ACADEMIA DE ADMINISTRARE PUBLICĂ

DE PE LÎNGĂ PREŞEDINTELE REPUBLICII MOLDOVA

Catedra Economie şi Management Public
Specializare: Management

Lucrare de control

“PARTICULARITĂŢILE
MANAGEMENTULUI RESURSELOR
FINANCIARE ÎN AGRICULTURĂ”
 CUPRINS:

Introducere

I. Bazele teoretico-metodice ale managementului financiar

1.1. Esenta, obiectivele si implicatiile managementului financiar in activitatile

unitatilor economice

1.2. Functia financiara a intreprinderii ca politica de ajustare la conditiile pietei

II. Diagnosticul managementului financiar in unitatile agricole

2.1. Particularitatile managementului financiar in intreprinderile agricole

2.2. Profitul si rentabilitatea ca elemente motivatorii ale intreprinderii

III. Directiile perfectiona rii managementului financiar in unitatile agricole

3.1. Exigentele si masurile de redresare a intreprinderilor agricole

3.2. Optimizarea structurii capitalului si activitatii financiare in unitatile agricole

Concluzii

INTRODUCERE

Tranzitia la economia de piata a generat in Republica Moldova elemente mai

mult sau mai putin utilizabile in economia nationala, inclusiv si in agricultura, ca
managementul financiar, care deseori este inteles si caracterizat in mod
contraversat. Indiferent de continutul ce i se atribuie, apreciem ca, implementarea
managementului financiar de catre agentii economici este una din directiile
fundamentale de realizare a scopurilor economico-financiare ale acestora in
conditiile pietei.

Criza de restructurare economico-financiara prin care trec intreprinderile

agricole dinRepublica Moldova este cauzata, in fond, de o ampla criza manageriala
ca amprenta a economiei de comanda. Mediul paternalist al planului unic de stat,
caracterul politic al deciziilor au influentat puternic modul de gandire la toate
nivelele manageriale, principalele trasaturi a comportamentului managerial
devenind iresponsabilitatea, dezinteresul fata de piata, de costurile si profiturile
reale ale productiei, trasaturi care isi are urmarile si in prezent.

Insa, in conditiile noi create, in care intreprinderile agricole dispun de

autonomiemanageriala, de competente decizionale in variate directii, inclusiv in
asigurarea si repartizarea resurselor proprii si celor atrase, maximizarea profitului
etc., procesul decizional privind cele trei componente ale activitatii: productie,
marketing si finantare, impune o schimbare fundamentala in esenta
comportamentului managerial concomitenta cu schimbarile structurale profunde
din agricultura. Este necesara existenta unor decidenti hotarati, cu capacitati de
previziune, profund cunoscatori ai tehnologiilor si ai mediului social-economic in
care actioneaza.

Totodata, cele mai mari dificultati in intreprinderile agricole ale Republicii

Moldova, la etapa actuala, le creeaza insuficienta activitatilor ce tin de domeniul
financiar. Relansarea activitatii agriculturii in conditiile pietei cere o abordare
unitara a managementului productiei, marketingului si managementului financiar,
care poate sa asigure coordonarea logistica si optimizarea fluxurilor fizice,
informationale si financiare in toate fazele si componentele activitatii
economice.Managementului financiar al intreprinderii trebuie sa-i apartina rolul de
baza in luarea de decizii financiare strategice, care ar solutiona problema
conducerii eficiente a procesului cresteriioptime, echilibrate s i proportionale ale
intreprinderii. Acesta este motivul pentru care devinenecesarao analiza obiectiva si
imperativa timpului a implicatiilor managementului financiar actualin
intreprinderile agricole, familiarizarea managerilor cu instrumentele de baza cu
care acesta opereaza, dobandirea cunostintelor despre planificarea si controlul
financiar, despre tehnicile de evaluare a proiectelor de investitii, despre modul de
efectuare a diagnosticului economico-financiar al intreprinderii si controlul de
gestiune, care sunt problemele cheie in orientarea intreprinderi spre caile
solvabilitatii si profitabilitatii. Managerii trebuie sa opereze cu un sistem complex
de indicatori ai analizei financiare care le-ar permite sa aprecieze corect nivelul si
vectorul dezvoltarii economice al intreprinderii. Un rol major pentru intreprinderile
agricole din republica il detine si aplicarea experientei regionale si mondiale
privind gestionarea microeconomica, formarea capitalurilor, utilizarea eficienta a
activelor si a mijloacelor banes ti etc.

Scopul acestei investigatii consta in studierea si remodelarea

managementului financiar in intreprinderile agricole in conditiile economiei de
piata.

I. BAZELE TEORETICO-METODICE ALE MANAGEMENTULUI

FINANCIAR

1.1. Esenta, obiectivele si implicat iile managementului financiar in activitatile

unitatilor economice

Activitatea agentilor economici in conditiile pietei este imposibila fara

utilizarea directa sau indirecta a banilor. Banii, ca resursa financiara, au menirea de
a cuantifica marimea eforturilor implicate si calitatea rezultatelor obtinute in
derularea unei activitati umane, indiferent daca aceasta este de natura sociala,
economica sau politica. Se poate constata astfel ca resursele financiare au aparut ca
o necesitate stringenta, impusa de dorinta omului de a putea converti diversitatea
eforturilor sale si rezultatele acestora, in ceva palpabil, us or de manevrat, care sa
se constituie intr-un sistem de referinta, in raport cu care sa-si poata anticipa,
planifica si evalua calitatea s i valoarea propriei activitati.

Activitatea economica

Informatii InformatiiActivitatea financiara

 RiscuriComparare

Riscuri

Reglare

Decizii Fonduri

Fonduri de piata de capital

Compensare

Credite

Schema 1. Actiunile activitatii financiare ale intreprinderii

Gestionarea intreprinderilor presupune realizarea operativa a unei game de

masuri de, reglare si anticipare a proceselor din unitatea economica. Aceste masuri
se traduc in numeroase decizii de toate tipurile si in toate domeniile activitatii
intreprinderii.In aceasta ordinede idei, activitatea financiara nu poate fi ocolita sau
trecuta cu vederea. Mentionam, ca in cadrulconexiunii de autoreglare, activitatea
financiara realizeaza actiuni de comparare informationala,reglare si compensare
(schema 1).
 Functia financiara a intreprinderii se evidentiaza, pe de o parte, ca o functie
de sinteza, prin care sinergia actionala a acesteia se comensureaza monetar, si, pe
de alta parte, ca o functie diriguitoare a intregii activitati economice a
intreprinderii. Totodata, intr-o economie de piata, intreprinderea se manifesta ca
agent economic autonom, posesoare de patrimoniu si generatoare de decizii,
beneficiara de rezultate si consumatoare de informatii, concomitent si de riscuri, si
in aceasta calitate isi constituie un ansamblu propriu de atribute manageriale prin
care isi infaptuieste destinul sau economic. Relevam ca, functia financiara a
intreprinderii se realizeaza, in aceste conditii, in sfera atributelor sale manageriale,
prin structuri si comportamente specifice unui agent economic autonom.

Sub alt punct de vedere analizeaza activitatile financiare unii autori din
Romania.Managementul financiar al intreprinderii este expresia unui domeniu
specific al activitatii de conducere la nivelul acesteia, domeniu, in cadrul caruia se
fundamenteaza, elaboreaza, adopta si finalizeaza deciziile financiare, prin relevarea
intregului potential managerial la nivelul intreprinderii, in diferite forme atributive
caracteristice: informare, analiza, planificare, organizare, coordonare, control.

In opinia noastra, ca domeniu specific al activitatii manageriale a

intreprinderii, managementul financiar s-a dezvoltat ca o disciplina de studiu si
cercetare autonoma, cu un continut si forma de rationare specifice, domeniu si
disciplina in cadrul careia decizia financiara este conceptualizata, instrumentata s i
interconectata in perspectiva teoriei financiare, permanent imbogatita, extinsa si
modificata prin empiria activitatii financiare a intreprinderii. Importanta teoriilor
managementului financiar este evidenta, insa investigatiile efectuate confirma ca
managerii financiari nu intotdeauna procedeaza conform conceptului teoretic,
principiilor lui si in asa cazuri apare dilema: ori teoria nu este justa sau managerii
procedeaza specific, incorect.
 Atat timp cat pietele financiare erau intr-un stadiu relativ incipient de
organizare si mecanismul de functionare al economiei, era sustinut de acea „mana
invizibila” autoreglatoare, nu s-a simtit nevoiain activitatea intreprinderii a unei
delimitari riguroase a domeniului gestiunii financiare. Importanta activitatii
financiare la nivel de intreprindere este conditionata de rolul remarcabil al
finantelor in orice proces de productie. Finantele unui agent economic – obiect al
managementului financiar, - includ relatiile lui banesti cu institutiile financiare
(obtinerea sirambursarea creditelor), cu alti agenti economici (plata pentru materie
prima s i materiale, incasari din realizarea productiei, investitii directe s.a.), cu
fondatorii (distribuirea profitului), cu angajatii (remunerarea muncii, alte plati) si
cu statul (plata impozitelor si taxelor). Totalitatea relatiilor generate de formarea,
repartizarea si utilizarea resurselor banesti necesare realizarii variatelor activitati
economice, sociale, culturale etc. la nivel de intreprindere reprezinta esenta
finanteloracesteia

Din specificul si rolul activitatii financiare la nivel de intreprindere rezulta si

functiilefinantelor in gestionarea si dezvoltarea mecanismului economic:

- formarea resurselor banesti (capitolul venituri);

- folosirea acestor resurse (capitolul cheltuieli);

- controlul asupra formarii si folosirii resurselor banesti.

