Lucrare Individuala Economia

Ministerul Agriculturii, Dezvoltării Regionale și Mediului
IP Colegiul Tehnic Agricol din Soroca
Lucrare Individuala
Nr.1
Disciplina: Economia ramurii
Tema: „ Industria durabilă- necesitate și
obiectiv prioritar”
Elaborat: Ghervasova Alexandra

Grupa EM 4/1
Verificat: Bugai Victoria
Specific pentru Moldova e faptul că majoritatea populaţiei locuieşte la sat şi nu
cunoaşte altă activitate decât agricultura. Evident, odată cu trecerea la relaţiile
economiei de piaţă şi proprietatea privată asupra fondului funciar, datorită
concurenţei, mai devreme sau mai târziu, din peste 1 mln. de ţărani, proprietari de
pământ, o bună parte din cei care nu pot sau nu doresc să practice agricultura
competitivă vor fi nevoiţi să părăsească acest sector al economiei naţionale,
continuând să rămână cu traiul la sat. Aceste procese vor afecta inevitabil nivelul
de viaţă al majorităţii populaţiei. De acţiunile concrete ale Guvernului depinde
dacă impactul va fi pozitiv sau negativ. În aceste condiţii, anume Ministerului
Agriculturii şi Industriei Alimentare îi revine misiunea de a iniţia o politică de
dezvoltare durabilă a localităţilor rurale şi de creştere a competitivităţii
producătorilor autohtoni, politică ce presupune un efect continuu, de lungă durată.
Vorba e că o mare parte din populaţie, deşi lucrează în oraşe, locuieşte la sat, din
care cauză dezvoltarea rurală în Moldova nu trebuie să fie în detrimentul
localităţilor urbane. Astfel, ridicarea nivelului de trai al sătenilor la nivelul
orăşenilor a devenit un imperativ al zilelor noastre. În acest scop, este strict
necesară redefinirea misiunii strategice a politicii agrare, elaborarea unei politici
funciare adecvate dezvoltării durabile, urmate de o tactică bine chibzuită de
implementare, care să prevadă folosirea eficientă a potenţialului managerial şi
resurselor financiare disponibile. Se impun propuneri eficiente privind formele şi
metodele practice de conectare a resurselor muncii, a pământului şi tehnicii,
ţinându-se cont de noile relaţii şi interacţiuni economice. La fel, sunt binevenite
amendamente la Legea privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei. Se cere
redefinirea noţiunilor de gospodărie ţărănească, gospodărie de fermier, persoană
fizică, persoană juridică etc. Astfel, urmează să ne ferim mai cu îndrăzneală de
stereotipurile trecutului sau de diferite fantezii revoluţionare neîntemeiate ale celor
care habar n-au de agricultura de la noi şi se împotmolesc în propriile scheme.
Spre regretul nostru, Programul naţional „Pământ”, care a realizat un volum de

muncă extraordinar de mare şi tot atât de important pentru urgentarea reformei
agrare, n-a ţinut cont de competitivitatea mulţimii de întreprinderi apărute în
rezultatul implementării lui. Selectarea unor lideri gata să rişte cu averea altora,
fără a-şi asuma suficientă răspundere, ne joacă festa a doua oară, cu consecinţele
corespunzătoare. În această ordine de idei, succesul sau, mai bine zis, dezvoltarea
agricolă durabilă depinde de capacitatea statului de a determina crearea şi
funcţionarea unui număr cât mai mare de gospodării de tip fermă agricolă, care să
furnizeze producţie, să presteze servicii de bună calitate la preţuri reduse şi în
cantităţi raportate la cerinţele pieţei interne şi a celei externe.
Strategia implementării politicii agrare cere Ministerului Agriculturii şi Industriei
Alimentare o coordonare complexă a acţiunilor tuturor departamentelor şi
subdiviziunilor în vederea asigurării securităţii alimentare şi dezvoltării durabile.
Dar, pentru promovarea unei politici agrare reale, ministerul are nevoie, înainte de
toate, de o echipă de profesionişti bine pregătiţi şi iniţiaţi în materie, cu experienţă
serioasă de lucru în agricultura reală, care să cunoască tradiţiile şi deprinderile
agricultorilor din republică, particularităţile dezvoltării sectorului privat, să dispună
de capacităţi necesare pentru elaborarea strategiilor şi tacticilor de dezvoltare a
gospodăriei săteşti în condiţiile economiei de piaţă şi a proprietăţii private. Echipa
trebuie să propună pentru Moldova strategii şi tactici noi care, fiind implementate,
să aducă agricultura în corespundere cu standardele europene. Acestea se cuvine să
se bazeze în cea mai mare parte pe resursele naturale şi pe capitalul intelectual
autohton - după părerea mea, suficient pentru reabilitarea agriculturii noastre -,
folosind experienţa proprie şi, bineînţeles, ceea ce se poate împrumuta din
experienţa internaţională.
Lucrare Individuala
Nr.2
Tema: „ Întreprinderea- noțiune și
caracteristicile întreprinderii”

Grupa EM 4/1
Întreprinderea este o unitate instituţională de bază a economiei naţionale care se
caracterizează printr-un gen specific de activitate, funcţionalitate, organizare
tehnologică, prin capacitatea de a produce bunuri, de a se conduce şi gestiona
raţional, precum şi prin autonomia sa financiară.
Întreprinderea, ca celulă de bază a economiei, este un rezultat al diviziunii sociale a

muncii şi al autonomizării proprietăţii.
Asupra gradului de dezvoltare a întreprinderii influenţează următorii factori:
nivelul înzestrării tehnice a întreprinderii;
nivelul de calificare şi măestrie a angajaţilor;
gradul de autonomie de care dispune întreprinderea;
gradul de integrare a întreprinderii în sistemul pieţei interne şi internaţionale;
competenţa şi flexibilitatea conducerii întreprinderii;
modul de realizare a factorilor de producţie.
Întreprinderea ca unitate economică răspunde la întrebările fundamentale: Ce de

produs? Cum şi cât de produs? Pentru cine de produs?, determinând astfel volumul
de factori de producţie care pot fi atraşi în procesul de producţie.
Clasificarea întreprinderilor
În economia de piaţă contemporană există o mare diversitate tipologică de

întreprinderi, care pot fi grupate după anumite criterii: a) după gradul de
răspundere patrimonială b) după obiectivul urmărit în activitatea lor c) după forma
de proprietate d) după ramura de e) după dimensiunea lor f) după forma de
asociere În dependenţă de condiţiile social-economice în fiecare ţară există diferite
forme de întreprinderi. În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în
vigoare există următoarele forme organizatorico-juridice de întreprinderi:
1. Întreprindere individuală
2. Societate în nume colectiv
4 Cooperativă de producţie este o întreprindere aflată în posesia a trei şi mai mulţi

cetăţeni, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi
de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza statutului semnat de aceştia.
6. Întreprindere de arendă
7. Întreprindere de stat
Lucrare Individuala
Nr.3
Tema: „ Caracteristica întreprinderilor
din domeniu electroenergetic”

Grupa EM 4/1
1. Complexul energetic este o ramură de bază a economiei naţionale şi îndeplineşte
un rol important în implementarea cu succes a programelor de dezvoltare a
economiei naţionale, precum şi în menţinerea stabilităţii sociale.
2. Strategia energetică a Republicii Moldova pînă în anul 2020 (în continuare -

Strategia) se referă la obiectivele, măsurile şi activităţile orientate spre atingerea
unui complex energetic mai eficient, competitiv şi sigur, care să asigure, totodată,
securitatea energetică a ţării, modernizarea infrastructurii energetice existente,
îmbunătăţirea eficienţei energetice, utilizarea surselor regenerabile de energie şi
integrarea pe piaţa energetică europeană.
3. Strategia este elaborată în cadrul procesului de implementare a Programului de

activitate a Guvernului pe anii 2005-2009 „Modernizarea ţării – bunăstarea
poporului”. Aceasta ia în considerare Planul de Acţiuni Republica Moldova -
Uniunea Europeană, în baza Strategiei energetice a Republicii Moldova pînă în
anul 2010 şi acquis-ul comunitar în domeniul energetic, în vederea alinierii
prezentei Strategii la obiectivele energetice ale Uniunii Europene.
4. Complexul energetic are ca obiectiv principal asigurarea cu energie calitativă,

la preţuri rezonabile, a tuturor consumatorilor din ţară şi realizarea conceptului de
dezvoltare durabilă a economiei naţionale. Obiectivul în cauză va fi atins în bază
de competitivitate şi a unei pieţe energetice liberalizate. Concurenţa va asigura
norme transparente pentru toţi actorii pieţei energetice, ceea ce, la rîndul său, va
contribui la sporirea securităţii energetice a ţării; preţuri raţionale care să indice
semnale corecte tuturor actorilor de pe piaţă şi să asigure investiţiile necesare în
sector; majorarea eficienţei energetice; şi, dispunînd de legislaţia corespunzătoare,
diminuarea impactului asupra mediului înconjurător.
5. Un factor esenţial pentru implementarea prezentei Strategii îl constituie

componenta financiară, adică necesităţile de investiţii capitale. Aceste investiţii
sînt necesare pentru modernizarea tuturor componentelor sistemului energetic
(producere – transport – distribuţie – consum), luînd în considerare, totodată,
normele şi politicile Comunităţii Energetice şi ale pieţei energetice integrale ale
Uniunii Europene.
6. O condiţie importantă pe calea aderării la piaţa regională o constituie aderarea

