectabilăde doxiciclinăşi lidocainăcare se
utilizeazăla rumegătoare în infecţii respiratorii cu germeni sensibili.
Doxyvit100 (Franţa) - pulbere hidrosolubilăcare conţine doxicilinăhidroclorid
şi acid ascorbic.
Ronaxan 20 (Franţa) – comprimate în blistere cu 10 bucăţi conţinând
165
doxycilină, indicatăla câini în afecţiuni respirtatorii, urogenitale şi boli ale pielii.
Vibramicin (Belgia) capsule gelatinoase de uz uman.
b) MINOCICLINA
Prezintăo absorbţie completăla nivelul tubului digestiv, foarte puţin
influenţatăde alimente, lapte, cationi bivalenţi sau trivalenţi, cu excepţia fierului.
Timpul de înjumătăţire este de aproximativ 18 ore.
Are liposolubilitate de 25 ori mai mare comparativ cu tetraciclina, de aceea are
difuziune foarte bunăîn ţesuturi. Realizeazăconcentraţii de 12 ori mai mari în ţesutul
hepatic şi de 30 ori mai mari în bilăcomparativ cu cele plasmatice.
Intrăîn circuitul entero-hepato-enteric, iar pe cale renalăse eliminădoar 10%.
Spectrul antimicrobian este asemănător cu cel al tetraciclinei.
Reacţiile adverse sunt comune tetraciclinelor, dar prezintăîn plus toxicitate
vestibularădeoarece se acumuleazăîn epiteliul nervos vestibular.
6.2.5. GRUPA ANTIBIOTICELOR MACROLIDE
Macrolidele sunt antibiotice care au în molecula lor un macrociclu lactonic de
care sunt prinse glucide bazice sau neutre.
Aceastăgrupăcuprinde un număr de circa 40 antibiotice dintre care mai
cunoscute sunt eritromicina, tilocina, oleandomicina, şi spiramicina. Existădouă
grupe: macrolide cu 14 atomi de carbon (eritromicina, oleandomicina) şi macrolide cu
16 atomi de carbon ( tilocina, spiramicina).
Acţioneazăbacteriostatic şi cu un mecanism de acţiune asemănător
cloramfenicolului (inhibăsinteza proteicăprin inhibarea transportului aminoacizilor
activaţi la locul sintezei proteice, ribozomii). Între macrolide existăo rezistenţă
încrucişată.
Clasificare după origine:
a. Substanţe naturale: eritromicina, oleandomicina, josamicina, spiramicina;
b. Substanţe de semisinteză: roxitromicina, diritromicina, claritromicina,
azitromicina.
Spectrul de acţiune al acestor antibiotice cuprinde coci Gram pozitivi, inclusiv
stafilococi penicilinorezistenţi, bacili Gram pozitivi, coci Gram negativi, micoplasme,
chlamydii, ricketsii, treponeme, actinomicete.
Mecanismul de acţiune constăîn inhibarea sintezei proteice ribozomale, prin
fixarea pe subunităţile ribozomale 50S, blocând reacţiile de transpeptidare şi/sau
translocaţie. La concentraţii terapeutice obişnuite efectul este bacteriostatic, iar la
concentraţii mari este bactericid.
Rezistenţa bacterianăeste mediatăcromozomial şi plasmidic şi se instalează
prin următoarele mecanisme:
- scăderea permeabilităţii peretelui bacterian pentru antibiotic;
- alterarea subunităţii ribozomale 50S;
- inactivarea prin hidrolizăenzimatică, proces catalizat de o esterazămediată
plasmidic.
166
Macrolidele din generaţia a II-a (claritromicina, azitromicina, tulatromicina) au
unele avantaje faţăde cele din prima generaţie, respectiv faţăde eritromicină, care
este prototipul acestei grupe:
- au spectru antimicrobian mai larg decât cel al eritromicinei;
- difuziunea tisularăeste mai bună;
- timpul de înjumătăţire este mai lung.
a) ERITROMICINA
A fost izolatăîn 1952 de către Mc.Guire şi colaboratorii din culturi de
Streptomyces erithreus. În practica medicalăse folosesc lactobionatul, propionatul,
stearatul, estolatul, etilsuccinatul şi gluco-heptonatul de eritromicină, iar pentru
medicina veterinarăexistăşi eritromicinătiocianat.
