Tema 6.

Redactarea şi susţinerea publică a lucrării ştiinţifice economice

1. Redactarea lucrării ştiinţifice. Etape, reguli, exigenţe
2. Susţinerea publică a lucrării Ştiinţifice

Redactarea lucrării ştiinţifice. Etape, reguli, exigenţe

Valoarea ştiinţifică a unei lucrări de cercetare este data în mare măsură de rezultatele
investigaţiilor desfăşurate în toate etapele precedente.
Redactarea este o etapă a cercetării ştiinţifice care adeseori poate majora sau diminua substanţial
valoarea şi calitatea lucrării ştiinţifice.
Funcţia principală a redactării este de a pune cât mai deplin în operă rezultatele investigaţiilor
obţinute în etapele precedente.
Etapele redactării:
Elaborarea şi definitivarea planului de redactare, care asigură:
Sistematizarea şi ordonarea problemelor, a ideilor şi concluziilor rezultate în urma cercetării
ştiinţifice desfăşurate în raport cu scopul şi tipul lucrării
Enunţarea riguroasă a constatărilor, a tezelor şi concluziilor
Identificarea omisiunilor şi lipsurilor din sfera documentării şi calculelor şi luarea măsurilor
necesare de eliminare a tuturor insuficienţelor, omisiunilor şi repetărilor
Redactarea propriu-zisă a lucrării
Reprezintă procesul de scriere, de aşezare pe hârtie sau în memoria calculatorului, a lucrării
ştiinţifice, aşa cum este ea concepută şi structurată în planul de redactare
Poate fi realizat în 2 modalităţi:
redactarea iniţială, rapidă cu accent deosebit asupra redării conţinutului de idei într-o
succesiune şi coerenţă maxime
redactarea în mai multe variante, succesive, până când se ajunge la acea variantă care
satisface cel mai bine toate exigenţele.
Definitivarea redactării lucrării, în baza a 2 categorii de repere:
- aprecierile, observaţiile şi sugestiile diferiţilor specialişti (practicieni, profesori,
cercetători etc);
- propria analiză a autorului, constatările din cursul redactării şi, mai ales, după încheierea
primei forme de redactare.
Reguli privind redactarea lucrării ştiinţifice
Exigenţe generale privind redactarea:
Rigurozitatea ştiinţifică (formulări corecte folosirea corectă a noţiunilor şi conceptelor, a
metodelor şi tehnicilor adecvate de analiză şi calcul);
Originalitatea (asigurarea unui loc central opiniilor personale ale autorului, utilizarea de metode
şi tehnici noi de analiză şi calcul);
Corectitudinea elaborării lucrării (asigurarea corelaţiilor logice dintre abstracţia ştiinţifică şi
fenomenul empiric, real, citarea altor autori, fără ruperea citatelor din contextul în care au fost
formulate, argumentarea riguroasă a evaluării personale);
Eficacitatea textului (constă în deschiderile, mai mici sau mai mari, pe care o lucrare le
realizează în serviciul beneficiarului, specialist, practician sau teoretician, în impulsul pe care-l
capătă progresul economic şi progresul social);
Stilul redactării:
personal - folosirea unui limbaj personal concentrat şi direcţionat pe ideea centrală a lucrării,
susţinerea şi confruntarea acesteia cu alte idei, metode, concluzii;
coerent, fără reveniri, repetări, omisiuni sau treceri de la o problemă la alta;
responsabil, adică să nu manifeste superficialitate faţă de consecinţele directe şi indirecte,
imediate şi întârziate, favorabile şi nefavorabile, fie ele economice, sociale, politice sau de altă
natură;
Acurateţea gramaticală şi literară, (o bună stăpânire a limbii literare, ca şi a limbajului de
specialitate)
Reguli specifice privind componentele lucrării ştiinţifice:
Titlul lucrării ştiinţifice este sobru, precis, clar şi scurt menit să-i atragă atenţia cititorului
asupra celei mai importante şi noi idei; după aceleaşi criterii se formulează şi subtitlurile, dar şi
titlurile de părţi, capitole, secţiuni, paragrafe etc; titlul unei lucrări ştiinţifice se distinge mult de
cel gazetăresc, bombastic;
- Ordinea înscrierii autorilor: se începe cu prenumele (sau iniţiala acestuia) urmată de numele
autorului (autorilor), după modelul: Nicolae Vasilescu sau N. Vasilescu.
- Introducerea lucrării (prefaţa, cuvânt înainte) constă în enunţarea obiectivelor urmărite,
definirea cadrului general de studiu sau a problemei, relevarea rezultatelor obţinute de autor faţă
de alţi cercetători, menţionarea limitelor studiului întreprins etc;
Structura lucrării
• dimensiunea lucrării ştiinţifice;
• complexitatea cercetării ştiinţifice;
• natura problemelor cercetate;
• obiectivele urmărite de cercetător;
• cerinţele beneficiarilor;
