MINISTERUL AGRICULTURII ŞI INDUSTRIEI ALIMENTARE

AL REPUBLICII MOLDOVA

Universitatea Agrară de stat din Moldova

Catedra „Management”

Disciplina „Managementul Calităţii ”

Referat
tema: Aspecte generale ale conţinutului
Managementului Unităţilor Agricole

A efectuat: Studenta anului III,gr.2:

Buguş Ludmila

A controlat: Lector universitar: Deliu

Natalia
 Chişinău 2010
Noţiunea, obiectul şi conţinutul ştiinţei „Managementul unităţilor
agricole"

Ca ştiinţă, managementul (conducerea) are un obiect de studiu bine conturat,

metode riguroase şi instrumente de investigare şi de lucru cu caracter general a
căror utilizare să asigure folosirea optimă a potenţialului funciar, uman, material,
financiar şi informaţional al întreprinderii.

Esenţa ştiinţei managementului o reprezintă studierea proceselor şi relaţiilor de

management în vederea descoperirii legităţilor şi principiilor care le guvernează, a
conceperii de noi sisteme, metode şi tehnici şi modalităţi de conducere care să
asigure creşterea eficienţei.

În prezent predomină o astfel de noţiune: "Managementul - reprezintă procesul

de acţiune (colaborare) a conducătorilor asupra subalternilor (cu subalternii) cu
scopul de a îndeplini sarcinile ce stau în faţa organizaţiei (întreprinderii)".

În ţările cu structuri agrare de tip familial, managementul fermei este definit ca

fiind procesul de alocare a resurselor limitate în vederea maximizării veniturilor
necesare familiei.

Pentru a înţelege teoria conducerii este important de evidenţiat deosebirea între

obiectul şi conţinutul ştiinţei.

Obiectul ştiinţei - totalitatea faptelor, fenomenelor, proceselor care urmează a fi

studiate de către ştiinţă.

Conţinutul ştiinţei - totalitatea cunoştinţelor acumulate şi sistematizate la

momentul dat, cît şi direcţiile stabilite pentru studierea sa.

Obiectul ştiinţei este întotdeauna mai bogat şi mai divers decît conţinutului
acesteia, adică a cunoştinţelor existente în prezent.

2
Deşi între specialişti nu există o părere unică, o mare parte din aceştia consideră că
obiectul de studiu al managementului reprezintă totalitatea relaţiilor sociale ce
apar între oameni în procesul pregătirii, realizării deciziilor de conducere.

Conţinutul ştiinţei managementului cuprinde:

- bazele teoretice generale ale conducerii: legităţile, principiile, funcţiile
conducerii;
- organizarea conducerii: organele de conducere, structura organizatorică
de conducere;
- cadrele de conducere şi organizarea muncii lor;
- metodele de conducere: economice, administrative, social-psihologice de
motivare a muncii; tehnologia şi mijloacele tehnice de conducere: informarea,
documentarea, comunicarea, sistemul informaţional, ţinerea lucrărilor de
secretariat în organizaţii etc.
Metodele principale de studiere a ştiinţei „Managementul unităţilor
agricole" şi legătura ei cu alte ştiinţe. Există mai multe metode de studiere a
ştiinţei managementului:
Metoda sistemică - această ştiinţă se studiază ca un tot întreg atît la nivel
-micro cît şi la nivel macroeconomic, permiţînd evidenţierea schimbărilor
calitative şi cantitative atît în timp cît şi în spaţiu. Această metodă se bazează pe
următoarele principii:

a) procesul de primire a deciziilor să se înceapă cu evidenţierea şi formularea

clară a scopurilor concrete;

b) problema trebuie privită ca un tot întreg; se evidenţiază toate consecinţele

şi legăturile reciproce a fiecărei decizii luate;

c) se evidenţiază şi analizează căile alternative posibile de atingere a

scopului;

d) unitatea dintre analiză şi sinteză.

3
 Printre alte metode, specifice şi altor ştiinţe menţionăm:

- metoda monografică - constă în studierea literaturii de specialitate;

- metoda de anchetare - prin intermediul anchetelor se obţin unele

răspunsuri concrete în problemele managementului;
- metoda de intervievare;
- metoda de modelare - inducţie, deducţie, sinteză, comparare;
- analiza documentelor (legate de problemele de conducere);
- metoda de redare grafică a relaţiilor de conducere;
- metoda prognozării obiectului de conducere;
- metoda experimentului practic

În activitatea sa managementul unităţilor agricole se interesează cu foarte multe

ştiinţe, atît economice cît şi neeconomice.

