Microeconomie

MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII
UNIVERSITATEA PETROŞANI
SIMIONESCU AURELIAN MANGU SORIN-IULIU
MICROECONOMIE
PETROŞANI
2006
CUPRINS
Pagina
Capitolul I
TEORIA CERERII …………………….……………………………………………………………… 5
1.1. Stabilirea cererii pieţei ……………………………………………………………………………. 5
1.2. Factorii care influenţează cererea pieţei …………………………………………………………... 6
1.3. Elasticitatea cererii pieţei …………….……………………………………………………………. 7
1.3.1. Elasticitatea cererii pieţei în raport cu preţul ……………………………………………………. 8
1.3.2. Elasticitatea cererii pieţei în raport cu venitul …………………………………………………... 12
1.3.3. Elasticitatea transversală a cererii pieţei ………………………………………………………… 13
1.4. Cererea pieţei, venitul total şi venitul marginal …………………………………………………… 13
1.4.1. Cererea pieţei şi venitul total ……………………………………………………………………. 13
1.4.2. Venitul marginal ………………………………………………………………………………… 14
1.4.3. Relaţia dintre venitul marginal şi elasticitatea punctuală a cererii în raport cu preţul ………….. 16
1.4.4. Venitul total, venitul marginal şi elasticitatea punctuală a cererii în raport cu preţul …………... 17
Capitolul II
TEORIA OFERTEI …………………………………………………………………………………… 18
2.1. Conceptul de ofertă ……………………………………………………………………………….. 18
2.2. Problemele cu care se confruntă ofertanţii ……………………………………………………….. 18
2.3. Factorii care determină oferta …………………………………………………………………….. 19
2.3.1. Obiectivele firmelor în cadrul ramurii ………………………………………………………….. 19
2.3.2. Preţul bunului …………………………………………………………………………………… 20
2.3.3. Preţurile anumitor alte bunuri …………………………………………………………………… 20
2.3.4. Preţurile factorilor de producţie …………………………………………………………………. 21
2.3.5. Starea tehnologiei ……………………………………………………………………………….. 21
2.4. Funcţia şi curba ofertei ……………………………………………………………………………. 21
2.5. Surplusurile producătorului ……………………………………………………………………….. 23
2.6. Elasticitatea ofertei ………………………………………………………………………………... 24
2.7. Factorii care determină elasticitatea ofertei ………………………………………………………. 26
2.7.1. Timpul …………………………………………………………………………………………… 26
2.7.2. Excesul de capacitate şi stocurile nevândute ……………………………………………………. 27
2.7.3. Uşurinţa cu care resursele pot fi trecute de la o utilizare la alta ………………………………… 27
Capitolul III
TEORIA COSTURILOR ……………………………………………………………………………… 28
3.1. Relaţiile dintre funcţiile producţiei şi funcţiile costurilor …………………………………………. 28
3.2. Teoria tradiţională a costurilor …………………………………………………………………….. 30
3.2.1. Costurile pe termen scurt ………………………………………………………………………... 30
3.2.1.1. Costul fix, costul variabil, costul total ………………………………………………………… 30
3.2.1.2. Costul marginal ……………………………………………………………………………….. 33
3.2.1.3. Relaţia între CUTS şi CVU …………………………………………………………………… 34
3.2.1.4. Relaţia între CMS, CUTS şi CVU …………………………………………………………….. 35
3.2.1.5. Curbele în formă de “U” ale costurilor unitare şi exprimarea lor matematică ………………... 36
3.2.2. Costurile pe termen lung ………………………………………………………………………… 37
3.2.2.1. Costul mediu unitar total. Curba “înfăşurătoare” ……………………………………………... 37
3.2.2.2. Costul marginal ……………………………………………………………………………….. 39
3.3. Teoria modernă a costurilor ………………………………………………………………………. 40
3.3.1. Costurile pe termen scurt ……………………………………………………………………….. 41
3.3.1.1. Costul fix mediu unitar ………………………………………………………………………... 41
3.3.1.2. Costul variabil mediu unitar …………………………………………………………………... 43
3.3.1.3. Costul mediu unitar total ………………………………………………………………………. 44
3.3.1.4. Costurile pe termen scurt pe intervalul rezervei de capacitate ………………………………... 45
3.3.2. Costurile pe termen lung ………………………………………………………………………… 46
3.3.2.1. Costurile de producţie …………………………………………………………………………. 46
3.3.2.2. Costurile manageriale …………………………………………………………………………. 47
3.3.2.3. Curba în formă de “L” a costurilor medii unitare totale ………………………………………. 47
Capitolul IV
TEORIA COMPORTĂRII FIRMEI ………………………………………………………………….. 49
4.1. Competiţia perfectă ………………………………………………………………………………... 50
4.1.1. Prezentarea generală a modelului competiţiei perfecte …………………………………………. 50
4.1.2. Relaţia între cererea pieţei pentru produsul ramurii şi cererea pieţei pentru produsul firmei …... 51
4.1.3. Comportarea firmei pe termen scurt ……………………………………………………………. 54
4.1.3.1. Firma realizează supraprofit …………………………………………………………………... 55
4.1.3.2. Firma realizează profit normal ………………………………………………………………… 57
4.1.3.3. Firma nu realizează întregul profit normal ……………………………………………………. 58
4.1.3.4. Firma înregistrează pierderi efective ………………………………………………………….. 60
4.1.4. Oferta firmei pe termen scurt ……………………………………………………………………. 60
4.1.5. Comportarea firmei pe termen lung …………………………………………………………….. 62
4.1.6. Sinteza modelului competiţiei perfecte şi corespondenţa cu pieţele reale ………………………. 62
4.2. Monopolul …………………………………………………………………………………………. 63
4.2.1. Prezentarea generală a structurii de piaţă de tip monopol ………………………………………. 63
4.2.2. Comportarea firmei monopol pe termen scurt …………………………………………………... 64
4.2.2.1. Firma monopol realizează supraprofit ………………………………………………………… 66
4.2.2.2. Firma monopol realizează profit normal ……………………………………………………… 68
4.2.2.3. Firma monopol înregistrează pierderi de exploatare ………………………………………….. 68
4.2.2.4. Firma monopol trebuie să-şi înceteze temporar activitatea …………………………………… 70
4.2.3. Comportarea firmei monopol pe termen lung …………………………………………………… 72
4.2.4. Discriminarea de preţ ……………………………………………………………………………. 73
4.2.4.1. Ipotezele discriminării de preţ ………………………………………………………………… 73
4.2.4.2. Modelul discriminării de preţ …………………………………………………………………. 73
4.2.4.3. Efectele discriminării de preţ …………………………………………………………………. 77
4.2.4.4. Determinarea analitică a poziţiei de echilibru pentru firma monopol care practică
discriminarea de preţ …………………………………………………………………………………… 78
4.2.4.5. Discriminarea de preţ şi elasticitatea cererii pieţei în raport cu preţul ………………………... 79
4.2.4.6. Discriminarea de preţ şi existenţa ramurii ……………………………………………………. 80
4.2.5. Reglementarea monopolurilor de către guvern …………………………………………………. 82
4.2.6. Sinteza modelului structurii de piaţă de tip monopol şi corespondenţa cu pieţele reale ……….. 83
4.3. Competiţia monopolistă …………………………………………………………………………… 84
4.3.1. Prezentarea generală a modelului competiţiei monopoliste …………………………………….. 84
4.3.2. Comportarea firmei pe termen scurt ……………………………………………………………. 85
4.3.3. Comportarea firmei pe termen lung …………………………………………………………….. 87
4.3.4. Competiţia monopolistă şi pieţele reale ………………………………………………………… 87
4.4. Oligopolul ………………………………………………………………………………………… 88
4.4.1. Dupolul …………………………………………………………………………………………. 88
4.4.1.1. Modelul lui Cournot …………………………………………………………………………… 88
4.4.1.2. Teoriile lui Bertrand şi Edgeworth ……………………………………………………………. 92
4.4.1.3. Teoria lui Chamberlin …………………………………………………………………………. 92
4.4.2. Oligopolul cu cererea reprezentată printr-o linie poligonală. Rigiditatea preţului fără înţelegeri
secrete ………………………………………………………………………………………………….. 93
4.4.3. Oligopolul cooperativ …………………………………………………………………………… 97
4.4.3.1. Lider de preţ este firma eficientă ……………………………………………………………… 98
4.4.3.2. Lider de preţ este firma dominantă ……………………………………………………………. 99
4.4.4. Cartelul ………………………………………………………………………………………….. 100
Capitolul V
AUTOEVALUAREA ŞI EXAMINAREA CUNOŞTINŢELOR ÎNSUŞITE ………………………. 102
5.1. Subiecte teoretice fundamentale …………………………………………………………………... 102
5.2. Probleme propuse spre rezolvare ………………………………………………………………….. 103
5.2.1. Teoria cererii …………………………………………………………………………………….. 103
5.2.2. Teoria ofertei ……………………………………………………………………………………. 105
5.2.3. Teoria costurilor …………………………………………………………………………………. 106
5.2.4. Teoria comportării firmei ……………………………………………………………………….. 107
BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………………….. 110
Capitolul I
TEORIA CERERII
1.1. Stabilirea cererii pieţei
Cererea pieţei pentru o anumită marfă este suma "orizontală" a cererilor consumatorilor
individuali. Cu alte cuvinte, cantitatea cerută pe piaţă la fiecare preţ (pe "orizontală") este suma
cererilor individuale, la acest preţ, ale tuturor consumatorilor. În tabelul 1.1 se prezintă cererile a
patru consumatori (A,B,C şi D) şi cererea totală a pieţei la diferitele preţuri ale unei anumite mărfi,
X.
Tabelul 1.1.
Cererile consumatorilor individuali şi cererea pieţei
Preţul Cantităţile cerute de consumatorii individuali Cererea
pieţei
A B C D
2 40 4 45 18 107
4 30 2 35 16 83
6 24 5 30 13 72
8 18 7 20 12 57
10 14 10 15 11 50
12 10 7 13 8 38
14 8 5 10 6 29
16 6 3 8 4 21
18 4 2 0 0 6
20 3 0 0 0 3
Datele din tabel sunt reprezentate grafic în figura 1.1. Se observă că deşi pentru
consumatorul B marfa X este un bun "indiferent", cererea pieţei are totuşi o pantă negativă normală,
întrucât cererea celorlalţi consumatori compensează în exces semnificativ cazul de indiferenţă.
Teoria economică nu stabileşte nici o formă particulară pentru curba cererii pieţei. În
publicaţii, curba cererii pieţei este uneori prezentată ca o linie dreaptă sau ca o curbă convexă în
raport cu originea. Forma liniară a curbei cererii pieţei este
Q = b0 - b1p (1.1)
care prezintă o pantă negativă constantă (b1) şi o elasticitate variabilă la preţuri diferite.
p
20
18
16
14
12
10
8
6
4
2
0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100 110 Q Q
Figura 1.1
Cererea pietei si cererile consumatorilor individuali
Forma neliniară cea mai răspândită a curbei cererii pieţei este aşa-numita "curbă a cererii cu
elasticitate constantă", care implică o elasticitate constantă la toate preţurile, având expresia
matematică
Q = b0 pb1 (1.2)
în care b1 este elasticitatea constantă a cererii pieţei în raport cu preţul.
1.2. Factorii care influenţează cererea pieţei
Cererea pieţei pentru o anumită marfă este o funcţie de mai multe variabile, adică este
determinată de mai mulţi factori (variabile). Tradiţional, cei mai importanţi factori care determină
cererea pieţei s-au considerat a fi preţul mărfii în cauză, preţurile altor mărfuri, veniturile
consumatorilor şi gusturile lor. Rezultatul unei schimbări a preţului mărfii se interpretează ca o
deplasare de la un punct la altul pe aceeaşi curbă a cererii (figura 1.2), în timp ce efectul schimbării
oricărui alt factor este interpretat ca o schimbare a curbei cererii (figura 1.3). Ca urmare, aceşti
factori sunt numiţi factori de schimbare, iar curba cererii este trasată în ipoteza ceteris paribus, adică
schimbarea acestor factori (preţurile altor mărfuri, veniturile şi gusturile consumatorilor) nu are loc
(ceteris paribus). Diferenţa între deplasarea în lungul unei curbe şi schimbarea curbei este o formă
convenabilă de prezentare grafică a funcţiei cererii pieţei. Conceptual însă, cererea pieţei trebuie
gândită ca fiind determinată de diverşi factori (este multivariabilă), schimbarea oricăruia dintre
aceştia schimbând cantitatea cerută.
p
p1
p2
D
0 Q1 Q2 Q
Figura 1.2
Deplasarea în lungul curbei cererii ca efect al schimbãrii
preţului
D D’ D’’
0 Q Q’ Q” Q
Figura 1.3
Deplasarea curbei cererii ca efect al schimbãrii oricarui
alt factor de influenta decât preţul
Faţă de factorii menţionaţi mai sus, cererea pieţei este afectată de numeroşi alţi factori, cum
ar fi: repartiţia sau distribuţia veniturilor, populaţia totală şi structura acesteia, bunăstarea,
disponibilitatea creditului, stocurile constituite şi obiceiurile formate. Ultimii doi factori iau în
consideraţie influenţa comportării din trecut transmisă în prezent, ceea ce impune o analiză
dinamică a cererii.
1.3. Elasticitatea cererii pieţei
Elasticitatea punctuală a cererii la schimbarea unui factor de influenţă este definită ca

schimbare a cantităţii cerute în punctul considerat (la o valoare dată a factorului de influenţă pentru
care se defineşte elasticitatea) corespunzătoare sau ca rezultat al unei schimbări foarte mici a
factorului de influenţă. Dacă schimbarea factorului nu este foarte mică, indicatorul elasticităţii este
numit elasticitate de arc sau distanţată .
Există tot atâtea elasticităţi ale cererii câţi factori care o determină. Cele mai importante
elasticităţi ale cererii sunt:
- elasticitatea în raport cu preţul;
- elasticitatea în raport cu venitul;
- elasticitatea transversală.
1.3.1. Elasticitatea cererii pieţei în raport cu preţul
Elasticitatea în raport cu preţul este un indicator al reacţiei cererii la schimbarea preţului

mărfii în cauză. Dacă schimbarea preţului este foarte mică, indicatorul reacţiei cererii este numit
elasticitate punctuală. Dacă schimbarea de preţ nu este mică se vorbeşte de elasticitatea distanţată
(de arc) în raport cu preţul.
Simbolic, se poate scrie
ep =
sau
dQ p
ep = dp  Q (1.3)
În cazul formei liniare a curbei cererii
Q = b0 - b1p
panta, reprezentată de derivata de ordinul întâi, este
= - b1
Înlocuind în expresia elasticităţii punctuale, rezultă
e p = - b1 (1.4)
Aceasta implică o elasticitate diferită în diferitele puncte ale graficului curbei liniare a cererii.
Grafic, elasticitatea punctuală a curbei liniare a cererii este dată de raportul segmentelor de
dreaptă situate la dreapta şi la stânga unui punct considerat. În figura 1.4, elasticitatea cererii liniare
în punctul F este
FD'
ep  (1.5)
FD
Demonstraţia relaţiei (1.5) este prezentată în cele ce urmează. Din figura 1.4 se observă că:
p =|Op1|
Q = |OQ1|
 p = |Op1| -|Op2| = |p2p1| = |EF|
Q =|OQ2| - |OQ1| = |Q1Q2| =|EF’|
Dacă vom considera o schimbare foarte mică a lui p şi a lui Q, atunci p » dp; Q » dQ, iar prin
înlocuire în formula elasticităţii punctuale rezultă
dQ p Q1Q2 Op1 EF ' Op1
ep      
dp Q p1 p 2 OQ1 EF OQ1
F
p1
p2 E F’
D’
0 Q1 Q2 Q
Figura 1.4
Determinarea graficã a elasticitãţii punctuale a cererii în raport
cu preţul
Din figură se poate vedea că triunghiurile FEF' şi FQ1D' sunt asemenea (dreptunghice şi cu un unghi
egal). Ca urmare,
EF' EF FF'
 
Q1D' FQ 1 FD'
sau
EF' Q1D'

EF FQ 1
de unde
EF' Q1D'

EF Op1
pentru că
FQ 1  Op1
Înlocuind în expresia elasticităţii punctuale se obţine
Q1D' Op1 Q1D'

ep   
Op1 OQ1 OQ1
Totodată, triunghiurile Dp1F şi FQ1D' sunt asemenea, astfel că

FD p1F p1D
 
FD' Q1D ' FQ 1
Rearanjând termenii şi ţinând seama că
|p1F | = |OQ1|
se obţine
Q1D' FD'

OQ1 FD
În concluzie, în punctul F elasticitatea punctuală a cererii în raport cu preţul este
Q1D' FD'
ep  
OQ1 FD
Cunoscându-se această interpretare grafică a elasticităţii punctuale, se observă că în punctul

median al unei curbe liniare a cererii, ep=1 (punctul M din figura 1.5). În oricare punct situat la
dreapta punctului M, elasticitatea punctuală este subunitară (ep<1). În fine, în oricare punct situat la
stânga lui M, ep>1. În punctul D, ep=¥, în timp ce în punctul D', ep=0.
Elasticitatea în raport cu preţul este întotdeauna negativă deoarece "legea cererii" implică
relaţia inversă între Q şi p. Cu toate acestea, în mod tradiţional, semnul negativ este omis atunci
când se scrie relaţia elasticităţii.
ep∞
D
ep>1
ep=1
M ep<1
ep=0
0 D’ Q
Figura 1.5
Interpretarea graficã a elasticitãţii punctuale a cererii în
raport cu preţul pentru o curbã liniarã a cererii
Domeniul de variaţie al valorilor elasticităţii este aşadar 0 £ ep £ ¥:

- dacă ep = 0 cererea este perfect inelastică (figura 1.6);
- dacă ep = 1 cererea are elasticitate unitară (figura 1.7);
- dacă ep = ¥ cererea este perfect elastică (figura 1.8);
- dacă 0 < ep < 1 cererea este inelastică;
- dacă 1< ep < ¥ cererea este elastică.
p p
D
0 Q 0 Q
Figura 1.6 Figura 1.7
Cerere perfect inelasticã Cerere cu elasticitate unitarã
0 Q
Figura 1.8
Cerere perfect elasticã
Factorii principali care determină elasticitatea cererii unei mărfi în raport cu preţul ei sunt:
- disponibilitatea înlocuitorilor: cererea pentru o marfă este mai elastică dacă există un
înlocuitor apropiat al acesteia (carnea de vită în raport cu carnea de porc);
- natura nevoii pe care marfa o satisface: în general, bunurile de lux au cererea elastică în
raport cu preţul în timp ce bunurile de strictă necesitate au cererea inelastică în raport cu preţul
(haina de blană de hermelină comparativ cu sarea de bucătărie consumată pentru gătit);
- perioada de timp: cererea este mai elastică în perspectiva unui termen lung (lemnul utilizat
pentru încălzirea locuinţei în perspectiva extinderii încălzirii cu microcentrale termice sau centrale
termice districtuale pe cărbuni comparativ cu lemnul necesar în iarna care urmează);
- numărul utilizărilor care pot fi date mărfii: cu cât posibilităţile de utilizare ale mărfii sunt
mai largi cu atât va fi mai mare elasticitatea cererii faţă de preţ pentru acea marfă (grâul pentru
produse de panificaţie, pentru furajarea animalelor, pentru paste făinoase etc., comparativ cu o
autoambulanţă);
- ponderea venitului cheltuit pentru o anumită marfă: cu cât această pondere este mai mare
cu atât elasticitatea este mai ridicată (ponderea cheltuielilor pentru un aliment în cheltuielile curente
ale familiei faţă de ponderea cheltuielilor pentru băuturi, ţigări etc).
Relaţia elasticităţii cererii în raport cu preţul mărfii, dată mai sus, este valabilă numai pentru
schimbări infinitezimale ale preţului. Atunci când schimbările de preţ sunt semnificative se
utilizează formula dată mai jos, care exprimă elasticitatea distanţată (de arc)
Q p med Q2  Q1 p1  p 2
Ep = = (1.6)
p Qmed p 2  p1 Q1  Q2
Elasticitatea de arc este un indicator al elasticităţii medii, adică elasticitatea în punctul mediu
al coardei care uneşte cele două puncte (A şi B) de pe curba cererii, definite de nivelul iniţial şi noul
nivel al preţului (figura 1.9).
Este evident că indicatorul elasticităţii de arc aproximează elasticitatea reală a curbei cererii
pe arcul AB, elasticitate care se utilizează atunci când cunoaştem numai două puncte , A şi B, de pe
curba cererii, dar nu şi punctele intermediare. Evident , cu cât curba este mai convexă în raport cu
originea cu atât aproximaţia liniară obţinută cu relaţia elasticităţii de arc este mai puţin exactă.
p1 A
P2 B
D
0 Q1 Q2 Q
Figura 1.9
Elasticitatea de arc (distanţatã) a cererii în raport cu preţul
1.3.2. Elasticitatea cererii pieţei în raport cu venitul
Elasticitatea cererii pieţei în raport cu veniturile consumatorilor este definită drept

schimbarea unitară a cantităţii cerute rezultată din schimbarea unitară a venitului consumatorilor.
Analitic, se poate scrie
dQ V
eV = = dV  Q (1.7)
Elasticitatea în raport cu venitul este pozitivă pentru bunurile "normale". Unii autori
folosesc elasticitatea în raport cu venitul în vederea clasificării bunurilor în "bunuri de lux" şi
"bunuri de necesitate". O marfă este considerată ca fiind "de lux" dacă elasticitatea cererii acesteia
în raport cu venitul este mai mare ca unitatea şi "de necesitate" dacă elasticitatea cererii ei în raport
cu venitul este mică (de regulă mai mică decât unitatea).
Principalii factori determinanţi ai elasticităţii cererii pieţei în raport cu veniturile
consumatorilor sunt:
- natura nevoii pe care marfa o satisface: ponderea din venit cheltuită pentru alimente va
scădea cu creşterea veniturilor. Această relaţie este cunoscută drept legea lui Engel şi s-a utilizat
uneori ca indicator al bunăstării şi al stadiului de dezvoltare al unei economii;
- nivelul iniţial al venitului unei ţări: de exemplu, un televizor este un lux într-o ţară
subdezvoltată, săracă, în timp ce pentru o ţară cu un nivel ridicat al venitului pe cap de locuitor este
o "necesitate";
- perioada de timp, deoarece întreaga configuraţie a consumului se schimbă pe termen
lung, la schimbarea veniturilor.
1.3.3. Elasticitatea transversală a cererii pieţei
Elasticitatea transversală a cererii este definită drept schimbarea unitară a cantităţii cerute
din marfa X ca rezultat al schimbării unitare a preţului mărfii Y (de exemplu, schimbarea unitară a
cantităţii cerute de carne de porc ca rezultat al schimbării unitare a preţului cărnii de vită).
Simbolic, vom avea
dQ X dpY dQ X pY
eX,Y = : = (1.8)
QX pY dpY Q X
Semnul elasticităţii transversale este negativ dacă X şi Y sunt bunuri complementare şi

pozitiv dacă X şi Y sunt înlocuitori. Cu cât este mai ridicată valoarea elasticităţii transversale cu atât
mai mare va fi gradul de substituibilitate sau de complementaritate al bunurilor X şi Y.
Legat de clasificarea mărfurilor în înlocuitori şi complementare pe baza semnului
elasticităţii transversale a cererii s-a discutat deja într-un capitol anterior (capitolul II). Factorul
principal care determină elasticitatea transversală este natura mărfurilor raportată la utilizările
acestora. Dacă două mărfuri pot satisface la fel de bine aceeaşi nevoie, elasticitatea transversală este
ridicată şi invers. Totodată, elasticitatea transversală este utilizată pentru stabilirea firmelor care fac
parte din aceeaşi ramură (criteriul substituibilităţii produsului ).
1.4. Cererea pieţei, venitul total şi venitul marginal
În această secţiune vom analiza corelaţiile şi legăturile care există între cererea pieţei,
venitul total, venitul marginal şi elasticitatea punctuală a cererii pieţei în raport cu preţul.
1.4.1. Cererea pieţei şi venitul total
Cu ajutorul curbei cererii pieţei se pot determina cheltuielile tuturor consumatorilor pentru o
anumită marfă. Aceste cheltuieli reprezintă, în acelaşi timp, venitul total al firmelor care oferă acea
marfă la vânzare.
Prin definiţie, venitul total este produsul dintre cantitatea vândută Q şi preţul de vânzare p,
deci
VT = pQ (1.9)
p VT
Admiţând o formă liniară a curbei cererii pieţei, ca în figura 1.10, putem stabili curba
D (figura 1.11).
venitului total
VTmax care devine zero în
Curba venituluiAtotal va avea iniţial o pantă pozitivă dar descrescătoare,
p
punctul de maxim
2
al curbei, după care ia valori negative.
ep
p1 =1
B
p3 C
0 Q2 Q1 Q3 D’ Q 0 Q1 Q
Determinarea graficã a venitului total Curba venitului total
Venitul total, pentru un anumit preţ de vânzare, este suprafaţa dreptunghiului obţinut prin
trasarea unei perpendiculare pe axa Op în punctul corespunzător preţului dat, din punctul de
intersecţie al perpendicularei pe axa Op cu dreapta DD', coborându-se apoi o perpendiculară pe axa
OQ. De exemplu, în figura 1.10, la preţul de vânzare p 2, venitul total este suprafaţa haşurată a
dreptunghiului p2AQ2O (|OQ2| |Op2| = VT).
1.4.2. Venitul marginal
Venitul marginal prezintă un interes deosebit în teoria firmei. Acesta este, prin definiţie,
schimbarea venitului total la vânzarea în plus a unei unităţi din marfa considerată.
Grafic, venitul marginal reprezintă panta curbei venitului total la fiecare nivel al cantităţii
vândute. Considerând o cerere a pieţei exprimată de o dreaptă cu pantă negativă, este evident că
pentru a vinde o unitate în plus trebuie ca preţul mărfii să scadă. Aceasta înseamnă că întreaga
cantitate va fi vândută la un nou preţ, mai redus decât cel iniţial. Venitul marginal va fi egal cu
preţul unităţii de marfă vândută în plus minus pierderea prin vânzarea la un preţ mai redus a întregii
cantităţi. De aici rezultă că
VM = pn+1 – (pn – pn+1) Qn (1.10)
unde Qn reprezintă cantitatea vândută înaintea scăderii preţului (la preţul pn).
Evident că (pn - pn+1) = p este pozitiv şi cum Qn este pozitiv, rezultă că VM este mai mic
decât noul preţ de vânzare, pn+1.
Pornind de la faptul că venitul total, la preţul de vânzare p, este suma veniturilor marginale
pentru fiecare unitate vândută, venitul marginal se poate determina pe cale grafică, cu ajutorul
curbei cererii (figura 1.12), procedând după cum urmează. Se consideră un punct pe curba cererii
DD' din care se duc perpendicularele pe axele Op şi OQ obţinându-se segmentele |Ap| şi |AQ|. Se
caută apoi mijlocul
segmentului |Ap|. Fie acesta punctul C. Prin D şi C se trasează o dreaptă care intersectează |AQ| în
B. Această dreaptă este graficul venitului marginal.
Pentru demonstraţie trebuie să observăm că suprafaţa trapezului ODBQ este egală cu cea
a dreptunghiului OpAQ (iar suprafaţa acestui dreptunghi este tocmai venitul total corespunzător
preţului p). Egalitatea celor două suprafeţe are la bază egalitatea triunghiurilor dreptunghice DpC
şi CAB ( pCD = BCA - unghiuri opuse la vârf şi |pC| = |CA| - prin construcţie). În concluzie,
graficul funcţiei VM este linia DCBG care se poate obţine unind punctul D cu punctul median al
segmentului determinat de perpendiculara dusă pe axa preţurilor dintr-un punct al curbei cererii.
Cu alte cuvinte, curba VM taie oricare perpendiculară ridicată pe axa preţului în punctul median
al acesteia. Toate acestea sunt valabile pentru o cerere liniară.
p A
C
G D'
O Q Q
VM
Figura 1.12
Determinarea graficã a curbei venitului marginal
Funcţia VM poate fi stabilită şi analitic, pe baza funcţiei VT. Conform definiţiei,
VM = = = p + Q (1.11)
Pentru cererea pieţei exprimată printr-o dreaptă
Q = b0 - b1p
rezultă
p = a0 - a1Q
în care a0 = b0/b1 şi a1 = 1/bb

Înlocuind p în funcţia VT, obţinem
VT = pQ = a0Q - a1Q2
deci venitul marginal va fi
VM = = a0 - 2a1Q
Această relaţie dovedeşte că linia VM porneşte din acelaşi punct ca şi curba cererii, fiind o dreaptă
cu o pantă negativă egală cu dublul pantei curbei cererii.
1.4.3. Relaţia dintre venitul marginal şi elasticitatea punctuală a cererii în raport cu preţul
Venitul marginal se corelează cu elasticitatea punctuală a cererii în raport cu preţul prin

relaţia
VM = p (1 - ) (1.12)
Această relaţie este crucială în teoria stabilirii preţurilor.

