MINISTERUL AGRICULTURII ŞI INDUSTRIEI ALIMENTARE

AL REPUBLICII MOLDOVA

Universitatea Agrară de stat din Moldova

Catedra „Relaţii Economice Internaţionale”

Disciplina„Economia Moldovei ”

Referat
cu tema: Necesitatea accelerării procesului de tranziţie
la economia de piaţă

A efectuat: Studenta anului II: Buguş

Ludmila

A controlat: Asistent universitar: Nirean

Elena

Chişinău 2010
Cuprins:
Introducere
1. Calitatea guvernării în perioada de tranziţie
2. Reformele economice
3. Politica bugetar-fiscală
4. Politica industrială
5. Dezvoltarea sectorului energetic
6. Politica socială
7. Dezvoltarea sistemului judiciar
8. Evoluţia relaţiilor externe şi a comerţului exterior
Concluzii
Bibliografie

Introducere
Necesitatea accelerării procesului de tranziţie la economia de piaţă şi realizării
scopului Republicii Moldova de a se integra în comunitatea internaţională,
fenomenul globalizării în general, impune necesitatea studierii avantajelor şi
dezavantajelor deschiderii economice pentru o ţară mică, cum ar fi Moldova.
Cercetarea procesului de tranziţie de la economia centralizată de tip închis la
economia de piaţă necesită o nouă conştientizare a legilor economice şi elaborarea,
pe această bază, a unor politici clare de administrare a proceselor social –
economice. În această perioadă radical se schimbă rolul statului, în direcţia
reducerii implicării directe în procesul de gestionare şi stabilizarea unui cadru bine
definit de dirijare a economiei.
Criza economică cu care se confruntă ţara astăzi îşi are începuturile în
perioada anterioară tranziţiei. Gradul înalt de izolare a economiei naţionale vis-a-
vis de economia mondială, dependenţa exagerată de economia fostei Uniuni
Sovietice şi consecinţele destrămării acesteia, precum şi lipsa de experienţă în
realizarea tranziţiei la un sistem radical nou au condus la declanşarea unei crize
profunde, ce a cuprins toate sferele economiei naţionale. Mai mult decât atât,
procesul de tranziţie s-a dovedit a fi mult mai costisitor decât se prevăzuse anterior
şi continuă să consume resurse financiare enorme, care, dată fiind recesiunea
economică continuă, pot fi asigurate numai prin atragerea capitalului străin.
În decursul ultimilor 10 ani economia Moldovei a înregistrat unul din cele mai
mari declinuri printre ţările în tranziţie. În această perioadă Produsul Intern Brut al
Republicii Moldovei a scăzut cu 2/3, condiţionând, totodată, o reducere
considerabilă a nivelului de trai al populaţiei. Factorii principali, ce au determinat
acest declin includ efectul destrămării Uniunii Sovietice, însoţit de distrugerea
relaţiilor comerciale şi a sistemului de plăţi, în special şocul preţurilor, determinat
de liberalizarea preţului la energie - componenta de bază în formarea costurilor
interne; conflictul din Transnistria din 1992 şi o serie de calamităţi naturale cu
efecte dezastruase asupra sectorului agricol şi industriei prelucrătoare, care
constituie jumătate din PIB-ul ţării.
În decursul anului 2002, a fost realizată o ameliorare a situaţiei, chiar în condiţiile
de lipsă a finanţării externe. A fost înregistrată o creştere a producţiei industriale,
mai cu seamă, în industria uşoară şi alimentară. Volumul producţiei agricole a
crescut deşi condiţiile climaterice au fost nefavorabile. A fost realizată o reducere
semnificativă a restanţelor la pensii şi salarii, şi a fost majorat nivelul salariilor
pentru unele categorii de angajaţi publici.
Aceste realizări, însă, nu sunt suficiente pentru a asigura o dezvoltare social-
economică durabilă a R. Moldova. O dovadă a fragilităţii situaţiei este fenomenul
reducerii volumului investiţiilor în capitalul fix, în special, în sfera neproductivă.
Criza economică generală, precum şi reducerea standardelor de viaţă au afectat
serios şi factorul uman rezultând pierderea forţei de muncă de o calificare înaltă.
Practica internaţională demonstrează că în această situaţie factorul principal de
revigorare a creşterii economice este asigurarea unui flux masiv şi permanent de
capital. Dat fiind faptul că în R. Moldova acumulările de capital în ultimii ani nu
au atins valori determinate, principala sursă de investiţii în perspectiva apropiată
rămâne a fi capitalul străin. În acest context, se impune necesitatea unui studiu
complex al mediului care ar favoriza fluxul de capital şi a metodelor concrete de
atragere a investiţiilor.
Până în prezent, în R. Moldova nu există o politică investiţională clară şi coerentă.
Nu există un punct de vedere comun asupra conţinutului acestei politici, direcţiilor
sale principale, rolul statului în promovarea ei. Până în prezent nu a fost creată
baza normativă necesară şi aprobat un cadru legislativ stabil pentru formularea şi
realizarea politicii investiţionale. În consecinţă, R. Moldova nu a devenit ţară
atractivă pentru investiţiile străine.
Importanţa teoretică şi practică a problemei şi gradul insuficient de cercetare a ei
au determinat actualitatea temei prezentei teze, precum scopul ei, sarcinile şi
direcţiile de cercetare.
Scopul cercetării constă în argumentarea teoretică şi elaborarea unor
recomandări practice pentru formularea şi realizarea politicilor investiţionale de
perspectivă a R. Moldova. Odată cu declaraţia independenţei Republicii Moldova
s-a început procesul de constituire a fundamentului economic al statului. Esenţa
acestui proces constă în tranziţia sistemului economic de la principiile şi metodele
economiei centralizate, bazate în exclusivitate pe proprietatea de stat, la o
economie, care ar funcţiona în conformitate cu mecanismele pieţei libere,
proprietăţii private, social orientate. Astfel în baza acestor procese putem enunţa ca
această temă se abordează în abundentă actualitate, deoarece anii de tranziţie la
economia de piaţă şi de constituire a unei societăţi democratice în Republica
Moldova au fost marcaţi de importante succese, dar şi de multe dificultăţi,
greşeli,constrângeri. Acestea din urmă au avut, evident, un impact negativ asupra
dezvoltării societăţii şi coeziunii sociale.

Calitatea guvernării în perioada de tranziţie

 Republica Moldova este un stat european tînăr, edificarea căruia după
obţinerea independenţei (1991) şi adoptarea noii Constituţii (1994) are loc în
condiţii destul de dramatice : dezmembrarea teritorială a ţării (Transnistria şi malul
drept al Nistrului din RM); declinul pronunţat din economie (cu 2/3 faţă de anul
1989); caracterul contradictoriu şi inconsecvent al reformelor; reducerea bruscă a
resurselor din bugetul de stat destinate necesităţilor ocrotirii sănătăţii (pînă la 3,0%
faţă de PIB) şi învăţămîntului (5,0% faţă de PIB); extinderea ariei sărăciei. În lipsa
unei strategii de reformare general acceptate de către populaţie şi în absenţa unei
continuităţi în activităţile guvernelor ce se succed la guvernare o povară grea
pentru stat a devenit datoria externă de 1,5 mlrd dolari SUA, aceasta mai fiind
completată şi cu cea internă de 2,4 mlrd lei, care s-a mărit de 10 ori .
Aparatul de stat, în egală măsură cu "elita politică", şi ştiinţa nu au reuşit să
rezolve satisfăcător problema transformării statului, economiei şi societăţii. După
anul 1991, în Moldova s-au schimbat 9 guverne; rezultatele activităţii lor sînt
nesatisfăcătoare (vezi Tabelul 2). În sfîrşit, după zece ani de experienţe în
domeniul reformelor, Moldova doar în 2000-2001 a reuşit să stopeze declinul
economic, cu toate că reducerea PIB-ului faţă de nivelul anului 1990 în această
perioadă a constituit 63,0%. Remarcăm, pentru comparaţie, că în CSI în întregime
acest declin a constituit 50,5%, iar pentru ţările din Europa Centrală şi de Est a
constituit 22,6%.
Privind în urmă, remarcăm unele lecţii ale transformărilor, care sînt
importante pentru adoptarea deciziilor pe viitor:
Este necesar de asigurat consensul social în privinţa conţinutului reformelor
şi interconexiunea componentelor ei. Statul trebuie să identifice compromisul
dintre necesităţile sociale vitale şi programele de dezvoltare pe termen lung, dintre
interesele unor grupuri sociale aparte şi interesele de nivel naţional, între libertate
şi controlul necesar;populaţia are nevoie de un stat puternic şi eficient, capabil să
asigure legalitatea şi susţinerea instituţională pentru economia de piaţă cu o
orientare socială, şi o dezvoltare umană durabilă. Slăbiciunea structurilor de stat
"provoacă" nerespectarea legilor şi normelor, stimulează corupţia, iată de ce unii
fură, iar alţii sînt privaţi, cei săraci; în interesul tuturor părţilor şi în primul rînd al
întregii populaţii sînt necesare restabilirea unităţii complexului teritorial-economic
al "statului comun", reglementarea relaţiilor dintre Republica Moldova şi
Transnistriei în baza standardelor europene de autoadministrare regională;
ieşirea din cercul vicios al depresiei poate avea loc numai prin sporirea atenţiei faţă
de sectorul real al economiei. Pentru aceasta e necesar de creat o motivare pentru
agenţii economici, convenabilă şi pentru ei şi pentru stat; de îmbunătăţit
administrarea corporativă a întreprinderilor privatizate; de asigurat respectarea
drepturilor investitorilor şi transparenţa licitaţiilor; de asigurat protecţia
întreprinderilor mici şi mijlocii, pentru că anume datorită lor se formează clasa de
mijloc - aliatul reformelor. Tot acestor scopuri trebuie să le fie subordonată şi
combaterea corupţiei, acea "acaparare a statului" de către diverse grupări de
business; efectuînd reformele, trebuie să pornim de la faptul că responsabilitatea
socială a statului nu s-a micşorat cîtuşi de puţin o dată cu trecerea de la forma
centralizat-planificată la economia de piaţă. Se schimbă doar metodele de reglare a
proceselor în sfera socială. În prim-plan acum iese depăşirea sărăciei în baza
stimulării sectorului privat, reformarea sistemului de asigurări sociale, ocrotirii
sănătăţii şi educaţiei, realizarea programului de stat cu privire la plasarea în cîmpul
muncii.
Dificultatea principală a reformei din sfera socială constă în faptul că noile
sisteme trebuie să fie şi echitabile social şi echilibrate economic, aceasta fiind greu
de obţinut, avînd în vedere resursele financiare limitate de care poate dispune
statul.
În sfîrşit, reuşita reformelor se află în dependenţă directă de asigurarea
îmbinării componentelor politice, sociale şi economice. Experienţa pozitivă şi
negativă acumulată de Moldova în perioada de tranziţie ne demonstrează destul de
evident legătura dintre progresul transformărilor şi stabilitatea politică. Riscurile
politice şi politica dezordonată a statului sînt inamicul reformelor.