Pentru a face fata cerintelor impuse de cele trei functii de baza ale finantelor,
serviciul financiar al intreprinderii, la randul sau, in conditiile economiei de piata
desfasoara activitatea sa, dupa cum urmeaza:

• mobilizeaza resurse financiare in conditii cat mai avantajoase;

• distribuie cat mai efectiv resurse financiare mobilizate;

 • creeaza si gestioneaza sistemul de control financiar al intregii activitati
economico-sociale a intreprinderii.

Aceste functii au ca scop integru afirmarea competitivitatii s i, ca urmare,

maximizarea profituluiactionarilor (proprietarilor) companiei. Reiesind din scopul
integru, autorul evidentiaza trei aspect fundamentale ale gestionarii finantelor, care
determina premisele, conditiile si principiile managementului financiar:

• alegerea indicatorilor financiari rezultati – profit si rentabilitate – ca criterii

de luare a deciziilormanageriale;
• controlul permanent al eficientei oricarei activitati, de exemplu, prin asa
forme de raportare cabilantul de venituri si cheltuieli;
• aspectul organizational, sau crearea conditiilor financiar-juridice
alemanagementului financiar.
Importanta cruciala a alegerii corecta a indicatorilor rezultanti se datoreaza
faptului, ca acestea din urma prezinta nu doar obiectul gestiunii, ci si scopul ei.

Functiile de baza ale managementului financiar

Sistem de conducere Parte componentă a managementului întreprinderii

• Elaborarea strategiei financiare aîntreprinderii; -Managementul activelor;

• Formarea structurilor organizatorice, ce -Managementul capitalului;
asigură primirea şi valorificarea -Managementul investiţiilor;
deciziilor financiare; -Managementul fluxurilor băneşti;
• Constituirea sistemelor informaţionale
efective; -Managementul anticipărilor;
• Analiza aspectelor financiare ale
activităţii întreprinderii; -Managementul factorilor indogeni
şi exogeni în ansamblu.
• Planificarea financiară a activităţii
întreprinderii; -Managementul riscului financiar şi
previziunii falimentului;
• Controlul efectiv al realizării deciziilor
financiare.

Schema 2. Functiile de baza ale managementului financiar

Fără a subestima celelalte aspecte ale managementului financiar, considerăm

că gestiuneafinanciară este punctul nodal al acestuia, în primul rând, pentru că
problematica financiară a întreprinderii este generată de relaţiile de schimb, pe care
le întreţine cu mediul economic în care funcţionează.
În al doilea rând, pentru că gestiunea financiară se interferează şi cu
fenomenul de putere, deoarece finanţele pot fi interpretate chiar ca fenomen de
putere. Practic, gestiunea financiară priveşte fluxurile monetare reieşite din viaţa
întreprinderii:
- fluxurile monetare decontrapartidă decalate sau nu în timp în raport cu
fluxurile reale (plăţi-cumpărări de materiale, încasări-vânzări de produse etc.);
- fluxurile autonome rezultate din operaţiuni strict financiare (acordarea de
împrumuturi, solicitarea de credite, preluarea de acţiuni, creare de noi acţiuni,
vânzare de acţiuni etc.).
Ca urmare, semnificaţia deplină a gestiunii financiare în cadrul întreprinderii nu
poate fiapreciată, decât în contextul unei viziuni globale asupra ei, în calitatea ei de
agent economic şi de sistem în interacţiune cu mediul său. Mai mult,
întreprinderea, urmărind obiectivele sale întâmpină o serie de constrângeri-restricţii
economice, juridice, sociale, ecologice etc. în derularea activităţii sale.
Aşadar, considerăm că, orice unitate economică indiferent de domeniul de
activitate se află într-o dependenţă strictă de situaţia sa financiară, de resursele sale
financiare. Fără îndoială, că în unele ramuri ale economiei, inclusiv în agricultură,
gestiunea financiară dispune de unele particularităţi, însă aceste obiective vor fi
nominalizate în capitolul următor.

II. DIAGNOSTICUL MANAGEMENTULUI FINANCIAR IN UNITATILE

AGRICOLE

2.1. Particularitatile managementului financiar in intreprinderile agricole

Definirea managementului financiar al intreprinderii numai sub aspectul

gestiunii ca un ansamblu de decizii si operatiuni corespunzatoare de infaptuire a
deciziilor poate crea imaginea unei aprecieri statice. In realitate, toate elementele
componente ale gestiunii financiare sunt intr-o permanenta miscare si actioneaza
cu o energie transformatoare. Se procura capitaluri nu pentru a le poseda pur si
simplu si mai apoi spre a le repartiza, ci pentru a le utiliza prin avansari si
recuperari neintrerupte in vederea obtinerii unor efecte determinante. Este vorba,
deci, de un mecanism de transformare a efectului utilizarii capitalurilor in profit,
mai ales intr-un nivel numit al profitului in raport cu capitalul utilizat.Totodata,
procesul de luare si implementare a deciziilor estedeterminat de particularitatile
capitalului din agricultura. Activele materiale pe termen lung apar sub trei forme si
este constituit din:

• terenuri(pamint);

• mijloace fixe (masini, utilaje, animale de munca si de productie etc.),

• resurse naturale.

Aceste active are durata lunga de utilizare, in deosebi pamantul, aducand venituri
pe o perioada nedefinita de timp. Amortizarea in agricultura are trasaturi specifice,
in legatura cu evaluarea pamantului si cu uzura mai rapida a mas inilor. Utilizarea
sezoniera a masinilor mareste termenul de recuperare a investitiilor si accelereaza
uzura morala fata de alte ramuri. Caracterul eterogen al activelor materiale pe
termen lung in spatiu si pe tipuri de unitati agricole pune probleme speciale in
legatura cu utilizarea rationala a tractoarelor si mas inilor agricole si a timpului de
lucru.

Capitalul funciar depinde de calitatile pamantului care este o resursa naturala si

totodata un bun creat de om. Achizitionarea pamantului este una dintre cele mai
importante decizii care se ia la crearea si organizarea unei intreprinderi agricole. O
eroare in aceasta privinta poate fi fatala pentru succesul afacerii agricole. Subiecte
de analiza economica pentru managementul modern constituie si cumpararea sau
arendarea pamantului urmand a fi apreciate prin costurile de productie ce le
genereaza pe termen lung. Este necesar de a lua in considerare si faptul ca
cumpararea pamantului limiteaza folosirea capitalului pentru achizitia celorlalti
factori de productie.

Activele curente se utilizeaza intr-un singur ciclu de productie, poate fi asimilat

consumurilor intermediare (seminte s i material de plantat, ingrasaminte, substante
chimice, animale la crestere s i ingrasat etc.). Caracteristicile activelor curente in
agricultura se abordeaza diferentiat pe elementele lui componente si se are in
vedere importanta cresterii vitezei de rotatie a acestora si a alocarilor necesare
pentru a obtine o unitate de valoare adaugata. Modalitatile realizarii
managementului financiar la nivel de intreprindere presupune formarea si utilizarea
unui mecanism financiar. In sensul cel mai general, prin mecanism financiar se
intelege tehnologia de lucru formata din metode si instrumente managerial-
financiare. El apare ca o parghie corespunzatoare pentru indeplinirea in cat mai
satisfacatoare conditii a rolului si atributiilor ce revin aparatului financiar, pentru
stimularea cresterii eficientei economice si sporirea profitului, cointeresarea
salariatilor in valorificarea deplina a resurselor si obtinerea de rezultate
economico-financiare superioare.

Ca si in alte domenii, in agricultura, mecanismul financiar are o importanta

deosebita inorganizarea si conducerea activitatii financiare, prin care se pun in
miscare tehnici specifice, inclusiv particulare biologice si de alta natura, ce se
utilizeaza in procesele de nastere si derulare a fluxurilor si ciclurilor financiare,
capitalurilor, in constituirea si utilizarea surplusului monetar, in formarea s i
acoperirea necesarului global al intreprinderii etc. In sectorul agricol el cuprinde un
set de principii, norme, proiecte ce privesc autofinantarea, creditarea si finantarea
bugetara, amortizarea activelor pe termen lung, ciclurile de investitii si de
producere, circuitul capitalului, de desfasurare a fluxurilor financiare, formarea si
utilizarea surplusului monetar etc.