Pentru a demonstra relaţia procedăm în modul următor. Considerăm funcţia cererii
p = f(Q)
Prin definiţie
VT = pQ = [f(Q)]Q
VM reprezintă creşterea venitului total (adică a produsului pQ) raportată la creşterea cantităţii cerute
VM = = = p + Q
Prin definiţie şi ţinând seama de convenţia potrivit căreia elasticitatea în raport cu preţul este
considerată o mărime pozitivă
dQ p
ep  
dp Q
sau
Q dQ
 ep 
p dp
Înlocuind dp/dQ în expresia VM, se obţine
VM = p + Q = p - Q = p -
deci
VM = p (1 - )
1.4.4. Venitul total, venitul marginal şi elasticitatea punctuală a cererii în raport cu preţul
S-a spus că atunci când curba cererii este descrescătoare, venitul total va creşte la început, va
atinge un maxim şi apoi va începe să scadă. Vom putea utiliza relaţia stabilită anterior între VM, p şi
ep pentru a stabili forma curbei venitului total.
Curba venitului total atinge nivelul maxim în punctul în care e p=1 pentru că în acest punct
panta curbei este zero (panta este tocmai VM), adică
VM = p(1 - 1/1) = 0
Dacă ep > 1, curba venitului total are panta pozitivă, adică VT creşte încă şi deci nu şi-a atins
maximul. Cunoscând că
p > 0 şi (1 - 1/ep) > 0 rezultă VM > 0

Dacă ep < 1 curba venitului total are pantă negativă, adică VT scade. Cunoscând că
p > 0 şi (1 - 1/ep) < 0 rezultă VM < 0
În rezumat, se poate concluziona:

- dacă cererea este inelastică (ep < 1), o creştere de preţ conduce la o creştere a venitului total
iar o scădere de preţ conduce la scăderea venitului total;
- dacă cererea este elastică (ep > 1), o creştere de preţ conduce la o descreştere a venitului
total în timp ce o scădere a preţului conduce la o creştere a venitului total.
- dacă cererea are elasticitate unitară, venitul total nu va fi afectat de schimbările de preţuri
deoarece ep=1,ceea ce implică VM=0.
Capitolul II
TEORIA OFERTEI
2.1. Conceptul de ofertă
Funcţia primară a firmelor este aceea de a angaja (procura) şi structura (organiza) factorii
producţiei pentru a produce bunuri şi servicii care sunt apoi oferite la vânzare. Firmele, de la
comerciantul individual, la firma cu răspundere limitată şi societatea pe acţiuni până la regia
autonomă publică, sunt agenţi economici responsabili pentru asigurarea cu bunuri şi servicii.
O abordare completă a ofertei presupune analiza detaliată a modului în care firmele decid
asupra preţurilor de vânzare şi asupra volumului producţiei în diferitele structuri de piaţă.
Firmele din ramurile cu competiţie ridicată funcţionează diferit de cele care deţin o oarecare
putere de monopol. O analiză detaliată a acestui aspect este amânată, urmând a fi tratată într-un
capitol viitor. În continuare prezentăm numai câteva aspecte introductive referitoare la ofertă,
incluzând problemele cu care sunt confruntaţi producătorii (ofertanţii), principalii factori cu
influenţă probabilă asupra ofertei unui bun pe piaţă, în condiţii de concurenţă, curba ofertei şi
elasticitatea ofertei.
Oferta pieţei pentru un bun sau serviciu este suma cantităţilor din acel bun sau serviciu
pe care firmele, luate individual, sunt dispuse şi în măsură să le ofere la vânzare pe o perioadă
dată de timp.
2.2. Problemele cu care se confruntă ofertanţii
Indiferent de obiectivele ei, orice firmă trebuie să realizeze venituri suficiente pentru a-şi
acoperi propriile costuri, dacă vrea să rămână în activitate pe termen lung. Am văzut, într-un
capitol anterior, că o firmă care are ca obiectiv maximizarea profitului încearcă să producă acea
cantitate de producţie care îi va aduce cel mai mare profit posibil. Desigur, firmele care au alte
obiective trebuie să vizeze, cel puţin, atingerea unui anumit nivel (satisfăcător) al profitului (dacă
obiectivul constă numai în menţinerea satisfacţiei acţionarilor). În preocuparea de atingere a
obiectivelor ei firma ar dori să fie capabilă să-şi estimeze, cu grad rezonabil de precizie,
veniturile curente şi viitoare din vânzări precum şi costurile de producţie curente şi viitoare.
Aceste estimaţii de venituri şi costuri reprezintă o problemă majoră pentru multe firme.
Să considerăm o firmă care are în vedere extinderea activităţii ei de producţie. Pentru a
determina dacă o asemenea acţiune este s-au nu profitabilă, firma va trebui să cerceteze un
anumit volum de informaţii. În particular, firma trebuie să fie în măsură să estimeze
profitabilitatea folosirii de manoperă suplimentară şi capital suplimentar, costul aprovizionării cu
materiale principale în plus şi cererea viitoare pentru produsul ei. Într-o lume a incertitudinilor,
cu o cunoaştere imperfectă a situaţiei, nici una din informaţiile menţionate nu este uşor de
obţinut.
Profitabilitatea utilizării manoperei suplimentare, de exemplu, depinde de productivitatea
acestei manopere şi de noile tarife de salarizare cerute de atragerea acesteia în firmă, având în
vedere că nivelele de salarizare plătite noilor angajaţi vor trebui, în cele mai multe cazuri, să fie
plătite şi forţei de muncă existente. Similar, salariile tarifare şi orice sporuri pentru ore
suplimentare pe care firma poate să le plătească pentru sporirea producţiei sunt, în faza iniţială
necunoscute; ele depind într-o anumită măsură de tarifele predominante pe piaţa muncii şi vor fi,
în multe cazuri, rezultatul negocierilor cu organizaţiile sindicale.
În mod similar, profitabilitatea utilizării unor sume mai mari de capital, de exemplu
pentru o maşină nouă, depinde de preţul maşinii şi de ratele de dobândă care trebuie să fie plătite
la banii împrumutaţi pentru a finanţa cumpărarea. Acest cost (care se presupune că poate fi
estimat cu grad rezonabil de precizie) trebuie să fie comparat, după aceea, cu economiile viitoare
estimate pe care le va aduce maşina, lucru care nu este aşa uşor de determinat deoarece depinde
de condiţiile cererii viitoare şi de preţurile viitoare, care nu sunt cunoscute cu certitudine de către
firmă.
Chiar şi costul aprovizionării în plus cu materiale principale poate avea incertitudinile
lui, depinzând de preţurile viitoare ale materiilor prime. Dacă firma este toarte mare, chiar şi
numai creşterea propriei cereri pentru materii prime, datorată sporirii producţiei, poate provoca o
sporire a preţurilor.
În fine, cererea viitoare pentru produsul unei firme depinde (aşa cum s-a văzut în
capitolul privind teoria cererii) nu numai de preţul viitor al produsului ci şi de mulţi alţi factori,
care sunt în afara controlului firmei, cum ar ti: preţurile altor bunuri, venitul familiei, gusturi şi
aşteptări. Aceşti factori pot fi foarte volatili şi, ca urmare, dificil de prezis. Firmele obţin
informaţii cu privire la cererea pentru produsul lor atunci când au loc schimbări de preţ,
schimbări ale stocurilor lor şi prin cercetări de piaţă. Firmele trebuie să folosească aceste
informaţii pentru a estima tendinţele viitoare.
Cunoaşterea imperfectă şi incertitudinea din activitatea economică modernă fac necesar
ca firmele să folosească timp şi resurse pentru informarea curentă. Cu cât se culeg mai multe
informaţii cu atât sunt mai mari profiturile potenţiale viitoare, dar evident, cu atât este mai mare
consumul de timp şi costul acestor cercetări.
În ciuda faptului că firmele se confruntă cu unele probleme dure la adoptarea deciziilor
privind preţul şi cantitatea oferită, este totuşi posibil să se delimiteze anumiţi factori care sunt
hotărâtori în determinarea ofertei totale a unui bun pe piaţă. Procedând astfel, este totuşi
important de reţinut că firmele iau decizii cu privire la cantităţile oferite în condiţiile unei
cunoaşteri imperfecte. Având determinată producţia pe care doreşte să o ofere, este totuşi posibil
ca firma să nu reuşească să o realizeze datorită unor factori pe care nu îi poate controla.
Asemenea factori, care determină oferta totală, vor fi prezentaţi în paragraful următor pentru
cazul ramurilor în care concurează multe firme, iar intrarea şi ieşirea (în şi din ramură) sunt
relativ libere.
2.3. Factorii care determină oferta
Principalii factori care determină oferta pe piaţă a unui bun, de exemplu X, sunt:
- obiectivele firmelor în cadrul ramurii;
- preţul bunului X;
- preţurile altor câteva bunuri;
- preţurile factorilor de producţie;
- nivelul dezvoltării tehnologice.
2.3.1. Obiectivele firmelor în cadrul ramurii
Firmele pot avea diferite obiective. Natura obiectivelor firmei va afecta deciziile pe care
aceasta le ia. O firmă care urmăreşte să-şi maximizeze veniturile din vânzări, de exemplu, va
oferi, în general, o cantitate mai mare decât o firmă care urmăreşte să-şi maximizeze profitul.
Acest aspect este ilustrat în figura 2.1, în care sunt prezentate graficele funcţiilor costuri şi
venituri totale în raport cu cantitatea oferită. Diferenţa dintre cele două curbe reprezintă
profiturile firmei. Venitul din vânzări este maximizat la nivelul de producţie Q~’ punct în care
curba venitului total atinge valoarea maximă. Profitul este maximizat la nivelul de producţie Q 2,
pentru care diferenţa între venitul total şi costul total este cea mai mare, iar pe grafic acesta este
punctul în care curba profiturilor îşi atinge maximul. Din cele expuse rezultă că oferta totală pe
piaţă a bunului X depinde de obiectivele primare ale tuturor firmelor ramurii. Schimbarea acestor
obiective va conduce, de regulă, la schimbări ale cantităţii oferite.
CT
CT
VT
VT 
VT
Q
0 Q2 Q3 Q1
Figura 2.1
Obiectivele firmei în cadrul ramurii şi
cantitatea oferită pe piaţă
2.3.2. Preţul bunului
Pe măsură ce preţul bunului X creşte, în condiţiile în care toate celelalte costuri şi preţuri
ale altor bunuri rămân neschimbate, producerea bunului X devine mai profitabilă. Firmele
existente în ramură este probabil să-şi mărească producţiile şi, eventual, noi firme vor fi atrase să
intre în ramură. Ca urmare, oferta totală a pieţei creşte când preţul creşte. Acest aspect este
ilustrat tot în figura 2.1. Când preţul creşte se produce o schimbare a curbei venitului total (o
mutare în sus) n poziţia VT’, iar producţia care maximizează profitul creşte la Q3. Trebuie reţinut
că este vorba chiar de preţurile curente dar şi de aşteptările privind preţurile viitoare, care pot
motiva producătorii.
2.3.3. Preţurile anumitor alte bunuri
Dacă preţul unui anumit alt bun, de exemplu Y, ar urma să crească, ţară a se schimba
preţul lui X, anumite firme care produc X pot fi tentate să treacă la producerea lui Y, motivate de
preocuparea lor pentru profit. De exemplu, un cultivator de grâu care constată o creştere a
preţului la orz poate decide să folosească o suprafaţă mai mare pentru producţia de orz şi să-şi
reducă producţia de grâu. Grâul şi orzul se spune că sunt substituibile în producţie iar în acest
caz există o relaţie inversă între oferta unui bun şi preţul celuilalt.
Totuşi, acest aspect nu va ti de aşteptat pentru bunurile care sunt complementare (cum ar
fi automobilele şi petrolul) sau bunurile oferite împreună (cum ar fi produsele din petrol). O
creştere a cererii şi, ca urmare, o creştere a preţului automobilelor, va conduce la o creştere a
cererii de petrol, deci la creşterea preţului petrolului, astfel având loc o extindere şi nu o
restrângere a ofertei. Creşterea producţiei de petrol va conduce la creşterea ofertei de parafină
adică creşterea ofertei pentru un produs duce, în mod necesar, la creşterea ofertei pentru altul. În
consecinţă, dacă cererea şi preţul petrolului vor creşte, oferta de petrol se va extinde, în acelaşi
timp ajungându-se la o creştere a ofertei de parafină.
Este de asemenea adevărat că măsura în care firmele pot trece de la o ramură la alta în
căutarea de profituri mai ridicate depinde de uşurinţa cu care resursele pot fi trecute de la o
utilizare la alta. Este uşor de imaginat o schimbare de la producţia de grâu la cea de orz, dar de
neconceput trecerea de la producţia de oţel la extracţia de petrol.
2.3.4. Preţurile factorilor de producţie
Pe măsură ce preţurile factorilor de producţie utilizaţi intensiv de producătorii lui X

cresc, la fel cresc şi costurile firmelor. Acest fenomen va cauza o scădere a ofertei pentru că
unele firme, mai puţin eficiente, îşi vor reduce producţia, iar alte firme, care înregistrează
pierderi, vor părăsi eventual ramura. În mod similar, dacă preţul unui factor de producţie va
creşte (de exemplu al pământului), unele firme vor fi tentate să renunţe la activitatea de producţie
pentru produsele cu factorul pământ utilizat intensiv, cum ar ti cultura grâului, pentru a trece la
producţia unui bun care presupune utilizarea intensivă a altor factori de producţie.
2.3.5. Starea tehnologiei
Starea tehnologiei este un alt factor care influenţează costurile firmelor. Progresele
tehnologice (cum ar fi inventarea unei noi maşini sau dezvoltarea unei tehnici de producţie mai
eficiente) vor reduce costurile şi vor creşte marja profitului pentru fiecare unitate de produs
vândută. Oferta totală, ca urmare, este de aşteptat să crească.
2.4. Funcţia şi curba ofertei
Recurgând la notaţia funcţională se poate scrie următoarea relaţie a funcţiei ofertei pentru
bunul
Qx= f(B; px ; p0 ; pf; T; Z) (2.1)
unde: B - obiectivele firmelor în cadrul ramurii;

px - preţul bunului X;
p0 - preţurile altor câteva bunuri;
pf - preţurile factorilor de producţie;
T - starea tehnologiei.
Această expresie arată pur şi simplu că oferta pieţei pentru bunul X (Q x) este funcţie sau este
determinată de toate variabilele enumerate în paranteze, unde Z reprezintă toţi ceilalţi factori
relevanţi, cum ar fi fenomenele naturale (de exemplu, vremea sau invazia unor dăunători) şi
nivelele unor impozite şi taxe şi ale subvenţiilor.
Curba ofertei pentru un bun X arată relaţia dintre preţul acestuia şi cantităţile pe care
firmele sunt dispuse şi capabile să le vândă la acest preţ, ceteris paribus. Pentru a separa relaţia
dintre oferta de bun X şi preţul acestuia trebuie să facem convenţia ceteris paribus, adică să
menţinem ceilalţi factori de influenţă neschimbaţi. În consecinţă, se poate scrie ecuaţia curbei
ofertei
Qx= f(px) ceteris paribus (2.2)
Aşa cum s-a mai afirmat, pe o piaţă competitivă pe care realizarea de profit este
obiectivul major al firmelor, relaţia dintre ofertă şi preţ este, probabil, o relaţie directă. Când se
trasează grafic curba ofertei, aceasta va prezenta o pantă crescătoare de la stânga la dreapta,
adică pe măsură ce preţul bunului creşte va creşte şi cantitatea pe care firmele sunt dispuse să o
ofere. Tabelul 2.1 arată o asemenea situaţie, pentru preţul şi cantitatea oferită din bunul X, care
reflectă afirmaţia anterioară. Graficul corespondent al curbei ofertei este reprezentat în figura
2.2. De observat că la trasarea curbei ofertei este foarte important să se specifice perioada de
timp considerată pentru cantităţile din abscisă.
Tabelul 2.1
Cantităţi oferite din bunul X la diferite preţuri
Preţul bunului X Cantitate oferită
(lei/unitate) (unităţi)
100 0
200 100
300 200
400 400
Deplasarea în lungul curbei ofertei din figura 2.2 presupune, pur şi simplu, numai
schimbarea preţului ceteris paribus (ceva similar cu deplasarea în lungul curbei cererii). Efectul
schimbării preţului bunului X ceteris paribus se poate traduce deci în deplasarea în lungul curbei
ofertei, din punctul A în punctul B.
500 Sv
C
400
B
300
A
200
100
0
100 200 300 400 500 Q
Figura 2.2
Curba ofertei
Dacă va avea loc o schimbare a oricărui alt factor (în afara preţului bunului X) care
influenţează oferta, atunci întreaga curbă a ofertei se va muta. De exemplu, o îmbunătăţire
tehnologică va conduce la reducerea costurilor de producţie ale firmelor şi va cauza creşterea
ofertei pentru fiecare nivel de preţ iar curba ofertei se va muta la dreapta. În figura 2.3 este
ilustrat acest aspect. Curba iniţială a ofertei pentru bunul X, S 1, se reproduce printr-o curbă S2,
paralelă. Astfel, după îmbunătăţirea tehnologică, la preţul de 200 lei/unitate cantitatea oferită va
fi 150, iar la preţul de 300 lei/unitate cantitatea oferită va fi 250. În consecinţă, orice schimbare a
unui factor de influenţă, cu excepţia preţului bunului, cauzează o mutare (deplasare) a curbei
ofertei bunului considerat.
D
500 Sv
S0
400
300
200
100
0
100 200 300 400 500 Q
Figura 2.3
Deplasarea curbei ofertei
Cele mai probabile cauze de deplasare a curbei ofertei pentru un bun X sunt sintetizate în tabelul
2.2.
Tabelul 2.2
Cele mai probabile cauze ale deplasării curbei ofertei bunului X
Cauza Efectul
1. Schimbarea obiectivelor firmei, de la Cauza ofertei se deplasează la dreapta
maximizarea profitului la maximizarea
vânzărilor
2. Creşterea preţului bunului Y sau Curba ofertei se deplasează la stânga
aşteptarea unei asemenea creşteri, când
Y este un înlocuitor pentru X
3. Scăderea preţului bunului Y sau Curba ofertei se deplasează la dreapta
aşteptarea unei asemenea scăderi, când
Z este un înlocuitor pentru X
4. Creşterea/scăderea preţurilor pentru Curba ofertei se deplasează la
acei factori de producţie care sunt stânga/dreapta
intensiv utilizaţi în producerea bunului
X
5. Îmbunătăţiri tehnologice Curba ofertei se deplasează la dreapta
6. Degradarea tehnologiei (improbabilă) Cauza ofertei se deplasează la stânga
2.5. Surplusurile producătorului
Aşa cum în teoria economică s-au definit “surplusurile consumatorilor”, printr-un

raţionament similar se pot defini şi determina “surplusurile producătorilor”.
p
S
p0
A
p3
p2
p1
B
Q
0 1 2 3 Q0
Figura 2.4
Surplusurile producătorului
Se consideră curba ofertei S din figura 2.4. Reamintim că această curbă arată cantitatea
din bunul X pe care producătorii sunt dispuşi şi capabili să o ofere consumatorilor, pe o perioadă
dată de timp, la diferite preţuri. Se presupune că preţul real predominant al pieţei este p o. Astfel,
cantitatea oferită pe piaţă va fi Q0. Firmele ramurii vor realiza un venit total egal cu produsul
p0Q0, adică egal cu aria dreptunghiului Op 0AQ0. Se poate observa, din reprezentarea grafică, că
producătorii din ramură ar fi pregătiţi să ofere prima unitate de produs la un preţ mult mai scăzut,
p1, a doua unitate la preţul p2 a treia la p3 ş.a.m.d. Pentru că toate firmele vor primi acelaşi preţ,
Po, pentru fiecare unitate de produs vândută, aria situată deasupra curbei ofertei şi sub linia
preţului (triunghiul Bp0A) poate fi interpretată ca un câştig al producătorilor obţinut peste cel
cerut de ei pentru a rămâne în activitate. Această arie este numită uneori şi “surplusurile
producătorului”. Ca şi surplusurile consumatorului, surplusurile producătorului sunt utile în
examinarea efectelor impozitelor şi subvenţiilor.
2.6. Elasticitatea ofertei
Elasticitatea ofertei este indicatorul care arată mărimea reacţiei cantităţii oferite la
schimbarea unui factor de influenţă. În acest capitol ne vom concentra asupra elasticităţii ofertei
în raport cu preţul (care este indicatorul reacţiei cantităţii oferite la schimbarea propriului preţ al
bunului, ceteris paribus). Aceasta se poate calcula utilizând următoarea relaţie generală
Elasticitatea ofertei = [Schimbarea unitara a cantităţii oferite j

în raport cu preţul [Schimbarea unitara a preţului j
sau simbolic:
- elasticitatea punctuală
dQ p
es   (2.3)
dp Q
- elasticitatea distanţată (de arc)
Q p1  p 2
Es   (2.4)
p Q1  Q2
Oferta se consideră inelastică dacă es<1, adică atunci când o schimbare cu un anumit
procent a preţului cauzează o schimbare procentuală mai mică a cantităţii oferite. Oferta se
consideră elastică dacă es1 adică atunci când o schimbare cu un anumit procent a preţului
cauzează o schimbare procentuală mai mare a cantităţii oferite.
Figura 2.5 ilustrează o ofertă perfect inelastică (e3=0). Aceasta înseamnă că o cantitate
fixă Q1 va fi oferită la orice preţ, chiar şi la preţ zero. Oferta de pământ a lumii poate fi privită ca
fiind perfect inelastică (exceptând cazul în care se ia în consideraţie posibilitatea unor soluţii de
ameliorare).
Situaţia din extrema cealaltă, adică elasticitatea perfectă, este ilustrată în figura 2.6
(e3=¥). În acest caz nu se va oferi nimic la un preţ mai mic decât p1, iar la preţul p1 va ti oferită
orice cantitate; teoretic, la preţuri superioare lui p1 va fi oferită o cantitate infinită (exceptând
curbele ofertei care eventual încep să crească).
Deşi aceste situaţii extreme ale elasticităţii sunt posibile pe anumite intervale de preţuri
sau cantităţi, ele sunt extrem de improbabile pe întregul domeniu al unei curbe a ofertei.
p p
S
S
p1
0 Q1 Q 0 Q
Ofertă perfect inelastică Ofertă perfect elastică
p
S
p2  3 p1
B
p1 A
0 Q1 Q2  3Q1 Q
Figura 2.7
Ofertă cu elasticitate unitară
Figura 2.7. ilustrează o elasticitate unitară a ofertei (e 8=1). Acesta este cazul în care
procentul schimbării cantităţii oferi te este egal cu procentul schimbării preţului. Prin urmare, în
figura 2.7, o creştere de 200% a preţului cauzează creşterea cu 200% a cantităţii oferite
(deplasarea în lungul curbei ofertei din punctul A în punctul B).
Se poate demonstra că orice curbă liniară a ofertei care trece prin origine corespunde unei
oferte cu elasticitate unitară.
2.7. Factorii care determină elasticitatea ofertei
Principalii factori care determină elasticitatea ofertei sunt:

- timpul;
- excesul de capacitate şi stocurile nevândute;
- uşurinţa cu care resursele pot ti trecute de la o ramură la alta.
2.7.1.Timpul
Pentru firmele să-şi adapteze cantităţile pe care le produc la cererea pieţei este nevoie de
timp. Din acest motiv, oferta pentru un bun este probabil să fie cu atât mai elastică cu cât
perioada de timp considerată este mai lungă.
În cazul considerării unei perioade toarte scurte (situaţii momentane),oferta limitată la
cantităţile deja disponibile piaţă şi nu poate fi sporită chiar dacă apare o creştere substanţială de
preţ. Oferta este deci perfect inelastică, fiind reprezentată în figura 2.8 prin curba S 1. Creşterea
preţului de la p1 la p2 nu schimbă cantitatea oferită, care rămâne Q1. De exemplu, cantitatea de
pâine oferită într-o anumită zi este limitată de cantităţile livrate către punctele de desfacere.
Pe termen scurt, oferta poate fi sporită folosind cantităţi mai mari de factori variabili de
producţie. De exemplu, mai multă pâine (ca reacţie la creşterea preţului) poate fi produsă
stimulând brutăriile să lucreze ore suplimentare sau să angajeze mai mulţi brutari, chiar în
condiţiile achiziţionării de făină în plus la preţuri mai ridicate. În acest caz curba ofertei se va
înclina puţin spre dreapta, prezentând un oarecare grad de elasticitate. Există însă o limită de
creştere a ofertei, dată de capacitatea fabricilor. Curba ofertei pe termen scurt este reprezentată în
figura 4.8 de S2, perioadă în care o creştere de preţ de la p 1la p2 produce creşterea ofertei de laQ1
laQ2.
p
S1 S2
S3
p2
p1
0 Q1 Q2 Q3 Q
Figura 2.8
Curbele ofertelor: momentană; pe
termen scurt; pe termen lung
Pe termen lung pot fi sporite cantităţile din toţi factorii de producţie. Firmele existente
pot să-şi dezvolte capacităţile şi noi firme pot să apară în ramură. În exemplul cu pâinea,
brutăriile existente se pot dezvolta, construind noi cuptoare şi achiziţionând alte echipamente;
noi brutării pot fi, de asemenea, construite. Oferta pe termen lung este probabil să fie mult mai
elastică decât pe termen scurt (curba ofertei pe termen lung este reprezentată prin S 3 în figura
2.8). O creştere de preţ de la p 1 la p2, de această dată, conduce la o creştere a ofertei de la Q 1 la
Q3.
2.7.2. Excesul de capacitate şi stocurile nevândute
Pe termen scurt este posibilă o creştere importantă a ofertei dacă există rezerve
neutilizate de forţă de muncă şi capacităţi de maşină neutilizate (cunoscute drept excese de
capacităţi) în ramură. În mod similar, dacă ramura a acumulat stocuri importante de bunuri
nevândute, oferta poate fi sporită rapid. Rezultă deci că oferta va fi cu atât mai elastică cu cât
excesul de capacitate în ramură este mai mare şi nivelele stocurilor de bunuri nevândute mai
ridicate.
2.7.3. Uşurinţa cu care resursele pot fi trecute de la o utilizare la alta
Atât pe termen lung cât şi pe termen scurt, în lipsa exceselor de capacitate şi a stocurilor
nevândute, o creştere a ofertei reclamă deplasarea factorilor de producţie de la o utilizare la alta.
Acest lucru poate ti costisitor deoarece, pentru a-i putea atrage într-o asemenea deplasare,
preţurile factorilor de producţie pot să reclame o creştere.
Există totuşi şi alte aspecte care pot limita mobilitatea factorilor de producţie între
ramuri. Forţa de muncă poate fi refractară la separarea de familie şi de prieteni, poate necesita
recalificare înainte de a fi folosită în noile meserii etc. Similar, echipamentele care sunt adecvate
pentru o utilizare pot fi total nepotrivite pentru altele. Eterogenitatea forţei de muncă şi a
capitalului poate limita sever mobilitatea acestora. În unele ramuri acest lucru nu reprezintă o
problemă serioasă: dispunând de timp suficient, oferta poate fi foarte elastică. In agricultură, de
exemplu, este destul de posibil, atât pentru torţa de muncă cât şi pentru capital, să se deplaseze
de la producţia de porumb la cea de grâu, ca reacţie la creşterea preţului grâului deşi, în acest
exemplu, trebuie admis timpul necesar care să permită schimbarea de la o cultură la alta. In
multe alte ramuri însă, poate ti necesară o înnoire a echipamentelor şi o recalificare completă a
manoperei. În acest caz oferta va fi inelastică, cu excepţia unor perioade foarte lungi de timp.
Capitolul III
TEORIA COSTURILOR
În acest capitol se studiază costurile de producţie ca funcţii de preţurile factorilor de intrare,

nivelul activităţii (volumul producţiei) şi tehnologie (combinaţia tehnică a factorilor de intrare),
pentru a se asigura astfel bazele teoretice necesare abordării problemei comportării firmei în
deciziile ei fundamentale: stabilirea mărimii ofertei, a preţului de vânzare şi a "drumului de
expansiune" (dezvoltarea pe termen lung).
3.1. Relaţiile dintre funcţiile producţiei şi funcţiile costurilor
Funcţiile costurilor sunt deductibile din funcţiile producţiei. Aşa cum s-a văzut în capitolul
referitor la teoria producţiei, funcţiile producţiei descriu metodele eficiente de producţie la orice
moment (volum maxim de producţie cu o anumită combinaţie a factorilor de intrare sau consum
minim de factori de intrare pentru o anumită producţie).
Teoria economică, atunci când abordează problema comportării firmei, face distincţie între
costurile pe termen scurt şi costurile pe termen lung.
Costurile pe termen scurt sunt costurile care se referă la o perioadă de timp în care unii
factori de producţie (de regulă, capitalul "ocupat" în imobilizările corporale şi aparatul de
management) sunt ficşi. Se menţin deci neschimbate unele elemente ale structurii organizatorice şi
ale dotării cu mijloace de producţie. Fiecare element al structurii 0organizatorice şi al dotării
tehnologice este caracterizat de o anumită "inerţie" la schimbarea prin decizie şi generează anumite
costuri atunci când se produce schimbarea.
Costurile pe termen lung sunt costurile care se referă la perioade de timp suficient de lungi
pentru a permite schimbarea tuturor factorilor de producţie. Pe termen lung toţi factorii de producţie
devin variabili.
Atât costurile pe termen scurt cât şi costurile pe termen lung, în exprimarea lor sub forma
costurilor totale (pentru o perioadă de timp în care se realizează o producţie de un anumit volum Q
> 1), sunt funcţii de mai multe variabile, adică costurile totale sunt determinate de mai mulţi factori.
Funcţia costului total pe termen lung se poate scrie simbolic sub forma
C = f(Q, T, Pf) (3.1)
iar funcţia costului total pe termen scurt sub forma
C = f(Q,T, P f ,K ) (3.2)
unde:
C - costul total;
Q - producţia (output-ul);
T - tehnologia;
Pf- preţurile factorilor de producţie;
K - factorii constanţi (ficşi) ai producţiei
Grafic, costurile pot fi reprezentate în plan ca funcţii de o singură variabilă. De regulă,
asemenea reprezentări se referă la funcţia costului în raport cu producţia Q, C=f(Q) ceteris paribus.
Clauza ceteris paribus implică faptul că toţi ceilalţi factori care determină costurile (T, Pf, şi K )
sunt constanţi. Dacă aceşti factori se schimbă, efectul lor asupra costurilor se reprezintă grafic prin
schimbarea curbei costului (trecerea de la o curbă de cost la alta). Din acest motiv, factorii care
influenţează costul, alţii decât producţia, sunt numiţi factorii schimbării. Matematic, nu există nici o
diferenţă în tratarea diferiţilor factori care influenţează costurile. Deosebirea între deplasarea în
lungul unei curbe a costului (când variază producţia) şi schimjarea curbei costului (când se schimbă
alţi factori de influenţă) este numai o convenienţă didactică a cărei utilizare permite reprezentarea în
plan (bidimensională) a graficelor funcţiilor costurilor. Este important de reţinut că dacă se schimbă
curba costului acest lucru nu implică faptul că funcţia costului este nedeterminată.
Factorul "tehnologie (T)" este, la rândul lui, un factor multidimensional, determinat de
cantităţile fizice ale factorilor de intrare, de calitatea acestora şi de eficienţa întreprinzătorului
(managementului), atât în privinţa structurării laturii tehnice a producţiei (eficienţa tehnică a
întreprinzătorului) cât şi a alegerii corecte sub aspect economic a tehnicilor de producţie (eficienţa
economică a întreprinzătorului). Ca urmare, orice schimbare a factorilor producţiei (cum ar fi:
introducerea unei metode mai bune de organizare a producţiei, aplicarea unui program de
perfecţionare a personalului existent) va determina o schimbare a funcţiei producţie şi, ca urmare,
va genera şi o schimbare a funcţiei costului. În mod asemănător, îmbunătăţiri aduse materialelor de
bază sau îmbunătăţirea utilizării acestora vor conduce la schimbări ale funcţiei costului ( în sensul
diminuării costului).
Costurile pe termen scurt sunt costurile la care firma funcţionează (operează) în fiecare
moment. Costurile pe termen lung sunt costuri planificate sau previzionate tocmai prin faptul că
prezintă posibilităţile optimale de expansiune a producţiei şi, ca urmare, îl ajută pe întreprinzător să-
şi planifice propriile activităţi.
Înainte de a decide asupra unei investiţii, întreprinzătorul este în poziţia "pe termen lung", în
sensul că el poate alege oricare din numeroasele alternative de investire definite de situaţia existentă
în domeniul tehnologic. După adoptarea deciziei de investire şi încorporarea fondurilor de capital în
imobilizări corporale, întreprinzătorul operează în condiţii de funcţionare pe termen scurt, situându-
se pe curba costului pe termen scurt.
Un alt aspect în corelarea funcţiilor costurilor cu funcţia producţie constă în distincţia care
trebuie făcută între economia internă de scară (proprie firmei) şi economia externă. Economia
internă de scară rezultă din propriile acţiuni ale firmei, pe măsura extinderii nivelului producţiei
proprii, aşa cum se va vedea într-un paragraf ulterior, şi se reflectă în forma curbelor costurilor pe
termen lung. Economia externă de scară provine din exteriorul firmei, ca rezultat al îmbunătăţirii
sau deteriorării mediului în care firma operează. Aspectele economiilor externe de scară ale firmei
pot rezulta din acţiunile altor firme, din aceeaşi ramură sau din alte ramuri. Caracteristica importantă
a acestei economii constă în aceea că este independentă de acţiunile firmei, adică externă acesteia.
Efectele acestei economii externe constau în schimbarea preţurilor factorilor de producţie utilizaţi
de firmă sau în reducerea volumului intrărilor pe unitatea de producţie, determinând o schimbare a
curbelor costurilor, atât pe termen lung cât şi pe termen scurt.
În rezumat, în timp ce economia internă de scară este legată numai de funcţionarea pe
termen lung sau pe termen scurt şi se reflectă în forma curbei costurilor pe termen lung, economia
externă afectează poziţia curbelor costurilor atât pe termen scurt cât şi pe termen lung, în sensul
trecerii de la o curbă de cost la alta atunci când economia externă afectează preţul factorilor de
intrare şi/sau funcţia producţie.
Orice punct situat pe o curbă a costului arată costul minim la care poate fi produs un anumit
volum de producţie. Punctele unei curbe a costului implică deci condiţiile de optimalitate. De
regulă, optimalitatea menţionată este asociată cu o curbă a costului pe termen lung. Cu toate acestea,
optimalitatea menţionată poate fi asociată şi situaţiilor pe termen scurt, având dată o anumită
structură tehnică a fabricii sau uzinei în oricare perioadă de timp.
În primele paragrafe ale acestui capitol se va prezenta teoria tradiţională a costurilor,
exprimată prin curbele în "formă de U" ale costurilor, şi teoria recentă, care respinge "forma strictă
U" a curbelor costurilor pornind de la contestarea ipotezelor teoriei clasice, considerate ca fiind
nerealiste, şi punând sub semnul întrebării curba "înfăşurătoare" a costurilor pe termen lung pe baza
argumentării caracterului nenecesar al consecinţei de neeconomicitate la operarea unor unităţi de
mare scară. În celelalte paragrafe ale capitolului se prezintă curbele costurilor în abordare
inginerească, sursele principale ale economiilor de scară, în final discutându-se, pe scurt, problema
formei curbei costurilor în luarea deciziilor.
3.2. Teoria tradiţională a costurilor
Teoria tradiţională a costurilor face distincţie între funcţionarea pe termen scurt şi

funcţionarea pe termen lung. Termenul scurt de funcţionare este perioada de timp pe parcursul
căreia anumiţi factori ai producţiei sunt ficşi; de regulă, echipamentele de bază şi managementul sau
antreprenoriatul sunt consideraţi ficşi pe termen scurt. Termenul lung este perioada de timp pe
parcursul căreia toţi factorii producţiei devin variabili.
3.2.1. Costurile pe termen scurt
Studiul costurilor pe termen scurt are în vedere atât structura şi comportarea acestora cât şi
corelaţiile care există între principalele categorii de costuri.
3.2.1.1. Costul fix, costul variabil şi costul total