Reformele economice

Tranziţia de la economia central-planificată la cea de piaţă este un proces

multidimensional, care solicită nu doar eforturi de design economic, ci şi
modificări politice, sociale, instituţionale şi culturale profunde, ultimele două
categorii fiind tot mai importante o dată cu avansarea reformelor economice. Este
extrem de problematică imaginarea unei definiţii laconice şi exhaustive a tranziţiei,
dar credem că aceasta ar putea fi acceptată ca un proces de eliminare a acelor
elemente, reguli şi relaţii sistemice care sînt construite nu pe raţiuni economice, ci
pe cele ideologice de omogenizare şi centralizare, şi care împiedică desfăşurarea
normală a vieţii individuale şi sociale, care blochează utilizarea raţională a
resurselor limitate şi care produc factori perturbatori cu impact negativ asupra
dezvoltării armonioase a societăţii 1.
Tranziţia economică din Republica Moldova a fost o consecinţă logică a
crizei economice moştenite de la sistemul economic socialist ai cărui parametri nu
mai erau în stare să asigure o dezvoltare durabilă. Succesul procesului de tranziţie
presupune înţelegerea cauzelor şi consecinţelor acelei crize, adaptarea corpului
social şi realizarea unei serii de ajustări de ordin politic şi instituţional.
Tranziţia în Republica Moldova a însemnat mai multă retorică decît acţiuni
concrete. Această stare de fapt a dus la sărăcirea masivă a populaţiei, creşterea
inegalităţilor social-economice, ruinarea potenţialului economic existent şi
acumularea unor datorii economice uriaşe.
Economia moldovenească după 1991 s-a caracterizat iniţial printr-o
recesiune economică acută care s-a datorat şocurilor interne şi externe suferite de
pe urma "divorţului de imperiu", dar şi conflictului secesionist din estul ţării.
Stabilizarea macroeconomică relativă din 1994 nu a însemnat însă şi creştere
economică. Între 1997-1998 a avut loc o ameliorare economică aparentă datorată
reformelor structurale realizate în acea perioadă. Astfel, în pofida mai multor
nereuşite, pînă în 1998 s-a reuşit finalizarea reformei proprietăţii, valuta naţională
a fost introdusă, sistemul bancar a fost restructurat şi consolidat, piaţa de capitaluri
funcţiona, iar bazele pentru reforma agricolă au fost puse. Aceste tendinţe de
stabilizare au continuat şi după 2000 însă în cele din urmă nu a dus la o creştere
economică suficientă pentru îmbunătăţirea semnificativă a nivelului de trai.
Cauzele principale ale recesiunii economice prelungite din Republica
Moldova rezidă în moştenirea economică sovietică, nivelurile scăzute ale
urbanizării, subdezvoltarea zonelor rurale, distorsiunile valorice operate în
Moldova la sfîrşitul anilor 1980, lipsa resurselor naturale proprii, poziţia
geografică nefavorabilă, dar şi în problemele de securitate datorate în primul rînd
prezenţei unei armate străine pe teritoriul Moldovei şi conflictului secesionist din
stînga Nistrului.
Cu referire la starea actuală a economiei Moldovei se poate menţiona că
tendinţele economice pozitive din prezent sînt rezultatul unei "mase critice" de
factori structurali care s-au acumulat şi care marchează sfîrşitul celei mai dificile
părţi a crizei economice. Autorul menţionează meritele guvernelor precedente şi
ale instituţiilor financiare internaţionale în ajustările structurale şi dezvoltarea
instituţională. Aceste realizări pozitive riscă a fi compromise de numeroasele
greşeli strategice comise de guvernul comunist actual, de exemplu, încercarea
acestora de a "revizui rezultatele privatizării", iniţiativă care sună mai mult ca o
încercare de redistribuire a proprietăţii private.
Sectorul moldovenesc de afaceri mai este încă inatractiv pentru investiţii din
cauza lipsei unui cadru juridic adecvat şi subdezvoltării instituţionale. Lipsa unor
garanţii pentru proprietatea privată, proliferarea economiei neoficiale, presiunile
fiscale enorme şi preţurile înalte plătite pentru creditele bancare sînt doar cîteva din
motivele pentru care iniţiativa privată şi competiţia liberă nu au dus şi la o creştere
economică.
În condiţiile globalizării distincţia dintre politica internă şi cea externă a
statelor mici dispare, acestea fiind expuse masiv influenţei tendinţelor şi reţelelor
globale. Autorul face o analiză a şanselor economice ale Republicii Moldova într-o
lume globalizată din perspectiva securităţii interne, poziţiei geografice, condiţiilor
climaterice etc. Opţiunea integrării europene este unica soluţie pentru relansarea
creşterii economice şi sociale şi conectarea Moldovei la procesele economice
globale. Autorul deploră naivitatea şi lipsa de consistenţă a guvernului actual care
urmăreşte integrarea simultană atît în structurile europene, cît şi în Uniunea
Economică Eurasiatică.
Moldova trebuie să înveţe din experienţa unor state cu dimensiuni şi resurse
similare, cum ar fi Irlanda şi Noua Zelandă, şi care au realizat o creştere economică
substanţială într-o perioadă scurtă de timp prin introducerea unor tehnologii
avansate, încurajarea investiţiilor, creşterea productivităţii şi deschiderea
economică. Consolidarea sistemului educaţional, dezvoltarea zonelor rurale, lupta
cu corupţia şi birocraţia, o administrare mai raţională a asistenţei financiare
internaţionale, încurajarea investiţiilor, rezolvarea conflictului transnistrean,
modernizarea structurală sînt doar cîteva din măsurile pe care Moldova trebuie să
le ia pentru a asigura o creştere economică durabilă.
Politica bugetar-fiscală
 Politica bugetar-fiscală în Moldova se află permanent în centrul atenţiei
opiniei publice, fapt determinat de importanţa acesteia ca parte componentă a
politicii economice şi de criticile la adresa ei din partea diferitelor organe ale
puterii, organizaţii obşteşti şi internaţionale, mişcări politice, mijloace de informare
în masă. Or, anume în politica bugetar-fiscală, ca în nici o altă politică, se reflectă
în modul cel mai pregnant interesele diferitelor grupuri sociale.
Politica bugetar-fiscală a Moldovei este parte integrantă a securităţii
economice şi politicii financiare a statului. În 1991-1996 Moldova a trecut printr-o
recesiune economică acută. În 1997 s-a produs o schimbare radicală în dezvoltarea
economică a Moldovei care a adus o creştere economică modestă în producţia
industrială a ţării şi a marcat începutul unei perioade de redresare economică
generală.
Criza financiară din Rusia din 1998 a afectat economia Moldovei în mod
dramatic blocînd exporturile moldoveneşti de produse industriale şi agricole. Acest
fapt a avut un impact negativ asupra indicatorilor macroeconomici şi bugetari ai
Moldovei. Cu toate acestea, în 1998 a apărut o tendinţă pozitivă a unor rate de
venituri mai înalte decît cele de cheltuieli. Deşi datorită acestei tendinţe pozitive
deficitul bugetar a scăzut în mod semnificativ în 1998, datoria de stat şi cea externă
nu au fost reduse.
Din 1992 Moldova a contractat sume enorme de credite externe de la diverse
organisme internaţionale pentru a acoperi deficitul bugetar şi a deservi datoria
externă. Acumularea datoriilor a dus în 2001 la incapacitate de plată tehnică ceea
ce a determinat guvernul de atunci să reeşaloneze datoria publică externă. Datoria
internă publică a crescut şi ea, administrarea ei fiind în prezent parte integrantă a
politicii bugetar-fiscale a statului.
Aşadar, politica bugetar-fiscală a statului a avut drept scop principal
stabilirea unui regim fiscal care ar fi multiplicat profiturile, inclusiv cele publice,
menţinînd o presiune fiscală rezonabilă, minimalizat evaziunile fiscale prin
combaterea activităţilor economiei subterane, optimizat structura cheltuielilor
publice în vederea creării unor oportunităţi noi de profituri sociale şi reducerea
cheltuielilor bugetare neautorizate.
În concluzie, se poate afirma că Republica Moldova timp de 10 ani ai
dezvoltării sale ca stat independent a parcurs toate fazele unui ciclu economic.
Acţiunile întreprinse pe parcurs în domeniul colectării veniturilor şi finanţării
activităţilor statului dau dovadă de prezenţa unei politici bugetar-fiscale, nu
întotdeauna echilibrate şi bine determinate, ceea ce a creat ascensiuni şi recesiuni
în diferite perioade restrînse de timp, însă admisibile pentru perioada de tranziţie la
alt sistem economic.
În recomandări pentru viitor autorii menţionează că în afară de promovarea
unor reduceri în cheltuieli, politica bugetar-fiscală trebuie să urmărească o creştere
sistematică a eficienţei cheltuielilor. Este necesară operarea unui set de măsuri în
vederea raţionalizării cheltuielilor şi planificării publice pe lîngă relaxarea fiscală.
În politica veniturilor este necesară raţionalizarea regimului fiscal. La fel de
importantă este elaborarea unei strategii integrate de administrare a datoriei
publice.

