Sunteți pe pagina 1din 6

UNIVERSITATEA “DUNAREA DE JOS” DIN GALATI

FACULTATEA DE INGINERIE

PROIECT
DESIGN INDUSTRIAL

STUDENT:MIHAIL SORIN
PROFESOR:CONF.DR.ING.LILIANA TOCARIU

AN UNIVERSITAR
2017-2018
EVOLUTIA UNUI PRODUS INDUSTRIAL-TELEFONUL

La început a fost cuvântul. Şi-apoi, la un moment dat, a fost inventat telefonul. Una dintre
acele invenţii care deschid noi ere, care schimbă radical ritmul vieţii şi percepţia asupra
timpului şi spaţiului – nu chiar ca-n teoria relativităţii restrânse, dar orişicât. A trecut bine de
aniversarea centenarului, a fost vechi şi a fost nou, dar a fost mereu prezent, aproape
indispensabil pentru mii, zeci de mii, sute de mii, milioane, miliarde de oameni. Aşa a fost să
fie. Telefonul a fost veriga esenţială, deloc slabă, în dezvoltarea lanţului tehnologiilor de
comunicaţii. La început, ca în orice început, nimeni nu l-a luat în serios. Apoi mulţi s-au certat
– în instanţă, nu în glumă – pentru inventarea, îmbunătăţirea şi răspândirea sa. În final, a
devenit absolut necesar. Aceasta este istoria scurtă a telefonului, cu oprire acasă la marele
maestru de ceremonii:Alexander Graham Bell.

Prima cucerire a distanţei. Stop

În ianuarie 1815, Generalul Andrew Jackson a obţinut o victorie zdrobitoare în faţa


regimentelor britanice care ameninţau oraşul New Orleans. Două, trei săptămâni mai târziu,
au sosit veşti cum că Marea Britanie şi Statele Unite semnaseră deja pacea, la Gent (24
decembrie 1814). În cele două săptămâni care au despărţit tratatul de pace de bătălia din New
Orleans, britanicii au pierdut 2.000 de soldaţi (morţi, răniţi şi dispăruţi). În acest caz, distanţa
a fost şi ea un inamic.

America şi Anglia nu au mai intrat în vreun conflict armat de atunci, dar au hotărât că trebuie
să îmbunătăţească mijloacele de comunicare transatlantică. Între timp, oamenii au mai murit
doar aşa, pentru că nu ştiau că nu mai e cazul să moară. Abia peste 30 de ani de la încheierea
Războiului din 1812 s-a găsit o soluţie cu adevărat dătătoare de speranţă, în 1844, când
Samuel F.B. Morse a brevetat telegraful. Sistemul de transmitere a mesajului în puncte şi linii
a fost cu adevărat revoluţionar, însă nu era uşor accesibil cetăţeanului de rând. Acesta era
nevoit să meargă la un oficiu public şi să plătească un operator pentru a putea trimite o
telegramă.

Cu toate inconvenientele, telegraful a câştigat mult teren, în timp scurt. Ba chiar s-a reuşit
instalarea unui cablu de telegraf pe fundul Oceanului Atlantic. În 1858, Regina Victoria a
Marii Britanii a trimis primul mesaj telegrafic transatlantic:„Onorabilului preşedinte al
Statelor Unite. Majestatea Sa doreşte să îl felicite pe preşedinte pentru finalizarea cu succes a
acestei mari lucrări internaţionale, de care Regina a fost profund interesată”. Dar grandioasa
întreprindere a funcţionat doar câteva zile. Cablul a fost avariat, iar comunicaţiile dintre
America şi Europa aveau să rămână afectate pentru încă nouă ani.