Administratăper os difuzeazăbine, dând o concentraţie terapeuticăîn sânge
care dureazăcirca 6 – 8 ore, (în ţesuturi, eritromicina rămâne activă12 – 24 ore) după
acest timp eliminându-se prin urinăşi prin bilă.
Spectrul antimicrobian este mai larg decât cel al penicilinei, fiind eficace şi
faţăde unele clostridii, hemofili, pasteurele, brucele, ricketsii, vibrioni, spirockete,
micoplasme, virusuri mari. Nu este activăfaţăde Pseudomonas, Escherichia,
Salmonella, Aerobacter, Proteus, Paseudomonas şi în general Gram negativi.
Ea este activăşi faţăde germeni intracelulari, realizând concentraţii mari în
marcrofage şi leucocitele polinucleare. Acţiunea sa este optimăla un pH alcalin, când
predominăforma neionizată. Se fixeazăreversibil pe subunitatea ribozonială50S şi
împiedicăsinteza proteinelor bacteriene. Procesul de fixare este competitiv pentru
eritromicină, clindamicinăşi cloramfenicol.
Rezistenţa bacterianăfaţăde eritromicinăse dezvoltărapid şi de aceea se
indicăacest antibiotic numai în cazuri speciale când este vorba de o infecţie cu
germeni penicilinorezistenţi şi tetraciclinorezistenţi sau în cazul în care antibiograma o
indică.
Indicaţiile terapeutice sunt în principiu cele ale penicilinei dar numai dacă
germenii sunt rezistenţi la penicilină: pneumonii, bronhopneumonii, bronşite, mamite,
metrite, septicemii, abcese, flegmoane, artrite, retenţii placentare, antrax, gurmă,
anaerobioze, leptospiroze, micoplasmozăaviară, corizăşi sinuzităinfecţioasă).
Eritromicina nu se administreazăla cabaline pentru căapar tulburări
gastrointestinale grave. Nu se asociazăcu alte antibiotice întrucât este incompatibilă
cu majoritatea.
Eritromicina are o biodisponibilitate relativ micădupăadministrarea pe cale
orală. Se eliminăprin bilăîn concentraţii mari şi difuzeazăbine în ţesuturi, placentă,
pleură,peritoneu, mai puţin prin articulaţii. Nu pătrunde aproape deloc în SNC şi în
lichidul cefalorahidian motiv pentru care nu este indicatăîn tratamentul meningitelor.
50 % se metabolizeazăşi 50 % se eliminănetransformată. Suferăun ciclu enterohepato-
enteric.
Doze şi mod de administrare
Eritromicina lactobionat se injecteazăintramuscular, iar în urgenţe chiar
167
intravenos. La bovine şi suine adulte doza este de 3 – 5 mg/kg, la viţel, purcel 5
– 8 mg/kg. Se fac 2 – 3 administrări pe zi. La carnivore doza este de la 10 – 20
mg/kg de 2 ori pe zi. Eritromicina lactobionat se prezintăsub formăde flacoane
a 0,30 g pulbere injectabilă.
Eritromicina tiocianat (Galimicina) soluţie injectabilă, se administrează
intramuscular, la mamifere, subcutanat la păsări în doze similare. Eritromicina
tiocianat pulbere pentru păsări (Eritromvac) se administreazăîn profilaxia şi
combaterea micoplasmozei în apa de băut 2,5 % la pui 1 – 14 zile şi 1,25 %o la
puii de peste 14 zile, timp de mai multe zile şi pentru combaterea stressului.
Eritromicină 20 % (Italia) pulbere hidrosolubilăde eritromicinătiocianat.
Comaciclina pulbere ce conţine eritromicinătiocianat, tetraciclinăşi zahăr
pudră. În acest preparat este combinat efectul eritromicinei, faţăde micoplasme
cu spectru larg al tetraciclinei.
Propionileritromicină comprimate de uz uman.
Eritromicină etilsuccinat – flacoane cu pulbere suspendabilă.
Gallimycin 5,5 % (Franţa).