Republicii Moldova la Tratatul Comunităţii Energetice şi armonizarea deplină cu
acquis-ul comunitar în energetică. Acest document va angaja ţara noastră la un orar
realist de restructurare a sistemului energetic autohton şi la transpunerea completă
a acquis-ului energetic, după cum prevede Tratatul Comunităţii Energetice.
Moldova recunoaşte impactul socioeconomic al reformelor ce urmează a fi
implementate, inclusiv necesitatea restructurării întreprinderilor şi ajustarea
tarifelor existente, recuperarea cheltuielilor. Impactul social al prezentei Strategii
va necesita crearea unui mecanism de protecţie socială orientat spre grupurile
vulnerabile. Pe de altă parte beneficiile economice ale reformelor vor constitui
capacitatea îmbunătăţită a ţării de a atrage investiţii în sectorul energetic prin
aderarea la o piaţă energetică extinsă şi previzibilă.
7. Sistemul energetic al Republicii Moldova are o serie de caracteristici care au

fost luate în considerare la elaborarea prezentei Strategii. Principalele probleme
sînt lipsa de resurse energetice proprii (97% din necesarul de energie al ţării este
importat), dependenţa excesivă de gazele naturale importate de la un singur
furnizor, nivelul redus de utilizare a surselor regenerabile de energie, insuficienţa
capacităţilor de generare a energiei electrice adecvate amplasate pe malul drept al
rîului Nistru, procentajul ridicat al pierderilor în sectorul electroenergetic şi cel
termic, nivelul scăzut al eficienţei energetice, şi starea proastă a majorităţii
infrastructurii energetice.
8. Avînd în vedere motivele de mai sus şi provocările pe care acestea le prezintă,

Strategia se întemeiază pe următoarele principii fundamentale:
orientarea sistemului de livrare a energiei spre satisfacerea necesităţilor

consumatorilor;
sporirea securităţii furnizării de energie;
majorarea eficienţei energetice;
creşterea utilizării surselor regenerabile de energie;
impactul acceptabil asupra mediului înconjurător la nivel local, regional şi global

(schimbarea climei);
sistemul energetic care include surse de generare distribuită;
selectarea şi implementarea tehnologiilor energetice bazate pe criteriile de eficienţă

energetică, siguranţa funcţionării, protecţia mediului înconjurător;
tarife rezonabile şi dezvoltarea unui climat investiţional favorabil;
susţinerea cercetării şi inovării în domeniul tehnologiilor energetice noi şi

eficiente;întărirea rolului Republicii Moldova ca stat important pentru tranzitarea
energiei electrice şi gazelor naturale
Lucrare Individuala
Nr.4
Tema: „ Fondurile de producție a
întreprinderii”

Grupa EM 4/1
Capitalul constituie o conditie esentiala pentru ca toate activitatile la nivelul firmei
sa se desfasoare in conditii bune.
Capitatlul este abordat sub 2 aspecte :
ca resurse(fonduri) banesti;
ca mijloc sau factor de productie.
Capitatlul reprezinta un element principal al unei datorii in opozitie cu venitul

sperat (dobanda). În aceasta abordare capitalul firmei este exprimat prin
componente ale pasivului bilantului, destinate sa finanteze activul patrimonial pe o
perioada durabila.
Capitatlul este mijloc sau factor de productie, capitalul exprima totalitatea

resurselor materiale care prin combinare cu ceilalti factori de productie participa la
obtinerea de bunuri si servicii pentre a obtine profit. Prin extensie capitaluirle
reprezinta patrimoniul detinut de firma la care se pote raporta un venit.
Cadrul General de intocmire si prezentare a situatiilor financiae, elaborat de

Comitetul pentru Standardele Internationale de Contabilitate (IASC) face referiri la
conceptul fianciar al capitalului si la conceptul fizic al capitalului:
in baza conceptului financiar al capitalului, care se refera la banii investiti sau

puterea de cumparare determinata, capitalul este sinonim cu activele nete sau
caplul întreprinderii;
in baza conceptului fizic al capitalului, care presupune capacitatea de exploatare,

capitalul reprezinta capacitatea de productie a intreprinderii exprimata de exemplu
in unitati de productie pe zi.
Cele doua concepte privind capitalul conduc la aparitia conceptelor de mentinere a

capitalului:
a) mentinerea capitalului financiar conform caruia, profitul se obtine doar daca

valoarea fianciara (sau monetara) a activelor nete la sfarsitul perioadei este mai
mare decat valoarea fianciara (sau monetara) a activelor nete la inceputul
perioadei, dupa excluderea oricarei distribuiri catre proprietari si a oricarei
contributii din partea proprietarilor în timpul perioadei analizate.
b) mentinerea capitalului fizic conform caruia profitul se obtine doar atunci cand
capacitatea fizica productiva (sau capacit de exploatare) a întreprinderii (sau
resursele, fondurile necesare atingerii acestei capacitati) la sfarsitul perioadei
depaseste capacit fizica productiva de la începutul perioadei, dupa ce s-a exclus
orice distribuire catre proprietari si orice contributie din partea proprietarilor în
timpul perioadei analizate.
În limbaj economic circula si conceptele: capital fictiv, capital real.
Capitalul fictiv = capitalul existent sub forma hartiilor de valoare (actiuni,

obligatiuni si alte active financiare). Ca titlu de valoare (de proprietate sau de
credit) capitalul fictiv da posibilitatea detinatorilor de a-si însusi un venit sub
forma de dividend sau dobanda.
Capitalul real (capitalul tehnic, bunuri-capital) = capitalul existent în economia

reala . El este rezultatul unui proces de productie anterior si serveste la producerea
altor bunuri economice destinate vanzarii. Se compune din capital fix si capital
circulant.
Capitalul real se regaseste în circuitul firmei , se evidentiaza în bilant si reprezinta

fie o avere proprie fie o datorie fata de terti.
Atasate notiunii de capital sunt:
capital de risc = capitalul investit într-o afacere, în care întreprinzatorul accepta

riscul ca firma sa dea faliment.
capital eterogen = capitalu fizic sub forme specifice anumitor procese de productie
si netransferabile altor procese. Este opus conceptului de capital adaptabil, care
poate fi folosit la producerea mai multor bunuri prin procese diferite.
capital împrumutat=.
capital împrumutat fara garantii
capital împrumutat nerambursabil
capital în titluri de valoare
capital nesolicitat
capital obtinut prin emisiunea de actiuni
capital pe termen lung ( = capital sub forma financiara(monetara) care atunci cand
este luat cu împrumut si reprezinta o datorie are un termen de scadenta f lung, de
obicei peste 10 ani. Poate fi si un capital majorat prin emisiune de actiuni, ceea ce
îl face sa fie restituibil pana la lichidarea firmei.
capital speculativ/febril – daca o tara are o rata a dobanzii favorabila ea poate
atrage bani de peste hotare.Acesti bani pot parasi tara respectiva daca ratele
dobanzilor se schimba, devenind mai favorabile în alte parti;
capital sub forma de actiuni
capital uman.
Continutul si structura capitalului
Capitalurile firmei se formeaza la înfiintare, se modifica prin cresteri sau diminuari

si se lichideaza la încetarea existentei ei. În functie de provenienta si apartenenta,
capit firmei se grup în:
capitaluri proprii;
capitaluri împrumutate.
Capitalurile proprii se formeaza din contributii externe si interne.
Contributiile externe - aportul proprietarilor si eventual aporturile statului,

colectivitatilor sau unor organisme specializate.Contributiile interne - capacitatea
de autofinantare a firmei.
În categ capitalurilor proprii sunt cuprinse:
capitalul social;
rezervele asimilate capitalurilor;
fonduri, provizioane, rezultatele capitalurilor.
Capitalurile împrumutate se formeaza atunci cand firma îsi epuizeaza resursele

proprii si recurge la îndatorare. Îndatorarea firmei se poate realiza :
pe termen mediu si lung;
pe termen scurt(pana la 1 an).
Modalitatile de finantare prin îndatorare pe termen mediu si lung constau în:
creditul bancar pe termen mediu si lung;

creditul obligatar.
Creditul bancar pe termen mediu si lung se solicita de catre firma si se acorda de

catre bancile comerciale pe baza de programe bine def pe diferite
termene(variabile).
Creditul obligatar = împrumut pe termen lung pe baza emisiunii de titluri de

credit , instrumentul principal de realizare a creditului obligatar =obligatiunile.
Capitalul propriu + capital împrumutat (datorii pe termen mediu si lung) =

capitalul permanent
Pentru finantare orice firma are nevoie în afara creditelor pe termen mediu si lung
de resurse temporare cu o durata mai mica de 1 an. Aceste nevoi temporare de
capitaluri sunt urmarea nu atat a procesului de productie cat mai ales a
plasamentelor în credit comercial oferit clientilor sau a modului de gestionare a
trezoreriei.
Împrumuturile pe termen scurt iau forma:
fie a creditului de furnizor;
fie a creditului bancar pe termen scurt.
Creditul furnizor apare atunci cand firma primeste valorile materiale de la furnizor
fara ca acesta sa pretinda plata imediat.
Creditele bancare pe termen scurt = împrumuturi care se bazeaza pe creante