Politica industrială

În contextul crizei economice generale prin care au trecut statele în tranziţie

după 1991, sectorul industrial al Moldovei a fost expus unor riscuri serioase atît de
ordin intern, cît şi de ordin extern, cum ar fi colapsul relaţiilor tradiţionale
tehnologice şi de producţie din spaţiul fostei URSS, creşterea dramatică a
preţurilor la resurse energetice şi materii prime, migrarea specialiştilor, declinul
din sfera ştiinţifico-experimentală, dar şi starea generală de deficienţă tehnică prin
care a trecut economia Moldovei.
Specific pentru Moldova a fost perioada lungă de declin în producţia
industrială din 1990 pînă în prezent, ceea ce, în termeni structurali, a dus în 1999 la
o scădere semnificativă a ponderii producţiei industriale în economia Moldovei,
aceasta constituind doar 16% din PIB în 1999. Autoarea menţionează că
întreprinderile care lucrează cu materii prime locale, ca de exemplu industria
agricolă, de construcţii sau a sticlei, s-au adaptat mai repede la condiţiile
economiei de piaţă, pe cînd întreprinderile care lucrează cu materii prime
importate, ca de exemplu industria chimică, industria constructoare de maşini, sau
industria radioelectronică, au devenit insolvabile sau au dat faliment.
Reforma sectorului industrial a fost una din reformele structurale iniţiate în
Moldova în urma stabilizării macroeconomice relative realizate la mijlocul anilor
1990. Noua politică industrială a statului a fost elaborată de către Guvern în
Concepţia pe termen mediu a politicii industriale a Republicii Moldova pentru
1996-2000. În Concepţie au fost expuse obiectivele pe termen mediu ale reformei
industriale precum şi măsurile necesare pentru dezvoltarea industriei Moldovei în
condiţiile economiei de piaţă. Aplicarea în practică a Concepţiei a stopat declinul
industrial în 1997 şi a rezultat într-o creştere economică a sectorului industrial în
2000 şi 2001. Astfel, a fost adoptat un număr semnificativ de acte legislative,
majoritatea referitoare la privatizarea şi restructurarea întreprinderilor industriale.
Reforma industrială a avut rezultate atît negative, cît şi pozitive.
Deetatizarea parţială a sectorului industrial a fost definitivată, însă privatizarea în
baza bonurilor patrimoniale nu a rezultat într-un sistem competitiv şi eficient.
Cadrul legal necesar a fost elaborat dar este incoerent. În linii mari, economia mai
suferă de un decalaj dramatic între ofertă, cerere şi capacitatea de cumpărare a
cetăţenilor.
Sectorul industrial este deficient atît din cauza efectelor negative ale
moştenirii sovietice, cît şi a problemelor tranziţiei, cum ar fi instabilitatea politică
şi economică generală, experimentarea nereuşită, dezvoltarea economică lentă şi o
serie de dezechilibre multisectoriale.
Cu toate acestea, o relansare economică graduală s-a produs în 2000-2002,
iar creşterea de 6,1% a PIB-ului în 2001 s-a datorat în primul rînd creşterii
producţiei industriale, care a constituit 7,7% în 2000 şi 13,7% în 2001. Astfel,
principala caracteristică a dezvoltării economice din 2001-2002 a fost apariţia
premiselor necesare pentru o dezvoltare economică durabilă.
Obiectivul strategic al politicii industriale pentru decada următoare este
stabilirea unui complex industrial competitiv şi multiramural. Pe termen scurt,
situaţia critică din anumite sectoare industriale cum ar fi cel energetic sau cel de
construcţie a maşinilor va trebui depăşită, ponderea producţiei industriale în PIB va
trebui sporită, iar cererea publică şi privată pentru produse şi servicii industriale va
trebui satisfăcută. Industriile care lucrează în baza resurselor locale şi care au un
potenţial de export înalt vor fi dezvoltate în mod prioritar.
Pentru realizarea acestor obiective este necesar de a îmbunătăţi în continuare
legislaţia, a definitiva reforma proprietăţii, procesul de privatizare şi restructurarea
de după privatizare, a stimula întreprinderile mici şi mijlocii, a optimiza climatul
economic, atrage investiţiile, creşte exporturile şi a stabili o infrastructură
industrială adecvată pentru condiţiile economiei de piaţă.
În concluzie, pentru ca întreprinderile industriale să depăşească criza actuală
şi să devină actori primari ai economiei de piaţă, este necesară crearea unui cadru
favorabil pentru creşterea veniturilor şi elaborarea unor politici care ar încuraja
competitivitatea şi eficienţa. Calitatea şi productivitatea sînt două imperative pe
care trebuie să le satisfacă industria Moldovei pentru a fi competitivă pe piaţa
mondială, iar statul trebuie să-şi asume rolul de bază în asigurarea condiţiilor
necesare în acest sens.

