TEMA 4.

MECANISMUL FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII

PLAN:
1. Mecanism financiar: concept, conţinut, caracteristici
2. Tipuri şi funcţionalitatea mecanismelor financiare
3. Pârghiile şi instrumentele financiare

OBIECTIVE DE REFERINŢĂ
 să definească noţiunea de mecanism economic şi mecanism financiar;
 să traseze conţinutul mecanismului financiar;
 să identifice elementele mecanismului financiar;
 să evidenţieze semnificaţia mecanismului financiar
 să puncteze instrumentele de gestionare şi reglare a activităţii financiare;
 să argumenteze rolul şi necesitatea fondurilor financiare;
 să cunoască esenţa deciziei financiare în funcţionarea mecanismului financiar al întreprinderii;
 să determine metodele de gestiune financiară;
 să argumenteze rolul instituţiilor şi organelor cu atribuţii în sfera activităţii financiare.

CONCEPTE-CHEIE: mecanism financiar, mecanism economic, fonduri financiare, decizie

financiară, metode de gestiune financiară, activitate financiară, pârghii financiare, plan financiar.

1. MECANISM FINANCIAR: CONCEPT, CONŢINUT, CARACTERISTICI

În țările cu economie de piață, fiecare întreprindere are structuri proprii, forme specifice de
organizare, reglementări de orientare şi control; aplică mecanisme, metode şi principii
corespunzătoare de gestiune; foloseşte modalităţi şi criterii diferite de estimare a eforturilor, de
măsurare a efectelor şi de apreciere a eficienţei; utilizează diferite instrumente economice şi
financiare de stimulare sau limitare a unor activităţi.
Termenul de mecanism este adaptat la sfera activităţii economice din fizica mecanică, având
semnificaţia unei forţe ce dă impuls unui anumit proces sau fenomen economic. În plan economic,
incluzând şi componenta financiară, această noţiune semnifică, într-un sens larg, un cadru
organizatoric de conducere şi derulare a proceselor economice şi sociale, între care şi cele
financiare. Legătura dintre mecanismul economic şi cel financiar este una între întreg şi parte, care
trebuie să funcţioneze în ambele sensuri pentru realizarea unei activităţi de maximă eficienţă.
Între mecanismele de funcţionare a economiei naţionale din diferite ţări există condiţionări
istorice comune sau ţeluri politico-ideologice, sociale, economice sau de altă natură asemănătoare:
 forma de proprietate (privată, cooperatistă sau de stat) asupra mijloacelor de producţie;
 sistemul de conducere al economiei;
 sistemul de repartizare a rezultatelor muncii;
 regimul politico-ideologic (democratic, pluripartidic sau totalitar, monopartidic) acceptarea
unei singure ideologii sau tolerarea mai multor ideologii;
 participarea la alianţe politice, militare sau la uniuni cu caracter economic.
Deosebirile dintre mecanismele economice sunt determinate, în principal, de:
 potenţialul de resurse de care dispune economia naţională;
 nivelul forţelor de producţie, mărimea rezervelor de care dispune economia naţională,
condiţiile naturale şi dimensiunea teritoriului;
 structura şi gradul de maturizare a relaţiilor sociale, de producţie şi a democratismului;
 gradul de independenţă a economiei faţă de străinătate (proporţia de acoperire a necesarului
de materii prime, resurse energetice, specialişti, tehnologii şi capital din surse interne, precum
şi de desfacerea produselor (raportul dintre producţia internă a ţării care se consumă pe plan
naţional şi cea care se exportă);
 obiectivele de politică economică a întreprinderii urmărite pe termen lung.
Mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor şi instrumentelor de conducere şi/sau
reglare utilizate de către factorii de decizie ai societăţii, împreună cu obiectivele care guvernează
această conducere şi/sau reglare şi întregul sistem organizaţional prin intermediul căruia se
efectuează. Nu toate modalităţile de influenţare a activităţii economice de către stat au caracter
financiar sau produc efecte financiare, ci numai:
 constituirea şi repartizarea fondurilor de resurse financiare publice;
 participarea la activităţi economico-financiare în calitate de agent economic, de asigurator,
bancher etc.;
 folosirea pârghiilor financiare, a normelor şi normativelor financiare.
În condiţiile economiei de piaţă, mecanismul economic este bazat pe procesele de autoreglare
ce decurg din legităţile acesteia, condiţionând modul de concepere şi funcţionare ale mecanismului
financiar. Elementele acestuia, aflate într-un eventual dezacord cu cerinţele de derulare normală a
activităţii financiare, se pot corecta prin măsuri de influenţare a economiei, creându-se cadrul
organizatoric favorabil autoreglării fluxurilor băneşti.
Eficacitatea lui depinde de măsura în care răspunde nevoilor obiective pe care le reclamă
economia, ca şi de modul în care oamenii acţionează pentru buna funcţionare a acestuia, pentru
adaptarea lui la condiţiile nou apărute. Mecanismul economic trebuie continuu adaptat cerinţelor şi
posibilităţilor economiei naţionale, deoarece el constituie un organism viu, dinamic, perfectibil.
Potenţialul economic al întreprinderii, locul ei în economia naţională, posibilităţile ei de a
asigura creşterea economică, depind de modul în care resursele materiale, umane şi financiare sunt
folosite în circuitul economic de organizare şi gestionare a activităţii economice şi de mecanismul
lui de funcţionare.
Toate acestea constituie mecanismul financiar a structurilor antreprenoriale, care este o
componentă de structură funcţională a mecanismului economic şi prin care se realizează procesele
de procurare, alocare şi utilizare a resurselor băneşti, corespunzătoare activităţii specifice fiecărei
entităţi de acest fel.