comerciale si sunt credite de trezorerie acordate pentru nevoi temporare.
Capitalul permanent + datorii pe termen scurt = capitalul total al firmei
Pentru gestiunea financiara a firmei o problema de interes deosebit este structura

financiara data de raport dintre capital împrumutat si capital propriu. Este
considerata optima acea structura financiara care asigura o rentabilitate cat mai
ridicata.
Forme de materializare a capitalului firmei
Capitalul total al firmei urmarit pe surse de provenienta se refera la pasivul

bilantului. Acest capital total obtinut de firma este utilizat prin plasamente pe
termen lung si pe termen scurt în asa numitele active. Pasivul bilantului este
expresia monetara a surselor sau izvoarelor de finantare la un momentul dat a
activului bilantului.
Activul - ansablul veniturilor si creantelor care figureaza în bilantul firmei. Este

format din cladiri, utilaje, stocuri, sume datorate de debitori sau detinute în conturi
bancare sub forma de lichiditati. Activul - resursa controlata de catre o
întreprindere ca rezultat al unor evenimente trecute si de la care se asteapta sa
genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere.
Plasamentele de capital:
pe termen lung se materializeaza în active imobilizate;
pe termen scurt se materializeaza în active circulante.
Activele imobilizate cu o durata îndelungata de imobilizare a capitalului sunt

recuperate sub aspectul valorii de intrare, în modalitati diferite, în functie de
pozitia în care se afla:
active imobilizate amortizabile
active imobilizate neamortizabile.
Activele imobilizate amortizabile corporale si necorporale cuprind: constructii,

amenajarile de terenuri, instalatii tehnice si masini etc.
Activele imobilizate neamortizabile se refera la titlurile de participare detinute la

societate din cadrul grupului, creante legate de participatii etc. Se are în vedere
faptul ca o firma poate avea interese în desfasurarea activitatilor altor întreprinderi,
context în care modalitatea de participare la luarea deciziilor în cadrul acestuia o
constituie cumpararea de titluri de proprietate(actiuni) si participarea la formarea
capitalului lor social. In acest caz recuperarea capitalului imobilizat se face prin
vanzarea titlurilor de valoare pe piata financiara si nu prin amortizare.
Activele circulante cuprind acele plasamente pe durata mai mica de 1 an. Acestea
sunt usor transformabile in disponibilitati banesti care pot fi utilizate pentru
onorarea obligatiilor scadente sau pentru noi plasamente in stocuri materiale sau
chiar in active imobilizate.
Functie de natura si permanenta lor in circuit si dupa rapiditatea transformarii lor in

lichiditati, activele circulante pot fi:
valori de exploatare, determinate nemijlocit de ciclul de exploatare cum sunt:

stocurile de materiale pentru productie; stocurile de productie in curs de fabricatie;
stocurile de produse finite. Acestea constituie partea relativ constanta stabila a
activelor circ.
valori realizabile care sunt caracterizate prin transformarea lor in lichiditati intr-un
timp scurt. Ele cuprind: creante rezultate din creditul comercial si portofoliile de
titluri de valoare achizitionate in vederea tranzactiilor bursiere.
disponibilitati banesti(lichiditati) concretizate in: soldurile conturilor deschise la

banci, sume aflate in casierie, alte valori.

Lucrare Individuala
Nr.5
Tema: „ Calcularea indicilor de utilizare
a mijloacelor fixe”

Grupa EM 4/1
Mijloacele fixe.Esența economică. Clasificarea și structura

Pentru a desfășura o activitate economică, orice firmă are nevoie de capital, care
reprezintă unul din principalii factori ai activității economice. După rolul lor în
procesul de producție deosebim: cu capitalul fixși cu capitalul circulant. De
cantitatea, calitatea și structura lor depinde în mare măsură rezultatul activității
firmei. Def: Mijloacele fixe ale întreprinderii – sunt mijloacele de muncă care
participă la procesul de producție de mai multe ori, treptat își transferă valoarea
asupra produsului finit pe măsura uzurii și nu-șischimbă sau își schimbă neesențial
forma sa natural-substanțial. Deosebim următoarele criterii de clasificarea
mijloacelor fixe:1)În dependență de modul de participare la activitatea firmei:
a)mijloace fixe productive – ele participă nemijlocit la procesul de bază (de

producție) sau creazăcondiții pentru desfășurarea normală a acestora.
b)mijloace fixe neproductive – ele sunt destinate pentru satisfacerea necesităților

sociale aleangajaților firmei (puncte medicale, ospătării, baze de odihne, săli de
sport).
2)În dependență de forma natural-substanțială (gradul de uzură, termenul de

funcționare utilă):
a)Clădiri, blocuri (imobil), de producere administrative, etc.b)Construcții: sonde de

petrol, drumuri construite de firmă, ș.a.
c)Instalații de transmiții(rețele electrice, telecomunicații, conducte)
d)Mașini și utilaje: de forță, de lucru (linii tehnologice), tehnicade

calcul.e)Mijloacele de transport: auto, feroviar, maritimi.f)Inventari de producție și
gospodării
3)În dependență de rolul lor la procesul de producție:
a)Mijloace fixe active – care participă la procesul de producție, transformînd

obiectul muncii în
produs finit.b)Mijloace fixe pasive – creează condiții pentru realizarea procesului

de bază.
Se consideră progresivă structura mijloacelor fixe atunci cînd ponderea mijloacelor

fixe active prevalează.În practica evidenței contabile, la mijloace fixe se referă
toate activele materiale valoarea cărora depășește1000 lei (???) și durata de
funcționare utilă este mai mare de un an.
2. Metodele de evaluare a mijloacelor fixe

Mijloacele fixe sunt măsurate cu ajutorul indicatorilor naturali și valorici.
Deosebim următoa
rele metode deevaluare a mijloacelor fixe:1)Valoarea inițială a mijloacelor fixe –

reprezintă valoarea lor la momentul înființării sau procurării.
MFi=P+Ch+Chm, P – prețul de cumpărare (achiziționare), Ch –
cheltuieli de transport, Chm – cheltuieli de montare și instalare.
2)Valoarea de bilanț a mijloacelor fixe MFb=Mfi-Uac; Uac=Um*t.3)
Valoarea reevaluată a mijloacelor fixe – are ca scop adaptarea valorii mijloacelor

fixe (în caz de
necesitate) și ia în considerație acțiunea inflației.
Reevaluarea mijloacelor fixe se permite numai prinhotărîrile de guvern.
4)Valuarea uzurabilă Mfuz=MFinit-MFramasa;5)Valoarea rămasă – reprezintă

suma netă de bani pe care întreprinderea prevede să o obțină laexpirarea duratei de
funcționare a mijlocului fix.
Uzura mijloacelor fixe: felurile de uzură, metodele de calcul
Uzura mijloacelor fixe este pierderea parțială sau totală a proprietății de consum și
a valorii mijloacelor fixeîn procesul exploatării sub influența factorilor naturali,
progresului tehnico-științific și creșterii productivității muncii în ramurile în care
se produc. Expresia valorică a uzurii se numește fondul deamortizare. Fondurile
fixe își transferă treptat valoarea (se recuperează) în costul de producție prin
calcululfondului de amortizare. Deosebim 2 tipuri de uzură a mijloacelor fixe:
Uzura fizică – are loc în procesul exploatării MF sub influența factorilor naturali și
mecanici.
Uzura morală – ieftinirea valorii MF și este legată de creșterea
progresului tehnico-științific și a productivității muncii în ramura în care se produc.
Valoarea uzurii unei unitati de mijloace fixe se determina prin diferenta dintre
valoarea initiala a mijloacelorfixe si valoarea ramasaU=MFI-MFRUzura M F se
repartizeaza systematic pe toata perioada de functionare utila a mijlocului
fix.Durata defunctionare utila se determina conform:-perioada de timp in decursul
careia intreprinderea prevede utilizaarea mijlocului fix-cantitatea de unitati de
productie,volume d lucrari sau servicii pe care intreprinderea prevede sa le
obtinadin utilizare mijlocului fix.Nivelul utilizarii mijloacelor fixe
reprezintaKut=MFb/Mfi ,unde Kut-coeficientul de utilizareIn procesul utilizarii
mijloacelor fixe,valoarea de bilant se micsoreaza treptat pe masura calcularii
uzurii.La calculul uzurii pot fi aplicate diverse metode:1.Metoda casarii
liniare,unde valoarea uzurii se repartizeaza uniform,n marimi egale pe toata
perioada defunctionare2.Metoda proportional volumului de produse sau
servicii3.Metoda soldului degresiv4.Metoda degresiva cu rata
descrescatoareUltimele 2 sunt metode accelerate de calcul al uzuriiMetodele de
calculare a uzurii se stabilesc de sinestatator de catre intreprindere in dependent de
avantajuleconomic pe care firma planifica sa-l obtina din utilizarea M F