În acest context remarcăm legătura strînsă ce există între managementul unităţilor

agricole şi organizarea muncii şi a producţiei. Necătînd la faptul că organizarea
este o funcţie a managementului, mulţi savanţi consideră că organizarea muncii are
dreptul la o ştiinţă aparte, de la care managementul îşi îmbogăţeşte cunoştinţele în
problemele raţionalizării proceselor de muncă, a proceselor de producţie, a
locurilor de muncă etc.

Dintre alte ştiinţe economice, menţionăm legăturile existente cu economia

politică, de la care foloseşte pîrghiile economice, sistemul de categorii şi legi
economice etc.

Un loc deosebit printre ştiinţele pe care le utilizează managementul îl ocupă

cibernetica, de la care foloseşte metodele economico-matematice în luarea
deciziilor, prelucrarea operativă a informaţiei etc.

4
Diferite ramuri ale dreptului de asemenea au o legătură strînsă cu managementul
unităţilor agricole.

Printre alte ştiinţe ne economice utilizate de către management remarcăm

psihologia şi sociologia, utilizarea cărora a dat naştere la aşa discipline ca
psihologia şi sociologia managerială.

De asemenea, o legătură strînsă există cu filozofia, etica şi estetica de la care

managementul preia problemele de etică în domeniul conducerii, problemele
generale de dezvoltare a societăţii, cultura conducerii.

Reieşind din cele expuse mai sus conchidem că cu cît mai mult cunoaşte un
manager din alte domenii de activitate, cu atît mai efectiv va putea conduce cu
întreprinderea.

Legităţile principale ale conducerii unităţilor agricole.

Conducerea constituie o formă specifică a activităţii de muncă a omului, s-a

evidenţiat în procesul diviziunii muncii. De aceea, pe lângă legile şi legităţile
generale ale sistemului social-economic, conducerea se bazează şi pe legile şi
legităţile sale specifice.

Legităţile constituie veriga principală a teoriei conducerii. Spre deosebire de modul

empiric de abordare, cel ştiinţific este bazat pe luarea în consideraţie a cerinţelor
legităţilor obiective şi tendinţelor de dezvoltare a conducerii. Cunoaşterea
legităţilor conducerii în baza analizei teoretice şi a experienţei practice permite:
- de efectuat o analiză ştiinţifică profundă a sistemului de conducere;
- de luat în consideraţie factorul de timp în cazul perfecţionării conducerii;
- de stabilit o corelaţie mai raţională între ştiinţa
şi arta conducerii. Există următoarele legităţi ale
conducerii:

a) Unitatea sistemului de conducere - se subînţelege stabilitatea legăturilor

(relaţiilor) interne în cazul
schimbării condiţiilor mediului extern.

5
 În practică, această legitate ia următoarele forme:
- unitatea principiilor conducerii pentru toate verigile şi treptele sistemei;
- unitatea funcţiilor de bază ale conducerii, ce constă în legătura strânsă între
funcţii;

- unitatea metodelor de conducere, ce se reflectă prin coordonarea reciprocă

între metodele economice, administrative şi social-psihologice;

- unitatea procesului de conducere ce se exprimă prin continuitatea şi

ritmicitatea sa, coordonarea tuturor operaţiunilor şi etapelor;

- unitatea sistemului de conducere, ce se reflectă în cerinţele unice faţă de

conducători şi alţi lucrători ai aparatului de conducere.

b) Proporţionalitatea dintre producere şi conducere - este necesară nu doar la

nivelul economiei naţionale ci şi
la nivel de întreprindere în vederea dezvoltării raţionale a producţiei de bază
şi auxiliare, ca fiind una din
condiţiile productivităţii înalte a muncii. Dacă conducerea şi producţia sunt
slab organizate, procesul
conducerii se reduce la lichidarea disproporţiilor existente, care peste un
timp oarecare apar din nou. În
consecinţă, are loc creşterea aparatului de conducere, care de obicei se
ocupă cu conducerea operativă, în detrimentul elaborării problemelor de
perspectivă.

c) Centralizarea şi decentralizarea conducerii. Îmbinarea optimală dintre

centralizarea şi decentralizarea
conducerii presupune necesitatea distribuirii sarcinilor, funcţiilor şi
împuternicirilor.