Gallimicin WS 20 %, Miramed (Germania) – pulbere ce conţine eritromicină
tiocianat, sulfadiazinăşi trimetoprim.
b) TILOCINA
Tilocina a fost izolatăîn 1959 de către Mc Guire din culturi de Streptomyces
fradiae. Este un antibiotic care se foloseşte numai în medicina veterinară. Se absoarbe
bine din intestin şi se distribuie acceptabil. Soluţiile în propilenglicol introduse
parenteral dau un nivel terapeutic pentru circa 24 ore. Se întrebuinţeazăîn
micoplasmozăşi sinuzităla păsări, în gastroenterite, în pneumopatii, dozele fiind
0,004 – 0,01 g/kg la animalele mari, 0,01 – 0,02 g/kg la viţei şi mânji şi la animalele
mijlocii, 0,025 g/kg la păsări iar în apa de băut 0,5 %o.
La câine şi pisicădoza este de 0,01 g/kg i.m. sau pe cale orală.
Durata tratamentului este de 3 – 5 zile iar nivelul sanguin 1 mcg/ml.
Preparate comerciale:
Avianprotect – formulămedicamentoasăindicatăîn combaterea micoplasmei,
salmonelozei, colibacilozei şi alte infecţii secundare la păsări. Conţine tilosin
tartrat, eritromicin tiocianat, vitaminele A, D3, E, K3, B1, acid pantotenic,
biotină, vitamina C, zinc şi metionină.
Tylavet 20 % - pulbere hidrosolubilăcu 5 % tilocinătartrat.
Tylarom – pulbere solubilă.
Isotyl (Austria) – conţine 5 % tilocinăşi 6 % eritromicină. Se utilizeazăîn
micoplasmoză.
Tyladin 20 (Italia) pulbere cu 20 % tilocină.
Tylazin (Olanda) soluţie injectabilăcu tilosin tartrat.
Tylovit 90 N (Germania)- pulbere cu tilozin tartrat neomicinăsulfat, complex
vitaminic
Tylocin (SUA) – pulbere hidrosolubilăcare se utilizeazăla păsări.
Tylosin 20 % (Austria) – soluţie apoasăinjectabilăcu tilocinătartrat.
168
c) OLEANDOMICINA
Este produsăde Streptomyces antibioticus. A fost izolatăîn 1955 şi se
foloseşte sarea fosforică. Spectrul antimicrobian este asemănător celui de la
eritromicinădar antibioticul este mai puţin eficace faţăde micoplasme. Se absoarbe
şi difuzeazăbine în organism dând o concentraţie terapeuticăpentru circa 6 ore.
Dozele sunt următoarele 0,02 – 0,05 g/kg la animale şi 0,05 – 0,1 g/kg la păsări.
Intrăîn componenţa preparatului Taociclin (Sigmamicină) alături de tetraciclinăşi
glucoză.
d) SPIRAMICINA (ROVAMICINA)
Antibiotic produs de Streptomyces ambofaciens. Spectrul antimicrobian este
asemănător cu cel al eritromicinei. Doza parenteralăeste de 10 mg/kg şi realizeazăîn
lapte niveluri bacteriostatice.
Preparate comerciale
Belcospira injectabil (Franţa) este o asociere de Spiramicinăcu colistină. Se
administreazăi.m. câte 0,25 ml/kg/zi divizat în 2 reprize timp de 3 zile, în
afecţiuni produse de bacterii Gram negative, Gram pozitive şi micoplasme.
Belcospira orale(Franţa) conţine adipat de spiramicinăşi colistină. Se
administreazăîn hranăşi în apa de băut 1 g/l timp de 2 – 5 zile la păsări, 1 – 2
g/10 kg la rumegătoare, porci, cai, iepuri timp de 2 – 5 zile.
Stomorgyl (Franţa) comprimate cu spiramicinăşi metronidazol pentru
combaterea infecţiilor buco dentare (stomatite, gingivite, carii) osteomielite,
metrite la câini şi pisici.
Suanovile – soluţie injectabilăde spiramicinăadipat.
Rovamycina - comprimate şi sirop de uz uman.
e) CLARITROMICINA
Pezintăo biodisponibilitate superioarăeritromicinei. Se concentreazăîn
ţesuturi într-o proporţie mai mare decât în plasmă. Se metabolizeazăla nivel hepatic,
cu formarea unui metabolit activ mai ales faţăde Haemophilus. Timpul de
înjumătăţire la om este de 5 ore.
Are indicaţii terapeutice asemănătoare eritromicinei.
f) AZITROMICINA
Consecutiv administrării orale, are o biodisponibilitate medie. Se acumulează
în ţesuturi şi se elibereazălent, având un timp de înjumătăţire tisular (la om) de 60 ore.