Acest mecanism are o totalitate de caracteristici specifice domeniului financiar, printre care:
 caracterul predominant pragmatic, reflectând cadrul organizatoric de manifestare a relaţiilor
financiare sub forma lor concretă de fluxuri financiare;
 cuprinde o serie de mecanisme parţiale, corespunzătoare diferitelor tipuri de fonduri şi diferite
categorii de fluxuri aflate într-o strânsă interacţiune;
 este alcătuit dintr-un şir de mecanisme cu o complexitate mai redusă, corespunzătoare
fondurilor sau totalității de fonduri de natură financiară, iar funcționalitatea lor e condiționată
de comportamentul fiecărui mecanism interconectat.
Mecanismul financiar este adaptat la sfera activităţii economice și are ca menire folosirea
categoriilor financiare în calitate de instrumente de influenţă asupra derulării oportune a proceselor
economice și realizării obiectivelor şi performanţelor activităţii întreprinderii.
În plan economic, într-un sens larg, această noţiune semnifică cadrul organizatoric de gestiune
şi derulare a proceselor economice, financiare şi sociale. Sistemul complex al gestiunii financiare
cuprinde o totalitate de componente, cele mai importante fiind:
 sistemul de structuri şi forme de funcţionare a repartiţiei financiare şi de credit;
 sistemul de principii, metode şi instrumente de conducere a activităţii financiare;
 sistemul de modele şi tehnici de măsurare, urmărire şi stimulare a eficienţei economico-
sociale;
 sistemul principiilor fundamentale de gestiune a activităţii întreprinderii;
 sistemul de studiere a nevoilor, producerii, repartizării şi utilizării resurselor;
 sistemul criteriilor de eficienţă;
 sistemul pârghiilor economice şi metodelor utilizate în conducere;
 sistemul mecanismelor speciale pentru intensificarea, slăbirea sau oprirea anumitor procese;
 sistemul informaţional;
 sistemele aferente adoptării deciziilor, controlului, analizei, evaluării rezultatelor;
 modalităţile adoptării mecanismului economic la noile condiţii interne şi externe.
Asemenea mecanisme trebuie să fie organizate şi utilizate în aşa fel încât să dea impuls
desfăşurării unor activităţi raţionale, asigurării rentabilităţii, eficienţei, lichidităţii şi înlăturării
riscurilor, satisfacerii necesităţilor de consum productiv şi neproductiv, întreţinerii unui sistem
normal de interese şi stimulente. De aceea, în cadrul gestiunii financiare se acordă o atenţie majoră
nu numai formării sau colectării de capitaluri, ci şi deciziilor de afectare a lor pe anumite destinaţii,
precum şi stabilirii unei politici de echilibru, de rezultate şi de creştere economică.
În acelaşi timp, el este chemat să asigure desfăşurarea normală a reproducţiei, repartiţiei,
circulaţiei şi utilizării profitului. Acesta cuprinde toate fluxurile financiare, monetare şi de credit,
ce se formează la nivel de întreprindere, precum şi repartizarea şi legăturile de corespondenţă
dintre diferite categorii de fonduri, astfel încât să se asigure echilibrul financiar. Prin acest
mecanism se execută un control sistematic asupra întregii activităţi economice, financiare,
monetare şi de credit, asupra constituirii şi utilizării eficiente a resurselor.
Întrucât, orice întreprindere are structuri proprii, forme adecvate de organizare, reglementări
de orientare şi control, aplică metode şi principii de conducere corespunzătoare; foloseşte modalităţi
şi criterii de estimare a eforturilor, de măsurare a efectelor şi de apreciere a eficienţei; utilizează
diferite instrumente economice şi financiare de stimulare sau limitare a unor activităţi.
Din aceste considerente, mecanismul financiar este determinat de natura economică şi
complexitatea relaţiilor de producţie, de nivelul de dezvoltare a factorilor de producţie, de
instrumentele economice, financiare şi bancare, condiţiile în care se desfăşoară procesul
reproducţiei sociale etc.
Mecanismul financiar, ca parte integrantă a mecanismului economic, este constituit din
totalitatea structurilor și formelor organizatorice, ansamblul conexiunilor şi legăturilor, metodelor,
principiilor şi pârghiilor economico–financiare, instrumentelor financiare, verigilor şi celulelor de
organizare, previziune, gestiune şi conducere a activităţii financiare.
Prin intermediul acestora se constituie, administrează şi utilizează resursele materiale, de
muncă şi monetare, prin intermediul cărora se constituie, se repartizează şi se utilizează fondurile
băneşti ale întreprinderii, necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale în condiţiile economiei de
piaţă. Având o sferă extinsă de aplicare, cuprinde întregul sistem de gestionare a întreprinderii, toate
măsurile, instrumentele şi normele economice, financiare şi bancare, ceea ce contribuie la
constituirea, repartizarea şi utilizarea eficientă a fondurilor băneşti în conformitate cu obiectivele
economice proiectate.
Astfel, mecanismul financiar are o structură complexă care cuprinde sistemul şi pârghiile
financiare utilizate pentru influenţarea activităţii economice; metodele de gestiune folosite în
domeniul finanţelor, cadrul instituţional, cadrul juridic, format din legi, hotărâri şi acte normative în
domeniul finanţelor. Mecanismul financiar nu este stabilit odată pentru totdeauna, dar este
perfectibil, are un caracter dinamic şi o structură relativă. Derularea mecanismului financiar depinde
de cerinţele perioadei şi de perspectivele de dezvoltare a întreprinderii.
 Mecanismele financiare au importanţă în organizarea şi gestiunea activităţii financiare şi se
pun în mişcare prin tehnici specifice, particulare, ce se utilizează în procesele de naştere şi derulare
a fluxurilor şi ciclurilor financiare a capitalurilor, în constituirea şi utilizarea surplusului monetar, în
formarea şi acoperirea necesarului global de finanţare a întreprinderii.