Politica agricolă

Agricultura a fost şi este una dintre ramurile principale ale economiei

Republicii Moldova, atît datorită volumului considerabil al forţei de muncă
implicate în acest sector (circa 45%), cît şi datorită ponderii acesteia în produsul
intern brut.
În decurs de jumătate de secol complexul agroalimentar al Republicii
Moldova s-a dezvoltat în condiţii străine economiei de piaţă. În perioada de
tranziţie au fost depuse eforturi de reformare a proprietăţii, de creare a unei
producţii competitive şi de diversificare a relaţiilor economice externe.
Însă criza din sectorul agrar nu a fost depăşită, ea poartă un caracter
structural şi e provocată de contribuţiile ce au apărut pe parcursul integrării în
economia de piaţă a structurilor moştenite de la sistemul economiei centralizate.
În perioada ultimilor 5 ani creşterea producţiei agricole (faţă de anul
precedent) a fost înregistrată în anii 1997 (cu 11%) şi 2001 (cu 4%), dar în acelaşi
timp nivelul producţiei agricole în anul 2001 a rămas scăzut, constituind doar 80%
din nivelul anului 1995 şi 51% din cel al anului 1990.
Pe fundalul descreşterii producţiei obţinute în întreprinderile agricole,
producţia obţinută în sectorul individual agricol e în continuă creştere. Ponderea
producţiei agricole în gospodăriile ţărăneşti şi în gospodăriile populaţiei în anul
2001 a constituit 75% din total producţiei agricole.
Structura producţiei agricole s-a schimbat şi ea, cota producţiei animale
reducîndu-se de la 40,3% în 1990 la doar 29,7% în 2001, ceea ce s-a datorat în
mare măsură reducerii drastice a şeptelului în sectorul colectiv. Deşi inventarul de
animale s-a mărit cu aproximativ 50% în sectorul individual, în sectorul colectiv
acesta s-a redus cu tocmai 90% în timp de 10 ani. Acest declin a fost cauzat în
special de lichidarea unităţilor de creştere a animalelor din cadrul gospodăriilor
agricole mari, acestea devenind neprofitabile din cauza costurilor înalte de
producţie.
Declinul drastic al sectorului şi transformarea acestuia în agricultură de
subzistenţă sînt inadmisibile, dată fiind ponderea semnificativă a agriculturii şi
industriei de prelucrare în economia ţării.
Agricultura Moldovei a fost tradiţional orientată spre creşterea producţiei
vegetale şi mai întîi de toate a viţei de vie, legumelor şi fructelor. Liberalizarea
pieţelor de desfacere din fostele republici sovietice, unde în trecutul apropiat
conservele, fructele şi legumele moldoveneşti nu întîmpinau o concurenţă dură, a
dus la înlăturarea lor de către companiile altor state, ce dispun de avantaje proprii
proceselor tehnologice, calitate şi competitivitate a producţiei, prezenţa
infrastructurii.
Competitivitatea produselor din ţările membre ale Uniunii Europene în cea
mai mare măsură este menţinută de subvenţionarea producţiei agricole, protejată
de metode tarifare şi netarifare, de aceea accesul produselor moldave pe piaţa
Uniunii Europene rămîne dificil.
În Republica Moldova susţinerea sectorului agricol de către stat este foarte
limitată, motivul fiind o mulţime de factori obiectivi. Insuficienţa capitalului în
mediul rural în ultimii ani a sporit suprafeţele ocupate cu culturi cum ar fi grîul,
porumbul, floarea-soarelui, cartofii ce necesită investiţii mici de capital, dar cu
pieţe de desfacere garantate, şi diminuarea suprafeţelor ocupate de culturi ce
necesită resurse considerabile (cum ar fi tutunul, fructele şi strugurii).
În ultimii ani se observă a scădere vizibilă a productivităţii culturilor
agricole: de la 1/3 la produsele cerealiere şi sfecla de zahăr, pînă la 50% şi mai
mult la fructe, legume, struguri şi tutun. Reducerea productivităţii în sectorul
agricol este cauzată de uzura morală a tehnologiilor utilizate, în unele cazuri
tehnica şi metodele utilizate sînt cele mai primitive, minimizarea utilizării
îngrăşămintelor minerale şi organice de 12 şi respectiv de 18 ori.

Dezvoltarea sectorului energetic

Securitatea economică a Republicii Moldova ca stat tînăr european în mare

parte este determinată de starea complexului energetic. Propriile resursele
energetice şi de combustibil ale Moldovei (resursele hidroenergetice, lemnul şi
combustibilul pe baza materiilor prime agricole) nu depăşesc 20% din veniturile
balanţei energetice a ţării. Restul (produsele petroliere, gazul şi cărbunele) se
importă. Cotei resurselor energetice şi de combustibil (REC) îi revine anual 41-
58% din volumul total al importurilor Moldovei. Nivelul ridicat al costului REC,
incluzînd importul energiei electrice, scumpeşte producţia autohtonă şi duce la
slăbirea potenţialului concurenţial al ţării. Cota-parte a datoriei pentru REC în
datoria externă a Republicii Moldova, care s-a format la mijlocul anilor 1990,
constituie mai mult de 20%. Luînd în considerare cele menţionate mai sus, este
evidentă necesitatea ieftinirii şi micşorării capacităţii de absorbţie a energiei în
economia naţională şi crearea unui sistem sigur de aprovizionare energetică a
populaţiei.
Situaţia energetico-economică actuală în Moldova se datorează reacţiei
dureroase a adaptării economiei ţării, a unor ramuri şi întreprinderi aparte la
condiţiile de trecere la economia de piaţă. Rezultatul sintetizat al influenţei
factorilor enumeraţi a devenit reducerea eficienţei activităţii întreprinderilor
energetice, creşterea consumului specific de combustibil, reducerea, pe de o parte,
a folosirii capacităţilor avute pînă la 20-30% şi în acelaşi timp, pe de altă parte, a
importului de energie electrică. Cu părere de rău mecanismele de piaţă apărute nu
stimulau, ci mai degrabă frînau tendinţele de economisire a energiei în economia
naţională.
Din punct de vedere economic, complexul energetic al Republicii Moldova
se caracterizează printr-o creştere a costurilor de consum şi a celor de producţie,
cheltuieli mari pentru resurse energetice, lipsa fondurilor pentru modernizarea
întreprinderilor industriale şi procurarea tehnologiilor cu un consum redus de
energie. Consecinţele unei astfel stări de fapt sînt creşterea preţurilor la bunuri şi
servicii, reducerea potenţialului competitiv al bunurilor moldoveneşti pe pieţele
interne şi cele externe, pierderi enorme suferite de mai mult de jumătate din agenţii
economici din domeniu şi, în consecinţă, pierderi la bugetul de stat.
Pentru ieşirea CEC din criza actuală, politica energetică trebuie să fie
direcţionată pentru realizarea unui complex de măsuri legislative, economice,
organizaţionale şi sociale. La rîndul ei, modificarea politicii de preţ în
corespundere cu resursele energetice importate şi produsele prelucrării lor - energia
termică şi electrică. Numai un alt sistem principial nou de formare a preţurilor în
aprovizionarea economiei naţionale cu energie şi combustibil, care ar asigura
rentabilitatea întreprinderilor CEC şi renunţarea treptată la subvenţiile de stat
pentru ramurile lui este capabil să contribuie la redresarea complexului energetic,
să îmbunătăţească structura veniturilor bugetului ţării şi să uşureze totodată situaţia
populaţiei ca consumator de energie electrică şi termică.

Politica socială

Constituirea Republicii Moldova ca stat independent european,

democratizarea societăţii şi formarea bazelor economiei de piaţă au schimbat într-
un mod radical tabloul vieţii sociale din ţară.
În conformitate cu noua Constituţie a Republicii Moldova (1994),
"economia Republicii Moldova este economie de piaţă, de orientare socială" (art.
126), "orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la condiţii
echitabile şi satisfăcătoare de muncă şi la protecţia împotriva şomajului" (art. 43),
iar "statul este obligat să ia măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai
decent, care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea, lui şi familiei lui, cuprinzînd
hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale
necesare" (art. 47).
 După 11 ani de transformări în ţară, au avut loc schimbări pozitive
fundamentale, îndeosebi în sfera libertăţilor politice: alegeri pluraliste, libertatea
cultelor, a întrunirilor, mass-media, plecărilor în străinătate etc. Economia s-a
adaptat parţial la condiţiile economiei de piaţă, ceea ce se confirmă prin
reînceperea creşterii economice începînd cu anul 2000, creşterea exportului,
schimbările în structura PIB-ului şi ocuparea în cîmpul muncii îndeosebi în
favoarea sectorului de servicii, restructurarea sectorului energetic, întreprinderilor
industriale şi a sectorului agricol în baza privatizării pămîntului şi dezvoltării
competitive ale întreprinderilor de diferite forme organizaţional-juridice - de la
societăţi pe acţiuni la gospodării de fermieri în agricultură.
Caracteristicile sociale ale transformărilor în general sînt încă negative. Se
evidenţiază descreşterea şi înrăutăţirea considerabilă a nivelului de trai şi a calităţii
vieţii oamenilor, reducerea numărului populaţiei, migraţia în masă a forţei de
muncă în străinătate, lipsa în bugetul de stat de resurse suficiente pentru astfel de
necesităţi precum educaţia şi ocrotirea sănătăţii. Clasa de mijloc a populaţiei, care
după venituri e relativ prosperă, nu depăşeşte 10% din totalul populaţiei. În acelaşi
timp, în conformitate cu estimările Departamentului de Statistică şi Sociologie
(anul 2002) ponderea populaţiei defavorizate constituie 88,3%, iar ponderea
populaţiei sărace - 56,9%. Drept rezultat, după indicele dezvoltării umane, în
conformitate cu clasamentul ONU, Republica Moldova pe parcursul acestui
deceniu s-a deplasat de pe locul 75 spre 104 în lista celor 174 de state din lume
incluse în clasament.
În anii 2001-2002 de către Guvern s-au întreprins măsuri în vederea
schimbării situaţiei spre bine, atît prin activizarea sectorului real al economiei,
atragerea investiţiilor şi crearea noilor locuri de muncă, inclusiv în sectorul
întreprinderilor mici şi mijlocii, cît şi prin intermediul politicilor în domeniul
muncii, asigurărilor sociale şi asistenţei sociale. Au fost lichidate restanţele la plata
pensiilor şi au fost micşorate cele pentru plata salariilor, a fost majorat salariul
angajaţilor. Cu toate acestea, situaţia social-economică din ţară rămîne complicată.
Înţelegînd acest lucru, Parlamentul şi Guvernul întreprind o serie de măsuri de
ordin legislativ, economic şi administrativ în vederea schimbării situaţiei spre bine,
cel puţin, în apropiaţii 3-5 ani.
Paralel cu reformarea economiei în Republica Moldova au loc schimbări şi
în sectorul social. Principala atenţie a Guvernului va fi concentrată asupra
problemei ocupării în cîmpul muncii a populaţiei şi asigurarea creşterii economice
durabile (atît în sectorul real, cît şi în cel al serviciilor), concomitent continuînd
reformele în domeniul utilizării forţei de muncă, în sectorul asigurărilor şi
asistenţei sociale, precum şi în învăţămînt şi ocrotirea sănătăţii. Problema sărăciei
în Moldova are un specific aparte, fapt ce a fost luat în considerare la elaborarea
Strategiei preliminare de reducere a sărăciei.
Participarea Republicii Moldovei la procesele de integrare europeană
presupune nu doar armonizarea legislativă, schimbări instituţionale, ridicarea
capacităţii de concurenţă a economiei, ci şi apropierea de standardele europene a
tuturor indicatorilor ce ţin de calitatea vieţii şi nivelul de trai al populaţiei. Această
problemă este una complexă şi extrem de dificilă, dar ea trebuie să fie soluţionată
în interesul populaţiei ţării.