La general, principiile si elementele componente ale mecanismului financiar la

nivel deintreprindere agricola pot fi grupate astfel:

• metode si instrumente necesare culegerii, acumularii si prelucrarii datelor in

vederea obtineriiinformatiilor financiare;

• metode comparative de evidentiere a eficientei utilizarii resurselor

financiare;

• metode si instrumente ce se utilizeaza in scopul realizarii repartitiei

financiare a rezultatelorintreprinderii si a fondurilor din afara unitatii si pe
aceasta baza, sa se poata finanta productia,dezvoltarea si sa se achite
obligatiile financiare;

• metode si instrumente ce se folosesc pentru adoptarea si realizarea deciziilor

financiare.

Mecanismul, intr-o acceptiune generala, este un sistem tehnic, alcatuit din

mai multe piese mobile si fixe, angrenate intre ele, in asa fel, incat unele elemente
mobile prin analogie cu forta emisa de sistemul conducator – poate angaja
miscarile celui condus. Mecanismul financiar, ca orice mecanism, are intrari
reprezentate de capitaluri atrase in circuit si realizeaza iesiri sub forma profitului.
Este evident ca calitatea functionarii mecanismului este data de gradul in care se
realizeaza efectul utilizarii capitalurilor si transformarea acestora inprofit.
Aceasta presupune o anumita organizare interioara, un anumit raport intre sursele
imprumutate si capitalul propriu, intre activele pe termen lung s i activele curente.
Obtinerea randamentului dorit reclama sisteme de amortizare, anumite modalitati
de aprovizionare cu valori materiale, precum s i politici comerciale si de credit. In
sensul celor expuse, putem aprecia ca mecanismul financiar al intreprinderii consta
dintr-un ansamblu de blocuri, adica de noduri spre care converg diferitele intrari,
noduri intre care se statornicesc anumite raporturi sprea asigura randamentele
dorite.

Trasaturile mecanismului financiar reprezinta, in esenta, reglementarile de

ordin juridicprin care se contureaza cadrul legal de exercitare a managementului
financiar. Ansamblul drepturilor de natura tehnica, economica si administrativa
prin care unitatile economice isi pot valorifica, prin propriul act de vointa,
rezultatele constituie autonomia economico-financiara a intreprinderii.
Cointeresarea si raspunderea materiala se refera la drepturi si obligatii care privesc
deopotriva parti contractante, adica atat intreprinderea, cat si salariatii. Ea
inseamna dimensionarea optima a capitalului propriu prin sistemul de finantare s i
creditare, prin repartizarea profitului net si prin sistemul preturilor de vanzare a
productiei agricole. Controlul financiar circumscrie actiunile de urmarire a
realizarii planului de productie, a bugetului de venituri si cheltuieli si de
rambursare a creditelor.

Mecanismul financiar al intreprinderii agricole dispune de unele trasaturi s i trebuie

sa fieorganizat si utilizat in asa fel, incat sa dea impuls desfasurarii activitatii
rationale in diverse conditiiclimaterice, sa asigure rentabilitatea, eficienta,
lichiditatea si inlaturarea riscurilor, satisfacerea

necesitatilor de consum productiv si neproductiv, intretinerea unui sistem normal

de interese si stimulente. In dependenta de factorii naturali si biologici,
mecanismul financiar in agricultura va cauza diverse rezultate. O intreprindere
agricola se caracterizeaza in special nu numai prin detinerea de capital, punerea in
mis care a unei functii de productie si participare la procese de schimburi. Ea are la
bazaei oportunitati mult mai diverse: orice schimb implica cel putin doua mis cari
de sens contrar – una generata de bunuri si servicii naturale, iar alta de transferul
de moneda. Cantitatea de bunuri sau moneda transferata intr-o anumita perioada
intre agentii economici poarta denumirea de flux.

Fluxurile in agricultura sunt mai putin controlabile din cauza volumelor mari si pot
fi reale saufizice (de bunuri si servicii) s i financiare (de moneda sau inlocuitori).
Cantitatea de bunuri sau de moneda existenta la un moment dat reprezinta un stoc,
insa unele elemente ale stocului, ca exemplu, depunerile atmosferice, suma
temperaturilor cu „+” etc. sunt greu de apreciat. Relatiile dintre fluxuri si stocuri
stau la baza mecanismului financiar. Fluxurile financiare pot fi:

• de contrapartida care se caracterizeaza prin inlocuirea imediata a unui activ

real (fizic) cumoneda sau invers.

• decalate (intarziate) care apar in cazul in care fluxurilor fizice nu le

corespund imediat nistefluxuri financiare, astfel, ca echilibrul stocurilor este
rupt si se restabileste prin aparitia unuiactiv financiar, ce se materializeaza
intr-o creanta la furnizor si intr-o datorie la cumparator.

• multiple care compenseaza efectele decalajelor dintre fluxurile fizice s i cele

financiare.

• autonome care se degaja din operatiuni financiare privind acordarea sau

primirea deimprumuturi cand au loc transferuri de moneda de la o persoana
la alta (juridica sau fizica).

• naturale care sunt mai greu de valorificat, chiar si unele cazuri asigurate.
Mecanismul poate fi inteles, daca se cunosc ciclurile financiare si modul lor
dedesfasurare. Un ciclu financiar poate fi definit ca un ansamblu de operatiuni si
proceduri careintervin intre momentul transformarii monedei in bunuri si servicii
pana la cel in care serecupereaza. Activitatea intreprinderii trebuie sa se desfasoare
in asa fel incat sa se poata obtine nunumai recuperarea factorilor de productie, ci si
a unui surplus monetar, care se va utiliza pe diferitedestinatii.

In intreprinderea agricola apar patru cicluri, inclusiv trei financiare principale:

a)ciclul investitii-amortizare: o data creat, capitalul de productie incepe sa se

deprecieze fizic simoral, iar procedura, mecanismele s i sistemele de amortizare au
ca scop sa evalueze si sa recupereze aceasta depreciere si care se adauga la costul
productiei. Suma de bani initiala se reconstituie in mod progresiv, in timp ce
valoarea activului din bilant se micsoreaza cu uzura;

b)ciclul de exploatare reprezinta ansamblul operatiunilor desfasurate de

intreprindere pentru a-si atinge obiectivul. El cuprinde achizitia de bunuri si
servicii, transformarea acestora in produse finite si vanzarea lor. Acest proces
trebuie sa functioneze continuu spre a se asigura o folosire optima a muncii si
capitalului de productie; continuitatea are la baza existenta unor stocuri. In fazele
ciclului de producere, capitalul imbraca diferite forme, circuland si transformand-
se in mod permanent. Fluxurilor reale le corespund o serie de fluxuri financiare si
un ansamblu de resurse financiare (creante si datorii);

c)ciclul operatiunilor financiare priveste operatiunile si procedurile de acordare

sau luare de imprumut, precum si achizitiile de titluri de participare;

d)ciclul natural-biologic de reproductie care este imposibil de comprimat in timp si

spatiu si care poate fi numai utilizat prin intensificarea lui.
 In limbajul obisnuit, oris ice circuit integreaza un concept de forme (spatiul
inchis corespunzator mai mult sau mai putin unui cerc) si un concept de timp
(durata totala a parcurgerii cercului). Circuitele financiare, ca parte a circuitelor
economice, se constituie prin interactiunea fluxurilor nascute din operatiuni in care
intervin resurse pecuniare afectate nevoilor pe orice perioada. Circuitele financiare
privite temporal pot fi pur financiare si vizeaza resurse pecuniare afectate nevoilor
pe termen lung, si circuite monetare care vizeaza resurse pecuniare afectate
nevoilor pe termen scurt.

De mentionat ca, desfasurarea activitatii intreprinderilor agricole in ultimii

ani a avut loc in conditiile tranzitiei la economia de piata, pe baza descentralizarii
adoptarii deciziilor, a liberei initiative, autonomiei si nu a autofinantarii. Deci, s-a
constituit un mod specific de relatii financiare care era greu sa asigure
compatibilitatea si convergenta intereselor generale ale societatii, cat si ale
intreprinderilor (agentilor economici), ale personalului angajat.

Aceasta presupune un cadru legislativ care sa permita intreprinderii ca in mod real

sa poatafolosi o parte din rezultatele financiare obtinute pentru autofinantarea
activitatii de productie si de dezvoltare (investitii) si de stimulare a intreprinderilor
si a personalului angajat, concomitent cu prelevarea in functie de marimea
profitului si a eforturilor proprii la obtinerea acestuia, la dispozitia bugetului a unei
parti din veniturile realizate.