În teoria tradiţională a firmei costurile totale (CTS) sunt împărţite în două grupe: costurile
totale fixe (CFT) şi costurile totale variabile (CVT).
CTS = CFT + CVT (3.3)
Costurile fixe includ:

- salariile personalului din aparatul funcţional (personalul tehnic-administrativ şi de
conducere);
- deprecierea (uzura şi demodarea) maşinilor şi utilajelor;
- cheltuielile pentru deprecierea şi repararea clădirilor;
- cheltuielile pentru menţinerea terenurilor şi deprecierea amenajărilor acestora (dacă
există).
Un alt element care poate fi tratat în acelaşi mod, ca fiind cost fix, este profitul normal, care
reprezintă suma brută ce include o revenire procentuală (rată de revenire minim cerută sau admisă)
la capitalul imobilizat şi prevederile pentru riscurile activităţii economice desfăşurate, adică un cost
al oportunităţii capitalului imobilizat.
Costurile variabile includ:
- materialele de bază;
- manopera directă;
- cheltuielile cu funcţionarea capitalului imobilizat, cum ar fi: cheltuielile cu combustibilii,
cu reparaţiile curente, cu întreţinerea curentă.
Costul fix total este reprezentat grafic printr-o dreaptă paralelă cu axa producţiei (absciselor)
(figura 3.1). Costul variabil total are în teoria tradiţională a firmei, în general, forma unui "S"
inversat (figura 3.2) care reflectă legea diminuării revenirilor la factorii variabili de intrare sau legea
proporţiilor variabile de combinare a factorilor producţiei. Aşa cum am văzut în capitolul referitor la
teoria producţiei, potrivit legii menţionate, în stadiile iniţiale ale producţiei, în condiţiile unei
structuri tehnice date a uzinei sau fabricii, pe măsură ce se foloseşte o cantitate mai mare de factor(i)
variabil(i), productivitatea lui (lor) creşte şi costul mediu unitar al acestuia (acestora) scade.
CT CT
CVT
CFT
0 Q 0 Q

Costul fix total Costul variabil total
CT
CTS
CVT
CFT
0 Q
Figura 3.3
Costul total pe termen scurt
Scăderea continuă până când se atinge o combinaţie optimală a factorilor ficşi şi variabili. Dincolo
de acest punct, pe măsură ce o cantitate sporită de factor(i) variabil(i) este combinată cu factorul(i)
fix(cşi), productivitatea factorului (factorilor) variabil(i) se diminuează, iar costul variabil mediu
unitar (CVU) scade. Prin însumarea CFT cu CVT se obţine CTS al firmei (figura 3.3.).
Pe baza curbelor costurilor totale se obţin curbele costurilor medii unitare.
Costul fix mediu unitar (CFU) se obţine raportând CFT la volumul (nivelul) producţiei, Q
CFT
CFU  (3.4)
Q
Grafic, CFU este o hiperbolă echilateră, arătând în fiecare punct al ei mărimea costului fix mediu
unitar determinat de o aceeaşi mărime a CFT (figura 3.4).
CU
CFU
0 Q
Figura 3.4
Costul fix mediu unitar
Costul variabil mediu unitar (CVU) se obţine în mod asemănător, raportând CVT la nivelul
(volumul) corespunzător al producţiei
CVT
CVU  (3.5)
Q
Grafic, CVU, la fiecare nivel al producţiei, este determinat de panta dreptei duse din origine
la un punct de pe curba CVT, punct care corespunde unui anumit volum al producţiei. De exemplu
(figura 3.5), CVU pentru producţia Q1 este panta coardei Oa, CVU pentru producţia Q2 este panta
coardei Ob etc. Este evident că panta coardei duse din origine la curba CVT scade continuu până
când aceasta devine tangentă la curba CVT (punctul c), după care panta începe din nou să crească.
Ca urmare, curba costului variabil mediu unitar pe termen scurt, CVU, are iniţial o scădere, pe
măsură ce productivitatea factorului (factorilor) variabil(i) creşte, atinge un minim când uzina sau
fabrica funcţionează optimal (cu o combinaţie optimală a factorilor ficşi şi variabili) şi creşte
dincolo de acest punct (figura 3.6).
Costul mediu unitar total pe termen scurt (CUTS) se obţine raportând costul total pe termen
scurt (CTS) la volumul corespunzător al producţiei (Q)
CT CVT CU
CVU
d a'
b'
c d'
c'
b
a
0 Q1 Q2 Q3 Q4 Q 0 Q1 Q2 Q3 Q4 Q

Determinarea graficã a costului variabil mediu Costul variabil mediu unitar
unitar
CTS CFT  CVT
CUTS    CFU  CVU (3.6)
Q Q
Grafic, curba CUTS se deduce în acelaşi mod ca şi curba CVU din figura 3.6. CUTS, pentru fiecare
nivel al producţiei, este panta coardei duse din origine la punctul de pe curba CTS corespunzător
unui anumit nivel al producţiei (figura 3.7). Forma curbei CUTS este asemănătoare cu a curbei
CVU, ambele având forma "U". Iniţial, CUTS scade, atinge un minim la nivelul de funcţionare
optimal al uzinei sau fabricii (Q0), după care creşte din nou (figura 3.8). Forma "U" a celor două
curbe, CVU şi CUTS, reflectă legea proporţiilor variabile sau legea diminuării eventuale a
revenirilor la factorul (factorii) variabil(i) ai producţiei (vezi capitolul V - Teoria producţiei).
3.2.1.2. Costul marginal

Costul marginal pe termen scurt (CMS) se defineşte drept schimbarea costului total pe
CTS
CT n CU
CUTS
k'
m
l l'
k n'
m'
0 Q1 Q2 Q0 Q3 Q 0 Q1 Q2 Q0 Q3 Q

Determinarea graficã a costului mediu unitar total pe Costul mediu unitar total pe termen scurt
termen scurt
termen scurt (CTS) ca rezultat al schimbării unitare a producţiei (Q). Matematic, CMS este derivata
de ordinul întâi a funcţiei CTS în raport cu Q
CTS
CMS  (3.7)
Q
Grafic, CMS este panta curbei CTS, care este desigur aceeaşi, în oricare punct, cu panta curbei
CVT. Panta unei curbe, în oricare punct al ei, este panta liniei tangente duse la curbă în acel punct.
În cazul unor curbe CTS şi CVT de forma "S" inversat, curba CMS va avea forma "U". În figura 3.9
se observă că panta liniei tangente la curba costului total pe termen scurt scade continuu până când
devine egală cu zero (linia tangentei este paralelă cu axa OQ) şi apoi începe să crească.
Corespunzător
CT acestei observaţii s-a trasat curba CMS înCUfigura 3.10, ca o curbă de forma "U".
CMS
CTS
dCTS
dQ
QM 0 QM Q
0 Q
Determinarea grafica a costului marginal pe Costul marginal pe termen scurt
termen scurt
În rezumat, teoria tradiţională a costurilor postulează că în funcţionarea pe termen scurt
curbele costurilor CVU, CUTS şi CMS au forma "U", reflectând legea proporţiilor variabile. În
operarea pe termen scurt, cu o structură fixă a uzinei sau fabricii, există o zonă a volumelor de
producţie cu o productivitate crescătoare a factorilor variabili de intrare (zona descreşterii costurilor
unitare) şi o zonă cu o productivitate descrescătoare a factorilor de intrare (zona crescătoare a
costurilor unitare). Între aceste două zone de funcţionare ale firmei există un singur punct în care
costurile sunt minime. Când acest punct de pe curba CUTS este atins, firma utilizează optimal
factorii de producţie, adică funcţionează în condiţiile unei combinări optimale a factorilor ficşi cu
factorii variabili.
3.2.1.3. Relaţia între CUTS şi CVU

Costul variabil mediu unitar (CVU) este parte din costul mediu unitar total (CUTS) (relaţia
3.6). CU
CMS
CUTS
a
CVU
CFU
Q1 Q2 Q
Figura 3.11
Relaţiile între CVU, CUTS şi CMS
Atât CVU cât şi CUTS au curbe de formă U", reflectând legea proporţiilor variabile. Totuşi,
punctul de minim pentru CUTS apare la dreapta punctului de minim pentru CVU (figura 3.11).
Acest lucru se explică prin faptul că CUTS include CFU care scade continuu la creşterea producţiei.
După ce CVU atinge punctul lui cel mai scăzut şi începe să crească, creşterea lui este mai mică
decât scăderea CFU, pentru un anumit interval al valorilor lui Q, astfel că CUTS continuă să scadă
(pe acest interval) în ciuda creşterii lui CVU. Totuşi, după acest interval, creşterea lui CVU devine
mai mare decât scăderea lui CFU, astfel că CUTS începe să crească, iar CVU tinde asimptotic spre
CUTS pe măsură ce creşte Q.
În figura 3.11, minimul lui CVU este atins în punctul de abscisă Q 1, în timp ce CUTS atinge
minimul în punctul de abscisă Q2. Între Q1 şi Q2 scăderea lui CFU este mai mare decât creşterea lui
CVU, astfel că CUTS continuă să scadă. Dincolo de Q 2 creşterea lui CVU nu mai este compensată
de scăderea lui CFU, astfel că CUTS creşte.
3.2.1.4. Relaţia între CMS, CUTS şi CVU

Curba CMS taie curbele CUTS şi CVU în punctele lor de minim. Acest lucru a fost
demonstrat numai pentru CUTS şi CMS, dar relaţia între CMS şi CVU poate fi stabilită prin acelaşi
raţionament.
S-a spus că CMS este schimbarea lui CTS ca rezultat al producerii unei unităţi suplimentare
de producţie. Să presupunem că se pleacă de la nivelul producţiei de (n) unităţi. Dacă producţia va fi
sporită cu o unitate, CMS este schimbarea costului total pe termen scurt corespunzătoare producerii
celei de-a (n+1) unităţi de producţie.
Costul mediu unitar total, la oricare nivel al producţiei, rezultă raportând costul total CTS la
producţia Q. Astfel, la nivelul Qn al producţiei, CUTS este
CTS n
CUTS n  (3.8)
Qn
la nivelul Qn+1 fiind dat de relaţia
CTS n1
CUTS n1  (3.9)
Q n1
Evident că
CTS n1  CTS n  CMS (3.10)
Ca urmare:
- dacă CMS pentru a (n+1) unitate de producţie este mai mic decât CUTS n (costul mediu
unitar al celor (n) unităţi de producţie precedente), atunci CUTSn+1 va fi mai mic decât CUTSn;
- dacă CMS pentru a (n+1) unitate de producţie este mai mare decât CUTS n (costul mediu
unitar al celor n unităţi de producţie precedente), atunci CUTSn+1 va fi mai ridicat decât CUTSn.
Atâta timp cât CMS se situează sub curba CUTS, îl "trage" pe acesta din urmă în jos; când
CMS creşte peste CUTS, îl "trage" pe acesta din urmă în sus. În figura 3.11, la stânga punctului a,
CMS se situează sub curba CUTS şi, ca urmare, acesta din urmă scade. La dreapta punctului a curba
CMS se situează deasupra curbei CUTS, astfel că CUTS creşte. Rezultă deci că în punctul a, în care
se intersectează CMS cu CUTS, costul mediu unitar total atinge nivelul lui minim.
Relaţia dintre curbele CMS şi CUTS devine evidentă utilizând analiza matematică.
Considerăm CTS = zQ, unde z = CUTS. Evident că z = f(Q). Costul marginal (CMS),
conform definiţiei, va fi
CTS   zQ
 (3.11)
Q Q
Aplicând regula derivării funcţiilor compuse vom obţine
CTS Q z
CMS  z Q (3.12)
Q Q Q
sau
CMS = CUTS + (Q)(panta lui CUTS) (3.13)
Impunând condiţiile CUTS > 0 şi Q > 0, ceea ce este natural, rezultă următoarele:
- dacă (panta lui CUTS) < 0, atunci CMS < CUTS;
- dacă (panta lui CUTS) > 0, atunci CMS > CUTS;
- dacă (panta lui CUTS) = 0, atunci CMS = CUTS.
Panta lui CUTS devine zero în punctul de minim al curbei acestuia (cunoscând fundamentele
teoretice cu privire la forma "U" a curbei CUTS). Ca urmare, CMS = CUTS în punctul de minim al
curbei costului mediu unitar total pe termen scurt.
3.2.1.5. Curbele în formă de "U" ale costurilor unitare şi exprimarea lor matematică
Există diferite forme matematice care dau un grafic în formă de "U" pentru costurile unitare.
Cea mai simplă funcţie a costului total care corespunde legii proporţiilor variabile este polinomul de
gradul trei
CTS  b0  b1Q  b2Q 2  b3Q 3 (3.14)
Cum
CTS = CFT + CVT
se obţine
CFT  b0 ; CVT  b1Q  b2Q 2  b3Q 3
Costul fix mediu unitar este
CFT b0
CFU   (3.15)
Q Q
Costul variabil mediu unitar este
CVT
CVU   b1  b2Q  b3Q 2 (3.16)
Q
Costul mediu unitar total pe termen scurt este
CTS b
CUTS   CFU  CVU  0  b1  b2Q  b3Q 2 (3.17)
Q Q
Costul marginal pe termen scurt este

CTS
CMS   b1  2b2Q  3b3Q 2 (3.18)
Q
Curba costului total pe termen scurt (CTS) este aproximativ in formă de "S" inversat (figura
3.3), în timp ce curbele CUTS,CVU şi CMS sunt toate în formă de "U". Curba costului marginal pe
termen scurt (CMS) intersectează curbele CUTS şi CVU în punctele lor de minim (figura 3.11).
3.2.2. Costurile pe termen lung
Pe termen lung se presupune că toţi factorii care influenţează costurile devin variabili. Se
spune că pe termen lung curba costurilor este o "curbă plan", în sensul că este un ghid pentru
întreprinzător şi manager în deciziile lor de a planifica expansiunea viitoare a producţiei
întreprinderii.
3.2.2.1. Costul mediu unitar total. Curba "înfăşurătoare"

Curba costului mediu unitar total pe termen lung (CUTL) se deduce din curbele costului
mediu unitar total pe termen scurt (CUTS). Fiecare punct de pe curba CUTL corespunde unui
anumit punct de pe curba costului mediu unitar total pe termen scurt (CUTS), care este tangentă la
curba CUTL în acel punct. Vom examina în detaliu, în cele ce urmează, modul de deducere a curbei
CUTL din curbele CUTS.
Într-o primă aproximaţie, se presupune că tehnologia disponibilă pentru firmă, la un moment
dat, include trei metode de producţie, fiecare corespunzând unei anumite capacităţi a uzinei: uzină
de capacitate mică, uzină de capacitate medie şi uzină de capacitate mare. Uzina cu capacitate mică
funcţionează la costurile reprezentate prin curba CUTS1 şi corespunzător, CUTS2 şi CUTS3 descriu
funcţionarea pentru uzina de capacitate medie şi mare (figura 3.12). Dacă firma planifică să producă
volumul de producţie Q1 ea va alege o uzină de capacitate mică. Dacă planifică să producă Q 2 va
alege uzină de capacitate medie. Dacă planifică să producă Q3 va alege uzină de capacitate mare.
Dacă firma începe activitatea cu o uzină de capacitate mică şi cererea pentru produsul ei creşte
gradat, atunci aceasta va produce la cele mai reduse costuri până la nivelul Q 1* al producţiei.
Dincolo de acest punct costurile încep să crească. Dacă cererea pentru produsul firmei atinge nivelul
Q12 , firma poate să continue să producă în uzina de capacitate mică sau poate să construiască o
uzină de capacitate medie. Decizia, în acest punct, nu depinde de costuri ci de speranţele firmei
referitoare la cererea viitoare pentru produsul fabricat. Dacă firma speră că în viitor cererea va
creşte peste nivelul Q12, atunci va construi o uzină de capacitate medie pentru că la o producţie a
uzinei mai mare de Q12 costul este mai redus. Consideraţii similare sunt valabile pentru decizia
firmei atunci când aceasta atinge nivelul de producţie Q23. Dacă se apreciază menţinerea constantă
a cererii la acest nivel, firma nu va construi o uzină de capacitate mare, având în vedere că aceasta
implică o investiţie mai mare care este profitabilă numai dacă cererea trecere dincolo de Q 23. De
exemplu, nivelul Q3 al producţiei se produce cu costul CUTS3 în uzina de capacitate mare, în timp
ce costul este CUTS2' dacă aceeaşi cantitate este produsă în uzină de capacitate medie (CUTS 2'
>CUTS3).
Dacă, în continuare, extindem ipoteza cu privire la existenţa unui număr mai mare decât trei
alternative de capacitate şi presupunem că este disponibilă tehnologie care include mai multe
CU
CUTS1
CUTS1 CUTS2
CUTS'1 CUTS3
CUTS'2
CUTS2
CUTS3
Q1 Q1* Q12 Q2 Q2* Q23 Q3 Q3* Q
Figura 3.12
Deducerea curbei CUTL
capacităţi de uzină, fiecare adecvată pentru un anumit nivel al producţiei, atunci punctele de
intersecţie consecutive pentru capacităţi crescătoare (care sunt puncte cruciale pentru decizia de
trecere la o capacitate mai mare) sunt mult mai numeroase. La limită, dacă se presupune că există
un număr foarte mare de capacităţi ale uzinei (teoretic infinit), se obţine o curbă continuă care este
"curba plan" a CUTL pentru firmă. Fiecare punct al acestei curbe arată costul minim (optimal) de
producere a unui volum considerat de producţie. Curba CUTL este locul geometric al punctelor care
reprezintă cel mai redus cost pentru producerea producţiei corespunzătoare punctului considerat.
Aceasta este o "curbă plan" deoarece pe baza sa firma decide ce capacitate de uzină să construiască
pentru a produce optimal (la cost minim) nivelul scontat al producţiei. Firma alege capacitatea pe
termen scurt care îi permite să producă producţia prognozată (pe termen lung) la cel mai redus cost
posibil. În teoria tradiţională a firmei curba CUTL are forma "U" şi este adesea numită "curbă
înfăşurătoare" deoarece "învăluie" curbele CUTS (figura 3.13).
CU
CUTL
0 QM Q
Figura 3.13
Curba "înfãşurãtoare"
O analiză a curbei în formă de "U" reflectă legea revenirilor de scară. Potrivit acestei legi,
costurile medii unitare de producţie descresc pe măsură ce mărimea capacităţii (scara activităţii)
uzinei creşte, datorită economiilor de scară (mărime) pe care mărimi mai mari de capacitate le fac
posibile.
Problema economiilor de scară se va dezvolta mai târziu, într-un paragraf separat. Teoria
tradiţională a firmei presupune că economiile de scară există numai până la o anumită mărime a
capacităţii, care este cunoscută drept "mărime optimă a capacităţii", deoarece cu această mărime a
capacităţii toate economiile de scară posibile sunt exploatate. Dacă are loc o creştere în continuare a
capacităţii, peste această mărime optimă, apare o diseconomie de scară, izvorâtă din ineficienţa
managementului. Se argumentează că managementul devine de complexitate ridicată, managerii
sunt supraîncărcaţi, iar procesul decizional devine mai puţin eficient. Reluarea creşterii curbei
CUTL este datorată diseconomiei manageriale de scară deoarece diseconomia tehnică poate fi
evitată prin duplicarea mărimii tehnice optimale a capacităţii uzinei.
O ipoteză implicită importantă a curbelor de cost tradiţionale, în formă de "U", este aceea că
fiecare mărime de capacitate este proiectată să producă optimal la un singur nivel al producţiei.
Orice abatere de la acest volum, indiferent cât de mică ar fi (de exemplu, creşterea cu o unitate a lui
Q), conduce la creşterea costurilor. Capacitatea uzinei este complet inflexibilă. Nu există nici
capacitate de rezervă, nici posibilitatea de a satisface cererile sezoniere. Ca o consecinţă a acestei
ipoteze, curba CUTL "înfăşoară" curbele CUTS. Fiecare punct de pe curba CUTL este un punct de
tangenţă cu o curbă corespondentă CUTS. Punctul de tangenţă apare pe ramura descrescătoare a
curbelor CUTS, pentru nivele de producţie situate la stânga punctului de minim de pe CUTL.
Deoarece panta curbei CUTL este negativă până în punctul M (figura 3.13), panta curbelor CUTS
trebuie să fie de asemenea negativă pentru că în punctul de tangenţă între cele două curbe tangenta
comună are aceeaşi pantă. Punctul de tangenţă, pentru producţii mai mari decât Q M, apare pe ramura
crescătoare a curbelor CUTS. Numai punctului de minim M de pe curba CUTL îi corespunde, de
asemenea, un punct de minim pe curba CUTS. În consecinţă, pe ramura descrescătoare a curbei
CUTL capacităţile nu sunt utilizate la maxim iar pe ramura crescătoare a curbei CUTL capacităţile
sunt supraîncărcate. Numai în punctul de minim M capacitatea este utilizată optimal pe termen
scurt.
Subliniem încă o dată că optimalitatea implicată de "curba plan" CUTL înseamnă: fiecare
punct reprezintă cel mai redus cost mediu unitar de producere a unui anumit volum de producţie.
Orice punct situat deasupra curbei CUTL este neeficient prin aceea că prezintă un cost mai mare de
producere a nivelului corespunzător de producţie. Orice punct situat sub curba CUTL este economic
dezirabil, pentru că implică un cost unitar mai scăzut, dar este nerealizabil la situaţia curentă a
tehnologiei şi cu preţurile predominante pe pieţele factorilor de producţie. Trebuie să ne reamintim
că fiecare curbă de cost s-a trasat sub clauza ceteris paribus, ceea ce implică o situaţie dată a
tehnologiei şi preţuri date ale factorilor de producţie.
3.2.2.2. Costul marginal

Costul marginal pe termen lung (CML) se deduce din curbele costurilor marginale pe
termen scurt (CMS), dar nu "învăluie" aceste curbe. Curba CML este formată din punctele de
intersecţie ale curbelor CMS cu liniile verticale (perpendiculare pe axa OQ) trasate din punctele de
tangenţă între curbele corespondente CUTS şi curba CUTL (figura 3.14). CML trebuie să fie egal cu
CMS pentru producţia la care CUTS corespondent este tangent la CUTL. Pentru nivelele de
producţie situate la stânga punctului de tangenţă, CUTS > CUTL. În punctul de tangenţă, CUTS =
CUTL. Pe măsură ce ne deplasăm din punctul a' către punctul a, ne deplasăm, realmente, de la o
poziţie de inegalitate între CUTS şi CUTL către o poziţie de egalitate. Prin urmare, schimbarea
costului total (adică costul marginal CM) trebuie să fie mai mică pentru curba pe termen scurt decât
pentru curba pe termen lung. Ca urmare, CML > CMS la stânga lui a. Pentru o creştere a producţiei
peste Q1 (adică în Q1") are loc CUTS > CUTL. Aceasta înseamnă că deplasarea are loc de la o
poziţie de egalitate a celor două costuri către o poziţie b, în care CUTS este mai mare decât CUTL.
Ca urmare, adausul la costul total (CM) trebuie să fie mai mare pentru curba pe termen scurt decât
pentru curba pe termen lung, de unde CML < CMS la dreapta lui a.
Pentru că la stânga punctului a, CML > CMS, iar la dreapta lui a, CML < CMS, rezultă că în
punctul a, CML = CMS. Dacă se trasează o linie verticală din a la axa OQ, punctul în care aceasta
intersectează CMS1 este un punct al curbei CML.
Dacă se repetă procedura pentru toate punctele de tangenţă între curbele CUTS şi CUTL
situate la stânga punctului de minim pentru CUTL, se vor obţine punctele ramurii curbei CML
situate sub curba CUTL. În punctul de minim M, curba CML intersectează curba CUTL. La dreapta
punctului M, curba CML se situează deasupra curbei CUTL. În punctul M are loc relaţia
CUTSM = CMSM = CUTL = CML (3.14)
CU
CUTS1
a' CMS1
CML
a
b CUTS2 CUTL
CMS2
CMSM
0 Q1' Q1 Q1" Q2 QM Q
Figura 3.14
Costul marginal pe termen lung
3.3. Teoria modernă a costurilor
Curbele în formă de "U" propuse de teoria tradiţională a costurilor au fost puse sub semnul
întrebării de numeroşi autori, atât în baza unor argumente teoretice a priori cât şi a unor argumente
empirice.
Numeroase studii empirice ale costurilor sugerează că forma "U" a curbelor costurilor
unitare, postulată de teoria tradiţională a costurilor, nu se confirmă în realitatea economică.
Concluziile predominante care s-au desprins din studiile empirice sunt:
- CVT este cel mai bine aproximat de o dreaptă cu panta pozitivă, adică CVU şi CMS sunt
constante pentru un interval destul de extins al producţiei;
- costurile medii unitare totale pe termen lung (CUTL) descresc rapid la nivele scăzute şi
apoi rămân practic constante la creşterea producţiei.
Încă din anul 1939, George Stigler a sugerat că graficul curbei costurilor medii variabile
unitare are o zonă plată pentru o anumită gamă de valori ale volumului producţiei, ceea ce reflectă
faptul că firmele construiesc capacităţi de producţie cu o anumită flexibilitate. Diverşi economişti au
analizat în detaliu motivele acestei rezerve de capacitate.
Forma curbei costului pe termen lung s-a bucurat de mare atenţie în literatura economică,
lucru justificat probabil de importantele implicaţii ale deciziilor referitoare la economicitatea
producţiei de mare scară (aşa cum se va vedea ceva mai târziu în acest capitol). S-au adus câteva
argumente în explicarea motivelor pentru care curba costului mediu unitar total pe termen lung nu
este în formă de "U" ci în formă de "L". S-a argumentat că diseconomia managerială poate fi evitată
prin îmbunătăţirea metodelor de management şi promovarea ştiinţei moderne a managementului.
Chiar dacă diseconomiile de management apar (la întreprinderi de scară foarte mare a producţiei),
acestea sunt nesemnificative în raport cu economiile tehnice (productive) proprii capacităţilor mari
de producţie, astfel că se ajunge la scăderea costului mediu unitar total al producţiei, cel puţin pe un
domeniu de mărimi de capacitate (scări ale producţiei) care au fost aplicate în practica industrială
reală.
Există dovezi empirice tot mai numeroase care susţin forma de "L", menţionată mai sus,
pentru curbele costurilor, lucru care va fi dezvoltat într-un paragraf ulterior. Prin prisma acestor
argumente acumulate este surprinzător să constatăm scepticismul unor economişti şi faptul că multe
cărţi de microeconomie sunt încă bazate predominant pe curbele costurilor în formă de "U".
3.3.1. Costurile pe termen scurt
Ca şi în teoria tradiţională, şi în teoria modernă se face deosebirea între costul variabil mediu
unitar (CVU) şi costul fix mediu unitar (CFU).
3.3.1.1. Costul fix mediu unitar

Costul fix mediu unitar (CFU) este datorat factorilor indirecţi de producţie, cuprinzând
costurile datorate structurii tehnice (fizice) şi structurii de personal a firmei. Costurile fixe includ
costurile pentru:
- salarii şi alte cheltuieli cu personalul administrativ;
- salariile personalului implicat direct în producţie dar încadrat într-o formă de plată pe
perioadă determinată de timp (lună, an);
- uzura fizică şi morală a maşinilor şi utilajelor (deprecierea normală admisă ca un cost:
amortizarea - în termeni financiar-contabili);
- cheltuielile cu întreţinerea clădirilor şi construcţiilor;
- cheltuielile cu întreţinerea terenurilor pe care sunt construite şi funcţionează capacităţile de
producţie.
Conceperea unei uzine (sau firme) constă în a decide asupra mărimii acestor factori ficşi
indirecţi, care determină mărimea uzinei şi stabilesc limitele producţiei acesteia. Factorii direcţi,
cum ar fi manopera directă şi materialele de bază, se presupune că nu ar determina limite de
mărime, firma putând să-i achiziţioneze uşor de pe piaţă, fără nici o întârziere în timp. Omul de
afaceri va demara previziunea lui cu o cifră referitoare la nivelul producţiei pe care anticipează că o
va vinde şi apoi va alege mărimea uzinei (fabricii) care îi va permite să producă acest nivel de
producţie cât mai eficient şi cu flexibilitate maximă. Uzina (fabrica) va avea o capacitate mai mare
decât nivelul mediu scontat al vânzărilor deoarece omul de afaceri doreşte să dispună, din diverse
motive, de o anumită rezervă de capacitate.
Omul de afaceri va dori să fie în măsură să facă faţă fluctuaţiilor sezoniere şi critice ale
cererii. Asemenea fluctuaţii nu pot fi satisfăcute întotdeauna eficient doar prin politica stocurilor.
Rezervele de capacitate vor permite întreprinzătorului o mai mare flexibilitate pentru lucrările de
reparaţii, în cazul unor defecţiuni la maşini şi instalaţii, fără a perturba normalitatea fluxului
procesului de producţie. De asemenea, el va dori să aibă o mai mare libertate în creşterea producţiei
firmei, în eventualitatea unei creşteri a cererii. Ca regulă generală, toţi oamenii de afaceri speră la
creşteri viitoare de producţie şi desfacere. Având în vedere creşterile anticipate ale cererii,
întreprinzătorul construieşte anumite capacităţi de rezervă pentru că nu doreşte ca orice nouă sporire
a cererii să fie satisfăcută de rivalii lui, acest lucru putându-i periclita poziţia viitoare pe piaţă.
Această rezervă de capacitate îi asigură, de asemenea, o anumită flexibilitate faţă de anumite
modificări ale produsului, permiţându-i să vină în întâmpinarea schimbărilor de gusturi ale
clienţilor.
Tehnologia în sine face, de regulă, necesară construirea în cadrul uzinei a unei anumite
rezerve de capacitate. Unele instalaţii şi echipamente de bază (cum ar fi turbinele, generatoarele,
parcurile de autobasculante etc.) se poate să nu fie complet utilizate atunci când sunt combinate cu
alte tipuri de maşini şi instalaţii într-un anumit număr; unele dintre acestea se poate să nu fie
necesare pentru o mărime aleasă a uzinei (fabricii). De asemenea, aceste maşini şi instalaţii
principale pot fi dificil de instalat datorită timpului necesar pentru achiziţie şi altor factori de
întârziere. Ca urmare, întreprinzătorii vor achiziţiona, încă de la început, asemenea maşini şi
instalaţii "principale" care să le permită cea mai ridicată flexibilitate, având în vedere creşterea
viitoare a cererii, chiar dacă aceasta este o alternativă mai scumpă pentru început. Mai mult, unele
maşini pot fi atât de specializate încât devin disponibile numai la comandă specială, ceea ce reclamă
timp. În acest caz, asemenea maşini vor fi achiziţionate în exces faţă de minimul necesar la
demararea activităţii, ca o rezervă.
Unele rezerve de capacitate vor fi întotdeauna admise în privinţa terenurilor uzinei şi a
halelor deoarece extinderea activităţilor de producţie poate fi serios limitată în cazul în care ar trebui
achiziţionate noi terenuri şi clădiri.
În fine, vor exista unele rezerve de capacitate la nivel "organizaţional şi administrativ".
Personalul tehnic-administrativ va fi angajat într-un asemenea număr încât să permită unele creşteri
ale producţiei firmei.
În rezumat, întreprinzătorul nu va alege în mod necesar o variantă de capacitate pentru uzină
(fabrică) care să asigure la punerea în funcţiune cel mai redus cost, ci va alege echipamente,
construcţii şi instalaţii care să-i permită cea mai mare flexibilitate posibilă pentru modificări minore
ale produsului sau tehnologiei, pentru mici perturbaţii ale procesului sau variaţii ale cererii.
CU
A B
0 QA QB Q
Figura 3.15
Costul fix mediu unitar
În condiţiile menţionate, curba CFU va fi de forma celei reprezentate în figura 3.15. Firma
va avea unele unităţi de "capacitate maximă" (maşini, instalaţii, hale), care determină o limită
absolută pentru creşterea producţiei pe termen scurt (limita B în figura 3.15). Firma va avea, de
asemenea, unităţi mici de capacitate, care determină o altă limită pentru creşterea producţiei (limita
A în figura 3.15). Aceasta din urmă nu este însă o limită absolută deoarece firma îşi poate creşte
producţia pe termen scurt până când este atinsă limita absolută, fie plătind ore suplimentare
manoperei directe pentru un regim de lucru prelungit (în acest caz, CFU este reprezentat punctat în
continuarea curbei pline din figura 3.15), fie achiziţionând anumite unităţi de capacitate
suplimentare reprezentate de maşini de capacitate mai mică (în acest caz, curba CFU se mută în sus
la limita A şi începe să scadă din nou cu creşterea producţiei, aşa cum se arată prin linia ab în figura
3.15).
3.3.1.2. Costul variabil mediu unitar
În teoria microeconomică modernă, ca şi în teoria tradiţională, costul variabil mediu unitar
include:
- manopera directă (care variază proporţional cu producţia);
- materiile prime;
- cheltuielile cu funcţionarea utilajelor.
În teoria modernă, CVU are formă de "cadă", adică este, în mare, în formă de "U", dar are o
zonă plată pe un anumit interval al nivelelor de producţie (figura 3.16). Zona plată corespunde
rezervelor de capacitate încorporate. Pe acest interval, CVU este egal cu CMS, ambele fiind
constante pe unitatea de producţie. La stânga porţiunii plate, CMS se situează sub curba CVU, în
timp ce la dreapta, CMS creşte şi se situează deasupra curbei CVU.
Partea descrescătoare a curbei CVU reflectă reducerea costurilor variabile medii unitare
datorită unei mai bune folosiri a factorilor ficşi ai producţiei şi, ca o consecinţă, a creşterii priceperii
şi productivităţii factorului variabil (manopera). Prin pricepere mai mare, deşeurile şi rebuturile se
reduc, ajungându-se la o mai bună utilizare a întregii capacităţi.
CU
CVU
CMS
CVU=CMS
0 Q
Figura 3.16
Costul variabil mediu unitar
Partea crescătoare a curbei CVU reflectă reducerea productivităţii manoperei datorită

prelungirii programului de lucru şi creşterea costului manoperei ca urmare a plăţii pentru orele
suplimentare (care este mai ridicată decât plata normală); deşeurile şi rebuturile cresc, iar frecvenţa
defectelor la maşini şi utilaje sporeşte, pe măsură ce firma funcţionează cu program prelungit sau cu
mai multe schimburi lucrătoare.
Inovaţiile aduse de microeconomia modernă în domeniul interpretării costurilor constau în
stabilirea teoretică a costului variabil mediu unitar pe termen scurt (CVU) sub forma unei curbe cu o
porţiune plată pe un anumit interval al valorilor producţiei. Rezerva de capacitate face posibilă
menţinerea constantă a CVU pentru un anumit domeniu al nivelelor producţiei (figura 3.18).
Trebuie să fie clar că această rezervă de capacitate este prevăzută pentru a asigura maxima
flexibilitate în funcţionarea firmei. Rezerva de capacitate este total diferită de excesul de capacitate
care apare în cazul costurilor în formă de "U" din teoria tradiţională a firmei. Teoria tradiţională
presupune că fiecare capacitate este proiectată fără nici o flexibilitate, producând optimal numai
pentru un singur nivel al producţiei (Q M în figura 3.17). Dacă firma realizează un nivel Q* al
producţiei, mai mic decât QM, apare un exces de capacitate (neprevăzut) egal cu diferenţa (QM - Q*).
Acest exces de capacitate este evident nedorit, ducând la un cost unitar mai ridicat.
În teoria modernă a costurilor, intervalul volumelor producţiei [Q 1;Q2 ] (figura 3.18) reflectă
rezerva (planificată) de capacitate care nu conduce la o creştere a costurilor. Firma anticipează
folosirea capacităţilor ei, uneori în apropierea nivelului Q 1, iar în alte cazuri, în apropierea nivelului
CU CU
CVU
CVU
0 Q* QM Q 0 Q1 Q2 Q

