GHEORGHE BREZEANU OLIVIA CIOBOIU

AUREL ARDELEAN

ECOLOGIE ACVATIC
HIDROBIOLOGIE

“Vasile Goldi” University Press

ARAD - 2011
Refereni tiinifici:
Dr. tefan Negrea
Prof. dr. Alexandru-Gabriel Marinescu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naionale a României

BREZEANU, GHEORGHE
Ecologie acvatic / Brezeanu Gheorghe, Cioboiu Olivia,
Ardelean Aurel - Arad: „Vasile Goldi” University Press, 2011
Bibliogr.
ISBN 978-973-664-501-3

I. Cioboiu, Olivia
II. Ardelean, Aurel

574:639.34

Tehnoredactare i coperta: Lucian Apetre

” „Vasile Goldi” University Press Arad

 CUPRINS

PREFAA ............................................................................................................7
1. SCURT ISTORIC AL CERCETRILOR DE ECOLOGIE ACVATIC
– HIDROBIOLOGIE ÎN ROMÂNIA...............................................................9
1.1. GRIGORE ANTIPA (1867-1944) FONDATORUL
HIDROBIOLOGIEI ECOLOGICE .............................................................9
1.2. CONTEMPORANI I CONTINUATORI AI OPEREI LUI
GRIGORE ANTIPA...................................................................................12
2. RESURSELE DE AP ALE TERREI............................................................17
3. PROPRIETILE FIZICO-CHIMICE ALE APEI......................................19
3.1. STRUCTURA MOLECULAR A APEI ..........................................19
3.2. APA CA SUBSTAN......................................................................20
3.3. COMPOZIIA CHIMIC A APEI....................................................22
4. STRUCTURA FUNCIONAL A ECOSISTEMELOR ACVATICE........31
4.1. COMUNITILE PELAGIALE........................................................33
4.2. COMUNITILE BENTALE............................................................37
4.3. PERIFITONUL (BIODERMA SAU EPIBIOZA)..............................40
4.4. BACTERIOPLANCTONUL I BACTERIOBENTOSUL
(Doina Ionic)......................................................................................40
4.4.1. Caracteristici generale.........................................................40
4.4.2. Aspecte structurale i funcionale ale bacterioplanctonului
i bacteriobentosului......................................................................43
5. APELE CURGTOARE .................................................................................52
5.1.PARTICULARITILE GEOMORFOLOGICE I HIDROLOGICE
ALE APELOR CURGTOARE ...............................................................52
5.1.1. Regimul hidrologic al sistemului apelor curgtoare............53
5.1.2. Ciclul eroziune - transport - sedimentare i geomorfologia
fluviatil.........................................................................................56
5.2. RÂURILE I ZONA LOR INUNDABIL........................................60
5.3. RELAIILE DINTRE SISTEMUL FLUVIATIL I SISTEMUL
FREATIC ...................................................................................................61
5.4. IMPACTUL LUCRRILOR HIDROAMELIORATIVE ASUPRA
BAZINULUI VERSANT I CURSULUI RÂURILOR............................62
5.5. CARACTERISTICILE BIOCENOZELOR DIN APELE
CURGTOARE.........................................................................................66
5.5.1. Zonarea ecologic a râurilor................................................66
5.6. STRUCTURA BIOCENOZELOR ECOSISTEMELOR REOFILE....68
6. LACURILE .......................................................................................................74
 6.1. CARACTERISTICI MORFOLOGICE I MORFOMETRICE..........75
6.2. BILANUL (REGIMUL) HIDROLOGIC..........................................78
6.3. STRUCTURAREA VERTICAL A LACURILOR..........................80
6.4. CLASIFICAREA LACURILOR DUP REGIMUL TERMIC I
CHIMIC......................................................................................................84
6.5. SEDIMENTELE LACUSTRE…........................................................88
6.5.1. Sursele i natura materialelor particulate.............................88
6.5.2. Caracteristicile fizice i chimice ale sedimentelor...............91
6.6. LACURILE DE BARAJ.....................................................................93
6.7. STRUCTURA I FUNCIONAREA BIOCENEZELOR DIN
LACURI....................................................................................................100
6.7.1. Comunitile planctonice i bentonice…...........................100
6.7.1.1. Fitoplanctonul.................................................................100
6.7.1.2. Zooplanctonul.................................................................107
6.7.1.3. Zoobentosul. Principalele grupe de nevertebrate bentonice
din ecosistemele lacustre i particularitile lor ecologice..........113
6.7.1.4. Macrofitele acvatice i rolul lor în ecosistemele
lacustre.........................................................................................118
6.7.1.5. Principalele specii de peti din lacuri – caracteristici
structurale i funcionale..............................................................127
7. BLILE I MLATINILE..........................................................................134
7.1. TIPURI, CATEGORII, CARACTERISTICI FIZICO - CHIMICE..134
7.2. STRUCTURA COMUNITILOR DE ORGANISME DIN
BLI I MLATINI..............................................................................137
8. APELE SUBTERANE.....................................................................................139
8.1. STRUCTURI I FUNCII …...........................................................139
8.2. IZVOARELE ....................................................................................142
9. DUNREA, ZONA INUNDABIL I DELTA DUNRII.........................143
9.1. DUNREA …...................................................................................143
9.1.1. Lacurile de baraj Porile de Fier I i II în configuraia
cursului Dunrii...........................................................................146
9.2. ZONA INUNDABIL......................................................................150
9.3. DELTA DUNRII ...........................................................................158
9.3.1. Perioade de evoluie ecologic ale Deltei Dunrii.............161
9.3.2. Tipuri i categorii de ecosisteme.......................................163
9.3.3. Structura biocenozelor din Delta Dunrii..........................165
9.3.4. Structura ihtiofaunei .........................................................172
9.3.5. Delta Dunrii – Rezervaie a Biosferei .............................175
10. CARACTERISTICI ALE REELEI HIDROGRAFICE DIN ROMÂNIA
ÎN LUMINA CERINELOR UNIUNII EUROPENE ..............................177
11. MRILE I OCEANELE ............................................................................183
 11.1. RSPÂNDIREA MRILOR I OCEANELOR............................183
11.2. CARACTERISTICI MORFOFIZIOGRAFICE..............................189
11.3. CARACTERISTICILE FIZICE ALE APEI MRILOR I
OCEANELOR..........................................................................................192
11.4. COMPOZIIA CHIMIC A APEI MARINE................................200
11.5. ZONAREA ECOLOGIC A MRILOR I OCEANELOR..........203
11.5.1. Structurile i funciile biocenozelor.................................205
11.6. MIGRAIILE ANTROPOCHORE ÎN MRI I OCEANE..........215
12. MAREA NEAGR........................................................................................218
12.1. CARACTERISTICI GEOLOGICE I GEOGRAFICE ................218
12.2. CARACTERISTICI HIDROLOGICE I FIZICO – CHIMICE.....220
12.3. STRUCTURILE COMUNITILOR PLANCTONICE I
BENTONICE............................................................................................223
12.4. COMUNITILE PISCICOLE.....................................................231
12.5. PROCESUL MIGRAIILOR INVAZIVE ÎN MAREA
NEAGR..................................................................................................233
13. POLUAREA ECOSISTEMELOR ACVATICE I CONSECINELE
ECOLOGICE ...............................................................................................237
13.1. DEFINIII I OPINII ASUPRA POLURII.................................237
13.2. PRINCIPALELE TIPURI DE POLUARE .....................................239
13.3. EUTROFIZAREA ANTROPIC, CA EFECT AL POLURII.....240
13.4. PRINCIPALELE SUBSTANE POLUANTE...............................246
14. EPURAREA NATURAL A APELOR (AUTOEPURAREA)................259
14.1. FACTORI DE CARE DEPINDE AUTOEPURAREA..................259
14.2. SISTEMELE WETLAND DE EPURARE A APELOR
REZIDUALE............................................................................................262
15. METODE BIOLOGIC - ECOLOGICE DE CARACTERIZARE I
APRECIERE A CALITII APELOR......................................................267
15.1. SISTEMUL SAPROBIILOR ..........................................................268
16. TRANSFERUL DE MATERIE I ENERGIE ÎN ECOSISTEMELE
ACVATICE ...................................................................................................273
16.1. STRUCTUR TROFIC, NIVELE, LANURI I REELE
TROFICE..................................................................................................273
16.2. FLUXUL DE ENERGIE I CIRCULAIA MATERIEI DIN
ECOSITEMELE ACVATICE..................................................................275
16.3. PRODUCIA I PRODUCTIVITATEA .......................................276
17. CICLURILE BIOGEOCHIMICE, ROLUL ÎN FUNCIONAREA
ECOSISTEMELOR ACVATICE...............................................................281
17.1. CIRCUITUL I BILANUL OXIGENULUI................................281
17.2. CIRCUITUL CARBONULUI.........................................................286
17.3. CIRCUITUL AZOTULUI...............................................................300
 17.4. CIRCUITUL FOSFORULUI..........................................................309
17.5. CIRCUITUL SULFULUI................................................................319
18. MODELAREA MATEMATIC A ECOSISTEMELOR LACUSTRE
(Daniela Rdulescu, Gheorghe Brezeanu)......................................................323
18.1. CLASIFICAREA MODELELOR MATEMATICE DE SIMULARE
A ECOSISTEMELOR ACVATICE.........................................................323
18.2. ETAPE ÎN ELABORAREA UNUI MODEL DE SIMULARE
A ECOSISTEMELOR ACVATICE.........................................................325
18.3. FORMULAREA MATEMATIC A PROCESELOR
ECOSISTEMICE. PRINCIPII TEORETICE...........................................328
18.4. TIPURI DE MODELE DE SIMULARE A ECOSISTEMELOR
ACVATICE LACUSTRE...............................................................329
18.5. EXEMPLE DE MODELE DEZVOLTATE ÎN ARA NOASTR...333
18.6. UTILIZAREA MODELRII MATEMATICE ÎN MANAGEMENTUL
INTEGRAT AL RESURSELOR DE AP..............................................336
18.7. PERSPECTIVE DE EVOLUIE A MODELELOR MATEMATICE
PENTRU LACURI ..................................................................................337
ANEXE...........................................................................................................341
BIBLIOGRAFIE...........................................................................................397
 PREFAA

Ecologia acvatic, hidrobiologia este o disciplin tiinific, care studiaz

viaa ecosistemelor acvatice, structurile i funciile populaiilor de plante i animale
în raport cu factorii de mediu în care triesc (râuri, lacuri, mri i oceane). Este o
tiin complex, care a evoluat i îi propune a rezolva obiectivele atât din punct
de vedere teoretic cât i aplicativ.
Cercetrile actuale ale ecosistemelor acvatice pun accentul pe cunoaterea
caracterului integrativ, sistemic, al vieii apelor. Un mod de abordare care vizeaz
… studiul sistemelor supraindividuale de organizare a materiei vii (populaii,
biocenoze) integrate mediului abiotic (Botnariuc & Vdineanu 1987).
Desigur evidenierea unor caracteristici individuale ale speciilor de plante
i animale este necesar în explicarea organizrii structurilor funcionale la nivelul
biocenozelor, al ecosistemelor.
Începând din jurul anului 1960, sub influena teoriei generale a sistemelor
se impune necesitatea organizrii i analizei unui mare numr de date faptice, astfel
încât în lumina concepiei integrative, conexiunile i relaiile dintre structuri,
funcii, procese specifice subsistemelor i sistemelor integratoare s apar cu
claritate într-o ordine logic. În acest mod se ajunge la cunoaterea complexitii
relaiilor dintre organisme i mediul lor de via.
Pentru a rspunde acestui deziderat, lucrarea este astfel structurat, încât
succesiunea prilor, capitolelor i subcapitolelor s explice organizarea i
funcionarea diversitii ecosistemelor acvatice. Sunt analizate pe larg
caracteristicile fizico-chimice ale apelor, organizarea, structurile i funciile
comunitilor pelagiale i bentale ale râurilor, lacurilor, mrilor i oceanelor.
Un loc aparte revine prezentrii Dunrii, zonei inundabile, Deltei Dunrii
i Mrii Negre, constitueni principali ai spaiului hidrografic românesc. Nu pot
lipsi referirile cu privire la faptul c apele subterane, izvoarele, râurile, lacurile,
mrile i oceanele, populaiile de plante i animale se gsesc sub imperiul
impactului antropic i în aceste condiii este explicat tendina modificrilor
factorilor de mediu abiotici i biotici.
Având în vedere participarea i angajamentul României la rezolvarea
obiectivelor majore privitoare la gospodrirea resurselor de ap, intr-o concepie
unitar în cadrul Uniunii Europene, sunt prezentate, pe scurt, caracteristicile reelei
hidrografice din România.
Capitolele referitoare la transferul de materie i energie în ecosistemele
acvatice, la ciclurile biogeochimice ai compuilor chimici, explic rolul acestora în
mecanismele de funcionare ale ecosistemelor.

7
 În partea final a lucrrii se prezint o scurt analiz a rolului modelrii
matematice a structurilor funcionale ale ecosistemelor acvatice, modalitile de
gestionare ale acestora. Sunt aspecte care apropie i implic ecologia acvatic,
hidrobiologia în problematica aplicaiilor în domeniul resurselor de ap.
Lucrarea este o ampl sintez - realizat într-o concepie modern - a
cunotinelor vizând domeniul vast al mediului acvatic. Este realizat în virtutea
principiilor i legitilor ecologiei, a cror obiectiv este cunoaterea vieii
ecosistemelor, a structurilor i funcionarii acestora.

8
1. SCURT ISTORIC AL CERCETRILOR DE ECOLOGIE
ACVATIC – HIDROBIOLOGIE ÎN ROMÂNIA

1.1. GRIGORE ANTIPA (1867-1944)

FONDATORUL HIDROBIOLOGIEI ECOLOGICE

Cei mai muli specialiti, consider c întemeietorul ecologiei în România

este Grigore Antipa. Acest genial cercettor i gânditor, studiind Dunrea i zona ei
inundabil, Delta i Marea Neagr, înelege i explic legitile fundamentale care
guverneaz sistemele supraindividuale de organizare ale materiei vii (populaii,
biocenoze), integrate în mediul lor abiotic. El descoper procesul de autoreglare
automat prin conexiune invers, negativ în ecosisteme, mecanismul
productivitii biologice, organizarea i funcionarea populaiilor de plante i
animale a biocenozelor.
El subliniaz c biocenoza reprezint forma universal de organizare a
organismelor artând c „nici un organism animal sau vegetal nu poate duce o
via izolat i trebuie s fac parte, cu alte organisme cu care convieuiesc, dintr-
o asociaie biologic a mai multor specii – biocenoza – în care fiecare specie este
reprezentat printr-un anumit numr de indivizi”.
Prin cultur, erudiie, putere de munc, prin cercetrile sale originale i
realizrile practice, Grigore Antipa se înscrie în panoplia celor mai de seam
oameni ai României. Academicianul Mihai Bcescu, unul din ilutrii si discipoli i
urmai spunea: „Antipa a fost un precursor, un pionier nu numai în tiina
româneasc, ci i în tiina universal”. Iar unul dintre contemporanii i
admiratorii lui Antipa, profesorul academician Ludovic Mrazec, într-o ampl
analiz a operei savantului prezentat la Academia Român în 1937 cu prilejul
aniversrii vârstei de 70 de ani meniona: „Considerm opera lui Antipa ca una
din marile cuceriri în domeniul tiinei hidrobiologice, un punct de pornire în
domeniul biologiei i economiei Dunrii de Jos i a Mrii Negre”.
Este semnificativ ce spunea, cu acelai prilej Constantin Meisner, membru
de onoare al Academiei despre savant: „ ....... un fapt aproape unic în felul su, ca
un fiu al rii activând sub ochii vigileni a trei mari suverani (Carol I, Ferdinand
I, Carol al II-lea) în vreme îndelungat de aproape 50 de ani, a fost fr
întrerupere apreciat cu aceiai înalt bunvoin i solicitudine de fiecare din ei”.
Elogiat în timpul vieii de mari personaliti ale culturii i tiinei de la noi
i din alte ri, Grigore Antipa este permanent prezent în contiina cercettorilor, a
profesorilor i studenilor, specialitilor hidrologi, piscicultori, economiti,
sociologi.
Mare savant hidrobiolog, Antipa s-a consacrat, prin opera sa, i ca un mare
economist i sociolog.

9
 Numele lui Antipa este legat de cel mai mare Muzeu de Istorie Natural de
la noi din ar, dar i din Europa; concepia tiinific i modul de organizare a
muzeului îi aparine în întregime.
O etap important în viaa i devenirea savantului este cea în care i-a
desvârit studiile: sunt cei aproape 8 ani (1885-1892) petrecui în Germania la
Jena, în laboratoarele profesorului Ernst Haeckel, renumit personalitate tiinific,
adept al concepiei evoluioniste. Sub conducerea lui Haeckel, în 1891 Grigore
Antipa i-a susinut doctoratul pe care l-a promovat cu superlativul „summa cum
laude”.
Reîntors în ar, tânrul Antipa are prilejul a prezenta regelui Carol I un
memoriu tiinific asupra necesitii de dezvoltare în România a unei pisciculturi
naionale. Antipa dovedea cunotine fundamentale asupra unui domeniu pe care îl
va desvâri în mod strlucit.
În 1893 este numit director al Muzeului de Istorie Natural din Bucureti i
administrator general al pescriilor statului. În asemenea împrejurri îi începe
marele drum pe trâmul tiinei, studiind i descoperind secrete ale Dunrii, zonei
inundabile, Deltei i Mrii Negre.
Antipa avea s constate, în acel timp, c în România nu exist o concepie
tiinific i tehnic asupra modului în care vaste teritorii pot fi puse în valoare.
Pornind de la aceast situaie va aborda metodic i cu toat rigoarea cercetrilor
sale, studiul relaiilor dintre Dunre, zona inundabil, Delt i Marea Neagr.
Studiaz i pune în eviden mecanismele produciei biologice i a celei piscicole,
explicând dinamica proceselor biologice în funcie de ritmul sezonier al regimului
hidrologic al fluviului. Cunoscând mecanismul inundabilitii, în raport cu cel al
productivitii i produciei biologice, Grigore Antipa a demonstrat tiinific, c
zona inundabil poate produce i deveni cea mai important regiune a rii.
Lacurile mari, permanente, spunea el, se caracterizeaz prin producia lor
biologic ridicat, care asigur condiii prielnice obinerii unor mari cantiti de
pete; zonele puin adânci în care apa poate staiona o anumit perioad, pot fi
amenajate pentru piscicultur, terenurile rmase pe uscat timp îndelungat constituie
întinse zone de pune, iar cele situate la cotele cele mai înalte, foarte rar
inundabile, pot fi protejate prin diguri, astfel încât s se poat dezvolta o
agricultur sigur.
Fa de aceast concepie clar a marelui savant, care demonstra cum
trebuie gestionat un teritoriu de peste 400.000 ha astfel încât s fie în profitul rii,
au existat i pe timpul lui Antipa opinii i mari presiuni pentru a transforma întinsa
zon inundabil, cu atâtea bogii date de natur, în teren agricol. Antipa s-a opus
cu vehemen unor astfel de soluii.
În lucrarea sa „Regiunea inundabil a Dunrii – starea actual i
mijloacele de a o pune în valoare”, aprut în 1910 arat c: „Îndiguirea Dunrii
ar duce la consecine incalculabile cci blile cele mari formeaz un tot organic
cu fluviul pe care separându-le le-am transforma în mlatini neproductive” i mai

10
departe subliniaz „A seca blile fr a le înlocui cu alte izvoare de umiditate cel
puin egale cu ele ar fi s producem un dezechilibru în economia naturii, care ar
avea efecte periculoase pentru viitorul agriculturii cât i în general pentru clima
regiunii i a tot ce ine de dânsa”.
Din pcate în zilele noastre nu au fost luate în considerare previziunile lui
Grigore Antipa. Îndiguirea fluviului i dispariia zonei inundabile s-au finalizat prin
ceea ce a prezis marele savant: dezechilibru ecologic i pierderi economice.
Cercetrile asupra Deltei Dunrii au constituit una din marile preocupri
ale savantului. Cu marea sa capacitate de înelegere, a descifrat mecanismele
naturale care au dus la edificarea deltei, la formarea i diversificarea tipurilor de
ecosisteme. A reliefat rolul factorilor hidrodinamici ai mrii i Dunrii în
guvernarea transportului de aluviuni în construirea grindurilor, a insulelor, a
ceatalurilor i a lacurilor din interiorul Deltei. Dar îndeosebi a artat rolul factorilor
biologici-ecologici, a plantelor i animalelor în formarea i evoluia Deltei.
În lucrarea „Probleme tiinifice i economice privitoare la Delta Dunrii”
(1912), Antipa arta „ .... formarea mai departe a Deltei astfel cum o vedem azi cu
toate formele ei de teren i elementele ce o compun sunt urmtorii: forma i
direciunea general a coastei, valurile i curentului mrii, vânturile dominante,
natura fundului estuarului, curentul fluvial i aluviunile duse de el în suspensie,
salinitatea apei, vegetaia ....”. Acestui ultim factor – vegetaia – Antipa îi acord o
atenie deosebit, ca element esenial în formarea tipurilor de ecosisteme specifice
Deltei, descriind în amnunt constituirea plaurului i a implicaiilor i rolului
acestuia în evoluia Deltei.
Pe baza propriilor cercetri, Antipa a stabilit principiile i metodologiile de
cretere a produciei i productivitii biologice i piscicole a lacurilor, zonei
inundabile i Deltei. El arat c o ridicat producie biologic i piscicol a
lacurilor Deltei i zonei inundabile, poate fi asigurat doar printr-un aport de ap
proaspt din Dunre. În acest scop, din iniiativa sa, în 1907, a fost construit
canalul Dunav fcând legtura dintre lacul Razelm i braul Sf. Gheorghe i apoi
în 1913 canalul Razelm - Babadag. i astfel, prin reglarea regimului hidrologic al
acestor ecosisteme, s-a modificat structura biocenozelor planctonice i bentonice, a
crescut producia i productivitatea biologic a lacului Razelm iar producia
piscicol a ajuns în 3-4 ani de la 380.000 la 3.600.000 kg/an.
Fondator al hidrobiologiei ecologice, o preocupare a savantului a constat în
cunoaterea biologiei i taxonomiei petilor. O important oper a sa este „Fauna
ihtiologic a României” publicat în 1909. Pe lâng precizarea caracterelor
morfologice i încadrarea speciilor din punct de vedere taxonomic, lucrarea
prezint date asupra ecologiei speciilor, cauzele migraiilor, interrelaiile dintre
structura biocenozelor i nutriie, reproducerea i dezvoltarea. Planele prezentate
fac din „Fauna ihtiologic a României” una dintre cele mai frumoase lucrri ale lui
Antipa.

11
 Activitatea oceanologic a fost de asemenea un domeniu abordat cu
rezultate deosebite. Opera sa „Marea Neagr” este o lucrare care demonstreaz
cunoaterea profund a particularitilor speciale ale Mrii Negre. Finalizat în
1936, cartea a fost publicat în anul 1941. Antipa explic întârzierea publicrii
astfel „ .... o îngrmdire prea mare de alte lucrri urgente, alctuirea proiectelor
pentru o întreag serie de legi nu mi-au lsat rgazul necesar pentru a revizui
manuscrisul”.
„Marea Neagr” a fost gândit ca o monografie în dou pri. Din pcate
timpul nu i-a mai dat rgaz s împlineasc aceast oper aa cum i-a propus.
Prima parte cuprinde oceanologia, bionomia i biologia general, urmând ca partea
a doua s se refere la ihtiofauna Mrii Negre. Prin coninutul acestei lucrri, Antipa
dovedete o profund cunoatere a particularitilor Mrii Negre. Evideniaz
faptul c „mediul fizic cu agenii si” au determinat caracteristicile structurale i
funcionale ale biocenozelor marine, modul cum particularitile mediale au
transformat, au modelat structura biocenozelor „astfel ca diferitele specii s
corespund cerinelor generale i speciale dictate de legile bionomice ale
biotopilor”.
În anul 1932 organizeaz Institutul Bioceanografic de la Constana, care
ulterior va deveni, Staiunea de Cercetri Piscicole, iar apoi „Institutul Naional de
Cercetare Dezvoltare Marin Grigore Antipa”.
Opera tiinific teoretic i practic a lui Gr. Antipa l-a consacrat ca mare
savant, personalitate de geniu a tiinei.
În cartea „Pe urmele lui Grigore Antipa” (Negrea, 1990), se subliniaz:
„Posteritatea, judector implacabil dar imparial, i-a preluat opera i i-a
dezvoltat-o prin urmaii si destoinici: El a rmas – atât pe plan naional cât i
internaional, drept un mare savant, deschiztor de drumuri.

