`Relația profesor-elev-părinte`

Într-o lume în care relațiile interumane sunt din ce în ce mai digitalizate, cu alte cuvinte mai
reci, cadrelor didactice le este din ce în ce mai greu să stabilească o relație de cât mai bună colaborare
cu elevii și părinții. Bineînțeles, în teorie, relația profesor-elev-părinte ar trebui să fie una de strânsă
colaborare, din moment ce educația începe acasă și continuă la școală.

Un număr ridicat de pedagogi susțin că școala a colaborat dintotdeauna cu părinții în diferite

forme, însă realitatea zilei de astăzi arată că, atât elevii cât și părinții sunt pe zi ce trece mai ocupați și
presați de activități consumatoare de timp, astfel încât, comunicarea de odinioară se face cu ajutorul
catalogului electronic sau a e-mail-ului. Atâta vreme cât școala și familia sunt încă considerate a fi piloni
ai educației, ar fi de dorit ca toate părțile implicate, profesorii, elevii, profesorii, să păstreze o relație
strânsă in vederea favorizării derulării optime a relațiilor educaționale.

Evident, rolul profesorului nu ar trebui sa se reducă doar la predare. O relație eficientă

profesor-elev-părinte presupune ascultarea activă, implicarea cadrului didactic, a familiei în acțiuni atât
școlare cât și extrașcolare, în vederea îndrumării eficiente a celui mai important beneficiar ar actului
educativ, elevul. În vederea realizării colaborării sus-menționate, cadrele didactice sunt de obicei
încurajate să desfășoare activități de formare și consiliere a părinților ori să comunice cu ei prin telefon.

În calitate de cadru didactic la început de carieră, îmi dau silința să informez părinții cu privire
la aspectele pozitive legate de activitatea elevului la școala. Tind să las cele negative spre sfârșitul
discuției, trecând in revistă eventuale recomandări în vederea corectării eventualelor situații conflictuale.
Mărturisesc că mizez pe încurajarea elevului, dar și a părintelui. Astfel, părintele simte că școala se
implică activ, nu doar de formă, comunicând eventualele probleme și atât. În ceea ce privește relația
noastră, a dascălilor, cu elevii, aceasta ar trebui sa fie una de simpatie și încredere reciprocă. Totuși,
inițiativa ar trebui să aparțină cadrului didactic, din moment ce valorificarea elevului, aprecierea lui de
către profesor va duce la o simpatie a adolescentului față de adult. În cele din urmă, bunăvoința ar trebui
să ducă la bunăvoință, respectul la respect. Pe principiul ce oferi, aceea vei primi, profesorul ar trebui
sa ofere atât elevului cat și părintelui exact ceea ce și-ar dori să primească din partea acestora.

În încheiere, această relație armonioasă profesor-elev-părinte pornește sau ar trebui să

pornească de la cadrul didactic, conștient de faptul ca un posibil eșec ar putea sa ii afecteze dezvoltarea
viitorului adult. Elevul este, până la urmă, centrul universului didactic, motivul pentru care noi, cadrele
didactice, adesea uităm de noi, adesea luăm cu noi acasă problemele copiilor noștri de la școală, ne
bucurăm de reușitele lor și suferim când se lovesc de eșec. Și dacă ajungem să simțim toate acestea,
înseamnă că relația noastră cu ei-copiii noștri- dar și cu familia acestora, este una care ne face demni de
titlul de dascăl, îndrumător, formator, profesor.

Sabina-Lucia Grapini