Lucrare Individuala
Nr.6
Tema: „ Structura investițiilor în
Republica Moldova”

Grupa EM 4/1
Republica Moldova nu dispune de resurse financiare suficiente şi, de aceea, este
constrânsă să recurgă la asistenţa externă, să caute noi şi noi credite. Însă, precum
arată experienţa internaţională, o astfel de politică este ineficientă din cauza
necesităţii de a achita dobânda şi lipsa mecanismelor eficiente de utilizare a
fluxurilor băneşti împrumutate.
Investiţii directe Investiţii de

Anii (nete) portofoliu Alte investiţii
1998 86,2 -53,84 76,2
1999 29,8 -141,2 81,7
2000 142,9 92,5 -69,2
2001 159,8 -25,4 -46,6
2002 107,7 -21,3 19,9
2003 78,3 -23,8 42,8
2004 150,8 -9,77 -53,3
2005 198,8 -6,95 8,4
2006 223,0 4,7 31,7
Investiţiile străine directe au început să vină în economia moldovenească după ce,

în anul 1992, Parlamentul ţării a aprobat legea cu privire la investiţiile străine, lege
ce prevedea acordarea unor privilegii investitorilor străini. Totuşi, în anii 1991-97,
Guvernul Moldovei pusese accentul pe obţinerea creditelor din exterior, de aceea,
fluxurile de investiţii straine directe în economia ţării, în această perioadă, au fost
foarte modeste. Creditele, însă, erau utilizate neeficient şi nu potrivit destinaţiei
iniţiale, de aceea, ele au contribuit doar la creşterea datoriei externe a ţării, nu şi la
dezvoltarea ei economică. Altfel nici nu putea fi, deoarece doar circa 10% din
sumele de bani împrumutate de peste hotare, în temei de la organizaţiile economice
internaţionale, erau folosite în calitate de investiţii. Din această cauză, deja în anii
1998-99, Guvernul Moldovei deplasează accentul de la contractarea noilor
împrumuturi, pe atragerea investiţiilor străine directe.
Conform datelor Băncii Naţionale a Moldovei, stocul de investiţii directe acumulat

în economia naţională până la sfârşitul anului 2006 a fost evaluat la 1284.3
mln.USD, din care: capitalul subscris şi venitul reinvestit – 951.0 mln.USD, alt
capital – 333.3 mln.USD. Astfel, investiţiile străine directe pe cap de locuitor au
constituit 359.0 USD. În prima jumătate a anului 2007, în economia Republicii
Moldova, a venit un flux de investiţii străine directe în valoare de circa 180
milioane dolari. Până la sfârşitul 2007 fluxul de investiţii străine directe după
prognoză ar trebuie să fie 400 milioane dolari, ce ar fi o sumă record pentru ţara
noastră. La 30 iunie 2007, stocul de investiţii străine directe acumulat în Republica
Moldova a atins cifra de 1505 milioane dolari, din care capitalul subscris şi venitul
investit a constituit 1095 milioane USD, alt capital – 410 mln.USD. Totodată,
trebuie menţionat şi faptul că, în anul 2006, au fost importante şi ieşirile de capital
din ţară. Aceasta demonstrează faptul că unii investitori străini s-au retras din
afacerile din Republica Moldova şi au investit în alte ţări.
În 2007, statisticile oficiale arată un adevărat boom al investiţiilor străine directe în

economia Moldovei. În primele nouă luni ale anului ele s-au ridicat la 296 mil.
USD, faţă de 137 mil USD în aceeaşi perioadă a anului trecut. Previziunile
experţilor pentru anul 2007 se cifrează în jurul valorilor de 426 milioane de dolari,
după Alexandru Culiuc, doctorand la Harvard, şi 448 milioane, Banca Naţională a
Moldovei, oricum de două ori mai mari faţă de cele 242 milioane de dolari,
înregistrate în aceeiaşi perioadă a anului trecut. De-a lungul celor 14 ani de când se
face statistica investiţiilor în Republica Moldova, volumul total al investiţiilor
directe acumulate în Economia Naţională se cifrează la 1,643 milioane de dolari,
dintre care mai mult de o treime au fost investiţi doar în ultimii doi ani. Cele mai
mult s-a investit în comerţ (25 % din totalul investiţiilor), industria prelucrătoare
(21%), energetică (14) şi activităţi financiare(13%). De menţionat că în 2007, anul
«boom-ului» investiţional, peste 90 % din totatul investiţiilor a fost direcţionat spre
activităţi financiare, tranzacţii imobiliare sau comerţ.

Lucrare Individuala
Nr.7
Tema: „ Subvenționarea industriei”

Grupa EM 4/1
Autorităţile responsabile de subvenţionarea producătorilor agricoli (MAIA şi

AIPA) au realizat un set de măsuri instituţionale, inclusiv prin adaptarea şi
promovarea sistemelor avansate de susţinere a sectorului vizat, bazate pe criterii
relevante. În acelaşi timp, autorităţile în cauză nu şi-au asumat în mod plenar
angajamente punctuale pentru realizarea unui impact economic şi social rezultat
din sporirea competitivităţii sectorului agricol. Astfel, auditul public extern atestă
că sistemul actual de subvenţionare este afectat de deficienţe şi iregularităţi, care se
exprimă prin:
• neprioritizarea sectoarelor-cheie generatoare de plusvaloare şi necorelarea
strategiilor de dezvoltare cu disponibilităţile efective de suport financiar;
• aplicarea neuniformă a cadrului regulator, existenţa vidului de norme şi
prevederilor ambigue, generatoare de carenţe şi disfuncţionalităţi;
• absenţa unor proceduri clare, coerente şi standardizate privind verificarea
corespunderii cererii de subvenţionare criteriilor de eligibilitate;
• lipsa obiectivelor măsurabile aferente evaluării impactului subvenţionării;
• neracordarea resurselor alocate la principiile de cost-eficienţă şi de rezultate;
• alocarea subvenţiilor în lipsa setului complet de documente regulamentar
stabilit;
• implementarea necorespunzătoare de către AIPA a sistemului de control intern
aferent subvenţionării, potrivit rigorilor Legii nr.229 din 23.09.2010 privind
controlul financiar public intern;
• deficitul de predictibilitate şi transparenţă a cadrului instituţional privind
procesul de subvenţionare per ansamblu.
Reieşind din cele expuse, în temeiul art.7 alin.(1) lit.a), art.15 alin.(2) şi alin.(4),
art.16 lit.c) şi art.34 alin.(3) din Legea nr.261-XVI din 05.12.2008, Curtea de
Conturi
1. Se aprobă Raportul auditului conformităţii procesului de subvenţionare a

agriculturii în anul 2013, anexat la prezenta Hotărîre.
2. Prezenta Hotărîre şi Raportul de audit se remit:
2.1. Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare, Agenţiei de Intervenţie şi
Plăţi pentru Agricultură şi Î.S. „Centrul Republican pentru Ameliorarea şi
Reproducţia Animalelor”, pentru conformare, şi se cere implementarea punctuală a
măsurilor de remediere a deficienţelor elucidate în Raportul de audit, o atenţie
primordială, în acest sens, acordînd:
- reconceptualizării/redefinirii strategiilor şi politicilor publice în materie de
subvenţii, convergenţei acestora cu disponibilităţile financiare sustenabile, precum
şi racordării la indicatori de productivitate, cost-eficienţă şi impact;
- standardizării cadrului regulator aferent proceselor şi procedurilor operaţionale
aplicate de AIPA, asigurării predictibilităţii şi transparenţei funcţionării institutului
de subvenţionare în ansamblu;
- promovării exprese a principiilor egalităţii de şanse şi neutralităţii în raport cu
toţi potenţialii beneficiari de resurse publice;
2.2. Ministerului Finanţelor, pentru informare şi luare de atitudine, şi se cere
aprobarea cadrului normativ-metodologic în materie de evidenţă contabilă şi de
declarare, în scopuri fiscale, a veniturilor şi cheltuielilor aferente subvenţionării în
agricultură;
2.3. Inspectoratului Fiscal Principal de Stat şi se cere verificarea
corectitudinii/plenitudinii declarării, în scopuri fiscale, a veniturilor şi cheltuielilor
aferente subvenţionării în agricultură în anii 2010-2013;
2.4. Guvernului Republicii Moldova, pentru informare şi examinare, după caz, a
raportului Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare şi Agenţiei de
Intervenţie şi Plăţi pentru Agricultură privind impactul subvenţionării
producătorilor agricoli asupra dezvoltării sectorului rural, în general, şi a ramurii
agricole, în particular;
2.5. Procuraturii Generale, spre examinare, conform competenţei, precum şi
materialele auditului privind subvenţiile acordate la 4 agenţi economici;
2.6. Comisiilor parlamentare permanente: economie, buget şi finanţe; agricultură
şi industrie alimentară, pentru informare.
3. Dată fiind revendicarea în Raportul de audit, anexat la prezenta Hotărîre, a
recomandărilor neimplementate ale misiunilor precedente de audit extern, se
exclude din regim de monitorizare Hotărîrea Curţii de Conturi nr.30 din 02.08.2011
„Privind Raportul auditului utilizării mijloacelor destinate subvenţionării în
agricultură în exerciţiul bugetar 2010”.
4. Se ia act de faptul că, pe parcursul auditului, Agenţia de Intervenţie şi Plăţi
pentru Agricultură a restituit în buget mijloacele financiare aferente subvenţiilor
acordate neregulamentar, în sumă de 963,8 mii lei.
5. Despre măsurile întreprinse pentru executarea subpunctelor 2.1-2.3 din
prezenta Hotărîre, se va informa Curtea de Conturi în termen de 6 luni de la data
publicării în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, cu excepţia recomandărilor
nr.1-3 din Raportul de audit, pentru a căror executare/implementare se stabileşte
termenul de 18 luni, cu informarea semestrială privind măsurile întreprinse.
6. Prezenta Hotărîre se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova în
conformitate cu art.34 alin.(7) din Legea Curţii de Conturi nr.261-XVI din
05.12.2008.