Reabilitarea proprietatii private si repunerea acesteia in drepturile sale firesti

a impus Parlamentul Republicii Moldova sa adopte o legislatie noua cu menirea de
a aprofunda relatiile economiei de piata. In as a mod, prin adoptarea Legii
Republicii Moldova nr.459-XII „Cu privire la proprietate” din 22.01.1991 si,
ulterior, a Legii Republicii Moldova nr.845-XII „Cu privire la antreprenoriat si
intreprinderi” din 03.01.1992, respectiv cu toate amendamentele, au fost
determinate principiile juridice, organizatorice s i economice ale activitatii de
antreprenoriat. Totodata, intreprinderea a fost afirmata ca forma organizatorico-
juridica a activitatii de antreprenoriat fiind obligata sa respecte regulile de
comportament pe piata in conditiile concurentei libere, drepturile si interesele
legitime ale consumatorilor. Statul, la randul sau, si-a asumat obligatiunea de
creare tuturor intreprinderilor conditii juridice s i economice egale de gospodarire,
de contribuire la dezvoltarea concurentei libere si de reglementare a activitatii de
antreprenoriat. Statul dispune de un ansamblul de tehnici financiare de
reglementare a activitatii deantreprenoriat, din care un impact maxim il are
fiscalitatea indreptata spre echilibrarea diferitelor interese ce se manifesta la nivel
atat microeconomic, cat si macroeconomic.

Pe de o parte, se armonizeaza interesele celor care ar dori o politica fiscala

relaxata, prin care veniturile ce raman la dispozitia lor sa fie cat mai mari, fie
pentru a mari consumul, fie pentru a putea investi si a dezvolta afacerile. Iar pe de
alta parte, se afla interesele statului de a colecta la buget sumele necesare cu care sa
poata raspunde cerintelor tot mai mari ale societatii in ansamblu. Insa, cadrul
actual de reglementare fiscala din tara noastra afecteaza negativ dezvoltarea
economica in general, si cu predilectie sectorul agrar privat. Acest lucru se
datoreaza carentelor legislatiei in domeniul fiscal moldovenesc care, de multe ori,
este neclara, ambigua, lasand loc interpretarilor, fiind in continua schimbare,
reprezentand un element incert in decizia agentilor economici. Executorii
financiari sunt preocupati, in fond, fie de a anticipa schimbarile in sistemul de
impozitare, sau de efectele pe care aceste schimbari le au asupra profiturilor si
fluxurilor de numerar ale intreprinderii, fie de adaptarea continua la schimbarile
survenite in reglementarile de impozitare. Necatind la tendinta de descrestere in
perioada anilor 2001-2003 a presiunii fiscale (in mediu pe tara - de la 35 % la 29
%), aceasta, actualmente, este insotita de multe fraude.

Totodata, carentele cadrului legislativ national, inclusiv in domeniul fiscal si

achizitiilorpublice, promovarea in cadrul intreprinderilor a unor politici de
autofinantare neadecvate, precum siutilizarea, in sistemul bancar, a unor rate ale
dobanzii deosebit de ridicate au avut un impact negativ

asupra starii financiare a unitatilor agricole caracterizata nonprofitabila in perioada

anilor 1998- 2003. O situatie agravanta este atestata si de faptul ca mai mult de
jumatate din intreprinderile agricole sunt in pierderi si, respectiv, nerentabile.

Totusi, tendinta de obtinere a profitului (in anul 2004 a constituit 87,5 mln.
lei), precum si tendinta de revitalizare a unor intreprinderi agricole indica spre
depunerea unor eforturi de catreautoritatile competente din republica de a ameliora
situatia existenta atat in agricultura, cit si in economia nationala in ansamblu.
Liberalizarea preturilor, ce a avut loc in conditiile reformei economice din
economia nationala, a produs modificari neprevazute, in primul rand, in relatiile
cerere-pret: a scazut capacitatea reala de cumparare a populatiei, s-a creat o bariera
artificiala pentru cerere si oferta a inceput sa depas easca cererea. Scaderea cererii,
nivelul inalt al concurentei in ramura a dus la reducerea achizitionarilor
intreprinderilor agricole de materii prime si la o puternica presiune asupra
preturilor de comercializare a productiei agricole, care au cunoscut o majorare
neinsemnata sau, chiar, micsorare, influentand negativ asupra rentabilitatii
productiei .

Piata agroalimentara actuala poate fi asemanata cu cazul unei peti

monopoliste sauoligopoliste, unde puterea de piata a producatorilor agricoli este
mult mai slaba decat cea a cumparatorilor, fie intreprinderile de prelucrare si
achizitionare a acestei productii, fie piata neorganizata din tara si din regiunile
vecine. Dezechilibrul pe piata agroalimentara a determinat amplasarea preturilor
productiei agricole in limitele inferioare, deseori fixate de marimea costurilor de
productie la nivelul producatorului, ce a influentat negativ rentabilitatea productiei
la nivel de gospodarie. Politicile financiare a unitatilor agricole sunt greu de
realizat in conditiile unei legislatii financiare incomplete, instabile si inflexibile,
unui acces prohibitla creditul bancar, al decapitalizarii firmelor, al blocajului
financiar. Totodata, conditiile actuale pun in centrul activitatii economice
intreprinderea, rezultatele careia determina pozitiv sau negative ansamblul
economiei nationale, ca urmare a interdependetelor existente intre agentii
economici.

Astfel, o economie nationala devine viabila, daca reuseste sa stimuleze

crearea unor afaceri profitabile, in primul rand, la nivel de intreprindere. In acest
context mecanismul financiar a unitatilor agricole este chemat sa asigure
posibilitatea de a cunoas te, pe baze realiste si la timp, cerintele si posibilitatile
economiei nationale, pentru a se determina volumul cheltuielilor necesare obtinerii
unor rezultate economico-financiare cat mai eficace.

2.2. Profitul si rentabilitatea ca elemente motivatorii ale intreprinderii

Rezultatele activitatii desfasurate de unitatile economice, reducerea

cheltuielilor material si banesti, cresterea productivitatii muncii, intr-un cuvant,
gospodarirea judicioasa a capitalurilor, sporirea continua a valorii nou create, se
reflecta integral sau partial, in mod sintetic, in volumul profiturilor realizate.

Din punct de vedere teoretic profitul poate fi majorat prin:

- micsorarea fondului de recuperare a activelor pe termen lung, a capitalului
permanent;

- micsorarea fondului de recuperare a fortei de munca, fapt care inseamna

reducerea salariilor;

- maximizarea valorii nou produse, valorii adaugate.

Insa, aceste modalitati la nivel de gospodarie pot avea diverse abateri si

dereglari care nucontribuie la obtinerea profitului preconizat. Referitor la
intreprinderile agricole printre aceste abateri putem nominaliza:

- preturile scazute de comercializare a productiei pe piata locala;

- cheltuielile mari de intretinere a mijloacelor fixe care nu functioneaza etc.

Profitul ca forma principala a venitului net, reprezinta expresia baneasca a unei

parti din valoarea nou creata de munca, depusa in sfera de activitate.

Prezenta profitului demonstreaza ca intreprinderile isi acopera integral cheltuielile

din veniturile proprii si obtin si un excedent de valoare in expresie baneasca.
Obtinerea unui profit de catre intreprinderea agricola are o semnificatie deosebita
in tara noastra, tinand cont de faptul ca agricultura ramane a fi, si in conditiile
actuale, ramura de baza a economiei nationale.

In literatura de specialitate, profitul, in sensul general, este definit ca fiind

rezultatulfinanciar pozitiv al unei activitati lucrative, reprezentand diferenta dintre
veniturile realizate si cheltuielile ocazionate de acestea. Mai multi autori considera
ca profitul brut reprezinta suma rezultatelor financiare pozitive intr-un anumit
interval de timp (luna, trimestru, an) obtinute de o persoana fizica sau juridica din
sectoarele de activitate care au dat asemenea rezultate. Acest sens general al
profitului da o imagine asupra modalitatilor, in care se desfasoara activitatile intr-o
unitate productiva, daca ea reuseste din veniturile obtinute, in urma vanzarii
productiei, sa-siacopere cheltuielile ocazionate de obtinerea productiei respective.
Dar, in conditiile actuale delargire a autonomiei functionale a intreprinderilor, nu
este suficienta acoperirea integrala a cheltuielilor din veniturile proprii.
Intreprinderile trebuie sa contribuie si la satisfacerea unor nevoi, de ansamblu, ale
societatii, precum si la asigurarea unui profit care sa le permita constituirea
fondurilor proprii necesare largirii productiei si cointeresarii materiale a
lucratorilor acestora.

Un surplus al produsului muncii peste cheltuielile efectuate, precum si

crearea si acumularea din acest surplus a mai multor fonduri ca cel de crestere a
producerii si de rezerve, a fost si este baza dezvoltari economico-sociale, politice
si intelectuale nu numai la nivel de intreprindere. La macronivel progresul
economic si social este strans legat de obtinerea plusprodusului care este, la randul
sau, o consecinta a dezvoltarii fortelor de productie, pe baza carora producatorul
nemijlocit poate crea o valoare care sa depaseasca valoarea mijloacelor de
existenta necesare societatii, satisfacerii altor necesitati sociale si culturale etc.
Astfel, rolul profitului ca factor economico-financiar si parghie de cointeresare
materiala decurge nemijlocit si din faptul ca maximizarea lui reprezinta un criteriu
obiectiv de optimizare si, in consecinta, de decizie pe plan macroeconomic,
contribuind la ascendarea economiei nationale.