Se acumuleazăîn eritrocite şi macrofage. Realizeazăconcentraţii mari în pulmoni,
sinusuri, stomac, organe genitale.
Este un antibiotic macrolidic de tip azalidă, cu spectru asemănător
eritromicinei, dar este activăşi faţăde unele bacterii Gram negative.
g) TULATROMICINA
Face parte din prima clasănouăde macrolide, triamilide, sintetizate pentru
tratamentul bolilor respiratorii la animalele de rentă. Proprietăţile sale asigurăca o
169
cantitate cât mai mare de antibiotic va pătrunde şi va rămâne în interiorul celulei,
determinând creşterea potenţei medicamentului şi o mai bunăactivitate antibacteriană.
Tulatromicina acţioneazărapid datorităeliberării la locul de administrare,
distribuţiei extensive evidenţiatăprin volumul mare de medicament distribuit în
organism, acumularea la nivelul ţesutului pulmonar şi durata lungăa timpului de
înjumătăţire.
Preparatul comercial folosit se numeşte Draxxin, soluţie injectabilă, se
administreazăintramuscular, o singurădatăîn dozăde 2,5 mg/kg (echivalent cu 1
ml/40 kg). Pentru tratamentul porcilor peste 80 kg, doza se divizeazăastfel încât sănu
se administreze mai mult de 2 ml într-un singur loc.
Perioada de aşteptare este de 30 zile.
6.2.6. GRUPA FALSELOR MACROLIDE (LINCOSAMIDE)
Aceste antibiotice au acelaşi mecanism de acţiune ca şi macrolidele iar
spectrul de acţiune este asemănător. Rezistenţa se instaleazăfoarte încet şi este
încrucişatăcu rezistenţa la macrolide.
Medicamentele din aceastăgrupăsunt lincomicina şi clindamicina.
Farmacocinetică
Lincomicina se absoarbe în urma administrării orale în proporţie de 25-50% iar
clindamicina 60-90 %. Nivelul terapeutic sanguin se menţine 6 – 8 ore. Se distribuie
uniform în organism, pătrund în ţesuturi moi, piele, muşchi şi oase, fiind eficace în
septicemie şi osteomielite. Se eliminădin organism 50 % metabolizate şi 50 %
netransformate.
Nivelul sanguin eficace este 0,5 – 2 mcg/ml. Nu se administreazăla cal, iepure
şi hamster pentru căproduc colite grave.
a) LINCOMICINA
A fost izolatăîn 1962 din mediul de fermentare al ciupercii Streptomyces
lincolnensis. Se utilizeazăclorhidratul care este o pulbere albă, cristalină, uşor solubilă
în apăşi alcool.
Indicaţii terapeutice - la porci în enterite, rujet, pneumonii, artrite; la bovine
în enterite şi pneumonii; la ovine şi caprine în pododermatite infecţioase; la păsări în
coriza infecţioasă, aerosaculita curcilor, sinovita infecţioasă, enterite şi artrite
bacteriene; la carnivore în laringite, dermatite stafilococice şi streptococice,
parvoviroză, metrite.
Preparate comerciale
Dizenter pulbere ce conţine lincomicinăclorhidrat, spectinomicinăsulfat,
oxitetraciclină. Se utilizeazăla porcine în profilaxia şi tratamentul dizenteriei,
infecţii pulmonare mai ales în perioada de înţărcare. Dozele sunt 1 kg dizenter/ 1
tonăfuraj o datăla 24 ore timp de 3 – 5 zile.
Lincomicina 100 şi Lincomicina 200 comprimate cu lincomicinăbază.
Lincovet 10 soluţie injectabilăfolosită1 ml/10 kg timp de 3 – 7 zile la bovine,
170
ovine, caprine, suine 1 ml/5 kg la câini şi pisici şi 0,5 ml/2,5 kg la păsări.
Lincocin Forte (Belgia) seringi a 10 ml pentru tratamentul mastitelor acute la
vaci în perioada de lactaţie şi conţine lincomicină, neomicină, metilprednisolon.
Linkomicin injectabil (Slovenia) - soluţie 10 %.
Linkomicin F intramamar (Slovenia) injectoare ce conţin lincomicină, neomicină
sulfat, dexametazona.