El se defineşte, la rândul său, ca un ansamblu al proceselor de conducere şi reglare a activităţii
financiare a întreprinderii, respectiv a fluxurilor financiare la care participă aceasta și se
concretizează în metode, forme, instrumente şi procedee tehnice de formare şi utilizare a
capitalurilor, de constituire şi utilizare a altor fonduri băneşti administrate de întreprindere,
corespunzător obiectivelor acesteia. Obiectul mecanismului financiar constă în stabilirea modului
de organizare şi de conducere a fluxurilor financiare prin care se realizează formarea şi repartizarea
fondurilor de natură financiară pe baza unor reglementări juridice adecvate.
Totodată, el cuprinde modalităţile de determinare, comensurare şi impulsionare a dezvoltării
economice, cu ajutorul cărora se constituie şi se gestionează fondurile întreprinderii. El îmbină
totalitatea de procese de reglare a activităţii financiare şi reprezintă un sistem complex care include
următoarele elemente principale:
 principiile de gestiune a întreprinderii, modul de organizare;
 formele legăturilor dintre subdiviziunile întreprinderii;
 relaţiile de piaţă şi planul în baza căruia se estimează alocarea de resurse de echilibrare a
balanţelor materiale;
 instrumentele economice, financiare şi metodele de administrare;
 mecanismele speciale pentru intensificarea sau slăbirea anumitor procese;
 sistemul informaţional, procedeele privind adoptarea deciziilor, controlul, analiza, evaluarea
rezultatelor, corectarea evoluţiei potrivit noilor condiţii;
 modalităţile adaptării mecanismului economic şi financiar la noile condiţii interne şi externe.
Având în vedere că mecanismul financiar este format ca un sistem de forme de existenţă, de
metode şi mijloace de organizare a activităţii întreprinderii, acesta cuprinde unitatea organică a
următoarelor mecanisme: mecanismul programului economic, gestiunea economico-financiară,
autofinanţarea etc.
Funcţionarea optimă a mecanismului financiar are la bază câteva principii şi anume:
realizarea gestiunii economico-financiare şi a autofinanţării; creşterea activităţii economice;
participarea într-o măsură crescândă la constituirea fondurilor de resurse financiare ale statului;
organizarea activităţii economico-financiare pe baza bugetului etc.
Mecanismul dat, ca mijloc de gestiune a activităţii economice, reclamă valorificarea sub
aspect calitativ, a resurselor materiale, financiare şi umane. Acest mecanism trebuie să fie creat, în
aşa mod, ca să contribuie la realizarea cu eficienţă ridicată a tuturor obiectivelor programului de
dezvoltare economică.
Prin intermediul acestui mecanism se constituie, repartizează şi utilizează cu eficienţă
fondurile băneşti în conformitate cu obiectivele economice; să asigură desfăşurarea normală a
reproducţiei, repartiţiei, circulaţiei şi utilizării profitului; se execută un control sistematic asupra
întregii activităţi economice, financiare, monetare şi de credit, asupra constituirii şi utilizării
eficiente a resurselor. Acesta cuprinde toate fluxurile financiare, monetare şi de credit, ce se
formează la nivel de întreprindere, precum şi repartizarea şi legăturile de corespondenţă dintre
diferite categorii de fonduri, astfel încât să se asigure echilibrul financiar.
Mecanismul dat este chemat să asigure creşterea eficienţei întreprinderii în condiţiile
dezvoltării echilibrate. Scopul principal ce trebuie urmărit este favorizarea derulării normale a
fluxurilor reale, în concordanţă cu obiectivele dezvoltării întreprinderii.
Considerat distinct, mecanismul financiar vizează ansamblul fluxurilor băneşti şi este
compus din procese, tehnici şi instrumente de înfăptuire şi reglare a acestora, urmărind să răspundă
cerinţelor desfăşurării normale a fluxurilor şi proceselor reale. Într-o accepţiune simplificatoare,
mecanismul financiar poate fi definit şi ca un mod de organizare şi conducere a fluxurilor
financiare, în corespondenţă cu fluxurile reale ce se realizează dintre întreprinderi.

2. TIPURI DE MECANISME FINANCIARE ŞI FUNCŢIONAREA LOR

Având ca obiect organizarea şi reglarea fluxurilor financiare, mecanismul financiar
reprezintă un ansamblu de structuri şi forme de înfăptuire a activităţii financiare, cu relaţii,
principii, metode, instrumente, organe decizionale, modele şi tehnici de dimensionare şi dirijare a
acestora, incluzând şi reglementările referitoare la efectuarea operaţiunilor băneşti.
Mecanismul financiar prezintă diferite grade de complexitate determinate de procesele
constituirii, distribuirii şi utilizării fondurilor financiare la diverse nivele şi structuri la care se
administrează asemenea fonduri. Din aceste considerente, apare necesitatea conceperii şi
funcţionării unor mecanisme de mai mică complexitate, corespunzătoare fiecărui tip de fond
financiar administrat, dar asamblate în mecanismul financiar global.
Astfel, mecanismul financiar global reprezintă ansamblu de mecanisme financiare individuale
interconectate, de complexitate mai redusă, corespunzătoare diferitelor tipuri de fonduri băneşti
existente în economie sau segmentelor activităţii financiare a întreprinderii (al fondului bugetar, al
fondului de rulment, al autofinanţării, al fondurilor pentru investiţii, etc.).
În mod implicit, trebuie admis, de asemenea, că modul de funcţionare a fiecărui mecanism
interconectat se integrează în funcţionarea mecanismului financiar global şi, în acelaşi timp,
influenţează performanţele de funcţionalitate a întreprinderii pe ansamblu.
 La nivel microeconomic prin mecanismul financiar al întreprinderii se realizează procesele
de procurare, alocare şi utilizare a resurselor băneşti, corespunzător activităţii specifice fiecărei
entităţi de acest fel. Sub acest aspect, apare necesitatea conceperii şi funcţionării unor mecanisme
individuale, de mai mică complexitate, corespunzătoare diferitelor tipuri de fonduri financiare
administrate (al fondului de rulment, al autofinanţării, al fondurilor pentru investiţii, etc.), dar
asamblate în mecanismul financiar global.