Conducerea centralizată înseamnă o astfel de funcţionare a organizaţiei, în

care să existe o subordonare permanentă, neîntreruptă şi stabilă a fiecărei
verigi subiectului conducerii. Ea se exprimă prin necesitatea coordonării

6
 obligatorii a deciziilor de conducere, conţinutul cărora se determină de
scopurile unice de dezvoltare a sistemului.

Nivelul centralizării conducerii se schimbă în procesul dezvoltării producerii

şi o astfel de schimbare se reflectă printr-o legitate a conducerii. Este
absolut greşit de a considera foarte bună sau foarte rea forma centralizată
sau cea decentralizată a conducerii. Fiecărei etape de dezvoltare a producţiei
îi corespunde gradul său, optimal de centralizare.

d) Corelaţia dintre sistemul conducător şi cel condus. Sub corelaţie e

subînţelege corespunderea sistemului de
conducere celui condus. Schimbarea raportului dintre subiectul şi obiectul
conducerii are loc sub influenţa
diferitor factori, în primul rând cei organizatorici şi economici. Ei se
manifestă prin mărirea cheltuielilor ce
ţin de aparatul de conducere.

În acelaşi timp, cheltuielile privitoare la conducere trebuie să fie economic

argumentate. În practică deseori se întâmplă că investiţiile în perfecţionarea
conducerii sunt nejustificat de mari, nu corespund necesităţilor reale ale producţiei.
Au loc, de asemenea, cazuri când investiţiile în perfecţionarea conducerii sunt
insuficiente.

Principiile de bază ale conducerii unităţilor agricole.

Principiile conducerii sunt nişte reguli, instrucţiuni de bază, norme de comportare

pe care se bazează conducătorii în activitatea practică.

Principiile managementului determină cerinţele faţă de sistem, structură,

organizare şi procesul conducerii, construirea organelor de conducere etc.
Principiile de bază ale conducerii unităţilor agricole sunt următoarele:
1. Principiul îmbinării optimale a centralizării şi decentralizării în conducere;

2. Principiul unităţii conducerii politice şi economice;

3. Principiul economiei planificate;

7
 4. Principiul stimulării materiale şi morale;

5. Principiul aplicării ştiinţei în conducere;

6. Principiul responsabilităţii;

7. Principiul selectării şi distribuirii cadrelor;

8. Principiul economicităţii şi eficienţei;

9. Principiul îmbinării optimale a conducerii ramurale şi teritoriale;

10. Principiul succesiunii (continuităţii) deciziilor de conducere.

1. Principiul îmbinării optimale a centralizării şi decentralizării în conducere

constă în distribuirea împuternicirilor cu privire la luarea deciziilor la fiecare nivel
a ierarhiei manageriale. Ca variantă optimală se consideră modalitatea când
centralizate sunt deciziile ce ţin de elaborarea politicii - scopurile şi strategia
întreprinderii, în general, iar descentralizate - deciziile ce ţin de conducerea
operativă.

Forma centralizată a conducerii presupune înfăptuirea conducerii cu activitatea

întreprinderii dintr-un centru unic, reglementarea strictă şi coordonarea activităţii
subdiviziunilor, lipsa deplină a elementelor de autonomie la ultimele.
Forma de conducere cu întreprinderea se consideră centralizată atunci când:
a) subdiviziunile funcţionale joacă un rol mai mare decât cele de producere;

b) există un număr semnificativ de servicii (secţii) funcţionale;

c) subdiviziunile de cercetare se află în aparatul central al companiei-mamă.

Sub formă descentralizată de conducere se subînţelege transmiterea dreptului de

luare a deciziilor verigii inferioare -subdiviziunilor de producere. Aceasta
presupune un grad înalt de coordonare a activităţii la toate nivelurile de conducere
a întreprinderii, ce activează ca un tot întreg.
2. Principiul unităţii conducerii politice şi economice este valabil nu atât pentru
conducerea întreprinderilor agricole, ci mai degrabă pentru cea de nivelul
macroeconomic. Determină cosubordonarea intereselor societăţii, realizate de
anumite sisteme politice şi a intereselor subiecţilor economici în cadrul acestor
sisteme politice.

8
3. Principiul economiei planificate este valabil atât la nivel -micro cât şi a nivel
macroeconomic. Presupune stabilirea direcţiei, tempurilior, şi proporţiilor
dezvoltării producerii pe o perioadă de lungă durată. Lee Iaccoca: „Planificarea de
stat nu înseamnă neapărat socialism. Ea înseamnă doar existenţa unei strategii bine
gândite, unor scopuri bine formulate".