1.2. CONTEMPORANI I CONTINUATORI AI OPEREI

LUI GRIGORE ANTIPA

Ion Borcea (1879-1936), pasionat cercettor în domeniul biologiei marine

este considerat fondatorul oceanologiei în ara noastr. Studiile sale au avut ca
obiectiv cunoaterea boiologiei Mrii Negre.
În calitatea sa de profesor al Universitii din Iai, s-a angajat i a militat
pentru înfiinarea unei staiuni de cercetri la mare. Cu perseverena care l-a
caracterizat, în urma eforturilor pentru a învinge ineria administraiei vremii, în
anul 1926 i-a vzut visul împlinit prin înfiinarea primei staiuni de cercetri
marine la Agigea.
Staiunea de Cercetri Agigea a devenit un important centru de studii, cu o
larg recunoatere în ar i pe plan internaional. Ca staiune a Universitii Al. I.
Cuza din Iai, an de an studenii i-au desvârit aici studiile alturi de numeroi
oameni de tiin din ar i strintate.

12
 Ion Borcea a obinut rezultate deosebite în domeniul cunoaterii biologiei
Mrii Negre. A descoperit i descris peste 150 de nevertebrate i 90 specii de peti
din Marea Neagr. A studiat anatomia i embriologia multor specii de peti,
ecologia lor, migraia, reproducerea, hrana.
Între lucrrile lui mai importante menionm: „Crustacees Phyllopodes de
Roumanie”, 1912; „Faune survivante de type caspien dans la limans d'eau douce
de Roumanie”, 1925; „Fauna Mrii Negre pe litoralul Dobrogei”, 1928;
„Observations sur les poissons migrateurs dans les eaus roumaines de la Mer
Noire”, 1929; Nouvelles contributions a l'etude de la faune bentonique dans la
Mer Noire, prés du litoral roumaine”, 1931; „Les clupeides de la region littorale
roumaine de la Mer Noire des eaux interieus”, 1936.
Emil Racovi (1868-1947) i-a început activitatea ca specialist în
domeniul bioceanografiei, fiind cunoscut contribuia sa ca participant naturalist la
expediia în Antarctica pe nava Belgica (1897-1899). Activitatea tiinific, creia i
s-a consacrat tot restul vieii este biospeologia. A explorat numeroase peteri din
Frana unde a pus pentru prima dat bazele biospeologiei.
În 1920 revenind în România, Emil Racovi a înfiinat primul Institut de
Biospeologie din lume în cadrul Universitii din Cluj, al crei director a fost
începând din 1926 pân în 1939.
De numele lui Racovi se leag înfiinarea societii internaionale numit
„Biospeologica”; în acest cadru public revista cu acelai nume. Conduce
explorarea a peste 800 de peteri din Europa i nordul Africii; s-au colectat peste
20.000 probe pe baza crora s-au publicat 41 de memorii în seria „Biospeologica”.
În România, în perioada 1921-1931, a explorat peste 150 de peteri din Munii
Apuseni i 100 peteri din Carpaii Meridionali.
Constantin Mota (1891-1980), o mare personalitate a tiinei româneti a
lsat în urma sa lucrri fundamentale în domeniul zoologiei, limnologiei,
hidrobiologiei, freatobiologiei – disciplin a crei creator este, oceanologiei,
biospeologiei.
În domeniul hidrobiologiei este remarcabil monografia „Cercetri
hidrobiologice în bazinul râului Bistria” publicat împreun cu V. Angelescu, în
anul 1944. Este o lucrare de referin pentru cercetrile de limnologie. Trebuie
amintit de asemenea lucrarea publicat în 1939 împreun cu V. Angelescu
„Monografia limnologic – piscicol a râului Bistria - Moldova”.
Pentru a evidenia diversitatea cercetrilor sale tiinifice menionm
„Biogeografia Mrii Negre” (1928) i o important lucrare de zoologie –
sistematic „Contribution a la connaissance des Hydrocariens français,
particulierement du Sud-Est de la France”.
O lucrare remarcabil publicat în 1962 în colaborare cu L. Botoneanu i
t. Negrea intitulat „Cercetri asupra biologiei izvoarelor i apelor freatice din
partea central a Câmpiei Române” reprezint o adevrat carte de cptâi pentru
studiul acestui domeniu. Desigur lista lucrrilor este mult mai numeroas – 527 –
fapt ce reflect prodigioasa activitate a maestrului.

13
 A fost profesor titular la catedra de zoologie a Universitii din Iai i a
Facultii de tiine Naturale a Universitii bucuretene, membru al Academiei
Române i director al Institutului de Speologie „Emil Racovi” din Bucureti, în
perioada 1956-1963.
Theodor Buni (1900-1977), discipol i colaborator al lui Antipa, se
înscrie ca unul dintre personalitile tiinei româneti care a contribuit la
dezvoltarea hidrobiologiei i pisciculturii. De la maestrul su a motenit rigoarea
organizrii cercetrii tiinifice i a practicii în domeniul pescuitului i pisciculturii.
Din iniiativa sa, în anul 1953 ia fiin „Comisia de hidrobiologie,
hidrologie i ihtiologie a Academiei Române” care va reuni un grup de specialiti
tineri cercettori al cror obiectiv a fost dezvoltarea cercetrilor asupra apelor rii.
Comisia a constituit baza pe care a luat fiin secia de hidrologie (oceanologie i
limnologie) a Institutului de Biologie al Academiei Române. În calitate de ef al
acestei secii (1959-1970) a coordonat ample programe de cercetare vizând studiul
hidrobiologic al râurilor Dunrii, zonei inundabile i Deltei Dunrii. În acest cadru
i sub îndrumarea sa a fost elaborat „Limnologia sectorului românesc al Dunrii”
(1967), oper de referin pentru cunoaterea Dunrii i Deltei Dunrii i care
cuprinde caracteristicile fizico-geografice, limnologia i importana economic a
Dunrii, zonei inundabile i Deltei Dunrii.
În primii ani, ca tânr cercettor se dedic cercetrilor de histofiziologie
asupra unor specii de peti, rezultatele obinute fiind citate în tratate de prestigiu. În
domeniul ihtiologiei aduce contribuii originale la obinerea metiilor de crap, la
cunoaterea comportamentului lor, la studiul ginogenezei carasului argintiu.
Importante sunt studiile asupra caracteristicilor structurale ale populaiilor
piscicole din Dunre i râuri, definind zone specifice ale repariiei ihtiofaunei.
Continuând opera lui Antipa, pune bazele sistemului modern de exploatare
piscicol: trecerea de la piscicultura extensiv la piscicultura intensiv de tip
industrial.
De-a lungul vieii, datorit pregtirii i talentului su organizatoric ocup
funcii de rspundere: director al Pescriilor Statului, director al Institutului de
Cercetare Piscicol, decan al Facultii de Pescuit i Piscicultur – prima din acest
domeniu de la noi din ar care se organizeaz din iniiativa sa, director adjunct al
Institutului de biologie al Academiei Române i ef al Seciei de Limnologie i
Oceanologie.
Mihai Bcescu (1908-1999), continuator al operei lui Grigore Antipa,
poate fi socotit fondatorul oceanologiei moderne în România. A organizat în 1958
secia de oceanologie în cadrul Academiei Române. Împreun cu colectivul de
cercettori pe care l-a condus, a desfurat un amplu program de cercetare asupra
platformei continentale a litoralului românesc al Mrii Negre. Organizeaz
numeroase expediii în urma crora, pe baza investigaiilor în teren i laborator a
publicat un numr mare de lucrri tiinifice în cele 4 volume ale publicaiei
„Ecologie Marin”.

14
 Lucrrile sale de faunistic i taxonomie cuprind, îndeosebi, studii asupra
unor grupe de crustacei marini i dulcicoli, lucrri publicate în „Fauna României”.
Are importante contribuii la cunoaterea biologiei i taxonomiei crustaceilor din
Oceanul Indian, Marea Mediteran, Oceanul Atlantic, mrile Australiei i cele de la
litoralul Americii Latine, enumerând numai o parte din activitatea sa în acest
domeniu. Este în acelai timp un cercettor al râurilor i lacurilor de la noi din ar.
A continuat opera muzeografic a lui Grigore Antipa fiind director al muzeului cu
acelai nume.
C. S. Antonescu profesor de hidrobiologie la Facultatea de Biologie a
Universitii din Bucureti, a fost un cercettor cu mare putere de analiz i sintez
a vieii ecosistemelor acvatice.
În lucrrile sale asupra florei i faunei apelor, descrie cu mult talent viaa
plantelor i animalelor. O important oper este cartea „Biologia apelor” în care,
într-un volum de peste 500 pagini prezint amnunit viaa din apele continentale i
marine.
Nicolae Botnariuc (1915-2011) a adus o contribuie important la
dezvoltarea ecologiei acvatice prin aplicarea, pentru prima dat în ara noastr, a
principiului i concepiei analizei sistemice.
Împreun cu colectivele pe care le-a condus în cadrul Institutului de
Biologie al Academiei i a Facultii de Biologie a Universitii Bucureti a
efectuat ample cercetri vizând cunoaterea structurilor funcionale ale
ecosistemelor acvatice din Delta Dunrii i zona inundabil.
Lucrarea „Monografia complexului de bli Crapina-Jijila” (1961)
publicat în colaborare cu S. Beldescu, reprezint o contribuie important la
stabilirea mecanismelor care determin producia i productivitatea unor asemenea
tipuri de ecosisteme acvatice. A evideniat rolul duratei i perioadei inundrii
Luncii Dunrii, ca factor esenial al dezvoltrii macrofite - fitoplancton. În lucrare
se evideniaz rolul luminii i al transparenei apei asupra vieii în lacuri, artând c
raportul dintre transparen i adâncime denumit indice de transparen (T/A) este
deosebit de important.
Petre Bnrescu (1921-2009), cercettor pasionat, unul dintre cei mai
prestigioi ihtiologi i zoogeografi, a crui oper se bucur de o larg recunoatere
naional i internaional.
Domeniile sale prioritare de cercetare: sistematica i biologia petilor,
biogeografia cu deosebire zoogeografia petilor i nevertebratelor apelor dulci, sunt
activiti tiinifice în cadrul crora Petre Bnrescu a adus contribuii
fundamentale.
Cea mai mare parte a activitii s-a desfurat în cadrul Institutului de
Biologie al Academiei Române, dar la începutul carierei sale a fost asistent
universitar la Facultatea de tiine Naturale a Universitii din Cluj, apoi cercettor
tiinific la Institutul de Cercetri Piscicole din Bucureti.

15
 A publicat peste 350 de articole în reviste de specialitate din ar i de
peste hotare. Volumele prestigioase al cror autor este: „Fauna României-
Pisces”(1964), „Cyclostoma-Chondrichtyes” (1969), „Principii i Probleme ale
Zoogeografiei” (1970), „Biogeografie” (1973), „Zoogeografia Apelor Dulci” (trei
volume 1966-1988) sunt lucrri care l-au consacrat.
A îndrumat i sprijinit tineri cercettori i în calitatea - de conductor de
doctorat. Pentru întreaga sa activitate a fost onorat cu deosebite distincii: premiul
Academiei Române „Emil Racovi” - 1964, în anul 2000 a fost ales membru
titular al Academiei Române, în 1975 a devenit membru onorific al Societii
Americane de Ihtiologie i Herpetologie, în 1978 a fost ales membru de onoare al
Societii Europene de Ihtiologie, în anul 2000 a primit titlul de Doctor Honoris
Causa al Universitii din Iai.
Urmrind în timp dezvoltarea hidrobiologiei ecologice în România, pot fi
considerate dou etape reprezentative: o etap aparinând lui Grigore Antipa i
contemporanilor si i o a doua etap postbelic în care, preluând tradiia studiilor
înaintailor, cercetarea hidrobiologic-ecologic cunoate o nou dezvoltare. Au luat
fiin numeroase colective i institute specializate. S-a reorganizat i dezvoltat
„Institutul de Cercetri Piscicole” cu staiunile sale puternice de la Tulcea, Nucet,
Tarcu, Constana, Brila. În cadrul acestor instituii, cercetarea hidrobiologic-
ecologic a reprezentat o preocupare deosebit întrucât a fundamentat tiinific
dezvoltarea pescuitului i pisciculturii în România. Aici i-au desfurat activitatea
un numr mare de specialiti, care pot fi considerai urmai ai lui Grigore Antipa.
Din iniiativa Academiei Române, în anul 1955, au luat fiin colectivele
de hidrobiologie, ihtiologie i oceanologie care au avut ca obiect cercetri
fundamentale asupra ecosistemelor acvatice din România: râurile, lacurile naturale
i de baraj, Dunrea, zona inundabil, Delta Dunrii, Marea Neagr. Aceste
colective s-au reunit în „Secia de Hidrobiologie” a Institutului de Biologie al
Academiei Române.
Puternice colective de cercetare în domeniul ecologiei acvatice au luat
fiin în cadrul Universitilor din Bucureti, Iai, Galai, Constana. Staiunea
Hidrobiologic Potoci de pe malul lacului Bicaz a adus un aport însemnat la
dezvoltarea cercetrii lacurilor montane de baraj. Un rol important în dezvoltarea
cercetrii oceanologice revine Institutului Naional de Cercetare Dezvoltare Marin
„Grigore Antipa” din Constana i a Institutului de Geologie i Ecologie Marin iar
pentru cercetrile asupra Deltei Dunrii Institutul de Cercetare Dezvoltare Delta
Dunrii - Tulcea.
În prezent hidrobiologia ecologic este o disciplin de baz în cadrul
Universitilor din Cluj, Iai, Galai, Constana, Piteti, Sibiu, Bacu, Arad,
a Universitii Ecologice din Bucureti.

16
 9. DUNREA, ZONA INUNDABIL I DELTA DUNRII

Dunrea, zona inundabil i Delta Dunrii reprezint un ansamblu în care

relaiile dintre cele trei componente evideniaz caracterul integrativ al acestora. Cu
alte cuvinte nu poate fi pe deplin înelese caracteristicile i funciile unuia sau
altuia decât în msura în care se cunosc relaiile lor structurale i funcionale.

9.1. DUNREA

Caracteristici geografice. Cursul actual al Dunrii urmrete o veche i

mare depresiune geologic-morfologic, depresiune care strbatea Europa în
direcia vest-est. La finele Pliocenului i începutul Cuaternaului, Bazinul Pontic
sufer o serie de procese de divizare ca urmare a unor micri tectonice, iar Marea
Neagr se izoleaz de Marea Caspic. Pe msur ce Marea Sarmatic i mrile care
au succedat-o se restrângeau i se divizau, funcia de colector al apelor din nord-
estul Alpilor, din sudul, vestul i estul Carpailor i din nordul Balcanilor este luat
de Paleo-Dunrea.
Dunrea ia natere pe culmile joase (672 m) ale Munilor Pdurea Neagr
din unirea a dou pâraie: Briegach i Brege si se vars în Marea Neagr la rmul
de nord-vest al acesteia. Lungimea Dunrii este de 2857 km, iar suprafaa bazinului
817.000 km2 i strbate teritoriile a 11 state: Germania, Austria, Slovacia, Ungaria,
Slovenia, Croaia, Serbia, România, Bulgaria, Moldova, Ucraina (fig. 24). Pe
teritoriul României, Dunrea parcurge 1075 km (38% din lungimea total).
În funcie de caracteristicile geomorfologice i hidrologice pe cursul
Dunrii se disting mai multe sectoare: sectorul superior de la izvoare pân la
localitatea Devin, sectorul mijlociu de la Devin pân la intrarea în defileul Carpatic
i sectorul inferior de la intrarea în defileul Carpatic pân la vrsare.
Pe tot cursul, Dunrea primete 120 de aflueni mai importani, dintre care
34 sunt navigabili. Între acetia, în sectorul superior Isar, i în sectorul mijlociu
Tisa, Drava, Sava, Morava, în sectorul inferior pe partea stâng Argeul, Ialomia,
Siretul, Prutul, iar pe partea dreapt pe teritoriul Bulgariei Timocul, Isker i Intra.
În raport cu numrul i poziia traseelor pe care le strbate pe teritoriul
României, pe cursul Dunrii se disting urmtoarele sectoare: sectorul Porile de
Fier (Bazia - Turnu Severin) i sectorul Turnu Severin – Tulcea. Din dreptul
oraului Tulcea fluviul ptrunde în Delt i se vars în Marea Neagr prin cele trei
brae: Sf. Gheorghe, Sulina i Chilia.
În configuraia fizico-geografic a Dunrii din sectorul românesc se înscrie
zona inundabil (lunca). Despre o adevrat zon inundabil se poate vorbi abia
dup ieirea fluviului din defileul Porile de Fier. Pân aici, lunca este foarte
îngust limitându-se doar la câteva mici poriuni izolate.

143
144
Fig. 24. Bazinul hidrografic al Dunrii.
 Înainte de construcia digului de-a lungul Dunrii în lungime de 1157 km,
zona inundabil se întindea pe o suprafa de peste 400.000 ha. Aceasta cuprindea:
terenuri inundabile, bli mari i adânci, bli mici i jape, grinduri i puni,
stufrii, pduri de salcie, dune i nisipuri zburtoare, terenuri agricole.
În urma îndiguirii au disprut aproape toate lacurile mari (Rast, Nedeia,
Potelu, Suhaia, Greaca, Boian, Clrai, Balta Ialomiei, Balta Brilei, Jijila i
Crapina).
Caracteristici hidrologice i fizico-chimice. Dunrea se caracterizeaz
prin variaii semnificative ale nivelelor i debitelor apei. Nivelurile maxime se
înregistreaz în perioada de primvar i variaz în funcie de precipitaiile din
sectorul superior i mijlociu.
De nivelul apei depind inundarea luncii i Deltei Dunrii, inundabilitatea
fiind în concordan cu debitul de ap transportat. Debitul mediu multianual al
Dunrii este de 6000 m3/sec, cea mai mare valoare a debitului înregistrat a fost de
peste 15.000 m3/sec. Mai frecvent debitul maxim este de 12.000 m3/sec înregistrat
în timpul primverii. Debitul minim se înregistreaz în general în timpul verilor
secetoase – 1800-2000 m3/sec.
În concordan cu debitele apei, Dunrea transport cantiti variabile de
suspensii. Acestea sunt adunate i transportate de pe întreg bazinul Dunrii; debitul
mediu specific de aluviuni în suspensie este de 0,87 t/ha/an. S-a calculat c debitul
de aluviuni în suspensie, la intrarea Dunrii în Delt (la Ceatal Izmail) este de 67,5
mil. t/an (Bondar, 1977).
Transparena apei Dunrii variaz în raport cu cantitatea de suspensii
înregistrându-se valori cuprinse între 0,50 m i 1,50 m. Cea mai mic transparen
se înregistreaz în timpul marilor viituri când debitul apei i debitul de aluviuni
ating valori maxime.
Temperatura apei are un gradient care variaz de la o lun la alta astfel
încât în anotimpul rece oscileaz între 0,7-3,70C; temperatura maxim se
înregistreaz în luna august atingând valoarea de 22-230C, iar minim în lunile
ianuarie-februarie când temperatura medie este sub 40C.
Reacia apei – pH-ul variaz între 7,50-8, iar valoarea medie este de 7,92.
Din punct de vedere hidrochimic valorile diferitelor substane se înscriu în
limite caracteristice apelor naturale. Astfel, reziduul fix variaz între 100 i 300
mg/l. Oxigenul dizolvat este destul de ridicat variind între 5,5 mg/l i 12 mg/l, iar
valorile CBO2 i CBO5 sunt cuprinse între 1-2 mg/l. Nitraii i fosfaii variaz între
1,5 -7 mg/l respectiv 0,007-0,161 mg/l. Duritatea total este de 8,3-10,3 grade
germane. Calciu, variaz între 44-57 mg/l, magneziu între 7-12 mg/l, clorurile
14,5-21,5 mg/l, sulfaii 20-30 mg/l (tab. 13). Datorit polurii analizele efectuate în
ultimii ani au dus la identificarea unor cantiti apreciabile de substane toxice
(fenoli, pesticide, substane petrolifere).

145
 Tabelul 13
Compoziia fizico-chimic a apei
Tranparena 0,50 - 1,50 m
Temperatura 0,7 - 230C
pH-ul 7,50 - 8
Reziduu fix 100 - 300 mg/l
Oxigenul dizolvat 5,5 - 12 mg/l
CBO2, CBO5 1 - 2 mg/l
Nitrai 1,5 - 7 mg/l
Fosfai 0,007 - 0,161 mg/l
Duritatea total 8,3 - 10,30 Germane
Calciu 44 - 57 mg/l
Magneziu 7 - 12 mg/l
Cloruri 14,5 - 21,5 mg/l
Sulfai 20 - 30 mg/l

9.1.1. Lacurile de baraj Porile de Fier I i II

în configuraia cursului Dunrii

Caracteristicile geomorfologice, hidrologice i fizico-chimice ale Dunrii

trebuiesc analizate, în condiiile în care pe cursul fluviului au fost construite peste
35 lacuri de baraj. Construcia acestor ecosisteme a determinat modificri evidente
ale vieii fluviului din toate punctele de vedere. În acest sens exemplul cel mai
concludent îl reprezint lacul de baraj Porile de Fier, cel mai mare, din aceast
categorie, de pe cursul fluviului.
Bararea albiei Dunrii la Porile de Fier pentru o cot de retenie la baraj de
69,50 m a determinat o cretere a nivelului apei cu peste 30 m la baraj. În aceste
condiii s-au produs modificri importante atât în fluviu, dar mai ales în zonele
inundate. Au fost acoperite de apele lacului terasele joase din preajma fluviului i
albia râurilor în zona lor de vrsare (fig. 16).
Un caracter important al fenomenului de inundabilitate este c, în
condiiile barajului hidroenergetic acest proces are o ritmicitate foarte precis,
determinat de funcionarea hidrocentralei. De mare importan pentru regimul
hidrologic i hidrobiologic al Dunrii este viteza de curgere a apei care, în limitele
lacului, a sczut de la 3-5 m/sec la sub 1 m/sec, iar în unele zone apropiate de 0. În
astfel de condiii s-au modificat caracteristicile fizico-chimice, dar i cele biologice
ale fluviului. Micorarea vitezei de curgere a determinat accelerarea depunerii
substanelor în suspensie pe fundul lacului nou construit i ca urmare, transparena
apei a crescut de la 30-50 cm la 2-3 m i chiar mai mult în golfurile linitite
formate la gurile râurilor afluente din sectorul Bazia Turnu-Severin.
Viteza de curgere redus, transparena ridicat i deci ptrunderea în
straturile profunde ale apei a luminii i cldurii solare a determinat o înclzire mai
accentuat în timpul verii a apei, ceea ce a dus la instalarea unei stratificaii termice
variabile de la orizont la orizont, cu o dinamic specific în funcie de anotimp.

146
 S-a modificat caracterul hidrochimic astfel încât cantitatea de oxigen este
mai crescut la suprafa decât la adâncimi, îndeosebi în zonele golfurilor unde
curentul apei este foarte mic.
Ca urmare a regimului hidrologic în care viteza curentului este redus
(0,25-0,75 m/sec), particulele minerale i organice în suspensie s-au depus în mod
accelerat pe fundul ecosistemului nou format determinând schimbarea structurii
faciesului bental. Faciesul pietros a fost acoperit cu un strat gros de depuneri
mineral-organice de peste 10-11 m în unele sectoare ale albiei lacului.
Structura biocenozelor. Structura populaiilor de plante i animale ale
Dunrii este determinat, în primul rând, de caracterul fluviatil al ecosistemului.
Evident structura fitoplanctonului, zooplanctonului i a zoobentosului nu pot fi net
separate de cele ale zonei inundabile sau ale celor din lacurile de baraj. Aadar,
structura biocenozelor Dunrii poate fi caracterizat ca un amestec al populaiilor
de plante i animale din ansamblul bazinului Dunrii. Totui, inând seama de
caracterul fluviatil structura biocenozelor i funcionalitatea acestora este specific
fluviului.
Structura fitoplanctonului. Cercetrile asupra fitoplanctonului Dunrii
(Oltean, 1967) au dus la stabilirea unei bogate liste floristice, identificându-se peste
600 de specii dintre care: 75 cianoficee, 31 flagelate, 9 dinoflagelate, 131
cloroficee, 13 heteroconte, 52 conjugate, 4 caracee i 290 diatomee.
În funcie de proveniena lor, pe cursul Dunrii au fost identificate 269 de
specii, în lacurile din zona inundabil 224 specii, în delt peste 350 specii.
Din punct de vedere ecologic, speciile de alge din fitoplanctonul dunrean
aparin urmtoarelor categorii ecologice (Oltean, 1967). În acest sens pot fi
identificate :
ƒ specii euplanctonice fluviatile, care sunt proprii enalului Dunrii, dintre
acestea cele mai importante sunt: Melosira granulata, Cyclotella
meneghiniana, Fragilaria crotonensis, Asterionella formosa, Nitzschia
actinastroides;
ƒ specii euplanctonice lacustre, care apar frecvent în Dunre, ca urmare a
scurgerii de ap din lacurile zonei inundabile cum sunt: Tabellaria
fenestrata, Synedra acus, Diatoma elongatum, Cymatopleura solea,
Surirella robusta;
ƒ specii pseudoplanctonice care aparin de fapt microfitobentosului sau
perifitonului, dar care antrenate de curentul apei pot deveni
pseudoplanctonice.
Din punct de vedere cantitativ, fitoplanctonul Dunrii este condiionat în
principal de viteza de curgere, turbiditate i nivelul apei. Ceilali factori determin
o influen mai puin relevant.
Variaia pe profil vertical evideniaz o descretere a cantitii
fitoplanctonului de la suprafa spre adânc; spre exemplu, peste 250.000 ex/l alge
la suprafa, 200.000 ex/l la 10 m adâncime.