Lucrare Individuala
Nr.8
Tema: „ Piața resurselor de muncă”

Grupa EM 4/1
Piaţa naţională a factorului muncă este de o importanţă deosebită, întrucât munca
este factorul de producţie determinat. De nivelul cererii şi ofertei de muncă,
precum şi de structura acestora depinde în mare măsură calitatea procesului
productiv şi nivelul rezultatelor acestuia.
Factorii care influenţează evoluţia şi dezvoltarea pieţei muncii în general se
grupează în două categorii, după cum este vorba de piaţa internă şi piaţa
internaţională a forţei de muncă. Astfel, piaţa internă a forţei de muncă este
condiţionată, în principal, de următorii factori:
 evoluţia produsului intern brut, respectiv a producţiei industriale, agricole şi

a serviciilor;
 evoluţia tranzacţiilor comerciale, a circulaţiei monetare şi a creditului;
 restructurarea economiei naţionale şi a fiecărei ramuri în parte şi apariţia

unor noi domenii de activitate sub impulsul progresului tehnico-ştiinţific;
 variaţia productivităţii muncii la nivel de ramură sau sector, dar şi la nivel

individual ş.a.
Piaţa internaţională a forţei de muncă evoluează sub influenţa următorilor factori:
 gradul de dezvoltare economică a statelor şi implicit condiţiile de salarizare

şi de trai diferite;
 amploarea investiţiilor din fiecare ţară;
 migraţia internaţională a capitalului financiar;
 politica economică adoptată în diferite ţări, primitoare de forţă de muncă

superior calificată (importul de inteligenţă) etc.
În condiţiile actuale, se manifestă o tendinţă de segmentare a pieţei muncii, în

ţările dezvoltate economic, care se întemeiază pe adâncirea diviziunii muncii
sociale, pe variaţiile cererii şi ofertei economice, pe nivelul de organizare sindicală
a lucrătorilor etc. În acest sens, se disting următoarele două segmente de piaţă:
- piaţa primară, care include angajările în întreprinderi de talie mare, care
beneficiază de multe ori de poziţii de monopol sau oligopol, cu o productivitate
ridicată, puternic sindicalizate, şi unde salariile sunt şi ele mari, iar condiţiile de
muncă bune. - piaţa secundară, care se referă la forţa de muncă angajată în
întreprinderi de talie mică, confruntate cu o puternică concurenţă, unde nu există
sindicate şi în care salariile sunt mici sau instabile, iar locurile de muncă nesigure.
În general, piaţa munciifuncţionează după principiile de bază ale pieţei - cererea,
oferta, preţul, concurenţa etc., dar toate acestea se manifestă în funcţie de marfa -
forţă de muncă, care prin trăsăturile sale, fiziologice, psihologice, sociale şi
morale, imprimă anumite particularităţi pieţei muncii, precum:
Pe piaţa muncii nu se negociază întregul potenţial de muncă al naţiunii, ci numai
acela care este cerut de factorul de producţie - capital şi este oferit de cei care sunt
dispuşi să folosească capacitatea lor de muncă. În legătură cu această
particularitate în raport cu celelalte pieţe, trebuie precizart că, în condiţiile actuale,
dreptul la muncă este un drept fundamental al omului într-o societate democratică.
De aceea, piaţa muncii are un grad ridicat de rigiditate, dar şi de sensibilitate,
condiţionând echilibrul economic şi pe cel social-politic;
In raport cu celelalte pieţe, piaţa muncii este mult mai organizată şi mai
reglementată , întrucât tranzacţiile care au loc pe această piaţă nu sunt doar simple
relaţii de vânzare-cumpărare între ofertanţi şi solicitanţi. Prin negocierile de pe
piaţa muncii, posesorii de forţă de muncă urmează să-şi realizeze nu numai
aspiraţiile profesionale, ci şi pe cele familiale şi sociale. De aceea, intervenţia
statului pe această piaţă este mai puternică decât pe celelalte pieţe, fapt ce imprimă
pieţei muncii un grad ridicat de imperfecţiune. Pe lângă concurenţă, salariu,
productivitate marginală - ca instrumente naturale ale pieţei muncii, există şi
numeroase reglementări economico-juridice, un cadru reglementat instituţionalizat,
dinainte acceptat de către agenţii economici. Rolul statului pe această piaţă se
manifestă nu numai ca legislator (legi cu privire la angajarea şi salarizarea
lucrătorilor, legi cu privire la reglementarea conflictelor de muncă, legi referitoare
la protecţia socială), dar şi ca mediator şi garant al interpretării legislaţiei muncii
(iniţiază dialogul tripartit guvern-patronat-sindicate);
Piaţa contemporană a muncii este una contractuală şi participativă , în care
negocierea şi contractul de muncă au un rol important în determinarea cererii şi
ofertei de muncă. De asemenea, raportul dintre cererea şioferta de muncă se
manifestă în mod specific pe această piaţă, permanent oferta fiind mai mare decât
cererea, ceea ce determină existenţa şomajului.
Piaţa munci este o piaţa derivată , în sensul că cererea de muncă se formează în
strânsă legătură cu cererea de bunuri şi servicii. Daca cererea de bunuri şi servicii
este mare, nivelul producţiei trebuie să se adapteze în consecinţă, iar cererea de
forţă de muncă va fi şi ea la un nivel ridicat.
Piaţa muncii este un subsistem al economiei de piaţă, care, în procesul de
dezvoltare şi funcţionare a economiei naţionale, îndeplineşte importante funcţii de
ordin economic, social şi educativ, cum ar fi:
 alocarea judicioasă a resurselor de muncă pe ramuri şi sectoare de

activitate, pe profesii şi în teritoriu, în concordanţă cu volumul şi structura
cererii de forţă de muncă;
 combinarea forţei de muncă cu factorul de producţie - capital , asociere ce

presupune atât complementaritatea, cât şi substituibilitatea eficientă a
acestor factori;
 formarea şi repartizarea veniturilor în societate, atât a veniturilor primare,
cât şi a celor derivate;
 crearea unui cadru formativ-educativ , ce presupune măsuri, reglementări şi

informaţii, în direcţia orientării, perfecţionării şi reconversiei profesionale a
forţei de muncă.
Piaţa muncii reflectă felul în care se asigură resursele de muncă pe ramuri,

sectoare, profesii şi niveluri de calificare.
Mărimea ofertei de muncă este diferită în timp şi spaţiu datorită influenţei unui
ansamblu de factori, între care cei mai semnificativi sunt:
 dimensiunea salariului;
 raportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii;
 necesitatea de a continua să existe salariatul şi familia sa;
 sistemul de educaţie şi formare profesională;
 conţinutul şi durata muncii;
 securitatea ocupării
Lucrare Individuala
Nr.9
Tema: „ Evaluarea riscurilor la locul de
muncă”
Grupa EM 4/1
Regulament privind modul de organizare a activităţilor de protecţie a lucrătorilor la

locul de muncă şi prevenire a riscurilor profesionale - Evaluarea riscurilor
profesionale se efectuează prin orice metodă însuşită de evaluatori şi se finalizează
cu propunerea măsurilor de prevenire a riscurilor profesionale. - Rezultatele
evaluării riscurilor profesionale vor fi consemnate într-o fişă de evaluare a
riscurilor profesionale, care va cuprinde informaţiile specificate în metoda de
evaluare aplicată.
Scopul principal al evaluării riscurilor profesionale este protejarea sănătăţii şi

securităţii lucrătorilor. Evaluarea riscurilor ajută la diminuarea posibilităţii de
vătămare a lucrătorilor şi de afectare a mediului ca urmare a activităţilor legate de
muncă. Aceasta ajută, de asemenea, la menţinerea competitivităţii şi productivităţii
întreprinderii.
Cum se evaluează riscurile generate de un pericol?
• Puţin probabil: nu trebuie să se materializeze pe durata întregii activităţii

profesionale a lucrătorului.
• Probabil: se poate materializa numai de cîteva ori pe durata activităţii

profesionale a unui lucrător.
• Foarte probabil: se poate materializa în mod repetat pe durata activităţii

profesionale a unui lucrător
• Vătămare moderată: accidente şi оmbolnăviri care nu cauzează suferinţe de

termen lung (cum ar fi mici tăieturi, iritaţii ale ochiului, dureri de cap etc.).
• Vătămare medie: accidente şi îmbolnăviri care cauzează suferinţe moderate, dar

prelungite sau care se repetă periodic (cum ar fi răniri, fracturi simple, arsuri de
gradul doi pe o suprafaţă limitată a corpului, alergii ale pielii etc.).
• Vătămare gravă: accidente şi îmbolnăviri care cauzează suferinţe grave şi
permanente şi/sau decesul (de ex., amputări, fracturi complexe care produc
invaliditate, cancer, arsuri de gradul doi sau trei pe o suprafaţă mare a corpului
etc.).