Excesul de capacitate Rezerva de capacitate
Q2. În medie, întreprinzătorul speră să funcţioneze cu capacitatea la nivelele de producţie situate

între limitele Q1;Q2. De regulă, firmele consideră nivelul "normal" de utilizare al capacităţii uzinei
(fabricii) undeva între două treimi şi trei pătrimi din capacitatea totală, adică la un nivel mai apropiat
de Q2 decât de Q1. Coeficientul de utilizare al capacităţii pe care firmele îl consideră "normal" este
denumit "factorul încărcării" uzinei.
3.3.1.3. Costul mediu unitar total

Costul mediu unitar total pe termen scurt rezultă adunând costul fix mediu unitar (care
include şi profitul normal) şi costul variabil mediu unitar, pentru fiecare nivel al producţiei. Curba
CUTS este prezentată în figura 3.19. Curba CUTS scade continuu până la nivelul Q A al producţiei,
nivel la care rezerva de capacitate s-a epuizat. Dincolo de acest nivel, CUTS va începe să crească.
Curba CMS va intersecta curba CUTS în punctul ei de minim (care apare la dreapta nivelului Q A al
producţiei, nivel la care se termină porţiunea plată a curbei CVU).
Structura costurilor totale pe termen scurt poate fi prezentată schematic după cum urmează.
CU
CUTS
CVU
CMS
CMS
CFU
0 QA QB
Q
Figura 3.19
Costul mediu unitar total pe termen scurt
3.3.1.4. Costurile pe termen scurt pe intervalul rezervei de capacitate
Pe intervalul rezervei de capacitate pot fi scrise următoarele relaţii cost-volumul producţiei.
Costul total pe termen scurt (figura 3.20) este o dreaptă cu pantă pozitivă
CTS=bo+b1Q; CFT=b0; CVT=b1Q (3.20)
Costul fix mediu unitar pe termen scurt (CFU) este o hiperbolă
b0
CFU = (3.21)
Q
Costul variabil mediu unitar pe termen scurt (CVU) este o dreaptă paralelă cu axa producţiei
b1Q
CVU = = b1
Q
(3.22)
Costul mediu unitar total pe termen scurt (CUTS) este descrescător pe porţiunea care reprezintă
rezerva de capacitate
b0
CUTS = + b1 (3.23)
Q
Costul marginal pe termen scurt este o dreaptă care coincide cu CVU pe porţiunea rezervei de
capacitate
CTS
CMS = = b1 (3.24)
Q
CT CTS
CVT
CFT
0 Q
Figura 3.20
Costurile totale pe termen scurt pe intervalul
rezervei de capacitate
În consecinţă, pe porţiunea care reprezintă rezerva de capacitate vom avea CMS = CVU =
b1, în timp ce CUTS scade continuu pe acest interval (figura 3.21). De observat că funcţia costului
total pe termen scurt nu se extinde şi în porţiunea crescătoare a costurilor medii, adică nu este
aplicabilă intervalelor de producţie situate dincolo de rezerva de capacitate a firmei. Acest domeniu
limitat al nivelelor de producţie corespunzătoare rezervei de capacitate mai poartă şi denumirea de
“domeniu relevant”, cele mai multe analize ale costurilor pe termen scurt limitându-se numai la
acest domeniu.
3.3.2. Costurile pe termen lung
În teoria microeconomică modernă se face distincţie între costurile de producţie şi costurile

manageriale (de management).
Pe termen lung toate costurile sunt variabile şi conduc la o curbă a costurilor medii unitare
totale pe termen lung care este, aproximativ, o curbă în formă de "L". Costurile medii unitare de
producţie scad continuu cu creşterea producţiei. La scări foarte mari ale producţiei, costurile
manageriale medii unitare pot să crească. Ca urmare însă a scăderii costurilor de producţie într-o
măsură mai mare decât ar fi necesar pentru a compensa creşterea costurilor manageriale, se ajunge
ca CUTL să scadă odată cu creşterea scării producţiei. Acest comportament al costurilor a condus la
tendinţa spre "gigantism" în proiectarea capacităţilor de producţie pentru o expansiune pe termen
lung.
3.3.2.1. Costurile de producţie

Costurile de producţie medii unitare scad rapid la început iar apoi scad mai lent, pe măsură
ce scara producţiei creşte. Curba în formă de "L" a costurilor medii unitare totale pe termen lung
este explicată prin economiile de natură tehnică ale producţiei de mare scară. Iniţial, aceste
economii sunt substanţiale, dar după ce un anumit nivel al producţiei este atins, toate (sau cele mai
multe din) aceste economii sunt realizate, spunându-se că firma a ajuns la mărimea ei optimală
minimă (considerând cunoscută tehnologia ramurii). Dacă sunt inventate noi tehnici de producţie,
capabile de o producţie la scară mai mare, acestea trebuie să fie, în acelaşi timp, şi mai ieftine de
exploatat. Chiar şi cu tehnicile de producţie existente unele economii pot fi însă întotdeauna
realizate la volume de producţie mai mari, din următoarele considerente:
- rezultă economii din descentralizare şi din îmbunătăţirea competenţelor;
- se pot realiza costuri mai reduse de reparaţii dacă firma atinge o anumită mărime;
- firma, în special când este de tip multiprodus, poate proceda cu succes la asimilarea în
producţia proprie a unor materiale, repere, subansamble şi chiar echipamente de care are nevoie, în
loc de a le achiziţiona de la alte firme.
CU
CUTS
CVU=CMS
CFU
0 Q
Figura 3.21
Costurile unitare pe termen scurt pe intervalul
rezervei de capacitate
3.3.2.2. Costurile manageriale

În ştiinţa modernă a managementului se vorbeşte de existenţa unei structuri organizaţional-
administrative corespunzătoare fiecărei mărimi de uzină (fabrică), adecvată pentru o funcţionare
normală a acesteia. Există diferite nivele de management, fiecare cu genul adecvat de sistem
managerial. Fiecare sistem managerial este aplicabil pentru un anumit domeniu al nivelelor de
producţie. Există sisteme organizaţionale de scară mică dar şi sisteme organizaţionale de mare scară.
Costurile diferitelor genuri de sisteme de management la început scad, până la o anumită mărime a
uzinei (fabricii). La scări foarte mari ale producţiei costurile manageriale pot să crească, dar foarte
lent.
În rezumat: la scări foarte mari ale producţie costurile de producţie scad lent, în timp ce
costurile manageriale pot creşte, dar de asemenea lent. Teoriile moderne par să accepte că scăderea
costurilor tehnice (de producţie) este mai mare decât ar fi necesar pentru a compensa creşterea
probabilă a costurilor manageriale, astfel că graficul curbei CUTL descreşte lent sau rămâne
constant la scări foarte mari ale producţiei.
3.3.2.3. Curba în formă de “L” a costurilor medii unitare totale

Curba CUTL acceptată în teoria modernă a costurilor poate fi trasată după cum urmează.
Pentru fiecare perioadă scurtă de funcţionare se obţine curba CUTS care include costurile de
producţie, administrative şi alte costuri fixe, precum şi prevederile pentru profitul normal (ca un
cost special al oportunităţii).
CU
CUTS 1
CUTS2
CUTS3
CUTS4
2/3 CUTL
2/3 2/3
2/3 Q
Figura 3.22
Costul mediu unitar total pe termen lung
Să presupunem că dispunem de o tehnologie care permite patru alternative de mărime a
capacităţii uzinei (fabricii), caracterizate prin reducerea costurilor la creşterea mărimii capacităţii. S-
a afirmat că în practica economică este ceva obişnuit să se considere că o capacitate de producţie
este utilizată "normal" atunci când aceasta funcţionează la un nivel al producţiei cuprins între 2/3 şi
3/4 din capacitate.
Procedând în acest mod şi presupunând că factorul reprezentativ de încărcare a capacităţii
este 2/3 din capacitatea totală (capacitatea limită B în figura 3.15) se poate trasa curba CUTL unind
punctele de pe curbele CUTS corespunzătoare nivelelor de producţie de 2/3 din capacitatea limită
pentru fiecare alternativă de mărime a capacităţii.
Dacă se presupune că există un număr foarte mare de mărimi de capacitate disponibilă,
curba CUTL devine o curbă continuă (figura 3.22). Caracteristicile acestei curbe CUTL sunt:
- nu creşte pentru scări foarte mari ale producţiei;
- nu este o "înfăşurătoare" a curbelor CUTS ci intersectează aceste curbe (la nivelul producţiei
definit ca factor "reprezentativ" de încărcare a capacităţii pentru fiecare mărime de capacitate).
Dacă CUTL scade continuu, aşa cum cred mulţi autori, CML se va situa sub CUTL la toate
mărimile de capacitate (figura 3.23). Dacă există o scară optimă minimă de producţie (Q* în figura
3.24) la care toate economiile posibile de scară sunt atinse (aşa cum sugerează unii autori), atunci
dincolo de această scară CUTL rămâne constant. În acest caz, CML se situează sub curba CUTL
până când scara optimală minimă este atinsă şi coincide cu CUTL dincolo de acest nivel al
producţiei (figura 3.24).
CU
CU
CUTL
CML CUTL=CML CUTL

CML
0 Q
Figura 3.23
0 Q* pe termen lung Q
Costul marginal
Figura 3.24
Relaţia dintre CUTL şi CML atunci când existã o scarã minima
optimã a producţiei
Forma curbelor costurilor prezentată mai sus este mai realistă decât forma "U" a curbei
costurilor acceptată de teoria tradiţională. Cele mai multe dintre studiile empirice cu privire la
costuri au furnizat dovezi care consolidează ipotezele referitoare la curba CUTS cu interval plat
şi la curba CUTL în formă de "L".
Capitolul IV
TEORIA COMPORTĂRII FIRMEI
Prin comportarea firmei se înţelege modul cum aceasta decide în a-şi stabili nivelul de
producţie şi preţul de vânzare al produsului, în funcţie de cererea şi oferta pieţei, în vederea atingerii
obiectivului fundamental de maximizare a profitului. Comportamentul firmei diferă în funcţie de
ramura din care face parte, deci implicit, de structura de piaţă în care este cuprinsă (în care îşi vinde
produsul).
Printr-o structură de piaţă se înţelege nivelul concurenţei sau al competiţiei pe piaţă
pentru un anumit produs pe care firma îl oferă. O piaţă constă din toate firmele şi toţi indivizii
care sunt doritori, dispuşi şi capabili să cumpere sau să vândă un anumit produs. Altfel spus, în
lumea economică reală există o infinitate de pieţe. Cele mai importante caracteristici ale pieţelor
(care dau structurile acestora) sunt numărul şi mărimea vânzătorilor şi cumpărătorilor şi
amploarea diferenţierii produsului. În mod tradiţional, în raport cu aceste caracteristici, sunt
identificate patru tipuri de structuri de piaţă: două tipuri extreme şi două tipuri intermediare (dar
într-un spectru infinit de diferenţiere).
Tipurile extreme de structuri de piaţă, considerate numai ca modele teoretice, dar
extrapolate în realitatea economică de multă lume, sunt competiţia perfectă şi monopolul perfect.
Între aceste două modele extreme există un spectru infinit de structuri de piaţă, reprezentative
fiind competiţia monopolistă şi oligopolul.
Competiţia perfectă este structura de piaţă caracterizată de un număr atât de mare de
vânzători şi cumpărători încât tranzacţiile fiecăruia dintre aceştia sunt atât de mici în raport cu
cererea şi oferta totală a pieţei încât ei nu pot afecta preţul pieţei. Ca urmare, vânzătorul şi
cumpărătorul individual preiau preţul pieţei (sunt primitori de preţ). Piaţa de zarzavaturi (pentru
anumite legume, în anumite zone) poate fi considerată o piaţă cu competiţie perfectă.
Monopolul perfect este structura de piaţă caracterizată prin existenţa unui singur
producător. O firmă monopolistă este în situaţia de a determina simultan atât preţul produsului
cât şi nivelul producţiei. Ca urmare, este posibil ca firma monopolistă să realizeze supraprofit
chiar şi pe termen lung (spre deosebire de competiţia perfectă, unde pe termen lung firmele pot
înregistra doar profit normal).
Competiţia monopolistă este o structură de piaţă destul de apropiată de competiţia
perfectă. Dacă în competiţia perfectă produsele sunt identice, în competiţia monopolistă
consumatorii percep diferenţierea produselor diferitelor firme. Fiecare firmă oferă produse cu
anumite caracteristici (produsele firmelor sunt diferenţiate). Din aceste motive firma are un
oarecare control asupra preţului la care îşi vinde produsele. Ca şi în competiţia perfectă însă,
profituri peste cele normale pot fi obţinute numai pe termen scurt.
Oligopolul este structura de piaţă în care un număr mic de firme realizează cea mai mare
parte a producţiei ramurii. Când produsele nu sunt standardizate oligopolul este diferenţiat (de
exemplu, automobilele), iar când produsele sunt standardizate oligopolul este nediferenţiat (de
exemplu, oţelurile). În fiecare categorie de oligopol, deciziile "preţ-nivel de producţie" ale
firmelor sunt interdependente, în sensul că dacă o firmă modifică preţul celelalte firme din
oligopol vor încorpora în deciziile lor această cunoaştere şi vor reacţiona corespunzător noilor
condiţii. De obicei, oligopolurile moderne nu se angrenează în războaie ale preţurilor, rivalităţile
şi competiţia ducându-se pe alte căi. Este posibil ca între firmele din oligopol să se încheie
înţelegeri, acorduri tacite, clandestine, ilegale. Este însă posibilă şi încheierea unui acord de
cooperare în cadrul unui cartel. Oligopolul este structura de piaţă dominantă în lumea modernă a
afacerilor.
4.1. Competiţia perfectă
În această secţiune, pentru început vom prezenta modelul competiţiei perfecte şi legătura
între cererea pieţei şi cererea pentru produsul firmei, după care vom analiza comportarea firmei,
atât pe termen scurt cât şi pe termen lung. În final vom realiza o sinteză a modelului competiţiei
perfecte şi vom analiza corespondenţa sa cu pieţele reale.
4.1.1. Prezentarea generală a modelului competiţiei perfecte
Modelul limită (teoretic) al structurii de piaţă cu competiţie perfectă are ca trăsătură

esenţială faptul că firma preia preţul curent al pieţei ca pe ceva dat, neputându-l modifica. Ca
urmare, firma va trebui să-şi determine numai combinaţia "cost-nivel de producţie" care îi
maximizează profitul.
În esenţă, comportarea unei firme într-o structură de piaţă este caracterizată prin deciziile
pe care aceasta le ia în vederea atingerii obiectivului, general recunoscut, de maximizare a
profitului. Cum de profit se poate vorbi atât pe termen scurt cât şi pe termen lung, şi comportarea
firmei în structura de piaţă în care funcţionează se studiază pe termen scurt şi pe termen lung.
Deciziile de comportare pe termen scurt se referă (după caz) la stabilirea nivelului producţiei (şi
implicit, al ofertei) şi al preţului de vânzare, iar pe termen lung la stabilirea unui nivel de
capacitate a cărui structură de costuri să permită maximizarea (pe termen lung) profitului.
Circumscrisă acestor considerente, comportarea firmei pe termen scurt în competiţia perfectă se
rezumă la reglarea nivelului producţiei deoarece pentru ea preţul reprezintă ceva dat : îl primeşte
de la piaţă şi nu îl poate modifica. De asemenea, capacitatea de producţie, caracterizată de o
anumită structură a costurilor, este dată. Ca urmare, firma poate decide doar asupra ofertei sale,
de la a nu funcţiona până la a încerca să producă la nivelul care îi aduce profit maxim sau îi
minimizează pierderile. Pe termen lung, firma poate face un lucru în plus : să rămână în ramură
dar să treacă la acel nivel de capacitate care îi asigură maximizarea profiturilor pe termen lung.
Condiţiile pieţei cu competiţie perfectă care fac ca firma să fie “primitoare” de preţ sunt :
- pe piaţă există un număr foarte mare de cumpărători şi vânzători;
- produsul fiecărei firme este identic cu al tuturor celorlalte (nu există diferenţieri);
- nu există nici o interferenţă artificială în activitatea cumpărătorilor şi vânzătorilor (de
exemplu, controlul preţurilor de către guvern);
- toţi cumpărătorii şi vânzătorii sunt perfect informaţi asupra condiţiilor pieţei şi a
oricărei schimbări care va apărea;
- pe termen lung (perioadă în care ar fi posibil să se edifice sau să se închidă o capacitate
de producţie) există libertatea totală de intrare/ieşire în/din ramură şi deci pe/de pe piaţă (lipsa
barierelor intrare/ieşire).
Prin aceste condiţii, modelul este ideal. În realitate, puţine pieţe (şi numai în anumite
situaţii) se apropie de modelul competiţiei perfecte. Cu toate acestea, cunoaşterea modelului este
importantă deoarece permite înţelegerea unor structuri reale de piaţă, arată avantajele pe care le
prezintă pentru o economie (în ansamblu) asigurarea condiţiilor pentru o competiţie cât de cât
corectă şi reliefează intervenţiile necesare pentru asigurarea corectitudinii competiţiei.
Aceste condiţii stau la baza caracteristicii de esenţă a competiţiei perfecte : firma este
“primitoare” de preţ. Astfel, datorită numărului mare de firme producătoare şi de cumpărători, o
firmă individuală nu poate determina modificarea preţului pieţei. Ponderea de piaţă a oricărei
firme este practic nesemnificativă. Dacă firma ar creşte preţul produselor sale, teoretic, şi-ar
pierde toţi clienţii în beneficiul celorlalte firme (deoarece aceştia sunt pe deplin informaţi asupra
condiţiilor pieţei). Fiind foarte multe firme pe piaţă este exclusă posibilitatea încheierii unor
înţelegeri între acestea cu scopul de a creşte preţul. Pe de altă parte, firma nu are nici un motiv să
reducă preţul faţă de preţul curent al pieţei deoarece există un număr mare de consumatori
dispuşi să cumpere la acest preţ. La preţul curent al pieţei firma poate vinde oricât (oferta firmei
este limitată doar de capacitatea sa de producţie). Ultima condiţie, de intrare şi de ieşire liberă,
împreună cu cunoaşterea perfectă a condiţiilor pieţei determină ca atunci când profitul poate să
fie mai mare decât în alte ramuri, noi firme să dorească să intre în ramură, iar atunci când
profitul este mai mic unele firme să părăsească ramura. Firmele sunt stimulate să rămână în
ramură doar într-un singur caz : când nivelul profitului realizat în ramură este profit “normal”,
comparativ cu alte ramuri.
Se poate demonstra că pe termen lung, în competiţia perfectă, firmele pot realiza doar
profit normal. Această caracteristică face ca modelul competiţiei perfecte să fie apreciat
comparativ cu alte structuri de piaţă. Totodată, se poate demonstra că în condiţiile de competiţie
perfectă, pe termen lung se ajunge la cea mai bună utilizare a resurselor unei economii.
Aşa cum se va arăta, studiul comportării firmei presupune analiza relaţiilor "costuri-
volum de producţie-preţuri". Trebuie deci să dispunem de funcţiile costurilor, ale cererii pieţei şi
ale cererii pentru produsul firmei (pentru a putea determina venitul şi deci, profitul total).
Funcţiile de costuri utilizate în studiul comportării firmei sunt funcţii de costuri complete, adică
includ pe lângă costurile contabile şi un cost al capitalului, exprimat prin “profitul normal”.
Această includere este justificată deoarece profitul normal nu este altceva decât un cost de
producţie prin care este remunerat la un nivel normal unul din factorii fundamentali ai producţiei,
capitalul. Dacă într-o ramură firmele nu vor realiza cel puţin o revenire normală la capitalul
investit, cu timpul vor dezvolta alte activităţi, iar producţia în ramură va deveni zero.
4.1.2. Relaţia între cererea pieţei pentru produsul ramurii şi cererea pieţei pentru produsul
firmei
După cum se ştie din teoria cererii, curba cererii pieţei pentru un bun “normal” (în sens
economic) este expresia unei relaţii inverse între preţul curent al produsului şi cantitatea pe care
consumatorii sunt dispuşi să o cumpere într-o anumită perioadă de timp. Altfel spus, pentru a
stimula consumatorii să cumpere o cantitate mai mare, preţul produsului trebuie redus (reamintim
cititorului că una dintre ipotezele fundamentale ale modelului competiţiei perfecte este că produsele
p
p’
Dr
0 Q Q’ Q
Figura 4.1
Curba cererii pentru produsul ramurii
tuturor firmelor sunt identice). În figura 4.1 este prezentată curba cererii pieţei pentru produsul
ramurii (din ramură fac parte toate firmele care oferă produse identice pe piaţă). La preţul curent p,
cererea pieţei este Q. Consumatorii vor cumpăra o cantitate mai mare decât Q, de exemplu Q',
atunci când preţul va fi p', mai mic decât p.
Oferta ramurii urmează o lege inversă decât cererea pentru produsul ramurii. Curba ofertei
ramurii arată cantitatea (de produse) pe care firmele din ramură sunt dispuse să o producă şi să o
ofere pe piaţă la diferite preţuri. Pe termen scurt, este de aşteptat ca o asemenea curbă să prezinte o
relaţie directă între preţ şi cantitatea oferită deoarece costul producerii în plus a unei unităţi oferite
pe piaţă (costul marginal) creşte pe măsură ce firmele ramurii se apropie de nivelul capacităţilor lor
fizice, lucru ce reiese din funcţiile costurilor totale, medii unitare şi marginale pe termen scurt, care
reflectă legea diminuării revenirilor la factorii variabili de producţie (factorii care determină
capacitatea sunt ficşi). Curba ofertei ramurii este prezentată în figura 4.2.
p
Sr
p’
0 Q Q’ Q
Figura 4.2
Curba ofertei ramurii
La preţul p va fi oferită cantitatea Q. La un preţ mai mare (p’ > p) cantitatea oferită pe piaţă
va fi mai mare (Q’ > Q).
Dacă suprapunem în aceeaşi reprezentare grafică curba cererii pieţei pentru produsul ramurii
şi curba ofertei ramurii se obţine figura 4.3. Punctul de intersecţie între curba cererii şi curba ofertei
defineşte echilibrul pieţei cu competiţie perfectă. Coordonatele acestui punct sunt pe şi Qe. În
continuare, vom demonstra că preţul pentru care cantitatea cerută de consumatori este egală cu
cantitatea oferită de producători (preţul p e) este preţul de echilibru în condiţii de competiţie perfectă
şi că preţul curent al pieţei are tendinţa să se stabilizeze şi să se menţină la acest nivel de echilibru.
Demonstraţia este simplă. Să presupunem că producătorii pot oferi pe piaţă o cantitate mai
mare decât Qe. Preţul la care va fi oferită această cantitate (Q s1) este p1, mai mare însă decât preţul
de echilibru pe. În schimb, la preţul p1 consumatorii sunt dispuşi să cumpere doar cantitatea Qd1 (mai
mică decât Qs1). Diferenţa dintre Qs1 şi Qd1 reprezintă tocmai surplusul ofertei. În această situaţie,
stocurile producătorilor vor începe să crească. Pentru a putea vinde cantităţi mai mari (şi a-şi lichida
stocurile), producătorii vor fi nevoiţi să reducă preţul de vânzare. Pe măsura reducerii preţului
cantitatea cerută va fi tot mai mare, ajungând să echilibreze oferta pieţei atunci când preţul de
vânzare atinge nivelul pe. În mod similar se poate demonstra revenirea la punctul de echilibru în
situaţia în care cantitatea oferită este mai mică decât cantitatea cerută Q d2 (Qs2 fiind mai mic decât
Qd2, înseamnă că pe piaţă există o lipsă de ofertă). Lipsa de ofertă este egală cu diferenţa (Qd2 – Qs2).
Oferta fiind mai mică decât cererea, producătorii vor creşte preţul de vânzare şi pe termen scurt vor
realiza supraprofit. Atrase de acest supraprofit, alte firme vor intra în ramură, astfel că oferta totală a
ramurii va creşte. Această sporire a ofertei va determina o creştere a preţului şi o diminuare
corespunzătoare a cererii, tinzându-se din nou spre punctul de echilibru E. În consecinţă, rezultă că
preţul pe (preţul de echilibru) este singurul preţ care poate exista pe piaţă atâta timp cât cererea şi
oferta ramurii sunt descrise de cele două curbe, Dr şi Sr.
p Surplusul ofertei
Sr
p1
pe
E
p2
lipsă de
ofertă
Dr
0 Qd1 QS2 Qe Qd2 Qs1 Q
Figura 4.3
Echilibrul pieţei cu competiţie perfectă
S-a demonstrat într-un paragraf anterior că în condiţiile de competiţie perfectă firma este
primitoare de preţ. Aceasta înseamnă că firma consideră preţul pieţei ca pe ceva dat; la acest preţ
poate să vândă orice cantitate pe care este în măsură să o producă. Ca urmare, percepe curba cererii
pieţei pentru produsul său ca pe o dreaptă paralelă cu axa absciselor şi situată la nivelul preţului
curent al pieţei. Preţul curent al pieţei cu competiţie perfectă este preţul de echilibru p e, deci curba
cererii pieţei pentru produsul unei firme, în condiţii de competiţie perfectă, este o dreaptă orizontală
situată la nivelul preţului de echilibru pe. Figura 4.4 ilustrează această relaţie.
p p
Sr
E
pe pe Df
Dr
0 Q 0 Q
Figura 4.4
Relaţia între cererea pieţei pentru produsul ramurii şi cererea pieţei pentru produsul
firmei
În structura de piaţă cu competiţie perfectă, curba cererii pieţei pentru produsul ramurii (D r)
nu trebuie confundată cu cea a cererii pieţei pentru produsul firmei (D f). Curba cererii Dr poate fi
mai mult sau mai puţin elastică, în timp ce curba cererii Df este perfect elastică.
4.1.3. Comportarea firmei pe termen scurt
Comportarea firmei pe termen scurt se reflectă în deciziile pe care aceasta le ia astfel încât
să poată concura pe piaţă. La ce se referă aceste decizii în condiţiile de competiţie perfectă şi termen
scurt rezultă clar din demonstraţiile anterioare : firma va decide doar cu privire la cantitatea pe care
o va produce şi oferi pe piaţă, nu şi asupra preţului sau diversificării produsului (implicit, asupra
reclamei) deoarece prin aceasta s-ar încălca ipotezele modelului competiţiei perfecte.
pe Df
0 Q
Figura 4.5
Curba cererii pentru produsul firmei
Este uşor de recunoscut că dreapta Df din figura 4.5 reprezintă în acelaşi timp
- curba cererii pentru produsul firmei (firma percepe o cerere a pieţei perfect elastică
deoarece poate vinde orice cantitate de produse la preţul de echilibru pe);
- funcţia venitului marginal pe termen scurt, VMS (fiecare unitate suplimentară de produs va
fi vândută la acelaşi preţ - preţul de echilibru al pieţei, pe), deci are loc relaţia
VMS = pe (4.1)
- funcţia venitului mediu unitar pe termen scurt, VUS (fiecare unitate de produs este vândută
la acelaşi preţ - preţul de echilibru al pieţei, pe), adică
pe  Q
VUS = = = pe (4.2)
Q
În competiţia perfectă, curba cererii pentru produsul firmei este în acelaşi timp curba
venitului marginal pe termen scurt şi curba venitului mediu unitar pe termen scurt, având loc
relaţia
VMS = VUS = pe (4.3)
Pentru a decide asupra cantităţii de produse pe care să o ofere pe piaţă firma trebuie să
aibă în vedere, pe lângă cererea pieţei şi propriile sale costuri (funcţiile costurilor). Forma
normală a funcţiilor costurilor pe termen scurt, potrivit legilor producţiei, nu este liniară, graficul
funcţiei CTS fiind cel din figura 4.6 (a se vedea capitolul VI – Teoria costurilor).
În continuare, studiul comportării firmei presupune analiza raportului care există între
funcţia costurilor totale (CTS) şi funcţia veniturilor totale (VTS). Veniturile totale ale firmei se
calculează ca produs între cantitatea vândută şi preţul unitar de vânzare (preţul de echilibru pe),
adică
VTS = peQ (4.4)
Graficul funcţiei VTS, pentru oricare firmă din competiţia perfectă, este o dreaptă care
trece prin origine şi a cărei pantă este dată de preţul de echilibru al pieţei, pe (figura 4.7).
CT VT
CTS
VTS
CFT
0 Q 0 Q