Linco-Spectin (Belgia) - combinaţia celor douăantibiotice determinăun spectru
antimicrobian larg. Se administreazăi.m. şi s.c. în următoarele doze: porci 1
ml/10 kg o datăpe zi 3 – 7 zile; vaci 1 ml/10 kg 2 – 4 zile; oi, capre 1 ml/kg, 3
zile; câini, pisici 1 ml/5 kg la fiecare 12 – 14 ore; păsări 0,5 ml/2,5 kg 3 zile
consecutiv.
Lincospectin (Germania) soluţie injectabilăcu 5 % lincomicinăşi 20 %
spectinomicină
Lincomycin – Spectinomycin 5/10 (Olanda) soluţie injectabilăcu 50 mg
lincomicinăşi 100 mg spectinomicinăpe ml.
Lincomix – premix antibacterian cu lincomicină
Lincomicin – Spectinomicin Lek (Slovenia) soluţie injectabilăfolosităîn
afecţiuni gastrointestinale şi respiratorii produse de germeni sensibili.
Spectolin (Austria) soluţie injectabilăcu 50 mg lincomicinăşi 100 mg
Spectomicinăcare se administreazăi.m. 1 ml/10 kg timp de 3 – 7 zile.
b) CLINDAMICINA
Se obţine prin clorurarea lincomicinei, fiind derivatul 7-dezoxi-7 cloro al
lincomicinei. Are biodisponibilitate oralămare (87%). Legarea de proteinele
plasmatice se face în proporţie mare (aproximativ 94%). Are distribuţie largăîn
ţesuturi şi lichidele biologice, cu realizarea de concentraţii active în tractul respirator,
lichidul pleural, ţesuturile moi, oase, lichidul sinovial.
Realizeazăconcentraţii mari în leucocitele polimorfonucleare, în macrofagele
alveolare, în abcese. În ficat şi bilărealizeazăconcentraţii de 2-3 ori mai mari decât
cele plasmatice. Difuzeazăslab în lichidul cefalorahidian şi în creier. Trece prin
placentă.
Se metabolizeazăla nivel hepatic, cu formarea unor metaboliţi activi. Se
eliminăpe cale biliară, cu circuit enterohepatic (persistăîn intestin şi poate afecta flora
intestinală).
Este bacteriostaticăla doze obişnuite şi bactericidăla doze mari. Se fixeazăpe
subunităţile ribozomale 50S cu receptor specific ARN ribozomal 23S şi împiedică
sinteza proteinelor bacteriene. La asocierea cu eritromicinăşi cloramfenicol poate
apărea antagonism datorităcompetiţiei pentru locurile de legare.
Spectrul antibacterian cuprinde majoritatea bacteriilor Gram pozitive, anaerobi
şi unele protozoare.
Rezistenţa bacterianăse instaleazăîn principal prin metilarea locului de legare
de ribozomi, similar eritromicinei (de aceea, rezistenţa la macrolide şi lincosamide
este încrucişată).
Este un antibiotic de primăalegere în infecţii grave cu anaerobi. În infecţii mixte cu
171
aerobi şi anaerobi se recomandăasocierea cu un aminoglicozid (gentamicina). Este un
antibiotic de alternativăîn actinomicoză, infecţii stafilococice cu stafilococi sensibili.
Se administreazăla câine şi pisicăper os în dozăde 10 mg/kg de 2 ori pe zi.
Din Olanda se importăClinda Cure comprimate pentru tratarea afecţiunilor pielii, a
ţesuturilor moi în toxoplasmoză, abcese, plăgi infectate osteomielite. Preparatul de uz
uman se numeşte Sobelin.
6.2.7. GRUPA ANTIBIOTICELOR POLIPEPTIDICE
Antibioticele din aceastăgrupăse caracterizeazăprintr-o mare omogenitate
structurală. Posedăo structurăciclicădatorităînlănţuirii unor aminoacizi din gruparea
peptidică. Pe lângăstructura proteicăconţin în molecula lor şi acizi graşi care le
conferăo bunăliposolubilitate. Aceste antibiotice interfereazăcu membrana
microbiană, tulburându-i permeabilitatea. Au un mecanism bactericid iar rezistenţa
este rară. Prezintăneuro şi nefrotoxiciate ridicată. Neurotoxicitatea se caracterizează
prin ataxie, bloc neuromuscular, apnee, paralizie respiratorie. Nefrotoxicitatea se
manifestăprin: proteinurie, hematurie, oligurie. Datoritătoxicităţii se preferă
administrarea per os ( nu se absorb din tubul digestiv), sau local pe piele şi mucoase.