Analiza profitului ca o categorie economica, patrunderea in intimitatea

raporturiloreconomice exprimate de profit necesita precizarea unor aspecte ale lui
ca parghie economica. In aceasta calitate, profitul intreprinderii apare ca un
instrument utilizat in activitatea de conducere, prin care se actioneaza in directia
gospodaririi mai eficiente a tuturor resurselor de care dispun unitatile economice in
vederea obtinerii de la fiecare unitate de resurse a unui volum cat mai mare de
productie de calitate superioara si cu cheltuieli minime. Cercetarile efectuate de
catre autor la intreprinderile agricole din zona de nord atesta nonprofitabilitatea
activitatii acestora. Astfel, pe parcursul perioadei anilor 1999-2003 in majoritatea
raioanelor de nord a R.Moldova, rezultatul financiar al perioadei de gestiune pana
la impozitare s-a redus la pierderi. Însă, privit în dinamică, rezultatul financiar până
la impozitare a evoluat prin menţinereatendinţei de micşorare a pierderilor. Mai
mult ca atât, în anul 2004 activitatea economico-financiară a întreprinderilor
agricole din majoritatea raioanelor de nord s-a soldat cu profit. În acest sens pot fi
menţionate raioanele Făleşti, Briceni, Ocniţa, Rîşcani, Edineţ şi Soroca. Cele
expuse anterior indică faptul că, necătînd la existenţa unor factori interni şi externi
ce cauzează fluctuaţii radicale a profitabilităţii, totuşi, putem constata orientarea
întreprinderilor agricole spre obţinerea profitului ca obiectiv major al activităţii lor
în vederea stabilizării situaţiei financiare.

Aceiaşi stare de fapt este stabilită şi în ce priveşte rezultatul financiar până la

impozitare al activităţii întreprinderilor agricole calculat în ansamblu pe zona de
nord.
În volumul profitului obţinut de o întreprindere şi în rata rentabilităţii acesteia,
suntsurprinse preocupările şi rezultatele obţinute în gospodărirea resurselor
materiale, umane şi financiare, modul de utilizare a acestora în vederea obţinerii
unui volum sporit al producţiei cu cheltuieli minime. Astfel, în sistemul de
indicatori ai eficienţei economice a producţiei la nivelul întreprinderii, profitul şi
rentabilitatea se înscriu între indicatorii cu cea mai mare forţă de reflectare
a efectelor economice şi a eforturilor depuse într-o anumită perioadă de gestiune.
Profitul şi rentabilitatea capătă o însemnătate deosebită la etapa actuală, deoarece,
pe de o parte, creşte considerabil volumul resurselor atrase şi consemnate în
procesul de producţie, iar pe de altă parte, se accentuează caracterul restrictiv al
unor resurse, aflate pe cale de epuizare. În aceste condiţii, o sarcină centrală a
fiecărei unităţi economice este obţinerea de la fiecare unitate de resurse a unui
volum sporit de efecte economice, concretizat într-o masă mare de valori de
întrebuinţare de calitate superioară şi care încorporează şi un anumit profit.
Între profitul şi rentabilitatea întreprinderii agricole se stabileşte o legătură strânsă,
încât, în practică, frecvent aceşti doi indicatori de eficienţă economică se suprapun,
în sensul că pe baza profitului se determină rentabilitatea întreprinderii, iar profitul
sub diferite forme este apreciat ca fiind expresia rentabilităţii. Rolul primordial al
profitului rezultă din aceea că fără obţinerea lui nu poate fi determinată
rentabilitatea, iar masa profitului fiind definită ca rentabilitatea absolută a
întreprinderii.
Rata rentabilităţii este o mărime relativă care exprimă gradul în care resursele
consummate sau avansate aduc profituri. Analiza rentabilităţii reprezintă un studiu
complex, cu ajutorul căruia se poate determina multitudinea factorilor care şi-au
concentrat influenţele într-un rezultat general, sintetic. Indicatorul ratei
rentabilităţii, ca indicator de eficienţă, poate căpăta forme diferite, după cum
schimbă baza de raportare care exprimă efortul sau cheltuiala (resurse consumate,
costul unui factor al procesului de producţie etc.). Aceste metode sunt utilizate
pentru exprimarea ratei rentabilităţii cu putere informativă diferită, oglindind
eficienţa diferitelor laturi ale activităţii economice a întreprinderii.
Deci, rata rentabilităţii este caracterizată de un sistem larg de indicatori, şi
anume:
- rentabilitatea mijloacelor de producţie (Rm.p.);
- rentabilitatea consumurilor (Rc.);
- rentabilitatea vânzărilor (Rv.);
- rentabilitatea activelor (Ra.);
- rentabilitatea financiară (Rf.).

Rentabilitatea mijloacelor de producţie se prezintă ca raportul dintre profitul pânăla

impozitare şi suma mijloacelor fixe de producţie şi activelor curente.

Caracterul sezonier al utilizării mijloacelor fixe în agricultură, precum şi

stocurileînalte de mărfuri şi materiale şi creanţele mari pe termen scurt a
determinat ca creşterearandamentului mijloacelor fixe şi ratei de utilizare a
activelor curente să aibă un impact neînsemnatasupra evoluţiei ratei de rentabilitate
a mijloacelor de producţie. Din contul indicatorilor factoriali nominalizaţi abaterea
pozitivă a rentabilităţii a constituit respectiv 0,07 şi 0,0002 puncte procentuale.
Astfel, în scopul redresării situaţiei se recomandă micşorarea stocurilor de mărfuri
şi materiale şi stingerea creanţelor pe termen scurt, precum şi diminuarea
caracterului sezonier al utilizării activelor materiale pe termen lung prin
dezvoltarea sectorului zootehnic şi folosirea integrală şi permanentă a terenurilor
agricole pe parcursul unui ciclu de producere.
Rentabilitatea sau recuperabilitatea consumurilor se prezintă ca raportul dintre
profitul brutşi costul vânzărilor. Relaţia de calcul este următoarea:

Rc = Pb x 100
C
unde:

Pb – profitul brut;

C – costul vânzărilor.

Rentabilitatea activelor măsoară gradul de valorificare a capitalului investit

exprimând lei profit obţinuţi la un leu capital investit. Rata rentabilităţii activelor
reflectă eficienţa mijloacelor materiale şi financiare alocate activităţii de producere
şi comercializare, precum şi performanţa şi rezultatele economice ale activelor
independent de modul de finanţare a capitalului (resurse proprii sau împrumutate)
şi de sistemul fiscal. Nivelul ratei de rentabilitate a activelor trebuie să asigure
menţinerea substanţei economice a unităţii, păstrarea valorii sale, ceea ce este
garantat dacă rata economică este mai mare decât ratainflaţiei. Trebuie să asigure
în termeni reali, remunerarea capitalului investit la nivelul ratei minime de
randament din economie (rata medie a dobânzii) şi să acopere riscul economic şi
financiar al investitorilor (acţionari sau creditori). Rata de rentabilitate a activelor
superioară ratei dobânzii la capitalurile împrumutate asigură fructificarea efectului
de levier (de pârghie financiară) al îndatoririi agentului economic. Cuantumul ratei
de rentabilitate a activelor trebuie să asigure reînnoirea şi creşterea activelor, într-
un termen cât mai scurt.
Semnificaţia rentabilităţii activelor, deci, constă în faptul că arată cât de
efectiv seutilizează mijloacele investite în întreprinderea analizată. Concomitent
analiza acestui indicator permite de a aprecia activitatea managerilor întreprinderii,
şi anume de a aprecia cât de efectiv ei gestionează.
Un indicator de bază al eficienţei financiare în cadrul întreprinderii este
rentabilitateafinanciară, ce reprezintă capacitatea întreprinderilor de a degaja
profit net prin capitalurile propriiangajate în activitatea de exploatare şi
comercializare. Ea măsoară randamentul capitalurilor proprii,respectiv al
plasamentului financiar al capitalului membrilor fondatori în crearea patrimoniului
întreprinderii şi exprimă interesele membrilor. Rentabilitatea financiară este
influenţată de modalitatea de procurare a capitalurilor şi de aceea este sensibilă la
structura financiară, respectiv la situaţia îndatorării întreprinderii. În cazul
societăţilor pe acţiuni, rata rentabilităţii financiară trebuie să fie mai mare decât
rata medie a dobânzii, pentru a face acţiunile întreprinderii mai atractive şi pentru a
creşte cursul lor bursier.
Cercetările efectuate în unităţile agricole din zona de nord, ne arată în majoritatea
cazurilorincapacitatea acestora de a degaja profit net prin capitalurile proprii
alocate în activitatea deproducţie şi comercializare (diagrama 5).Faptul dat se
reflectă prin obţinerea pe parcursul anilor1999-2004 a pierderilor la fiecare leu de
plasament financiar al capitalului membrilor fondatori înpatrimoniul întreprinderii.