147
 Variaia pe profil transversal descrie o descretere a cantitii de
fitoplancton de la mal spre firul apei, ca urmare a creterii vitezei de curgere a apei.
În sectorul românesc al Dunrii, cantitatea de fitoplancton este în cretere
din amonte spre aval, datorit faptului c, fitoplanctonul autohton fluviatil, se
îmbogete prin aportul fitoplanctonului din zona inundabil.
Spre exemplu în condiiile ecosistemelor lacustre din zona inundabil unde
au loc dese fenomene de înflorire a apelor în care specii ca Peridinium sp.,
Anabaena flos-aquae, Microcystis aeruginosa, Aphanizomenon flos-aquae se
înmulesc determinând procesul de „înflorire a apelor” ajung în Dunre i
îmbogesc fitoplanctonul acesteia.
Structura zooplanctonului. Unul din factorii importani care contribuie la
alctuirea zooplanctonului în condiiile apelor curgtoare este viteza curentului i
debitului. Un zooplancton autentic se poate forma în condiiile în care exist un
pelagial bine determinat i viteze de curgere mai mici de 0,5-0,8 m/s (Oltean,
1967). Asemenea condiii sunt întrunite în Dunre, mai ales în sectorul su inferior,
unde masa de ap i viteza curentului constituie biotopi adecvai existenei
zooplanctonului.
Ca i în cazul fitoplanctonului, componena calitativ i cantitativ a
zooplanctonului dunrean este în mare msur determinat de aportul de specii
planctonice din ecosistemele lacustre din zona inundabil i din râurile afluente.
În componena zooplanctonului din Dunre, au fost identificate un numr
de circa 200 specii; cele mai comune sunt: Charchesium rachmanni, Tokophrya
cyclopum, Diflugia acuminata, D. oblonga (protozoare); Brachionus calyciflorus,
Keratella quadrata, K. cochlearis, Asplanchna priodonta, Polyarthra vulgaris,
Filinia longiseta, Brachionus leydigi, Notiluca striata (rotifere); Cyclops leukarti,
Diaptomus sp., Acanthocyclops serrulatus, Mesocyclops crassus, Eucyclops
serrulatus, Microcyclops varicans (copepode); Daphnia longispina, D. hyalina, D.
cuculata, Moina micrura, Bosmina longirostris, Sida cristalina, Alona sp.,
Chydorus sp. (cladocere).
Rotiferele constituie grupul dominant, peste 60% din numrul total de
specii, urmat de cladocere i copepode care alctuiesc 18% respectiv 12%.
Din punct de vedere ecologic, zooplanctonul Dunrii poate fi încadrat în
dou mari categorii: specii euplanctonice, care se întâlnesc în majoritatea
ecosistemelor lacustre i care apar i în Dunre i specii pseudoplanctonice
(tihoplanctonice), grup în componena creia intr specii litofile, bentonice i
epibionte i care în anumite condiii antrenate de curentul apei devin planctonice.
Din punct de vedere cantitativ, densitatea numeric a principalelor grupe
zooplanctonice este variabil, astfel protozoarele au valori cuprinse între 40 mii i
17 mil. ex/m3, rotiferele 5 mii – 125 mii ex/m3, copepodele variaz în limite foarte
largi, densitatea lor fiind cuprins între 50 i 40 mii ex/m3, cladocerele 50-3 mii
ex/m3. Cantitatea total de zooplancton în Dunre este cuprins între 5 mii i 300
mii ex/m3, excepie fcând protozoarele care au cea mai mare densitate numeric.

148
 Biomasa i productivitatea zooplanctonului Dunrii sunt elemente
importante în aprecierea produciei biologice a fluviului. Au fost determinate valori
ale biomasei variind între 430-4100 mg/m3. În concordan cu densitatea numeric
cea mai mare biomas o au rotiferele (130-2100 mg/m3) reprezentând 12-51% din
biomasa total a rotiferelor, copepodele i cladocerele. Biomasa copepodelor este
de 6-35 mg/m3, iar a cladocerelor între 4 i 35 mg/m3 (Enceanu & Brezeanu,
1966).
Structura zoobentosului. În raport cu natura substratului biocenozele
bentonice sunt grupate în urmtoarele tipuri de: litoreofile, argiloreofile,
psamoreofile, peloreofile. În cadrul acestora au fost identificate speciile: Hypania
invalida, Nais communis, N. simple, Stylaria lacustris, Paranois frici, P. simplex,
Uncinais uncinata, Lymnodrilus hoffmeisteri, Tubifex tubifex, Peloscolex ferox,
Lumbriculus variegatus (viermi); Physsella acuta, Lymnaea stagnalis, Radix
balthica, Planorbarius corneus, Gyraulus albus, Theodoxus fluviatilis, Th.
danubialis, Viviparus acerosus, Valvata piscinalis, Lithoglyphus naticoides,
Fagotia esperi, F. acicularis (gastropode); Dreissena polymorpha, Unio pictorum,
Anodonta piscinalis, Sphaerium riviculum, Sph. corneum (bivalve);
Chaetogammarus tenellus, Stenogammarus similis, Dikerogammarus fluviatilis,
Pontogammarus sarsi, Corophium curvispinum, C. moeoticum, Astacus fluviatilis
(crustacei); Palingenia longicauda, Heptogenia sulphurea, Baetis tricolor, B.
bioculatus, Caenis robusta (efemeroptere); Ghomphus flavipes (odonate);
Hydropsyche ornatula, Neureclipsis bimaculata, Psychomyia pusilla, Rhyacophila
mubila, Setodes punctata, Ecnomus tenellus (trichoptere); Tanytarsus lauterborni,
T. exiguus, Cryptochironomus defectus, C. vulneratus, Tendipes plumosus, T.
thummi, T. semireductus, Polypedillum convictum, Paratendipes connectens,
Glyptotendipes sp., Rheotanytarsus sp., Eukiefferiella longipes, Cricotopus sp.,
Diamesa compestris, Procladius sp. (chironomide).
Producia de biomas bentonic indic o valoare medie cuprins între 40-
50 g/m2. În funcie de natura faciesului, în biocenoza litoreofil s-a determinat 70
g/m2, în biocenoze peloreofil 90 g/m2, argiloreofil 71 g/m2, psamoreofil 2-3
g/m2. Grupul dominant în alctuirea biomasei sunt molutele (Brezeanu, 1967).
Structura ihtiofaunei. Bazinul Dunrii este cel mai reprezentativ în ceea
ce privete ihtiofauna european. Th. Buni (1967) subliniaz c, ihtiofauna
Dunrii în comparaie cu alte fluvii – Rinul, Elba, Nistrul, Niprul, Donul cuprinde
cel mai mare numr de specii. Factorii importani care au contribuit la formarea
ihtiofaunei sunt zona inundabil i Delta, luncile largi ale afluenilor. Sunt
cunoscute i descrise 83 specii autohtone i 9 specii introduse. Dintre acestea 65 de
specii populeaz sectorul inferior, respectiv sectorul românesc al Dunrii
(Bnrescu, 1964; Buni, 1967).
Speciile cele mai des întâlnite sunt: Acipenser güldenstaedti (nisetru) A.
stellatus (pstruga), A. ruthenus (cega), Huso huso (morun), Alosa pontica
(scrumbia de Dunre), Esox lucius (tiuca), Rutilus rutilus (babuca), Leuciscus
cephalus (clean), L. idus (vduvia), Scardinius erythrophthalmus (roioara),
Aspius aspius (avat), Chondrostoma nasus (scobar), Barbus barbus (mreana),

149
Gobio kessleri (porcuor), Alburnus alburnus (oblete) Abramis brama (pltica),
Vimba vimba (moruna), Pelecus cultratus (sabia), Carassius auratus (caras),
Cyprinus carpio (crap), Silurus glanis (somn), Perca fluviatilis (biban),
Schizostedion lucioperca (alu), Anguilla anguilla (anghila). Dintre speciile
introduse care ajung i în fluviu menionm: Ctenopharyngodon idella (crap
chinezesc), Mylopharyngodon piscus (scoicar), Hypophalmichthys molitrix
(fitofag), Pseudorasbora parva (Bnrescu, 1967).
Din punct de vedere ecologic, al tipului de migraie ihtiofauna sectorului
românesc al Dunrii este împrit în mai multe grupe (Buni, 1967):
- peti migratori anadromi (morun, nisetru);
- peti migratori catadromi (scrumbia de Dunre);
- peti semimigratori reofili (scobarul, obletele, cleanul);
- peti semimigratori stagnofili (alul, vduvia);
- peti relativ nemigratori (pltica, crapul).
Grigore Antipa (1910) descrie cinci migraiuni ale petilor stagnofili i
anume:
x migraiunea petilor din lacurile zonei inundabile în Dunre la inundarea
lacurilor (blilor) i topirea zpezilor;
x migraiuni de reproducere i hran din Dunre în lacuri din zona
inundabil;
x migraiuni în lacurile de reproducere pe întinsuri;
x migraiuni de var din lacurile zonei inundabile în Dunre la scderea
nivelului apelor din lacuri;
x migraiuni de iarn din lacuri în Dunre pentru iernat.
Analiza global a caracteristicilor ecologice ale Dunrii trebuie privit i
prin prisma unor modificri ale structurilor i funciilor biocenozelor i populaiilor
de organisme, determinate de impactul antropic. Poluarea apelor i construciile
hidrotehnice au determinat dispariia temporar sau definitiv a unor populaii i
biocenoze.
Cu toate acestea tabloul rezultat din analiza prezentat este caracteristic
Dunrii; populaiile de plante i animale pot avea variaii calitative i cantitative
fr îns a schimba caracterul general al fluviului în deosebi în sectorul inferior, în
aval de lacurile de baraj Porile de Fier I i II.

9.2. ZONA INUNDABIL

Zona inundabil, aa cum a fost cunoscut i descris de Grigore Antipa cu

100 de ani în urm, a reprezentat cea mai vast „zon umed” din Europa i printre
cele mai mari din lume. Zonele inundabile sunt definite ca fiind suprafee de teren
de altitudine joas care sunt inundate de apa care se revars din râuri (Junk, 1990),
dar pot fi definite i zonele de ecoton între mediul acvatic i cel terestru. Pentru a
caracteriza zonele inundabile se folosete i termenul de zone ripariene, zone ce

150
includ ecosistemele din zona inundabil prezent, activ sau în care inundarea
reprezint un fenomen periodic (Stanford, 1996). Dup aprecierile Ageniei
Europene de Mediu, zonele umede sunt restrânse acoperind doar 9,9% din
suprafaa total a Europei.
„Zone umede” sunt denumite în genere, categoriile de ecosisteme lacustre
continentale cu adâncimi mici, cu o mare diversitate de biotopuri, biocenoze i
populaii de plante i animale.
În prezent zona inundabil, aa cum a fost descris de Gr. Antipa acum 100
de ani i apoi de generaii de cercettori care au studiat acest vast teritoriu al
României, nu mai exist. Fa de condiiile de acum 50-60 de ani i cu atât mai
mult fa de cele de acum 100 de ani, în urma îndiguirii fluviului din anii '70, au
mai rmas segmente în care mai pot fi recunoscute structuri i funcii ce
caracterizau zona în trecut.
Datele prezentate în acest subcapitol descriu situaii existente înainte de
ultima îndiguire a fluviului, i au rolul de a da o imagine (desigur incomplet) a
caracteristicilor ecosistemelor acvatice disprute i care pot constitui elemente de
comparaie cu starea din trecut i repere pentru cazul reconstruciei ecologice a
zonei.
Având o suprafa iniial de 417.617 ha, cum menioneaz Gr. Antipa
(1910), (harta Z_I) zona inundabil s-a micorat treptat datorit lucrrilor de
amenajare care s-au efectuat în cursul anilor, dar cu deosebire dup construirea
digului de 1157 km de-a lungul Dunrii pe sectorul românesc, în urm cu aproape
40 de ani.
În acest mod fluviul a fost separat de zona sa inundabil; procesul de
inundabilitate a fost întrerupt i cea mai mare parte a lacurilor, gârlelor, mlatinilor
i stufriilor au secat. Au disprut de pe harta rii marile complexe lacustre Rast,
Potelu, Suhaia, Greaca, Boian, Sticleanu, Clrai, Balta Ialomiei, Balta Brilei,
Crapina-Jijila.
Aceast aciune a avut ca scop mrirea suprafeelor de terenuri agricole.
Din pcate lucrrile care s-au efectuat s-au dovedit pguboase, în cea mai mare
parte întrucât produciile agricole planificate nu s-au obinut datorit solurilor
srturate, nisipoase sau mltinoase, neproductive din punct de vedere agricol.
Consecinele negative (economice, ecologice, hidrologice) pe care le
constatm în prezent, au fost întrevzute de Gr. Antipa cu peste 80 de ani în urm.
Îndiguirea Dunrii spunea Antipa „ar duce la consecine incalculabile cci blile
cele mari formeaz un tot organic cu fluviul pe care separându-le le-am
transforma în mlatini neproductive”. Marele savant s-a opus ideilor i
propunerilor care au existat i în timpul su vizând transformarea zonei inundabile
în terenuri agricole, artând: „fraze ca Blile Dunrii trebuiesc secate, sau Delta
Dunrii trebuie s devin grânarul Europei etc., merg i azi din gur în gur fr
ca nimeni s caute ai da seama de importana lor i de dificultile cu care sunt

151
ele legate”.Din pcate bazele tiinifice stabilite de Gr. Antipa pentru pstrarea i
valorificarea resurselor zonei inundabile, nu au fost luate în seam i rul s-a
produs.
În prezent, în unele sectoare, Dunrea este însoit de ecosisteme relativ
asemntoare, în care structurile i funciile biotopilor, biocenozelor i populaiilor
de plante i animale sunt, mai mult sau mai puin, similare zonei inundabile
existente înainte de construcia digului.
Pe baza caracteristicilor acestora devine relevant rolul zonei inundabile în
bioeconomia unui teritoriu de peste 400.000 ha, i mai ales, disfuncionalitile care
se manifest în etapa actual în acest teritoriu. Fr o analiza a consecinelor
îndiguirii fluviului, a dispariiei a peste 90% a ecosistemelor specifice, trebuie
subliniate câteva dintre acestea. În primul rând trebuie reliefate principalele funcii
ale zonei inundabile a Dunrii.
Prima funcie – hidrologic – se manifest ca un reglator al regimului
hidrologic al Dunrii. Prin vasta sa întindere (peste 400.000 ha) acest spaiu se
prezenta ca o adevrat „supap” care limita efectul distructiv al inundaiilor, din
sectoarele din aval în timpul marilor viituri, dar în acelai timp i de „rezervor”
care asigura completarea debitului Dunrii în perioadele când nivelul apei fluviului
era foarte mic i erau afectate mai multe folosine (navigaia, alimentarea cu ap a
oraelor etc.). Aadar, zona inundabil avea rolul de echilibrare hidrologic a
fluviului.
Cea de a doua funcie – ecologic – era deosebit de important. Prin
diversitatea ecosistemelor incluse în zona inundabil (bli permanente, jape,
mlatini, zone terestre inundate temporar) structura populaiilor de plante i
animale era alctuit dintr-un numr imens de specii: în ecosistemele acvatice s-au
identificat peste 300 de taxoni de alge planctonice i perifitice, 100-200
nevertebrate planctonice, un numr de 17 grupe mari de nevertebrate bentonice cu
sute de specii, toate speciile de peti de ap dulce tipice pentru lacuri i bli. Pe
terenurile uscate sau temporar inundate diversitatea speciilor de plante era tot atât
de mare.
Psrile de balt aveau condiii optime de hran i de cuibrit. Se poate
considera c zona inundabil constituia un adevrat „rai ecologic” – dac poate fi
acceptat aceast comparaie.
Cea de a treia funcie – economic – era rezultanta celorlalte dou funcii.
În raport cu acestea se contura dimensiunea economic. Marele savant Grigore
Antipa – fondatorul hidrobiologiei i ecologiei la noi în ar, a îneles, a explicat i
a aplicat în practic legile fundamentale ale proceselor i funciilor ecosistemelor
zonei inundabile. El a demonstrat c în condiiile în care prin revrsarea Dunrii
erau acoperite cu ap mari suprafee, atunci în zona inundabil se obineau mari
cantiti de pete i pescuitul – activitatea economic important – prospera.

152
 Producia mare de pete era determinat de potenialul ridicat al
productivitii biologice a terenurilor recent inundate. Tot Grigore Antipa a
demonstrat c în perioadele anilor mai secetoi sau dup retragerea apelor în
Dunre, pe terenurile „rmase pe uscat” se putea practica punatul i anumite
culturi agricole cu randamente economice deosebite.
Aadar, impactul determinat prin îndiguirea Dunrii i dispariia celei mai
mari pri a zonei inundabile, const în eliminarea acestor trei funcii principale.
În perioada ce a precedat transformarea luncii în zona agricol, cercetrile
efectuate de hidrobiologi, piscicultori, hidrologi, geografi, continuând opera
fundamental a lui Antipa, au adus importante contribuii la cunoaterea
structurilor i funciilor luncii. La acestea se adaug cercetri recente asupra unor
ecosisteme acvatice din sectoare neîndiguite ale fluviului unde se pstreaz
caracteristici similare marilor complexe acvatice preexistente. Pe aceste baze se pot
reconstrui caracteristicile hidrobiologice ale zonei inundabile, ca elemente necesare
într-o posibil aciune de reconstrucie ecologic.
Caracteristici fizico-chimice. Antipa a subliniat c viaa din zona
inundabil este dominat de urmtorii factori eseniali: inundarea periodic a
terenurilor din lunca Dunrii, durata, mrimea i perioada inundaiei. Aceste
fenomene, care sunt urmarea raporturilor dintre Dunre i zona inundabil
determin toate procesele geomorfologice, hidrologice, biologice i ecologice.
Factorul esenial al existenei acestei zone este regimul hidrologic, care
condiioneaz, în cea mai mare msur, caracteristicile sale ecologice. Se disting
dou perioade caracteristice în ceea ce privete frecvena inundaiilor: creterile
mari de primvar, care provin din ploi i din topirea zpezilor i dureaz din
martie pân la sfâritul lunii mai i creterile mici de toamn, care sunt de mai
mic amplitudine. Durata inundaiilor este determinat de cantitatea de ap care
vine din Dunre pe terenurile inundabile. Influena apelor dunrene este
determinant pentru producia biologic a ecosistemelor lacustre.
Analizele chimismului apei lacurilor scot în eviden faptul c, în perioada
inundrii, valorile calitative i cantitative sunt asemntoare celor din Dunre. pH-
ul, duritatea total, calciul, fosfaii, azotaii sunt aproape identici celor din Dunre
(tab. 14 ). Pe msur ce procesul de inundabilitate înceteaz i regimul hidrologic
al lacurilor se stabilizeaz, chimismul lacurilor capt caracteristici proprii: cresc
cantitile de substane organice ca urmare a intensificrii proceselor de degradare
a plantelor i animalelor. Spre exemplu studii efectuate asupra lacurilor Medeia,
Suhaia, Potelu arat c acestea au crescut de la 24,5 mg/l (din perioada
inundaiilor) la 58,36 mg/l MnO4K2, clorurile de la 20,60 mg/l la peste 130 mg/l,
sulfaii de la 30 mg/l la peste 40 mg/l. În condiiile scderii volumului de ap din
lacuri se produce o cretere a concentraiei de sruri: de la 284 mg/l sruri totale, la
484 mg/l.

153
 Tabelul 14
Componena chimic a apelor Dunrii (la km 697) i a blii Nedeia
Elementele analizate Dunrea Balta Nedeia
Temperatura apei (0C) 23 24
Oxigenul (mg/l) 15,73 16,56
CBO (mg/l) 8,80 8,32
Substane organice (mg/l) 18,64 16,74
Cloruri (mg/l) 20,60 40,90
Alcalinitate cm3 HCL (n/10) 2,90 3,90
Duritate total (gr.germ.) 9,46 10,18
Duritate permanent
Sulfai (mg/l) 32,20 38,40
Fosfai (mg/l) 0,05 0,08
Amoniac (mg/l) 0,03 0,03
Azotii (mg/l) 0 0,02
Azotai (mg/l) 0,80 0,05
Silice (mg/l) - -
Fier aluminiu (mg/l) 0,01 0,07
Mangan (mg/l) - 0,55
Calciu (mg/l) - -
Oxid de calciu (mg/l) - -
Magneziu (mg/l) - -
Oxid de magneziu (mg/l) - -
Bicarbonai (mg/l) 176,90 237,90
Sodiu + Potasiu (mg/l) - -
Reziduu fix (mg/l) - -
Suspensii (mg/l) 183,00 222,00

Ptrunderea ciclic a apelor Dunrii în lacuri este factorul esenial în

reechilibrarea chimismului acestora din urm. Consecina direct a acestui proces
este creterea produciei biologice (a fitoplanctonului, zooplanctonului,
zoobentosului) i proporional a produciei de pete.
Trebuie reinut c dinamica chimismului apei din lacuri este determinat,
pe de o parte, de legtura cu Dunrea i pe de alta de caracterul specific al lacurilor
i blilor, de procesele biologice care se petrec aici.
Prin caracteristicile lor structurale i funcionale abiotice i biotice,
ecosistemele acvatice aveau capacitatea de a reine mari cantiti de nutrieni cu
azot i fosfor. În condiiile actuale când prin conversia a cca. 4000 km2 de lacuri i
zone inundabile, în terenuri agricole, suprafea activ implicat în retenia
nutrienilor i a diverilor poluani s-a redus cu peste 40%.