Dacăse administreazăparenteral apar frecvent puternice iritaţii locale.
Polimixinele (colistina, polimixina B) se folosesc împotriva germenilor Gram
negativi, în timp ce gramicidinele (bacitracina, tirotricina) se folosesc împotriva celor
Gram pozitivi.
a) POLIMIXINA B
Este produsăde Bacillus polimixa şi Bacillus acrosporus. Se utilizeazăsarea
sulfurică. Polimixina B nu se absoarbe consecutiv administrării orale (nu apar
fenomene sistemice). Dupăadministrarea intramuscularărealizeazăconcentraţii
plasmatice ridicate, iar timpul de înjumătăţire este de 4-6 ore. Are o bunădistribuţie la
nivelul ţesuturilor, cu o concentrare la nivelul membranelor celulare. Eliminarea se
face predominant pe cale renală, cu tendinţa de cumulare în insuficienţa renală.
Mecanismul de acţiune este bactericid absolut; datoritămoleculei ce conţine o
porţiune lipofilăşi una hidrofilă, se inserăîntre lipidele şi proteinele membranei
citoplasmatice bacteriene, pe care o altereazăireversibil.
Spectrul antimicrobian cuprinde bacili Gram negativi (E. coli, Klebsiella,
Salmonella, Pasteurella, Bordetella). Pseudomonas aeruginosa este sensibil numai la
concentraţii mari; puţin sensibili sunt Proteus şi Serratia.
Rezistenţa se instaleazălent (apare prin modificarea membranei celulare
bacteriene externe care nu mai permite pătrunderea antibioticului la membrana
citoplasmatică).
Produce reacţii adverse de tip toxic, de aceea se foloseşte foarte rar sistemic.
La doze mari administrate intramuscular produce proteinurie, cilindrurie, hematurie,
scade filtrarea glomerularăşi creşte azotemia. Poate produce necrozătubulară.
Fenomenele sunt reversibile la oprirea tratamentului. Toxicitatea renalăcreşte la
asocierea cu alte antibiotice nefrotoxice.
172
Poate produce tulburări electrolitice: hiponatremie, hipocloremie,
hipopotasemie.
Poate produce paralizia musculaturii striate cu oprirea respiraţiei; din această
cauză, polimixina B nu se asociazăcu medicamente curarizante, aminoglicozide.
Are efect neurotoxic manifestat prin vertij, tulburări de vedere. Prezintăefect
iritant local, cu apariţia de dureri la locul injecţiei intramusculare. La aplicare topică
poate produce senzaţie de arsură, înţepătură, uşor edem local.
Se administreazăintramuscular, pentru acţiunea generalădoza fiind de 0,0015
g/kg în 3 – 4 reprize. La viţei în gastroenterite Polimixina B sulfat se administrează
per os, în doze de 0,001 – 0,003 g/kg în 2 – 3 prize, timp de 2 – 3 zile. Extern, se
aplicăsub formăde unguente sau soluţii 0,2 – 1 %, uneori în asociere cu neomicina, în
mamite, în plăgi, în afecţiuni oculare.
b) COLISTINA (POLIMIXINA E)
Este produsăde Bacillus colistinus. Este o pulbere albă, puţin solubilăîn apă.
Polimixina E (colistina) prezintăabsorbţie foarte redusădupăadministrarea pe
cale orală; nu se absoarbe nici la nivelul mucoaselor. Consecutiv administrării
intramusculare, se acumuleazăîn membranele celulare. Nu trece în creier şi în lichidul
cefalorahidian.
Eliminarea se face pe cale renală, cu realizarea unor concentraţii urinare mari.
Spectrul antimicrobian şi mecanismul de acţiune sunt similare polimixinei B.
Reacţiile adverse sunt asemănătoare polimixinei B, dar mai reduse ca
frecvenţăşi intensitate.
Pentru utilizarea oralăşi topicăse foloseşte sulfatul de colistină, indicat în
gastroenterite cu germeni sensibili, instilaţii oftalmice, etc.
Pentru utilizare injectabilăintramuscularăse foloseşte metansulfonat de sodiu,
indicat în infecţii severe: septicemii, infecţii urinare cu bacili Gram negativi sensibili,
când alte antibiotice sau chimioterapice nu sunt eficace.