Lucrare Individuala
Nr.10
Tema: „ Rezervele de reducere a
costului producției în întreprinderile
industriale”
Grupa EM 4/1
Activitatea de reducere a costurilor poate fi desfăşurată numai acolo, unde există

rezerve în acest sens, respectiv numai atunci când se cunosc natura şi volumul
acestor rezerve, precum şi factoriicare ar putea conduce la mobilizarea lor.
Cea mai importantă dintre finalităţile analizei costurilor este creşterea eficienţei
consumurilor de resurse în procesele interne de creare a valorii. Aceasta înseamnă
reducerea consumurilor de resurse în condiţiile menţinerii valorii create, sau, ideal,
a creşterii acesteia. Una dintre cele mai importante condiţii pe care trebuie să le
îndeplinească măsurile de reducere a costurilor este să nu afecteze în mod negativ
calitatea produselor, sau, în general, valoarea pe care o reprezintă acesea pentru
clienţi. În acelaşi timp, soluţiile nu trebuie să aibă efecte negative asupra
indicatorilor de rezultate a întreprinderii de natura volumului de activitate.Aceasta
înseamnă că soluţiile de optimizare a nivelului costurilor trebuie să fie durabile.
În mod normal, implementarea soluţiilor de reducere a costurilor necesită

eforturi,care,la rândul lor,se concretizeazăîn consum de resurse. Prin urmare,un alt
criteriu pe care trebuie să-l îndeplinească soluţiile de reducere a costurilor este
eficienţa, adică să implice un efort a cărui cost să fie justificat de efectul obţinut în
termeni de creştere a raportului resurse consumate/valoare creată.
Opotunitatea soluţiilor de reducerea a costurilor este legată faptul că anumite

soluţii sunt mai importante şi/sau au prioritate mai mare decât alte soluţii de
reducere a costurilor.
Ultima condiţie pe care trebuie să o respecte o soluţie de reducere a costurilor ar fi

realismul acesteia.Aceasta înseamnă că întreprinderea trebuie să fie capabilă să
efectueze efortul prevăzut de acea soluţie,iar acest efort să conducă fără echivoc la
rezultatul scontat în termeni de durabilitate şi eficienţă a reducerii costurilor.
De asemenea,simpla reducere a nivelului costului nu înseamnă automat creşterea

eficienţei consumului de resurse. Aceasta deoarece natura relaţiei diferitelor
categorii de resurse consumate cu valoarea creată prin acele consumuri este
complexă. Astfel, există anumite resurse, optimizarea consumului căruia conduce
la efecte pozitive majore,care se propagă la nivelul întregului proces de creare a
valorii desfăşurat în cadrul întreprinderii(de exemplu: reducerea pierderilor de
materii prime şi materiale în procesele de stocare, reducerea rebuturilor, reducerea
defectelor în ceea ce priveşte costurile serviciilor post-vânzare). Pe de altă
parte,există alte categorii de resurse, reducerea consumului cărora conduce la
efecte mai puţin durabile, care conduce în mică măsură la creşterea eficienţei, sau
chiar poate să determine o reducere a eficienţei activităţii întreprinderii (de
exemplu: reducerea costurilor cu inovarea produselor pe o piaţă dinamică din punct
de vedere inovativ, reducerea costurilor de marketing pe o piaţă cu o cerere
sensibilă la comunicarea etc.) .
Cu alte cuvinte,înţelegerea corelaţiei dintre consumul unei anumite categorii de

resurse şi valoarea pe care o crează acel consum este de importanţă fundamentală
pentru formularea soluţiilor de reducere a unuia sau altuia dintre elementele de
cost.
Elemente esenţiale în activitatea de reducere a costului

Organizaţiile au în vedere următoarele:
a) işi aleg procesul de producţie cel mai eficient, nu numai din punct de vedere
tehnic, ci şi economic şi ecologic;
b) urmăresc să cumpere factori de producţie, pe cât posibil, la preţurile cele mai

mici, fără a neglija calitatea şi să reducă costurile de funcţionare a lor;
c) micşorarea consumului de factori de producţie pe unitatea de rezultat prin

mărirea randamentului lor;
d) asigurarea reducerii costurilor în toate fazele muncii, nu numai în producerea

nemijlocită de bunuri economice, ci şi în fazele de cercetare şi proiectare, în
domeniul gestiunii si conducerii;
e) realizarea obiectivelor stabilite, ţinând seama de resursele disponibile, de

condiţiile de producţie existente, în contextul restricţiilor de ordin economic;
f) identificarea produselor care generează consumuri energetice mari şi a

produselor care aduc pierderi, imprimarea unui caracter preventiv activităţii de
minimizare a costurilor, cu ajutorul metodelor moderne de calcul şi evidenţă.
Micşorarea costurilor necesită ridicarea nivelului de calificare a lucrătorilor,

perfecţionarea echipamentelor tehnice de producţie, a tehnologiilor de fabricaţie, a
activităţii de administrare, de gestiune şi conducere, stimulare materială, creşterea
productivităţii etc.
Metode de reducere a costurilor

Costurile de productie sunt influenţate factori interni, dependenţi de activitatea
producătorului, şi de factori externi, independenţi de activitatea acestuia. Printre
factorii externi care inf1uentează costurile sunt: preţurile de cumpărare ale
factorilor de producţie si preţurile vânzare ale mărfurilor.
Activitatea producătorului trebuie să se concentreze asupra următoarelor căi de

reducere a costurilor:
Metode clasice sau hard
 reducerea consumurilor specifice de materii prime, materiale, combustibil şi

apă
 cresterea productivitatii muncii
 folosirea deplină a capacităţilor de producţie şi a spaţiilor de producţie
 retehnologizare
 dimensionarea optimă a cheltuielilor de dezvoltare
 reducerea costurilor calităţii
 reducerea costului prin proiectare (design)
 renegocierea contractelor cu furnizorii si distribuitorii
 reducerea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti
 micşorarea preţurilor de desfacere
 dimensionarea optimă a cheltuielilor cu reclama
 reducerea cheltuielilor salariale pe unitatea de produs
Lucrare Individuala
Nr.11
Tema: „ Perfecționarea vînzărilor
produselor industriale in economia de
piată”
Grupa EM 4/1
Cuvântul “marketing” este de origine anglo-saxonă şi provine de la participiul

prezent (cuprinzând ideea de acţiune continuă) a verbului “to market” (a desfăşura
tranzacţii de piaţă, a cumpăra şi a vinde). Termenul a fost substantivizat şi s-a
internaţionalizat datorită imposibilităţii de a surprinde gama întreagă de
semnificaţii verbale pe care le are, în încercarea de a fi tradus. Majoritatea
indivizilor consideră că ştiu ce este marketingul. Acesta este frecvent considerat ca
fiind sinonim cu vânzarea, publicitatea sau cu metodele utilizate de firme pentru
convingerea consumatorilor să le cumpere produsele. De fapt, marketingul este un
proces mult mai complex şi dinamic. El reprezintă „crearea şi oferirea unui
standard de viaţă” (Ph. Kotler, 1997). Marketingul este procesul prin care bunurile
ajung de la producător la consumatorul final, cu scopul obţinerii de profit, prin
satisfacerea nevoilor consumatorilor. Marketingul acoperă o paletă largă de
activităţi, mai exact acoperă tot ceea ce implică „principiul potrivirilor”: Să oferi
produsul potrivit, în locul potrivit, la preţul potrivit şi la momentul potrivit. Ce
înseamnă „potrivit”? Din punctul de vedere al marketingului, este potrivit dacă se
obţine rezultatul dorit de la numărul necesar de consumatori potenţiali, în mod
eficient şi etic. În practică, termenul de „marketing” este folosit în patru ipostaze
diferite: ca departament într-o organizaţie, ca funcţie de management, ca un
concept de afaceri şi ca o filozofie de afaceri. Marketingul ca departament – în
orice firmă se identifică activităţi şi responsabilităţi principale şi se alocă resurse
pentru funcţiuni specifice ca producţia, personalul, contabilitatea sau
marketingul.Marketingul ca funcţie de management – vizează rolul crucial în
asigurarea obiectivului principal de satisfacere a nevoilor consumatorilor în mod
eficient.Acest aspect reflectă strategia, planificarea, coordonarea şi controlul
activităţii de marketing.Marketingul ca şi concept de afacere – derivă din
beneficiile aduse de studiul atent al rezultatelor obţinute din procesul de schimb
pentru întâmpinarea nevoilor consumatorilor şi determinarea posibilităţilor de
îmbunătăţire a satisfacerii acestora.Marketingul ca filozofie de afaceri – recunoaşte
importanţa consumatorului şi faptul că firma există în primul rând pentru a servi
clientul şi mai apoi pentru a produce bunuri.Pentru a fi funcţională această filozofie
trebuie acceptată de fiecare membru al unei organizaţii. Peter Drucker scria:
„există un singur scop al unei firme – acela de a crea consumatori”. Dacă nu există
cumpărători pentru produsele şi serviciile organizaţiei nu există motive de
continuare a activităţii.
Generic, în viziunea de marketing, produsul, ca rezultantă a activităţii unui