4. Principiul stimulării materiale şi morale. În management, este utilizată pe larg

stimularea materială şi morală în vederea sporirii eficienţei producerii.

5. Principiul aplicării ştiinţei în conducere. Respectarea acestui principiu constă

în construirea întregului sistem de conducere cu producerea în baza noilor
informaţii ale ştiinţei.

Conducătorii urmează să studieze şi să aplice corect în practică legităţile şi

tendinţele obiective de dezvoltare a societăţii, să primească deciziile luând în
consideraţie situaţia obiectiv existentă şi pronosticul pe viitor.

Acest principiu presupune, de asemenea, utilizarea pe larg a metodelor

matematice, utilizarea tehnicii moderne de calcul şi de comunicare.

6. Principiul responsabilităţii subînţelege crearea unei structuri organizatorice

exacte, elaborarea minuţioasă a regulamentelor cu privire la subdiviziunile
structurii organizatorice, drepturilor şi obligaţiunilor conducătorilor, instrucţiunilor
de serviciu a executorilor, stabilirea responsabilităţii materiale a subdiviziunilor,
elaborarea instrucţiunilor privitoare la premierea şi pedepsirea lucrătorilor,
oformarea clară a ordinelor şi dispoziţiilor; efectuarea altor măsuri organizatorice.

7. Principiul selectării şi distribuirii cadrelor presupune că selectarea cadrelor şi

distribuirea lor trebuie să se efectueze astfel, încât fiecare să îndeplinească cât mai
efectiv lucrul ce intră în obligaţiunile sale. „Omul potrivit la locul potrivit".

8. Principiul economicităţii şi eficienţei. În producere este necesar de a tinde nu

doar către îmbinarea eficientă a resurselor materiale şi umane, ci şi către o
economisire mai mare a forţelor şi către o utilizare mai productivă a muncii.
Societatea este cointeresată în reducerea cheltuielilor producerii sociale în vederea

9
sporirii volumului resurselor investiţionale şi acumulării. Acest principiu
presupune o soluţionare cât mai eficientă a sarcinilor de producere.

9. Principiul îmbinării optimale a conducerii ramurale şi teritoriale. Conducerea

ramurală se caracterizează prin necesitatea dezvoltării diversificării producerii,
adâncirea specializării şi concentrării ei.

Conducerea teritorială, însă, reiese din alte scopuri. Problemele distribuirii cât mai
raţionale şi dezvoltării forţelor de producţie necesită luarea în consideraţie a
ecologiei, gradul eficienţei utilizării forţei de muncă, gradul de ocupare a
populaţiei, dezvoltarea infrastructurii sociale, corespunderea caracterului
producerii particularităţilor grupurilor etnice, satisfacerea necesităţilor materiale şi
spirituale ale societăţii. Iar toate acestea sunt probleme regionale.

10. Principiul succesiunii (continuităţii) deciziilor de conducere. Continuitatea

deciziilor de conducere este
necesară la elaborarea şi, în special, realizarea planului, astfel încât informaţia să-şi
păstreze caracterul său
comparabil. Succesiunea este necesară şi în deciziile organizaţionale, optimalitatea
cărora presupune analiza
trecutului, păstrarea maximală a experienţei pozitive.

Continuitatea este necesară, de asemenea, în politica de cadre, care presupune

îmbinarea lucrătorilor care dispun de cunoştinţe, experienţă, capacităţi în luarea
deciziilor, şi a lucrătorilor tineri care nu dispun de cunoştinţe necesare şi
experienţă de viaţă, însă posedă reacţie rapidă şi mod de gîndire neconservativ.

Principiile conducerii trebuie să dispună de bază juridică. Cu toate acestea,

caracterul şi forma lor trebuie să fie destul de flexibile, în vederea evitării
dogmatismului, durităţii excesive a procedurilor şi formulărilor, deoarece
schimbarea condiţiilor concrete istorice duce la schimbarea acţiunii legilor social-
economice şi, corespunzător, a conţinutului principiilor conducerii.