Dezvoltarea sistemului judiciar

Pe parcursul ultimilor zece ani am fost martori oculari ai unor schimbări cu

adevărat revoluţionare în fostul spaţiu sovietic, inclusiv în Republica Moldova.
Deşi în urma prăbuşirii Imperiului Sovietic ţara noastră şi-a redobîndit libertatea,
tranziţia la o guvernare democratică nu a fost încheiată.
Pe parcursul ultimului an au fost întreprinse acţiuni care subminează
independenţa justiţiei în stat. Toate modificările în legislaţie la acest capitol sînt
însoţite de lozinci propagandistice de ameliorare a reformei judiciare, de
combatere a corupţiei, dar în esenţă modificările respective sînt subordonate
totalmente intereselor celorlalte două puteri: legislativă şi executivă. Aceasta o
denotă acţiunile concrete ale actualei puteri care a desfăşurat o epurare masivă, fără
precedent a cadrelor din sistemul judecătoresc. O parte din judecători au fost
eliberaţi din funcţie ca persoane incomode pentru putere, fiind înlăturaţi din
sistemul judecătoresc fără nici un motiv, fără nici o argumentare.
Reforma judiciară din Moldova s-a realizat în trei etape. În prima etapă, din
1989 pînă la adoptarea Constituţiei din 1994, au fost puse bazele sistemului
judiciar al noului stat. În cea de-a doua etapă, din 1994 pînă la alegerile
parlamentare din februarie 2001, în urma cărora Partidul Comuniştilor a preluat
conducerea legislativă şi executivă, a fost adoptat cadrul legislativ necesar pentru
aplicarea în practică a reformei juridice şi legislative. Această etapă s-a caracterizat
de asemenea prin eforturile sistemului judiciar de a cîştiga independenţă faţă de
celelalte două ramuri ale puterii. Cea de-a treia etapă a fost marcată prin decizia
guvernului actual de a iniţia o nouă reformă a sistemului judiciar care, potrivit
autorului, este mai curînd dictată de motive politice decît de o necesitate obiectivă.
Cu atît mai mult cu cît guvernanţii comunişti nu au dat publicităţii intenţiile lor faţă
de această nouă reformă care rămîne un mister atît pentru publicul larg, cît şi
pentru lucrătorii din sistemul judiciar.
Cauza principală a experienţei contradictorii prin care a trecut sistemul
judiciar moldovenesc pînă în prezent este instabilitatea politică cronică. În
Moldova nu a existat niciodată o voinţă politică clară pentru crearea unui sistem
judiciar independent. Prin urmare, reforma sistemului judiciar a fost în mare parte
retorică şi de cele mai multe ori măsurile luate au promovat reforma doar în
aparenţă. Obstacole de ordin politic, economic şi instituţional au împiedicat
apariţia unui corp judiciar cu adevărat independent şi profesionist.
Pentru a depăşi situaţia actuală de stagnare a sistemului judiciar autorul
crede că este necesară valorificarea realizărilor pozitive la care s-a ajuns în urma
aplicării reformei aşa cum aceasta a fost concepută iniţial. Pe termen lung, este
nevoie de o generaţie nouă de judecători formaţi în baza principiilor şi idealurilor
democratice pentru afirmarea unui sistem judiciar puternic şi cu adevărat
independent în Moldova.
Procuratura
Procuratura din perioada de după proclamarea independenţei a moştenit
funcţiile şi rolul procuraturii sovietice aproape integral, unica excepţie fiind
înlocuirea funcţiei de supraveghere judiciară cu cea de contribuire la exerciţiul
justiţiei.
Procuratura Moldovei este subordonată direct Parlamentului Republicii
Moldova, ceea ce, teoretic, ar presupune un înalt grad de independenţă. Cu toate
acestea, Procurorul General nu este inamovibil şi prin urmare este deseori obiectul
unor manipulări politice. În urma aderării Moldovei la Consiliul Europei în 1995,
aderare condiţionată de edificarea unui stat de drept în Moldova şi respectarea
drepturilor omului şi a libertăţilor individuale, Moldova s-a angajat să adapteze
rolul şi funcţiile procuraturii la standardele unui stat de drept şi la normele
Consiliului Europei. În acest sens a fost constituit un grup de lucru la iniţiativa
Ministerului Justiţiei în 2000. Mai tîrziu acest grup de lucru a elaborat o serie de
proiecte legislative care au avut drept scop reforma procuraturii. Cu toate acestea,
după revizuirea acestora de către Guvern, proiectele iniţiale au fost modificate
substanţial fiind afectate mai multe norme şi principii democratice în baza cărora a
fost propusă iniţial reforma procuraturii.
Cu toate că atribuţiile procurorilor în sistemul justiţiei penale aşa cum sînt
prevăzute acestea în Codului de Procedură Penală corespund pe deplin
standardelor europene, atribuţiile largi de supraveghere judiciară şi participare la
litigii civile acordate procuraturii sînt cel puţin alarmante.
Proliferarea criminalităţii transfrontaliere şi imperativul cooperării
transnaţionale în cazuri penale au determinat Moldova să adere la o serie de
acorduri internaţionale cu caracter multilateral, cum ar fi Convenţia CSI despre
Asistenţă Juridică (1991), dar şi acorduri bilaterale, ca de exemplu tratatele cu
privire la ajutorul reciproc în probleme penale şi civile semnate cu Ucraina,
Lituania, Letonia, Rusia şi România. O dată cu aderarea Republicii Moldova la
Consiliul Europei, Moldova a aderat la mai multe acte europene în materie penală
şi civilă. Pentru ca Moldova să poată aplica pe deplin aceste acte este nevoie însă
de adoptarea unui cadru legislativ intern adecvat. De asemenea, este necesară o
delimitare clară a responsabilităţilor de cooperare internaţională între procuratură şi
Ministerul Justiţiei.