producător, este expresia răspunsului acestuia la cererea consumatorului. El trebuie
privit ca un sistem al elementelor ce declanşează cererea pe piaţă şi se prezintă sub
forma: unui bun material simplu sau complex ce rezultă dintr-un proces de muncă,
având caracter tangibil; unui serviciu intangibil, unei idei ce furnizează stimulente
psihologice, unei informaţii, unui plasament etc. Produsul însumează o serie
de atribute şi caracteristici funcţionale, ce pot fi apreciate cu ajutorul unor
parametrii fizici, chimici, economici, estetici etc., care împreună îi conferă
capacitatea de a fi util, de a oferi celui ce-l cumpără nişte avantaje.
În practică, produsul reprezintă tot ceea ce un vânzător oferă unui

consumator în procesul schimbului, dar consumatorul nu-l cumpără pentru
conţinutul lui fizic, ci pentru funcţiile pe care acesta le poate îndeplinii şi prin care
îi satisface o necesitate.
Orice produs îndeplineşte o funcţie de bază, care reflectă motivaţia

cumpărării lui de către consumator, funcţie ce oferă avantajul esenţial în raport cu
satisfacerea nevoilor consumatorului. Dar, adesea îndeplineşte şi funcţii
secundare sau complementare, care îi conferă avantaje suplimentare, în raport cu
produsele de acelaşi gen create de alţi producători, ceea ce face ca el să satisfacă
mai bine aceeaşi necesitate şi deci să fie preferat de către consumator. “Ansamblul
avantajelor pe care le oferă produsul se mai numeşte set de funcţii “(Şt.Prutianu,
C.Munteanu, C.Caluschi, Op. cit. p.166), sau în inginierie, nomenclator de funcţii
ale produsului şi “ trebuie interpretat ca fiind un model de marketing al produsului
“(ibidem – p.117) de care trebuie să ţină seama orice producător, dacă vrea să-şi
vândă produsul.
Setul de funcţii ce caracterizează produsul, diferenţiază produsele de

acelaşi gen şi oferă consumatorului avantaje diferite, care se regăsesc de obicei în
preţurile diferite practicate pe piaţă. Avantajele ce le oferă suplimentar un produs
consumatorului sunt avantaje diferenţiale, care în genere înseamnă şi costuri
suplimentare, ce determină preţuri mai mari pe care însă consumatorul le
recunoaşte ca utile, în satisfacerea nevoii sale. Dacă se adaugă produsului funcţii
pe care consumatorul nu le consideră necesare, acestea constituie dezavantaje nu
numai pentru consumator ci şi pentru producător, deoarece îşi pierde
competitivitetea pe piaţă.
În concepţia modernă de marketing, are mare importanţă pentru activitatea

practică, analiza funcţiilor ce le îndeplineşte produsul pe fiecare treaptă sau nivel,
pentru a avea o viziune completă a noţiunii de produs, care adesea este denumit
“produs total “.
Sunt evidenţiate de către specialişti în general trei niveluri: (vezi fig. 8.1)
1. produsul de bază – ce îndeplineşte funcţia de bază prin care satisface o

anumită necesitate a consumatorului, care reflectă scopul pentru care produsul a
fost creat: funcţionalitatea sa, beneficiile principale pe care le caută consumatorul
în primul rând (ex. cumpără cisme pentru a se încălţa);
2. produsul efectiv – care adaugă produsului de bază o serie de atribute ce

diferenţiază produsul de cel al concurenţilor, cum ar fi: calitate, nume de marcă,
ambalare, caracteristici, stil etc. Acesta este produsul propriu-zis pe care îl cumpără
consumatorul (ex. cisme marca “Guban“ ce au calitate mai bună atât prin piele cât
şi prin croială);
3. produsul îmbunătăţit sau lărgit – care prin trăsături intangibile conferite

produsului oferă beneficii psihologice, ce sunt adesea decisive în alegerea pe care o
face consumatorul. Aceste trăsături intangibile, cum ar fi: servicii post-vânzare,
garanţie, instalare, livrare, credit etc. sunt principala preocupare a concurenţelor.
Lucrare Individuala
Nr.12
Tema: „ Calitatea,standardizarea și
certificarea produselor industriale”
Grupa EM 4/1
Certificarea reprezinta activitatea unei organizatii autorizate, independente, in

vederea determinarii, verificarii si atestarii scrise a conformitatii calitatii unei
entitati (produs, serviciu sau proces) prin confirmarea superioritatii tuturor
caracteristicilor acesteia, in comparatie cu un referential prestabilit.
Obiectivul esential al certificarii este de a garanta calitatea unui produs.
Recunoasterea oficiala a competentei unui organism de certificare se

realizeaza prin acreditare. Scopul principal al acreditarii este de a tine sub control
organismele de certificare din punctul de vedere al capacitatii acestora de a stabili
corect caracteristicile unei entitati.
In economiile moderne, cumparatorii publici sau privati sunt din ce in ce

mai interesati sa obtina garantii obiective privind calitatea produselor pe care le
achizitioneaza sau a serviciilor la care apeleaza.
Certificarea produselor industriale este, in general, o actiune voluntara. Ea

are ca obiect atestarea, prin intermediul unui certificat de calificare (conformitate
sau calitate), eliberat de catre un organism tert si independent, ca un produs
industrial sau un echipament este conform cu standardele sau cu alte specificatii
tehnice. Certificarea conduce la aplicarea unei marci de conformitate pe produs.
Certificarea obligatorie se refera la produsele care sunt sub incidenta unor

reglementari nationale referitoare la protectia vietii, sanatatii consumatorului sau
protectia mediului inconjurator.
Certificatul trebuie sa contina o parte informativa, care sa descrie

caracteristicile impuse, informatii asupra organismului care a efectuat controalele
si marca de certificare, insotita de sigla sa. Aceasta marca permite sa se distinga,
pe plan comercial, diferitele aplicatii ale certificarii.
Certificarea produselor presupune parcurgerea urmatoarelor etape mai

importante:
 adresarea unei cereri, insotita de un dosar tehnic, unui organism
de certificare. Odata cu aceasta cerere, se prezinta si angajamentul
intreprinderii privind respectarea cerintelor din reglementarea
tehnica de referinta;
 instrumentarea dosarului de catre organismul de certificare. Se

verifica, in special, daca produsele si sistemul de productie raspund
specificatiilor si criteriilor definite printr-o reglementare tehnica. In
acest scop, se efectueaza o serie de incercari, intr-un laborator
acreditat, pentru testarea unor asemenea produse;
 efectuarea unei vizite (audit) la intreprindere, pentru a se constata

conditiile concrete in care se efectueaza productia produselor supuse
certificarii. Se urmareste, cu aceasta ocazie, daca procesele de
fabricatie sunt tinute sub control. De asemenea, se pot face o serie
de corectii, pe care producatorul este obligat sa le realizeze;
 acordarea (sau refuzul) certificatului de conformitate si a dreptului de

utilizare a marcii de conformitate. Daca certificarea este refuzata, se
vor preciza toate caracteristicile care nu sunt satisfacute sau motivele
care au condus la aceasta hotarare. Procedura de certificare se poate
relua din faza de instrumentare a dosarului, atunci cand producatorul
considera ca a luat toate masurile pentru ca productia produselor
sale sa se faca respectand toate specificatiile cerute;
 supravegherea intreprinderii si a calitatii produselor certificate.

Periodic, organismul de certificare, pe baza autocontrolului
fabricantului si a verificarilor in intreprindere, reinnoieste dreptul de
a detine certificatul sau marca de conformitate. In situatia cand
constata deficiente in fabricatie, care se pot remedia, face
recomandarile necesare si suspenda dreptul de a detine certificatul
sau marca de conformitate pana cand acestea se vor remedia.
Lucrare Individuala
Nr.13
Tema: „ Factorii de sporire a eficienței
economice a producției economice”
Grupa EM 4/1
Factori de crestere a eficientei economice
Intrucat eficienta economica este o notiune complexa, aceasta este influentata de o

multitudine de factori, care pot fi grupati dupa urmatoarele trei criterii :
 dupa modul cum actioneaza in asigurarea cresterii eficientei

economice sunt:
 factori cu actiune directa (influenteaza direct activitatea analizata):

cresterea capitalului fix; - cresterea calitatii; cresterea gradului de
prelucrare a materiilor prime (consumurile reduse); ridicarea nivelului de
pregatire profesionala a fortei de munca; perfectionarea metodelor de
management; promovarea progresului tehnic; asigurarea disciplinei
tehnologice; structura exporturilor.
factori cu actiune indirecta, sunt acei factori care actioneaza in amonte sau in
aval de activitatea analizata: modernizarea activitatilor conexe –
infrastructura; cresterea performantelor utilajelor la producatori; cresterea
calitatii materiilor prime aprovizionate; cresterea calitatii sistemului de
invatamant si training; modificarea structurii cererii de produse si servicii pe
piata; schimbari in preferintele, exigentele si gradul de civilizatie
al consumatorilor;
 dupa caracterul lor, factorii cresterii eficientei economice sunt:
● factori tehnici, includ aspecte care vizeaza progresul tehnic in scopul

