Sunteți pe pagina 1din 20

Formarea capitalurilor din surse externe

12.3.1. Crearea si sporirea capitalului social


Constituirea capitalului social reprezinta prima faza de finantare a unei
societati comerciale. Capitalul social cunoaste, pe parcursul existentei sale, doua
dimensiuni care se regasesc deopotriva, din punct de vedere contabil, în posturile
de bilant, astfel: ca substanta materiala si baneasca, se regaseste în activul
bilantului, iar sub forma drepturilor si obligatiilor se reflecta din punct de vedere
contabil în pasivul bilantului.

Dintre societatile de capital cea mai raspândita, si la care vom face referire
în continuare este societatea pe actiuni, care se caracterizeaza prin faptul ca
responsabilitatea actionarilor este limitata la suma participarii lor la capitalul
social. Acesta este divizat în actiuni, care sunt titluri liber negociabile si se
elibereaza în schimbul unui aport de numerar sau în cazul încorporarii unor rezerve
la capitalul social. Astfel, la înfiintarea societatii, capitalul este reprezentat de
capitalul social si este egal ca marime cu produsul dintre numarul de actiuni în care
este divizat si valoarea nominala a acestora.

Cresterile de capital reprezinta un mijloc de finantare prin fonduri proprii, ca


si autofinantarea. Deosebirea consta în faptul ca în timp ce autofinantarea este,
practic, o finantare interna, realizata prin efortul propriu al firmei, respectiv
capitalizarea unei parti a beneficiului, cresterea de capital reprezinta o finantare
externa, prin fonduri proprii aduse din afara societatii, de catre actionari. Putem
afirma astfel ca cresterile de capital se aseamana cu finantarea prin îndatorare, care
este tot o finantare externa.

Operatiunea de crestere a capitalului social se poate realiza fie prin noi


aporturi în numerar sau în natura ale actionarilor, fie prin încorporarea rezervelor
sau conversiunea datoriilor. Pentru finantarea investitiilor intereseaza numai
subscrierea de noi aporturi care determina cresterea efectiva a capitalului social,
celelalte nefiind altceva decât conversii ale posturilor de pasiv, fara a determina
cresterea surselor de finantare, deci fara ca firmele sa-si sporeasca lichiditatile.
Cresterea de capital prin încorporarea rezervelor, a primelor de emisiune si a
profiturilor nerepartizate, nu aduce un aport nou, ci da posibilitatea atribuirii
gratuite de actiuni noi sau de crestere a valorii nominale a actiunilor vechi.

Majorarea capitalului social are diferite avantaje si dezavantaje. Printre


avantaje, se numara faptul ca aceasta majorare poate solutiona o criza de fonduri
existenta; poate diminua corespunzator riscul de firma; un capital social mai mare
propaga o imagine mai buna firmei. Ca un dezavantaj însa, mentionam faptul ca
majorarea capitalului social schimba, de regula, raportul de forte în managementul
firmei.

Cresteri de capital prin noi aporturi în numerar

Majorari de capital prin noi aporturi în numerar se realizeaza fie prin


emisiunea de actiuni noi sau prin majorarea valorii nominale a actiunilor existente.
A doua alternativa este mai rar practicata.

Asa cum am mentionat mai sus, prin majorarile de capital societatile


comerciale îsi sporesc mijloacele banesti, deci au loc cresteri de fluxuri financiare,
spre deosebire de majorarile de capital prin încorporarea rezervelor si conversia
datoriilor care nu aduc noi mijloace banesti pentru firma.

Daca vom lua în considerare cel putin urmatoarele considerente, vom afla de
ce majorarile de capital prin noi aporturi în numerar sunt benefice pentru firma:

• rezolva problema lipsei de disponibilitati la un moment dat;

• permite firmei sa-si dezvolte activitatea pentru a face fata


concurentei;

• permite societatii comerciale sa-si îmbunatateasca echilibrul financiar


prin noile lichiditati aduse de actionari.