Costul total pe termen scurt Venitul total pe termen scurt
Ca urmare, firmele ramurii pot să difere între ele numai în privinţa funcţiei costurilor totale
deoarece funcţia veniturilor totale este aceeaşi. Asemenea diferenţe pot fi explicate doar pe seama
modurilor diferite de utilizare a factorilor de producţie (deosebirilor de management). De reţinut că
în funcţia CTS este inclus şi "profitul normal", ca un cost al oportunităţii capitalului utilizat. Despre
o asemenea funcţie de costuri spunem că este “completă”.
În funcţie de poziţia curbei costurilor totale pe termen scurt CTS (complete) faţă de dreapta
veniturilor totale VTS, putem deosebi patru situaţii distincte (în care vom analiza modul cum firma
adoptă decizia cu privire la cantitatea oferită pe piaţă), şi anume :
- firmă care realizează supraprofit;
- firmă care realizează profit normal;
- firmă care nu realizează întregul profit normal;
- firmă care înregistrează pierderi efective;
Toate cazurile menţionate au în vedere nivelul de producţie la care firma se găseşte în cea
mai favorabilă situaţie.
4.1.3.1. Firma realizează supraprofit

Există volume de producţie la care costurile totale (care includ şi profitul normal) sunt mai
mici decât venitul total. Această diferenţă reprezintă supraprofitul sau profitul economic. Cazul unei
firme care realizează supraprofit este prezentat în figura 4.8.
În deciziile de stabilire a cantităţii produse şi oferite pe piaţă firma se va comporta
conform principiului maximizării profitului : va tinde să realizeze producţia de echilibru Q e la care
diferenţa între veniturile totale şi costurile totale este maximă. Dacă notăm cu TS profitul
(economic) total pe termen scurt,
TS = VTS – CTS (4.5)
Graficul funcţiei TS va atinge un maxim la nivelul de producţie Q e. La acest nivel de

producţie distanţa (pe verticală) între curba veniturilor totale şi curba costurilor totale este maximă
(tangenta la curba CTS devine paralelă cu dreapta VTS). La nivelul zero al producţiei TS
reprezintă, de fapt, o pierdere egală cu costul fix total (firma nu va înregistra venituri, costurile
variabile totale vor fi nule dar costurile fixe totale vor fi suportate în totalitate).
Principiul marginalist de maximizare a profitului presupune egalitatea costului marginal cu
venitul marginal, adică
CMS = VMS (4.6)
VT
CT supraprofit B
T
CFT
0 Q1 Qe Q2 Q
-CFT
p
CU
CMS
CUTS
p e
0 Q1 Qm Qe Q2 Q
Figura 4.8
Cazul firmei care realizează supraprofit
Am văzut că VMS este egal cu preţul de echilibru p e, deci condiţia echilibru a firmei (pentru
realizarea celui mai mare supraprofit) este
CMS = pe (4.7)
În punctul de echilibru e, curba CMS intersectează dreapta p e. Producţia corespunzătoare

punctului de echilibru este producţia Qe. De observat că la acest nivel al producţiei, costul mediu
unitar total nu este minim (CUTS este minim la un nivel al producţiei Qm < Qe). Ca urmare,
echilibrul firmei care realizează supraprofit nu este atins la nivelul minim al CUTS. Suprafaţa
haşurată din figură reprezintă supraprofitul, egal cu produsul dintre Q e şi diferenţa dintre pe şi
CUTS la nivelul de producţie Qe, adică
[supraprofitul] = Qe [pe – CUTS(Qe)] (4.8)
În figura 4.8, curba CMS intersectează curba CUTS în punctul de minim al acesteia ( a se
vedea capitolul III – Teoria costurilor).
4.1.3.2. Firma realizează profit normal

Cazul unei firme care realizează doar profit normal este prezentat în figura 4.9.
Firma se va comporta conform principiului marginalist de maximizare a profitului, adică va
tinde spre acel nivel al producţiei pentru care
CMS = VMS= pe (4.9)
Cantitatea oferită pe piaţă va fi Qe deoarece la acest nivel de producţie dreapta veniturilor

totale VTS devine tangentă la curba costurilor totale CTS, profitul realizat fiind maxim (firma
realizează întreg profitul normal, supraprofitul fiind zero; la nivelul de producţie Q e, curba TS are
ca tangentă axa orizontală). La oricare alt nivel de producţie decât Q e , curba VTS este situată sub
curba CTS, firma nerealizând nici măcar întregul profit normal.
În punctul e
CMS = CUTS = pe (4.10)
ceea ce înseamnă că firma va realiza profit normal funcţionând în punctul de minim al curbei
CUTS.
VT CTS
CT
T VTS
CFT
0 Qe Q
TS
-CFT
p
CU
CMS CUTS
pe
e
E
0 Qe Q
Figura 4.9
Cazul firmei care realizează doar profit normal
4.1.3.3. Firma nu realizează întregul profit normal

Firma nu poate să realizeze profitul normal. La anumite nivele de producţie este însă în
măsură să acopere cel puţin costurile variabile totale şi o parte din costurile fixe totale, astfel
încât profitul există dar este inferior profitului normal. Situaţia unei asemenea firme este
prezentată în figura 4.10.
VT
CTS
CT
T
VTS
CFT
0
Qe Q
R
-CFT
TS
p CUTS
CU
CMS
CVU
p
e
e
0 Qe Q
Figura 4.10
Cazul firmei care nu realizează întregul profit normal
În această situaţie, principiul maximizării profitului funcţionează în sensul minimizării

pierderii. Firma va tinde să realizeze producţia de echilibru Qe la care dreapta veniturilor totale VTS
se apropie cel mai mult de curba costurilor totale CTS, pierderea fiind minimă. Pierderea minimă
OR este inferioară pierderii pe care firma ar înregistra-o în cazul opririi temporare a activităţii (egală
cu costurilor fixe totale), justificând continuarea activităţii la anumite nivele de producţie. De
remarcat că pierderea OR reprezintă, de fapt, suma profitului normal pe care firma nu reuşeşte să-l
realizeze (adică R pierde). Această pierdere este minimă atunci când costul marginal al firmei
(CMS) este egal cu preţul de echilibru al pieţei (p e). Suprafaţa haşurată din figură reprezintă
pierderea pe care o înregistrează firma, egală cu produsul dintre producţia de echilibru Q e şi
diferenţa dintre preţul de echilibru pe şi costul mediu unitar total la nivelul producţiei de echilibru
CUTS (Qe), adică
[pierderea de exploatare] = Qe [CUTS(Qe) - pe] (4.11)
În graficul profitului, pierderea de exploatare este reprezentată de segmentul OR.

4.1.3.4. Firma înregistrează pierderi efective
În figura 4.11 este prezentat cazul unei firme care înregistrează pierderi efective.
VT CTS
CT
T
VTS
CFT
0
Qe Q
-CFT
R
TS
p CUTS
CU CMS
CVU
pe
e
0 Qe Q
Figura 4.11
Cazul firmei care înregistrează pierderi efective
La nivelul producţiei de echilibru Qe, veniturile totale nu sunt în măsură să acopere nici
măcar costurile variabile totale (curba CVU este situată deasupra dreptei p e), pierderea totală din
exploatare fiind OR, mai mare în valoare absolută decât pierderea care ar fi înregistrată la nivelul
zero al producţiei (egală cu suma costurilor fixe totale). Ca urmare, firma îşi minimizează pierderea
prin încetarea temporară a activităţii.
În concluzie, firma va funcţiona în virtutea principiului maximizării profitului sau
minimizării pierderilor atât timp cât pierderile de exploatare sunt mai mici decât costurile fixe totale
şi îşi va înceta temporar activitatea atunci când costurile fixe totale sunt inferioare pierderii de
exploatare.
4.1.4. Oferta firmei pe termen scurt
Oferta unei firme este cantitatea de produse pe care aceasta o pune în vânzare pe piaţă, la un
anumit preţ.
Atunci când pe termen scurt se produce o schimbare a cererii pieţei pentru produsul ramurii
cu menţinerea constantă a ofertei ramurii, se poate demonstra, pe baza principiului maximizării
profitului sau minimizării pierderii, că segmentul de curbă CMS situat deasupra curbei CVU
reprezintă curba ofertei firmei.
p Sr p CMS
E3 S3
pe3 pe3
E2 S2
pe2 pe2 CVU
E1 S1
pea pe1
1a
Dr1 Dr2 Dr3
0 Qe1 Qe2 Qe3 Q 0 Qe1 Qe2 Qe3 Q

Echilibrul ramurii Curba ofertei firmei
Trebuie reţinut că schimbarea cererii pieţei pentru produsul ramurii nu înseamnă schimbarea
cantităţii cerute ci înseamnă deplasarea curbei cererii Dr (paralel cu ea însăşi) din poziţia iniţială Dr1
în poziţiile succesive Dr2, Dr3 etc datorită modificării unor factori de influenţă, alţii decât preţul (de
exemplu, creşterea veniturilor reale ale consumatorilor). Pe termen scurt oferta ramurii nu se
modifică, adică dreapta Sr nu se mută. Echilibrul iniţial al ramurii a fost atins în punctul E1, preţul de
echilibru al pieţei fiind pe1. Deplasarea curbei cererii este însoţită de apariţia unor noi puncte de
echilibru, E2, E3 etc, noile preţuri ale pieţei fiind pe2, pe3 etc.
Principiul maximizării profitului sau minimizării pierderii (care guvernează comportarea
firmei) presupune egalarea costului marginal al firmei cu preţul de echilibru al pieţei, adică
CMS = pe (4.12)
Preţurile succesive de echilibru ale pieţei (p e1, pe2, pe3 etc) indică valorile costului
marginal pe care trebuie să le înregistreze firma (pentru a fi în echilibru). Aceste costuri
marginale vor fi atinse la nivelele de producţie Q e1, Qe2, Qe3 etc. Ca urmare, firma va tinde să
producă şi să ofere pe piaţă cantităţile Qe1, Qe2, Qe3 etc, corespunzătoare punctelor S1, S2, S3 etc
de pe curba CMS.
Pe termen scurt firma va funcţiona doar dacă preţul de echilibru este cel puţin egal cu
costul variabil mediu unitar. Aceasta înseamnă că va realiza nivele de producţie corespunzătoare
punctelor de pe curba CMS situate deasupra punctului de intersecţie cu curba CVU. Cum însă în
toate aceste puncte este respectată condiţia CMS = VMS, înseamnă că porţiunea de curbă CMS
situată deasupra curbei CVU reprezintă curba ofertei firmei pe termen scurt.
4.1.5. Comportarea firmei pe termen lung
Pe termen lung, firma aflată într-o ramură cu competiţie perfectă va tinde să-şi ajusteze
capacitatea de producţie pentru a putea realiza acel nivel al producţiei care să îi asigure
maximizarea profitului. Echilibrul va fi atins în punctul în care coincid preţul de echilibru al
pieţei pe termen lung, costul marginal pe termen scurt, costul marginal pe termen lung, costul
mediu unitar total pe termen scurt şi costul mediu unitar total pe termen lung.
De observat că firma aflată într-o ramură cu competiţie perfectă poate realiza pe termen lung
doar profit normal (dreapta pe este tangentă la curba CUTL). De asemenea, firma va funcţiona în
condiţii de eficienţă economică, având capacitatea de producţie reglată la nivelul care-i asigură cea
mai bună utilizare a factorilor de producţie (lucru oglindit de faptul că punctul de echilibru e
p p
CUTS CUTL
CML
CMS
Sr
pe Er
pe Df
e
Dr
0 QE Q 0 Qe Q

Echilibrul pieţei pe termen lung Echilibrul firmei pe termen lung
reprezintă, în acelaşi timp, punctul de minim al curbei CUTL)
4.1.6. Sinteza modelului competiţiei perfecte şi corespondenţa cu pieţele reale
În baza celor prezentate până acum putem face o caracterizare generală a structurii de piaţă
cu competiţie perfectă şi o raportare a acesteia la situaţiile reale din economie.
Modelul competiţiei perfecte presupune că firma nu are nici o putere pe piaţă. Ea nu poate
obţine un preţ mai mare decât preţul în vigoare (preţul de echilibru), iar reducerile de preţ
unilaterale nu sunt necesare deoarece firma poate vinde la preţul curent al pieţei întreaga cantitate de
produse pe care este în măsură să o producă (oferta sa este nesemnificativă în raport cu oferta totală
a pieţei).
În funcţionarea pe termen scurt, firma preia preţul curent al pieţei drept curbă a venitului său
marginal şi atinge echilibrul atunci când realizează acel nivel al producţiei pentru care
CMS = VMS = pe
Pe termen scurt firma poate funcţiona cu profit normal, cu profit mai mare sau mai mic
decât cel normal şi îşi va înceta temporar activitatea atunci când preţul pieţei este mai mic decât
costul variabil mediu unitar.
Pe termen lung, firmele dintr-o ramură cu competiţie perfectă pot realiza cel mult profit
normal deoarece atunci când profiturile sunt mai mari decât cele normale noi firme vor fi atrase
în ramură, în timp ce atunci când profiturile scad sub cele normale unele firme vor părăsi ramura
(intrarea/ieşirea în/din ramură sunt libere). Firma tipică îşi va adapta capacitatea de producţie la
un astfel de nivel încât aceasta să corespundă cu nivelul minim al costului mediu unitar total pe
termen lung deoarece capacităţi de producţie mai mari sau mai mici ar genera costuri unitare
totale mai ridicate, care ar face ca profitul normal să nu mai poată fi realizat. Ca urmare,
eficienţa producţiei după criteriul celui mai mic cost unitar total posibil este asigurată în ramurile
cu competiţie perfectă. În nici o altă structură de piaţă, condiţia eficienţei producţiei – producţie
cu folosirea cea mai raţională a factorilor de intrare, deci cu cel mai redus consum unitar de
resurse productive – nu este în principiu asigurată, nivelul producţiei la care costul mediu unitar
total este minim nefiind acelaşi cu nivelul producţiei la care profitul total este maxim. Acesta
este motivul pentru care în teoria economică şi, în general, în stadiile incipiente ale economiei
politice (secolul al XIX-lea), structurile de piaţă, altele decât competiţia perfectă, au fost
considerate ca neadecvate şi supuse unor puternice critici. Tot din acest motiv, competiţia
perfectă este utilizată ca o normă, un standard în raport cu care sunt apreciate celelalte tipuri de
structuri de piaţă şi consecinţele lor.
Multe firme, în particular firmele mici, sunt confruntate în activitatea lor zilnică cu unele
condiţii ale modelului competiţiei perfecte. Totuşi, în realitatea economică sunt rare cazurile în
care toate ipotezele acestui model sunt simultan îndeplinite.
În general, economiile ţărilor dezvoltate sunt caracterizate de forma de organizare
corporativă, pieţele anumitor grupe de produse fiind dominate de câteva firme foarte mari. Pe
asemenea pieţe, în asemenea ramuri, intrarea unor firme noi este extrem de dificilă (barierele de
intrare există şi sunt ridicate). Produsele similare sunt diferenţiate între ele prin schimbări
superficiale şi prin reclamă accentuată. De asemenea, activităţile unei firme, deciziile ei,
influenţează substanţial comportarea celorlalte firme din ramură.
Este deosebit de important faptul că, de regulă, firmele mici nu pot bloca accesul altor
firme pe piaţa lor şi nici nu pot să-şi diferenţieze suficient produsele pentru a beneficia de
avantaje concurenţiale. Ca urmare, ramurile cu multe firme mici (fără firme dominante) se
apropie de modelul competiţiei perfecte. Într-o asemenea situaţie se găsesc micii producători
agricoli, unele servicii din marile oraşe (de exemplu, parkinguri cu plată), micile magazine de
mărunţişuri şi altele. O firmă din categoriile menţionate, fără a fi în competiţie perfectă, ar putea
să-şi formeze, prin preţurile convenabile şi un bun serviciu, o anumită reputaţie (o mică
diferenţiere, un mic monopol), dar este improbabil ca ea să poată practica un preţ mult diferit de
al celorlalte firme din ramură (sau să influenţeze semnificativ preţurile acestora). De asemenea,
firmele din categoriile menţionate nu pot face nimic (sau pot face foarte puţin) pentru a bloca
accesul altor firme pe piaţa lor.
Dacă o firmă dintr-o ramură cu competiţie perfectă este eficientă în activitatea pe care o
desfăşoară, pe termen lung ea va fi capabilă să realizeze însă cel mult profit normal. Doar firmele
cele mai eficiente (cu un management deosebit) pot realiza profituri mai mari decât cele normale,
dar numai pe perioade scurte de timp, profitul normal fiind regula şi nu excepţia. Micii
întreprinzători care “dau lovituri” sunt, în general, aceia care au fost “în locul potrivit", "la
momentul potrivit”, reuşind să exploateze în folosul lor anumite situaţii particulare ale pieţei.
4.2. Monopolul
În această secţiune, mai întâi vom prezenta structura de piaţă monopolistă, după care vom
analiza comportamentul firmei monopol pe termen scurt şi pe termen lung, iar în final ne vom
concentra asupra discriminării de preţ, controlului exercitat de guvern asupra monopolurilor şi
corespondenţei structurii de piaţă monopoliste cu economia reală.
4.2.1. Prezentarea generală a structurii de piaţă de tip monopol
Denumirea de monopol aparţine cazului extrem de structură de piaţă în care există un

singur vânzător (un singur ofertant) al unui anumit produs.
Într-un anumit sens, în raport cu competiţia perfectă, monopolul se situează în cealaltă
extremă a spectrului structurilor de piaţă. Aşa cum se va vedea mai târziu, modelul structurii de
piaţă monopoliste oferă cadrul analitic de bază pentru studiul oricărei structuri de piaţă virtual
diferite de competiţia perfectă.
Cerinţa fundamentală a modelului monopolist – unicitatea vânzătorului (ofertantului)
unui anumit produs (nu mai există şi alte firme care să ofere produsul) – conduce direct la
următoarele consecinţe: curba cererii pentru produsul ramurii este în acelaşi timp şi curba cererii
pentru produsul firmei monopol, iar intrarea în ramură (pe piaţă) este blocată chiar şi pe termen
lung.
În cazul firmei monopol, cu greu s-ar putea accepta ideea că nu este conştientă că
reprezintă, de fapt, singurul ofertant al unui anumit produs. Ca urmare, firma monopol ştie că în
măsura în care va reuşi să estimeze cererea pieţei pentru produsul ramurii îşi estimează de fapt
propria curbă a cererii cu care este confruntată. Pentru a rămâne monopolistă însă, firma trebuie
să fie într-o situaţie în care intrarea în ramură să fie efectiv blocată. Acest lucru este posibil, dar
numai în cazuri rare, când firma controlează unica sursă de materie primă (de exemplu,
minerală) sau beneficiază de un patent (autorizaţie, licenţă) care interzice altor firme să producă
şi/sau să vândă un produs similar într-o anumită zonă geografică.
În mod normal, este de aşteptat ca firma monopol să fie confruntată cu o curbă
descrescătoare a cererii, care să fie caracterizată de o anumită elasticitate şi nu de o elasticitate
infinită, ca în cazul competiţiei perfecte. Curba cererii cu care se confruntă firma monopol este
prezentată în figura 4.16 (pentru simplificarea analizelor ce vor urma am luat în considerare
forma liniară a curbei cererii).
Df=Dr
0 Q
Figura 4.16
Curba cererii pentru produsul firmei monopol
În ciuda faptului că firma monopol este unicul vânzător al unui anumit produs, o creştere de
preţ ar putea provoca o reducere substanţială a numărului de cumpărători, care şi-ar dori produsul
dar nu ar mai fi în măsură să-l cumpere şi care s-ar orienta spre alte produse, posibili înlocuitori
(funcţionează principiul elasticităţii transversale). Firma monopolistă este conştientă de acest lucru
şi, ca urmare, ştie că volumul producţiei pe care o poate vinde depinde de preţul pe care îl va fixa. În
aceste condiţii, deciziile de comportament ale firmei au în vedere atât preţul de vânzare cât şi
cantitatea oferită.
4.2.2. Comportarea firmei monopol pe termen scurt
În competiţia perfectă, firma era confruntată cu o curbă a cererii perfect elastică. Firma
monopolistă este confruntată cu o curbă descrescătoare a cererii, care prezintă o anumită elasticitate.
Această curbă de cerere reprezintă, în acelaşi timp, cererea pieţei pentru produsul ramurii şi cererea
pieţei pentru produsul firmei monopol.
Veniturile totale ale unei firme care funcţionează într-o ramură cu competiţie perfectă au fost
reprezentate grafic sub forma unei drepte care trece prin origine. Veniturile totale ale firmei
monopol, datorită curbei descrescătoare de cerere, pot fi reprezentate grafic sub forma unei curbe
care prezintă un punct de maxim. Pentru o curbă liniară a cererii (ca în figura 4.16), graficul
veniturilor totale are forma unei parabole care trece prin originea sistemului de axe (figura 4.17).
VT
VT
S
0 Q
Figura 4.17
Veniturile totale ale firmei monopol
Pentru firma care funcţionează în condiţii de competiţie perfectă, preţul de echilibru al pieţei
reprezintă, în acelaşi timp, venitul marginal şi venitul mediu unitar. Pentru firma monopol situaţia
este schimbată. Curba cererii arată cantitatea de produse pe care firma monopo o poate vinde la un
anumit preţ. Ca urmare, curba cererii D r = Df reprezintă în acelaşi timp şi curba venitului mediu
unitar, VUS. Pentru a vinde în plus o unitate de produs, (n+1) unităţi în loc de (n), este necesar ca
firma monopol să reducă preţul de vânzare al tuturor celor (n+1) unităţi, ceea ce face ca graficul
venitului marginal, VMS, să fie situat sub graficul venitului mediu unitar, VUS. Pentru o curbă
liniară a cererii, dreapta VMS pleacă din acelaşi punct de pe ordonată cu dreapta cererii, dar are o
pantă dublă, intersectând abscisa la jumătatea distanţei dintre origine şi punctul de intersecţie cu
dreapta cererii (capitolul I – Teoria cererii). Curbele VUS şi VMS sunt reprezentate grafic în figura
4.18 (segmentele OD’’ şi D’’D’ sunt egale).
p
D
Df=Dr
D” D’
0 Q
VMS
Figura 4.18
Venitul marginal şi venitul mediu unitar al firmei monopol
Firma monopol care se comportă în sensul maximizării profitului (nu este supusă
reglementărilor) îşi determină producţia de echilibru Qe din condiţia
CMS = VMS (4.13)
sau
MS = 0 (4.14)
deoarece profitul marginal pe termen scurt este definit ca diferenţă între venitul marginal pe termen
scurt şi costul marginal pe termen scurt, adică
MS = VMS – CMS (4.15)
Cunoscând nivelul producţiei de echilibru, Qe, firma monopol îşi determină apoi, pe baza
curbei cererii, preţul de echilibru, pe.
Ca şi în cazul firmei aflate într-o structură de piaţă cu competiţie perfectă, pe termen scurt
firma monopol poate realiza profit mai mare decât cel normal, profit normal, profit mai mic decât
cel normal sau trebuie să-şi înceteze temporar activitatea. Toate aceste situaţii sunt concretizări ale
relaţiei dintre cererea pieţei cu care se confruntă firma monopol şi structura costurilor pe termen
scurt ale acesteia.
Toate situaţiile de comportare anterior precizate pot fi analizate grafic prin suprapunerea în
aceeaşi reprezentare, fie a curbelor venitului total pe termen scurt (VTS) şi costului total pe termen
scurt (CTS), fie a curbelor cererii, venitului marginal pe termen scurt (VMS) şi costurilor unitare pe
termen scurt (CMS, CUTS şi CVU).
4.2.2.1. Firma monopol realizează supraprofit

Firma monopol se comportă în sensul maximizării profitului, adică va tinde spre nivelul de
echilibru al producţiei (Qe), pentru care venitul marginal pe termen scurt (VMS) este egal cu costul
marginal pe termen scurt (CMS). În figura 4.19 este prezentat cazul unei firme monopol care
realizează supraprofit.
Există volume de producţie (între care şi Qe) la care veniturile totale sunt mai mari decât
costurile totale (care includ şi profitul normal). Curba costurilor totale are forma unui “S” inversat în
timp ce curba veniturilor totale are forma unei parabole. La nivelele de producţie Q 1 şi Q2 cele două
curbe se intersectează, profiturile firmei monopol fiind normale. Pe intervalul de producţie (Q 1; Q2)
este însă posibilă obţinerea de supraprofit. Supraprofitul va fi maxim la nivelul producţiei de
echilibru Qe, când distanţa pe verticală dintre curba VTS şi curba CTS este maximă (tangentele la
cele două curbe devin paralele). Pentru producţia Qe, graficul TS prezintă un punct de maxim.
Firma monopol trebuie însă să decidă nu numai asupra producţiei de echilibru ci şi asupra
preţului de echilibru (preţul la care să-şi ofere produsele pe piaţă). La nivelul producţiei de echilibru
Qe, curba CMS intersectează curba VMS. Trasând verticala care trece prin punctul e, aceasta va
intersecta curba cererii (care este în acelaşi timp şi curba VUS a firmei monopol) în punctul C.
Trasând din punctul C o perpendiculară pe axa ordonatelor se obţine preţul de echilibru pe.
Aşadar, pentru a înregistra supraprofitul maxim, firma monopol va produce şi oferi pe piaţă
cantitatea de produse Qe, la preţul de vânzare pe.
VT CTS
CT
T VTS
CFT
0
Q1 Qe Q2 Q
-CFT TS
p
CU
CMS CUTS
pe C
e
Dr=Df=V
VMS
0 Q1 Qe Qm Q2
US
Q
Figura 4.19
Cazul firmei monopol care înregistrează supraprofit
Supraprofitul este egal cu suprafaţa haşurată din figură, iar analitic poate fi determinat ca
produs între Qe şi diferenţa [pe – CUTS(Qe)]
[supraprofitul] = Qe [pe – CUTS(Qe)] (4.16)
Pe graficul în “mărimi totale”, supraprofitul reprezintă săgeata îngroşată trasată între

curba VTS şi CTS sau între curba TS şi abscisă, fiind stabilit ca diferenţă între VTS şi CTS la
nivelul producţiei de echilibru Qe, adică:
[supraprofitul] = VTS(Qe) – CTS(Qe) (4.17)
De observat că nivelul de echilibru al producţiei, Qe, este inferior nivelului de producţie

Qm, la care CUTS este minim.
4.2.2.2. Firma monopol realizează profit normal
Cazul firmei monopol care realizează doar profit normal este prezentat în figura 4.20.
VT CTS
CT
T
VTS
CFT
0 Qe Q
-CFT TS
p
CU
D
CUTS
CMS
pe C
VMS
e
Dr=Df=V
0 Qe Qm Q
US
Figura 4.20
Cazul firmei monopol care realizează profit normal
Cantitatea de produse pe care firma monopol o va oferi pe piaţă este Q e deoarece la acest
nivel al producţiei curba veniturilor totale (VTS) devine tangentă la curba costurilor totale (CTS),
profitul realizat fiind maxim (firma monopol realizează întregul profit normal, supraprofitul fiind
zero. La nivelul de producţie Qe , curba TS are ca tangentă axa orizontală). La fiecare alt nivel de
producţiei decât Qe, curba VTS este situată sub curba CTS, firma monopol nerealizând nici măcar
profit normal.
În punctul e curba CMS intersectează dreapta VMS (are loc egalitatea CMS = VMS), iar în
punctul C curba CUTS este tangentă la dreapta VUS, determinând nivelul preţului de echilibru, p e.
De remarcat că, în acest caz, firma monopol nu va tinde spre nivelul de producţie Qm, la care CUTS
este minim, ci spre un nivel de producţie Qe < Qm.
4.2.2.3 Firma monopol înregistrează pierderi de exploatare

În acest caz, firma monopol nu poate să realizeze nici măcar profit normal. La anumite
nivele de producţie este însă în măsură să acopere cel puţin costurile variabile totale şi o parte a
costurilor fixe totale, diferenţa dintre rezultatul obţinut şi profitul normal fiind considerată o
pierdere de exploatare.
Situaţia unei asemenea firme este prezentată în figura 4.21.
În acest caz, principiul maximizării profitului funcţionează în sensul minimizării
pierderii. Firma monopol va tinde să realizeze producţia de echilibru Q e la care curba venitului total
VTS se apropie cel mai mult de curba costurilor totale CTS, pierderea fiind minimă. Pierderea de
exploatare înregistrată (segmentul OR) este inferioară pierderii care apare în caz de oprire temporară
a activităţii (egală cu costurile fixe totale, CFT). Firma monopol va continua să producă atât timp
cât curba CVU este situată (la nivelul de producţie Q e) sub curba cererii, chiar dacă CUTS este mai
mare decât pe.
Pierderea de exploatare înregistrată este reprezentată grafic prin segmentul OR şi suprafaţa
haşurată, putând fi determinată cu relaţia
[pierderea de exploatare] = CTS(Qe) - VTS(Qe) (4.18)
sau
[pierderea de exploatare] = Qe [CUTS(Qe) - pe] (4.19)
Se observă că Qe < Qm.

VT CTS
CT
T
VTS
CFT
0
Qe Q
R
-CFT TS
p
CU
D CUTS
CMS
CVU
p
C
e VMS
e
Dr=Df=V
0 Qe Qm Q US
Figura 4.21
Cazul firmei monopol care înregistrează pierderi de
exploatare
4.2.2.4. Firma monopol trebuie să-şi înceteze temporar activitatea

Situaţia unei asemenea firme este prezentată în figura 4.22.
VT CTS
CT
T
VTS
CFT
0 Qe Q
-CFT
R
TS
p
CU
D CMS CUTS
CVU
pe
C
e
Dr=Df=V
VMS
0 Qe Qm QUS
Figura 4.22
Cazul firmei monopol care trebuie să-şi înceteze temporar
activitatea
Pierderea minimă (înregistrată la nivelul producţiei de echilibru Qe) este superioară (în
valoare absolută) costurilor fixe totale. Ca urmare, firma monopol va fi în situaţia de a-şi înceta
temporar activitatea (preţul de echilibru este inferior nu numai CUTS ci şi CVU, nefiind acoperite
nici măcar costurile variabile ale realizării unei unităţi de produs).
4.2.3. Comportarea firmei monopol pe termen lung
Pe termen lung, ca şi pe termen scurt, firma monopol îşi determină ambii indicatori care îi
asigură maximizarea profitului, adică nivelul de producţie şi preţul de vânzare pentru care costul
marginal pe termen lung este egal cu venitul marginal. Dacă firma monopol şi-a reglat corect pe
termen lung capacitatea de producţie, adică are o capacitate de producţie care asigură folosirea
optimă a factorilor de intrare, curbele costurilor pe termen lung sunt adecvate pentru a determina
producţia şi preţul de echilibru.
Pe termen lung, firma monopol poate realiza sau poate să nu realizeze profit mai mare decât
cel normal (la fel ca pe termen scurt). Dacă profitul este mai mare decât cel normal, spre deosebire
de competiţia perfectă însă, pe piaţă nu vor apărea noi firme deoarece intrarea în ramură este
blocată. Ca urmare, un profit mai mare decât cel normal poate persista nedefinit. De asemenea,
poate exista şi situaţia în care firma monopol să nu funcţioneze la o producţie care să corespundă
costului mediu unitar total pe termen lung minim (adică să funcţioneze cu o capacitate mai puţin
adecvată) şi totuşi să înregistreze supraprofit, lucru care nu se întâmplă în competiţia perfectă unde
curba orizontală a cererii determină profituri normale pe termen lung doar cu o reglare corectă a
capacităţii.
Comportarea firmei monopol pe termen lung poate fi analizată grafic exact în maniera în
care am analizat comportarea pe termen scurt (se întâlnesc exact aceleaşi patru situaţii de
comportare, adică: firmă care realizează supraprofit, profit normal, înregistrează pierderi de
exploatare sau trebuie să-şi înceteze activitatea). De exemplu, situaţia unei firme monopol care
realizează pe termen lung doar profit normal este reprezentată grafic în figura 4.23.
În figura 4.23 se poate observa că firma monopol care realizează pe termen lung întregul
profit normal nu are capacitatea de producţie reglată astfel încât să folosească cu maxim de eficienţă
factorii de intrare, deci să producă la costuri unitare minime, atât pe termen scurt cât şi pe termen
lung. Producţia de echilibru Qe (la care profitul este maxim) este inferioară producţiei Q m (la care
p
CU
D CMS CML
CUTS
C CUTL
pe
e
Dr=Df=VU
VML
0 Qe Qm LQ
Figura 4.23
Firma monopol realizează pe termen lung profit normal
CUTL este minim).