154
 Comunitile planctonice i bentonice. Ca i în cazul chimismului
interdependena dintre Dunre i zona inundabil reprezint un factor foarte
important pentru structurarea i funcionarea populaiilor planctonice i bentonice.
Relaiile ecologice dintre Dunre i zona inundabil din punct de vedere al
schimbului reciproc floristic i faunistic, sunt reflectate cel mai clar de dinamica
fitoplanctonului i zooplanctonului în concordan cu relaiile hidrologice.
În perioadele în care debitul i nivelul apelor fluviului ating valori mari, în
zona inundabil ptrund cantiti uriae de ap i odat cu ele i organismele
planctonice specifice fluviului; fenomenul este invers în perioadele când nivelul
Dunrii este mic i apa din bli se scurge în fluviu prin numeroase canale i gârle
care aduc în fluviu mari cantiti de fitoplancton i zooplancton. Un exemplu
edificator sunt relaiile care aveau loc între Dunre i complexul lacustru Nedeia,
Potelu, Suhaia (Brezeanu & Marinescu, 1965). În perioadele când debitul i nivelul
Dunrii sunt foarte mici i apele lacurilor se scurgeau în fluviu prin gârlele i
canalele de legtur, cantitile de fitoplancton deversate în Dunre, ating valori
maxime.
Comparând structura fitoplanctonului din Dunre, din sectoarele din
amonte de canalele de legtur, cu cele din aval, se constat diferene evidente atât
din punct de vedere cantitativ cât i calitativ. Spre exemplu, dac în amonte
densitatea numeric a fitoplanctonului era de ordinul sutelor de mii de
exemplare/m3, în aval (deci dup ce planctonul din lacuri ptrundea în Dunre)
densitatea ajungea la ordinul milioanelor/m3.
În acest mod se poate aprecia i cât de mare era producia fitoplanctonului
în lacurile eutrofe din zona inundabil i importana acestuia pentru formarea
fitoplanctonului Dunrii.
Aadar unul dintre factorii fundamentali ai vieii zonei inundabile este
Dunrea. Apele fluviului care ptrund periodic în lacuri reprezint „motorul”
productivitii i produciei biologice a ecosistemelor acvatice. Apa proaspt din
Dunre, prin elementele minerale, determin dezvoltarea productorilor primari i
mai departe prin acetia a consumatorilor. Producia primar a lacurilor este
condiionat i de ali factori favorizani: adâncimea care nu depete 3-4 m,
temperatura apei de 23-240C în timpul verii. Dezvoltarea fitoplanctonului i
macrofitelor, prime verigi ale relaiilor trofice, depinde în mare msur i de
nivelul i transparena apei; dezvoltarea unei laturi, în spe a macrofitelor fiind în
detrimentul celeilalte – fitoplanctonul – i invers. Acest mecanism depinde de
accesul la elementele minerale nutriente, a celor doi productori creeîndu-se un fel
de concuren (Botnariuc & Beldescu, 1961).
Diversitatea taxonomic a fitoplanctonului cuprinde: peste 200-300 de
specii de alge (Oltean, 1960). Între aceste cele mai frecvente erau: Cymatopleura
solea, Navicula sp., Fragilaria sp., Cymbella sp., Synedra ulna, Diatoma vulgare,
Euglena viridis, E. oxiurii, Phacus longicauda, Pandorina morum, Scenedesmus

155
acuminatus, S. quadricauda, Pediastrum simplex, P. duplex, P. borianum,
Microcystis sp., Anabaena sp., Oscillatoria planctonica.
În condiii optime de dezvoltare, cantitile de fitoplancton sunt deosebit de
mari, fapt caracteristic lacurilor eutrofe din lunca Dunrii. Spre exemplu în
complexul de lacuri i bli Nedeia, Potelu, Suhaia au fost determinate densiti de
peste 800 mil. ex/m3.
Ca i în cazul fitoplanctonului, zooplanctonul reprezint o parte important
a produciei biologice. Dezvoltarea sa se coreleaz cu cea a fitoplanctonului, acesta
din urm constituind principala surs de hran a zooplancterilor.
Grupele dominante sunt rotiferele, copepodele i cladocerele. Densitatea
(cantitatea) mare de zooplancton este de obicei rezultanta dezvoltrii unui numr
relativ mic de specii.
În cazul rotiferelor, a cror densitate numeric depete, uneori, un milion
de exemplare/m3, speciile dominante sunt: Brachionus angularis, Br. calyciflorus,
Br. urceolaris, Keratella cochlearis, Polyarthra vulgaris, P. major, Filinia
longiseta, Asplanchna priodonta, Synchaeta sp., Lecane luna.
Copepodele care au un aport însemnat la producia zooplanctonului (peste
20.000 exemplare/m3 în complexul Nedeia) sunt frecvent reprezentate de speciile
Acathocyclops vernalis, Cyclops vicinus, Eudiaptomus gracilis, Mesocyclops
leukarti, M. crassus.
Cladocerele sunt un grup cu o mare pondere în zooplanctonul lacurilor
eutrofe. Speciile dominante i frecvente sunt: Diaphanosoma brachiurum, Moina
micrura, Bosmina longirostris, Ceriodaphnia pulchella, Leptodora kindi, Sida
cristalina, Daphnia fialina, D. cuculata, Chydorus sphaericus, Leydigia sp.
Dinamica cladocerelor ca i a copepodelor, este determinat de variaia
biotopilor i biocenozelor. În acest sens t. Negrea (1962) distinge mai multe
categorii ecologice: forme specifice zonelor cu vegetaie, forme frecvente mai ales
în apropierea fundului cu detritus i vegetaie i forme planctonice pelagiale.
Rotiferele, copepodele i cladocerele reprezint hrana principal a speciilor de
peti; producia piscicol din lacurile zonei inundabile era condiionat, în cea mai
mare parte, de producia de zooplancton.
Structura bentosului zonei inundabile este determinat de structura
faciesurilor bentale. Macrofitele care se dezvolt excesiv în cele mai multe lacuri i
bli este cauza principal a acumulrii unor mari cantiti de detritus, astfel c cea
mai mare parte a suprafeei fundului este alctuit dintr-un facies detritic i de mâl.
Rspândirea diferitelor biocenoze bentale este determinat de natura faciesului.
În arealul blilor se disting mai multe tipuri de faciesuri: nisipos, cu
detritus vegetal, mâlos i combinaii dintre aceste faciesuri: mâlos-detritic, mâlos-
nisipos.
Principalele grupe bentonice sunt: oligochetele (specii dominante
Limnodrilus sp., Tubifex tubifex, Peloscolex ferox, Stilaria lacustris, Branchiura
sp.) hirudineele (Piscicola geometra, Hirudo medicinalis), bivalvele (Unio

156
pictorum, Anodonta piscinalis, Sphaerium lacustre, Pisidium lacustris, Dreissena
polymorpha), gastropodele (Theodoxus danubialis, Viviparus viviparus, Valvata
piscinalis, Bithynia sp., Fagotia esperi, Radix balthica, Planorbis planorbis),
chironomidele (Cryptochironomus plumosus, Tendipes semireductus, Polypedilum
sp., Cricotopus sp., Procladius sp.), efemeropterele (Palingenia sp.), odonatele
(Gomphus pulchellus), coleopterele (Hydrophylus sp), trichopterele (Hydropsiche
ornatula, Setodes sp., Ecnamus sp.), gamaridele (Pontogammarus crasus,
Dicherogammarus vilosus), corofiidele (Corophium sp.).
O component important a produciei biologice a ecosistemelor acvatice
din zona inundabil sunt asociaiile de macrofite palustre i acvatice. Mecanismele
formrii i dezvoltrii acestora în lacurile i blile zonei inundabile, au fost
descrise de Botnariuc i Beldescu 1961 (vezi subcapitolul, Stratificarea termic a
lacurilor).
Instalarea vegetaiei acvatice în zona inundabil este condiionat de
aportul de ap i procesul de colmatare unde se dezvolt îndeosebi speciile palustre
(papura, pipirig, stuf). În zonele mai adânci ale lacurilor, în masa de ap, spaiul
este ocupat de macrofitele acvatice propriu-zise (Potamogeton pectinatus, P.
crispus, P. perfoliatus, P. natans, P. gramineus, Ceratophylum submersum,
Myriophyllum spicatum, M. verticillatum). Zonele cu adâncimi de pân la 2 m sunt
populate cu specii fixate pe fundul lacurilor prin rdcini (Nuphar luteum,
Nymphaea alba, Valisneria spiralis, Trapa natans, Stratiotes alloides).
În categoria speciilor palustre lista este destul de lung între care foarte
comune sunt: Iris pseudachorus, Poligonum natans, P. aquaticum, Ranunculus
fluvitans, Myosotis palustris, Mentha palustris, Euphorbia palustris, Symphytum
officinale.
Fitocenozele acvatice reprezint locul unei bogate faune fitofile: larve de
chironomide, de trichoptere i efemere, hidracarieni, gastropode, bivalve,
coleoptere.
Studii efectuate asupra asociaiilor vegetale acvatice din zona inundabil
au stabilit c într-o cantitate de 1,500 kg de Potamogeton perfoliatus au fost
identificate peste 10 mii de exemplare de nevertebrate acvatice: larve de
chironomide, gamaride, larve de efemere, trichoptere, odonate, gastropode. O
asemenea abunden faunistic demonstreaz rolul deosebit de important pentru
producia biologic i patrimoniul floristic i faunistic specific zonelor umede,
categorie din care face parte i zona inundabil a Dunrii.
Ihtiofauna a reprezentat una din marile bogii ale lacurilor din zona
inundabil. O mare parte a consumului de pete din România era asigurat prin
petele pescuit în ecosistemele acvatice naturale din zona inundabil. Structura
ihtiofaunei, biologia speciilor de peti este condiionat de raporturile hidrologice
complexe dintre Dunre i zona inundabil. Componena ihtiofaunei din Dunre
este influenat de cea din lacuri i cea din lacuri la rândul ei de cea din Dunre.

157
 Gr. Antipa a studiat i îneles cel mai bine mecanismul relaiilor dintre
Dunre i zona inundabil i rolul acestora pentru structurarea ihtiofaunei din cele
dou mari categorii de ecosisteme. Fiind permanent unite prin reeaua de canale,
acestea constituiau cile de migraie a speciilor de peti din Dunre în lacuri i
invers.
Din acest punct de vedere Antipa (cit. Buni, 1967) a descris cinci tipuri
de migraiuni:
- migraiunea petilor din lacuri i bli la inundarea acestora i la topirea
zpezilor;
- migraiuni la locurile de reproducere pe întinsuri;
- migraiuni de var din lacuri i bli în Dunre la scderea apelor din lacuri;
- migraiuni de iarn din lacuri i bli în Dunre pentru iernat.
Antipa subliniaz c dup reproducerea petilor pe terenurile inundabile,
când începe s scad nivelul apei în Dunre i lacuri, începe migraiunea de var
din lacuri ctre Dunre. Aceast migraiune este deosebit de important pentru
pescuit. Acum se construiesc baraje (garduri) care blocheaz migraia petilor i
astfel pescuitul era deosebit de eficient.
Principalele specii de peti din ecosistemele lacustre naturale din zonele
neîndiguite ale Dunrii sunt: Esox lucius (tiuca), Rutilus rutilus (babuca),
Scardinius erythrophtalmus (roioara), Leucaspius delineatus (fufa), Tinca tinca
(lin), Alburnus alburnus (oblete), Pelecus cultratus (sabia), Carassius auratus
gibelio (caras argintiu), Cyprinus carpio (crap), Cobitis taenia (zvârluga), Silurus
glanis (somn), Lepomis gibbosus (biban soare), Gobius keslerii (guvid de balt),
Aspius aspius (avat), Perca fluviatilis (biban), Stizostedion lucioperca (alu).
Producia de pete a lacurilor i blilor din zona inundabil este
caracteristic ecosistemelor eutrofe 150-300 kg/ha/an i se coreleaz cu producia
i productivitatea fitoplanctonului, zooplanctonului, zoobentonsului i structurilor
biocenotice macrofitice.
Odat cu îndiguirea Dunrii a disprut întregul complex de factori specifici
zonei inundabile. Luând în considerare efectele îndiguirii (de cele mai multe ori
negative) se pune problema reconstruciei ecologice a luncii Dunrii. Este o
problem în dezbatere în care opiniile sunt pro i contra. Considerm c prin lucrri
judicios efectuate de reconstrucie ecologic, zona inundabil va recpta bogiile
naturale care o caracterizau.

9.3. DELTA DUNRII

Originea Deltei Dunrii. Numitorul comun al tuturor ipotezelor cu privire

la originea Deltei Dunrii este c aceasta s-a format pe un golf limanic prin
interaciunea mrii i fluviului, rol esenial având marea, care prin oscilaiile de
nivel asociat cu multitudinea factorilor locali (vânturi, cureni, valuri) a determinat
„strategia” formrii i evoluiei Deltei.

158
 Gr. Antipa a descifrat mecanismele naturale care au dus la edificarea
Deltei, la formarea i diversificarea tipurilor de ecosisteme. El subliniaz rolul
factorilor hidrodinamici ai mrii i Dunrii în guvernarea transportului de aluviuni
în construirea grindurilor, a lacurilor, a artat rolul factorilor ecologici, al plantelor
i animalelor în formarea i evoluia deltei.
În lucrarea sa „Probleme tiinifice i economice privitoare la Delta
Dunrii” Antipa (1921) arat „ .... formarea mai departe a deltei cum o vedem azi
cu toate formele de teren i elementele ce o compun sunt urmtorii: forma i
direciunea general a acesteia, a valurilor i curentului mrii, vânturilor
dominante, natura fundului estuarului, salinitatea, vegetaia ,,.
Cei mai muli autori susin c în etapa premergtoare constituirii Deltei,
Dunrea se vrsa într-un estuar. Date recente stabilite în urma analizei de straturi
cu izotopi radioactivi (Panin et al. 1974, 1983, 1989) confirm ipoteza potrivit
creia Delta a început a prinde contur acum 10.000 de ani prin formarea cordonului
iniial Letea-Caraorman care a barat golful, transformându-l într-o lagun.
Continuând s se dezvolte ca urmare a complexului de factori amintii, tipurile de
ecosisteme specifice Deltei se diversific formându-se mai întâi, delta Sf.
Gheorghe, apoi delta Sulina i cea mai nou, delta Chiliei. Rezultanta acestui
proces, este actuala configuraie geografic a Deltei Dunrii.
Sensul evoluiei naturale a ecosistemelor deltei const în transformarea
zonelor acvatice (cucerite mrii) în zone terestre, printr-o succesiune de faze (lac,
jap, grind); largul evantai de ecosisteme este cadrul în care se dezvolt o mare
diversitate de populaii de plante i animale, de biocenoze specifice.
Consideraii geografice. Delta Dunrii este situat între paralela 44030' i
45 31' i între meridianele 28040' i 29050'. Suprafaa total a Deltei este de 4455
0

km2 din care pe teritoriul României 3510 km2 (fig. 25). Aproximativ 2000 km2 din
suprafaa de pe teritoriul României se afl sub nivelul Mrii Negre, iar alte 1400
km2 între zero i trei hidrograde; de aceia 3400 km2, adic peste 70% din suprafaa
total a Deltei este acoperit permanent de ap. Numai o suprafa restrâns (de
aproape 120 km2, format din câteva mici insule calcaroase (Popina, Bisericua,
Grditea), grindurile de natur continental (Chilia Veche), sau de natur
sedimentar (Letea, Caraorman, Perior), rmâne neinundat în timpul apelor
foarte mari (Gâtescu, 1998).
Apele curgtoare din reeaua hidrografic a Deltei, sunt reprezentate prin
braele fluviale (Chilia, Sulina, Sfântu Gheorghe) i o serie de canale i gârle care
fac legtura între braele fluviale i lacuri i dintre lacuri i Marea Neagr.
Braul Sf. Gheorghe se ramific din Dunre la punctul „Ceatal Ismail” a
avut o lungime de 126 km care, datorit lucrrilor de rectificare a cursului,
msoar, în prezent 69,7 km.
Braul Sulina se ramific din braul Tulcea-Sf. Gheorghe la „Ceatal
Sulina” (mila 34). Are o lungime de 34 mile (circa 63 km socotii de la Ceatal
Sulina pân la vechiul far Sulina. Din cauza dragrii (pentru al adânci i ai asigura

159
navigabilitatea) braul Sulina se prelungete în mare; astfel în prezent lungimea sa
este cu 15-20 km mai mare fa de cea menionat, adic de peste 75 km.
Braul Chilia este cel mai mare; lungimea sa este de 116 km. Cele mai
mari adâncimi nu depesc 35 m. O caracteristic a acestui bra sunt numeroasele
sale ramificaii, gârle i canale, fapt ce d o configuraie special: se consider a
întruni caracteristicile unei delte a braului Chilia.

Fig. 25. Delta Dunrii.

160
 Din considerente economice i de navigaie statul ucrainian a iniiat lucrri
hidrotehnice de modificare a cursului braului Chilia. În asemenea condiii
specialitii subliniaz faptul c, regimul hidrologic i echilibrul ecologic al întregii
Delte vor fi grav afectate. De aceea România i comunitatea tiinific
internaional se opun modificrii cursului braului Chilia i propun sistarea
lucrrilor începute.
În afar de braele Dunrii, reeaua apelor curgtoare din Delt cuprinde
numeroase gârle naturale i canale construite îndeosebi în ultimii 40 de ani în
scopuri economice. Nu toate canalele s-au dovedit utile, dereglând uneori regimul
circulaiei apei în Delt cu repercursiuni hidrologice i ecologice negative. Pe
hrile mai vechi ale Deltei figureaz un numr de 22 canale. Între acestea mai
importante prin dimensiunile i rolul lor în economia hidrografic a Deltei sunt
Canalul Litcov-Caraorman, Puiu-Rou, Canalele Perivolovca, Busurca, Uzlina,
Împuita, Dunav, Dranov.
Regimul hidrologic al Deltei este determinat i în strâns legtur cu
regimul Dunrii, cu debitele i nivelele fluviului. În acest cadru variaiile nivelelor
i debitelor braelor Dunrii „hotrsc” întreg mecanismul hidrologic al reelei de
lacuri i mlatini din delt. Ecosistemele acvatice sau cele terestre, evoluia
geomorfologic i cea ecologic, dar nu mai puin cea economic-social, depind
de regimul apelor care acoper peste 70% din suprafaa Deltei.

9.3.1. Perioade de evoluie ecologic ale Deltei Dunrii

Ipotezele asupra genezei Deltei Dunrii pun în eviden dinamica

transformrilor morfologice în spaiul deltaic în decursul timpului. Din acest punct
de vedere, istoria Deltei poate fi împrit în dou etape fundamentale: etapa
predeltaic i etapa deltaic (Gâtescu, 2006).
Etapa predeltaic se înscrie în Pleistocen (15.000-18.000 ani înainte de
începutul formrii Deltei), când spaiul ce va fi ocupat de Delt se caracteriza
printr-o alternare a fazelor submerse i emerse a teritoriului.
Etapa deltaic începe acum 10.000 de ani (Panin, 1973) când în zona de
vrsare a Dunrii se formeaz un estuar, apoi un golf limanic; prin formarea unui
cordon care a barat golful, acesta s-a transformat într-o lagun. Apoi prin
modificri morfologice succesive ale formaiunilor lagunare, se formeaz mai întâi
delta Sf. Gheorghe apoi delta Sulina i cea mai nou Chilia.
În concordan cu ipotezele formrii i evoluiei morfologice a deltei,
proces deosebit de complex, se poate aprecia i evoluia sa ecologic. Din acest
punct de vedere pot fi definite trei perioade: perioada primar sau arheologic,
perioada secundar – neoecologic i perioada teriar sau antropoecologic
(fig. 25).
Prima perioad se suprapune etapei lagunare. În aceast etap
caracteristicile sunt determinate de particularitile hidrologice i fizico-chimice ale

161
golfului. Amestecul apelor dulci ale Dunrii cu cele marine au generat caracterul
salmastru al apei golfului. În astfel de condiii a avut loc un amestec al populaiilor
de plante i animale marine i dulcicole care s-au adaptat apei salmastre de aici. O
asemenea structur poate fi reconstituit pornind de la caracteristicile actuale ale
biocenozelor, ale populaiilor planctonice i bentonice din zone de vrsare a
braelor Dunrii, din golfurile formate aici, cunoscute sub denumirea de melele.
Perioada secundar (neoecologic) se înscrie în etapa în care sunt
structurate toate formaiunile morfologice i fizico-geografice caracteristice Deltei:
cele trei brae i o adevrat reea de canale, gârle, lacuri, mlatini desprite de
grindurile i insulele formate în spaiul Deltei (fig. 26 ).

PERIOADE DE EVOLUIE ECOLOGIC ALE DELTEI DUNRII

PERIOADA PRIMAR
(ARHEOLOGIC)

ESTUAR GOLF LIMANIC LAGUNA

ECOSISTEME SALMASTRE

MARINE
SPECII
DULCICOLE

PERIOADA SECUNDAR
(NEOECOLOGIC)

BRAELE DUNRII

SF. GHEORGHE SULINA CHILIA

DIVERSIFICAREA ECOSISTEMELOR I BIOCENOZELOR

APE CURGTOARE LACURI JAPSE GRINDURI

PERIOADA TERIAR
(ANTROPOECOLOGIC)

IMPACT ANTROPIC

NEAGRESIV AGRESIV RENATURARE DIRIJAT

DEGRADATOR

SIMPLIFICAREA STRUCTURILOR BIOCENOTICE

Fig. 26. Perioade de evoluie ecologic ale Deltei Dunrii.

162
 Toate aceste categorii de ecosisteme reprezint factorul determinant al unei
mari diversiti de biotopi i biocenoze cu mii de specii de plante i animale. În
urma cercetrilor floristice i faunistice efectuate de-a lungul anilor de numeroi
cercettori, au fost identificate i inventariate 1642 specii de macrofite i 3768
animale (Oel & Török, în Delta Dunrii – Rezervaie a Biosferei, 2006).
Pe lâng aceste dou perioade de evoluie natural a tuturor structurilor
geomorfologice i ecologice, trebuie luat în considerare i o a treia perioad:
perioada teriar (antropoecologic) în care factorul antropic a determinat
modificri ale tuturor caracteristicilor sale. Este modificat configuraia geografic
prin construcia de canale, redimensionarea unor lacuri, dar mai ales modificarea
structurilor biocenotice ca urmare a exploatrii resurselor i a polurii.

9.3.2. Tipuri i categorii de ecosisteme

Delta are o structur deosebit de complex: ecosisteme terestre i acvatice

cu o mare diversitate de biotopi i biocenoze cu mii de specii de plante i animale,
într-un spaiu vast – 5400 km2. Toate aceste elemente confer Deltei Dunrii
caracterul de biom. În definiiile unor autori, biomul este considerat un spaiu
geografic regional cu o mare complexitate geomorfologic i de sisteme ecologice
deschise (Driga, 2006). Caracterizat printr-o pant foarte mic (0,07-0,1 m/km) i
cote reduse ale terenului, teritoriul Deltei reprezint o vast i complex zon de
întreptrundere a uscatului cu apa. Configuraia mozaicului ecosistemic ce
caracterizeaz Delta este dependent de cota terenului. În condiiile în care
ecosistemele acvatice pot fi identificate pe terenuri situate la cote de sub 0-3
hidrograde, iar cele terestre – la cote de peste 10 hidrograde, domeniul de
interferen între acestea beneficiaz de un areal larg, cuprins între 3 i 10
hidrograde.
Ecosistemele acvatice din Delta Dunrii se împart în dou mari categorii
ecologice – lotice i lentice – având drept criteriu de difereniere parametrul
hidrologic (viteza de curgere a apei).
Principalele tipuri ale sistemului lotic sunt braele fluviale, crora li se
adaug canalele i gârlele importante ale reelei hidrografice deltaice.
În categoria ecosistemelor lentice se încadreaz lacurile (ghiolurile),
japele i mlatinile cu regim hidrologic temporar ale zonelor inundabile.
Reprezentând o formaiune tânr la scara geologic (aproximativ 10.000 de ani),
Delta Dunrii se caracterizeaz printr-un proces evolutiv, a crui reprezentare
const în tranziia gradat a ecosistemelor acvatice spre cele de tip terestru.
Acest proces evolutiv, provocat de colmatarea biologic i mineral
determin trecerea gradat a ecosistemelor lentice, prin faze distincte a procesului
lor evolutiv în ecosistem terestru.
Înainte de începerea programului de desecri i îndiguiri din anii 1950-
1960, zonele permanent inundate cuprinzând lacurile, braele, gârlele, canalele i o

163
parte însemnat a zonelor de stufrie, reprezentau 76,9%, din suprafaa Deltei, iar
cele permanent terestre 3,2%. În condiiile existenei unor întinse suprafee
îndiguite, aportul zonelor inundabile în perimetrul deltaic s-a diminuat în mod
semnificativ, cu consecinele hidrologice i ecologice de rigoare.
O inventariere recent a reelei hidrografice a Deltei (Gâtescu & tiuc,
2006) relev faptul c în 1960 existau 668 de lacuri (lacuri mai mari de un hectar,
exclusiv lacurile din complexul lagunar Razelm-Sinoe), însumând o suprafa de
31.262 ha. Dup lucrrile de desecare, numrul acestora s-a redus la 479 iar
suprafaa lor total la 25.660 ha.
În aceeai tendin de reducere, datorit lucrrilor de amenajare i
desecare, se înscriu i terenurile mltinoase (japele), stufriile i plaurul. Aceste
categorii de ecosisteme ocupau o suprafa total de 226.850 ha înainte de 1960,
fiind reduse, dup aceast dat la 190.800 ha.
Eutrofizarea i efectele asupra ecosistemelor acvatice. Cercetrile din
ultimele 4-5 decenii din Delta Dunrii, au demonstrat c principalul factor care a
determinat modificri în structura i funcionalitatea ecosistemelor acvatice
naturale este datorat intensificrii procesului de eutrofizare, ca efect al polurii.
Studiile întreprinse în ara noastr i în alte ri riverane, au scos în
eviden faptul c, apa Dunrii, îndeosebi, în sectorul mijlociu i inferior, are un
ridicat grad de poluare.
Dunrea recepioneaz apele de pe suprafaa unui bazin de 817.000 km2.
Râurile afluente colecteaz apele reziduale, mai mult sau mai puin epurate, din
cele 11 state dunrene; acestea ajung în Delta Dunrii i Marea Neagr. S-a
constatat c debitul cantitii totale de sruri introdus în Delt a crescut de la 30
kg/sec în anii '50, la 264 kg/sec în anii '90. Azotul, element esenial în procesul de
eutrofizare – de la 150.000 t/an în 1990 ajunge la 500.000 t/an în 1996. Fosforul,
implicat în eutrofizare crete de la 5000 t/an în 1990 la 20.000 t/an în 1996 (David
& Bogdan, 1998; Piescu et al., 1998). Presiunea antropic asupra Deltei a devenit
deosebit de puternic determinând schimbarea echilibrului ecologic al
ecosistemelor acvatice.
Procesul de eutrofizare s-a instalat treptat i cu intensitate variabil în timp
i spaiu. Primele semnale au aprut în anii 1977-1978. Începând din anii 1980-
1981 se constat intensificarea eutrofizrii cu toate consecinele care au schimbat
viaa ecosistemelor acvatice, evoluia lor.
În ansamblul biocenozelor ecosistemelor acvatice deltaice, impactul indus
de eutrofizare a afectat pentru început nivelul trofic al productorilor primari. În
condiiile hidrologice specifice ecosistemelor lacustre din delt, creterea
concentraiei de nutrieni în ap a favorizat proliferarea algelor planctonice
(fitoplanctonul). Acestea au o durat mai scurt de via i sunt capabile de
reciclarea mai rapid a resurselor nutritive disponibile. Preluând aceste resurse,
dezvoltându-se exploziv, fitoplanctonul devine factor inhibitor al dezvoltrii
macrofitelor submerse. Lipsite de hran dar i de lumin (care nu mai poate

164
ptrunde în straturile mai adânci ale apei datorit unui adevrat ecran format de
masa de alge de la suprafaa apei) macrofitele acvatice nu se mai pot dezvolta. S-a
produs astfel modificarea raportului între componentele concurente ale
productorilor primari – macrofitele submerse i plutitoare i fitoplancton – în
favoarea dezvoltrii fitoplanctonului. Acest proces a determinat restrângerea
arealelor sau chiar dispariia macrofitelor submerse i plutitoare dintr-un mare
numr de lacuri, fapt ce poate fi socotit fenomenul care a produs un adevrat oc în
viaa i evoluia ecosistemelor acvatice deltaice.
Este tiut c productorii primari reprezint sursa de hran a celorlalte
nivele trofice i totodat unul dintre factorii importani de care depind
caracteristicile structural-funcionale ale ecosistemului. Modificarea raportului
macrofite/fitoplancton din Delt a determinat schimbarea condiiilor ambientale i
implicit a relaiilor trofice la nivelul tuturor consumatorilor.
În procesul eutrofizrii intensive a ecosistemelor acvatice, proliferarea
fitoplanctonului reprezint în egal msur consecin i totodat factor de impact
biocenotic. S-au produs modificri fundamentale în structura zooplanctonului,
zoobentosului, în mecanismele de funcionare a comunitilor microbiene
degradatoare, s-a dezechilibrat structura populaiilor piscicole.
Dac în condiiile evoluiei naturale a ecosistemelor are loc o cretere lent
a troficitii, ce se msoar la valori ale timpului de sute de ani – fenomen specific
i ecosistemelor lacustre ale Deltei pe parcursul evoluiei lor naturale, în condiiile
eutrofizrii intensive, ca o consecin a impactului antropic, dinamica troficizrii i
a tuturor structurilor ce o însoesc, devine mult mai rapid. Intensificarea
procesului de eutrofizare a devenit factor determinant al evoluiei ecosistemelor
acvatice.