Atunci când are loc o crestere a capitalului prin aport în numerar, firma
realizeaza o crestere a disponibilitatilor sale monetare. Aceasta operatie se reflecta
în bilant printr-o crestere a postului „capital social” si concomitent a postului
„disponibilitati”. Astfel, are loc o întarire a echilibrului financiar prin cresterea
fondului de rulment ca urmare a cresterii capitalurilor permanente, în timp ce
imobilizarile ramân nemodificate. Însa aceasta ameliorare a echilibrului financiar
este tranzitorie, deoarece fondurile obtinute prin aporturi de numerar sunt imediat
investite si în active imobilizate. Se poate afirma în consecinta ca o crestere a
capitalului, prin aport în numerar, nu modifica echilibrul financiar al firmei. Însa în
cazul aportului în natura de noi capitaluri sub forma unor active imobilizate, proces
pe care îl vom detalia putin mai târziu, fondul de rulment ramâne initial
nemodificat, ceea ce nu înseamna ca nu va trebui majorat mai târziu, corespunzator
cresterii activelor imobilizate.
Interesul detinatorilor de fonduri de a subscrie la cresterea capitalului unei
societati este motivata de politica dividendelor si de pozitia pe piata a societatii
respective. Aceasta sursa de finantare mobilizeaza capitaluri suplimentare, pe o
perioada nedeterminata, nefiind rambursabile la scadenta. Detinatorii de capitaluri
doresc sa investeasca într-o firma, în principal, din urmatoarele considerente:

• pot obtine o remuneratie (respectiv dividendul) mai mare decât daca


ar plasa capitalurile în alte societati (banci, fonduri de investitii etc)
sau în alte sectoare ale economiei;

• pot dobândi o anumita putere în managementul firmei prin actiunile


cumparate.

Actiunea este un titlu de valoare, un titlu financiar, reprezentând o parte din


capitalul social al firmei, din patrimoniul firrnei, purtând astfel denumirea si de
titlu de proprietate. Actiunea este un titlu de participatie care confera detinatorului
calitatea de coproprietar, dându-i dreptul la distribuirea beneficiilor sub forma de
dividende. Actiunea este un titlu de coproprietate fara valoare garantata în sensul
ca, în caz de lichidare, actionarii vor fi despagubiti din ceea ce ramâne, dupa
achitarea tuturor creditorilor, ceea ce nu înseamna ca nu pot primi si în plus fata de
valoarea nominala a actiunilor detinute. Pentru actionar titlul dobândit reprezinta o
investitie financiara a carei rentabilitate este determinata de dividendele ce vor fi
distribuite, dar si de plusul (sau minusul) de valoare ce se va obtine la vânzarea
titlului.

Punerea în vânzare a actiunilor se face, de regula, prin subscriptie, care poate


fi publica (deschisa), când au acces la cumparare toti detinatorii de capitaluri, si
închisa, când accesul este limitat, în functiile de interesele ofertantului. Subscriptia
se face pe piata de capitaluri, pe care se întâlnesc deci oferta si cererea. Emiterea
de actiuni, adica oferta, este reprezentata în toate cazurile de catre detinatorii de
patrimonii care au nevoie de capitaluri. Cererea poate veni de la detinatorii de
capitaluri, atât persoane fizice, cât si juridice, care au calitatea de investitori
potentiali, doritori de a subscrie în cadrul emisiunii de actiuni. Un semn ca firma si
afacerea sunt credibile este atunci când subscrierea este masiva si volumul
emisiunii se acopera în timp scurt, si invers. Ceea ce atrage însa cu adevarat
investitorul este calitatea afacerii (seriozitatea, profitabilitatea, riscul redus,
calitatea managementului, dividendul), iar dividendul ramâne, asa cum s-a aratat,
unul dintre mijloacele esentiale pentru atragerea detinatorilor de capitaluri. Este
necesar astfel ca firma sa-si elaboreze o politica a dividendelor, care sa fie tratata
ca una dintre optiunile strategice majore ale firmei, prin care sa se realizeze
echilibrul optim între cerintele financiare actuale si de perspectiva ale firmei.