Pentru firma monopol care realizează pe termen lung supraprofit nu se poate trage o
concluzie cu privire la mărimea capacităţii. Într-un astfel de caz, producţia de echilibru poate fi
situată atât la stânga cât şi la dreapta, cât şi la nivelul pentru care CUTL este minim. Atunci când
profitul este însă numai normal, firma monopol produce la un nivel situat pe ramura descrescătoare
a curbei CUTL (deoarece realizarea profitului normal reclamă tangenţa din figura 4.23, între CUTL,
CUTS şi Dr = Df). În această situaţie, monopolul nu face risipă de resurse.
Dacă firma monopol şi-a reglat greşit capacitatea de producţie pe termen lung, în sensul
alegerii unei capacităţi de producţie mai mari, poate totuşi înregistra supraprofit prin funcţionarea pe
ramura crescătoare a curbei CUTL. În acest caz însă, monopolul va face risipă de resurse.
4.2.4. Discriminarea de preţ
Discriminarea de preţ există atunci când acelaşi produs este vândut la preţuri diferite unor
cumpărători diferiţi. Costul de producţie este, fie acelaşi, fie diferă, dar nu atât de mult cât diferă
preţurile percepute. Produsul este în esenţă acelaşI, dar anumite diferenţieri pot exista (de exemplu,
diferite formaturi sau moduri de legare ale aceleiaşi cărţi, diferite locuri într-o sală de teatru, diferite
locuri într-o aeronavă sau într-un tren). De asemenea, este ceva obişnuit ca pentru acelaşi produs să
fie percepute preţuri diferite în perioade de timp diferite (de exemplu, un produs nou este adesea
vândut la un preţ ridicat, accesibil numai oamenilor avuţi, în timp ce în perioadele următoare
preţurile practicate sunt mai reduse, produsul devenind accesibil şi consumatorilor cu venituri mai
reduse).
În continuare ne vom concentra asupra cazului tipic al unui produs identic, realizat la acelaşi
cost, care este vândut însă la preţuri diferite, care depind de preferinţele şi veniturile consumatorilor,
localizarea acestora şi disponibilitatea înlocuitorilor. Aceşti factori de influenţă determină o ridicare
(deplasare în sus şi spre dreapta) a curbelor cererii, care au elasticităţi diferite în diferitele sectoare
ale pieţei unei firme.
4.2.4.1. Ipotezele discriminării de preţ

Cu toate că discriminarea de preţ este mai uşor pusă în practică de către o firmă monopol
(deoarece controlează întreaga ofertă a unui anumit produs), există multe alte firme care în mod
comun o aplică, percepând preţuri diferite (acordând diferite bonificaţii) consumatorilor lor, în
funcţie de produsul pe care aceştia îl cumpără, perioada de timp de când au relaţii de afaceri cu
firma vânzătoare, localizarea acestora şi mulţi alţi factori.
Condiţiile necesare care trebuie să fie îndeplinite pentru o discriminare de preţ sunt:
- piaţa să fie divizată în subpieţe ale căror curbe de cerere să aibă elasticităţi în raport cu
preţul diferite;
- să existe o separare efectivă a subpieţelor astfel încât să nu poată avea loc o revânzare de
pe o piaţă cu preţ redus pe o subpiaţă cu preţ ridicat.
Aceste condiţii arată de ce discriminările de preţ se realizează mai uşor la unele produse
cum ar fi: energia electrică, gazul, apa şi servicii ca: medicale, transport, spectacole (care sunt
“consumate” de cumpărători şi nu pot fi revândute).
4.2.4.2. Modelul discriminării de preţ

Motivul unei firme monopol (sau oricărei alte firme) de a aplica discriminarea de preţ îl
reprezintă obţinerea unor venituri totale mai ridicate, deci a unor profituri mai mari, în condiţiile
menţinerii neschimbate a costurilor totale. Prin vânzarea cantităţii de produse definite de egalitatea
CM = VM (4.20)
La preţuri diferite, firma monopol realizează venituri totale şi profituri mai mari comparativ
cu cele pe care le-ar înregistra dacă ar practica un preţ uniform. Vom începe prin cel mai simplu caz:
firmă monopol care îşi vinde produsul la două preţuri diferite.
Se presupune că firma monopol îşi va vinde produsul pe două pieţe diferite, fiecare având o
curbă a cererii cu elasticitate diferită. În figura 4.24, la orice nivel al preţului, curba cererii D 1 are o
elasticitate mai ridicată decât curba cererii D2. Curba cererii totale, D, se obţine însumând orizontal
D1 cu D2. Venitul marginal agregat (VM) este suma orizontală a veniturilor marginale VM 1 şi VM2.
Curba costului marginal este CM. Firma monopol care practică discriminarea de preţ trebuie să
decidă cu privire la:
- producţia totală pe care o realizează;
- cât să vândă pe fiecare piaţă şi la ce preţ, astfel încât să îşi maximizeze profitul total.
Cantitatea totală ce urmează a fi produsă este definită de punctul de intersecţie dintre
curbele agregate CM şi VM ale firmei monopol. În figura 4.24, cele două curbe se intersectează
în punctul e: producţia totală a firmei monopol va fi Q. Dacă firma monopol ar practica un preţ
unitar, acest preţ ar fi p, iar veniturile sale totale ar fi egale cu suprafaţa [OQAp]. Profitul firmei
monopol ar fi diferenţa dintre venitul total şi costul total al producerii cantităţii Q. Totuşi, firma
monopol poate realiza un profit total mai mare practicând preţuri diferite pe cele două pieţe.
Preţul şi cantitatea vor fi astfel definite pe fiecare piaţă încât să maximizeze profitul pe acea
piaţă. Ca urmare, pe fiecare piaţă va trebui să aibă loc egalitatea CM=VM. Costul marginal CM
este însă acelaşi pentru întreaga cantitate produsă, indiferent de piaţa pe care urmează să fie
vândut produsul. Venitul marginal diferă însă de la o piaţă la alta datorită diferenţei de elasticitate
a cererii de pe cele două pieţe. În concluzie, pe fiecare piaţă profitul va fi maximizat egalând
costul marginal cu venitul marginal corespunzător:
- pe prima piaţă profitul va fi maximizat când
CM = VM1 (4.21)
- pe a doua piaţă profitul va fi maximizat când
CM = VM2 (4.22)
Este clar că profitul total va fi maximizat atunci când firma monopol egalează costul său
marginal, CM, cu veniturile marginale de pe cele două pieţe (VM1 şi VM2), adică
CM = VM1 = VM2 (4.23)
Dacă pe una dintre pieţe venitul marginal ar fi mai mare, firma monopol ar vinde mai
mult pe acea piaţă şi mai puţin pe cealaltă, până când condiţia (4.23) ar fi îndeplinită.
Determinarea grafică a preţurilor practicate şi a cantităţilor vândute pe fiecare piaţă este
prezentată în cele ce urmează. Din punctul de echilibru e se duce o linie perpendiculară pe axa
ordonatelor. Această linie intersectează dreapta venitului marginal VM 1 în punctul e1 şi dreapta
venitului marginal VM2 în punctul e2. Evident, în aceste puncte avem egalitatea cerută
CM=VM1=VM2. Prin punctele e1 şi e2 trasăm linii verticale până la intersecţia cu dreptele D 1,
respectiv D2. Aceste linii verticale definesc preţurile practicate şi cantităţile vândute pe fiecare
dintre cele două pieţe. Deci, pe prima piaţă firma monopol va vinde cantitatea Q 1 la preţul p1, iar
pe a doua piaţă va vinde cantitatea Q2 la preţul p2. Evident,
Q1 + Q2 = Q (4.24)
În figura 4.24 este evident că venitul pe care îl realizează firma monopol practicând
discriminarea de preţ este mai mare decât venitul total [OQAp] care s-ar realiza când întreaga
cantitate Q=Q1+Q2 ar fi vândută la un preţ unitar p. Astfel, venitul realizat la preţul de vânzare p
este
VT1 = [OQAp] = [OQ2Dp] + [Q2QBC] + [ABCD] (4.25)
iar venitul obţinut cu preţurile diferenţiate, p1 şi p2, este
VT2 = [OQ1Fp1] + [OQ2Ep2] (4.26)

p
CM
VM
p2 E
C
D A M
p
p1 F C
B
VM=C e1 e2 e
M D=D1+D2
D D
0 Q Q Q Q
VM1 VM2 VM=VM
2 1 + VM2
1
1 2
Figura 4.24
Modelul discriminării de preţ
Dar
[OQ1Fp1] = [Q2QBC] (4.27)
şi
[OQ2Ep2] = [OQ2Dp] + [pDEp2] (4.28)
Prin urmare
VT2 = [Q2QBC] + [OQ2Dp] + [pDEp2] (4.29)
Făcând diferenţa (VT2 - VT1), obţinem
VT2 - VT1 = {[Q2QBC] + [OQ2Dp] + [pDEp2]} - {[OQ2Dp] + [Q2QBC] + [ABCD] }
de unde
VT2 - VT1 = [pDEp2] - [ABCD] (4.30)
Deoarece [ABCD] < [pDEp2], este evident că
VT2 > VT1 (4.31)

De observat că [pDEp2] este venitul suplimentar obţinut prin vânzarea cantităţii Q2 la
preţul p2 (mai mic decât p), în timp ce [ABCD] este pierderea de venit rezultată din vânzarea
cantităţii Q1 la preţul p1 (mai mic decât p). Venitul suplimentar obţinut pe a doua piaţă este mai
mult decât compensatoriu pentru pierderea de venit de pe prima piaţă, astfel încât discriminarea
de preţ conduce la o creştere a veniturilor totale ale firmei monopol. Deoarece costul producerii
cantităţii Q este acelaşi, indiferent de preţul la care aceste produse vor fi vândute, profiturile
obţinute prin aplicarea discriminării de preţ sunt mai mari comparativ cu cele care ar fi obţinute
dacă întreaga cantitate Q ar fi vândută la acelaşi preţ p (adică dacă discriminarea de preţ nu ar fi
aplicată).
Economistul englez A.C. Pigou a numit cazul prezentat anterior discriminare de preţ de
gradul al treilea. Sporul de venit total al firmei monopol este realizat prin preluarea de către
aceasta a unei părţi din surplusurile consumatorilor. Pentru înţelegerea acestui aspect să ne
concentrăm asupra curbei cererii DD’ din figura 4.25. Dacă firma monopol vinde întreaga
cantitate Q la preţul p, obţine venitul total [OQAp], iar surplusurile consumatorilor sunt [pAD].
Dacă firma monopol vinde cantitatea Q 1 la preţul p1 şi cantitatea rămasă (Q-Q1) la preţul p,
veniturile sale totale sunt
VT = [OQ1Cp1] + [Q1QAB] = [OQAp] + [pBCp1] (4.32)
Aceasta însemnă că firma monopo a reuşit să preia din surplusurile consumatorilor suma
[pBCp1].
Dacă firma monopol poate negocia şi vinde cantitatea Q la mai mult de două preţuri (mai
mari decât p), de exemplu vinde cantitatea Q1 la preţul p1, cantitatea (Q2-Q1) la preţul p2,
cantitatea (Q3-Q2) la preţul p3 şi cantitatea (Q-Q3) la preţul p, ea va prelua o parte şi mai mare din
surplusurile consumatorilor (figura 4.26). Această situaţie este numită discriminare de preţ de
gradul al doilea.
p p p
D D D
p1
p1 C
p2
p3
p B A B p
p
D' D' D'

O Q1 Q O Q1 Q2 Q3 Q O Q
Figura 4.25 Figura 4.26 Figura 4.27

Discriminarea de pret de Discriminarea de pret de Discriminarea de pret de
gradul al treilea gradul al doilea gradul întâi
În cazul limită, când firma monopol poate negocia individual cu fiecare cumpărător şi
vinde fiecare unitate de producţie la preţul corespunzător acesteia (aşa cum rezultă din curba
cererii DD’), va prelua în totalitate surplusurile consumatorilor (figura 4.27). Aceasta este
cunoscută ca discriminare de preţ de gradul întâi sau discriminare de tipul "ia-l sau renunţă". În
negocierea cu fiecare cumpărător, firma monopol îi aplică acestuia preţul maxim pe care este
dispus să-l plătească sub ameninţarea de a refuza să-i mai vândă oricare altă cantitate; monopolul
oferă fiecărui cumpărător doar două opţiuni: "ia-l sau renunţă". În acest caz, curba cererii pieţei
devine curba venitului marginal al firmei monopol.
4.2.4.3. Efectele discriminării de preţ

Atâta timp cât prin practicarea discriminării de preţ firma monopol reuşeşte "să fure" o
parte din surplusurile consumatorilor, veniturile şi profiturile sale totale vor fi mai ridicate chiar
dacă vinde numai cantitatea Q definită de intersecţia curbei CM cu o curbă agregată VM.
Totuşi, dacă firma monopol care aplică discriminarea de preţ poate practica mai mult
CM
e’’
e’
e
O Q Q’ Q’’ D’ Q
VM VM’
Figura 4.28
Efectele discriminării de pret
de două preţuri diferite în diferitele sectoare ale pieţei, cantitatea totală pe care o va oferi pe piaţă
va fi mai mare decât Q iar veniturile şi profiturile sale totale vor fi şi mai ridicate. Creşterea de
producţie (deci de cantitate oferită pe piaţă) este datorată mutării graduale în sus şi spre dreapta a
curbei VM şi, ca o consecinţă, schimbării punctului de intersecţie a acestei curbe cu o curbă dată
CM. Schimbarea poziţiei curbei VM, în condiţiile în care curba cererii DD’ nu se schimbă, este
datorată faptului că la toate nivelele de producţie, venitul marginal este mai ridicat atunci când
discriminarea de preţ a fost adoptată (preţul mai scăzut la care este vândută noua unitate
marginală nu este acelaşi atâta timp cât toate unităţile anterioare au fost vândute la preţuri mai
ridicate pe calea negocierilor cu cumpărătorii).
În figura 4.28 se observă că dacă firma monopol ar practica un preţ unitar p ar vinde
cantitatea Q. Dacă discriminarea de preţ se aplică, numai unităţile suplimentare de producţie se
vând la preţuri gradat mai scăzute şi deci curba venitului marginal se mută în poziţia VM’. Noul
punct de echilibru al firmei este e’, în care cantitatea Q’>Q. În cazul limită al discriminării
perfecte, curba venitului marginal VM va coincide cu curba cererii DD’ deoarece fiecare unitate
de producţie este vândută la propriul ei preţ (cel mai ridicat preţ pe care cumpărătorul este dispus
să-l plătească în condiţiile "ia-l sau renunţă"). Echilibrul firmei monopol va fi în punctul e’’,
producţia oferită va fi Q’’ şi va fi satisfăcută condiţia
CM = VM = VU = p (4.33)
totalitatea surplusurilor consumatorilor fiind sustrase de către firma monopolistă.

4.2.4.4. Determinarea analitică a poziţiei de echilibru pentru firma monopol care practică
discriminarea de preţ
Cererea totală a pieţei pentru produsul firmei monopol este
p = f(Q) (4.34)
Să presupunem că pentru cele două segmente de piaţă pe care este vândut produsul
curbele cererii sunt
p1 = f1(Q1) (4.35)
şi
p2 = f2(Q2) (4.36)
Costul total al firmei monopol este
CT = f(Q) = f(Q1 + Q2) (4.37)
Firma monopol urmăreşte să-şi maximizeze profitul total
ΠT = VT1 + VT2 - CT
(4.38)
Prima condiţie de maximizare a profitului total conduce la
 δΠT
 δQ  0
 1
 (4.39)
 δΠT  0
 δQ 2
sau
 δΠT δVT1 δCT

 δQ  δQ  δQ  0
 1 1 1
 (4.40)
 δΠT  δVT2  δCT  0
 δQ 2 δQ 2 δQ 2
de unde
 δVT1 δCT
 δQ  δQ
 1 1
 (4.41)
 δVT2  δCT
 δQ 2 δQ 2
Dar
δVT1 δVT2 δCT δCT

 VM 1 ;  VM 2 ;  CM 1 ;  CM 2 ;
δQ1 δQ 2 δQ1 δQ 2
(4.42)
deci
VM1  CM1
 (4.43)
VM 2  CM 2
Dar
δCT
CM1 = CM2 = CM = δQ (4.44)
ceea ce conduce la
VM1 = VM2 = CM
adică tocmai relaţia (4.23) din modelul discriminării de preţ (relaţie care exprimă una dintre
condiţiile de maximizare a profitului total al firmei monopoliste).
A doua condiţie de maximizare a profitului este
 δ 2 VT1 δ 2 CT
 2  2
 δQ 1 δQ
2 (4.45)
 δ VT2  δCT
 δQ 2 2 δQ 2
ceea ce înseamnă că venitul marginal trebuie să crească pe fiecare piaţă mai puţin rapid decât
costul marginal, pentru producţie, ca un tot.
4.2.4.5. Discriminarea de preţ şi elasticitatea cererii pieţei în raport cu preţul

Într-un capitol anterior (capitolul I - Teoria cererii) am stabilit că
1
VM = p(1- e ) (4.46)
p
În cazul discriminării de preţ avem
1
VM1 = p1(1- e ) (4.47)
p1
1
VM2 = p2(1- e ) (4.48)
p2
şi
VM1 = VM2 (4.49)
Prin urmare,
1 1
p1(1- e ) = p2(1- e ) (4.50)
p1 p2
sau
1
1-
p1 ep 2

p2 1
1-
e p1
(4.51)
unde: ep1 - elasticitatea cererii pe segmentul de piaţă cu cererea D1;

ep2 - elasticitatea cererii pe segmentul de piaţă cu cererea D2.
Dacă ep1 = ep2, raportul preţurilor este egal cu 1, adică p1 = p2. Aceasta înseamnă că atunci
când elasticităţile sunt identice pe cele două segmente de piaţă, discriminarea de preţ nu este
profitabilă. Ca urmare, firma monopol va fixa un singur preţ pe ambele pieţe.
Dacă elasticitatea în raport cu preţul diferă, firma monopol va practica un preţ mai ridicat
pe piaţa a cărei cerere este mai puţin elastică. Această concluzie este evidentă pornindu-se de la
egalitatea veniturilor marginale (VM1 = VM2)
1 1
p1(1- e ) = p2(1- e )
p1 p2
Dacă
|ep1| > |ep2| (4.52)
atunci
1 1
(1- e ) > (1- e ) (4.53)
p1 p2
Aceasta înseamnă că pentru a fi satisfăcută egalitatea veniturilor marginale este necesar ca
p1 < p2 (4.54)
adică piaţa cu elasticitatea cererii mai ridicată va avea un preţ mai redus.
4.2.4.6. Discriminarea de preţ şi existenţa ramurii

Pot exista situaţii în care diferitele sectoare ale unei pieţe au curbe ale cererii care prin
agregare dau o curbă a cererii totale a pieţei care se situează sub curba costurilor medii unitare
totale pe termen lung (CUTL) a firmei monopol la toate nivelele de producţie (figura 4.29). În
asemenea circumstanţe este evident că producţia firmei monopol nu poate avea loc dacă se
practică un preţ de vânzare uniform, indiferent cât de ridicat ar fi acesta.
p
CU
CUTL
D1 D2 D=D1 + D2
O Q
Figura 4.29
Productia firmei monopol nu poate avea loc dacă se practică un pret de vanzare
uniform
Totuşi, dacă se adoptă discriminarea de preţ, practicându-se un preţ p 1 suficient de ridicat

în sectorul de piaţă cu cerere inelastică şi un preţ p2 suficient de scăzut în sectorul de piaţă cu
cerere elastică, veniturile totale ale firmei monopol pot acoperi costurile totale ale acesteia (şi
chiar să conducă la obţinerea de profituri economice). Aceasta înseamnă că, spre deosebire de
prima situaţie (preţ uniform), în condiţiile discriminării de preţ producţia în ramură poate avea
loc. O asemenea situaţie este prezentată în figura 4.30.
p
CU
D1
p1
D2
A A’
C C’
p2 CUTL
D=D1 + D2
O Q1 Q2 Q=Q1+Q2 Q
Figura 4.30
Discriminarea de preţ si existenţa ramurii
Dacă firma monopol va vinde cantitatea Q1 la preţul p1 (în sectorul de piaţă cu cerere
inelastică) şi cantitatea Q2 la preţul p2 (în sectorul de piaţă cu cerere elastică), întreaga producţie
Q=Q1+Q2 îi va aduce un venit total egal cu aria [OQA’A], costul total fiind egal cu suprafaţa
[OQC’C], ceea ce înseamnă un profit total egal cu suprafaţa [CC’A’A] (venitul mediu unitar
IOAI este mai ridicat decât costul mediu unitar IOCI). Aceasta înseamnă că sectorul ’’bogat’’ al
pieţei subenţionează sectorul ’’sărac’’, producţia firmei monopol devenind fezabilă.
De exemplu, să presupunem că la anumite nivele de producţie date, costul mediu unitar
CUTL ia următoarele valori:
Q = 100; CUTL = 30;

Q = 400; CUTL = 13;
Q = 500; CUTL = 11;
Dacă firma monopol poate vinde Q1=100 la preţul p1=20 pe piaţa cu venituri mai ridicate (mai
bogată) şi Q2 = 400 la preţul p2=10 pe piaţa cu venituri mai scăzute (mai săracă), va realiza un
venit total
VT = VT1 + VT2 = p1Q1 + p2Q2 = (20)(100) + (10)(400) = 2000 + 4000 = 6000
Costul total al firmei monopol va fi
CTL = (CUTL)(Q) = CUTL (Q1+Q2) = 11(100+400) = (11)(500) = 5500
Aceasta înseamnă că prin aplicarea discriminării de preţ, firma monopol nu numai că reuşeşte să-
şi acopere costurile totale dar realizează şi un profit total
 T = VT - CTL = 6000 - 5500 = 500
care nu ar fi fost posibil în condiţiile în care ar fi practicat preţuri egale pe cele două pieţe.
4.2.5. Reglementarea monopolurilor de către guvern
Când mărimea pieţei este redusă în raport cu mărimea optimă a unei fabrici sau uzine
suntem în cazul monopolului ’’natural’’(cazul în care piaţa nu poate suporta mai mult de o firmă
de mărime optimă, care astfel devine monopol natural). În asemenea circumstanţe, guvernul
poate interveni direct (realizând exploatarea întreprinderii) sau indirect (utilizând impozitele sau
reglementând preţul/preţurile).
Atunci când guvernul aplică o schemă diferită de impozitare a firmei monopol, costurile
totale ale acesteia cresc şi profitul se reduce. Dacă aceste impozite suplimentare reprezintă însă
pentru firma monopol un cost variabil, aceasta poate decide să îşi ajusteze nivelul producţiei (în
sensul diminuării acesteia) în încercarea de a transmite noile impozite asupra consumatorilor
(care nu sunt total protejaţi).
Când guvernul reglementează preţul/preţurile sau realizează exploatarea întreprinderii
monopol va trebui să stabilească preţul/preţurile (în cazul discriminării de preţ) produselor. O
asemenea situaţie este prezentată în figura 4.31
p
C
D
CM
P=CM
pM
CU
p1 P=CU
p2
QM Q1 Q2 Q
O
VM
Figura 7.31
Reglementarea monopolurilor de către guvern
Preţul de vânzare al produsului va fi stabilit sub nivelul p M, care asigură maximizarea

profitului (corespunde egalităţii CM=VM) deoarece un preţ egal cu p M ar implica profit
suplimentar pentru firma monopol şi deci, exploatarea consumatorilor. Atât în teorie cât şi în
practică au fost dezbătute două situaţii:
- guvernul fixează preţul la nivelul costului marginal CM (ia în considerare egalitatea
p=CM). Preţul fixat, p1, conduce la o producţie mai ridicată, Q1 > QM, a firmei monopol care ar
înregistra încă ceva profit economic (deşi mai mic decât la nivelul producţiei de echilibru, QM).
- guvernul fixează preţul la nivelul costului mediu unitar CU. Preţul fixat, p 2, ar conduce
firma monopol la realizarea unui volum de producţie şi mai mare, Q 2 > Q1 > QM, care acoperă
costurile totale şi asigură o revenire ’’cinstită’’ la capitalul investit (ca un profit ’’normal’’).
Au apărut însă dispute cu privire la ce înseamnă ’’revenire cinstită’’ şi care este ’’capitalul’’
la care rata ’’revenirii cinstite’’ să fie aplicată.
Guvernul ar putea decide să stabilească preţul produsului chiar la un nivel inferior
costului mediu unitar. În acest caz însă va trebui să acorde subvenţii firmei monopol pentru a o
menţine în activitate.
Ca o alternativă, guvernul poate aplica o schemă de discriminare a preţului. Această
soluţie are o largă aplicabilitate în utilităţile publice: gaze, energie electrică, transport feroviar,
comunicaţii şi alte monopoluri reglementate de către guvern. Desigur, discriminarea de preţ
ridică serioase probleme de echitate şi redistribuire a veniturilor şi de alocare economică a
resurselor. Discutarea acestor probleme trece însă dincolo de subiectul acestei cărţi.
4.2.6. Sinteza modelului structurii de piaţă de tip monopol şi corespondenţa cu pieţele reale
Monopolul este structura de piaţă în care o firmă unică produce şi vinde un anumit
produs, maximizându-şi profitul atât pe termen scurt cât şi pe termen lung prin egalarea costului
său marginal cu venitul marginal pe care îl deduce din curba descrescătoare a cererii pieţei pentru
produsul pe care îl oferă.
Odată cu determinarea producţiei de echilibru (care îi maximizează profitul), firma
monopol determină şi preţul de echilibru (deoarece atât venitul marginal cât şi preţul de vânzare
depind de cantitatea vândută).
Atât pe termen scurt cât şi pe termen lung, firma monopol poate realiza supraprofit, profit
normal, poate înregistra pierderi de exploatare sau trebuie să-şi înceteze activitatea. Toate aceste
situaţii de comportare trebuie analizate în ideea comportamentului marginalist de maximizare a
profitului (sau maximizare a pierderii), concretizat în respectarea egalităţii
CM = VM
Atunci când piaţa poate fi segmentată sunt întrunite condiţiile ca firma monopol să aplice
discriminarea de preţ (de un anumit grad) care are ca efect o sporire a profiturilor totale.
Trebuie subliniat că analiza comportării oricărei firme care percepe sau estimează o curbă
descrescătoare a cererii pieţei pentru produsul ei este similară cu analiza comportării firmei
monopol. Dacă în ramură sunt însă mai multe firme, curba cererii pieţei pentru produsul firmei
analizate nu se mai confundă cu cererea pieţei pentru produsul ramurii, ca în cazul firmei
monopol. Firma analizată va trebui să-şi deducă curba venitului marginal pe baza curbei cererii
segmentului de piaţă pe care îl ocupă.
În situaţiile reale din economie se întâlnesc aşa numitele monopoluri naturale, când pe
piaţă nu poate exista mai mult de o singură firmă. În principal, este vorba despre utilităţile
publice. Asemenea monopoluri sunt însă controlate şi reglementate de către stat.
4.3. Competiţia monopolistă
În această secţiune vom prezenta modelul structurii de piaţă cu competiţie monopolistă,

vom analiza comportarea firmei pe termen scurt şi termen lung, precum şi corespondenţa
modelului competiţiei monopoliste cu pieţele reale.
4.3.1. Prezentarea generală a modelului competiţiei monopoliste
Între competiţia perfectă şi lipsa de competiţie specifică modelului monopolist există un

întreg spectru de structuri de piaţă cu competiţie imperfectă numite structuri de piaţă cu rivalităţi.
Aceste structuri se extind de la cazul unui număr foarte mare de vânzători (ofertanţi) cu produse
foarte diferenţiate (de acelaşi gen însă, care satisfac aceeaşi nevoie) la cazul unui număr foarte
mic de ofertanţi ale căror produse sunt omogene.
Competiţia monopolistă este structura de piaţă caracterizată printr-un număr mare de
ofertanţi, ale căror produse sunt mai mult sau mai puţin diferenţiate, diferenţieri percepute de
consumator, unde fiecare firmă ofertantă nu este în mod special preocupată de relaţia dintre
acţiunile proprii şi cele ale firmelor din aceeaşi ramură. Fiecare firmă încearcă să-şi menţină sau
să-şi crească ponderea pe piaţă prin diferenţierea produsului propriu de al celorlalte firme, fie sub
aspect fizic, fie prin reclamă, fie pe ambele căi.
Curba cererii pieţei pentru produsul firmei este percepută de managementul acesteia ca
fiind foarte elastică (fără a fi însă perfect elastică, aşa cum este cazul competiţiei perfecte) în
zona de relevanţă (adică în zona în care firma deţine ’’monopolul’’ diferenţierii). În această zonă,
o mică schimbare a preţului determină o schimbare însemnată a cantităţii cerute.
De îndată ce firma şi-a stabilit producţia şi preţul care îi asigură maximizarea profitului,
ea va tinde să-şi concentreze atenţia, ca armă de piaţă, pe diferenţierea produsului şi nu pe
ajustarea preţului. Prin această alegere firma îşi va creşte veniturile totale şi profitul (practicând
un preţ egal sau foarte apropiat de preţul existent pe piaţă) prin atragerea clienţilor altor firme.
4.3.2. Comportarea firmei pe termen scurt
Preţurile versiunilor diferenţiate ale aceluiaşi produs tind să varieze împreună. Dacă pe
piaţă există un număr mare de vânzători şi cumpărători, iar câteva firme ofertante reduc sau cresc
preţul simultan, este foarte probabil ca toate firmele ramurii să facă acelaşi lucru. Aceasta
înseamnă că în realitate, curba cererii pieţei cu care este confruntată firma este oarecum diferită
de cea pe care o percepe managementul în zona de relevanţă şi pe care este bazată decizia cu
privire la preţul şi producţia care asigură maximizarea profitului. Aceasta înseamnă că în
structura de piaţă cu competiţie monopolistă comportarea firmei este descrisă prin două curbe ale
cererii: o curbă a cererii pe care o percepe managementul firmei în baza diferenţierii pe care
firma o realizează (de care este conştientă), cu o pantă mai puţin negativă (ceea ce înseamnă că la
modificări mici ale preţului modificările cantităţilor vândute sunt însemnate) şi o curbă reală a
cererii cu care firma este confruntată (curba cererii de piaţă a firmei), cu o pantă negativă mai
accentuată datorată modificării generale a preţurilor tuturor produselor diferenţiate. Aceste două
curbe ale cererii sunt prezentate în figura 4.32.
p
pe e
Df
O Qe Q
Figura 4.32
Curbele cererii pentru produsul firmei
d este curba cererii pe care o percepe managementul firmei (are elasticitate ridicată) iar D f este
curba cererii părţii de piaţă a firmei sau curba reală a cererii pentru produsul firmei (are
elasticitate mai scăzută).
Punctul de echilibru al firmei corespunde coordonatelor punctului de intersecţie al celor
două curbe (punctul e) deoarece ceea ce crede firma că poate face pe piaţă (cât poate vinde şi la
ce preţ) trebuie să coincidă cu ceea ce ea va putea face în realitate.
Firma care funcţionează într-o structură de piaţă cu competiţie monopolistă îşi va
maximiza profitul conform principiului marginalist ’’profitul este maxim atunci când costul
marginal este egal cu venitul marginal’’, adică
CMS = VMS (4.55)
Firma îşi stabileşte venitul marginal pe baza curbei cererii d. Atunci când d este o curbă
liniară, evident că VMd este tot o curbă liniară, însă cu o pantă negativă de două ori mai mare
(figura 4.33)
Firma a cărei situaţie este reprezentată grafic în figura 4.33 nu este în echilibru. Punctului
de intersecţie dintre curbele cererii d şi Df îi corespunde nivelul producţiei Q1. La acest nivel de
producţie profiturile firmei nu sunt maxime (deci firma nu este în echilibru) deoarece nu este
respectată condiţia fundamentală precizată de relaţia (4.55). Deoarece venitul marginal (VM d)
este mai mare decât costul marginal (CM), firma îşi poate creşte profitul producând şi vânzând o
cantitate mai mare decât Q1.
p
CM
VM
CMS
C
p1
p2’ B
p2 A
M Df d
VMd
O Q1 Q2 Q
Figura 4.33
Firma tinde spre echilibru
Pentru a putea vinde o cantitate mai mare decât Q 1 (cantitatea Q2, pentru care condiţia de
maximizare a profitului, VMd = CMS, este respectată) trebuie ca firma să reducă preţul.
Diminuând preţul, după curba cererii d, până la nivelul p 2', firma va constata că nu poate vinde
cantitatea Q2 pentru că, de fapt, curba cererii părţii sale de piaţă este D f, iar efectele modificării
de preţ trebuie cuantificate după această curbă. Pentru a vinde cantitatea Q2 este necesară o
reducere a preţului până la nivelul p2. De aici rezultă că firma îşi va reconsidera curba d
presupusă iniţial şi îşi va determina o altă curbă a venitului marginal (VM d’), căutându-şi
echilibrul prin deplasarea pe curba Df. Situaţia de echilibru este reprezentată grafic în figura
4.34.
p p
CM CM CMS
VM VM
CMS
pe e
pe e
d d
Df’
VMd’ Df d’ Df VMd
O Qe Q O Qe Q