Potrivit fiecărui tip de fond, mecanismul respectiv asigură organizarea şi reglarea fluxurilor
financiare de constituire şi distribuire a resurselor, respectiv a celor de intrare şi ieşire. În acest
sens, indiferent de nivelul la care este privit mecanismul financiar, un principiu fundamental ce
trebuie respectat constă în asigurarea echilibrării fluxurilor de intrare cu cele de ieşire de la fondul
respectiv. Baza formării şi funcţionării mecanismului financiar o constituie fluxurile reale, care
sunt realizate în scopul desfăşurării fluxurilor financiare.
Mutaţiile produse în derularea fluxurilor reale influenţează direct asupra funcţionării
mecanismului financiar şi adesea impun modificări adecvate şi invers, deficienţele de concepere şi
funcţionare ale acestuia antrenează perturbări ale fluxurilor reale, de unde decurge necesitatea unei
îmbunătăţiri continue. Este deosebit de importantă, în acest sens, cunoaşterea structurii fluxurilor
financiare, deoarece diferitele componente ale acestora repercutează diferit în modul de funcţionare
a mecanismului financiar.
La modul cel mai general, prin mecanism financiar al întreprinderii înţelegem metode,
pârghii, instrumente şi proceduri de formare, colectare şi gestionare a capitalurilor. Acest mecanism
are o importanţă deosebită în organizarea şi conducerea activităţii financiare şi se pune în mişcare
prin tehnici specifice, particulare, ce se utilizează în procesele de naştere şi derulare a fluxurilor şi
ciclurilor financiare, capitalurilor, în constituirea şi utilizarea surplusului monetar, în formarea şi
acoperirea necesarului global de finanţare a întreprinderii etc. Mecanismele financiare sunt foarte
diversificate şi numeroase, între care:
 mecanismele formării şi utilizării fondurilor proprii şi împrumutate;
 mecanismele privind autofinanţarea, creditarea şi finanţarea bugetară;
 mecanismul uzurii activelor materiale pe termen lung;
 mecanismele ciclurilor de investiţii şi de exploatare;
 mecanismele circuitului capitalului;
 mecanismele de desfăşurare a fluxurilor financiare;
 mecanismul formării şi utilizării surplusului monetar;
- mecanismele relaţiilor cu bugetul statului etc.
Aceste mecanisme trebuie să fie utilizate astfel încât să se dea un impuls desfășurării unei
activităţi raţionale, asigurării rentabilităţii, eficienței și înlăturării riscurilor, satisfacerii necesităţilor
de consum şi întreţinerii unui sistem de cointeresare şi stimulare a salariaţilor. De aceea, în cadrul
gestiunii financiare se acordă o atenţie majoră, nu numai formării sau colectării de capitaluri, ci şi
deciziilor de afectare a lor pe anumite destinaţii, precum şi stabilirii unei politici de echilibru, de
rezultate şi de creştere economică.
Funcţionarea optimă a mecanismului financiar are la bază câteva principii şi anume:
 aşezarea întregii activităţi pe baze economice;
 asigurarea performanţelor activităţii economico-financiare a întreprinderii;
 perfecţionarea mecanismului relaţiilor de piaţă, gestiunii economico-financiare, autofinanţării,
stimulării materiale etc.;
 participarea într-o măsură crescândă la constituirea resurselor financiare publice;
 întărirea răspunderii întreprinderii faţă de obligaţiunile sale;
 organizarea activităţii economico-financiare pe bază de buget;
 perfecţionarea autocontrolului şi a controlului financiar-bancar etc.
Având în vedere că mecanismul financiar este format ca un sistem de forme de existenţă, de
metode şi mijloace de organizare a activităţii întreprinderii, acesta cuprinde unitatea organică a
următoarelor mecanisme: mecanismul programului economic, gestiunea economico-financiară,
autofinanţarea etc. Mecanismul dat, ca mijloc de gestiune a activităţii economice, reclamă
valorificarea sub aspect calitativ, a resurselor materiale, financiare şi umane. Acest mecanism
trebuie să fie creat în aşa mod ca să contribuie la realizarea cu eficienţă ridicată a tuturor
obiectivelor programului de dezvoltare economică.
Funcţionalitatea mecanismului financiar depinde de influenţa conjugată a celorlalte
mecanisme integrate în domeniul economic, de mersul proceselor de aprovizionare, producţie şi
desfacere şi de eficienţa activităţii desfăşurate. În principiu, un mecanism financiar poate funcţiona
cu un grad mai mare sau mai mic de funcţionalitate, exprimată prin ritmul şi continuitatea fluxurilor
băneşti, asigurând corelarea lor (directă sau indirectă) cu cele reale. Necorelarea sau blocarea
acestor fluxuri impun reacţii de adaptare a mecanismului financiar-monetar în funcţiune, la un
moment dat, mergând până la reconstrucţia sa, pentru a-i spori funcţionalitatea.
În esenţa sa, funcţionalitatea mecanismului financiar constă în capacitatea acestuia de a
asigura, din punct de vedere tehnic, derularea continuă a fluxurilor financiare şi, concomitent, de a
favoriza realizarea cu eficienţă cât mai ridicată a proceselor materiale ale reproducţiei. Acest
concept se referă, deci, atât la modul de desfăşurare în sine a fluxurilor financiare, cât şi la impactul
funcţionarii mecanismului asupra eficienţei activităţilor respective.
În consecinţă, un grad mai înalt de funcţionalitate a mecanismului financiar presupune, în
mod implicit, evitarea sau limitarea fenomenului de blocaj financiar, ca şi posibilitatea corectării
eventualelor dereglări survenite, astfel încât, pe ansamblu, fluxurile financiare să aibă continuitate şi
să servească realizării fluxurilor reale.