9.3.3. Structura biocenozelor din Delta Dunrii

Fitoplanctonul. Fenomenul care poate fi considerat ca un factor de oc în

evoluia ecosistemelor acvatice din Delta Dunrii începând din anii 1970-1975
pân în 1990 este înmulirea exploziv a algelor planctonice, a fitoplanctonului.
Astfel de condiii au determinat, un lan întreg de modificri structurale i
funcionale la nivelul tuturor componentelor biocenotice.
Aportul din ce în ce mai mare de nutrieni organici i minerali în
ecosistemele acvatice ale Deltei este cauza principal a procesului de eutrofizare.
Semnalul acestui proces a început odat cu înmulirea exploziv a algelor
planctonice.
În perioada 1975-1987 fitoplanctonul, prin biomasa sa, reprezint unul
dintre principalii componeni ai produciei biologice alctuind, alturi de
macrofitele acvatice veriga principal a productorilor primari. Trebuie subliniat
îns, c odat cu declanarea procesului de eutrofizare, înmulirea exploziv a
algelor planctonice a determinat restrângerea arealelor sau chiar dispariia total, în
unele lacuri, a macrofitelor acvatice cu consecine ecologice majore.

165
 Structura i producia fitoplanctonului. În ecosistemele acvatice ale
Deltei au fost identificai peste 600 de taxoni, numr foarte mare în comparaie cu
alte ecosisteme acvatice din ar (Oltean & Niculescu, 1986).
În condiiile eutrofizrii diversitatea speciilor s-a redus. Astfel, dac în anul
1976 au fost identificate 300 specii în 1992 numrul a sczut la cca 100 specii (fig.
26). Aceast evoluie a structurii taxonomice reflect evoluia procesului de
eutrofizare.
Speciile cele mai frecvente în planctonul i perifitonul ecosistemelor
lacustre sunt: Anabaena affinis, A. flos-aque, Chroococcus dispersus, Ch.
limneticus, Syngyla limnetica, Merismopedia elegans, Microcystis aeruginosa,
Oscillatoria formosa (cianofite); Euglena acus, E. gracilis, E. viridis, Phacus
acuminatus, Ph. caudatus, Trachelomonas volvocina (euglenofite); Achnanthes
clevei, A. minutissima, A. ovalis, Asterionella formosa, A. gracillima, Caloneis
silicula, Cocconeis placentula, Cyclotella meneghiniana, Cymatopleura solea, C.
prostrata, Diatoma elongatus, D. vulgare, Fragilaria capucina, Gomphonema
constrictum, Navicula cincta, N. placentula, Nitzschia acicularis, Pinnularia sp.,
Stephanodiscus astrea, Synedra acus (bacilariofite); Ankistrodesmus falcatus,
Chlamydomonas ovalis, Closterium dianae, Oocystis naegeli, Pandorina morum,
P. tetras, Scenedesmus acuminatus, S. quadricauda, Tetraedron caudatum
(clorifite).
Deosebit de semnificativ pentru evoluia fitoplanctonului este raportul
dintre dinamica structurii taxonomice i cea a densitilor numerice i de biomas.
Astfel, dac odat cu ascendena eutrofizrii biodiversitatea taxonomic scade
(elementul calitativ) din punct de vedere cantitativ valorile densitii numerice i
biomasei cresc. Dac în anul 1975 s-au înregistrat 84.000 ex/l, în anul 1983
numrul algelor planctonice este 9.396.000 ex/l (valori anuale). Un salt spectaculos
(de cca 4 ori) s-a produs între anii 1980-1984 (fig. 27).
Biomasa fitoplanctonului – indicator important al produciei biologice –
înregistreaz aceeai evoluie ca i densitatea numeric. Începând din anul 1980,
când „înflorirea apei ” începe a deveni un fenomen deosebit de frecvent în cea mai
mare parte a ecosistemelor acvatice, biomasa crete de la 1-2 mg/l (cât msura în
anii '70) la peste 87 mg/l (medie anual).
Aportul cel mai mare la biomasa fitoplanctonului este al algelor
filamentoase (îndeosebi Anabaena i Aphanizomenon) i al celor coloniale
(Microcystis). Trebuie reinut i faptul c, pe msura modificrii condiiilor
naturale de mediu, se produce un evident dezechilibru în raportul dintre grupele de
alge din componena fitoplanctonului. Dac înainte de anii '80, diatomeele
constituiau grupul reprezentativ (speciile de diatomee fiind caracteristice mai ales
apelor nepoluate), în anii urmtori cianoficeele dein ponderea în cantitatea de
fitoplancton de foarte multe ori peste 100 mg/l.
Deosebit de semnificativ este producia fitoplanctonului în funcie de
categoria ecologic a ecosistemelor lacustre. În lacuri, producia primar aparine

166
fitoplanctonului, în jape, producia aparine ambelor tipuri de productori
(fitoplancton, macrofite), în mlatini cu adâncimi mici, producia primar este
asigurat, dominant de macrofite.

Fig. 27. Dinamica multianual a fitoplanctonului din lacuri din Delta Dunrii
(dup N. Nicolescu 1986).

Trebuie subliniat c producia primar a fitoplanctonului a evoluat în raport

cu evoluia eutrofizrii. Înainte de anii '80, producia fitoplanctonic se situa între
1,75-6 mg O2/l/24h în lacurile cu macrofite. Pe msura intensificrii eutrofizrii,
valorile produciei primare fitoplanctonice au crescut foarte mult ajungând pân la
15 mg O2/l/24h.
Aadar ca urmare a procesului de eutrofizare, cantitatea fitoplanctonului
(exprimat prin densitatea numeric i a biomasei) a atins valori foarte mari.
Calculat la unitatea de suprafa, biomasa fitoplanctonic, care în anii '70 se situa
între 20 i 30 kg/ha, dup anul 1980 a crescut la 500-600 kg/ha în lacurile în care
macrofitele submerse au fost eliminate.
Evoluia macrofitelor acvatice. În ecosistemele acvatice din Delta
Dunrii, macrofitele reprezint o verig esenial în cadrul productorilor primari.
Au un rol major în ansamblul proceselor de autoreglare a strii ecosistemelor,

167
formând mediul specific faunei fitofile. În raport cu categoria lor ecologic cele
mai frecvente specii emerse sunt: Alisma plantago-aquatica (limbaria), Sagittaria
sagittifolia (sgeata apei), Butomus umbellatus (crinul de balt); din cele natante,
Nymphaea alba (nufrul alb), Nuphar luteum (nufrul galben), Nymphoides peltata
(plutnia), Hydrocharis morsus-ranae (iarba broatelor), Polygonium amphibium
(troscotul de balt), Trapa natans (cornaci), Lemna minor, L. gibba, L. trisulca,
Spirodella polyrhiza (specii de linti).
Din grupul celor submerse, frecvente sunt Myriophyllum spicatum (penia
apei), Ceratophyllum demersum (cosorul), Potamogeton crispus (paa), P. natans
(broscria), P. perfoliatus (moul), Utricularia vulgaris (otrelul de balt),
Aldrovanda vesiculosa.
Macrofitele palustre care alctuiesc o adevrat centur în jurul lacurilor i
fac legtura dintre ape i uscat, sunt Phragmites australis (stuful), Typha latifolia
(papura), Thelypteris palustris (feriga de balt), Scirpus palustris (pipirigul),
Lysimachia vulgaris (glbenele), Lythrum salicaria (rchitan), Rumex
hydrolepatum (mcri de balt), Symphytum officinale (ttneasa), Thypha
angustifolia (papura cu frunza îngust), Sparganium ramosi (buzdugan). În general
toate aceste specii alctuiesc asociaii vegetale specifice lacurilor i mlatinilor.
Densitile de biomas atinse de populaiile acestor specii au fost de 16-
355 g subst. uscat/m2 cu o maxim de 605 g subst. uscat/m2.
În ansamblu, dinamica densitii gravimetrice a prezentat o tendin de
scdere în majoritatea lacurilor în condiiile în care algele planctonice s-au înmulit
excesiv.
Structura zooplanctonului. Zooplanctonul reprezint o parte important a
planctonului ecosistemelor acvatice din Delta Dunrii constituind o surs de baz
pentru hrana puietului de pete i pentru petii aduli planctonofagi. În raport cu
categoriile ecosistemelor acvatice tipice Deltei Dunrii: lacuri, mlatini (jape),
gârle i canale, braele fluviale, structura zooplanctonului capt caracteristici
distincte. Acestea sunt reflectate prin diversitatea taxonomic, a numrului de
specii, prin valorile densitii numerice i a biomasei, a particularitilor ecologice.
Spre exemplu în lacuri a fost identificat numrul cel mai mare de specii – 546, în
mlatini (jape) 308, în braele fluviale 254, în gârle i canale 242. În acelai sens
trebuie interpretate i datele referitoare la densitatea numeric a zooplancterilor:
550 ex/l în lacuri, 299 ex/l în braele fluviale (Zinevici & Parpal, 2007).
Ca i în cazul fitoplanctonului, datorit intensificrii procesului de
eutrofizare intensiv în anii '75-80 i în structura zooplanctonului au avut loc
modificri evidente. Dac în perioada anterioar impactului eutrofizrii,
zooplanctonul se caracteriza printr-o diversitate mare a speciilor, în condiiile
eutrofizrii diversitatea scade cu aproape 50% de la 454 de specii la 278. Este un
fapt deosebit de semnificativ care evideniaz impactul polurii asupra evoluiei
vieii ecosistemelor acvatice ale deltei.

168
 În aceste condiii în corelaie invers cu dinamica diversitii taxonomice,
densitatea numeric i biomasa îndeosebi, înregistreaz creteri evidente de peste 4
ori în primul caz, de 7 ori în cel de al doilea. Densitatea numeric crete de la 230
la 1100 exemplare, iar biomasa de la circa 100 mg/l subst. uscat la 790 mg/l (aut.
cit.).
Principalele grupe din componena zooplanctonului sunt ciliatele,
testaceele, rotiferele, cladocerele, copepodele. Grupul cel mai numeros sunt
rotiferele – peste 250 de specii, urmate de ciliate, cladocere i copepode, dar i în
cazul acestora cu zeci de specii. Cele mai frecvente sunt: Arcella arenaria,
Centropyxis discoide, Difflugia globulosa dintre testacee, Epistilis plicatilis,
Vorticella sp. ciliate; Brachionus angularis, B. calyciflorus, B. leydigi, Filinia
longiseta, Keratella cochlearis, K. quadrata, Lecane bula, L. luna, Synchaeta
pulchella, Chydorus sphaericus, Daphnia cucculata, Moina micrura cladocere;
Calamipeda aque-dulcis, Eudiaptomus gracilis, E. vulgaris copepode.
Zoobentosul i epibiozele macrofitelor submerse. Biocenozele bentale se
înscriu în aceeai tendin de evoluie ca i celelalte compartimente ale
ecosistemelor lacustre (fitoplanctonul i zooplanctonul) dei, la nivel bental,
dinamica transformrilor, ca rspuns la factorii ambientali au un rspuns mai lent.
Cu toate acestea, procesul eutrofizrii a determinat i în cazul biocenozelor bentale,
modificri structurale i funcionale.
Este tiut c unul dintre factorii importani de care depinde componena
zoobentosului este natura substratului. În funcie de structura acestuia se
deosebesc: biocenoze litofile, psamofile, argilofile, pelofile, detritofile. În
ecosistemele lacustre ale Deltei biocenozele bentale cele mai frecvente sunt cele
pelofil-argilofile, psamofile i detritofile. Biocenozele detritofile sunt dominante,
fiind caracteristice celor mai multe lacuri ale deltei.
Substratul detritic al fundului lacurilor îi are originea i este generat, în
cea mai mare parte, de productorii primari: macrofitele i fitoplanctonul. Trebuie
subliniat c structura detritusului este determinat de productorul care-l genereaz.
Detritusul generat de fitoplancton are o structur fin alctuit din celule moarte ale
algelor planctonice pe când, cel generat de macrofitele submerse i plutitoare este
alctuit din fragmente de dimensiuni variabile ale plantelor moarte.
Aadar, evoluia caracteristicilor substratului detritic este dependent de
modul cum au evoluat productorii primari. În acest sens, cum s-a artat, ca urmare
a eutrofizrii acelerate, din anii '80 macrofitele au fost eliminate dintr-un mare
numr de ecosisteme lacustre, în care fitoplanctonul a devenit principalul
productor primar i deci i principalul generator al substratului detritic. Cu toate
acestea macrofitele submerse i plutitoare sunt prezente într-un mare numr de
ecosisteme acvatice (îndeosebi în jape).
În general, în condiiile determinate de eutrofizarea intensiv diversitatea
faunei bentonice s-a redus, grupele specifice fiind viermii i larvele unor specii de
chironomide.

169
 Diversitatea redus de specii este datorat uniformizrii substratului bental.
Din punct de vedere cantitativ chironomidele alctuiesc densitile
numerice cele mai mari: peste 2000 ex/m2. Rolul aproape exclusiv în procesul de
transfer a energiei acumulate în sediment, ctre petii bentonofagi, revine
populaiilor de oligochete i chironomide.
Dac fauna bentonic propriu-zis din lacurile lipsite de macrofite este
alctuit dintr-un numr restrâns de specii, ca urmare a condiiilor nefavorabile
provocate de procesul de eutrofizare, în lacurile cu macrofite submerse se dezvolt
o faun abundent de nevertebrate, alctuind o biocenoz specific – biocenoza
fitofil. Aceasta este alctuit dintr-un numr mare de grupe de nevertebrate. Se
întâlnesc practic aproape toate grupele de nevertebrate acvatice dulcicole
(oligochete, gastropode, bivalve, gamaride, corofide, izopode, mizide, cumacei,
efemeroptere, odonate, trichoptere, chironomide, lepidoptere, hidracarieni).
Diversitatea mare de grupe de nevertebrate a acestei biocenoze are un rol
important pentru ihtiofaun, petii gsind aici o hran variat i abundent.
Populaii dense de larve, i pui ale diferitelor specii de peti, au o hran adecvat
perioadei lor de dezvoltare i condiii de protecie.
Comunitile microbiene. În ecosistemele acvatice lentice din Delta
Dunrii, caracterizate prin puternice înfloriri algale, cu succesiuni rapide ale
populaiilor, cu o bogat macroflor submers i flotant, comunitile microbiene
sunt bine reprezentate prin – densitatea numeric, biomasa i activitatea
metabolic de degradare.
Comunitile microbiene planctonice. Cercetrile microbiologice au
evideniat faptul c în ecosistemele lentice ale Deltei Dunrii, comunitile
microbiene planctonice sunt sub controlul prioritar a doi factori: dezvoltarea
productorilor primari (prin materia organic rezultat din înlocuirea rapid a
populaiilor algale planctonice sau „cderea” macrovegetaiei submerse) i
presiunea exercitat de zooplanctonul filtrator – prin hrnirea preferenial, în
anumite condiii cu „agregate detritobacteriene”.
În general, fitoplanctonul, prin ciclul scurt de via al populaiilor sale, prin
calitatea substanei organice uor degradabil în perioadele de „înfloriri” sau
senescen, induc dezvoltarea comunitilor microbiene planctonice cu o intens
activitate metabolic de degradare în masa apei.
Modificrile intervenite la nivelul productorilor primari (exploziile de
înfloriri algale), au determinat modificri semnificative în evoluia dinamicii
multianuale a comunitilor microbiene planctonice.
Biomasa microbian planctonic determinat în perioada 1984-1986
(Nicolescu, 1992) prezint valori ridicate ce fluctueaz în limite largi (0,001-2,170
mg C/l) în ecosistemele în care predomin productorii primari de tip planctonic i
valori modeste (0,007-0,610 mg C/l în ecosistemele în care predomin macrofitele
submerse.
În general, asupra încrcturii microbiene din masa apei acioneaz un
complex de factori, factorul hidrologic participând la evoluia dinamicii

170
multianuale a acesteia (anii cu deficit hidrologic coincid cu valorile maxime ale
încrcturii microbiene).
Prin calitatea lor de degradatori, comunitile microbiene planctonice
degradeaz i mineralizeaz imense cantiti de materie organic de natur
autohton i alohton eliberând nutrienii de baz (blocai în substane organice
complexe) necesari productorilor primari.
Microorganismele acioneaz promt la modificrile survenite în mediu,
constituind un factor de echilibru în meninerea biocenozelor din ecosistemele
lentice din Delta Dunrii. Degradrile microbiene produse în masa apei,
intensificarea lor în perioadele critice de input autohton i alohton de materie
organic, duc la încetinirea procesului de colmatare biologic a ecosistemelor
lentice ale Deltei Dunrii, constituind unul din factorii de realizare a sistemului
cibernetic de autocontrol al ecosistemelor.
Comunitile microbiene bentonice. Mâlul ecosistemelor acvatice deltaice
reprezint o zon ecologic distinct, caracterizat printr-un potenial oxido-
reductor sczut i o reea trofic foarte complex. Baza acestei reele trofice o
reprezint comunitile microbiene- bacteriobentosul. Acesta este reprezentat de
bacterii heterotrofe a cror activitate de degradare reprezint furnizorul permanent
cu diferii nutrieni minerali.
Evoluia comunitilor microbiene bentonice din punct de vedere structural
(densitatea numeric) i funcional (degradarea i repunerea în circulaie a
elementelor nutritive) atest rspunsul acestora în condiiile accelerrii proceselor
de eutrofizare (Ionic 1992, 1995, 2002).
În ansamblu, evoluia densitii numerice a bacteriilor heterotrofe este
marcat de trsturi cu caracter general, datorate în principal fenomenelor
sezoniere, cât i de trsturi specifice ecosistemelor datorate tipului de sediment. În
dinamica sezonier, în fiecare lac se pot diferenia dou maxime: de var i de
toamn, determinate atât de aportul autohton de materie organic rezultat al cderii
populaiilor fitoplanctonice i macrofitelor, al resturilor de origine animal din
comunitile bentonice, cât i de aportul alohton de materie organic mai ales în
perioada viiturilor.
Pân la sfâritul decenului al 8-lea mediile anuale ale densitii numerice
relev creteri succesive de la an la an cu o evoluie anual ascendent din
primvar spre toamn: limitele de variaie ale densitii numerice fiind foarte largi
(105 -1111). Odat cu creterea concentraiei unor nutrieni (N, P) ca factori
principali responsabili ai eutrofizrii s-a declanat procesul de înmulire masiv a
algelor planctonice, ducând astfel la creterea cantitii de materie organic moart,
utilizat parial ca substrat nutritiv i de comunitile microbiene.
În lacurile din Delta Dunrii, acumularea materiei organice fiind intens,
activitatea microbian din sediment este reflectat printr-o rat de degradare a
materiei organice la fel de intens. Principalii factori ce concur la evoluia acestui
proces sunt oxigenul, materia organic i temperatura. În condiii de aerobioz are

171
loc o descompunere i mineralizare complet a materiei organice cu o intensitate
crescut comparativ cu evoluia acestui proces în condiii de hipoxie.
Evoluia proceselor de degradare aerob demonstreaz, ca i în cazul
densitii numerice, o cretere progresiv a ratei acestor procese de la an la an. Cu
cât circulaia apelor este mai bun, deci i primenirea este corespunztoare,
dinamica proceselor oxidative este accelerat în defavoarea proceselor anaerobe. În
unele lacuri, primenirea apei fiind slab, ca i prezena unei vegetaii acvatice
superioare foarte bogat, ale crei resturi sunt greu degradabile, s-au creat condiii
propice degradrii materiei organice în lipsa oxigenului deci în condiii de
anaerobioz. În aceste condiii intensitatea proceselor anaerobe a depit pe cea a
proceselor aerobe.
Prin înrutirea condiiilor ecologice ca rezultat al procesului de
eutrofizare, substana organic este degradat pe cale anaerob doar parial, iar
grupele fiziologice specializate în degradarea anumitor substraturi organice devin
dominante ca: amonificatori, proteolitici, denitrificatori, sulfat-reductori,
amilolitici.
Trebuie reinut c în condiiile speciale de eutrofizare, comunitile
microbiene alctuiesc compartimentul biocenozei ce rspunde prompt
modificrilor produse în mediu datorit metabolismului lor excepional i
flexibilitii lor enzimatice.