Firma ajunge la echilibru prin ajustarea Firma ajunge la echilibru prin
preţului diferenţierea produsului
Atunci când firma îşi reconsideră curba cererii d tinde de fapt să ajungă la echilibru pe
calea ajustării preţului. Echilibrul poate fi atins însă şi pe calea diferenţierii produsului (figura
4.35). În acest caz, curba cererii părţii de piaţă a firmei s-a deplasat spre dreapta (firma a reuşit să
atragă cumpărătorii altor firme ca urmare a diferenţierii produsului). Firma poate utiliza însă o
combinaţie a celor două, diferenţiind produsul şi ajustând preţul în acelaşi timp (se deplasează
atât curba d cât şi curba Df).
4.3.3. Comportarea firmei pe termen lung
În structura de piaţă cu competiţie monopolistă există libertatea de intrare/ieşire a

firmelor în/din ramură. Ca urmare, pe termen lung firmele vor tinde spre o poziţie de echilibru
care să le asigure profituri normale (4.36)
p
CU CML
CMS
CUTS
pe e CUTL
w
e1
Df d = VUL
VMd
O Qe Qm Q
Figura 4.36
Echilibrul firmei pe termen lung
În competiţia monopolistă, poziţia de echilibru pe termen lung a firmelor diferă totuşi de

poziţia de echilibru în competiţia perfectă deoarece curba cererii d are o pantă negativă şi nu este
orizontală (ca în cazul competiţiei perfecte). Panta negativă a curbei cererii d face ca echilibrul
să apară la un nivel de producţie inferior nivelului Qm la care CUTL este minim. Aceasta
înseamnă că firma îşi va regla pe termen lung capacitatea de producţie la un nivel inferior
comparativ cu situaţia când ar funcţiona într-o ramură cu competiţie perfectă.
4.3.4. Competiţia monopolistă şi pieţele reale
Multe dintre elementele modelului competiţiei monopoliste se întâlnesc în comerţul cu

amănuntul şi unele activităţi de asigurare a serviciilor din marile oraşe (ca de exemplu: baruri,
saloane de coafură, frizerii, buticuri, parkinguri, ateliere de reparaţii etc.). Fiecare firmă dintre
cele menţionate are un produs (serviciu) uşor diferenţiat: prin localizare, prin nume de marcă,
prin reputaţie sau printr-o combinaţie a acestora.
Amploarea profitabilităţii unei firme este adesea determinată de amploarea diferenţierii
produsului. Pe termen lung pot exista însă doar profituri normale, cu excepţia cazului în care
intrarea altor firme în ramură este blocată. Managementul unei firme va fi mai de succes pe
termen lung dacă va reuşi diferenţierea produsului de o asemenea manieră încât cel puţin
temporar să înregistreze profituri mai mari decât cele normale. Dacă localizarea sau alţi factori îi
vor permite firmei să înregistreze pe termen lung şi în condiţii normale (de intrare / ieşire liberă)
profituri mai mari decât cele normale, va trebui să considerăm că firma nu funcţionează de fapt
într-o ramură cu competiţie monopolistă ci într-o structură de piaţă închisă, de natura
oligopolului sau monopolului.
4.4. Oligopolul
În această secţiune vom analiza, pentru început, situaţia în care pe piaţă există două firme
care oferă acelaşi produs, după care ne vom concentra atenţia asupra oligopolului cu cerere
reprezentată printr-o linie poligonală şi oligopolului cooperativ, pentru ca în final să analizăm
situaţia în care firmele cooperează perfect în cadrul cartelului.
4.4.1. Dupolul (oligopolul cu două firme)
În pieţele reale există multe situaţii de oligopol, mai apropiate sau mai îndepărtate de cele
două structuri de piaţă extreme: competiţia perfectă şi monopolul. Toate structurile de oligopol
pot fi analizate prin utilizarea instrumentelor dezvoltate în cadrul modelului monopolist.
Economiştii au sesizat acest aspect chiar de la începutul secolului al XIX -lea şi au încercat
extinderea raţionamentelor modelului monopolist, întrebându-se ce se întâmplă în cazul unei
structuri de piaţă cu două firme ofertante, structură cunoscută sub denumirea de dupol.
4.4.1.1. Modelul lui Cournot

Economistul francez Augustine Cournot a analizat cazul unei firme monopoliste care
oferă un produs fără cost (al cărui cost este zero) şi pe a cărei piaţă a intrat o a doua firmă.
Cournot a demonstrat că dacă o firmă monopolistă care vinde apă de izvor (produsă cu un cost
egal cu zero) este concurată de o firmă rivală care oferă aceeaşi apă de izvor produsă la cost zero,
cele două firme vor sfârşi prin a oferi împreună o cantitate reprezentând două treimi din
cantitatea totală de apă de izvor pe care consumatorii ar fi dispuşi să o cumpere la un preţ egal cu
zero.
Ipoteza de bază a modelului lui Cournot este aceea că fiecare firmă va încerca să-şi
maximizeze profitul în baza convingerii că firma cealaltă îşi va menţine producţia la acelaşi nivel
(nu-şi va schimba nivelul producţiei).
Firma monopolistă existentă pe piaţă (neconcurată încă) se va comporta conform
principiului marginalist de maximizare a profitului, încercând să-şi egaleze costul marginal cu
venitul marginal pe care îl deduce din curba cererii pieţei pentru produsul său, adică
CM = VM (4.56)
Produsul oferit pe piaţă este realizat la cost zero ceea ce înseamnă că fiecare unitate
adiţională de producţie este realizată la cost zero, adică
CM = 0 (4.57)
Se presupune că firma este confruntată cu o curbă descrescătoare a cererii pieţei (figura

4.37). Forma liniară a acestei curbe este descrisă de relaţia
p = a - bQ (4.58)
Veniturile totale ale firmei monopoliste sunt
VT = pQ = (a - bQ)Q = aQ - bQ2 (4.59)
Iar venitul marginal
δVT δ

VM = δQ δQ (aQ-bQ2) = a - 2bQ (4.60)
Substituind relaţiile (4.57) şi (4.60) în relaţia (4.56), se obţine
0 = a - 2bQ
de unde
a
Q1 = (4.61)
2b
Aceasta înseamnă că firma monopolistă va oferi pe piaţă cantitatea Q1, la preţul p1.
Consumatorii vor cere o cantitate maximă de apă de izvor atunci când preţul acesteia va
fi minim. Teoretic, preţul minim este egal cu zero. Substituind p=0 în relaţia (4.58), obţinem
0 = a - bQ
de unde
a
Qo = (4.62)
b
Comparând relaţiile (4.61) şi (4.62) observăm că, pentru a-şi maximiza profitul, firma
monopolistă va oferi pe piaţă cantitatea Q1, care este jumătate din cantitatea maximă pe care
cumpărătorii ar dori să o cumpere (Qo), adică
Qo
Q1 = (4.63)
2
Aceasta înseamnă că firma monopolistă acoperă (prin oferta sa) doar jumătate din cererea
maximă a pieţei.
p
D
C
p1
D’
O Q1 Qo Q
VM
Figura 4.37
Echilibrul firmei monopol care vinde apă de izvor
A doua firmă percepe că poate să intre şi ea pe piaţa apei de izvor, considerând că ’’are
loc’’ pe segmentul de cerere CD’ (aceasta înseamnă că va încerca să acopere cu oferta sa
p la Q1 la Qo)
diferenţa de cantitate de
B
p2
D’
Q1 Q2 Qo Q
Figura 4.38
Echilibrul firmei care intra pe piata apei de izvor
Firma care intră pe piaţa apei de izvor se va comporta şi ea în sensul maximizării

profitului, oferind cantitatea Q2 la preţul p2. Cantitatea Q2 este însă jumătate din cantitatea
maximă de apă de izvor cerută pe piaţă de la a doua firmă, adică
Q0
Q0 
Q2 = Q 0  Q 1 2  Q0 (4.64)

2 2 4
A doua firmă vinde apă de izvor la un preţ p 2 care este mai mic decât preţul p1 la care
vinde prima firmă. Ca urmare, o parte din clienţii primei firme vor migra spre a doua firmă. De
fapt, a doua firmă va acoperi o pătrime din cererea maximă a pieţei. Prima firmă va constata că
piaţa sa s-a redus, fiind necesar să reconsidere curba cererii pieţei pentru produsul său (figura
4.39)
p1' A
D’
Q2 Q0 Q 1’ Qo Q
Figura 4.39
Noua poziþie de echilibru a fostei firme monopol
În noile condiţii, prima firmă va oferi pe piaţă cantitatea
1 3
Q0  Q0 Q0
Q1’ = 4 3 (4.65)
 4  Q0
2 2 8
lăsând neacoperit (şi deci disponibil pentru a doua firmă) segmentul de piaţă AD’
Acest proces de reajustare a cantităţilor oferite continuă până când, demonstrează
teorema lui Cournot, firmele vor oferi împreună două treimi din cantitatea maximă Q 0. În acel
moment s-a ajuns la echilibru în ramură, iar firmele nu vor mai modifica cantităţile oferite pe
piaţă. În tabelul 4.1 sunt prezentate cantităţile oferite de cele două firme în diferitele faze ale
procesului prin care se tinde spre echilibru.
Tabel 4.1
Modelul lui Cournot

Runda 1 Runda 2 Runda 3 … Runda n
Prima firmă 1 3 11 … 1
Q0 Q0 Q0 Q0
2 8 32 3
A doua firmă 1 5 21 … 1
Q0 Q0 Q0 Q0
4 16 64 3
Total piaţă 3 11 43 … 2
Q0 Q0 Q0 Q0
4 16 64 3
Cournot arată că, în cazul producţiei fără costuri (la cost zero) şi a unei curbe liniare a
cererii pieţei, soluţia generală a problemei unei structuri de piaţă oligopoliste cu n firme este
n
Q0
n 1
Q0 fiind cantitatea maximă cerută (la preţ zero), iar
1
Q0
n 1
este cantitatea oferită pe piaţă de fiecare dintre cele n firme. Cu cât numărul firmelor este mai
mare cu atât raportul (n)/(n+1) este mai aproape de 1. Când numărul firmelor devine foarte mare
(teoretic, n ¥ ), raportul (n)/(n+1) tinde la 1 şi se ajunge în situaţia competiţiei perfecte, când
la un cost egal cu zero, Qe=Qo.
Criticii lui Cournot afirmă că este foarte greu de acceptat ipoteza de bază a modelului
său, şi anume că fiecare firmă ia decizii bazate pe presupunerea că firma rivală nu îşi va schimba
nivelul producţiei (va menţine producţia constantă).
4.4.1.2. Teoriile lui Bertrand şi Edgeworth

Cournot a fost criticat chiar în timpul său pentru ipoteza cantităţilor constante.
Matematicianul şi economistul francez Bertrand a argumentat că fiecare firmă din dupol nu îşi va
menţine producţia constantă deoarece nu va acorda nici o atenţie cantităţii oferite de firma rivală.
Fiecare firmă va presupune însă că preţul practicat de cealaltă nu se va schimba. Din analiza
făcută de Bertrand în baza acestei ipoteze rezultă, pur şi simplu, că preţul va cădea la zero de
îndată ce fiecare dintre firmele dupolului încearcă să atragă clienţii celeilalte prin reducerea
continuă a preţului. De fapt, prin aceasta Bertrand demonstrează ceea ce este cunoscut în teoria
oligopolului a fi ’’ războiul preţurilor ’’.
La sfârşitul secolului al XIX -lea, economistul englez Edgeworth propune încă o soluţie a
problemei dupolului fără cost. El afirmă că dacă fiecare firmă are o capacitate de producţie
limitată, evident mult mai mică decât cantitatea Qo pe care consumatorii ar cumpăra-o la preţ
zero, se va stabili până la urmă o limită sub care preţul nu va mai scădea. Acest nivel limită al
preţului nu va fi însă stabil deoarece odată atins, una dintre firme va considera că poate în mod
unilateral să crească preţul (şi deci să-şi sporească profitul) deoarece cealaltă firmă nu mai poate
vinde în plus datorită capacităţii sale de producţie limitate. Potrivit acestor percepţii, una dintre
firme - cea care nu îşi foloseşte integral capacitatea - va creşte preţul până la nivelul care îi
asigură maximizarea profitului pe segmentul de piaţă rămas. Cealaltă firmă - care şi-a atins
capacitatea limitată - o va urma, în sensul că va creşte preţul, dar numai până la un nivel situat
uşor sub cel stabilit de prima. Reacţia primei firme va fi de a reduce preţul. A doua firmă o va
urma scăzând şi ea preţul. Astfel, prin reduceri succesive, preţul va scădea din nou la limita
inferioară. De îndată ce s-a ajuns însă la limita inferioară apare oportunitatea ca una dintre cele
două firme să câştige profit suplimentar prin creşterea preţului. Acest proces se repetă la infinit
atâta timp cât fiecare firmă presupune că cealaltă nu va reacţiona prin schimbarea preţului.
4.4.1.3. Teoria lui Chamberlin

Analizele trecute în revistă sunt bazate pe ipoteze extrem de naive făcute în legătură cu
comportarea celor două firme. În anul 1933, economistul englez Chamberlin, autorul analizei
structurii de piaţă cu competiţie monopolistă, a afirmat următoarele: ’’ o manevră a unui ofertant
îl forţează evident pe celălalt să facă o contramanevră pentru că refuzând să vadă dincolo de
’’vârful nasului’’ s-ar comporta prosteşte dacă ar acţiona pe baza unor presupuneri care în
realitate nu există’’. Chamberlin argumentează dă firmele dupolului recunosc interdependenţa
care există între ele şi vor fixa un preţ care corespunde unui preţ de monopol, împărţindu-şi
profiturile între ele. Prin aceasta, Chamberlin descoperă de fapt ceea ce a fost numit ’’oligopol
cooperativ’’ sau ’’oligopol cu înţelegere secretă’’. El susţine că nu este necesară o argumentare a
unui astfel de comportament deoarece firmele realizează rapid că orice altă strategie ar fi
dezastruoasă, pe termen lung, pentru amândouă.
Abordarea problemelor dupolului pe care o realizează Chamberlin şi anumite noţiuni pe
care le dezvoltă în studiul competiţiei monopoliste reprezintă o îmbunătăţire clară a teoriei
oligopolului în raport cu teoriile mai vechi, bazate pe presupuneri naive în legătură cu
comportarea firmelor. Esenţa abordării lui Chamberlin constă în aceea că el sesizează ceea ce a
fost numit ’’recunoaşterea interdependenţei naturale dintre firmele oligopoliste’’. Chamberlin
înţelege că o firmă oligopolistă este conştientă că deciziile sale vor afecta deciziile celorlalte
firme şi că deciziile pe care le vor lua acestea o vor afecta la rândul lor.
Unele idei cu privire la ceea ce înseamnă comportare raţională din punct de vedere al
maximizării profitului rezultă tocmai din acest mod de percepere a situaţiei. Pentru
managementul firmelor oligopoliste, cea mai evidentă soluţie este aceea de a acţiona împreună,
de a se coaliza pentru a formula o strategie care să fie cel puţin satisfăcătoare pentru toate părţile.
Un asemenea comportament este considerat în multe ţări cu economie de piaţă drept conspiraţie
a firmelor care vizează restricţionarea activităţii economice şi care reprezintă, în consecinţă, o
violare a legislaţiei antimonopol (antitrust). O altă soluţie posibilă este aceea a fuziunii, cu
formarea unei singure mari firme. Asemenea fuziuni, când nu se fac în interes public, sunt de
asemenea considerate practici monopoliste, fiind interzise prin lege.
Dacă ambele alternative raţionale de acţiune sunt interzise prin lege, se pune firesc
întrebarea: ce le mai rămâne de făcut firmelor dintr-un oligopol care sunt conştiente de
interdependenţele care există între ele? Răspunsul la o asemenea întrebare este sugerat de
Chamberlin: managerii firmelor vor trebui să analizeze cu mare atenţie mediul economic în care
funcţionează firma (să fie cu ochii pe adversar) şi să încerce să-i ajusteze activitatea de o manieră
care să sugereze celorlalte firme din grup dorinţa ei de a fi profitabilă fără a se ajunge la rivalităţi
distructive. În ultimă instanţă, un război al preţurilor, chiar şi în ramuri cu un număr mare de
firme, este distructiv, putând conduce la situaţia descrisă de Bertrand, când un număr ridicat de
firme sunt silite să părăsească ramura.
Există situaţii în care una dintre firmele oligopolului este mult mai mare şi probabil, mai
eficientă decât firmele rivale, mai mici. Orice încercare de unire, de coalizare a acestor firme
mici, va fi probabil condamnată şi sancţionată prin acţiuni antimonopol (antitrust). ªi în această
situaţie este valabilă ideea de comportare sugerată de Chamberlin: fiecare firmă trebuie să
încerce să-şi atingă obiectivul de profitabilitate fără a fi un adversar distructiv pentru celelalte.
Pe baza unor dezvoltări teoretice similare celor anterioare, au fost analizate diferite
situaţii oligopoliste cu scopul de a determina strategii adecvate pentru fiecare firmă.
4.4.2. Oligopolul cu cerere reprezentată printr-o linie poligonală (frântă). Rigiditatea

preţului fără înţelegere secretă
Cele două curbe ale cererii utilizate de Chamberlin în analiza structurii de piaţă cu
competiţie monopolistă au fost utilizate şi în studiul oligopolului care nu se bazează pe înţelegeri
secrete şi este caracterizat de rigiditatea preţurilor.
p
pe e
d
Df
O Qe Q
Figura 4.40
Curbele cererii
d este curba cererii pe care o percepe managementul firmei (în zona relevantă) iar D f este curba
cererii părţii de piaţă a firmei.
Cazul analizat pe baza curbelor cererii d si D f este acela al oligopolului în care firmele nu
încheie între ele nici un acord cu privire la preţ, la partea de piaţă sau alte condiţii.
Prin rigiditatea preţului se înţelege tendinţa ca toate firmele unei ramuri (oligopol
colectiv) să vândă aproximativ la acelaşi preţ un anumit produs o lungă perioadă de timp. Un
astfel de fenomen poate fi o indicaţie a faptului că preţurile sunt administrate în baza unui acord
de înţelegere secretă între firmele ramurii, dar poate de asemenea însemna că fiecare firmă,
acţionând independent, a conştientizat că nu are nimic de câştigat dacă se abate de la preţul
predominant pe piaţă.
Preluând cele două curbe ale cererii, d şi Df, din modelul competiţiei monopoliste, s-a
încercat descrierea şi explicarea situaţiei cu care se confruntă o firmă oligopolistă când
interdependenţa mutuală în ramură este recunoscută, dar firmele nu încheie între ele o înţelegere
secretă. Ca şi în cazul firmei aflate într-o piaţă cu competiţie monopolistă, firma oligopolistă este
preocupată de existenţa ambelor curbe de cerere d şi D f. Firma oligopolistă ştie că d arată ce s-ar
întâmpla dacă modifică unilateral preţul şi celelalte firme rivale nu o vor urma, iar D f arată ce se
întâmplă dacă toate firmele ramurii modifică împreună preţul. Astfel, firma consideră că dacă ea
va creşte preţul în mod unilateral celelalte firme nu o vor urma, iar cantităţile pe care va reuşi să
le vândă la preţuri mai ridicate decât pe vor rezulta după curba cererii d, o parte din clienţi fiind
pierduţi în favoarea firmelor rivale. Dacă firma va reduce unilateral preţul celelalte firme o vor
urma, declanşându-se un război al preţurilor; puţini clienţi noi vor fi câştigaţi deoarece şi firmele
rivale au redus preţul, cantităţile vândute la preţuri mai mici decât p e rezultând după curba cererii
Df. În oricare dintre cazuri este probabil ca venitul total să scadă deoarece d are elasticitate
ridicată iar Df este relativ inelastică. Ca urmare, în ceea ce priveşte cererea pieţei pentru produsul
ei, firma preia o curbă de forma unei linii poligonale care constă din segmentul de curbă d situat
la stânga lui Qe şi segmentul de curbă Df situat la dreapta lui Qe. Cele două segmente generează
un vârf (o frântură), punctul e, de coordonate pe şi Qe (figura 4.41). În cele mai multe cazuri
preţul este rigid, rămânând în acest vârf. Explicaţia acestei rigidităţi este aceea că managementul
firmei, de regulă, va constata că nici o altă combinaţie "preţ-cantitate" nu va genera mai mult
profit decât combinaţia (pe; Qe).
p
pe e
d
Df
O Qe Q
Figura 4.41
Curba poligonală (frântă) a cererii
Pe baza curbei poligonale (frânte) a cererii poate fi dedusă, în continuare, curba venitului
marginal al firmei. Se observă imediat că pentru oferte mai mici decât Q e, curba venitului
marginal se deduce din curba cererii d, iar pentru oferte mai mari decât Q e, curba venitului
marginal se deduce din curba cererii D f. La nivelul producţiei de echilibru Qe, curba venitului
marginal are o discontinuitate, o cădere, explicabilă prin aceea că şi curba VM are două
segmente, fiecare fiindu-i corespunzător unei curbe de cerere cu o anumită elasticitate
(înclinare). Curba VM este reprezentată grafic în figura 4.42.
p
d
CMS3
e CMS2
pe CMS1
A
B Df
O Qe Q
VM
Figura 4.42
Echilibrul firmei oligopoliste
Dacă trasăm, în aceeaşi reprezentare, şi curba costului marginal pe termen scurt al firmei,
vom constata un lucru deosebit de interesant: că există, de fapt, o infinitate de curbe CMS care
pentru acelaşi preţ, pe, asigură maximizarea profitului la acelaşi nivel de producţie, Qe. Este
vorba despre toate curbele CMS care trec prin porţiunea discontinuă (segmentul IABI) a curbei
venitului marginal. CMS1 este curba celui mai redus cost marginal pe termen scurt care va
asigura o maximizare a profitului la nivelul de producţie Qe, în timp ce CMS3 este curba celui
mai ridicat cost marginal pe termen scurt care va asigura, de asemenea, maximizarea profitului la
nivelul de producţie Qe. Pentru oricare dintre aceste costuri marginale este respectată condiţia
fundamentală
CM = VM (4.66)
Evident, la stânga lui Qe

CM < VM (4.67)
iar la dreapta lui Qe
CM > VM (4.68)
Observăm însă că relaţia (4.66) este respectată şi pentru curba CMS 2. De fapt, condiţia
fundamentală CM = VM este respectată pentru oricare cost marginal mai mare decât CMS 1 şi
mai mic decât CMS3. Ca urmare, firma ar putea avea un întreg şir de curbe ale costurilor
marginale pe termen scurt CMS pentru care managementul său să conchidă că p e şi Qe reprezintă
preţul şi producţia de echilibru care asigură maximizarea profitului.
Trebuie totuşi observat că schimbări ale cererii (concretizate în deplasarea curbei
poligonale), corelate cu schimbări ale cantităţii vândute, pot să nu conducă la schimbarea
preţului de echilibru, pe, deoarece vârful (frântura) curbei poligonale a cererii rămâne la nivelul
aceleiaşi ordonate, pe (figura 4.43). Ne putem uşor imagina o mutare, de exemplu la dreapta, a
curbei cererii, când nivelul producţiei de echilibru devine Q e1, dar preţul de echilibru rămâne
acelaşi, adică pe. Pentru pieţele reale, o asemenea schimbare a punctului de echilibru poate
reprezenta ceva destul de normal. De fapt, aceasta este explicaţia rigidităţii preţurilor de oligopol
atunci când între firme nu se încheie acorduri secrete.
d d4
d d1 d 3
e e e4
pe 2
e2 e1 3
Df2 Df1 Df Df3 Df4

O Qe2 Qe1 Qe Qe3 Qe4 Q
Figura 4.43
Rigiditatea pretului fără înţelegere perfectă
Toate cele expuse sugerează că atunci când firma se aşteaptă ca firmele rivale să
reacţioneze (să se adapteze) la o reducere a preţului şi să ignore o creştere de preţ, este
improbabil ca profitul ei total să poată fi sporit printr-o modificare a preţului, motiv pentru care
nici nu procedează la acest lucru.
O situaţie oarecum aparte, dar explicabilă de comportare a firmei, apare într-un mediu
economic inflaţionist. Într-un astfel de mediu, o firmă oligopolistă confruntată cu o curbă
poligonală a cererii pieţei poate proceda frecvent la o creştere temporară a preţului, indiferent
dacă alte firme o vor urma sau nu. Această situaţie poate fi analizată presupunând că datorită
scumpirii prin inflaţie a unor factori de intrare, costul marginal pe termen scurt nu mai rămâne la
valoare minimă CMS1, ci trece dincolo de nivelul CMS3, atingând valoarea CMS4 (figura 4.44)
p
d’ CMS4
d F
p2 CMS3
p1 e CMS1
Df
O Q2 Q1 Q
VM
Figura 4.44
Echilibrul firmei oligopoliste în condiţii de
inflaţie
Ca urmare a inflaţiei, noua curbă a costurilor marginale pe termen scurt este CMS 4. Firma
nu va mai fi în echilibru în punctul e. Pentru a realiza din nou profituri maxime, firma va creşte
preţul la p2 şi va oferi pe piaţă cantitatea Q2 (pentru care venitul marginal este egal cu noul cost
marginal). Reacţia celorlalte firme poate să fie cel mult de a o urma (lucru justificat de inflaţie).
Curba poligonală a cererii pieţei pentru produsul firmei se va modifica, un nou punct de frântură
apare în F, iar firma este pusă în situaţia de a-şi redefini segmentul de cerere dat de curba d.
Când o firmă oligopolistă consideră că este confruntată cu o curbă poligonală a cererii
pieţei este necesar să determine dacă îşi poate sau nu maximiza profitul la un preţ egal cu cel
practicat de firmele rivale. Firma poate încerca să-şi mărească ponderea pe piaţă prin
diferenţierea produsului, care are ca rezultat o deplasare a curbei Df spre dreapta. Este însă
improbabil să fie capabilă să-şi maximizeze profitul prin practicarea unui preţ situat la dreapta
punctului iniţial de frântură al curbei cererii (mai mic decât pe) deoarece aceasta ar însemna să
aibe un cost marginal, fie extrem de scăzut, fie negativ (ceea ce este imposibil). Totuşi, când o
ramură oligopolistă este caracterizată de o rată ridicată a profitului, unele firme cu costuri
scăzute pot practica, pentru produsul, preţuri situate la dreapta vârfului de pe curba cererii pieţei
lor.
4.4.3. Oligopolul cooperativ
Din analiza curbei poligonale a cererii nu trebuie trasă concluzia generală că în structurile
oligopoliste firmele îşi determină întotdeauna strategia cu privire la preţ şi nivelul de producţie în
lipsa unor negocieri între ele sau a unor acorduri nescrise (înţelegeri tacite). La nivelul unor
activităţi locale (zonale) şi asociaţii comerciale sau industriale apar multiple posibilităţi pentru
schimbul de informaţii (schimburi de tipul ’’trăieşte şi lasă-mă să trăiesc’’) şi chiar pentru
încheierea unor acorduri (chiar şi în situaţia unui număr mare de firme relativ mici). În ramurile
prelucrătoare, dominate de câteva firme mari (oţeluri, automobile, tehnică de calcul),
stimulentele de a evita competiţia cu efecte defavorabile asupra tuturor firmelor sunt destul de
puternice, firmele mari fiind tentate să se înţeleagă între ele cu privire la preţ şi împărţirea pieţei.
În unele state cu economie de piaţă, orice gen de acord care vizează schimbul unor informaţii
specifice, şi care ar avea efect asupra relaţiilor economice zonale şi naţionale, este subiect al
sancţiunilor prevăzute de legile antimonopol. Ca urmare, firmele locale angajate în fixarea
preţurilor unui produs într-o anumită zonă (şi care nu vând în afara acelei zone) pot fi supuse
sancţiunilor guvernamentale în cazul în care obstrucţionează, prin înţelegeri tacite, firme din alte
zone, care încearcă să pătrundă pe piaţa lor. Pe scurt deci, sunt rare cazurile când practicile
cooperative cu înţelegeri secrete scapă sancţiunilor legilor antimonopol. Trebuie adăugat însă că
unele practici ilegale scapă depistării.
Atunci când firmele oligopoliste procedează la înţelegeri tacite (care scapă depistării),
consumatorii sunt primii şi cel mai puternic afectaţi. Consumatorii sunt în măsură să organizeze
campanii locale eficiente împotriva oligopolurilor care încalcă legile doar atunci când
combaterea practicilor economice ilegale este larg răspândită şi foarte strict reglementată şi
aplicată (adică are caracter de masă şi este de natură să identifice în mod evident pe cei care au o
comportare incorectă).
Având în vedere dificultatea combaterii firmelor care procedează la înţelegeri tacite nu
este ceva surprinzător că în ramurile cu structură oligopolistă au fost puse la punct practici
specifice de stabilire a preţurilor. Una dintre aceste practici este cunoscută sub denumirea de
’’liderul preţului’’ (toate firmele din oligopol îşi modelează comportamentul după firma lider,
care ’’dă tonul’’ în stabilirea preţului). Atunci când există un lider al preţului (sau apare unul), se
va putea prezice care firmă (sau firme) a oligopolului va fi prima care va creşte preţul şi care
sunt firmele care o vor urma, la scurt timp după aceea. În ţările dezvoltate, asemenea firme
("lider de preţ") domină ramuri ca: oţeluri, automobile, cauciuc, produse petroliere, în general
materii prime, pe termen lung însă (din când în când), liderul de preţ putându-se schimba.
Există două situaţii de piaţă în care apariţia liderului de preţ are la bază motive clare.
Prima situaţie este aceea a firmei eficiente (cu cel mai redus cost din ramură), iar a doua cea a
firmei dominante (mult mai puternică decât celelalte firme mici din ramură).
4.4.3.1. Lider de preţ este firma eficientă

Firma eficientă (cu cel mai redus cost din ramură), care este lider de preţ, îşi
maximizează profitul prin fixarea simultană a preţului de vânzare şi nivelului producţiei.
Celelalte firme din ramură vor prelua preţul liderului, dar vor realiza nivele de producţie care nu
le mai asigură şi lor maximizarea profiturilor.
p
CU
CMB
CMA
pB CUTB
pA
CUTA
eB
eA
VMD’ D
D’=VU
O QB QA 2QA Q
Figura 4.45
Liderul preţului este firma eficientă
În figura 4.45 este reprezentată situaţia unui dupol. Lider de preţ este firma eficientă A,
care are cel mai redus cost marginal (CMA) şi cel mai redus cost mediu unitar total (CUTA).
Curba cererii pieţei pentru produsul dupolului este D. Dacă cele două firme se înţeleg să-
şi împartă piaţa în mod egal, fiecare se va confrunta cu o curbă proprie a cererii D’ (curba cererii
D’ reprezintă grafic jumătatea cantităţilor care rezultă din curba cererii D, la fiecare preţ).
Preţul pieţei va fi fixat de către firma lider la nivelul pA (la care CMA = VMD’), iar
cantitatea oferită de către fiecare firmă va fi Q A. Se observă că această combinaţie "preţ-
cantitate", adică (pA; QA) maximizează doar profitul firmei A. Firma B (mai puţin eficientă) şi-ar
maximiza profitul dacă ar vinde cantitatea QB la preţul pB. Firma B trebuie însă să vândă
cantitatea QA (deoarece şi-a împărţit piaţa în mod egal cu firma A) şi să practice preţul p A. Firma
mai puţin eficientă trebuie să fie mereu preocupată de preţul liderului, pA, deoarece dacă ar
practica un preţ mai ridicat, pB, şi-ar putea pierde, cel puţin temporar, o parte a clienţilor în
favoarea firmei A. Dacă firma B persistă în aplicarea preţului pB ea ar putea atrage noi clienţi
numai în măsura în care aceştia nu sunt preocupaţi de preţul firmei A sau firma A nu-şi mai poate
spori oferta (a ajuns la folosirea integrală a capacităţii). În această ultimă situaţie s-ar putea
întâmpla ca, pe termen lung, firma A să-şi dezvolte capacitatea de producţie, iar firma B să fie
eliminată de pe piaţă.
Situaţia înţelegerii tacite, prezentate aici pentru cazul unui dupol, este generalizabilă şi
pentru oligopolul cu mai multe firme.
Pentru a supravieţui, firmele mai puţin eficiente vor trebui să urmeze deciziile liderului
cu privire la preţul pieţei, chiar dacă aceasta înseamnă pentru ele rate mai reduse ale profitului.
Dacă însă preţul fixat de lider le asigură încă profit normal sau peste cel normal, iar alte
alternative (practicarea unor preţuri mai ridicate, diversificarea, măsuri de eficientizare etc.) sunt
riscante, managerii acestor firme trebuie să conştientizeze că a urma firma lider este realmente
cea mai bună strategie.
4.4.3.2. Lider de preţ este firma dominantă