De aceea, devine necesar ca mecanismul financiar global să dispună, prin construcţia sa, de
capacitatea de a se autoregla, permiţând derularea fluxurilor şi prin substituiri funcţionale între
mecanismele aferente fondurilor băneşti ce se formează şi utilizează.
Privind mecanismul financiar ca un ansamblu de mecanisme (de mai mică complexitate)
interconectate, devine evident că performanţele atinse în funcţionarea lui se bazează pe modul cum
funcţionează fiecare mecanism interconectat. Dar, în acelaşi timp, ele depind şi de calitatea
conexiunilor şi a angrenajului compus din mecanismele interconectate.
Aceasta presupune ca încă în faza proiectării să fie create premisele necesare corelării şi
complementarităţii fluxurilor financiare. În acest sens, îşi găseşte aplicabilitate, prin adaptarea la
specificul fenomenelor economico-financiare, principiul vaselor comunicante (preluat tot din
fizică), care poate fi pus la baza sistemului de fonduri financiare constituite şi utilizate la scara
economiei naţionale.
În acest sens, trebuie să se pornească de la cunoaşterea cadrului obiectiv al constituirii-
distribuirii de fonduri băneşti la nivelul diferitelor entităţi economice şi sociale, identificând
conexiunile necesare şi creând, pe baze raţionale, condiţiile interconexiunii între acestea. Aplicarea
principiului vaselor comunicante la acest domeniu devine, astfel, posibilă considerând fiecare fond
sau tip de fond financiar în ipostaza de vas în care se acumulează resurse băneşti, prin fluxuri de
intrare şi din care se distribuie resursele potrivit destinaţiilor fiecăruia (prin fluxuri de ieşire).
Concomitent, caracterul dinamic al fenomenelor economice, generatoare şi consumatoare de
resurse băneşti la nivelul fiecărui fond, determină coraportul dintre fluxurile de intrare şi ieşire, atât
ca volum, cât şi temporale, ceea ce antrenează apariţia de excedente (la nivelul unor fonduri) şi de
deficite (la nivelul altora).
Totodată, prin construcţia mecanismului financiar, este posibilă şi necesară redistribuirea
resurselor disponibile pe “canale” adecvate de comunicare între fondurile aflate, la un moment dat,
în situaţii inverse. Redistribuirea se poate realiza, fie direct, fie indirect, cu implicarea unor
intermediari, respectiv ai pieţei financiare.
Astfel, neconcordanţele în derularea fluxurilor de intrare-ieşire la fondurile băneşti, care ar
provoca blocarea parţială sau totală a unora, sunt contracarate prin reorientarea adecvată a altora,
asigurând continuitatea lor pe ansamblu şi funcţionarea mecanismului financiar.
Având la bază principiul vaselor comunicante, eventualele dereglări ale fluxurilor financiare,
concretizate prin blocaje la nivelul unor fonduri deficitare, pot fi atenuate sau contracarate, prin
preluarea temporară a funcţiilor mecanismelor acestora, de către mecanismele fondurilor care
înregistrează excedente, însă numai în limitele impuse de echilibrarea lor pe ansamblu.
 Exemplul cel mai ilustrativ de substituire funcţională angrenează mecanismele fondurilor
financiare ale agenţilor economici şi pe cele de creditare, mai ales bancară. Astfel, în situaţia unor
dereglări temporare sau a unui blocaj la nivelul fondurilor proprii administrate de către agenţii
economici, pot intra în funcţiune mecanisme ale creditului, care permit efectuarea de plăţi pe seama
resurselor băneşti împrumutate de către aceştia.
Ulterior, pe măsura restabilirii condiţiilor de funcţionare normală a mecanismelor fondurilor
întreprinderilor, devine posibilă reluarea fluxurilor financiar-monetare obişnuite, inclusiv a celor
pentru restituirea împrumuturilor.
Pe un plan mai larg, redistribuirea resurselor băneşti disponibile, prin mecanismul creditului,
constituie o necesitate obiectivă şi o premisă indispensabilă asigurării funcţionalităţii mecanismului
financiar global şi a celui economic, de ansamblu. Pe de altă parte, substituirea funcţională între
mecanismele fondurilor financiare presupune şi respectarea anumitor condiţii.
Astfel, în principiu, redistribuirea resurselor băneşti şi substituirea funcţională a fondurilor
întreprinderii prin mecanismul creditului trebuie să se încadreze în limita sumei disponibilităţilor
create la alte fonduri şi a emisiunii monetare justificate, pentru prezervarea puterii de cumpărare a
monedei. Această condiţie decurge organic din întrepătrunderea obiectivă a fluxurilor de
constituire-distribuire a fondurilor băneşti, inclusiv a celor administrate de către bănci, cu emisiunea
monetară antrenată de operaţiunile bazate pe relaţii de credit.
Aşadar, în ariile impuse de caracterul limitat al resurselor băneşti utilizabile, substituirile
funcţionale şi autoreglarea sporesc funcţionalitatea mecanismului financiar-monetar, facilitând
derularea fluxurilor reale şi influenţând pozitiv evoluţia economiei.
În acelaşi timp, constatăm că pentru fiecare fond bănesc, proporţiile şi durata funcţionării
substituirilor funcţionale depind, în mod obiectiv, de evoluţia înregistrată în planul fluxurilor reale
cu care se intercondiţionează cele financiare. Dereglarea pe termen lung şi la dimensiuni mari a
celor reale nu mai permite funcţionarea mecanismului prin substituiri funcţionale şi autoreglarea
fluxurilor financiar-monetare.
În acest sens, funcţionalitatea mecanismului financiar-monetar este condiţionată, nu numai de
calităţile sale funcţionale, ci, mai ales, de nivelul cantitativ şi calitativ al activităţii economico-
sociale, care generează fluxurile reale, a căror derulare la parametrii normali rămâne condiţia sine
qua non a funcţionării întregului mecanism economic.