Se utilizeazăîn special la bovine, suine şi păsări, în infecţii intestinale cu
Salmonella, E.coli. Se poate utiliza însăşi ‚în enterite la câine şi pisică. Doza este de
2,5 mg/kg de 2 ori pe zi la bovine şi suine şi de 3 ori pe zi la carnivore. La păsări doza
este 3 mg/kg la 12 ore.
Nu se asociazăcu cefalosporine, macrolide şi aminoglicozide în schimb poate
fi asociatăcu penicilina, cloramfenicolul, tetraciclina.
Preparate comerciale
Colistirom pulbere hidrosolubilăde colistin sulfat ce se administreazăîn apa de
băut.
Colistin soluţie injectabilăflacoane de 50 şi 100 ml
Colimicin comprimate.
Belcomicina S (Franţa) soluţie injectabilăconţine colistin sulfat.
Colivet – pulbere hidrosolubilăcu colistin sulfat.
Colisultrix (Franţa) – pulbere ce conţine colistin sulfat şi trimetoprim utilizatăîn
afecţiuni ale aparatului respirator şi digestiv la viţei, purcei, miei, iezi, pui şi
iepuri.
173
c) BACITRACINA
Este produsăde Bacillus subtilis. Este un amestec de mai mulţi constituenţi
(bacitracinele A, B, C, D, E, F, F2, F3 şi G3). Cel mai important component este
bacitracina A care asigurăaproape 90 % din activitatea antibacterianăa întregului
complex. Deoarece aceste antibiotice dau efecte nefrotoxice apreciabile, nu se
folosesc în terapia sistemicăci numai local, în tratamentul plăgilor infectate, în
conjunctivite. Concentraţia preparatelor este de 500 UI/ml sau g.
Spectrul antibacterian cuprinde coci Gram pozitivi (streptococi, stafilococi),
bacili Gram pozitivi (clostridii) şi coci Gram negativi (meningococ, gonococ).
Prezintăacţiune bactericidăde tip degenerativ. Mecanismul de acţiune este
bactericid prin împiedicarea formării peretelui bacterian; rezistenţa bacterianăse
instaleazălent.
Se utilizeazăexclusiv local, deoarece are nefrotoxicitate mare.
Se utilizeazălocal sub formăde unguente, pulberi sau soluţii, de obicei în
asociere cu polimixina şi/sau neomicina.
Preparate comerciale
Nubactrin pulbere 10 % de zinc- bacitracinăaditiv furajer.
Oticure (Olanda) suspensie uleioasăpentru uz extern, flacoane a 15 ml cu
picurător, cu efect antiinflamator, antipruriginos, antibacterian, antifungic
acaricid, care se utilizeazăpentru tratamentul otitei externe. Preparatul conţine:
monosulfirom, dexametazonă, bacitracinăşi polimixina B sulfat.
d) TIROTRICINA
Este produsăde Bacillus brevis. Se utilizeazănumai extern, local sub formăde
soluţii sau unguente 1 %. Are şi efect antifungic.
6.2.8. GRUPA PEPTOLIDELOR (SINERGISTINE)
În aceastăgrupăsunt cuprinse antibiotice sinergice clasate în douăgrupe: A şi
B. Cele din grupa A sunt nu numai sinergice, ci şi potenţializatoare ale secundelor.
Formulele lor chimice sunt foarte apropiate, conţinând o grupare lactonăşi una
peptidă.
Rifamicinele sunt antibiotice cu structurăşi proprietăţi particulare. Fiecare
antibiotic este un sumum de componenţi, care se noteazăcu literele alfabetului latin.
Rifampicina este un antibiotic ce se obţine din culturile de Streptomyces
mediteranei. Se prezintăsub formăde pulbere cristalină, roşie cărămizie, fărămiros,
foarte greu solubilăîn apă.
Mecanism de acţiune. Rifampicina blocheazăfenomenul de transcripţie prin
interacţiunea cu subunitatea B a ARN polimerazei bacteriene ADN-dependente,
inhibând astfel sinteza ARN bacterian prin suprimarea etapei iniţiale.