Telegraful a fost „dinozaurul” erei comunicaţiilor rapide. A fost atât sursa – căci telefonul s-a
născut din dorinţa de a dezvolta telegraful – cât şi marele competitor al telefonului. Pentru ca,
în final, să iasă complet din uz. Dar până în a doua jumătate a secolului XIX, companiile de
telegraf nu au avut motive de îngrijorare. Din contră, au continuat să se extindă şi să-şi
îmbunătăţească serviciile. Declinul avea să înceapă mai târziu, în zorii secolului XX. Inamicul
încă avea multe etape de parcurs:să se nască, să se dezvolte şi abia ulterior să convingă
publicul.
O invenţie şi doi inventatori

Pe certificatul de naştere al telefonului stă scrisă ziua de 14 februarie 1876. Acesta a fost
momentul când ideea unui dispozitiv capabil să transmită sunetul prin intermediul
electricităţii a fost înscrisă la Oficiul american pentru brevete. Însă lucrurile nu au mers
tocmai lin. Întâmplarea a făcut ca invenţia să fie înregistrată de două ori, în aceeaşi zi, la
distanţă de patru ore, pe numele a două persoane:Alexander Graham Bell şi Elisha Gray.

Primii au ajuns avocaţii lui Bell, care au cerut un brevet;apoi a venit Gray, care a depus o fişă
prin care semnala intenţia de a primi un brevet în viitor. Funcţionarii oficiului nu au văzut
niciun conflict între cele două cereri;procesul în instanţă i-a fost favorabil lui Bell, cel care
avea deja un dispozitiv gata să fie testat şi dovezi că lucra la această invenţie de mai bine de
doi ani. Cel mai valoros brevet din istoria americană – după considerentele mai multor istorici
– a fost primit pe 7 martie 1878;la 4 zile după ce Alexander Graham Bell împlinise 30 de ani.
Procesul împotriva lui Gray a fost începutul unei lungi serii de situaţii litigioase:după lansarea
invenţiei, timp de 18 ani, Bell a fost chemat în numeroase rânduri în instanţă, fiind nevoie să
îşi testeze dispozitivul în nu mai puţin de 600 de cazuri separate. De fiecare dată sentinţa i-a
fost favorabilă.

Ascensiunea

În 1876, telegraful era la apogeu, iar compania Western Union deţinea monopolul serviciilor
de telegrafie din America. Iniţial, Bell a încercat să vândă brevetul pentru telefon către
Western Union, pentru 100.000 de dolari. Oferta a fost refuzată categoric:„ce ar putea face
compania asta cu o jucărie electrică?”, a replicat zeflemitor preşedintele companiei.

S-au căutat, aşadar, noi forme de a promova invenţia. Pasul hotărâtor a fost făcut pe 9 iulie
1877, când Hubbard (socrul lui Bell), Sanders şi Bell au pus bazele Companiei de Telefonie
Bell. Cu Hubbard administrator, un om de afaceri ambiţios, compania a început imediat să
vândă autorizaţiile pentru stabilirea de linii de telefonie între firme, persoane fizice şi birouri.
Promovarea telefonului a fost inspirată şi a câştigat din ce în ce mai mult teren. Până la
expirarea brevetului, în 1894, Compania Bell a deţinut monopolul în domeniu. La mijlocul
anului 1878, deja avea 10.000 de utilizatori, iar la începutul lui 1881, controla deja 132.692 de
telefoane.

Tot în 1878, pe 28 februarie, a fost lansată prima carte de telefon, de către Compania de
Telefonie New Haven District, şi a fost instalat primul telefon la Casa Albă, pentru
preşedintele Rutherford B. Hayes. De asemenea, acum au început să apară şi noi modele de
telefoane – dintre care cel mai cunoscut e telefonul „Butterstamp”, primul aparat care
combina transmiţătorul cu receptorul într-o singură unitate care putea fi ţinută în mână.