În gradul de funcţionalitate a mecanismului financiar se reflectă şi conexiunile specifice
funcţionării acestui mecanism. În acest sens, se disting două tipuri de conexiuni între mecanismul
financiar şi dimensiunile cantitative si calitative ale activităţii economice şi sociale, generatoare de
fluxuri reale:
a) conexiunea directă, care reflectă acţiunea factorilor economici şi sociali din sfera fluxurilor
reale asupra derulării fluxurilor financiar-monetare. Această conexiune concretizează
impactul pozitiv al activităţii economice şi sociale: derularea normală a fluxurilor reale
repercutează favorabil în planul derulării fluxurilor financiar-monetare, determinând o
funcţionalitate ridicată a acestora. În cazul unor dereglări în planul activităţii materiale,
respectiv al fluxurilor reale, această conexiune antrenează o diminuare a funcţionalităţii
mecanismului financiar, mergând până la blocarea acestuia.
b) conexiunea inversă, care evidenţiază impactul organizării şi derulării fluxurilor financiar-
monetare asupra activităţilor economico-sociale, aceasta favorizând sau limitând posibilităţile
de înfăptuire a fluxurilor reale.
La rândul său, în manifestarea conexiunii inverse se disting două nivele cu două tipuri de
reacţii:
 nivelul microeconomic, caracterizat prin reacţia primară a factorilor de decizie financiară faţă
de condiţiile de derulare a fluxurilor reale. Aceşti factori acţionează de pe poziţiile
mecanismului financiar şi adoptă soluţii pentru îmbunătăţirea cadrului de derulare a fluxurilor
reale, cointeresând factorii responsabili de buna desfăşurare a activităţii economice.
 nivelul macroeconomic - în măsura în care această reacţie primară nu conduce la corectarea
fluxurilor reale, iar dereglările iau proporţii mari şi se generalizează la scara economiei
naţionale. In acest caz, devine posibilă şi necesară manifestarea conexiunii inverse ca o reacţie
secundară posibilă numai la nivel macroeconomic. Măsurile de întreprins în aceste condiţii,
sunt de competenţa factorilor de decizie financiar-monetară situaţi la nivel macroeconomic
(banca centrală, guvernul etc.).
Asemenea decizii au impact major şi pot conduce la restructurarea mecanismului financiar-
monetar, antrenând modificări profunde, menite să facă acest mecanism mai eficient în concordanţă
cu obiectivele majore ale dezvoltării economice.
Tocmai pornind de la aceste conexiuni cu suport obiectiv, în conceperea şi funcţionarea
mecanismului financiar s-a dovedit posibil şi necesar să se includă în structura sa pârghii de tipul
stabilizatorilor încorporaţi în mecanismele economiei de piaţă, confruntate, uneori cu
disfuncţionalităţi majore.
În acelaşi timp, asupra funcţionalităţii mecanismului financiar exercită o influenţă decisivă
parametrii cantitativi şi calitativi la care se desfăşoară fluxurile reale din economie. În condiţii
normale de derulare a acestora din urmă, mecanismul financiar construit corect are asigurat un grad
ridicat de funcţionalitate. Dimpotrivă, o dereglare a fluxurilor reale poate atrage după sine şi
perturbarea sau chiar blocarea celor financiare.
 Tot ca o expresie a substituirilor funcţionale şi autoreglării mecanismului financiar-monetar,
ne apare şi situaţia în care resursele fondului bugetar sunt insuficiente faţă de nevoile de finanţare
ale statului şi se apelează la împrumuturi pentru acoperirea unei părţi a cheltuielilor publice. În acest
caz, are loc o substituire funcţională între mecanismul fondului bugetar şi cel al împrumutului
(creditului) public, acesta din urmă preluând şi asigurând continuitatea fluxurilor financiare la care
participă statul prin redistribuirea disponibilităţilor băneşti ale creditorilor săi.

3. PÂRGHIILE ŞI INSTRUMENTELE FINANCIARE

Pârghia financiară, ca noţiune ce provine din fizică, cu semnificaţia forţei care dă un impuls
unui anumit proces sau fenomen, este adaptată la domeniul economic, semnificând în acest cadru
utilizarea categoriilor financiare ca instrumente de influenţare a activităţilor economice şi financiare
într-un anumit sens şi pentru realizarea anumitor obiective.
Suportul obiectiv al folosirii unei asemenea categorii de instrumente îl constituie baza
obiectivă a finanţelor ca procese şi relaţii economice şi financiare ce se manifestă în
interdependenţă cu procesele economice reale, şi interdependenţa dintre fluxurile financiare pe care
se grefează aceste instrumente şi fluxurile reale.
Din această perspectivă, este de admis că diversele categorii financiare (impozite, cheltuieli,
venit, buget, credit, asigurări etc.) se pot manifesta ca pârghii economico-financiare în măsura în
care favorizează soluţionarea unor probleme ce apar ca rezultat al funcţionării întreprinderii, în
condiţii avantajoase, prin cointeresarea factorilor implicaţi. În acest sens, acţiunea exercitată prin
pârghii contribuie la o îmbunătăţire a performanţelor activităţii întreprinderii, suplinind eventualele
disfuncţionalităţi ale mecanismului economic, respectiv ale mecanismului financiar.