Avocatura

În ultimii ani sistemul economic, politic, juridic din Republica Moldova s-a
schimbat radical, avocaţii fiind obligaţi să se adapteze la noile rigori ale vieţii şi
anume la noul lor rol în cadrul efectuării justiţiei, prevenirii şi soluţionării litigiilor
şi la apărarea drepturilor şi libertăţilor omului. De asemenea, aceştia au fost
obligaţi să se adapteze la o abordare comercială a activităţii lor. Nu poate fi
neglijată şi modificarea masivă a legislaţiei naţionale, precum şi aderarea
Moldovei la un şir de instituţii internaţionale, principiile cărora urmează a fi
aplicate în ordinea juridică internă. În acelaşi timp, avocaţii sînt reprezentanţii unei
profesii independente şi sînt obligaţi să se conformeze regulilor ce asigură
respectarea obligaţiilor în faţa instanţelor judecătoreşti şi în faţa clienţilor, precum
şi a altor persoane. Reprezentanţii acestei profesii sînt obligaţi să-şi menţină un
nivel înalt profesional pentru a asigura o calitate cît mai înaltă a serviciilor juridice
prestate.
În pofida transformărilor radicale care au avut loc în Moldova după 1989,
Regulamentul avocaturii RSS Moldoveneşti din 21 noiembrie 1980 a reglementat
activitatea avocaţilor din Moldova pînă la 9 septembrie 1999, proliferînd un sistem
închis şi corupt, ceea ce a provocat numeroase revendicări de liberalizare a
profesiei de avocat. În 1990 Guvernul a adoptat o decizie specială cu privire la
avocatură prin care Ministerul Justiţiei a fost împuternicit să emită licenţe de
avocat potrivit unei serii de criterii. Deoarece acele criterii erau destul de lejere şi
nu presupuneau pregătire specială în avocatură, numărul de avocaţi fără studii
specializate a crescut în mod considerabil. Calitatea serviciilor prestate de aceştia a
scăzut şi mai mult cînd în 1998 Parlamentul a decis ca profesia de avocat să poată
fi exercitată în baza licenţelor comerciale, practică abolită abia în 2001.
Între timp, Parlamentul a adoptat în mai 1999 Legea cu privire la avocatură
pe care autorul o califică drept revoluţionară datorită faptului că a introdus garanţii
profesionale pentru avocaţi şi acces egal la justiţie stipulînd prestarea pe gratis a
serviciilor juridice. În acelaşi timp, acea lege a impus monopolul unei organizaţii
profesionale a avocaţilor, Uniunea Avocaţilor, care ar fi urmat să standardizeze şi
integreze avocatura, dar, în acelaşi timp, avea potenţialul de a se transforma într-o
instituţie coruptă şi impenetrabilă. Acest din urmă defect al legii a fost înlăturat
mai tîrziu după ce Curtea Constituţională a emis o hotărîre prin care a anulat
monopolul Uniunii. Cu toate acestea hotărîrea Curţii a produs mai curînd haos în
avocatură deoarece, potrivit legii care a rămas în vigoare, avocaţii care au plecat
din Uniune au ieşit din jurisdicţia Legii cu privire la avocatură.
O nouă lege cu privire la avocatură a fost adoptată în 2002. Legea reiterează
prevederile cu privire la monopolul unei singure organizaţii profesionale,
sancţionează amestecul procuraturii în activitatea avocaţilor şi nu conţine prevederi
cu privire la obligaţia avocaţilor de a evita coliziunile. În pofida acestor defecte,
legea actuală este calificată drept un pas calitativ înainte pentru că conţine o
întreagă serie de prevederi progresiste şi garantează pe deplin independenţa şi
confidenţialitatea activităţii avocaţilor.

Evoluţia relaţiilor externe

O dată cu declararea la 27 august 1991 a independenţei Republicii Moldova

a început procesul extrem de complex şi complicat de edificare a statului
moldovenesc. Unul din elementele-cheie ale acestui proces l-a constituit, pe de o
parte, formularea intereselor naţionale ale tînărului stat pe plan extern, şi respectiv,
elaborarea şi promovarea priorităţilor pe termen scurt, mediu şi lung în politica
externă şi, pe de altă parte, crearea şi consolidarea structurilor abilitate cu
realizarea acestor priorităţi.
În RSSM, ca şi în celelalte foste republici sovietice, aproape imediat după
cel de-al doilea război mondial, a fost creat Ministerul Afacerilor Externe. Se
consideră că la baza acestei decizii a conducerii sovietice de atunci era interesul ca
fiecare din cele 15 republici să devină membru al ONU şi astfel URSS să dispună
de 16 voturi. Urmare a unei atitudini refractare a ţărilor occidentale, s-a ajuns la un
compromis care a funcţionat pînă în momentul dezmembrării imperiului: alături de
URSS, Ucraina şi Belarus au devenit membre ale ONU (motivaţia oficială a
acestei excepţii fiind contribuţia importantă a respectivelor republici la victoria
asupra nazismului). Ministerul de Externe de la Chişinău a rămas să existe în toţi
aceşti ani de dominaţie sovietică, îndeplinind în linii mari funcţii protocolare, cu
anumite ocazii şi cele consulare. În raport cu alte instituţii de stat din RSSM, acest
minister avea un număr redus de angajaţi (în anii 1980 erau angajaţi în jur de 15
oameni). Astfel, după declararea independenţei, s-a impus cu pregnanţă
restructurarea cardinală a acestui departament, atribuirea unui rol central de
coordonare a activităţilor întreprinse de Republica Moldova pe plan extern. Acum,
cînd de la istorica zi de 27 august 1991 s-au scurs mai bine de 11 ani, putem
constata rolul şi ponderea MAE al Republicii Moldova şi, respectiv, al Ministrului
de Externe în ierarhia structurilor de stat, constituit în acea perioadă şi nefiind
modificat esenţial ulterior, nu a corespuns nici experienţei altor ţări cu tradiţie (e
suficient să ne referim aici la SUA ori Germania, unde miniştrii de externe sînt a
doua sau a treia oficialitate în guvern) şi implicit, nici semnificaţiei şi impactului
pe care diplomaţia ca instrument de realizare a politicii externe îl are asupra unei
bune dezvoltări a statului. În Republica Moldova de-a lungul acestor ani, ierarhic
Ministrul de Externe era plasat prin jumătatea a doua a listei membrilor de Guvern
şi respectiv, MAE avea un rol secundar în raport cu alte ministere, nefiind în
măsură să-şi impună viziunea în mai multe probleme de referinţă pentru
dezvoltarea Republicii Moldova.
Interesele prioritare în politica externă a Republicii Moldova, formulate în
primele săptămîni şi luni după declararea independenţei, au reflectat problemele
arzătoare cu care se confrunta tînărul stat. Printre obiectivele cele mai importante
figura, în mod firesc, cel al recunoaşterii internaţionale a Republicii Moldova drept
subiect al dreptului internaţional. Procesul de consacrare internaţională a
independenţei Republicii Moldova a fost unul anevoios şi destul de lung: el a
demarat o dată cu deciziile de rigoare, luate chiar în ziua de 27 august de către
Guvernele României şi Georgiei, după care a urmat o perioadă incertă, pînă în
decembrie 1991, cînd Moscova, obţinînd angajamentul fostelor republici
(bineînţeles, cu excepţia celor baltice) de a adera la CSI, s-a arătat dispusă să
stabilească relaţii diplomatice cu Chişinăul. Acest pas al Moscovei a deschis calea
spre recunoaşterea independenţei Republicii Moldova şi de către puterile
occidentale, după care a urmat aderarea ţării noastre la ONU la 2 martie 1992,
astfel încheindu-se prima etapă, extrem de importantă, în afirmarea Republicii
Moldova pe arena internaţională.
Referitor la alte priorităţi ale politicii externe, formulate în acea perioadă
(marcate şi de lipsa unui corp diplomatic experimentat), se poate constata că ele
purtau amprenta unei indecizii conceptuale a conducerii ţării, vizavi de
perspectivele Republicii Moldova. Deşi s-a pronunţat în favoarea dezvoltării unor
relaţii mutual avantajoase pe toate azimuturile, Chişinăul nu a reuşit să formuleze o
viziune de perspectivă clară de ancorare a Republicii Moldova într-un sistem de
repere şi valori, care ar fi permis ţării noastre să depăşească rapid şi eficient
perioada dificilă de tranziţie prin crearea unor condiţii externe benefice pentru
reformarea cu succes a ţării.
Dacă facem o analiză comparativă a priorităţilor de politică externă ale
Republicii Moldova cu cele ale Ţărilor Baltice ori din Europa Centrală, constatăm
că ultimele au formulat imediat după obţinerea independenţei lor reale obiective de
politică externă într-o manieră extrem de precisă şi univocă: aderarea la NATO şi
integrarea în UE. Astfel:
¤ ele au trimis mesaje foarte clare, lipsite de ambiguitate nu numai în capitalele
occidentale, ci şi cele de la est, limitînd benevol marja de manevră atît pentru ele
însele, cît şi pentru interlocutorii lor de pe arena internaţională;
aceste ţări, fiindu-le recunoscute de către puterile occidentale eligibilitatea pentru
procesele de extindere spre Est a NATO şi EU, au beneficiat începînd cu anii 1990
de o asistenţă masivă din partea ultimelor pentru a edifica sisteme compatibile pe
plan juridic, economic, politic;
¤ intrînd în faza de integrare în structurile europene şi euroatlantice, noile
democraţii au obţinut un motiv puternic în plus de a se reforma pe plan intern,
orientîndu-se spre standardele şi valorile occidentale care şi-au demonstrat
viabilitatea. Este axiomatică teza că obiectivul integrării europene şi euroatlantice
a servit drept un catalizator extrem de puternic pentru Ţările Baltice şi ale Europei
Centrale pentru trecerea la o economie de piaţă eficientă şi edificarea unui stat de
drept.
Analizînd experienţa acestor ţări şi rezultatele obţinute pe plan extern şi
intern din perspectiva zilei de astăzi, putem conchide: calea aleasă de ele a fost una
corectă, pe deplin justificată. Republica Moldova nu a putut sau nu a ştiut să
formuleze astfel de obiective, preferînd, prin aşa-zisa politică multivectorială, să
balanseze între Est şi Vest, să joace rolul de punte, fără a se angaja să graviteze
spre centrele constituite de putere, care erau în stare să ne ofere sprijin politic,
economic sau în materie de securitate. Dacă lipsa unor priorităţi clare în politica
externă în perioada incipientă a dezvoltării noastre ca stat independent poate fi
explicată prin insuficienţa de experienţă, de informaţii pertinente despre procesele
ce se desfăşurau pe continentul european (Chişinăul a deschis primele misiuni
diplomatice abia în a doua jumătate a anului 1992), menţinerea aceleiaşi situaţii de
incoerenţă şi inconsistenţă şi la mijlocul anilor 1990 este mai greu de lămurit.
Examinînd Concepţia politicii externe a Republicii Moldova aprobată de către
Parlament în 1995, constatăm următoarele priorităţi: 1.2.3.4. Capitolul IV din acest
document care se intitulează "Direcţiile principale ale politicii externe"
promovează aceeaşi teză de întreţinere a relaţiilor reciproc avantajoase cu toate
ţările lumii, fără a identifica parteneri strategici şi a trasa obiectivul de asociere
imediată la procesele integraţioniste, în plină derulare, care reverberau puternic
pînă la frontierele vestice ale Republicii Moldova, drept unul imediat şi fără
alternative. Este adevărat că atît capacitatea de conceptualizare a priorităţilor de
politică externă a Republicii Moldova, cît şi cea de manevră diplomatică în
activităţile cotidiene erau puternic constrînse de existenţa a două probleme, care au
marcat dramatic din prima clipă existenţa statului suveran Republica Moldova:
conflictul transnistrean şi prezenţa nelegitimă pe teritoriul ţării a formaţiunilor
militare ruse.
Revenind la preocupările diplomaţiei moldoveneşti în primii ani de
independenţă, după cum am menţionat mai sus, ele erau axate pe recunoaşterea
internaţională a Republicii Moldova drept subiect al dreptului internaţional
(obiectiv realizat în linii mari în primăvara anului 1992 prin stabilirea relaţiilor
diplomatice cu cele mai importante ţări din lume şi prin acceptarea în ONU şi
CSCE); iniţierea unor relaţii active pe plan politic, economic, cultural cu statele
vecine, cu cele din Europa Centrală şi Occidentală, SUA, Canada; dezvoltarea unor
raporturi bazate pe principii noi cu fostele republici sovietice; atragerea unui
sprijin din partea capitalelor importante în vederea combaterii fenomenului
separatismului care lua amploare, degenerînd în vara anului 1992 într-un conflict
militar. Totodată pe plan intern au fost depuse anumite eforturi pentru consolidarea
capacităţilor intelectuale şi financiare ale Ministerului de Externe, deschiderea
misiunilor diplomatice într-un şir de state.
În pofida unor dificultăţi de ordin obiectiv (insuficienţa de cadre bine
instruite şi experimentate, penuria financiară) şi subiectiv (deseori selectarea
persoanelor pentru posturi importante în aparatul central şi în ambasade se efectua
nu neapărat pornindu-se de la criteriile profesionalismului; uneori în procesul de
luare a deciziilor în probleme importante propunerile MAE erau ignorate), în toate
aceste direcţii prioritare de activitate s-au înregistrat evoluţii pozitive, multe din ele
avînd un impact benefic asupra dezvoltării de ansamblu a ţării.