Revenind la modul concret de punere în vânzare a actiunilor, adica


subscriptia publica, se poate spune ca aceasta are o importanta deosebita pentru
firma, fiind necesar sa fie pregatita cu maxim de seriozitate, întrucât orice eroare
poate afecta direct si grav imaginea si credibilitatea firmei. Documentatia pentru
oferta are ca principal rol acela de a convinge pe detinatorii de capitaluri sa
investeasca în firma. Astfel, se doreste propagarea unei imagini credibile a firmei
iar documentatia trebuie sa contina diferite elemente informationale, inclusiv pe
cele necesare demonstrarii ca emisiunea s-a facut cu respectarea prevederilor
legale :

• principalii indicatori de performanta ai firmei si afacerii (CA, cost,


profit, valoare adaugata etc);

• demonstratii privind stabilitatea, sansele de dezvoltare a firmei,


comparatii favorabile etc;

• elemente reale si convingatoare din ultimul bilant contabil si din


contul de profit si pierdere;

• elemente de sustinere din raportul cenzorilor;

• dividendele acordate în ultimii ani;

• eventuale obligatiuni vândute si nerascumparate;

• elemente sustinatoare din hotarârea AGA privind emisiunea


respectiva;

• felul actiunilor etc.

Revenind la actiuni, emisiunea lor se poate face pe piata primara sau


secundara de capitaluri. Actiunile care se emit au o tipologie variata, din care
mentionam câteva criterii de clasificare si tipuri de actiuni.

Dupa drepturile pe care le confera actionarilor, actiunile se grupeaza în


ordinare (cu drepturi egale pentru toti) si preferentiale (sau privilegiate) (de ex. cu
dividend fix).
Actiunile ordinare (comune) se caracterizeaza prin dreptul de vot, dreptul de
a primi restuiri în caz de lichidare judiciara si dreptul de a primi restul de
dividende când toate celelalte privilegii de dividend au fost satisfacute.

Actiunile privilegiate sunt acelea fara dreptul de vot. Pentru ca o societate sa


poata emite actiuni privilegiate este necesar sa fi realizat beneficii în ultimele
exercitii financiare. Actiunile privilegiate trebuie descrise amanuntit, tocmai pentru
ca poate exista o mare varietate de privilegii; spre deosebire de actiunile ordinare,
actiunile privilegiate desemneaza precis natura drepturilor atasate. Actiunile
preferentiale au drepturi înaintea actiunilor comune, dar în urma tuturor
obligatiunilor. Preferinta relativa fata de actiunile comune poate fi un drept
prioritar la împartirea profitului, un drept prioritar la active în caz de lichidare sau
o pozitie preferentiala, atât în privinta profiturilor, cât si în privinta activelor.
Dividendul (în general) fix indica faptul ca actiunile preferentiale ar avea acelasi
regim cu obligatiunile. Însa platile detinatorilor de actiuni preferentiale pot fi
limitate ca suma daca dividendele « preferentiale » nu au fost realizate. În acest
caz, actiunile preferentiale sunt similare actiunilor comune, neplata dividendului
stipulat nefiind o nerespectare a unei obligatii de plata, asa cum este neplata
dobânzii obligatiunilor.

Dupa apartenenta, dar si forma acestora, actiunile pot fi nominative sau la


purtator. Primele au înscris numele proprietarului pe fata titlului si nu pot fi
transmise decât cu reînscrierea lor în registrul actionarilor, existent la sediul
societatii comerciale. Secundele nu mentioneaza nici un nume si pot fi transmise
din mâna în mâna fara nici un fel de formalitate, la ele având acces toti cei care
doresc sa cumpere. În prezent, formele nominative si la purtator se pastreaza, însa
ca urmare a dematerializarii titlurilor de valori mobiliare, ele fac doar obiectul unor
înscrieri în conturile societatilor emitente sau ale proprietarilor lor.

Dupa alte criterii, pot fi actiuni cu valoare sau fara valoare (valoarea nominala este
rezultatul împartirii capitalului social la numarul de actiuni, iar valoarea reala o
stabileste piata de capital, deci înscrierea valorii nominale pe actiune nu este
relevanta).