Folosirea pârghiilor financiare poate avea efecte pozitive mai mari sau mai mici în funcţie de
modul în care au fost concepute şi se integrează în mecanismul economic. Pornind de la premisa că
pot funcţiona în acelaşi timp mai multe pârghii, devine necesară corelarea acţiunii lor şi implicit
tratarea lor ca un subsistem în cadrul mecanismului economic. În acest sens, se evidenţiază
următoarele cerinţe ale îndeplinirii rolului ce revine pârghiilor financiare:
1. se cere ca pârghiile financiare să se încadreze organic în sistemul categoriilor economice
existente, precum şi o îmbinare organică a pârghiilor financiare cu normele şi normativele
economico-financiare, iar acţiunea lor să fie circumscrisă îndeplinirii obiectivelor de politică
economico-socială, în concordanţă cu sarcinile stabilite. Astfel, se creează premisele necesare
pentru îndeplinirea funcţiilor acestor pârghii în deplină corelaţie cu celelalte metode de
conducere folosite şi realizarea obiectivelor urmărite;
2. este necesară armonizarea acţiunii tuturor pârghiilor financiare pentru a se completa şi a nu se
anihila reciproc, ceea ce impune ca acestea să fie tratate ca un sistem, în care acţiunea
 componentelor este convergentă şi vizează realizarea obiectivelor stabilite. Neluarea în
considerare a acestei cerinţe poate avea ca urmare anihilarea sau chiar anularea reciprocă a
acţiunii unor pârghii, comportarea lor contradictorie şi, pe ansamblu, diminuarea rolului
acestora în procesul de gestiune a activităţii şi al îndeplinirii obiectivelor stipulate;
3. acţiunea pârghiilor financiare trebuie să aibă un caracter diferenţiat în raport cu specificul
activităţilor şi cu condiţiile existente în fiecare etapă a dezvoltării întreprinderii. În acest scop,
încă în faza proiectării, este necesară studierea reacţiilor unităţilor economice aflate în situaţii
diverse, faţă de folosirea uneia sau alteia dintre pârghii, iar periodic devine necesară
verificarea comportamentului lor în practica economico-financiară pe baza rezultatelor
obţinute şi adoptarea măsurilor corective ce se impun;
4. este necesar ca în conceperea şi folosirea lor să fie luate în considerare conexiunile ce se
realizează între acestea şi diferitele componente ale mecanismului economico-financiar.
Luarea în considerare a legăturilor de conexiune permite atât valorificarea deplină a valenţelor
pârghiilor financiare, cărora le revine astfel rolul de a complini imperfecţiunile mecanismului
în ansamblu, cât şi funcţionarea normală a acestui mecanism.
Rostul acestor pârghii financiare rezidă, în esenţă, în a suplini prin funcţionarea lor
imperfecţiunile mecanismului economic, respectiv atenuarea disfuncţionalităţilor acestuia. În acest
sens, limitele recunoscute ale autoreglării mecanismului de funcţionare a întreprinderii justifică
instituirea şi grefarea pe acest mecanism a pârghiilor economico-financiare.
Pârghiile economico-financiare îndeplinesc următoarele funcţii:
 sunt instrumente de dimensionare şi normare a resurselor necesare, precum şi a efectelor
produse în urma consumului respectivelor resurse;
 se identifică ca instrumente de semnalizare a activităţii economice cu ajutorul cărora se
compară principalii indicatori economici;
 se caracterizează ca instrumente de stimulare care ajută la realizarea obiectivelor propuse;
 se manifestă ca instrumente de repartizare, distribuire şi redistribuire a valorii adăugate.
Principalele trăsături ale pârghiilor financiare sunt următoarele:
 reprezintă categorii valorice cu forţă de influenţare şi orientare a activităţii întreprinderii;
 au efecte stimulatorii, sunt încorporate în mecanismele de funcţionare a întreprinderii şi se
caracterizează printr-o oarecare stabilitate, dar mai ales elasticitate şi flexibilitate;
 acţionează automat pentru neutralizarea acţiunii factorilor dezechilibraţi;
 creează climatul necesar pentru armonizarea intereselor întreprinderii şi angajaţilor;
 au acţiune conjugată şi efecte complementare, adică toate converg spre acelaşi scop, se
completează şi nu se anihilează reciproc.
 Asemenea pârghii pot fi concepute de pe poziţiile finanţelor private. O asemenea pârghie
poate exercita o influenţă pozitivă în raport cu obiectivele urmărite fie prin capacitatea de a stimula
anumite procese, fie prin capacitatea de a le inhiba. În primul caz, se scontează pe efectul de
cointeresare a factorilor implicaţi în atingerea obiectivului respectiv prin stimulare financiară, iar în
cel de al doilea caz se are în vedere limitarea posibilităţilor de manifestare a factorilor cu impact
negativ faţă de realizarea obiectivului urmărit, mergând chiar până la sancţionarea materială a
factorilor responsabili.
Referindu-ne la impozit ca principală pârghie financiară, trebuie subliniat faptul că acesta
reprezintă nu numai o resursă financiară publică, ci şi un mijloc de stimulare a investiţiilor, de
orientare a consumului, de extindere a schimburilor externe, de corectare a unor tendinţe negative în
evoluţia proceselor economice şi sociale.
Este relevantă în acest context aprecierea lui Maurice Duverger conform căreia “în
neocapitalismul modern, impozitul capătă o semnificaţie mai largă; el încetează de a mai constitui
grăuntele de nisip care jenează angrenajele, pentru a deveni unul dintre regulatoarele şi motoarele
maşinii” (economice şi sociale - n. n.) .
Nu toate metodele de prelevare şi plată poate fi pârghie economică. Categoriile valorice
folosite în procesul de constituire şi repartizare a fondurilor de resurse financiare pot constitui
pârghie numai în măsura în care ele îndeplinesc realmente anumite funcţii economice, se
angrenează organic în mecanismul de funcţionare a economiei, contribuind la soluţionarea, pe baze
economice, a unor probleme în condiţii mai bune decât s-ar putea face prin metode administrative.
Dacă o metodă de prelevare serveşte numai pentru alimentarea unui fond de resurse
financiare, este evident că aceasta constituie un singur canal colector, şi nu o pârghie, nici metodă
care serveşte exclusiv pentru dirijarea către beneficiari a resurselor băneşti acumulate la un anumit
fond, fără să îndeplinească o altă misiune economică, nu poate avea vocaţia de pârghie.