Efectul de pârghie financiară pune în evidenţă corelaţia dintre valoarea de

piaţă aîntreprinderii şi structura capitalurilor acesteia. Astfel, rata pârghiei
financiare de 344 % în anul2004 ne arată că la primele 100 % întreprinderile
agricole în ansamblu pe zona de nord suntfinanţate din surse proprii, care au
constituit circa 30 % din capitalul total. Iar în mărimea rămasăde 244 % sunt
finanţate din contul mijloacelor de împrumut (70 % din capitalul total), stabilindu-
se,astfel, un raport de 1 la 2 dintre sursele proprii şi cele împrumutate.

Având în vedere efectul îndatorării asupra rentabilităţii capitalurilor proprii,

majorareapârghiei financiare a dus la micşorarea rentabilităţii financiare cu 13,89
puncte procentuale. Luândîn consideraţie acest impact întreprinderile agricole pot
fundamenta optimizarea structuriicapitalurilor, în scopul minimizării costului
procurării lor şi al creşterii rentabilităţii financiare.Astfel, în cazul în care capitalul
total în anul 2004 ar fi avut structura capitalului din anul 1999(finanţarea din
resurse proprii şi împrumutate în raportul 1:1), întreprinderile agricole ar fi
obţinutîn anul 2004 o rată a rentabilităţii financiare cu 0,09 puncte procentuale mai
mare comparativ cunivelul efectiv.

Astfel, evoluţia rezultatelor financiare şi a ratelor de rentabilitate accentuează

abatereagravă a activităţii managementului financiar, cât şi celui general al
unităţilor agricole din zona denord de la principiile autogestiunii şi autofinanţării,
de la principiile justei utilizări a mijloaceloreconomice.
III. DIRECŢIILE PERFECŢIONĂRII MANAGEMENTULUIFINANCIAR
ÎN UNITĂŢILE AGRICOLE

3.1. Exigenţele şi măsurile de redresarea întreprinderilor agricole

Tendinţa de stabilitate a echilibrului financiar există permanent, însă nu este

dată odatăpentru totdeauna şi întreprinderea, pe durata ei de activitate, se confruntă
cu mai multe elementedezechilibratoare. Există o mulţime de astfel de elemente
care decurg din altele ce au survenit dininfluenţa factorilor de antiechilibru. Aceste
elemente de dezechilibru se cer a fi cercetaţi, cunoscuţi,lipsiţi de posibilitatea de a
acţiona spontan, anarhic, subiectivist cu efect nedorit, evitându-seapariţia de
fenomene negative şi disproporţii. Depăşirea elementelor de dezechilibru
financiartemporar ar conduce la echilibrul dinamic al sistemului. Stabilizarea de
echilibru financiar prinascendarea de rezultate financiare nu trebuie să apară ca
obiectiv distinct, ci ca rezultantă a realizăriituturor obiectivelor întreprinderii.

Maximizarea însemnătăţii valorice trebuie să transpară ca finalitate a fiecărui

obiectivconcret a întreprinderii. Acest lucru porneşte de la faptul că rezultatele
financiare, profitul şirentabilitatea, sunt elemente motivatoare principale al acţiunii
întreprinzătorului şi managerului, elepun în adevărată lumină interesele economice
ale acestora.Trecerea la autogestiunea economico-financiară şi perfecţionarea
managementuluifinanciar este rezultatul unor ample acumulări în dezvoltarea
forţelor de producţie şi în maturizarearelaţiilor de producţie din economia
naţională, care fac necesară şi posibilă participarea mai activă aoamenilor muncii la
gospodărirea şi utilizarea mai eficientă a mijloacelor de producţie aflate
ladispoziţia unităţii economice, conduc la creşterea răspunderii tuturor factorilor
din economie lanivelul întreprinderii.Această abordare de conducere, în viziunea
noastră, presupune o astfel de gospodărire şifolosire a mijloacelor de producţie de
care dispune unitatea, încât să realizeze producţia cucheltuieli cât mai mici şi să
obţină profituri sporite în vederea constituirii, pe această bază, acapitalului propriu
de dezvoltare, a fondurilor de cointeresare materială a lucrătorilor.

Exigenţele de redresare a activităţii întreprinderilor agricole prin

îmbunătăţirea conduceriiactivităţii economico-financiare, reglării şi autoreglării
proceselor vieţii economico-sociale,fundamentării direcţiilor de dezvoltare
economico-socială şi dirijare, prin gospodărirea şi folosireatuturor resurselor
materiale şi umane, în vederea realizării obiectivelor stabilite, au la baza sa
unansamblu de decizii, pentru fundamentarea cărora este necesară studierea şi
folosirea sistemului delegităţi economice obiective. Însă, în transpunerea în
practică a principiilor autogestiuniieconomico-financiare, la etapa actuală, trebuie
să se ţină seama şi de unele greutăţi întâmpinate,generate, în special, de o anumită
mentalitate a managerilor agricoli, care s-a manifestat înignorarea metodelor
economice de conducere, în slăbirea disciplinei financiare şi prin
insuficientacunoaştere a managementului financiar. În primul rând, perfecţionarea
mecanismului financiar încondiţiile tranziţiei devine o exigenţă obiectivă, izvorâtă
din specificul actual de dezvoltareeconomică a întreprinderilor agricole, concretizat
prin accentuarea laturilor calitative ale activităţiieconomice, creşterea rolului
factorilor intensivi în economie, modificarea întregului sistem de relaţiide
producţie şi sociale.

Preocupările privind perfecţionarea mecanismului financiar, reieşind din

investigaţiilenoastre, îşi au temelia şi în rolul crescând al dezvoltării forţelor de
producţie. Metodele şiinstrumentele mecanismului economico-financiar folosite cu
succes până nu demult nu maicorespund actualmente şi chiar pot să devină o frână
în dezvoltarea economico-socială aîntreprinderii. Datorită acestui fapt, mecanismul
financiar trebuie adaptat continuu la cerinţele şi laposibilităţile micro şi
macroeconomice: el trebuie să se evidenţieze prin stabilitate relativă, şi nuprin
rigiditate şi imobilism. Efectele mecanismului financiar depind de măsura în care
el corespundecerinţelor obiective de dezvoltare a întreprinderii agricole, precum şi
de dezvoltarea economicosocialăa ţării în întregime.În aceste condiţii, pentru a
stimula progresul economic şi social este necesarăperfecţionarea continuă a
sistemului de organizare şi conducere, folosirea eficientă a pârghiiloreconomico-
financiare, luarea în considerare a cerinţelor legităţilor economice obiective,
ridicarea peo nouă treaptă a întregii vieţi economico-sociale, ceea ce presupune, în
ultima instanţă,perfecţionarea mecanismului financiar.

Printre măsurile de redresare financiară a întreprinderilor agricole, care revin

din analizaefectuată de autor, trebuie nominalizate şi desemnate ca obiective
implementabile următoarele:

􀂃 situarea la baza întregii activităţi productive a criteriilor de eficienţă;

􀂃 asigurarea rentabilităţii pe fiecare producţie, lucrare şi serviciu;

􀂃 livrarea şi încasarea rapidă a contravalorii producţiei produse;

􀂃 lichidarea şi prevenirea imobilizărilor de active, acoperirea necesităţilor

financiare ale unităţilor,în principal pe seama resurselor proprii;

􀂃 accelerarea rotaţiei activelor curente şi apelarea la credite bancare într-o mărime

redusă şi petermene cât mai scurte;

􀂃 folosirea deplină, cu înalt randament, a capacităţilor de producţie existente şi a

suprafeţelorfunciare;
􀂃 reducerea investiţiilor specifice, atingerea în termenele stabilite a parametrilor
aprobaţi;

􀂃 reducerea de consumuri de materii prime, materiale şi de combustibil, a celor de

producţienefinisată şi de produse finite, în strictă concordanţă cu normativele
aprobate şi cu volumul şistructura producţiei fizice planificate şi consumurilor
specifice normate;

􀂃 creşterea mai accentuată a productivităţii muncii;

􀂃 reducerea costurilor pe fiecare producţie, serviciu, lucrare, subdiviziune şi în

întregime peîntreprindere, a cheltuielilor totale de producţie, a celor generale şi
administrativ-gospodăreşti;

􀂃 creşterea puternică a rentabilităţii şi profitului.

􀂃 sporirea contribuţiei activităţii de cercetare ştiinţifică şi inginerie tehnologică;

􀂃 perfecţionarea cadrelor de conducere în domeniul managementului financiar.

La perfecţionarea mecanismului financiar, la adoptarea unor măsuri în

această direcţie,sunt necesare luarea în consideraţie a tuturor componentelor
acestui sistem, a legăturilor decondiţionare reciprocă a acestor componente, şi
stabilirea unei anumite ordini de prioritate, înfuncţie de domeniul de activitate
unde se constată unele descendenţe, pentru a asigura un rol active întregului
mecanism financiar, în reglarea şi autoreglarea producţiei.