Dezvoltarea comerţului exterior

Volumul comerţului exterior reprezinta totalitatea bunurilor materiale ce fac

obiectul schimbului intre Republica Moldova şi alte ţari, care maresc sau
micşoreaza resursele materiale ale ţarii ca rezultat al intrarii sau ieşirii acestora din
ţara.
Pină in prezent, in politica comercială promovată de ţările in tranziţie se
conturează in două etape. La prima etapă are loc o liberalizare cvasitotală a
operaţiilor import-export, la cea dea doua insă se revine la aplicarea unor restricţii
protecţioniste. Prima etapă se caracterizează prin anularea monopolului statului
asupra comerţului exterior şi ridicarea oricăror bariere economice intre ţara
respectivă şi restul lumii. Pentru participarea la operaţiile de import-export, devine
suficientă o simplă formalitate şi anume nominalizarea acestei activităţi in statutul
firmei. Deci liberalizarea comerţului exterior s-a infăptuit in toate ţările, gradul
acestei liberalizări a fost diferit. In acelaşi timp, in RM consecinţele negative ale
liberalizării categorice a comerţului exterior au fost multiple şi pare să fi depăşit pe
cele pozitive.
In dinamica exportului s-au observat şi incă se observă creşterea ponderei
producţiei agricole neprelucrate şi scăderea cotei producţiei finite. O astfel de
structură a exportului oglindeşte procesele degradării sectorului industrial, care
afectează venitul bugetului consolidat, creşterea continuă a importului reflectă
scumpirea resurselor energetice.
Deci, putem conchide că prima consecinţă negativă, in plan strategic, a
liberalizării excesive a comerţului exterior este orientarea greşită a capitalului
privat. Cea de a doua este pierderea pieţei interne, fapt ce a generat reducerea
volumului producţiei intreprinderilor autohtone sau chiar falimentarea lor şi
creşterea nivelului şomajului.
Ce s-a făcut in aceşti ani ? A fost elaborat cadrul instituţional şi adoptată legislaţia,
s-au semnat Acorduri bilaterale şi multilaterale cu principalii parteneri economici.
Au fost incheiate şi ratificate acorduri de comerţ liber cu Rusia, Romania, Ucraina,
Belarus, Turkmenistan, Azerbaidjan, Kazahstan. Cu un şir de ţări - Austria, Cehia,
China, Slovacia, Bulgaria, Ungaria, Letonia, Ucraina, Turcia, Lituania, Polonia,
India, SUA, Elveţia, Estonia - sau incheiat Acorduri care prevăd atribuirea Clauzei
naţiunii celei mai favorizate. A fost semnat şi Acordul de Parteneriat şi Cooperare
cu UE, in virtutea căruia RM este prima ţară din CSI care exportă produse textile şi
alte mărfuri in cele 15 ţări Vest- Europene fără a i se stabili cota de import.
Aderarea RM la OMC in iulie 2001 a fost un eveniment primordial in istoria
politicii comerciale a ţării. Pentru prima dată, politica de stat a devenit previzibilă,
cu angajamente specifice in vederea liberalizării comerţului cu bunuri şi servicii,
precum şi angajamente referitor la imbunătăţirea legislaţiei conform normelor
OMC. RM, după obţinerea independenţei, a căutat să-ţi diversifice pieţele de
desfacere, una din acestea fiind UE. In această perioadă (1993-2000), s-a
manifestat o tendinţă pronunţată de modificare teritorială a comerţului exterior,
astfel volumul operaţiilor comerciale cu ţările membre ale CSI s-a micşorat, cresc
exporturilor spre pieţele UE. Deci, un alt eveniment in politica comercială externă
a fost includerea RM in Pactul de Stabilitate pentru Europa de sud-est, care a creat
oportunităţi suplimentare pentru exporturile ţării. UE a acordat RM un acces mai
larg.
Republica Moldova beneficiaza, de la 1.01.2006, de GSP+, sistem de
preferinte vamale acordat de UE Republica Moldova in baza caruia exportul a cca
7200 produse in tarile membre ale UE sunt scutite de taxe vamale.
Republica Moldova, din luna martie 2008, beneficiaza din partea UE de Sistemul
Preferintelor Comerciale Autonome ( ATP) si de contingente tarifare la o serie de
produse sensibile, ceea ce va extinde si mai mult lista marfurilor ce vor putea fi
exportate in tarile membre UE, fara taxe vamale.
Un avantaj este că RM a obţinut aşa-numita Clauza Socială sau Clauza
Naţiunii celei mai favorizate, conform căreia se aplică reducere ulterioară a
tarifului vamal cu 5%. De asemenea, RM beneficiază de preferinţe similare din
partea USA, Canada, Elveţia, Japonia.
Negocierile bilaterale necesită a fi dezvoltate in continuare intr-un mod activ
şi chiar agresiv, iar problemele cu care se confruntă RM in relaţiile cu partenerii
zonei de comerţ liber necesită intervenţie urgentă.
În jurul oportunităţii aderării Republicii Moldova la OMC sau purtat şi se
poartă multe discuţii contradictorii, dat fiind importanţa acestui pas pentru
integrarea de mai departe a Republicii Moldova în economia mondială. Aderarea
RM la OMC la 8 mai 2001 (Protocolul de Aderare la OMC a fost ratificat de
Parlament la 1 iunie 2001) a fost determinată de avantajele pe care le oferă cadrul
juridic al comerţului internaţional şi de motivele pentru care e mai bine să fii în
cadrul OMC decît în afara acestei organizaţii. Cu toate acestea, mulţi reprezentanţi
ai businessului cred în continuare că acest eveniment a fost grăbit şi că piaţa
noastră nu este pregătită pentru noile standarde.