Metodele de prelevare şi de plată capătă caracter de pârghie, în măsura în care, asigurând
înfăptuirea funcţiei de repartiţie a finanţelor, influenţează pozitiv anumite laturi ale activităţii
economice în diverse faze ale procesului reproducţiei sociale.
Acţiunile pârghiilor economico-financiare constă nu numai în stimularea interesului economic
a participanţilor la procesele economice în realizarea anumitor obiective, dar şi în sancţionarea
materială a acestora, în cazul nerespectării unor obligaţii legale sau contractuale. Sancţionarea
determină o anumită diminuare a avantajelor la care ar fi avut dreptul în cazul în care nu s-ar fi
produs fenomenul generator al sancţiunii. Sancţiunea se echivalează cu o “cointeresare negativă”.
Folosirea pârghiilor economico-financiare nu exclude necesitatea utilizării, în completare, a
unor metode administrative şi anume:
 întocmirea de prognoze, programe economice şi planuri financiare pentru a şti în ce direcţii,
în ce ritm, cu ce eforturi şi cu ce rezultate se asigură dezvoltarea unităţilor economice;
 ţinerea evidenţei contabile şi întocmirea documentelor de sinteză contabilă după normele
metodologice stabilite de autorităţile publice competente;
 exercitarea controlului financiar de către organele specializate asupra modului de gestionare a
mijloacelor materiale şi băneşti;
 stabilirea de către stat a unor preţuri şi tarife;
 reglementarea de către stat a modului de acordare a împrumuturilor din fondurile publice;
 reglementarea regimului valutar;
 supravegherea importului şi exportului;
 sancţionarea speculei ilicite şi a evaziunii fiscale s.a.
Pârghiile economico-financiare ocupă un loc important în mecanismul de funcţionare a
întreprinderii şi se comportă ca metode economice de conducere. Folosirea pârghiilor economico-
financiare nu exclude necesitatea utilizării, în completare a unor metode administrative.
Perfecţionarea pârghiilor economico-financiare nu presupune renunţarea la folosirea anumitor
măsuri de natură administrativă în conducerea economiei, ci o îmbinare judicioasă a metodelor
economice cu cele administrative, care se completează reciproc.
Prin urmare, metodele de prelevare şi de plată capătă caracter de pârghie, în măsura în care,
asigurând înfăptuirea funcţiei de repartiţie a finanţelor influențează pozitiv anumite laturi ale
activităţii economice în diverse faze ale procesului de reproducere.
Mecanismul financiar este chemat să asigure creşterea eficienţei activităţii structurilor
antreprenoriale în condiţiile dezvoltării echilibrate a întreprinderii, manifestându-se printr-o
totalitate de metode şi instrumente, care constituie expresia valorică generalizată a unor relaţii
economice prin intermediul cărora are loc repartizarea şi utilizarea eficientă a profitului.
Instrumentele financiare reprezintă categorii valorice folosite pentru gestionarea, stimularea,
impulsionarea şi controlarea activităţii economico-financiare în vederea obţinerii unor rezultate
superioare. Între aceste instrumente se află profitul, toată gama de impozite şi taxe, împrumuturile,
primele de asigurare, contribuţiile pentru asigurările sociale ş.a.
Acţiunea şi funcţiile acestor instrumente sunt nemijlocit legate de înfăptuirea programului
economic, dimensionarea judicioasă a fondurilor şi folosirea cu eficienţă a resurselor. Aceste
instrumente contribuie la stimularea intereselor şi răspunderii agenţilor economici, la intensificarea
vitezei de rotaţie a fondurilor de producţie, dezvoltarea echilibrată a întreprinderii.
Toate instrumentele financiare sunt orientate şi acţionează pentru realizarea unei totalităţi de
obiective şi se intercondiţionează, acestea sunt strâns corelate între ele şi au menirea să orienteze
eforturile întreprinderii spre realizarea obiectivelor stabilite, să stimuleze dezvoltarea producţiei şi
desfacerii, a prestărilor de servicii, exportului, creşterea competitivităţii produselor pe piaţa externă,
folosirea cu rezultate înalte a resurselor, accelerarea vitezei de rotaţie a fondurilor, obţinerea de
randamente cât mai înalte cu consumuri cât mai reduse şi, pe această bază, să asigure creşterea
veniturilor.
Prin intermediul acestor instrumente se exercită controlul financiar asupra gestionării eficiente
a resurselor şi îndeplinesc următoarele funcţii: mijloc de dimensionare a necesarului de resurse
financiare ce urmează a fi constituite şi utilizate pentru efectuarea activităţii, mijloc de semnalare,
control şi reglare, mijloc de stimulare de sancţionare a întreprinderii, mijloc de cuantificare a
eficienţei cu care trebuie să fie folosite resursele.
Astfel, mecanismul de gestiune încorporează o multitudine de instrumente financiare, fiecare
dintre ele având sarcina să contribuie la atingerea anumitor scopuri şi anume:
1. estimarea necesarului de resurse financiare şi a posibilităţilor de procurare a acestora.
Instrumentele utilizate îmbracă forma previziunilor, programelor şi planurilor financiare;
2. determinarea efortului financiar reclamat de realizarea unor obiective sau acţiuni, a efectelor
scontate de pe urma acestora şi a raportului dintre efort şi efect. Instrumentele constau în
diverse metode şi tehnici de lucru, care servesc la determinarea eficienţei economice sau a
eficacităţii unor cheltuieli;
3. constituirea fondurilor de resurse financiare, repartizarea şi dirijarea lor. Instrumentele
reprezintă metodele de prelevare a unor resurse la fondurile publice (impozite, taxe, venituri
nefiscale, împrumuturi), respectiv metode de dirijare a acestora către diverşi beneficiari
(alocaţii, subvenţii şi transferuri bugetare, credite)etc.