9.3.4. Structura ihtiofaunei

Cercetrile, ca i statisticile din ultimile 3-4 decenii (1970-2000) asupra

ihtiofaunei i pescuitului în Delta Dunrii, pun în eviden modificri fundamentale
în componena calitativ i cantitativ a acesteia. A sczut cantitatea de pete
pescuit (mai ales a speciilor mai valoroase din punct de vedere economic) s-a
modificat raportul densitii numerice i al biomasei dintre specii, unele s-au
împuinat pân la limita dispariiei.
Principalele cauze care au determinat aceast stare a populaiilor piscicole
din delt sunt considerate a fi: schimbarea condiiilor ecologice datorit eutrofizrii
intensive, dinamica regimului hidrologic ca factor implicat în determinarea
condiiilor ecologice i pescuitul abuziv.
Analizând gradul de influen al celor trei cauze implicate în determinarea
evoluiei ihtiofaunei, considerm c eutrofizarea reprezint factorul primordial.
Dup cum a rezultat din analiza integrat a tuturor structurilor i relaiilor trofice
specifice deltei, eutrofizarea apelor, ca efect al polurii, a modificat întreg
echilibrul structural i funcional biocenotic.
Petii, ca element integrat complexului biocenotic, au preluat i au rspuns
adecvat tuturor mutaiilor structurale – materiale i energetice de la nivelul
verigilor trofice inferioare.
Schimbarea raportului fitoplancton – macrofite în defavoarea acestora din
urm – a marcat în mod direct evoluia ihtiofaunei. Cercetrile efectuate în
perioada 1980-1990 au demonstrat c restrângerea arealelor sau dispariia

172
macrofitelor submerse i plutitoare dintr-un mare numr de lacuri a constituit un
factor negativ pentru reproducerea i dezvoltarea celor mai multe specii. Zonele cu
macrofite plutitoare din zonele cu mic adâncime, reprezint locul de depunere a
pontei i de dezvoltare a larvelor i puilor, acetia gsind aici hran abundent i
adecvat cerinelor lor.
Studiul ihtioplanctonului a pus în eviden faptul c în zonele lipsite de
macrofite numrul de specii, dar mai ales cantitatea ihtioplanctonului (larve i pui
în primele etape de dezvoltare) este de zeci de ori mai mic în comparaie cu
zonele populate din abunden cu macrofite plutitoare i submerse. Aceasta este
una din cauzele ecologice ale diminurii produciei piscicole din delt: restrângerea
arealelor de reproducere i dezvoltare a petilor (tab. 2).
O alt cauz de natur ecologic, const în modificarea structurilor
biocenotice i a relaiilor trofice. Proliferarea fitoplanctonului (folosit în mic
msur ca hran de ctre cele mai multe specii de peti), scderea biodiverisitii
comunitilor zooplanctonice i zoobentonice, dar mai ales scderea densitii
numerice i a biomasei unor grupe i specii de nevertebrate, au determinat
modificri calitative i cantitative ale structurii ihtiofaunei. Scderea biodiversitii
nevertebratelor din cauza eutrofizrii intensive a reprezentat limitarea spectrului
nutriional al petilor, tiut fiind c, grupe sau specii de peti au o hran
preferenial (zooplanctonofagi, zoobentonofagi sau perifitofagi). În acest sens,
scderea biodiversitii nevertebratelor, a constituit un prag trofic, care a dus la
limitarea unor specii (crapul, linul).
În funcie de caracterul preferenial pentru un anumit tip de hran (ca o
condiie ecologic implicat în restructurarea ihtiofaunei în ultimii 3-4 decenii),
trebuie subliniat c, între grupele de peti s-au înmulit cele detritofage (carasul,
pltica). Detritusul, mai ales cel vegetal, reprezint principala mas organic a
bentosului ecosistemelor acvatice din delt; aceast resurs abundent este folosit
ca hran de un numr relativ mic de specii de peti.
Desigur, între cauzele ecologice, nu numai cele trofice sunt cele care au
influenat evoluia ihtiofaunei, ci un complex de factori.
Alturi de cauzele ecologice, cele hidrologice au un impact asupra
evoluiei ihtiofaunei. În primul rând, seria anilor cu debite i nivele mici are un
efect negativ asupra reproducerii petilor ca urmare a neinundrii zonelor situate la
cote de 4-5 hidrograde de inundabilitate care, în perioada viiturilor de primvar,
când sunt inundate devin zonele optime pentru reproducerea celor mai multe
ciprinide.
Un anumit dezechilibru în structura ihtiofaunei a produs i produce
pescuitul abuziv. Intensificarea i lipsa unei conduite – s o numim ecologic – este
o cauz a scderii rezervelor piscicole în ecosistemele acvatice naturale ale Deltei.
S-a constatat o cretere a procentului speciilor de caras, babuc i pltic, acestea
fiind adaptate condiiilor noi ale eutrofizrii ecosistemelor acvatice. În schimb
speciile de mare valoare economic înscriu o tendin de scdere a prezenei lor în

173
producia de pete, cum este cazul linului, caracudei, avatului i morunaului.
Speciile rpitoare (tiuca, alul, bibanul), care reprezentau o pondere mare în
pescuit, i deci în raportul fa de alte specii, au devenit „specii rare”, (acestea fiind
mai sensibile la factorii de poluare).
În ultimii 40-50 de ani în care impactul antropic a fost puternic, un declin
evident caracterizeaz producia crapului, care înainte de anii '75 constituia specia
dominant în componena ihtiofaunei i în producia de pescuit industrial. Dac în
1970 se mai pescuiau 560 t (9,8% fa de celelalte specii), începând din 1980 nu
s-au mai depit 200 t, iar în anii urmtori 40-50 t anual i chiar mai puin. Aceast
scdere se datoreaz, scoaterii din circuitul piscicol productiv a unor întinse
suprafee de reproducere natural din Delta Dunrii i lunca inundabil a Dunrii i
procesul polurii.
Speciile care populeaz braele Dunrii i Dunrea, sturionii (morunul i
nisetrul) i scrumbia de Dunre sunt grav ameninate datorit polurii apelor,
construirii barajelor i pescuitului abuziv.
Structura ihtiofaunei din Delta Dunrii, care, conform lui Bnrescu (1964)
cuprinde un numr de 60 specii (la nivelul anilor 50-60), s-a modificat fundamental
atât din punct de vedere calitativ (al raportului procentual între specii), cât i
cantitativ (al densitii numerice, biomasei pe specii, cât i a ihtiomasei totale).
Eutrofizarea, ca efect al polurii apelor, condiiile hidrologice i pescuitul abuziv
sunt cauze care au determinat dezechilibrul structural interspecific i scderea
produciei de pete (tab. 15.).
Tabelul 15
*Principalele specii de peti din Delta Dunrii
Acipenser guldenstaedtii (nisetru) Leuciscus idus (vduvia)
A. stellatus (pstruga) Rutilus rutilus (babuca)
A. ruthenus (cega) Pelecus cultratus (sabia)
Huso huso (morun) Rhodeus amarus (boara)
Alosa immaculata (scrumbia de Dunre) Scardinius erytpophtalmus (roioara)
A. tanaica (rizeafca) Tinca tinca (lin)
Clupeonela cultriventris (gingirica) Vimba vimba (moruna)
Esox lucius (tiuca) Cobitis danubialis (zvârluga)
Umbra krameri (ignu) C. tanaica (zvârluga)
Abramis bjoerkna (batca) Misgurnus fossilis (ipar)
A. brama (pltica) Silurus glanis (somn)
A. sapa (cosac cu bot turtit) Pungitius platygaster (plmida de balt)
Aspius aspius (avat) Syngnathus abaster (undrea)
Carassius gibelio (caras) Perca fluviatilis (biban)
Cyprinus carpio (crap) Sander lucioperca (alu)
Ctenophaeringodon idella (cosa) Gymnocephalus schraetser (rspr)
Hypophtalmichtys molitrix (sânger) Neogobius fluviatilis (guvid de balt)
Gobio albipinatus (porcuor) Proterorhinus marmolatus (moaca de brdi)
Leucaspius delineatus (plevuca) Lepomis gibbosus (biban soare)

174
 9.3.5. Delta Dunrii – Rezervaie a Biosferei

În decursul evoluiei sale istorice moderne, dar cu precdere în ultimii 60-

70 ani, Delta Dunrii a fost supus unui puternic impact antropic. Amenajrile
hidrotehnice, construirea unui mare numr de canale, îndiguirea i secarea a peste
80 mii ha de lacuri în vederea obinerii de terenuri agricole, amenajri i exploatri
stuficole, amenajri i exploatri piscicole, exploatarea resurselor minerale,
poluarea apelor Dunrii i cea provocat local etc., sunt tot atâtea cauze care au
determinat modificri în echilibrul dinamic natural al ecosistemelor.
La începutul anului 1990 o apreciere general a strii Deltei Dunrii
demonstreaz c 30% din suprafaa sa (100.700 ha) fusese amenajat, în scopul
exploatrii resurselor naturale, piscicole, agricole, stuficole, silvicole, minerale.
(Gâtescu, Baboianu, tiuc 2006). În acest scop reeaua hidrografic interioar a
suferit modificri importante: închiderea unor mari canale i gârle ca funcii bine
definite în circulaia natural a apei i deschiderea (construirea) altora necesare
cerinelor strict economice, dar cu consecine negative asupra echilibrului natural
deltaic.
Tendina tot mai accentuat de degradare a Deltei, ca urmare a activitii
antropice, a determinat factorii responsabili naionali i internaionali a gsi cile
de stopare a acestei tendine, de reconstrucie a zonelor afectate i de protecie a
patrimoniului natural al Deltei. Acestea au fost argumentele care au dus la
declararea Deltei Dunrii ca Rezervaie a Biosferei (fig. 28).

Fig. 28. Delta Dunrii zone strict protejate.

175
 Atributele rezervaiei biosferei înbin prevederile organizrii i funcionrii
ariilor protejate cu cele specifice unei rezervaii a biosferei cum este Delta Dunrii.
În acest sens este prevzut în mod expres conservarea i protecia ecosistemelor;
este prevzut posibilitatea folosirii echilibrate a resurselor naturale astfel încât s
nu afecteze echilibrul natural.
În acest spirit prin hotrâri ale instituiilor superioare ale statului
(parlamentul, guvernul), în anul 1993 s-a constituit, Rezervaia Biosferei Delta
Dunrii i s-a elaborat legea de organizare i funcionare a rezervaiei, ca zon de
importan ecologic naional i internaional. Suprafaa Rezervaiei Biosferei
Delta Dunrii de 5.800 km cuprinde Delta Dunrii, complexul lagunar Razelm-
Sinoe, zona inundabil a litoralului Mrii Negre de la Braul Chilia pân la capul
Midia.

176
 10. CARACTERISTICI ALE REELEI HIDROGRAFICE
DIN ROMÂNIA ÎN LUMINA CERINELOR
UNIUNII EUROPENE

În condiiile aderrii României la Uniunea European, una din cerinele

impuse vizeaz i asigurarea ,,strii bune,, a apelor. Resursele de ap sunt
considerate un ,,patrimoniu care trebuie protejat, tratat i conservat,, pentru a
asigura dezvoltarea durabil a tuturor statelor europene. Cunoaterea strii
ecosistemelor acvatice reprezint o aciune complex, care are în vedere urmrirea
i stabilirea caracteristicilor calitative i cantitative ale resurselor de ap. Pe aceast
baz, se pot elabora programe vizând gospodrirea resurselor în concordan cu
principiile i normele asigurrii dezvoltrii durabile (sustenabile).
În lumina acestor deziderate au fost evaluate caracteristicile bazinelor
hidrografice (erban et al., 2004).
Având o suprafa de 237.391 Km2 i o populaie de 21.794.793 de
locuitori, România se afl în proporie de 97,4% în bazinul hidrografic al Dunrii;
acesta reprezint pe teritoriul României 29% din suprafaa total, iar cursul
fluviului Dunrii reprezint 37,7% din lungimea sa. Lungimea total a reelei
hidrografice de pe teritoriul rii este de 78.905 Km. Cantitatea de ap transportat
de râurile interioare este de 40 miliarde m3, reprezentând 20% din resursele de ap
ale fluviului Dunrea. Din resursele de ap ale râurilor interioare, cantitatea de ap
ce revine pe cap de locuitor este de 1840 m3/loc. an, România situându-se pe locul
13 în Europa.
Suprafaa total a bazinului hidrografic al Dunrii este de 232.193 Km2,
ceea ce reprezint 97,4% din suprafaa României.
În funcie de lungimea cursurilor râurilor i de suprafaa ecosistemelor
lacustre au fost stabilite urmtoarele categorii de ape de suprafa:
- râuri permanente 55.535 Km ce reprezint 70% din totalul cursurilor
râurilor;
- râuri nepermanente 23.370 Km reprezentând 30% din totalul cursurilor de
ap;
- lacuri naturale, cu o suprafa mai mare de 0,5 Km2, în numr de 117 (52%
sunt în Delta Dunrii);
- lacuri de baraj, cu o suprafa mai mare de 0,5 Km2, în numr de 252;
- râuri tranzitorii (ape tranzitorii) 174 Km;
- ape costiere 116 Km2.
Pe baza unor parametrii abiotici i biotici s-au stabilit 32 tipuri de cursuri
de ap, dintre care 4 tipuri de râuri nepermanente, 18 tipuri de lacuri naturale i 14
tipuri lacuri de acumulare (de baraj). Pentru stabilirea tipurilor se are în vedere
suprafaa (Km2), caracteristicile geologice, structura litologic, panta %0,

177
altitudinea mdMN, precipitaii mm/an, temperatura 0C, ql/s/Km2, tipul biocenotic,
ihtiofauna. Aceti parametrii se stabilesc pentru fiecare curs de ap.
Totodat pentru o evaluare cât mai corect i exact a strii de calitate a
reelei hidrografice de suprafa (râuri, lacuri naturale i de baraj) i subterane,
România a aderat i aplic un sistem de grupare a ecosistemelor acvatice, (corp de
ap) sistem practicat în toate statele Uniunii Europene. În definiia dat se arat c
,,un corp de ap reprezint un element discret i semnificativ al ecosistemului
(ecosistemelor acvatice),,. Cu alte cuvinte, pentru a delimita corpul de ap
(corpurile de ap), se iau în considerare o serie de criterii care vizeaz caracteristici
ale unuia sau mai multor ecosisteme de suprafa i care sunt grupate într-un corp
de ap.
În acest context, pornind de la caracteristici fizico-chimice, hidrologice,
geomorfologice, biologic-ecologice specifice unui ecosistem, sau grupuri de
ecosisteme, acestea au fost grupate în ceea ce este denumit corp de ap, în raport
cu urmtoarele criterii:
- categorii de ap de suprafa;
- tipologia apelor de suprafa;
- caracteristicile fizico-geografice i hidromorfologice ale bazinului;
- presiunile i starea apelor de suprafa;
- limitele ariilor protejate.
În raport cu aceste criterii au fost delimitate: 3173 corpuri de ap dulce
(lungimea medie a unui curs de ap este de 21,3 Km), din totalul corpurilor de ap
1970 (37 %) reprezint corpuri de ap nepermanent.
Influena factorilor antropici; starea de calitate a apelor. Pentru a
stabili impactul factorilor de poluare asupra ecosistemelor acvatice s-au identificat
358 surse de poluare punctiforme, difuze i hidromorfologice.
Sursele de poluare difuz sunt reprezentate în special de:
- îngrmintele chimice utilizate în agricultur, care au reprezentat între
0,39 i 8,7 Kg/ha i respectiv între 6,91 i 23,6 Kg Na/ha, la nivelul anului
2006;
- pesticidele utilizate pentru combaterea duntorilor care au variat între
0,08 Kg/ha – 1,17 Kg/ha;
- apele reziduale provenite din zootehnie;
- apele reziduale rurale i oreneti;
- poluarea de fond cu metale grele (se manifest îndeosebi în bazinele Ssar,
Criul Negru, Criul Alb, Arieul unde se afl importante perimetre
miniere cu roci la suprafa, splate de precipitaiile atmosferice).
Impactul lucrrilor hidromorfologice este cauzat în special de:
- construcia barajelor i formarea lacurilor de baraj; în România s-au
construit 252 lacuri de baraj, cele mai importante fiind Porile de Fier I i
II, Stânca Costeti, Izvorul Muntelui, Vidra i Vidraru;

178
 - construcia a 7100 Km îndiguiri i 6600 Km regularizri ale cursurilor
râurilor, cele mai importante fiind Dunrea în sectorul românesc, 80% din
lungime, i pe râurile: Râul Negru pe 83,3% din lungime, Bega 79%, Olt
74,5%, Jiu 69%, Criuri 63,5%, Dâmbovia 61%, Buzu 45%, Barcu
44%.
Starea de calitate a apelor din punct de vedere chimic. Luându-se în
considerare: cantitatea de oxigen dizolvat, salinitatea (cantitatea total de substane
chimice), nutrieni cu azot i fosfor, metale grele, pesticide s-a stabilit urmtoarea
stare de calitate a apelor curgtoare pe o lungime total de 21.924 Km unor râuri
monitorizate (Fig. 29):
- 3.547 Km (16,2%) – clasa I (foarte bun);
- 6.492,5 Km (29%) – clasa a-II-a (bun);
- 7.072,5 Km (32%) – clasa a-III-a (moderat);
- 3.141 Km (14,3%) – clasa a-IV-a (satisfctoare);
- 1.671 Km (7,6%) – clasa a-V-a (nesatisfctoare).
Se înelege c în msura în care i celelalte râuri sau segmente de râuri –
pân la lungimea total de 78.905 Km – vor fi monitorizate, procentele de
încadrare într-o anumit categorie de calitate, din punct de vedere chimic, se pot
modifica.

Fig. 29. Harta calitii apelor de suprafa din punct de vedere ecologic.

179
 Starea de calitate din punct de vedere ecologic. În capitolele precedente
s-a artat în ce msur factorii ecologici, (structura i funcionarea populaiilor de
organisme vegetale i animale, a biocenozelor), sunt implicai i au rolul în
determinarea strii de calitate a ecosistemelor acvatice.
Dac factorii chimici pot fi considerai un parametru care msoar o
anumit stare la un moment dat, cei ecologici explic dinamica lor i au mai mult
sau mai puin un caracter istoric. De aceea nu exist o suprapunere perfect între
starea de calitate determinat din punct de vedere chimic i ecologic. Acest aspect
este reflectat i de modul cum a fost evaluat starea de calitate, în etapa actual, a
ecosistemelor acvatice prin prisma caracteristicilor chimice i ecologice.
Aadar în urma monitorizrii ecologice a cursurilor de ap pe o lungime de
20.877 Km, situaia se prezint astfel:
- 2.229,3 Km (11%) au stare foarte bun i se încadreaz în categoria
oligosaprobe;
- 11.072,2 km (53%) au stare bun – categoria alfa mezosaprobe;
- 5.585,8 Km (26,8%) au stare moderat – categoria beta mezosaprobe;
- 1.440 Km (6,9%) au stare satisfctoare – mezosaprobe;
- 486 Km (2,3%) au stare nesatisfctoare – polisaprobe.
De asemenea, determinrile cu privire la starea de calitate a ecosistemelor
lacustre naturale i de baraj, pun în eviden diferene semnificative între diferitele
categorii.
În cazul unui numr de 22 de lacuri naturale asupra crora s-au fcut
observaii, valorile procentuale ale strii de calitate se prezint astfel: 9,1%
categoria de calitate foarte bun, 9,1% bun, 31,8% moderat, 13,6%
satisfctoare, 36,4% nesatisfctoare.
În lacurile de baraj, din totalul de 96 de lacuri studiate, valorile procentuale
sunt: 17,7% categoria de calitate foarte bun, 37,5% bun, 36,5% moderat, 7,39%
satisfctoare, 1% nesatisfctoare.
Încadrarea strii de calitate pe baza caracteristicilor ecologice, luându-se în
considerare gradul de trofie, se prezint astfel:
a) pentru lacurile naturale: - 0% ultraoligotrof
- 4,6% oligotrof
- 13,6% mezotrof
- 40,9% eutrof
- 40,9% hipertrof;
b) pentru lacurile de baraj: - 16,7% ultraoligotrof
- 29,2% oligotrof
- 21,9% mezotrof
- 11,4% eutrof
- 20,4% hipertrof.
Caracteristici ale corpurilor de ap. În raport cu unele caracteristici
naturale i rezultate în urma influenei factorilor antropici, corpurile de ap au fost
încadrate în mai multe tipuri:

180
 - corpuri de ap de suprafa puternic modificate i artificiale;
- corpuri de ap de suprafa la risc;
- corpuri de ap subterane.
Corpuri de ap de suprafa puternic modificate i artificiale. Procesul de
desemnare a corpurilor de ap puternic modificate, se bazeaz atât pe date
biologice cât i pe criterii abiotice.
Pe baza efectelor lucrrilor hidrotehnice asupra ecosistemelor acvatice au
rezultat urmtoarele corpuri permanente de ap dulce:
- 413 (17,6%) corpuri de ap puternic modificate;
- 365 (15,5%) corpuri de ap în devenire puternic modificate;
- 1.492.863 (6%) corpuri de ap puin modificate;
- 77 (3,3%) corpuri de ap artificiale.
Se consider c cele mai potrivite criterii pentru a stabili corpurile de ap
sunt cele biologice-ecologice.
Corpuri de ap de suprafa la risc. Încadrarea unui corp de ap la situaia
,,la risc,, se consider atunci când sunt avui în vedere urmtorii factori:
- poluarea cu substane organice i nutrieni minerali;
- poluarea cu substane periculoase;
- modificri hidromorfologice.
Un corp de ap este la risc dac unul din factorii de impact menionai este
îndeplinit. Dac nu este îndeplinit nici unul din factori, atunci corpul este fr risc.
În cazul în care lipsesc datele pentru stabilirea criteriului la risc atunci corpul de
ap este considerat ca fiind posibil la risc.
Aplicând factorii menionai, 2.347 de corpuri permanente de ap dulce au
fost încadrate la diferite nivele la risc în raport cu substanele organice, nutrienii,
substanele periculoase i modificrile hidromorfologice. Spre exemplu, în funcie
de prezena substanelor periculoase, 56 (2,4%) de corpuri de ap din numrul total
de 2.347 sunt la risc; 77 corpuri de ap (3,3%) posibil la risc; 2.214 (94,3%) fr
risc.
Luându-se în considerare i ceilali factori rezult diferite grade de
încadrare la risc, posibil la risc sau fr risc din punctul de vedere respectiv.
Evaluarea situaiei la risc este perfectibil i variabil în funcie de
aplicarea i a altor criterii (modele matematice, studii de caz – exemplu efectul
presiunilor antropice asupra biotei).
Corpuri de ap subterane. Identificarea i delimitarea corpurilor de ap
subteran se bazeaz pe urmtoarele criterii: geologic, hidrodinamic, starea
corpului de ap (calitativ, cantitativ).
Pe teritoriul României au fost delimitate 129 corpuri de ap subteran
luându-se în considerare acviferele semnificative ca importan pentru alimentri
cu ap i debite mai mari de 10 m3 / zi.
În general, se poate aprecia c, starea de calitate a apelor din România este
relativ bun; astfel 56,3% din corpurile de ap sunt nealterate sau puin alterate de

181
influene antropice, acestea din urm fiind situate îndeosebi în zonele montane. Cu
toate acestea pentru a asigura condiia impus de Uniunea European de a avea o
,,stare bun,, a apelor pe teritoriul României este necesar, a fi aplicat cu rigoare
gestiunea, gospodrirea judicioas a reelei hidrografice care s duc la eliminarea
factorilor de poluare, la o amenajare în spiritul proteciei biodiversitii
ecosistemelor.
Concluzia general care se desprinde din analiza strii actuale ale reelei
hidrografice din România este c, datorit dezvoltrii intensive i extensive a
industriei i agriculturii din perioada 1960-1989, dar i a condiiilor actuale de
gestiune i protecie precare, calitatea apei râurilor i lacurilor s-a înrutit fa de
o perioad de referin la nivelul anilor 1950.
Dup 1999, în condiiile restrângerii activitilor industriale i agricole,
calitatea apelor s-a ameliorat. Cu toate acestea, la nivelul anului 2004 au fost
identificate 358 surse punctiforme de poluare a apelor i 255 zone de poluare
difuz cu nutrieni din sursele agrozootehnice. O meniune se refer la râurile care
traverseaz zone miniere i care sunt încrcate cu metale grele i o serie de sruri
minerale.
Starea calitii apelor Dunrii din sectorul românesc i cele din Delta
Dunrii i din platforma continental a Mrii Negre conin înc mari cantiti de
azot i fosfor, metale grele, pesticide etc. Poluanii provin i din bazinul superior al
Dunrii, ca rezultat al deversrii apelor reziduale în râuri i direct în Dunre, ale
celor 11 state dunrene situate în amonte de România.
În ultimii ani o mare parte din zonele umede situate de-a lungul râurilor,
îndeosebi zonele inundabile ale Dunrii, au disprut ca urmare a lucrrilor de
îndiguire în primul rând. Datorit acestui fapt se desprind cel puin dou consecine
negative grave: favorizarea inundaiilor cu caracter catastrofal i dispariia zonelor
umede cu mari resurse naturale, cu o mare diversitate floristic i faunistic i cu
rol major în echilibrul climatic.
În vederea eliminrii factorilor negativi care frâneaz trecerea ctre nivelul
de stare bun prevzut în directivele cadru ale Uniunii Europene, sunt necesare o
serie de msuri de organizare i gestionare a resurselor de ap ale României între
care cea mai important, ni se pare, a fi reducerea polurii.
Este pe cale de a se realiza monitoringul complex, integrat al apelor cu
scopul de a înregistra caracteristicile fizico-chimice, biologic-ecologice i
hidromorfologice ale bazinelor hidrografice. În vederea creterii calitii i
proteciei apelor este necesar extinderea i modernizarea staiilor de epurare ale
localitilor, unitilor industriale i agrozootehnice. Conform prevederilor Uniunii
Europene este necesar a fi aplicat Codul bunelor practici agricole în vederea
limitrii polurii cu nutrienii provenii din agricultur.
Reconstrucia ecologic a râurilor, lacurilor, a zonelor inundabile constituie
un obiectiv prioritar, care s asigure atât reducerea riscurilor inundaiilor, cât i
creterea biodiversitii, resurs natural important pentru dezvoltarea durabil a
rii.