• fiecare subdiviziune a lucrării să abordeze o problemă sau un grup de probleme distincte, care
se delimitează prin conţinut de celelalte;
• succesiunea subdiviziunilor să corespundă conexiunilor logice ale problematicii cercetate;
• subdiviziunile lucrărilor de proporţii mai reduse sunt: capitole, paragrafe şi subparagrafe;
- Instrumentele de investigaţie utilizate sunt descrise cu precizie, argumentându-se gradul de
adecvare la fenomenul utilizat; metodele existente în literatură pot fi menţionate, analizate şi
chiar criticate; literatura de specialitate consultată trebuie menţionată cu toate datele necesare
pentru identificarea sursei, la nevoie, de către cititor;
- Contribuţiile proprii ale autorului lucrării. De regulă, contribuţiile personale sunt prezentate
pe larg şi cu claritate pentru ca cititorul să le înţeleagă şi să le confrunte cu cele ale altor autori.
Procedând astfel, unii autori pot să prezinte selectiv unele elemente de contribuţii (calcule
laborioase, descrierea unor procedee, mecanisme sau studii de caz), pentru a le consemna în
anexe sau apendice;
- Ideile de bază ale lucrării se reliefează prin proporţiile unor abordări, prin cercetarea
sistematică, pas cu pas. A unor idei şi teze. prin intermediul titlurilor părţilor, capitolelor,
secţiunilor, paragrafelor şi sub paragrafelor, prin sublinieri în text, prin folosirea unor litere
diferite, benzi colorate, scheme, figuri etc;
- Ilustrările grafice se utilizează frecvent, pentru a reda mai sintetic şi pregnant o corelaţie, o
teză, o idee. Orice grafic redă fenomenul studiat cu fidelitate. Ele se numerotează în cadrul
lucrării sau al capitolelor, indicându-se prin trimitere locul din text unde se cere examinat
(lecturat);
- Tabelele sunt un instrument frecvent utilizat pentru a reda date brute sau date prelucrate,
calcule care ilustrează fenomenul supus analizei; ele sunt comentate mai larg sau mai sumar,
după caz; tabelele, ca şi graficele se situează în text pe baza unei trimiteri şi prin numerotare în
cadrul lucrării sau al capitolelor; dacă unele tabele sunt mai mari şi îngreunează fluiditatea
lecturii, ele se redau în anexe, iar în text se reţin cifre sau mici tabele cu datele cele mai
relevante;
- Citatele sunt extrase, „mot â mot" ale unor idei importante, din lucrările studiate, folosite în
vederea susţinerii sau combaterii unui punct de vedere. Este de dorit ca citatul extras să cuprindă
o singură idee pentru a nu fi prea iung şi a focaliza atenţia cititorului asupra acelei idei abordate.
- Anexele sunt destinate includerii în lucrare a unor date şi informaţii (calcule, grafice, scheme,
sinteze sau extrase din legi, studii de caz) mai largi decât cele ce au fost utilizate în text; ele se
folosesc pentru a întări susţinerea tezelor şi ideilor, inclusiv a informaţiilor din text; se indică
precis sursa din care au fost construite sau extrase anexele;
- Trimiterile bibliografice se utilizează atât când s-au extras idei sub formă de citate, cât şi
atunci când nu s-au tăcut astfel de citări, pur şi simplu sub forma unei referinţe la lucrarea sau
capitolul, paragraful din cartea autorului „X"'. Aceste referinţe bibliografice, în afara citărilor din
text, se fac, în principal, în trei feluri diferite:
- în subsolul paginii;
- la sfârşitul părţilor sau capitolelor, când sursele se limitează la sfera problematică a acestor
părţi din lucrare;
- la sfârşitul lucrării, pentru sursele consultate şi utilizate (cu sau tară citare expresă în textul unui
capitol).
Lucrările incluse în bibliografie se înscriu în ordinea alfabetică a autorilor sau titlurilor de lucrări
fără autori; lucrările colective se înscriu tot alfabetic după prenumele şi numele coordonatorului
lucrării; uneori ele se numerotează de la 1 ...N.
Indexul de termeni şi indexul de nume se utilizează când este vorba de lucrări de proporţii mai
mari (tratate, manuale, culegeri de studii, monografii etc.)
- Indexul de termeni se include la sfârşitul lucrării sub formă de listă alfabetică de termeni
folosiţi sau de termeni noi;
- Indexul de nume, se include tot la sfârşitul lucrării şi constă într-o listă de nume proprii de
autori folosite pe parcursul lucrării, cu precizarea paginii;
- Rezumatul lucrării are rolul de a informa rapid cititorul asupra conţinutului de idei abordate;
nu este obligatorie elaborarea rezumatului pentru toate lucrările ştiinţifice. Deosebit de frecvent
este utilizat rezumatul, mai ales pentru lucrările fără sumar (comunicări ştiinţifice, articole)