O structură de piaţă cu lider de preţ firma dominantă presupune existenţa unei singure
firme mari şi a mai multor firme mici. Firma lider fixează preţul pieţei, iar firmele mici preiau
acest preţ şi încearcă să-şi maximizeze profitul în condiţiile date.
Problema managementului firmei dominante constă în a determina cât anume din
cantitatea totală cerută pe piaţă va fi oferită, la fiecare preţ posibil, de către firmele mici. Pe baza
acestor informaţii, firma dominantă va alege preţul de vânzare care îi maximizează profitul total.
Ca urmare, piaţa va fi împărţită în două segmente: unul care revine firmelor mici şi altul care
revine firmei dominante. Firma dominantă va stabili punctul de echilibru al pieţei firmelor mici
suprapunând curba ofertei acestor firme peste curba cererii totale a pieţei (figura 4.46)
Dacă s-ar practica preţul pe, întreaga cerere a pieţei ar fi satisfăcută de către firmele mici,
iar segmentul de piaţă al firmei dominante ar fi zero. Firma dominantă fixează însă preţul (ca
lider de preţ) la nivelul care îi asigură maximizarea profiturilor, iar firmele mici preiau acest preţ,
fiecare dintre ele încercând să-şi regleze în aşa fel producţia încât să asigure egalitatea costului
marginal propriu cu venitul marginal propriu.
Suma costurilor marginale ale firmelor mici,  CM m , este tocmai curba ofertei firmelor
mici, Sm. Dacă firma dominantă ar fixa preţul la pe, firmele mici ar acoperi întreaga piaţă,
vânzând cantitatea de produse pentru care curba cererii pieţei, D, intersectează curba ofertei, S m
(cantitatea Qm). Firma dominantă nu va admite însă un asemenea preţ ci îşi va stabili propria
curbă a cererii, Dd, pe baza căreia va deduce venitul său marginal, VM d (figura 4.47). Curba
cererii firmei dominante, Dd, se determină ca diferenţă între cantitatea totală cerută pe piaţă şi
cantitatea pe care ar fi dispuse să o ofere firmele mici, la fiecare nivel al preţului. Firma
dominantă îşi va maximiza profitul vânzând cantitatea Q d la preţul pd (această combinaţie "preţ-
cantitate" este definită de punctul de intersecţie dintre VMd şi CMd). De observat că preţul pd este
inferior preţului pe la care firma dominantă nu are loc pe piaţă. La preţul pieţei, p d, firmele mici
nu vor mai oferi cantitatea Qm, ci cantitatea Q’m, diferenţa (Qt-Q’m) urmând să o acopere firma
dominantă (Qd= Qt-Q’m).
p p
Sm
em CMd
pe pe
A
pd pd
D
ed
VMd Dd
O Q’m Qm Qt Q O Qd Q

Echilibrul pieţei firmelor mici Echilibrul firmei dominante
Dacă firma dominantă urmăreşte să elimine firmele mici de pe piaţă ea poate reduce
preţul sub nivelul pd. La orice preţ mai mic decât p d firmele mici vor vinde o cantitate mai mică
decât Q’m, diferenţa urmând să o acopere firma dominantă. Acest lucru este posibil însă numai
dacă firma dominantă este suficient de puternică pentru a face faţă unor pierderi pe anumite
perioade de timp sau pentru a orienta pe piaţă firmele mici rivale, prin stabilirea unui preţ de
monopol pe baza curbei cererii D. În statele cu economie dezvoltată, managerii firmelor
dominante nu vor întreprinde însă asemenea acţiuni (de stabilire a unui preţ de monopol sau de
reduceri de preţ doar cu scopul de a elimina rivalii) deoarece acestea cad sub incidenţa legilor
antimonopol.
4.4.4. Cartelul
Cartelul apare în condiţiile în care un număr restrâns de firme ajung împreună la

încheierea unor înţelegeri şi acorduri pe baza cărora procedează la conducerea activităţilor
proprii de o aşa manieră încât este maximizat profitul grupului de firme, în ansamblu.
Cartelul presupune o cooperare perfectă între firmele care îl compun. În statele cu
economie de piaţă dezvoltată, firmelor le este interzis să formeze carteluri în scopul unor
activităţi economice (comerciale) interne. În aceleaşi state însă, firmele pot forma carteluri
pentru scopuri de comerţ exterior. Asemenea carteluri joacă un rol extrem de important în grupul
marilor ţări dezvoltate.
Sub aspectul condiţiilor de maximizare a profitului nu există nici o diferenţă între
strategia managerială optimă a unui cartel şi cea a unei firme monopoliste care are în structură
mai multe fabrici sau uzine. Managementul cartelurilor se confruntă însă cu o problemă
specifică: distribuirea profiturilor între firmele care formează cartelul, după ce nivelul producţiei
pentru întreg cartelul a fost stabilit. În distribuirea acestor profituri nu există nici o regulă
particulară de urmat.
Între un cartel şi o firmă monopolistă cu mai multe subunităţi (fabrici sau uzine) există o
diferenţă fundamentală. Firma monopolistă îşi determină curba cererii pentru produsul său în
condiţiile în care aceasta este, de fapt, curba cererii pentru produsul ramurii. În cazul cartelului,
după ce politica "preţ-producţie globală" a fost adoptată, este necesar să se procedeze la alocarea
producţiei globale pe firmele componente după principiul costului marginal. În cea mai simplă
formă, regula repartizării producţiei globale pe membrii cartelului impune ca un plus de
producţie să fie întotdeauna alocat firmelor cu cel mai redus cost marginal.
Să considerăm cazul unui cartel format din două firme A şi B. Curba cererii pieţei care
confruntă cartelul este Dc iar venitul marginal al cartelului este VMc. Curba costului marginal al
cartelului CMc se obţine însumând pe orizontală curbele costurilor marginale ale firmelor care
compun cartelul (CMc =  CM f = CMA+CMB). Preţul de cartel este pc, corespunzător punctului
de intersecţie al curbelor CMc şi VMc (figura 4.48)
p p
CM CU
CMB
CMc= CMA
CUTA
pc pc
CUTB
ec Dc
VMc
VMc
O Qc Q O QA QB Q

Determinarea preţului de cartel Repartizarea producţiei între membrii cartelului
Producţia totală pe care o va oferi cartelul este Q c. Această producţie trebuie repartizată
între cele două firme, A şi B. Firmei B, care are un cost marginal mai scăzut, îi va fi repartizată o
producţie suplimentară (QB > QA). Evident,
QA + QB = QC (4.69)
Această diferenţiere a producţiilor repartizate celor două firme se justifică prin aceea că,
atunci când CMA este diferit de CMB, cartelul poate câştiga pe ansamblu, trecând producţia de la
firma cu cost marginal mai ridicat spre firma cu cost marginal mai scăzut (de la firma A la firma
B). În consecinţă, pentru ca maximizarea profitului cartelului să aibă loc, trebuie să fie valabilă
egalitatea
CMA = CMB = VMC (4.70)
Condiţia (4.70), valabilă pentru un cartel cu două firme, poate fi generalizată pentru un cartel cu
orice număr de firme.
Capitolul V
AUTOEVALUAREA ŞI EXAMINAREA CUNOŞTINŢELOR ÎNSUŞITE
Nota la disciplină se acordă în urma rezolvării unui test care cuprinde două subiecte
teoretice şi o aplicaţie practică.
Rezolvarea subiectelor şi problemelor prezentate în continuare este opţională, dar
menţionăm că testele de examen le includ în formă identică.
5.1. Subiecte teoretice fundamentale
A. Subiectul I
Încercaţi să prezentaţi aspectele teoretice referitoare la enunţurile de mai jos.
1. Curba cererii pieţei.

2. Funcţia cererii pieţei.
3. Cererea pieţei şi venitul total.
4. Relaţia dintre venitul marginal şi elasticitatea punctuală a cererii în raport cu preţul.
5. Venitul total, venitul marginal şi elasticitatea punctuală a cererii în raport cu preţul.
6. Conceptul de ofertă.
7. Elasticitatea ofertei.
8. Relaţiile dintre funcţiile producţiei şi funcţiile costurilor.
9. Costul marginal pe termen scurt în teoria tradiţională.
10. Relaţia între CUTS şi CVU în teoria tradiţională.
11. Relaţia între CMS, CUTS şi CVU în teoria tradiţională.
12. Forme matematice de exprimare a curbelor în formă de “U” ale costurilor unitare în teoria
tradiţională.
13. Costul marginal pe termen lung în teoria tradiţională.
14. Costul mediu unitar total pe termen scurt în teoria modernă.
15. Costurile medii unitare totale pe termen lung în teoria modernă (costurile de producţie şi
costurile manageriale).
16. Curba în formă de “L” a costurilor medii unitare totale pe termen lung în teoria modernă.
17. Conceptul de structură de piaţă.
18. Prezentarea generală a modelului competiţiei perfecte.
19. Comportarea firmei pe termen scurt în competiţia perfectă.
20. Prezentarea generală a structurii de piaţă de tip monopol.
21. Ipotezele discriminării de preţ.
22. Efectele discriminării de preţ.
23. Discriminarea de preţ şi elasticitatea cererii pieţei în raport cu preţul.
24. Prezentarea modelului competiţiei monopoliste.
25. Comportarea firmei pe termen lung în competiţia monopolistă.
26. Teoriile lui Bertrand şi Edgeworth.
27. Teoria lui Chamberlin.
B. Subiectul II
Încercaţi să prezentaţi aspectele teoretice referitoare la enunţurile de mai jos.
1. Elasticitatea cererii pieţei în raport cu preţul.

2. Elasticitatea cererii pieţei în raport cu venitul. Elasticitatea transversală a cererii pieţei.
3. Venitul marginal.
4. Problemele cu care se confruntă ofertanţii.
5. Factorii care determină oferta.
6. Funcţia şi curba ofertei.
7. Factorii care determină elasticitatea ofertei.
8. Costul fix, costul variabil, costul total pe termen scurt în teoria tradiţională.
9. Costul mediu unitar total pe termen lung în teoria tradiţională. Curba “înfăşurătoare”.
10. Costul fix mediu unitar în teoria modernă.
11. Costul variabil mediu unitar în teoria modernă.
12. Relaţia între cererea pieţei pentru produsul ramurii şi cererea pieţei pentru produsul firmei în
competiţia perfectă.
13. Comportarea firmei pe termen scurt în competiţia perfectă: cazul firmei care realizează
supraprofit sau profit normal.
14. Comportarea firmei pe termen scurt în competiţia perfectă: cazul firmei care nu realizează
întregul profit normal sau înregistrează pierderi efective.
15. Oferta firmei pe termen scurt în competiţia perfectă.
16. Comportarea firmei monopol pe termen scurt: cazul firmei care realizează supraprofit sau
profit normal.
17. Comportarea firmei monopol pe termen scurt: cazul firmei care înregistrează pierderi de
exploatare sau trebuie să-şi înceteze temporar activitatea.
18. Comportarea firmei monopol pe termen lung.
19. Modelul discriminării de preţ.
20. Discriminarea de preţ şi existenţa ramurii.
21. Reglementarea monopolurilor de către guvern.
22. Comportarea firmei pe termen scurt în competiţia monopolistă.
23. Modelul lui Cournot.
24. Oligopolul ce cerere reprezentată printr-o linie poligonală. Rigiditatea preţului fără înţelegere
secretă.
25. Oligopolul cooperativ cu lider de preţ firma eficientă.
26. Oligopolul cooperativ cu lider de preţ firma dominantă.
27. Cartelul.
5.2. Probleme propuse spre rezolvare
5.2.1. Teoria cererii
Problema 1
În ultimii ani, în Dobrogea, reţeaua de cofetării a unei firme comerciale a cunoscut o
creştere explozivă a cererii de îngheţată. Analiza desfăşurată de către o firmă de consultanţă s-a
finalizat cu stabilirea funcţiei cererii pieţei pentru produsele firmei
Q  14,6  2,5p  12,5V  2,5T  0,5R *  5R  0,25R 2
unde: Q - numărul clienţilor serviţi anual (mii persoane), p - preţul mediu pentru client servit
(RON), V - veniturile disponibile pe piaţa relevantă (milioane RON), T - temperatura medie (
0
C ), R * - cheltuielile pentru reclamă ale firmelor concurente (mii RON), R - cheltuielile pentru
reclamă ale firmei analizate (mii RON).
În anul 2005, în judeţele Constanţa şi Tulcea, situaţia a fost următoarea: p = 4 RON, V =
18.000.000 RON, T = 24 0 C , R * = 64.000 RON, R = 6.000 RON.
a.) Care a fost numărul clienţilor serviţi în reţeaua de cofetării a firmei comerciale în anul
2005?
b.) Determinaţi elasticitatea punctuală a cererii pieţei în raport cu fiecare dintre factorii de
influenţă.
c.) Ierarhizaţi factorii care determină cererea în ordinea crescătoare a influenţei lor.
Problema 2
Rapoartele publicate cu ocazia unor campionate mondiale de handbal reprezintă o sursă
interesantă a unui studiu de caz. Primul meci a umplut sala la capacitatea maximă, de 18.000
locuri. Succesul deosebit i-a făcut pe organizatori să crească preţul unui bilet, de la 5 RON la 10
RON. Pentru al doilea meci au fost vândute însă doar 6.000 bilete.
a.) Stabiliţi curba liniară a cererii pieţei pentru biletele la meciurile de handbal organizate
în cadrul campionatelor mondiale.
b.) Determinaţi ce preţ de vânzare a biletelor va conduce la maximizarea încasărilor
organizatorilor.
Problema 3
Două firme, X şi Y, vând jocuri pe calculator. În luna decembrie 2005, firma X a vândut
10.000 jocuri, la un preţ mediu de 6 RON. În ianuarie 2006, firma Y a redus preţul jocurilor
vândute, la 5,5 RON. Ca urmare, în aceeaşi lună, firma X a vândut doar 8.000 jocuri.
a.) Determinaţi elasticitatea transversală de arc între vânzările firmei X şi preţurile
practicate de firma Y.
b.) Consideraţi că pentru firma X, elasticitatea cererii pieţei în raportul cu preţul are
valoarea -2. Până la ce nivel trebuie să reducă firma X preţul, astfel încât să readucă nivelul
vânzărilor la 10.000 jocuri pe lună?
Problema 4
Într-un oraş, cererea pentru serviciile de televiziune prin cablu este caracterizată prin
următoarele elasticităţi:
-elasticitatea în raport cu preţul: -3;
-elasticitatea în raport cu veniturile: +0,75;
-elasticitatea transversală, în raport cu preţul filmelor video: +1,5.
Indicaţi dacă afirmaţiile care urmează sunt adevărate sau false şi explicaţi:
a.) Dacă firma de televiziune prin cablu vrea să sporească numărul clienţilor, trebuie să
reducă preţul.
b.) O reducere a preţului va creşte numărul de abonaţi la serviciile televiziunii prin cablu
şi veniturile totale ale acesteia.
c.) Televiziunea prin cablu este un produs inferior.
d.) Televiziunea prin cablu şi filmele video sunt servicii substituibile.
e.) Reducerea preţului filmelor video va conduce la creşterea veniturilor firmei de
televiziune prin cablu.
Problema 5
Cererea pieţei pentru produsele unei firme are forma
Q = 1.000 – 2p
unde: Q - numărul produselor vândute (mii bucăţi), p - preţul de vânzare (mii RON).
Reprezentaţi grafic curbele cererii, venitului total şi venitului marginal şi puneţi în
evidenţă corelaţiile dintre ele.
Problema 6
Oferta unui produs agricol subvenţionat depăşeşte cu mult cererea pieţei. În consecinţă,
guvernul a cumpărat şi stocat cantităţi mari din acel produs.
a.) Susţinătorii ramurii argumentează că deşi, în prezent, oferta este excedentară,
subvenţiile sunt necesare pentru a preveni o creştere “catastrofală” a preţurilor. Ei susţin că
numai o reducere semnificativă a preţului ar putea conduce la creşterea cererii pieţei. Care este
afirmaţia implicită cu privire la elasticitatea cererii în raport cu preţul a respectivului produs
agricol?
b.) Presupunând că, pentru produsul considerat, elasticitatea cererii în raport cu preţul are
valoarea -1,35, stabiliţi ce reducere de preţ este necesară pentru o creştere a cererii cu 9%?
c.) Presupunând că subvenţia de preţ pentru produsul considerat se reduce sau se
anulează, ce efecte se vor produce asupra consumului de alte alimente?
Problema 7
Un studiu de marketing pentru produsele unei firme s-a finalizat cu stabilirea funcţiei
cererii pieţei
Q = 120 – 7p + 9,6V + 1,5P
unde: Q - numărul produselor vândute anual (mii bucăţi), p - preţul de vânzare al produsului
(RON), V - veniturile disponibile pe piaţa relevantă (milioane RON), P - preţurile practicate de
firmele concurente pentru produse similare (RON).
Pentru perioada analizată, situaţia tipică a fost caracterizată prin: p = 6 RON, V =
25.000.000 RON, P = 5,8 RON.
a.) Dacă firmele concurente scad preţul de vânzare la 5 RON, cu cât ar trebui să îşi vândă
firma considerată produsele, astfel încât veniturile sale totale să nu se schimbe? Ce cantitate va fi
vândută la noul preţ?
b.) Ce influenţă va avea asupra vânzărilor firmei considerate o creştere cu 10% a
veniturilor consumatorilor? Dar asupra veniturilor sale totale?
5.2.2. Teoria ofertei
Problema 1
O firmă este caracterizată de următoarele funcţii ale veniturilor totale şi costurilor totale
pe termen scurt
1
VT  21Q  Q 2 CTS  6  9Q  3Q 2  Q 3
3
Determinaţi oferta firmei dacă obiectivul acesteia este:
a.) maximizarea venitului total;
b.) maximizarea profitului total.
Problema 2
Curba cererii pieţei pentru produsul unei firme are forma Q = 220 – p, iar funcţia
costurilor totale pe termen scurt ale firmei este
1 3
CTS  1.000  80Q  3Q 2  Q
3
a.) Stabiliţi oferta firmei (combinaţia “cantitate - preţ”) dacă obiectivul acesteia este
maximizarea profitului total.
b.) Determinaţi profitul maxim pe care îl poate realiza firma.
Problema 3
Curba ofertei pieţei pentru un anumit produs are forma
Q = 100 + 2p
a.) Determinaţi elasticitatea punctuală a ofertei pentru preţul p = 50.

b.) Determinaţi elasticitatea de arc a ofertei pe intervalul de preţ [50; 100].
c.) Consideraţi că pentru respectivul produs, curba cererii pieţei are forma Q = 200 – p.
Determinaţi preţul şi cantitatea de echilibru, analitic şi grafic.
5.2.3. Teoria costurilor
Problema 1
Terminaţi de completat următorul tabel, care conţine date referitoare la costurile pe
termen scurt ale unei firme.
Q CTS CFT CVT CUTS CFU CVU CMS

0 - - - -
1 120 20
2 16
3 12
4 16
5 21
6 29
Problema 2
Terminaţi de completat următorul tabel, cunoscând că X este singurul factor de producţie
variabil, iar preţul său rămâne constant
X Q arcCMS CVU CUTS

0 0 - - -
1 5 10,00 10,00 30,00
2 20 3,33
3 40 2,50
4 55 3,33
5 65 5,00
Problema 3
O firmă este caracterizată de următoarea funcţie a costurilor totale pe termen lung
CTL  20Q  1,2Q 2  0,04Q 3

a.) Stabiliţi funcţiile CML şi CUTL
b.) Reprezentaţi grafic curbele costurilor pe termen lung, punând în evidenţă corelaţiile
dintre ele.
Problema 4
Terminaţi de completat următorul tabel, care conţine date referitoare la costurile pe
termen scurt ale unei firme
Q CTS CFT CVT CUTS CFU CVU arcCMS

0 10.800 0 - - - -
1.000 1.000
2.000 1.600
3.000 2.400
4.000 3.600
5.000 5.000
6.000 7.200
Problema 5
O firmă este caracterizată de următoarea funcţie a costurilor totale pe termen scurt
CTS  1.000  80Q  6Q 2  0,2Q 3
a.) Stabiliţi funcţiile celorlalte costuri pe termen scurt (CFT, CVT, CFU, CVU, CUTS,
CMS).
b.) Determinaţi la ce nivel al producţiei CMS este minim.
c.) Determinaţi la ce nivel al producţiei CVU este minim.
d.) Determinaţi la ce nivel al producţiei CUTS este minim.
Problema 6
Terminaţi de completat următorul tabel, care conţine date referitoare la funcţionarea pe
termen scurt a unei firme, indicând preţul şi nivelul producţiei la care profitul firmei este maxim.
Q p VT arcVM arcCMS CFT CVU T arc M

0 5,00 0 - - - -
10 49 4,90 3,00
20 96 1,00 60
30 135 1,00
40 160 0,50
50 175 1,00
60 180 1,50
70 175 2,00
80 144 3,00
90 90 4,50
100 10 7,00
5.2.4. Teoria comportării firmei
Problema 1
O firmă care funcţionează într-o structură de piaţă cu competiţie perfectă este
caracterizată de următoarea funcţie a costurilor totale pe termen scurt
CTS  1.000  80Q  6Q 2  0,2Q 3
Preţul de echilibru al pieţei este p e = 260 u.m.

a.) La ce nivel al producţiei va fi firma în echilibru?
b.) Determinaţi profitul maxim pe care îl poate realiza firma.
Problema 2
O firmă care funcţionează într-o structură de piaţă cu competiţie perfectă este
CTS  4.000  204Q  3Q 2  0,02Q 3
Preţul de echilibru al pieţei este p e = 60 u.m.

Pe termen scurt, firma va continua să producă sau îşi va înceta activitatea?
Problema 3
Consideraţi că firma tipică dintr-o ramură cu competiţie perfectă este caracterizată de
următoarea funcţie a costurilor totale pe termen lung
CTL  240Q  6Q 2  0,08Q 3
Dacă această funcţie rămâne stabilă, care va fi, pe termen lung, preţul de echilibru al
produsului ramurii?
Problema 4
O firmă monopol este caracterizată de următoarea funcţie a costurilor totale pe termen
scurt
CTS  8.750  176Q  2,93Q 2  0,02Q 3
Curba cererii pieţei pentru produsele firmei monopol are forma Q = 4.000 – 20p.
a.) Determinaţi nivelul producţiei şi preţul la care firma monopol este în echilibru.
b.) Determinaţi profitul maxim pe care îl poate realiza firma monopol.
Problema 5
O firmă monopol este singurul producător şi distribuitor al unui anumit produs în două
regiuni diferite ale ţării. Curbele cererii pieţei cu care este confruntată firma monopol sunt:
-regiunea A Q A  13,75  p A
-regiunea B Q B  45  0,5p B
Costul marginal al firmei monopol este CM = 10 + Q.
a.) Care va fi nivelul producţiei de echilibru a firmei monopol?
b.) Ce cantitate va fi vândută în regiunea A? Dar în regiunea B?
c.) Ce preţuri va practica firma monopol în cele două regiuni?
d.) Care este profitul maxim al firmei monopol atunci când practică discriminarea de
preţ? Dar atunci când nu o practică?
Problema 6
O firmă monopol este confruntată cu o curbă a cererii pieţei de forma Q = 77 – p. Firma
monopol fabrică produsul în două uzine diferite, A şi B, caracterizate prin următoarele costuri
marginale:
-uzina A CM A  Q A  5
-uzina B CM B  0,5Q B  1
Cât va produce fiecare uzină, atunci când firma monopol este în echilibru?
Problema 7
O firmă care funcţionează într-o structură de piaţă cu competiţie monopolistă este
CTS  4  5,6Q  0,02Q 2
Curba cererii pieţei pe care o percepe managementul firmei are forma Q = 50 – 5p, iar curba
cererii părţii de piaţă a firmei este Q = 170/9 – (10/9)p.
a.) La ce nivel al producţiei firma îşi maximizează profitul?
b.) Firma considerată este în echilibru? Justificaţi răspunsul.
Problema 8
Curba cererii pieţei pentru produsul unei ramuri are forma Q = 200 – 2p. Ramura constă
din două firme, A şi B, care formează un dupol Cournot. Funcţiile de cost total ale celor două
firme sunt:
-firma A CTA  5Q A
2
-firma B CTB  0,5Q B
a.) Stabiliţi funcţiile de reacţie ale celor două firme.
b.) Determinaţi oferta fiecărei firme atunci când ramura este în echilibru.
c.) Determinaţi preţul de echilibru în ramură.
d.) Determinaţi profiturile totale ale celor două firme din dupol (atunci când ramura este
în echilibru).
Problema 9
Curba cererii pieţei pentru produsul unei ramuri are forma Q = 200 – 2p. Ramura constă
din două firme, A şi B, care formează un cartel. Funcţiile de cost total ale celor două firme sunt:
2
-firma B CTB  0,5Q B
a.) Determinaţi oferta fiecărei firme atunci când ramura este în echilibru.
b.) Determinaţi preţul de echilibru în ramură.
c.) Determinaţi profitul total al cartelului.
Problema 10
Curba cererii pieţei pentru produsul unei ramuri are forma Q = 42 – 0,4p. Ramura constă
din două firme, A şi B, care formează un oligopol cooperativ cu lider de preţ firma eficientă.
Funcţiile de cost total ale celor două firme sunt:
2
-firma B CTB  15Q B
a.) Determinaţi producţia de echilibru a firmei lider de preţ.
Problema 11
Curba cererii pieţei pentru produsul unei ramuri are forma Q = 50 – 0,3p. Ramura este
organizată sub forma unui oligopol cooperativ cu lider de preţ firma dominantă. Curba ofertei
firmelor mici are forma Q = 0,2p. Funcţia de cost total a firmei dominante are forma CTd  2Q d
.
a.) Determinaţi producţia de echilibru a firmei dominante.
c.) Determinaţi oferta firmelor mici.
BIBLIOGRAFIE
1. Beardshow, J. Economics, A student’s guide, Third Edition, Pitman Publishing,

London, 1992
2. Bialis, M., Economie generale, Les Editions Foucher, Paris, 1993.

Leurian, R.,
Rivaud, J.L.
3. Gherasim, T. Microeconomie, vol. I, II, Editura Economică, Bucureşti, 1993.
4. Hardwick, P., An Introduction to Modern Economics, Third Edition, Longman Group,

Khan, B., London, 1990.
Langmeade, J.
5. Heyne, P. Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,

Bucureşti, 1991.
6. Iancu, A. Tratat de economie, vol III, Editura Economică, Bucureşti, 1993.
7. Koutsoyiannis, A. Modern Microeconomics, Second Edition, Macmillan Publishers

Limited, London, 1998.
8. Lipsey, R.G. An Introduction to Positive Economics, Seventh Edition, Weidenfeld

and Nicolson Limited, London, 1991.
9. Lipsey, R.G., First Principles of Economics, Second Edition, Weidenfeld and

Harbury, C. Nicolson Limited, London, 1992.
10. Pappas, J.L., Managerial Economics, Forth Edition, Dryden Press, Chicago, 1987.
Brigham, E.F.,
Hirschey, M.
11. Simionescu, A., Microeconomie, Litografia Universităţii Petroşani, 1999.

Mangu, S.I.
12. Truett, L., Managerial Economics, Second Edition, South-Western Publishing

Truett, D.B. Company, London, 1988.

Microeconomie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Microeconomie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII

SIMIONESCU AURELIAN MANGU SORIN-IULIU

1.1. Stabilirea cererii pieţei

în care b1 este elasticitatea constantă a cererii pieţei în raport cu preţul.

1.2. Factorii care influenţează cererea pieţei

1.3. Elasticitatea cererii pieţei

Elasticitatea punctuală a cererii la schimbarea unui factor de influenţă este definită ca

1.3.1. Elasticitatea cererii pieţei în raport cu preţul

Elasticitatea în raport cu preţul este un indicator al reacţiei cererii la schimbarea preţului

În cazul formei liniare a curbei cererii

panta, reprezentată de derivata de ordinul întâi, este

Înlocuind în expresia elasticităţii punctuale, rezultă

Înlocuind în expresia elasticităţii punctuale se obţine

Q1D' Op1 Q1D'

Totodată, triunghiurile Dp1F şi FQ1D' sunt asemenea, astfel că

Rearanjând termenii şi ţinând seama că

În concluzie, în punctul F elasticitatea punctuală a cererii în raport cu preţul este

Cunoscându-se această interpretare grafică a elasticităţii punctuale, se observă că în punctul

Domeniul de variaţie al valorilor elasticităţii este aşadar 0 £ ep £ ¥:

1.3.2. Elasticitatea cererii pieţei în raport cu venitul

Elasticitatea cererii pieţei în raport cu veniturile consumatorilor este definită drept

Semnul elasticităţii transversale este negativ dacă X şi Y sunt bunuri complementare şi

1.4. Cererea pieţei, venitul total şi venitul marginal

1.4.1. Cererea pieţei şi venitul total

1.4.2. Venitul marginal

VM = pn+1 – (pn – pn+1) Qn (1.10)

Funcţia VM poate fi stabilită şi analitic, pe baza funcţiei VT. Conform definiţiei,

Pentru cererea pieţei exprimată printr-o dreaptă

în care a0 = b0/b1 şi a1 = 1/bb

Venitul marginal se corelează cu elasticitatea punctuală a cererii în raport cu preţul prin

Această relaţie este crucială în teoria stabilirii preţurilor.

Înlocuind dp/dQ în expresia VM, se obţine

p > 0 şi (1 - 1/ep) > 0 rezultă VM > 0

p > 0 şi (1 - 1/ep) < 0 rezultă VM < 0

În rezumat, se poate concluziona:

2.1. Conceptul de ofertă

2.2. Problemele cu care se confruntă ofertanţii

2.3. Factorii care determină oferta

2.3.1. Obiectivele firmelor în cadrul ramurii

2.3.2. Preţul bunului

2.3.3. Preţurile anumitor alte bunuri

2.3.4. Preţurile factorilor de producţie

Pe măsură ce preţurile factorilor de producţie utilizaţi intensiv de producătorii lui X

2.3.5. Starea tehnologiei

2.4. Funcţia şi curba ofertei

Qx= f(B; px ; p0 ; pf; T; Z) (2.1)

unde: B - obiectivele firmelor în cadrul ramurii;

Qx= f(px) ceteris paribus (2.2)

2.5. Surplusurile producătorului

Aşa cum în teoria economică s-au definit “surplusurile consumatorilor”, printr-un

2.6. Elasticitatea ofertei

Elasticitatea ofertei = [Schimbarea unitara a cantităţii oferite j

Principalii factori care determină elasticitatea ofertei sunt:

2.7.3. Uşurinţa cu care resursele pot fi trecute de la o utilizare la alta

În acest capitol se studiază costurile de producţie ca funcţii de preţurile factorilor de intrare,

3.1. Relaţiile dintre funcţiile producţiei şi funcţiile costurilor

C = f(Q, T, Pf) (3.1)

iar funcţia costului total pe termen scurt sub forma

3.2. Teoria tradiţională a costurilor

Teoria tradiţională a costurilor face distincţie între funcţionarea pe termen scurt şi

3.2.1. Costurile pe termen scurt

3.2.1.1. Costul fix, costul variabil şi costul total

CTS = CFT + CVT (3.3)