Mecanismul financiar al întreprinderilor agricole, inclusiv şi relevarea măsurilor

deredresare financiară a acestora, necesită atribuirea în fiecare caz concret a unui
sistem de legături şidependenţe, ce se stabilesc între indicatorii financiari pentru
studierea mai detaliată a lor. Acestelegături reciproce dintre indicatorii rezultativi
şi cei factoriali, ce determină starea financiară aunităţilor agricole, pot fi studiate
prin metoda analizei corelaţional-regresive. În acest scop a fostaplicată modelarea
corelaţională, bazată pe întocmirea unei astfel de ecuaţii algebrice
(ecuaţiaregresiei), care va monitoriza mai concret fenomenul cercetat.

3.2. Optimizarea structurii capitalului şi activităţiifinanciare în unităţile agricole

Activitatea financiară a întreprinderii presupune existenţa permanentă a unor

fluxurifinanciare, pozitive şi negative, organizate şi programate a avea loc în
condiţii care să serveascăinteresele întreprinderii. În mod deosebit, finanţele
întreprinderii sunt organizate pentru a satisfice realizarea obiectivului activităţii, în
condiţii de rentabilitate. Aceasta înseamnă dimensionareariguroasă a nevoilor de
capital pentru exerciţii financiare date şi procurarea la timp şi în cuantumulnecesar
a resurselor acoperitoare cele mai avantajoase posibil pentru întreprindere.Dacă
dimensionarea nevoilor de finanţare reprezintă o operaţiune cu pronunţat character
tehnic, în sensul că atât activele pe termen lung, cât şi cele curente ţin, în ultima
instanţă, deveniturile din vînzări, formarea sau procurarea resurselor financiare
acoperitoare implică decizia definanţare şi care nu se poate lua decât corelând
costurile capitalului cu rentabilitatea proiecteloravute în vedere.

Obiectul deciziei de finanţare a ciclului de producere îl constituie selecţia şi

mobilizareaoperativă a surselor de capitaluri, la cel mai redus cost al procurării
acestora, în condiţii de reducerea riscului. Decizia de finanţare a ciclului de
producere dă finalitate întregii gestiuni a capitalurilor,respectiv echilibrului ce
trebuie asigurat între nevoia de finanţare a ciclului de producere şi surselede
finanţare a acesteia.Procurarea capitalului se poate realiza fie din surse interne,
precum profitul propriu,amortizarea activelor pe termen lung, fie din surse externe,
cum ar fi aportul adus defondatori/acţionari, împrumuturi, credite bancare şi
comerciale. Fiecare din aceste două maricategorii de resurse presupune costuri,
fapt pentru care în cadrul activităţii financiare este necesarăo gestionare judicioasă
a fiecărei resurse în parte, selecţionarea lor după criterii economice sau dupăalte
constrângeri la care este supusă întreprinderea.

O decizie optimă de finanţare a ciclului de producere poate fi aceea care

echilibreazărelaţia contradictorie dintre creşterea autonomiei financiare (prin
folosirea surselor proprii, folosirece este însoţită de o rigiditate în finanţarea
nevoilor mai mari decât minime şi permanente) şinecesitatea apelării la surse
mobile, elastice de capitaluri, care să acopere nevoile temporare şi săvină în
completarea surselor proprii (apelare care este însoţită de o intensificare a
controluluibancar, în legătură cu utilizarea creditelor şi cu garanţia rambursării
lor). Decizia este, astfel, destulde complexă, dar criteriul de optim va fi realizarea
obiectivelor financiare de rentabilitate,solvabilitate şi diminuare a riscului.

Alegerea unei anumite structuri financiare reprezintă o decizie importantă de

politicăfinanciară. Dacă acoperirea financiară prin împrumuturi conferă o anumită
supleţe pentruîntreprinzător, în sensul că poate să dezvolte sau să reducă operativ
volumul activităţii, atuncifinanţarea cu capitaluri proprii este mai puţin costisitoare.
Deşi, criteriul rentabilităţii este foarte important, decizia în ceea ce priveşte
structurafinanciară ţine seama, inevitabil, şi de alte elemente cum ar fi suma totală
a nevoilor de finanţat,precum şi natura diverselor trebuinţe. Astfel, activele pe
termen lung, care reprezintă nevoi cucaracter permanent, este judicios să fie
acoperite cu capital permanent în timp ce activele curente(cheltuielile ciclului de
producere) formate în principal din stocuri de mărfuri şi alte valorimateriale, din
creanţe asupra clienţilor şi diverse lichidităţi primare pot fi acoperite, în
măsuraposibilităţilor, prin fondul de rulment – care este un capital permanent – dar
şi prin datorii pe termenscurt formate din credite de trezorerie şi din obligaţii faţă
de furnizori.

Structura financiară este o variabilă care nu depinde însă numai de

întreprindere, deobiectivele sale de creştere economică, de rentabilitatea scontată
sau de riscurile pe care consimte săşi le asume. Structura financiară este influenţată
şi adesea determinată de proprietari, de bănci saualţi împrumutători, de stat, ca şi
de conjunctura economico-financiară: situaţia pieţei financiare,oscilaţiile ratei
dobânzii, devalorizări monetare etc.

Economia de piaţă impune întreprinderile agricole să-şi desfăşoare

activitatea la standard din ce în ce mai ridicate şi într-un mod cât mai performant.
Aceasta se referă atât la activitateapropriu-zisă a întreprinderilor, cât şi la modul de
raportare a evoluţiei sale faţă de capitalizare. Maimult ca atât, politica perseverentă
de dotare cu resurse proprii a întreprinderilor la nivelul„normativului minim de
finanţat” a făcut ca trecerea de la economia centralizată la economia depiaţă să
găsească gospodăriile agricole cu un grad redus de capitalizare.Astfel poate fi
conturat un complex de împrejurări şi necesităţi, printre care
esenţialenominalizăm:

􀂃 existenţa unui surplus de capital la îndemâna unor agenţi economici,

􀂃 disponibilitatea volitivă a deţinătorilor surplusului pentru a-l investi,

􀂃 existenţa unor agenţi (întreprinderi agricole) care au nevoie de capital (dintre

toate„împrejurările”, aceasta este prezentă fără efort).

În esenţă, ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin care se va realiza

transferul resurselor de la ceicare deţin surplus de capital (numiţi „investitori”)
către cei care au nevoie de capital şi reprezintăpiaţa de capital.În acest scop, bursa
de valori apare ca o instituţie importantă a pieţei de capital exclusiv

specifică economiei de piaţă, care concentrează în acelaşi spaţiu geografic şi

economic cererea şioferta de titluri mobiliare, negociate deschis, liber şi
permanent, în baza unor reglementăricunoscute. Ea are rolul de releu între
surplusul de fonduri neutilizate şi necesităţile economice,transformând economiile
în capital.

Cotarea şi tranzacţionarea unităţilor economice la bursa de valori prezintă

următoareleavantaje:

􀂃 creşterea lichidităţilor valorilor mobiliare;

􀂃 creşterea rapidităţii efectuării transferului dreptului de proprietate;

􀂃 atragerea continuă de rezerve băneşti de pe piaţa de capital;

􀂃 creşterea prestigiului întreprinderii;

􀂃 creşterea interesului mass-media şi al publicului faţă de întreprindere;

􀂃 apariţia unei valori recunoscute de piaţă, care poate constitui un reper pentru
creditoriiîntreprinderii emitente, pentru creditorii deţinătorilor de valori mobiliare
şi pentru cazul unorfuziuni de întreprinderi;

􀂃 mărirea alternativelor de finanţare; cointeresarea angajaţilor prin distribuirea de

acţiuni;

􀂃 creşterea interesului investitorilor străini faţă de întreprindere;

􀂃 creşterea posibilităţii înscrierii valorilor mobiliare ale întreprinderii la cota altor

burserecunoscute pe plan internaţional.
 Optimizarea structurii capitalului întreprinderilor agricole nu este o
activitatea de scurtă durată, ci presupune un timp mai îndelungat, o strategie
managerială şi financiară, care pas cu pas,tactic şi tehnologic întreprinde măsurile
necesare pentru a deveni cât mai competitiv pe pieţe,deoarece ultima este un
rezultat al funcţionării capitalului patrimonial şi cel îndatorat alîntreprinderii.

CONCLUZII:

1. Activitatea agenţilor economici în condiţiile pieţei este imposibilă fără utilizarea

direct sau indirectă a resurselor financiare, ce au menirea de a cuantifica mărimea
eforturilor implicate şi calitatea rezultatelor obţinute în derularea unei activităţi
umane. Îndeplinirea obiectivelor complexe ce revin întreprinderilor agricole ale
Republicii Moldova în actualele condiţii noi de gospodărire, necesită un volum
însemnat de resurse financiare.