Concluzii

Este principal la momentul actual, după etapa distructivă ale reformelor

economice, de a însuşi învăţămintele pozitive şi negative din cele ce s-au efectuat
pe parcursul acestor ani, pentru a ne mişca mai conştient şi argumentat spre o etapă
constructivă şi spre un progres social-economic al ţării. Pentru o mişcare eficientă
pe această cale este necesar de a fundamenta, inclusiv şi ştiinţific principiile, şi
direcţiile strategice, metodele de perfecţionare a reformelor în toate
compartimentele lor
„Pamint al nimanui” („nobody’s land”), „stat falimentar” („failed state”),
„stat cu viitor incert” – aceste calificative la adresa RM mai pot fi intilnite si astazi
in presa internationala, la 15 ani de la proclamarea independentei.
De parca s-ar fi sfatuit unii cu altii, strainii ignora cresterea PIB-ului si alte
„succese” pe calea reformelor si a democratiei, omologate chiar de unii dintre ei.
Relatarile tot mai triumfaliste, vacarmul ce-l produc surlele si trimbitele comuniste
nu pare sa aiba asupra lor efectul scontat. Ceva e putred in Danemarca Republicii
Moldova, si, desi a implinit virsta de 15 ani, viitorul ei pare la fel de cetos, de
nesigur, ca la inceputuri.
Vorbind despre obstacolele pe care le intimpina „constructorii” statului
moldovenesc, analistii nostri dau vina de cele mai dese ori pe eterogenitatea si
problemele identitare si interetnice ale moldovenilor, pe nerezolvarea problemei
transnistrene. in ultimul timp insa devine tot mai evident ca motivele esecului sunt
in primul rind economice.
Pe ruinele economiei moldovenesti sovietice nu creste mai nimic productiv.
Nu se construiesc decit vile luxoase, magazine scumpe, puzderie de benzinarii
(uneori cite trei intr-un loc) si, in ultima vreme, case de locuit ale caror locatari
muncesc in strainatate. Investitiile in alte domenii vin cu tiriita; agricultura,
industria dependenta de agricultura, nu reusesc sa se ridice cu forte proprii in
picioare. Stind intr-un picior - cistigurile moldovenilor ce muncesc peste hotare,
economia RM isi poate pierde echilibrul in orice moment. Mai vulnerabila chiar
decit fata de interzicerea vinurilor moldovenesti, decit fata de ridicarea preturilor la
gaze, ea poate fi in fata deportarii muncitorilor moldoveni din Rusia, unde lucreaza
circa 50 la suta din muncitorii moldoveni de peste hotare. RM ramine in continuare
cea mai saraca tara a Europei, exportatoare de brate de munca si prostituate.
„Ranile” conflictelor interetnice nu se pot tamadui in cadrul unui stat „fara
viitor” sau cu „viitor incert”. Acestea continua sa fie zgindarite aproape automat,
masinal, ca o scuza la fel de masinala pentru antipatia fata de statul pe care nu ai de
ce sa-l iubesti. Pe de alta parte, desi numarul etnicilor rusi si ucraineni s-a redus de
aproape doua ori, presiunea mediatica ruseasca nu a diminuat, ci, dimpotriva, s-a
intensificat si faptul acesta nu poate nicidecum sa intareasca RM.
Problemele identitare, dimpotriva, isi pierd foarte mult din acuitatea lor, in
conditiile in care relatiile cu Rusia si CSI in general nu au avut efectul scontat.
Esecul economic al RM face ca tot mai multi moldoveni sa-si lege, intr-un fel sau
altul (burse, cetatenie, relatii economice etc.) destinul de Rominia. Rominofobia a
devenit defensiva, explicativa, iar unionismul si-a pulverizat puterile. incercarile
guvernantilor de a redirectiona energia identitara pe vechiul drum trasat de
istoriografia sovietica nu stirnesc nici prea mari reactii de protest, dar nici
aclamatii.
Moldovenii par sa astepte ceva. Dar ce? Un raspuns clar nu il vei obtine de
la nimeni.
Desi a declarat sus si tare ca urmeaza calea spre integrarea europeana, desi a
incheiat si un plan de actiuni UE-RM, putini sunt cei care cred ca guvernarea
comunista tine calea spre Vest, si nu se va intoarce, in orice moment, spre Est.
Democratia este mimata, intreaga putere concentrindu-se in mina presedintelui RM
si a clanului sau care detine, conform unor estimari, circa 70-80 la suta din
economia RM. Opozitia e ca si inexistenta.
Nesimtindu-se protejat, cetateanul nu are niciun motiv de respect fata de
statul RM. Atasament - nici atita. Marea majoritate a moldovenilor concepe in
continuare independenta ca pe o tranzitie, iar statul RM ca pe un stat de tranzitie.
S-a schimbat doar orientarea. Daca mai inainte marea majoritate miza pe integrarea
in CSI, pe restabilirea vechilor relatii economice din cadrul URSS, sau chiar pe
restabilirea URSS, acum miza majoritatii e pe UE. Putini sunt cei care cred ca RM
poate iesi de sine statator din criza economica in care s-a prabusit. Daca inainte
independenta insemna de cele mai multe ori separare de Rusia, acum independenta
este considerata drept separare de UE si de Rominia (pentru o parte). Pentru „nici
cu unii, nici cu altii” nu semneaza mai nimeni astazi. Probabil, acesta e principalul
rezultat a 15 ani de independenta.
In aceasta ordine de idei, avem nevoie de o analiza ampla a experientei diferitor
state ale lumii, care au parcurs sau mai parcurg, pe cai diferite, perioada de
tranzitie, avind si rezultate diferite. Avem nevoie si de o ampla analiza a proceselor
complexe ale tranzitiei din Republica Moldova, tinindu-se cont de faptul ca toate
conducerile statului de pina acum, inclusiv cea actuala, au declarat ferm
necesitatea instituirii in tara noastra a unei economii libere, de piata, bazate pe
toate formele de proprietate, si o orientare strategica a Republici Moldova spre o
eventuala aderare la marea familie a statelor europene. In acest context, avem
nevoie de un Plan de Dezvoltare bazat nu pe intuitie sau inspiratie, ci pe metode
stiintifice bine studiate si insusite profund, avem nevoie de politici economice
vazute prin prisma mai multor alternative de dezvoltare. Avem nevoie de o
strategie de dezvoltare economica care sa contina, intr-o forma clara si accesibila,
prioritatile in dezvoltarea economica a tarii si de directionare preponderenta a
resurselor de care dispunem, modalitatile de creare a unui mediu economic
favorabil in vederea atragerii masive a investitiilor straine. Este necesar sa stabilim
pasii concreti care urmeaza sa fie efectuati in vederea orientarii intreprinderilor din
economia nationala si economiei in intregime spre export, in conditiile in care
avem o piata interna foarte mica, dupa capacitatea de absorbtie, ceea ce nu permite
intreprinderilor, orientate preponderent spre piata interna, sa produca cantitati mari.
Este necesara stabilirea unor directii si modalitati concrete de asigurare si
dezvoltare a competitivitatii economice la nivel de produs, ramura sau economie
nationala in ansamblu. Avem nevoie si de economisti bine pregatiti profesional,
conform exigentelor actuale, dar si care, in acelasi timp, sa inteleaga si sa
promoveze interesele noastre nationale. Avem nevoie de crearea unei stari de spirit
in rindul tineretului studios, orientata spre realizarea unui progres economic si
social in Republica Moldova, si nu sa se gindeasca inca de pe bancile scolii sau ale
facultatii la gasirea unui loc de munca in strainatate.
Toate cele indicate mai sus trebuie sa constituie obiectul unor cercetari economice
profunde.
Trebuie sa constientizam si faptul ca integrarea Republicii Moldova in Uniunea
Europeana nu trebuie sa reprezinte un scop in sine, ci o cale posibila de dezvoltare
economica si sociala a tarii, de crestere a nivelului de trai al populatiei. Si astfel,
precum declaratia de orientare strategica a Republicii Moldova spre aderare la
Uniunea Europeana a consolidat, intr-un fel, intreaga societate, competitivitatea
tarii, sub toate aspectele care o definesc, poate deveni o idee nationala, care ne-ar
permite atingerea acestui obiectiv.
Pârghiile cele mai importante sunt adevărul şi discuţiile, aşa precum a afirmat
profesorul american Stephen Hawking de la Universitatea din Cambridge –
„Problemele lumii ar putea fi rezolvate dacă am continua să vorbim”.

Bibliografie

1. Constituţia RM
2. Raportul Naţional asupra dezvoltării umane 1998
3. Concepţia politicii externe a Republicii Moldova 1995
4. Rapoartele 2001–2010 ale Asociaţiei pentru Democraţie Participativă
"ADEPT"
5. Proiectele Institutului pentru Dezvoltare şi Iniţiative Sociale (IDIS)
„Viitorul”
6. Curs de teorie economică,D.Moldovanu,ed.ARC,2007
7. http://www.infoteze.org
8. http://politicom.moldova.org
9. http:/ /ROM.AVA.MD
10.http://www.e-democracy.md