O meserie delicată
Primele staţii telefonice s-au bazat pe comutarea manuală. Operatorul primea cererea verbală
şi apoi introducea manual linia în tabloul de distribuţie pentru a o conecta cu cealaltă. Urmând
exemplul companiilor de telegrafie, la început, a fost folosită mâna de lucru a băieţilor în
astfel de centrale. Dar au fost înlocuiţi rapid de femei tinere, respectabile şi disciplinate.
Motivul schimbării a fost dictat de faptul că administratorii au realizat că femeile sunt mai
politicoase şi mai expresive în scurtele conversaţii cu clienţii, în vreme ce băieţii erau mai
susceptibili la abuzuri verbale din partea utilizatorilor nemulţumiţi atunci când tehnologia nu
funcţiona corespunzător. Virtuţile domnişoarelor operator erau elogiate de un angajat al unei
companii, în 1881, astfel:„[…] serviciul este mult superior faţă de cel al băieţilor şi bărbaţilor.
Ele sunt mai blânde, nu beau bere şi sunt întotdeauna la îndemână”.

După o vreme, cu toată graţia în exprimare a operatoarelor, au apărut diverse probleme cu


acest sistem al comutării manuale:costurile suplimentare pentru companii, nesiguranţa
confidenţialităţii apelurilor, comiterea unor greşeli de către operatori şi numărul limitat de
apeluri pe care un operator le putea prelua. Aşa că inventatorii au început să se preocupe de
remedierea acestor dificultăţi tehnice. Comutarea automată a fost un pas inevitabil în evoluţia
telefoniei.

Între 1879 şi 1898 au fost brevetate peste 86 de sisteme de comutare automată. Majoritatea
erau concepute să servească nevoilor oraşelor mici, unde nu se realizau multe apeluri
telefonice şi nu se justifica salariul unui operator. Cel mai important dintre acestea a fost
sistemul dezvoltat de Almon Strowger, în 1891. Nemulţumit de serviciile sale de telefonie şi
suspectând că operatoarele direcţionau clienţi de-ai săi către un rival, Strowger a luat
problema în propriile mâini şi a creat un sistem care putea conecta automat o linie cu alte o
sută de linii.

Competiţie, diversitate, unitate

În 1894, când brevetele companiei Bell au expirat, industria telefoniei a devenit, brusc,
populată de numeroase noi companii:în 1894 existau deja 87 de companii independente în
America, iar în 1902, peste 6.000. În mai puţin de zece ani de la expirarea brevetelor,
Compania Bell pierdea monopolul pe piaţa americană. Independenţii au adus un suflu nou, cu
servicii şi tehnologie îmbunătăţite. De pildă, „Automatic Electric Company” a venit cu o
contra-ofertă la comutarea manuală şi a construit telefonul cu taste. Invenţia a fost un succes,
după cum indică şi cifrele vânzărilor:în 1905 au fost cumpărate 8.000 de telefoane în Chicago
şi 19.300 în Los Angeles.

Accesul cetăţenilor la telefon a fost facilitat şi de apariţia şi răspândirea telefoanelor publice


cu fise. Primul a fost instalat în Springfield, Massachusetts, în 1883. Apoi s-au răspândit rapid
în toată ţara, în 1902 existând 81.000 de cabine telefonice.

În încercarea de a-şi reabilita imaginea, compania Bell a venit, în 1908, cu o nouă campanie
de promovare:„Un sistem, O politică, Serviciu universal”. Ideea de „serviciu universal” avea
mai multe valenţe;din punct de vedere social, însemna extinderea accesului la telefon către
toţi cetăţenii, din perspectivă tehnologică, propunea standardizarea sistemului de telefonie, iar
în termeni spaţiali dorea ca telefonia să nu fie limitată geografic.
În prima jumătate a secolului XX a început să se renunţe, într-un ritm susţinut, la comutarea
manuală, preferându-se cea automată şi telefoanele cu taste. Ca parte integrantă a efortului
general de standardizare a echipamentului şi serviciilor, Compania Bell a investit în
consolidarea unor modele noi de telefoane. Simple, eficiente, moderne şi rezistente. Acestea
erau condiţiile pentru producţie. Cele mai cunoscute modele sunt cele realizate de Henry
Dreyfus şi Asociaţii, seriile de telefoane cu disc „300” şi „500”. Deşi au apărut modificări
minore în design şi în materialele de fabricaţie, aceste telefoane au devenit emblematice
pentru o bună parte a veacului trecut. Ultimele trei decenii ale secolului XX au cunoscut o
accelerare a modernizării sistemului de telefonie, prin apariţia unor noi tehnologii:tranzistorul,
teoria informaţiei, transmiterea digitală a informaţiilor, sateliţii şi computerele.