182
 12. MAREA NEAGR

12.1. CARACTERISTICI GEOLOGICE I GEOGRAFICE

Evoluia geologic a Mrii Negre. Istoria geologic a Mrii Negre este

legat de o vast întindere de ap existent în Miocen: Marea Tethis. Aceasta
acoperea întreaga suprafa a Europei de astzi. La începutul Teriarului, Marea
Tethys începe s se retrag i uscatul se extinde i apare arcul muntos alpino-
carpato-caucazian.
În Miocenul Inferior, Marea Tethys continu s se fragmenteze astfel încât
în Miocenul Superior se formeaz un mare bazin salmastru: Marea Sarmatic. Ca
urmare a continurii regresiunii s-au format mai multe bazine: Marea Aral, Marea
Caspic i Lacul Pontic. În Pliocenul Inferior, evoluia bazinului Ponto-Caspic se
caracterizeaz prin formarea i persistena îndelungat a marelui lac salmastru
Pontic, care ocup aceiai zon geografic ca a Mrii Negre de azi. Fenomenele
tectonice care s-au succedat înainte i dup formarea lacului Pontic au determinat
accentuarea separrii lacului Pontic de cel Caspic.
În perioada cuaternar nu se mai produc modificri eseniale în
configuraia bazinului Pontic. Fenomenele tectonice care au avut loc în aceast
perioad i o repetat fragmentare a uscatului care separ bazinul Pontic de Marea
Mediteran, au dus la formarea strâmtoarei Bosfor prin care apele srate ale Mrii
Mediterane au ptruns în lacul Pontic; amestecul de ape dulci i marine a
determinat caracterul salmastru al Mrii Negre.
Consideraii geografice. Marea Neagr reprezint doar 3% ca suprafa
din Oceanul Mondial. Configuraia sa actual este cea a unui bazin periferic
secundar, intercontinental legat de ocean prin intermediul Mrii Marmara i Mrii
Mediterane. Are o form eliptic fiind situat la 400555 i 460325 latitudine
nordic, respectiv 27042 i 41042 longitudine estic (fig. 40).
Suprafaa Mrii Negre este de 423.488 km2 având lungimea maxim de
1130 km i limea maxim de 530 km.
Volumul de ap este de 537.000 km3, adâncimea maxim de 2212 m.
Strâmtoarea îngust a Bosforului (0,75-3,60 km) cu adâncimi cuprinse între 28 i
130 m, are lungimea de 28,5 km i leag Marea Neagr de Marea Mediteran prin
intermediul Mrii Marmara i Strâmtorii Dardanele.
La nord, Strâmtoarea Kerci cu limea de 9-15 km i adâncimea cuprins
între 10-18 km, având o lungime de 41 km, face legtura cu Marea de Azov.

218
 Fig. 40. Marea Neagr.

Linia rmului Mrii Negre, în lungime total de 4079 km din care 245 km
reprezint rmul românesc, este uor ondulat prezentând puine golfuri. Malurile
sunt, în general, abrupte, cu excepia celui din nord-vest, care coboar lent spre
mare; platoul continental are aici întinderea cea mai mare: 144.000 km2, din care
peste 30.000 km2 rmul românesc, 18% (fig. 41).
Structura geologic a fundului marin. Partea central a Mrii Negre are
o structur bistratificat, reprezentat prin stratul bazaltic aflat la o adâncime
cuprins între 17-20 km, peste care se afl depozite sedimentare de 8-14 km
grosime.
În regiunile marginale dinspre nordul i sudul mrii, scoara conine un
strat granitic amestecat cu roci sedimentare consolidate. Grosimea scoarei este
neuniform, cea mai mic grosime fiind de 18-24 km.
Sedimentele Mrii Negre, alctuite din uriae cantiti de material detritic
i terigen, sunt aduse de fluviile riverane (Dunrea, Niprul, Nistrul, Donul, Bugul).
O parte din sedimentele recente sunt generate de depunerea unor mari cantiti de
material biogen autohton.
Relieful marin cuprinde patru provincii fiziografice: platforma
continental, panta continental, soclul continental (piemontul) i platforma
abisal. Platforma continental reprezint 29,9% (144.000 km2) din relieful
submarin. În faa rmului românesc, platforma continental are 28.839 km2 (16%
din suprafaa total).

219
 Fig. 41. Litoralul românesc al Mrii Negre.

12.2. CARACTERISTICI HIDROLOGICE I FIZICO - CHIMICE

Fiind legat de Marea Mediteran, prin strâmtoarea Bosfor, Marea Neagr

este hidrologic activ în ambele sensuri. Comunicarea cu Marea Mediteran
determin un sistem de cureni. Un curent superficial de ap cu salinitatea de 18‰
din Marea Neagr ptrunde prin Bosfor spre Marea Mediteran i unul,
compensator, de adâncime, cu salinitatea de 37‰, din Marea Mediteran spre
Marea Neagr. Curentul de suprafa transport o cantitate de ap de 1,15 km3/zi,
cel de adâncime 0,67 km3/zi. Aportul fluviilor din partea nord-vestic a Mrii
Negre determin o diferen de nivel a apei de aproximativ 38 cm fa de Bosfor;
aceast diferen întreine scurgerea curentului de suprafa spre Bosfor.
Alimentarea cu ap dulce a Mrii Negre revine afluenilor cei mai
importani: Dunrea cu 201 km3 reprezentând 59% din volumul total de ape dulci,
Niprul 52 km3 – 15%, Nistrul 10 km3 – 3%, Bugul i Donul circa 4 km3 – 1,5%.
Curenii caracteristici Mrii Negre sunt: un curent circular, paralel cu
rmul având sensul învers micrii acelor ceasornicului, iar în centrul bazinului
doi cureni ciclonali interiori care se separ în dreptul Peninsulei Crimeea.
Dominana vânturilor i conformaia rmului contribuie la direcionarea curenilor.

220
Intensitatea lor scade începând de la 20 m adâncime. Viteza este în general mic
(0,30 m/sec). Temporar iau natere cureni locali, semnalai i în dreptul litoralului
românesc (fig. 42).

Fig. 42. Curentul ciclonal al Mrii Negre.

Temperatura apei oscileaz în limite largi. În dreptul litoralului românesc,

temperatura minim înregistrat a fost de 1,40C, când marea înghea. Temperatura
maxim este de 270C i se înregistreaz în lunile iulie-august. Pe vertical, în zona
de la 0-10 m temperatura oscileaz între 4,20C i 25,70C, la 25 m adâncime între
5,20C i 120C, iar la 50 m adâncime 4,3-9,50C.
Culoarea apei este galben murdar în apropierea gurilor Dunrii, albastr
în largul mrii, mai ales spre sud.
Transparena este cuprins între 1 m adâncime în dreptul gurilor Dunrii i
30-40 m în zona central a mrii.
Salinitatea Mrii Neagre este de 17-18 g/
. Variaia salinitii în coloana
de ap, deasupra platformei continentale din partea vestic a mrii (pân la
adâncimea de 150-170 m) se înscrie între limitele de 15-21 g/
. În straturile
profunde, la 2000 m adâncime, salinitatea ajunge la 22,5 g/
. Pe orizontal se
remarc o cretere a salinitii superficiale de la coast spre largul mrii; fenomenul
este influenat de curenii superficiali, sub aciunea crora se petrec procesele de
amestec a apelor dulci, de origine continental, cu cele marine.
Echilibrul salin al Mrii Negre este consecina unui proces îndelungat de
schimburi de ape prin strâmtori care leag Marea Neagr de Marea Marmara.
Apele litorale, mai ales ale rmului românesc sunt influenate de apele Dunrii,
unde în zona de vrsare, salinitatea este de 5-6 g/
.

221
 Reacia mediului (pH) oscileaz între 8,2 - 8,6, în ptura de ape dintre 0-50
m. Începând de la adâncimea de 100 m, pH-ul scade din cauza difuziei H2S din
adâncime spre suprafa.
Azotaii variaz cu adâncimea i anotimpul. Din datele Institutului Naional
de Cercetare Dezvoltare Marin Grigore Antipa Constana rezult c în ptura de la
0-10 m azotaii ajung la 30 mg/m3 în luna februarie, 33,71 mg/m3 în luna mai i
115 mg/m3 în luna noiembrie (Nicolaev et al., 2004).
Silicaii prezint variaii semnificative variind de la 1264 mg Si/m3 pân la
2800 mg/m3 la 200 m adâncime.
Oxigenul prezint variaii semnificative în funcie de mai muli factori. În
limitele de la 0 la 10 m adâncime concentraia oxigenului este de 100%; iarna apa
este suprasaturat în oxigen. Local, în perioada de var oxigenul poate scdea sub
nivelul concentraiei de 100%. În timpul zilei valorile concentraiei pot crete
datorit, îndeosebi, procesului de fotosintez a algelor. Spre adânc, concentraia
oxigenului scade, astfel c la 200 m adâncime, oxigenul lipsete aproape total, iar
sub 200 m nu exist oxigen.
Raportul oxigen – hidrogen sulfurat în Marea Neagr. Se consider ca
formarea hidrogenului sulfurat i instalarea condiiilor anoxice din Marea Neagr a
avut loc cu peste 7000 ani în urm i a progresat foarte rapid, astfel încât în 2000
de ani acest proces a reprezentat 50% din volumul mrii; apoi volumul dominat de
procese anaerobe a ajuns la 88% din masa total de ap. Prognozele prevd
continuarea expansiunii volumului anoxic, interfaa dintre stratul superior oxigenat
i cel inferior anoxic ridicându-se din ce în ce mai sus.
În ultimii 30-40 de ani, apele Mrii Negre au fost supuse unui intens proces
de eutrofizare antropic. Avansarea eutrofizrii dinspre zonele litorale ctre larg
poate permite ridicarea interfaei O2/H2S pân la limita inferioar a stratului
eufotic.
Accentuarea sedimentrii organice datorit eutrofizrii poate declana
condiii anoxice, i în zona platformei continentale fapt care împiedic circulaia pe
vertical i difuziunea oxigenului în profunzime. În aceste condiii exist
posibilitatea formrii unei întinse arii oxido-reductoare la nivelul interfeei
sediment/ap i o jonciune cu principala mas de ape anoxice de la mari adâncimi
situate dincolo de limita platformei continentale.
Astfel, limita inferioar a stratului superficial de ap în care se desfoar toate
procesele biotice aerobe, pân la adâncimea de 150-200 m este influenat de
prezena H2S provenit din orizonturile inferioare limitei de 150-200 m. De aici
rezult c nu exist o separaie distinct dintre zona oxic i cea anoxic de sub 200
m, ci un strat intermediar de circa 30 m unde hidrogenul sulfurat difuzat din masele
profunde i oxigenul penetrat din stratul superficial se anihileaz reciproc.

222
 12.3. STRUCTURILE COMUNITILOR PLANCTONICE
I BENTONICE

Condiiile mediului abiotic al Mrii Negre prezint o serie de caracteristici

proprii. Acestea i-au pus amprenta asupra structurii calitative i cantitative a
populaiilor de plante i animale. Un factor special al mrii este caracterul su
salmastru datorat aportului mare de ape dulci ale fluviilor din bazinul su
hidrografic. Totodat în ultimele 4-5 decenii Marea Neagr a fost i este supus în
continuare unei intense presiuni antropice. Poluarea este factorul principal care a
determinat modificarea strii ei naturale, îndeosebi, în apropierea zonelor litorale i
în zonele de sub influena direct a fluviilor tributare. Numai Dunrea transport i
introduce anual în mare aproape un milion de tone de nutrieni (azotai, fosfai).
Cantitile acestora au crescut de aproape 75 de ori fa de anii 1950-1960.
Cantiti asemntoare transport i celelalte fluvii. În consecin dinamica
procesului de eutrofizare a înregistrat o cretere puternic între anii 70-80 dup
care, începând dup 1990, are loc o reducere gradual a eutrofizrii ca urmare a
declinului imputului de nutrieni (Nicolaev et al., 2004).
Astfel de condiii, la care se adaug i ali factori de poluare, au determinat
modificri fundamentale ale structurilor ecosistemului marin îndeosebi în ariile
platformelor continentale, în apropierea coastelor. Datorit eutrofizrii are loc un
proces de scdere a biodiversitii, simplificarea structurilor biocenozelor
planctonice i bentonice, scurtarea lanurilor trofice cu implicaii negative asupra
resurselor piscicole. Scderea evident a cantitiilor pescuite mai ales a unor specii
mai importante din punct de vedere economic, este legat direct de schimbarea
mediului marin, ca urmare a polurii.
Comunitile planctonice. Fitoplanctonul. Producia primar este
realizat în proporie de 90% de organsimele autotrofe unicelulare. Fitoplanctonul
Mrii Negre cuprinde 172 genuri i 712 specii (tab. 18).

Tabelul 18
Componena taxonomic a fitoplanctonului Mrii Negre
BACILARIOPHYTA 64 genuri 342 specii
PYRROPHYTA 36 genuri 205 specii
CHRYSOPHYTA 27 genuri 51 specii
CHLOROPHYTA 36 genuri 91 specii
XANTHOPHYTA 3 genuri 6 specii
EUGLENOPHYTA 7 genuri 17 specii
TOTAL 172 genuri 712 specii

223
 Partea cea mai important din totalul fitoplanctonului este alctuit din
specii marine i salmastricole (85%) i specii larg eurihaline din zonele îndulcite
ale mrii, forme de origine dulcicol (15%) (Bodeanu, 1985; Skolka H. &
Bodeanu, 1987; 1990).
Cercetrile efectuate de autorii menionai asupra fitoplanctonului de la
litoralul românesc al Mrii Negre au semnalat prezena a 320 taxoni în zona de
larg; rolul principal de productor de substan organic autohton revine
fitoplanctonului.
În condiiile intensificrii procesului de eutrofizare i accenturii polurii
fluviilor afluente, dup anii 1970 s-au înregistrat o serie de modificri în structura
calitativ i cantitativ a fitoplanctonului. În astfel de condiii a avut loc
dezvoltarea exploziv a unor specii algale determinând fenomenul de „înflorire a
apelor” pe durate i arii întinse. Frecvena înfloririlor a crescut de la 10 la 30 de ori
dup 1970. Biomasele medii fitoplanctonice înregistrate spre exemplu, în sectorul
românesc al Mrii Negre erau de 495 mg/m3 în perioada 1959-1963 ajungând la
8780 mg/m3 în 1981 (Bodeanu, 1992).
Influena factorilor de poluare este reflectat i de modificarea ponderii
principalelor grupe de alge: diatomeele au sczut de la 92,3% la 38,3%. Frecvena
înfloririlor a fost determinat de un numr redus de specii: Prorocentrum
cordatum, Heterocapsa triquetra, Eutreptia lanowii, Emiliana huxley. Cauza
modificrilor survenite în structura fitoplanctonului se datoreaz creterii
concentraiilor srurilor de azot i fosfor i scderii concentraiei silicailor.
În ultimii 10-15 ani scderea intensitii procesului de eutrofizare a
determinat unele modificri ale raportului dintre diferitele grupe de alge în sensul
revenirii celor sensibile la acest proces.
Zooplanctonul. Ca i în cazul fitoplanctonului, în compoziia calitativ a
zooplanctonului se întâlnesc alturi de specii marine i specii salmastricole
paramarine atât de origine relict (sarmatic, caspic) cât i specii dulcicole,
eurihaline.
Speciile marine de origine mediteranean ptrunse în Marea Neagr odat
cu stabilirea legturii între aceste dou mri sunt destul de numeroase fiind
reprezentate prin forme euribionte ca: Paracalanus parvus, Acartia clausi, Oithona
nana dintre copepode i peste 13 specii de tintinide.
Protozoarele zooplanctonice cele mai frecvente sunt dinoflagelate
(Noctiluca miliaris, N. scintillans) iar dintre ciliate, tintinidele cu peste 27 specii.
Alte grupe prezente în zooplanctonul marin, i în zona litoralului românesc sunt
hidrozoarele, scifozoarele, ctenoforele, rotiferele, cladocerele, copepodele,
izopodele, chetognatele i apendicularele.
Formele de mas din pelagialul de larg sunt: Noctiluca scintillans
(Flagelata), Tintinnopsis campanula, T. ventricana (Ciliata – Tintinnoidea), Aurelia
aurita, Rhizostoma pulmo (Scyphozoa), Pleurobrachia pileus (Ctenophora),
Oithona nana, Paracalanus parvus, Acartia clausi, Calanus helgolandicus

224
(Crustacea - Copepoda), Podon polyphemoides (Cladocera), Sagitta setosa
(Chethognata), Oikopleura dioika (Tunicata - Appendiculariacea) (Petran &
Moldoveanu, 1992). Un aspect deosebit îl reprezint ctenoforul Mnemiopsis leidyi
cu o înmulire exploziv astfel încât în anul 1992 a înregistrat o densitate medie de
563 mii ind./m3 i o biomas de 48.000 t/an (Nicolaev et al., 2004).
În componena zooplanctonului un rol important revine formelor
mezoplanctonice din care fac parte larvele veligere de bivalve, nauplii de ciripede,
larve de polichete.
Paralel cu modificrile intervenite la nivelul comunitilor fitoplanctonice,
odat cu accentuarea eutrofizrii i polurii apelor marine, îndeosebi din zonele
neritice litorale, au loc i importante modificri la nivelul zooplanctonului. Acesta
se caracterizeaz prin: creterea densitii i biomaselor zooplanctonice,
expansiunea zonelor de dezvoltare în mas a unui numr redus de specii.
Având un suport trofic din ce în ce mai bogat prin dezvoltarea unor grupe
de alge, s-a constatat o selecie a speciilor zooplanctonului. S-au înmulit cele cu
regim nutritiv ierbivor i detritivor (speciile Acartia clausi, Centropages kröyeri, i
cladocerul, Penilia aviarostris).
O alt trstur caracteristic zooplanctonului în condiii de eutrofizare
este dezvoltarea în mas a „planctonului gelatinos” reprezentat de specii de
celenterate al crui corp conine 98-99% ap. Din aceast categorie face parte i
scifozoarul de talie mare Rhizostoma pulmo.
O înmulire puternic a avut specia Aurelia aurita, care în perioada anilor
80-90 a ajuns la o producie cuprins între 300-500 milioane tone (Petran &
Moldoveanu, 1992).
Cele mai ridicate biomase ale populaiilor de Aurelia aurita au fost
înregistrate în arealele cu concentraii mari de zooplancton, ca cele din nord-vestul
Mrii Negre, apreciindu-se c dup anul 1980 aceast meduz a devorat singur
mai mult de 62% din producia unui an întreg de zooplancton din Marea Neagr.
Meduza are un regim trofic neselectiv, hrana sa fiind alctuit din microfite, mici
organisme zooplanctonice i substan organic particular (detritus).
O situaie relativ similar se refer i la dezvoltarea în mas a unei alte
specii cu un rol trofic minor, Noctiluca miliaris. Înmulirea în mas în timpul
lunilor de var reprezint unul din cele mai importante aspecte structurale ale
evoluiei biocenozei planctonice din Marea Neagr.
Întreaga populaie de Noctiluca din perioada anilor 1980-1990 a
reprezentat peste 90% din biomasa total zooplanctonic. Este exemplul cel mai
clar al efectului negativ al procesului de eutrofizare antropic a Mrii Negre. Este
perioada în care are loc schimbarea raporturilor cantitative dintre diferitele grupe
zooplanctonice prin reducerea accentuat a „zooplanctonului trofic” în favoarea
celui „nontrofic”. Aceste schimbri în structura zooplanctonului s-au repercutat i
în modificrile survenite la nivelul populaiilor piscicole, care au fost lipsite de o
baz trofic util i care au determinat simplificarea structurii ihtiofaunei.

225
 Ihtioplanctonul. Este tiut c cei mai muli reprezentani ai clasei
Osteichthyes au icre i larve planctonice, care alctuiesc ihioplanctonul. Icrele
(oule) au flotabilitate pozitiv atât înainte cât i dup fecundare. Dezvoltarea
embrionar care are loc la nivelul oului dureaz de la câteva zeci de ore pân la
câteva sptmâni. În acest timp, acestea plutesc în masa apei. (Brezeanu, 1961;
1973).
Dup ecloziune larvele (alevinii) parcurg un stagiu planctonic care poate
dura 3-10 zile. Stadiul de larv (alevini) este caracterizat prin prezena sacului
vitelin, transparena corpului, lipsa aripioarelor înottoare, dimensiunile care nu
depesc 1-2 cm. Pe msura resorbiei sacului vitelin, a dispariiei particularitilor
de larv dezvoltarea speciilor de peti trece într-o alt etap cea de pui, care are
toate caracteristicile morfologice ale adulilor. În aceast etap devin componeni ai
nectonului.
Cele mai importante specii din Marea Neagr a cror etap de dezvoltare
embrionar-larvar se desfoar în plancton sunt: Scomber scombrus, Sarda sarda,
Trachurus ponticus, Engraulis encrasicholus ponticus, Sprattus phalericus,
Clupeonella cultiventris, Scophthalmus rhombus, Solea nasuta.
Ciuperci i drojdii din planctonul Mrii Negre. Prezene, îndeosebi în
zonele litorale ale mrii, cuprind dou mari grupe: grupul ciupercilor filamentoase
i grupul drojdiilor i a ciupercilor asemntoare drojdiilor. Grupul dominant este
cel al speciilor filamentoase, acestea reprezentând 80% din totalul produciei
sporale.
Ca urmare a intensificrii eutrofizrii din anii 70-80, drojdiile au cunoscut
o dezvoltare important reprezentat de grupul Candida i Rhodotomea. Cele mai
frecvente specii duntoare pentru sntatea omului i animalelor (identificate în
zona litoralului românesc) sunt: Candida albicans, Geotrichum candidum,
Cryptococcus neoformans, Trichophyton quiqueanum, Rhodotomea glutinis.
Bacterioplanctonul. Populaiile bacteriene specifice apelor mrii sunt cele
halofile (oxidoreductoare). Peste aceste populaii se suprapune o populaie
alohton de bacterii de origine dulcicol. Populaiile bacteriene alohtone sunt aduse
de apele fluviilor, dar îi au originea i în deversrile de ape reziduale ale
localitilor de pe litoralul Mrii Negre. Se poate spune deci, c în msura în care
apele au o încrctur mare de bacterii alohtone în zonele litorale, în aceiai msur
se poate aprecia gradul de poluare a apelor Mrii Negre.
Distribuia cantitativ a populaiilor bacteriene este influenat de o serie
de factori, dintre care cei mai importani sunt: adâncimea apelor, influena apelor
continentale, temperatura.
Bacterioplanctonul constituie cel mai numeros component al populaiilor
bacteriene marine. Rezultate recente asupra microbiologiei apelor neritice din
Marea Neagr evideniaz c odat cu intensificarea eutrofizrii i polurii
Bazinului Pontic, bacterioplanctonul saprofitic a înregistrat creteri cantitative

226
semnificative determinate de încrctura organic i mineral foarte mare a
afluenilor continentali. Principalele genuri identificate: Bacterium,
Chromobacterium, Pseudomonas, Microccocus, Bacillus.
Dei în condiii ecologice normale, microorganismele patogene nu sunt
caracteristice ecosistemului marin, în deceniile 70-80 aceste populaii au gsit
condiii optime de dezvoltare în zona neritic, datorit creterii concentraiei
substanelor organice în ap. Astfel, spre exemplu, cercetrile efectuate la litoralul
ucrainian în perioada 1946-1947 densitatea speciei Echerichia coli, era cuprins
între 10 i 200 celule x l-1, în anii 1990 densitatea a ajuns la valori de 100.000 cel x
l-1 (Zaiev, 1997).
În afar de Echerichia coli au mai fost identificate peste 50 specii patogene
printre care cele mai frecvente sunt: Proteus vulgaris, Proteus mirabilis,
Staphyloccocus aurens, Staphyloccocus albus, Salmonella typhi, Pseudomonas
aeruginosa, Enterobacter.
Comunitile bentonice. Spre deosebire de alte mri i oceane (fig. 43)
populaiile bentale ale Mrii Negre sunt prezente pân la 200 m. Sub acest nivel
începe stratul anoxic de hidrogen sulfurat în care sunt prezente doar bacteriile
sulfuroase.
Structura i funcionarea populaiilor bentale specifice Mrii Negre,
variaz, în principal, cu adâncimea, conform succesiunii etajelor stabilite de Peres
i Picard (1958, 1967).
Etajul supralitoral este identificat în condiiile Mrii Negre, prin fâia de
uscat din imediata vecintate a liniei de interferen dintre domeniul subacvatic i
cel terestru. Este o zon emers influenat de stropii de ap desprini din spargerea
valurilor deoarece mareele lipsesc. Acestui etaj îi aparin plajele i stâncile
marginale fiind locul de aglomerare a materialelor detritice (scrdi, alge) i
localizarea tanatocenozelor.
Etajul mediolitoral este delimitat în partea sa superioar de permanena
imersiei a substratului pân la 1 m adâncime.
Etajul infralitoral cuprinde poriunea de fund marin situat la limita
inferioar a etajului mediolitoral; în cazul Mrii Negre pân la limita inferioar de
vieuire a plantelor fanerogame, i algelor verzi macrofite. Aceast limit se întinde
pân la 20-25 m adâncime spre larg.
Etajul circalitoral se plaseaz între limita inferioar a etajului infralitoral
i limita inferioar de rspândire a algelor macrofite roii (Rhodophyta). Se ia în
considerare sectoarele cu condiii optime de transparen i luminozitate, care se
afl pân la adâncimea de 55-60 m, zon care cuprinde câmpurile cu Phyllophora.
Bcescu i colab. (1971) au delimitat în cadrul circalitoralului dou orizonturi:
orizontul fital superior i orizontul afital inferior, lipsit de via vegetal autotrof
(fig. 43).