2. Susţinerea publică a lucrării ştiinţifice

Funcţiile susţinerii publice:
- cunoaşterea unor idei, teze, teorii noi sau direcţii de cercetare ştiinţifică;
- afirmarea ştiinţifică a tinerilor cercetători şi afirmarea unor veritabili noi oameni de
ştiinţă;
- intensificarea vieţii ştiinţifice cu rostul de a cunoaşte noile creaţii sau direcţii de
investigare, precum şi corecţiile ce se cer făcute vechilor teze şi teorii ştiinţifice;
- cunoaşterea mai bună a domeniilor ce se cer susţinute financiar, organizatoric, în firmă şi
în afara firmei, în institute de cercetare şi de învăţământ superior, în institute guvernamentale,
rezervarea şi direcţionarea de resurse bugetare îndestulătoare ş.a.
Părţile principale ale discursului
- introducerea (exordiul), în cadrul căreia vorbitorul enunţă în linii mari problema care
face obiectul susţinerii publice (discursului), în scopul de a trezi cât mai mult interes auditoriului;
- conţinutul sau tratarea subiectului, care constă într-o prezentare (expunere) dezvoltată
a ideilor de bază şi utilizarea metodei de argumentare teoretică şi faptică, profundă;
- concluzia sau peroraţia are menire dublă: pe de o parte, de recapitulare asupra
principalelor idei şi probleme; pe de altă parte, de a consolida convingerea auditorului asupra
validităţii şi justeţei concluziilor.
Algoritmul de bază (secretul) al oricărei susţineri publice constă în ştiinţa deşteptării interesului
auditoriului şi utilizarea, în acest scop, a raţionamentelor logice şi a argumentelor practice.
Reguli de bază pentru susţinerea publică
Pregătirea expunerii
- elaborarea planului prezentării;
- cunoaşterea auditoriului;
- pregătirea personală a vorbitorului;
- pregătirea materialului şi a tehnicii ajutătoare;
- pregătirea auditorului.
Expunerea în public a rezultatelor cercetării ştiinţifice
Expunerea vorbitorului trebuie să se întemeieze pe reproducerea textului scris.
Dacă termenul este ştiut dinainte (10 minute), expunerea se cere făcută, respectând cu fidelitate
textul pregătit la un număr de 5-6 pagini.