cresterii randamentului utilajelor, a productivitatii muncii, a gradului de prelucrare
a materiilor prime
 factori economici, includ parghiile economice, cum sunt: pretul, creditul,

dobanda.
 factori naturali: conditii de clima, fertilitatea solului, bogatia zacamintelor,

actioneaza de regula in ramurile primare ale economiei (agricultura,
industrie extractiva, silvicultura)
 factori sociali, care contribuie la stimularea cresterii eficientei economice
(cointeresarea materiala, motivarea - delegarea, crearea conditiilor de trai si
de munca, instruirea)
 dupa sfera de cuprindere, factorii de crestere a eficientei economice sunt:
 factori generali, aplicati oricarui domeniu de activitate, de ex. progresul

tehnic
 factori specifici, aplicati numai unui domeniu restrans, de ex. structura

exporturilor si importurilor.
Factori de crestere a eficientei economice pot fi: factori calitativi si factori

cantitativi. De exemplu:
Factori cantitativi: Capital fix, Capital circulant, Structura exportului si importului,

Volumul productiei –cantitativ, Volumul vanzarilor- cantitativ, Volumul
aprovizionarilor-cantitativ, Volumul finantarilor etc.
Factori calitativi:Cresterea calitatii, Scaderea consumurilor (cresterea gradului de

prelucrare a materiilor prime), Pregatirea, instruirea profesionala, Cresterea
performantelor utilajelor, Cresterea gradului de exigenta a consumatorilor,
Productivitatea muncii, Randamentul utilajelor etc.
Factorii de crestere a eficientei economice sunt la randul lor influentati de macro-

mediu si mai ales de actiunile de modernizare si restructurare a economiei
nationale.
Prin modernizare si restructurare se aplica idei noi, actiunile avand un caracter

novator, purtatoare si generatoare de progres tehnic. Aceste actiuni au influenta
asupra laturilor calitative ale factorilor de crestere a eficientei economice. Prin
modernizare si restructurare se asigura modificarea raportului dintre eforturi si
efecte.
Masurarea eficientei economice
Eficienta economica nu se poate masura printr-un singur indicator, deoarece, atat

eforturile, cat si efectele sunt determinate de complexitatea mediului economic si
reflecta aspectele sale cantitative si calitative. Pentru a surprinde varietatea de
informatii referitoare la eforturi, efecte si a raportului dintre acestea, in scopul
masurarii eficientei economice se utilizeaza un sistem de indicatori (Vasilescu I,
Romanu I, Cicea C, 2000) in care, fiecare indicator reflecta un anumit criteriu de
eficienta.
Indicatorii de eficienta se calculeaza la nivel macro-economic si la nivel micro-

economic.
La nivel macro-economic se masoara:
- eforturile, adica resursele consumate la nivelul intregii economii, ca de

exemplu: consumul de materiale, consumul de forta de munca, volumul
investitiilor, etc.(BLR);
- efectele la nivelul intregii economii, ca de exemplu: produsul national

net, produsul intern brut, produsul global brut;
- raportul dintre efecte si eforturi, adica eficienta economica, prin:

produsul national net la 1 leu investit, produsul intern brut pe cap de
locuitor, etc.
La nivel micro-economic se masoara:
- eforturile pentru realizarea activitatii, ca de exemplu: cheltuieli de

productie, volumul investitiilor, numarul de salariati, etc.
- efectele rezultate in urma activitatii, ca de exemplu: capacitatea de

productie, valoarea productiei, incasarile valutare, profitul, volumul
vanzarilor, etc.
- Raportul dintre efecte si eforturi, adica eficienta economica, prin: rata

profitului, productivitatea muncii pe salariat, productia la un milion lei
capital fix, volumul vanzarilor la 1 milion lei capital fix, investitia specifica,
etc.
In literatura de specialitate se prezinta o serie de grupari ale indicatorilor de

eficienta economica, din care citam clasificarea profesorilor Vasilescu si Romanu:
- indicatori cu caracter general, care sunt comuni oricarei industrii (sfere

de activitate), ca de exemplu: vanzari, volumul de investitii, profit;
- indicatori de baza, care sunt diferiti in functie de obiectul analizei, ca de

exemplu: rata rentabilitatii, productivitatea muncii;
- indicatori specifici, care prezinta particularitati in anumite sectoare de

activitate (aprovizionare, productie, vanzari);
- indicatori suplimentari, care reflecta eforturile suplimentare si evident,

efectele suplimentare, obtinute prin sporirea consumului de resurse.
Aceiasi autori grupeaza indicatorii cu caracter general in: indicatori generali ai

activitatii economice; indicatori ai eficientei factorilor de productie; indicatori de
structura a resurselor consumate si a rezultatelor obtinute.

Lucrare Individuala Economia

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucrare Individuala Economia

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ministerul Agriculturii, Dezvoltării Regionale și Mediului

IP Colegiul Tehnic Agricol din Soroca

Elaborat: Ghervasova Alexandra

Spre regretul nostru, Programul naţional „Pământ”, care a realizat un volum de

Elaborat: Ghervasova Alexandra

Întreprinderea, ca celulă de bază a economiei, este un rezultat al diviziunii sociale a

Asupra gradului de dezvoltare a întreprinderii influenţează următorii factori:

nivelul înzestrării tehnice a întreprinderii;

nivelul de calificare şi măestrie a angajaţilor;

gradul de autonomie de care dispune întreprinderea;

gradul de integrare a întreprinderii în sistemul pieţei interne şi internaţionale;

competenţa şi flexibilitatea conducerii întreprinderii;

modul de realizare a factorilor de producţie.

Întreprinderea ca unitate economică răspunde la întrebările fundamentale: Ce de

În economia de piaţă contemporană există o mare diversitate tipologică de

2. Societate în nume colectiv

4 Cooperativă de producţie este o întreprindere aflată în posesia a trei şi mai mulţi

Elaborat: Ghervasova Alexandra

2. Strategia energetică a Republicii Moldova pînă în anul 2020 (în continuare -

3. Strategia este elaborată în cadrul procesului de implementare a Programului de

4. Complexul energetic are ca obiectiv principal asigurarea cu energie calitativă,

5. Un factor esenţial pentru implementarea prezentei Strategii îl constituie

6. O condiţie importantă pe calea aderării la piaţa regională o constituie aderarea

7. Sistemul energetic al Republicii Moldova are o serie de caracteristici care au

8. Avînd în vedere motivele de mai sus şi provocările pe care acestea le prezintă,

orientarea sistemului de livrare a energiei spre satisfacerea necesităţilor

sporirea securităţii furnizării de energie;

majorarea eficienţei energetice;

creşterea utilizării surselor regenerabile de energie;

impactul acceptabil asupra mediului înconjurător la nivel local, regional şi global

sistemul energetic care include surse de generare distribuită;

selectarea şi implementarea tehnologiilor energetice bazate pe criteriile de eficienţă

tarife rezonabile şi dezvoltarea unui climat investiţional favorabil;

susţinerea cercetării şi inovării în domeniul tehnologiilor energetice noi şi

Elaborat: Ghervasova Alexandra

Capitatlul este abordat sub 2 aspecte :

ca mijloc sau factor de productie.

Capitatlul reprezinta un element principal al unei datorii in opozitie cu venitul

Capitatlul este mijloc sau factor de productie, capitalul exprima totalitatea

Cadrul General de intocmire si prezentare a situatiilor financiae, elaborat de

in baza conceptului financiar al capitalului, care se refera la banii investiti sau

in baza conceptului fizic al capitalului, care presupune capacitatea de exploatare,

Cele doua concepte privind capitalul conduc la aparitia conceptelor de mentinere a

a) mentinerea capitalului financiar conform caruia, profitul se obtine doar daca

În limbaj economic circula si conceptele: capital fictiv, capital real.

Capitalul fictiv = capitalul existent sub forma hartiilor de valoare (actiuni,

Capitalul real (capitalul tehnic, bunuri-capital) = capitalul existent în economia

Capitalul real se regaseste în circuitul firmei , se evidentiaza în bilant si reprezinta

Atasate notiunii de capital sunt:

capital de risc = capitalul investit într-o afacere, în care întreprinzatorul accepta

capital împrumutat fara garantii

capital împrumutat nerambursabil

capital în titluri de valoare

capital obtinut prin emisiunea de actiuni

capital sub forma de actiuni

Continutul si structura capitalului

Capitalurile firmei se formeaza la înfiintare, se modifica prin cresteri sau diminuari

Capitalurile proprii se formeaza din contributii externe si interne.

Contributiile externe - aportul proprietarilor si eventual aporturile statului,

În categ capitalurilor proprii sunt cuprinse:

rezervele asimilate capitalurilor;

fonduri, provizioane, rezultatele capitalurilor.

Capitalurile împrumutate se formeaza atunci cand firma îsi epuizeaza resursele