2. Insuficienţa activităţilor ce ţin de domeniul financiar le creează unităţilor

agricole la etapa actuală mari dificultăţi. Relansarea activităţii agriculturii în
condiţiile pieţei cere o abordare unitară a managementului producţiei şi tehnologic
cu marketingul şi managementul financiar, cere cunoştinţe profunde referitor la
costuri şi preţuri, autofinanţare, are nevoie de manageri abili în analiza relaţiilor
cerere-ofertă şi în evaluarea profitabilităţii diferitelor alternative de restructurare.
Concomitent relansarea activităţii necesită cunoştinţe economice privind
diagnosticul economicofinanciar al întreprinderii, relaţiile ei cu partenerii pe
orizontală şi pe verticală.
3. Rolul decisiv în luarea de decizii financiare în cadrul unităţilor agricole trebuie
să-i aparţină managementului financiar, care ar soluţiona problema conducerii
eficiente a procesului creşterii optime, echilibrate şi proporţionale ale
întreprinderii. Acest fapt este datorat următoarelor trăsături caracteristice
activităţilor financiare, evidenţiate de către autor: - general variabile, deoarece se
aplică similar în toate tipurile de întreprinderi; - atotcuprinzătoare, deoarece
sesizează efectele celorlalte activităţi de bază ale întreprinderii, influenţându-le la
rândul lor şi integratoare, deoarece înglobează şi centralizează rezultatele tuturor
activităţilor distincte din cadrul întreprinderii.

4. Semnificaţia deplină a gestiunii financiare în cadrul unităţii agricole nu poate fi

apreciată, decât în contextul unei viziuni globale, în calitatea ei de agent economic
şi de sistem în interacţiune cu mediul său. Mai mult, întreprinderea întâmpină o
serie de constrângeri-restricţii economice, juridice, sociale etc. în derularea
activităţii sale. Aceasta reclamă în mod necesar un sistem de relaţii financiare care
să asigure compatibilitatea şi convergenţa intereselor generale ale societăţii,
reprezentată de statul de drept, cu cele ale întreprinderii. Însă, în condiţiile unei
legislaţii financiare incomplete, instabile şi inflexibile, unui acces prohibit la
creditul bancar, al decapitalizării întreprinderilor, al blocajului financiar, politicile
financiare ale unităţilor agricole sunt greu de realizat.

5. Economia de piaţă pune în centrul activităţii economice întreprinderea,

rezultatele căreia determină pozitiv sau negativ ansamblul economiei naţionale, ca
urmare a interdependenţelor existente între agenţii economici. Obţinerea unui
profit de către fiecare întreprindere agricolă are o însemnătate deosebită, ţinând
cont şi de faptul că, agricultura rămâne a fi, şi în condiţiile actuale, ramura de bază
a economiei naţionale. Însă, carenţele cadrului legislativ naţional, inclusiv în
domeniul fiscal şi achiziţiilor publice, promovarea în cadrul întreprinderilor a unor
politici de autofinanţare neadecvate, precum şi utilizarea, în sistemul bancar, a
unor rate ale dobânzii deosebit de ridicate au avut un impact negativ asupra stării
financiare a unităţilor agricole caracterizată nonprofitabilă în perioada anilor 1998-
2003. O situaţie agravantă este atestată şi de faptul că mai mult de jumătate din
întreprinderile agricole sunt în pierderi şi, respectiv, nerentabile.

Totuşi, tendinţa de obţinere a profitului (în anul 2004 a constituit 87,5 mln. lei),
precum şi tendinţa de revitalizare a unor întreprinderi agricole indică spre
depunerea unor eforturi de către autorităţile competente din republică de a ameliora
situaţia existentă atât în agricultură, cît şi în economia naţională în ansamblu.

6. O abatere gravă a activităţii managementului financiar, cât şi celui general, a

întreprinderilor agricole de la principiile profitabilităţii se manifestă şi la nivel de
teritoriu.

7. Starea financiară deplorabilă a întreprinderilor agricole în prezent are cauze

multiple, unele generale, derivând din situaţia de ansamblu a economiei naţionale
aflată într-un dificil process de tranziţie la economia de piaţă, dar şi cauze specifice
cum ar fi caracterul sezonier al agriculturii, influenţa factorilor naturali-biologici,
precum şi subcapitalizarea unităţilor agricole cu resurse proprii faţă de nivelul
„normativului minim de finanţat”.

Ca urmare a asigurării parţiale a întreprinderilor agricole cu capitaluri, precum şi a

erodării capitalurilor iniţiale de procesul inflaţionist, mulţi agenţi economici nu au
putut face faţă obligaţiilor de plată asumate, provocând un blocaj financiar de
proporţii, cu consecinţe grave asupra situaţiei economico-financiare a unităţilor în
cauză, dar şi asupra economiei în ansamblu.
Pentru aplanarea situaţiei, redresării financiare şi obţinerii unei eficienţe
necesare, pentru o creştere şi dezvoltare durabilă a întreprinderilor agricole, se
recomandă:

• Utilizarea pe scară largă a pârghiilor economico-financiare prin prisma

corelaţiei costprofit- rentabilitate.

• Perfecţionarea sistemului de creditare a unităţilor agricole prin urmărirea

riguroasă de către managementul financiar a încadrării îndatorării
întreprinderii în limitele motivate economic de creditele solicitate, stimulând
întreprinderea în urmărirea şi urgentarea vânzării producţiei şi încasarea
contravalorii acesteia, reducerea de stocuri de produse finite şi materiale,
precum şi a altor mobilizări de active, urmărind ca în perspectivă
întreprinderea să se finanţeze preferenţial pe seama capitalului propriu,
obţinut în condiţiile unei activităţi ritmice.

• Îmbunătăţirea ofertei de producţie a producătorilor agricoli prin promovarea

de către întreprinderi a unei politice stricte în atribuirea rolului de indicatori-
cheie deciziilor de cost şi de preţ în hotărârea problemei privind structura şi
volumul ofertei şi încadrarea preţurilor producţiei agricole între două limite -
limita inferioară, fixată de mărimea costurilor de producţie la nivelul
producătorului, şi limita superioară, stabilită pe piaţă prin intermediul
concurenţei.

• Perfecţionarea activităţii de planificare şi prognozare financiară în vederea

urmăririi profitabilităţii unei afaceri ca scop major al oricărui proprietar. În
acest scop propunem întocmirea planurilor reale şi mobilizatoare de
dezvoltare economică pe o perioadă de 1-2 ani; întocmirea studiilor şi a
bugetelor de venituri şi cheltuieli pe termen lung, mijlociu şi scurt;
 aprecierea costurilor capitalului propriu şi celui împrumutat în perspectiva
creşterilor de capital.

• Utilizarea preferenţială a analizei-diagnostic în domeniul financiar. În acest

context propunem ca analiza-diagnostic să fie concepută ca o etapă a
restructurării întreprinderii, în vederea îmbunătăţirii, consolidării sau salvării
situaţiei sale financiare prin mijloace adaptate realităţilor endogene şi
exogene. Pe această cale, se deschide drumul spre construirea ulterioară a
planurilor de afaceri adecvate, a căror eficacitate să fie determinată pe baza
unor criterii coerente şi compatibile între ele. Efectuarea unui diagnostic al
întreprinderii trebuie motivată nu numai de situaţia în care aceasta are
dificultăţi, respectiv disfuncţionalităţi, ci şi atunci când, aşa cum spune Jean
Pierre Thibaut, „întreprinderea are o bună stare de sănătate” dar se doreşte
îmbunătăţirea ei.

• Îmbunătăţirea sistemului informaţional economico-financiar şi a sistemului decisional prin

intermediul modernizării sistemului de stocare, evidenţei, prelucrării şi transmiterii informaţiilor
prin computerizare pentru cunoaşterea operativă a relaţiilor de către factorii de decizie, formării
cadrului organizatoric avantajos pentru adoptarea şi fundamentarea ştiinţifică a deciziilor, având
în vedere posibilităţile oferite de supleţea sistemului informaţional economic, precum şi
componenţa organelor de conducere.

BIBLIOGRAFIE

1. Legea Republicii Moldova „Cu privire la proprietate” din 22.01.1991, nr.459-

XII
2. Legea Republicii Moldova „Cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi” din
03.01.1992, nr.845-XII

3. Activitatea economico-financiară a întreprinderii. Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti,1984, 425 p.

4. Adochiţei M. Finanţele IAS. Ed. Agro-Silvică, Bucureşti, 1980, 243 p.

5. Alecu I. Management în agricultură. Ed. Ceres, Bucureşti, 1997, 351 p.

6. Cobzari L. Politica financiară în contextul globalizării. ASEM.Chişinău, 2002,

454 p.

7. Cobzari L. Restructurarea financiară şi tendinţele ei în condiţiile actuale. Ed.

ASEM,Chişinău, 1999, 271 p.

8. Barbu T.V. Bugetul statului şi agenţii economici. Bucureşti, 1997

9. Bălănuţă V. Diagnosticul şi estimarea gradului de creditabilitate al întreprinderii

(firmei) încontextul elaborării planurilor de afaceri. Contabilitate şi audit, 1998, nr.
5

10. Buga O. Bazele metodologice ale evaluării capitalului propriu al întreprinderii.

Manuscris,Chişinău, 2000, 210 p.

11. Caranganciu A. Consecinţele influenţei financiare asupra activităţii unităţilor

economice.Manuscris, Chişinău, 1996, 202 p.

12. Hrişcev E. Managementul firmei. Ed. ASEM. Chişinău, 1998.398 p.