10
Scopurile conducerii în unităţile agricole.

Scopul final al managementului constă în asigurarea activităţii rentabile a

întreprinderii pe calea organizării raţionale a procesului de producţie, inclusiv
conducerea cu producţia şi dezvoltarea bazei tehnico-tehnologice, cât şi utilizarea
raţională a potenţialului uman prin creşterea concomitentă a calificării şi a
activităţii creative a fiecărui lucrător.

Venitul creează anumite garanţii pentru funcţionarea de mai departe a

întreprinderii, deoarece doar acumularea lui în diferite fonduri de rezervă permite
de a reduce şi depăşi riscurile ce ţin de realizarea mărfii. Situaţia de pe piaţă este în
continuă schimbare, au loc schimbări în starea concurenţilor, condiţiile şi formele
finanţării, pe pieţele mondiale de mărfuri etc., fapt ce cauzează permanent un
anumit risc.

Scopul conducerii constă în depăşirea riscului sau a situaţiilor de risc nu doar în

prezent, dar şi pe viitor, pentru ce şi sunt necesare anumite mijloace financiare de
rezervă şi acordarea unui anumit grad de libertate în vederea reacţionării rapide şi
adaptării către condiţiile schimbătoare.
Particularităţile conducerii complexului agroindustrial

Complexul agro-industrial - componenta de bază a economiei Republicii Moldova.

Circa 40 la sută din produsul intern brut (PIB) se formează în baza agriculturii şi
industriei alimentare. Circa 50 la sută din volumul producţiei industriale constituie
industria alimentară. Circa 70 la sută din consumul populaţiei constituie producţia
şi marfa fabricată din materia primă agricolă. Este evident faptul că starea acestei
sfere nu poate să nu atingă interesele fiecărui om, dezvoltarea ei, în mare măsură,
determină potenţialul economic şi starea politică din ţară.

Producerea agricolă dispune de un şir de trăsături specifice, care influenţează

substanţial asupra formării sistemului de conducere.

Pământul în agricultură serveşte nu doar ca obiect al muncii, ca în alte ramuri a

producţiei materiale, ci şi ca subiect al muncii, cât şi ca mijloc de bază al

11
producţiei, ce determină dispersia teritorială a producţiei, a construirii organelor de
conducere, în special după principiul teritorial de producţie.

Dispersia teritorială a producerii şi îndepărtarea subdiviziunilor structurale de la

centru, drumurile rele, îngreunează colectarea şi prelucrarea informaţiei, fapt ce
contribuie la întârzierea primirii deciziilor operative şi ca consecinţă, extind
hotarele independenţei atât întreprinderilor, cât şi subdiviziunilor acestora, în
special în domeniul activităţii operative de conducere.

Reproducerea economică se interpătrunde cu cea naturală, ce o pune în strictă

dependenţă de condiţiile natural-climaterice, care diferă de situaţia geografică.
Aceasta determină un grad înalt de autonomie (independenţă) a organelor locale de
conducere în regularea producerii, stabilirea termenilor, metodelor şi modalităţilor
de executare a unor sau altor lucrări.

Deosebirile în formele de proprietate influenţează asupra formării sistemului de

conducere în ramuri şi asupra relaţiilor reciproce a organelor superioare de
conducere cu alte ramuri şi organizaţii.

Caracterul sezonier al producerii, oscilaţiile bruşte în utilizarea resurselor

materiale, umane, financiare ş.a., în dependenţă de anotimp, necesită din partea
sistemului de conducere căutarea căilor de echilibrare a acestora. În consecinţă,
apare încordarea extremă în munca conducătorilor şi specialiştilor, în diferite
perioade a lucrărilor agricole, se măreşte durata zilei de muncă etc.

O anumită influenţă asupra organizării conducerii o au particularităţile tehnologiei

producţiei, ce ţin de organismele vii - plante, animale, microorganisme, care au
anumite cerinţe la păstrare, transportare şi realizare a producţiei. Aceasta
presupune coordonarea strictă a lucrărilor executate şi a operaţiilor independent de
apartenenţa instituţională a întreprinderilor.

Mai există şi alte particularităţi, ce determină specificul organizării conducerii:

deosebirile dintre oraş şi sat, obiceiurile şi tradiţiile populaţiei, influenţa
gospodăriilor populaţiei asupra situaţiei economice a lucrătorilor etc.

12
Luarea în consideraţie a particularităţilor agriculturii, ca ramură a producerii
sociale, este obligatorie. Ea presupune, în mare măsură, eficienţa funcţionării
întregului sistem de conducere cu producţia agricolă de jos în sus.

13