La actiunile cu valoare nominala, aceasta este suma minima pe care trebuie


s-o plateasca un actionar. Sub acest pret, societatea comerciala nu poate vinde
actiunile, ca un mijloc de a asigura protectia averii actionarilor. La valoarea
nominala se calculeaza si remuneratia capitalului (dividendele). Valoarea nominala
reprezinta minimul cu care se poate vinde o actiune si, totodata, maximul cu care
se poate spori capitalul social.
Actiunile fara valoare nominala nu au înscrisa pe titlu nici un fel de valoare.
Cu prilejul negocierii se stabileste valoarea lor, urmând ca întreaga suma obtinuta
sa se mobilizeze la capitalul social.

Valoarea reala a actiunilor este aceea cu care se vând si se cumpara actiunile


si poate fi valoarea bursiera, pentru societatile cotate la bursa, sau valoarea
intrinseca, contabila, pentru actiunile necotate. Cursul actiunilor la bursa, sub sau
peste valoarea nominala, cunoaste fluctuatii în functie de rezultatele financiare ale
societatii sau de unii factori subiectivi. Astfel, nu exista o valoare de schimb
obiectiva a unei actiuni, vânzarea - cumpararea efectuându-se în functie de cerere
si oferta, dupa o estimare subiectiva pe piata valorilor mobiliare.

Tot la categoria clasificarii dupa alte criterii, alaturi de actiunile cu valoare


sau fara valoare nominala, putem include si actiunile gratuite, folosite pentru
atragerea de investitori, si pe cele populare, pentru incitarea cerereii.

Dupa natura aportului de capital, vânzarea actiunilor poate ocaziona un aport


în numerar sau în natura pentru patrimoniul societatii comerciale. Aportul de
numerar adus de actionari poate fi completat cu incorporarea rezervelor sau
capitalizarea unei parti din beneficiu, în timp ce aportul în natura se materializeaza
în cladiri, instalatii, mijloace de transport, licente, marci etc.

Dupa dreptul de vot, actiunile pot fi cu un singur vot sau cu doua voturi.
Dreptul la doua voturi poate fi conferit proprietarului numai de actiunile detinute
mai mult de 2 ani.

Drepturile pe care le au, în general, detinatorii de actiuni, sunt urmatoarele:

 dreptul de a participa la managementul firmei, în special la luarea


deciziilor de dezvoltare a firmei, de divizare sau lichidare si la cele
privind repartizarea profitului si dividendelor ;

 dreptul de remunerare a actiunii, care devine activ numai dupa ce


contravaloarea actiunii a fost varsata, iar drepturile se calculeaza
numai pentru perioada în care firma s-a folosit de capitalul respectiv ;

 dreptul de participare la majorarea capitalului social al firmei, fapt ce


se refera la urmatoarele aspecte: actionarii sa aiba posibilitatea de a
opta primii la actiunile noi oferite de firma, într-un anumit termen; sa
poata participa la majorarea capitalului social prin încorporarea
profitului în actiuni noi, sau prin majorarea valorii celor vechi etc.;
 dreptul de conversiune da posibilitatea de a schimba o actiune
detinuta, contra unei alte actiuni, cu alte caracteristici sau cu alt titlu
emis de aceeasi societate. Pentru realizarea conversiunii, este necesar
ca trasaturile celor doua tipuri de actiuni ce urmeaza a se schimba sa
fie clar si precis formulate, inclusiv precizarea perioadei când se pot
opera asemenea schimburi ;

 dreptul de rascumparare constituie o derogare de la regula generala


conform careia capitalul social este permanent, ca nu poate fi retras de
catre actionari. Acest drept da posibilitate firmei sa-si rascumpere
unele actiuni, eliminând pe detinatorii lor ca proprietari. Perioada în
care se poate efectua rascumpararea trebuie sa fie specificata pe
actiunile respective. De asemenea, trebuie precizate pretul de
rascumparare si cine are initiativa rascumpararii: societatea
comerciala sau actionarul. Daca privilegiul apartine actionarului,
rascumpararea se poate face numai daca operatiunea nu pune în
pericol lichiditatea financiara a societatii si numai dupa ce s-au platit
toate dividendele retinute aferente acestor actiuni care au privilegiul
de rascumparare Tehnica emiterii actiunilor