Acei utilizatori nedisciplinaţi

În ciuda promovării serviciului universal, până în anii 1920, percepţia asupra utilizării
telefonului era legată de activităţi pragmatice, precum transmiterea de mesaje în situaţii de
urgenţă şi menţinerea legăturilor cu partenerii de afaceri. Dar utilizatorii au început să
folosească telefonul în chipuri pe care promotorii nu le-au prevăzut. Cea mai importantă,
astăzi evidentă, a fost nevoia de socializare, de a purta conversaţii private pe perioade
nedeterminate de timp.

Reclamele promovau rolul telefonului în planificarea vacanţelor, economisirea timpului,


impresionarea clienţilor în afaceri şi realizarea de comenzi la croitor ori la furnizorii de
cărbune. Numai că unii utilizatori, şi în special soţiile afaceriştilor din clasa de mijloc şi
superioară, au început să folosească telefonul pentru lungi şuete zilnice. Conversaţiile la
telefon au devenit, uşor-uşor, o activitate culturală în sine. Administratorul unei companii de
telefonie din Seattle declara în 1909 că 30% din apeluri erau „pur şi simplu bârfe inutile”,
20% comenzi către diverse magazine şi 15% invitaţii la evenimente sociale. În mediul rural,
telefonul a ajutat la diminuarea sentimentului de izolare, utilizatorii alegând adesea să „se
întâlnească pe linii”. Astfel că, din 1920 înainte, campaniile de promovare a telefonului au
vizat şi potenţialul său de a spori sociabilitatea.

Europa, greu de cucerit

Dacă în America telefonul a avut un succes fulminant, în restul lumii evoluţia sa a fost mai
lentă. Dar în majoritatea statelor, sistemele erau influenţate de cel american, fiind înfiinţate de
sucursale ale companiei Bell, cu tehnologia produsă de Western Electric. Telefonul a fost
adoptat treptat în majoritatea statelor dezvoltate, dar la o scară mai mică decât în SUA.
Europa nu a fost cuprinsă imediat de sentimentul urgenţei dezvoltării sistemului de
telefonie:de exemplu, în 1914, existau 1, 7 telefoane la 100 de locuitori în Marea Britanie, pe
când în SUA raportul era de 9, 7 la suta de locuitori.

În restul Europei, cu excepţia Germaniei şi a statelor scandinave, care aveau un număr puţin
mai mare de utilizatori decât Marea Britanie, situaţia era şi mai gri. Pentru a avea o măsură de
comparaţie, e interesant de precizat că în 1906, Anglia, cu o populaţie de 42 de milioane de
locuitori, avea mai multe telefoane în uz decât cele 228 de milioane de oameni răspândiţi în
Austria, Ungaria, Belgia, Danemarca, Olanda, Italia, Norvegia, Portugalia, Rusia, Suedia şi
Elveţia. Situaţia se explică prin faptul că în Europa telegraful deţinea un monopol mult mai
ferm şi aici exista o populaţie predominant rurală, concentrată în zone relativ apropiate unele
de altele.

Valul modernizator ce a urmat, timid, Primului Război Mondial, şi mai viguros, celui de-Al
Doilea Război Mondial, a influenţat şi sistemul de telefonie, atât în Europa, cât şi în restul
lumii. Dezvoltarea cantitativă şi calitativă a adus numeroase beneficii, dar şi griji legate, în
special, de securitate şi confidenţialitate.

Bibliografie:

Crompton, Samuel Willard, Alexander Graham Bell and the Telephone:The Invention that
Changed Communication, Chelsea House Publishers, 2009

Mercer, David, The Telephone:The Life Story of a Technology, Greenwood Press, Londra,
2006