Spectrul antibacterian. Rifampicina este bactericidăatât pentru micobacteriile
intracelulare cât şi cele extracelulare, inclusiv Mycobacterium tuberculosis,,
micobacterii atipice şi Mycobacterium leprae. Este eficientăîmpotriva numeroaselor
microorganisme Gram pozitive şi Gram negative şi este frecvent folosităprofilactic la
174
pacienţii expuşi la meningococi sau Haemophilus influenzae. Rezistenţa poate fi cauzatăde o
modificare în afinitatea ARN-polimerazei ADN-dependente pentru medicament, sau de o
scădere a permeabilităţii.
Farmacocinetică. Absorbţia rifampicinei este bunădupăadministrarea pe cale orală.
Se distribuie apoi în tot organismul (fluide şi organe). În lichidul cefalorahidian atinge niveluri
adecvate chiar şi în absenţa inflamaţiei. Medicamentul ajunge la ficat şi intrăîn ciclul
enterohepatic.
Rifampicina prin ea însăşi poate determina inducţia oxidazelor hepatice, determinând
scurtarea timpului de injumătăţire. Eliminarea se face prin bilă, prin urinăşi fecale sub formă
de metaboliţi, precum şi sub formănemetabolizată. Urina şi fecalele ca şi alte secreţii prezintă
culoare roşu orange.
Reacţii adverse. Rifampicina prezintăreacţii adverse puţine, care includ greaţăşi
vomă. Medicamentul trebuie folosit judicios la pacienţii cu insuficienţăhepatică.
Întrucât Rimfampicina poate determina inducţia enzimaticăa citocromului P-450,
poate reduce timpul de înjumătăţire al altor medicamente administrate concomitent şi
metabolizate de acest sistem. Aceasta poate conduce la necesitatea unor doze mai mari a
acestor agenţi terapeutici. Rifampicina este un medicament antituberculos remarcabil, fiind
sinergic cu izoniazida şi streptomicina. Este de asemenea eficace faţăde cocii Gram pozitivi
(mai ales stafilococi) acţionând însămai moderat faţăde bacilii Gram negativi. Unguentele cu
rifampicinăsunt utilizate în tratamentul mamitelor stafilococice.
6.2.9. GRUPA PLEUROMUTILINELOR
Tiamulin (Pleuromutilin, Dinamutilin)
Este un derivat semisintetic al antibioticului pleuromutilin produs de Pleurotus
mutilus. Acţioneazăantibacterian prin reducerea sintezei proteice la nivelul membranelor
celulare. Spectru de acţiune cuprinde stafilococi, streptococi, Gram negativi, Gram pozitivi,
micoplasme, leptospire, Brachispira hyodisenteriae. Este indicat în tratamentul dezinteriei
porcului produsăde Brachispira hyodisenteriae, ca adjuvant în tratamentul complexului
pneumoniei enzootice la porc iar la găini şi curci în micoplasmoze şi infecţii secundare cu E.
coli.
Preparate comerciale
Tiamulin forte pulbere hidrosolubilăce conţine tiamulin hidrogen fumarat, acid
hidroxifenil arsonic, vitamina C şi vitamina K3 şi este indicat în tratamentul infecţiilor primare
şi secundare cu Gram negativi, Gram pozitivi, micoplasme, leptospire, flagelate.
Tiamulin soluţie injectabilă - soluţie injectabilăce conţine tiamulin hidrogen fumarat.
Tiamutin pulbere 2 % şi 10 % - conţine tiamulin hidrogen fumarat, utilizat la suine în
prevenirea şi tratamentul afecţiunilor respiratorii şi digestive.
Tetrametin pulbere cu tiamulin hidrogen fumarat şi oxitetraciclinăutilizate la suine şi
la păsări în tratamentul infecţiilor respiratorii.
Tiamowet 45 % (Polonia) pulbere granulatăce conţine tiamulin hidrogen fumarat care
se foloseşte la păsări şi porci în tratamentul afecţiunilor cauzate de germeni sensibili la
antibiotice.
Tiamulin 10 % (Olanda) soluţie injectabilăfolosităîn tratamentul afecţiunilor
respiratorii şi gastrointestinale produse de germeni sensibili la acest antibiotic.
Econor 1 %, Econor 10 %, Econor 50 % (Germania), microgranulate ce conţin
valnemulin clorhidrat, utilizate la suine în prevenirea şi tratamentul afecţiunilor digestive,
enteropatiilor proliferative şi pneumoniei enzootice produsăde Mycoplasma hyopneumoniae.