227
 Etajul periazoic constituie o unitate particular a Mrii Negre, care
marcheaz la nivelul vieii bentale, zona de tranziie dintre mediul toxic ctre
mediul anaerob-reductor infestat cu hidrogen sulfurat i lipsit cu desrire de via
vegetal i animal.

Fig. 43. Biocenozele litorale în sectorul românesc al Mrii Negre

(dup Bcescu i colab., 1967).

Particularitile bentosului în succesiunea etajelor. Etajul supralitoral este

populat cu o serie de plante i animale, care sunt adaptate acestei zone în care
umiditatea i concentraia în sruri este maxim. Vegetaia care se dezvolt aici
este adaptat terenurilor srturate, iar animalele sunt în genere, animale terestre
care se apropie de mal.
Etajul mediolitoral constituie domeniul imers care reprezint zona de
selecie a comunitilor zoobentosului marin. În zona de spargere a valurilor pe

228
sedimentul nisipos specia Pontogammarus maeoticus de origine relict-pontic,
alctuiete densiti care în sectorul românesc ajung pân la 50.000 indivizi/m2 i
biomasa de 150 g (Bcescu et al., 1965-1971). În mediolitoralul nisipos sunt
prezente i alte amfipode (Pontogammarus obesus, Stenogammarus compresus)
dar i mizidul Gastrosaccus sanctus i arhianelidul Saccocirrus papillocercus.
Lista nevertebratelor din mediolitoralul nisipos mai cuprinde speciile:
polichetul Ophelia bicornis, bivalva Donacilla cornea, cumaceul Bodotria
arenosa, nemerianul Otyotyphlonemertes antipai, iar lista poate continua întrucât
numrul speciilor strict mediolitorale este de peste 150.
Mediolitoralul stâncos este populat de specia Mytilaster lineatus fixat
îndeosebi în zonele lipsite de poluani, unde bivalva formeaz densiti de pân la
10.000 ex/m2 pe suprafee expuse direct valurilor. Aici se mai întâlnesc: Mytilus
galloprovincialis în asociaie cu ciripedul Balanus improvisus.
Pe stâncile din aceast zon s-au dezvoltat îndeosebi în ultimii zeci de ani,
ca urmare a procesului de eutrofizare macrofitele: Ulva, Enteromorpha, Porphyra,
Cladophora, Ceramium.
În poriunile cu bolovni se întâlnesc spongierul Halichondria panicea,
bivalvele sfredelitoare Pholas i Lithophaga. Tot aici triesc Gammarus olivii, G.
subtipicus, polichetele tubicole Polydora i Spirorbis, izopodul Spaeroma
pulchellum, cnidarul Actinia equina, polichetul Nereis, amfipodul Melita palmata.
Oferta trofic din fâia mediolitoralului stâncos este exploatat de o serie
de peti litorali bentofagi aparinând familiei Blenniidae: Aidablennius sphynx,
Coryphoblennius galerita, Pictiblennius sanguinolentus, Parablennius tentacularis
i din familia Gobiide: Neogobius cephalargoides.
Etajul infralitoral, începând de la 12 m adâncime pân la 20-25 m, prezint
variaii largi ale structurii biocenozelor determinate, atât de aspectul i întinderea
substratului cât i de calitatea apelor de contact.
Datorit substratului su complex, etajul adpostete circa 70% din
biodiversitatea Mrii Negre. Aici exist cea mai larg varietate geomorfologic, de
la platformele de piatr, stânci, bolovni, pietri, scrdi pân la nisipuri grosiere
sau fine, i mâluri.
În diversitatea biotopurilor existeni în acest etaj, microfitobentosul este
reprezentat de peste 300 specii din care 91% aparin diatomeelor iar restul de 9%
altor taxoni. Principalele grupe sunt: Bacillariophyta, Pyrrophyta, Clorophyta,
Chrysophyta, Cyanophyta, Euglenophyta.
Diversitatea biotopurilor ofer condiii bune pentru dezvoltarea unor
bogate asociaii de alge macrofite. Între acestea Dasya, Laurencia, Polysiphoma
dintre algele roii, Cladostephus verticillatus, Sphacelaria cirrhosa dintre algele
brune. Frecvente sunt Cystoseira barbata, Cystoseira crinita, acestea fiind estimate
la 2 milioane tone în Marea Neagr. Phyllophora brodiaei, P. membranipholia, P.
nervosa constituie „specii prezente în câmpul lui Zernov” din vestul Mrii Negre.

229
 Cercetrile de la litoralul românesc efectuate în anii 1970-1980 au pus în
eviden faptul c, datorit procesului de poluare i eutrofizare o serie întreag de
specii de alge macrofite i-au restrâns aria de rspândire sau, cel puin, în dreptul
litoralului românesc unele au disprut. Între acestea algele roii din genurile Dasya,
Laurencia i Polysiphonia, speciile de Cystoseira i Phyllophora, populaii grupate
în „câmpul lui Zernov”. Asociaiile de alge macrofite creaz condiii optime pentru
dezvoltarea unor populaii piscicole i a numeroase specii de nevertebrate.
În teritoriile infralitorale acoperite cu nisipuri, biocenza este dominat de
bivalva Corbicula mediterranea alturi de Balanus improvisus, Cannuella
perplexa, Tellina fabula, Cardium exiguum, Chione gallina, Cyclope neritea,
Nephthys cirrosa, Hydrobia sp.
Biocenozele specifice nisipurilor sunt populate de speciile Donax
truncatus, Mactra subtruncata, Sindesmya fragilis, Cardium paucicostatum,
Mytilus galloprovincialis, Mya arenaria (Bcescu et al., 1965; 1967).
Substratul dur, pietros, stâncos, structurile dure submerse artificiale,
reprezint biotopuri care ofer suport de fixare pentru diferite organisme sesile atât
plante cât i animale. Cystoseira, dintre macrofite, specii de spongieri, celenterate,
polichete tubicole, ciripedul Balanus improvisus, bivalva Mytilus galloprovincialis
alctuiesc populaii cu un numr mare de indivizi cum sunt spre exemplu coloniile
de midii cu densiti de peste 1000 exemplare/m2.
Multitudinea biocenozelor de pe biotopul dur reprezint un mediu de via
complex în cadrul cruia populaia de Mytilus galloprovincialis este dominant, dar
alturi de care se întâlnesc numeroase nevertebrate acestea constituind o hran
bogat pentru ihtiofauna bentonic de aici.
Etajul circalitoral. Limitele batimetrice ale etajului circalitoral sunt
cuprinse între 25 i 125 m adâncime incluzând zone în care fundul marin este
alctuit exclusiv din sedimente moi, de regul mâloase i de combinaii ale acestora
cum sunt: mâluri nisipoase, depozite bogate în cochilii de molute, mâluri silitrice
fine.
Pe platforma continental nord-vestic, sunt prezente câmpurile de
Phyllophora. De-a lungul coastelor, între Odessa i litoralul românesc, sunt
recepionate mari deversri de materiale terigene în suspensie, sedimentarea
acestora determinând formarea unor arii acoperite cu mâluri fine. În aceste zone,
fauna bental este alctuit în principal de populaii de molute.
O caracteristic a acestui etaj const în faptul c nu se poate vorbi de o
asociaie, de o biocenoz bine circumscris i clar delimitat ca structur în timp i
spaiu.
Bentosul teritoriului din fâia de tranziie dintre etajele infralitoral i
circalitoral se constituie din populaii eterogene, dominat de specii de bivalve:
Syndesmya fragilis, Mactra subtruncata, Cardium paucicostatum, Cerastoderma
edule, Mytilus galloprovincialis.

230
 În zonele cu sediment mâlos, neocupate de colonii de midii, este
caracteristic prezena polichetului Terrebellides stroemi i a amfipodului
Ampelisca diadema.
Fauna bogat în molute mici constituie hran pntru petii bentonofagi:
Raja clavata, Huso huso, Acipenser guldenstaedti, Pasetta maeotica, Merlangus
euxinus.
În faa gurilor Dunrii datorit turbiditii ridicate, a sedimentrii
puternice, cu mare încrctur aluvionar, o serie de specii care se întâlneau în
aceast zon cum sunt: Spisula subtruncata, Mactra subtruncata, Corbicula
mediterranea i-au restrâns ariile de rspândire sau au disprut.
La litoralul românesc, odat cu debutul marilor „înfloriri” din anii 1978-
1980, au avut loc mortaliti în mas a speciilor bentale datorit hipoxiei create
prin degradarea depunerilor algale.
Dup adâncimea de 120-130 m a etajului circalitoral se constat o
diminuare a macrobentosului, populaiile dominante aparinând nematodelor. Cu
cât se înainteaz spre adâncimea de 200 m, populaiile bentonice devin tot mai rare
pân la dispariia total.

12.4. COMUNITILE PISCICOLE

Studiile asupra ihtiofaunei Mrii Negre menioneaz prezena a 168 specii

dup unii autori (Rass, 1987), 160 dup alii (Nalbant, 1998).
La litoralul românesc au fost identificate 108 specii (Cruu, 1952;
Bnrescu, 1968; Nicolaev et al., 1994; erbnescu, 1998). În prezent principalele
specii pescuite sunt: Engraulis ponticus, Trachurus ponticus, Clupeonella
cultriventris, Hepsetia boyeri, Sardinella aurita, Sprattus phalericus, Merlangus
euxinus, Psetta maeotica, Platichthys luscus, Solea nasuta, Mullus ponticus,
Gobius niger, Neogobius melanostomus, Neogobius cephalargoides, Mesogobius
sp., Proterorhinus marmoratus, Alosa pontica, A. nordmanni, A. maeotica,
Acipenser stellatus, A. guldenstaedti, Huso huso, Mugil cephalus, Scomber
scomber, Sarda sarda, Pomatomus saltator, Squalus acanthias, Merlangus
euxinus, Dasyatis pastinaca, Salmo labrax, Anghilla anghilla, Gasterosteus
aculeatus, Gaidropsarus mediterraneus, Belone euxini, Umbrina cirrosa, Sciaena
umbra, Salpa salpa, Boops boops, Spicara smaris, Dranoscopus scabra, Trachinus
draco, Ophidion rochei, Scorpaena porcus, Trigla lucerna, Hippocampus
hippocampus, Syngnathus tenuirostris, Syngnathus argentatus, Pictiblennius
sanguinolentus, Parablennius tentacularis, Crenilabrus ocellatus, Crenilabrus
tinca, Scophthalmus rhombus.
În ultimele decenii, ihtiofauna a suferit, modificri în ceea ce privete
mrimea efectivelor populaionale. Se constat declinul numrului de indivizi al
populaiilor diferitelor specii; astfel din cele 26 specii considerate de interes
economic în perioada 1960-1970 a cror capturi erau de sute de mii tone anual, în
anii 1980-1990 i în prezent, doar 5-6 specii se pescuiesc în cantiti mari.

231
 Cauza principal a diminurii cantitilor de pete se datoreaz, în primul
rând, eutrofizrii deosebit de intense, din ultimele decenii. În aceste condiii doar
48% din totalul speciilor semnalate în perioada de referin 1960-1970 (Nicolaev et
al., 1995; erbnescu, 1992; 1998) (fig. 44).

2002

2001

2000

1999

1998

1997

1996

1995

1994

1993

1992

1991

1990

0 1000 2000 3000 4000 5000 6000 7000 t

Fig. 44. Dinamica pescuitului în zona româneasc de pescuit în Marea Neagr

(dup Nicolaev i colab., 2005).

În condiiile eutrofizrii i polurii Mrii Negre, pescuitul speciilor cu

importan economic s-a redus. În prezent principalele specii care se pescuiesc în
cantiti mai mari sunt: Engraulis ponticus, Sprattus phalericus, Merlangus
euxinus, Trachurus ponticus, Alosa pontica.
Cercetrile din ultimii 10-15 ani efectuate de Institutul Naional de
Cercetare Dezvoltare Marin din Constana, evideniaz faptul c în structura i
funcionalitatea biocenozelor i populaiilor de plante i animale din arealul
platformei continentale din sectorul românesc, îndeosebi, se constat modificri ale
dinamicii structurale ale populaiilor planctonice i bentonice ale valorilor
cantitative ale acestora, în sensul tendinei revenirii lor la starea existent cu muli
zeci de ani în urm (Nicolaev et al., 2004). Tendina este datorat în primul rând
atenurii ocului de eutrofizare indus de aportul de nutrieni transportai de apele
Dunrii în primul rând.
Cu toate acestea considerm c evoluia ecologic a Mrii Negre ctre o
condiie similar celei existente cu 50-60 de ani în urm, aa cum a fost descris de
Bcescu i colab. 1967 este deosebit de lent i chiar discutabil.

232
 12.5. PROCESUL MIGRAIILOR INVAZIVE
ÎN MAREA NEAGR

S-a subliniat faptul c Marea Neagr reprezint un bazin cu particulariti

deosebite – unele unice – care o difereniaz de celelalte mri i oceane, cu o flor
i o faun caracteristice. Acestea (flora i fauna) au fost profund modificate ca
urmare a ptrunderii speciilor noi, care în unele cazuri, au devenit specii dominante
înlocuind speciile autohtone. Fenomenul imigrrii antropochore din perioade mai
îndeprtate sau apropiate i poluarea actual au produs – cum s-a artat –
modificri majore în structura i funcionarea biocenozelor planctonice i
bentonice.
Ca urmare a ptrunderii speciilor invazive i a impactului ecologic
determinat de acestea, Marea Neagr a devenit un adevrat laborator unde se poate
constata modificarea comunitilor specifice Mrii Negre. Modul de ptrundere
poate fi: pe cale natural, cum este cazul celor venind din Marea Mediteran prin
canalul Bosfor; pe calea transporturilor marine (epibioze – fulingul – format pe
fundul navelor) i întâmpltoare sau clandestine odat cu speciile introduse pentru
acvacultur, experimentri tiinifice, acvaristic; în acest ultim caz frecvente sunt
bacteriile, specii parazite (trematode, cestode etc).
Cercetrile cu privire la procesul imigraiilor speciilor au un ridicat grad de
dificultate (Solka & Gomoiu, 2004) remarc: „Fr nici o îndoial studiile
biologice referitoare la Marea Neagr au o distribuie inegal în timp i spaiu i
nu putem fi siguri c o specie considerat ca nou la un moment dat sau mai bine
zis, nou ptruns în bazinul Pontic nu a fost cumva omis în studiile anterioare sau
este, într-adevr o specie invaziv”. Cu toate acestea se consider c fenomenul
invaziv în Marea Neagr se manifest cu deosebire în ultimele cinci decenii, când
au loc modificri evidente în evoluia ecologic a mrii.
Cercetrile actuale au un câmp larg de aciune i rolul lor este de a stabili
care sunt speciile care au ptruns în timp în bazinul Pontic, care este efectul
introducerii (ptrunderii) de specii din diferite mri i oceane i cum se manifest
competiia cu speciile autohtone în condiiile actuale ale Mrii Negre.
Studiile româneti din ultimele 5-6 decenii (Bcescu et al., 1965-1971),
scot în eviden caracterul de mozaic al diversitii florei i faunei Mrii Negre ca
rezultat al evoluiei sale îndeprtate, dar i a condiiilor actuale, când impactul
antropic joac un rol determinant în procesul structurrii biodiversitii, al
neoformrii tipurilor de biocenoze.
Originea speciilor invazive. Originea marin a speciilor din Marea
Neagr este considerat a fi în principal consecina ptrunderii acestora din Marea
Mediteran prin strâmtoarea Bosfor. Fenomenul imigrrii mediteraneene este de
lung durat i continu i în prezent. Se apreciaz c în Marea Mediteran au fost
identificate 6450 specii de nevertebrate bentale; fa de acestea în Marea Neagr au

233
fost citate doar 1790 specii. Acestea sunt grupate în trei categorii (Skolka &
Gomoiu, 2004):
-specii de origine marin 1509 (80,2%);
-specii autohtone 98 (5,5%);
-specii autohtone salmastricole 183 (19,3%).
Putem considera c mai poate fi adugat o categorie: speciile dulcicole
prezente în zonele de la gurile de vrsare ale fluviilor tributare Mrii Negre.
Categoria speciilor de origine marin este alctuit din fauna imigrant
care triete i în prezent în Marea Mediteran sau Oceanul Atlantic, precum i
speciile endemice ale Mrii Negre din perioade când aceasta avea un caracter
dulcicol - salmastru . Pe baza cunotinelor actuale se consider c doar 13% din
totalul faunei mediteraneene cuaternare i postcuaternare au ptruns în Marea
Neagr.
Datorit limitelor fiziologice, unele specii mediteraneene i oceanice nu
pot ptrunde în Marea Neagr i nu se pot adapta condiiilor de aici (îndeosebi
salinitii sczute). S-a dovedit c fauna Mrii Negre din apropierea strâmtorii
Bosfor este asemntoare celei din Marea Mediteran. Aici condiiile fizico-
chimice, îndeosebi cele de salinitate, sunt similare celei ale Mrii Mediterane.
Aceast zon poate fi considerat grania care desparte i limiteaz fauna specific
Mediteranei de cea a Mrii Negre.
Comportamentul i rolul ecologic al speciilor invazive. Impactul
ecologic determinat de speciile invazive în Marea Neagr se manifest atât din
punct de vedere structural cât i funcional. În funcie de timpul i modul cum s-au
adaptat, speciile invazive pot fi grupate în mai multe categorii:
-specii ptrunse cu mult timp înainte (geologic sau istoric) i care s-au
naturalizat în Marea Neagr; dintre acestea unele s-au dezvoltat o perioad i apoi
au disprut lsând urme ale existenei lor (tanatocenozele cochilifere), exemplu
Pecten jacobaeus, P. maximus;
-specii mai mult sau puin ubicviste care au devenit comune în Marea Neagr
Balanus improvisus;
-specii adaptate, cu rol major în bioeconomia mrii, cum este cazul speciilor
Mya arenaria, Rapana venosa, Mnemiopsis leydi, Beroe ovata, Rithropanopaeus
farisii;
- specii cu populaii reduse adaptate unor condiii limitate (apele litorale puin
adânci) Eriocheis sinensis, Calinectes rapidus;
-specii care tind s se extind, cucerind biotopuri favorabile Doridella obscura
(gastropod), Leucothea multicornis (ctenofor).
Trebuie subliniat c dei lista imigranilor în Marea Neagr este destul de
mare, nu toate speciile au avut un impact major asupra structurilor i funcionrii
biocenozelor unde s-au localizat.
Cercetrile din ultimele 2, 3 decenii au pus în eviden c între speciile al
cror impact ecologic, dar i economic s-a manifestat i se manifest în mod

234
evident sunt Rapana venosa, Mya arenaria i Mnemiopsis leidyi asupra crora vom
insista.
Rapana venosa. Este originar din Marea Japoniei i Marea Chinei de Sud
i a fost semnalat pentru prima dat în Marea Neagr în 1947, dar se consider c
s-a instalat în areale largi ale Mrii Negre în perioada 1939-1940, continuând s se
înmuleasc rapid alctuind una dintre populaiile bentonice deosebit de
numeroase. Este carnivor i se hrnete cu bivalve: Ostrea edulis, Pecten
ponticus, Mytilus galloprovincialis.
În dreptul litoralului românesc a fost semnalat mai întâi, în dreptul gurilor
Dunrii. De aici s-a rspândit rapid spre sud astfel c începând din anii 1960 a
devenit una dintre speciile de gastropode cele mai comune de la litoralul românesc
i bulgresc (Gomoiu & Skolka, 1996). Mrimea medie (înlimea cochiliei) este
de 67,36 mm (valoarea maxim 80-90 mm). În condiiile în care hrana nu este
abundent, creterea este mai lent i dimensiunile mai mici. Densitatea populaiei
este dependent de abundena hranei identificându-se 10-20 exemplare pe
substratul dur acolo unde midiile se gsesc în numr mare.
Se reproduce în timpul verii (iunie-septembrie) depunându-se ponta pe
exemplarele mari de midii, pe cochiliile acestora, sau de Mya arenaria.
În ultimii ani (1990-1995) se constat un regres al rspândirii i densitii
numerice a Rapanei fr a se cunoate exact cauzele probabil poluarea, scderea
resurselor de hran. inând seama de rapacitatea sa poate fi considerat o specie
duntoare pentru molutele cu care se hrnete i un factor perturbator pentru
echilibrul ecologic la nivelul biocenozelor bentale. Investigaii de natur
biochimic au artat c Rapana poate fi o surs de substane biologic- active.
Mya arenaria. Se consider a avea origine borealo-atlantic, din zonele
litorale puin adânci ale Atlanticului de Nord. Introdus în Marea Neagr prin
intermediul apei de balast din tancurile navelor, s-a acomodat rapid la condiiile de
aici.
Este semnalat prima dat în 1966 lâng golful Odesa, iar în 1968 i la
rmul românesc. S-a acomodat rapid, populând fundurile sedimentare, la adâncimi
de 30-40 m. Dup 4-5 ani de la semnalarea ei în dreptul litoralului românesc se
constat înmulirea sa masiv, îndeosebi zonele cu fund nisipos-mâlos, unde au fost
identificate peste 8 exemplare/m2 cu o biomas de 16 g/m2. Cercetrile ulterioare
(1977) au stabilit, c la litoralul românesc, din cantitatea de 970.000 t de molute
cât s-a determinat la un moment dat, 860.000 t – 82% - revin speciei Mya arenaria
(Gomoiu, 1981; 1989; 1992). Este un filtrator al sistemului, cu care se hrnete
devenind un concurent pentru alte specii de molute cum este cazul speciei
Corbula mediteranea, creia i-a luat locul. În acest fel Mya arenaria a devenit una
din speciile dominante din bentos: peste 70% dup anul 1980, comparativ cu alte
molute (Cardium edule, Mytilus galloprovincialis, Corbula mediteranea, Spisula
subtruncata).

235
 Un factor care a afectat populaia de Mya arenaria din diferite zone ale
platformei continentale româneti, a fost intensificarea procesului de eutrofizare
din 1974 care, alturi de apariia hidrogenului sulfurat, a determinat mortalitate în
mas a acestei specii ca i a altor specii de molute.
Trebuie reinut c în condiiile intensificrii procesului de eutrofizare, ca
efect al polurii mrii, ptrunderea i dezvoltarea populaiei de Mya arenaria a
constituit un fenomen ecologic major la nivelul biocenozelor bentale.
Mnemiopsis leidyi. Ctenofor ptruns în ultimele decenii în Marea Neagr,
este semnalat prima dat în 1982 i devine, la scurt timp specia dominant în
plancton. Densitatea medie a exemplarelor a fost apreciat la 23 de indivizi/m3 i o
biomas cuprins între 5 i 9 g/m2 în funcie de dimensiunile indivizilor.
În urma cercetrilor efectuate în cadrul unui program internaional în 1995,
în zona platoului continental din dreptul litoralului românesc, s-a estimat o biomas
de Mnemiopsis leidyi de 12-16 milioane tone. Aceast mas gelatinoas reprezint
o verig trofic final fr consumatori, devenind o substan organic
sedimentabil.
Prdtor neselectiv a determinat colapsul populaiilor multor specii de peti
de mare valoare economic. Se hrnete cu larvele i speciile juvenile acestora,
fiind în acelai timp un puternic competitor la hrana petilor planctonofagi.

236
 editie on-line www.cartesiarte.ro

Aceasta carte poate fi comandata la adresa :lucian.apetre@ibiol.ro