Atunci când are loc o suplimentare a capitalului social prin emiterea de


actiuni noi si prin punerea lor în vânzare, se realizeaza un aport de noi capitaluri
pentru firma. Capitalul va trebui suplimentat la numarul de actiuni emise înmultit
cu pretul de emisiune. Pretul de emisiune va trebui sa fie mai mic decât cursul
vechilor actiuni pentru a se asigura succesul operatiunii de subscriere (daca pretul
de emisiune ar fi mai mare decât cursul actiunilor vechi, nimeni nu ar cumpara
noile actiuni, întrucât ar putea procura de pe piata actiuni la un pret mai scazut).
Pretul de emisiune, fiind pretul la care se vând noile actiuni, trebuie stabilit între
valoarea nominala si cursul vechi.

Raportul dintre pretul de emisiune si cursul vechi trebuie sa tina seama de


mai multe variabile: rata cresterii dividendelor, valoarea absoluta a dividendelor pe
o actiune, raportul curs mediu / valoarea nominala a actiunilor vechi, precum si de
suma totala a emisiunii.

Diferenta dintre pretul de emisiune si valoarea nominala se concretizeaza în


prima de emisiune, care aduce avantaje financiare firmei. Este folosita pentru
acoperirea cheltuielilor ocazionate de emisiune si este o rezerva în pasivul bilantier
alaturi de capitalul social sau se încorporeaza în acesta printr-o noua crestere de
capital.
Tehnic, pentru realizarea cresterii capitalului în numerar exista doua
posibilitati: cresterea valorii nominale a vechilor actiuni sau emiterea de noi
actiuni.

Cresterea valorii nominale a vechilor actiuni presupune apelul la actionarii


existenti si acordul lor de a suplini cu fonduri capitalul social. Acest procedeu este
greu de realizat, atât datorita dispersiei actionarilor în teritoriu, cât si necesitatii
convingerii lor sa aduca noi capitaluri. De aceea, cel mai des procedeu este
emiterea de noi actiuni.

Pentru a nu pierde vechii actionari ca urmare a emisiunii de noi actiuni, s-a


realizat dreptul preferential de subscriere (DS) pe ca îl dobândesc vechii actionari.
Cu alte cuvinte, doar actionarii vechi sunt autorizati sa cumpere actiuni noi la
valoarea egala cu pretul de emisiune, într-un numar proportional cu numarul de
actiuni detinut deja. Persoana care nu este actionar si doreste sa cumpere actiuni
din noua emisiune va trebui, mai întâi, sa-si cumpere drepturile preferentiale de
subscriere corespunzator titlurilor dorite si apoi sa verse firmei emitente pretul de
emisiune al respectivelor actiuni.

Diferenta între valoarea de piata înainte de cresterea de capital si valoarea


dupa crestere este dreptul de subscriere si este de fapt pierderea de valoare a
actiunii vechi cu care trebuie recompensat detinatorul acesteia pentru a nu fi afectat
de suplimentarea capitalului social.

Dreptul preferential de subscriere este egal astfel cu diferenta dintre cursul


vechi al actiunilor si noua valoare bursiera capatata dupa efectuarea emisiunii,
adica cu suma pe care, teoretic, o pierde vechiul actionar pentru fiecare actiune
veche detinuta.

Notând cu :

DS = dreptul preferential de subscriere ;

N = numarul actiunilor vechi ;

n = numarul actiunilor noi;

C = cursul actiunii vechi;

P = pretul de emisiune (VN < P < curs).


Daca vechiul actionar nu doreste sa cumpere noi actiuni din cauza ca nu are
sumele necesare subscrierii sau aceasta nu prezinta importanta pentru el, îsi poate
vinde dreptul preferential de subscriere altor viitori investitori, compensându-si
pierderea de capital suportata ca urmare a reducerii cursului bursier al actiunilor;
dimpotriva, daca operatia prezinta interes sau intentioneaza sa-si sporeasca
influenta în cadrul firmei, actionarul îsi va exercita dreptul preferential de
subscriere.

Pentru a intra în posesia unei actiuni noi, un actionar nou va plati societatii
emitente valoarea de emisiune si va cumpara de la un actionar vechi un numar de
drepturi de subscriere (nDS) egal cu raportul dintre numarul total de actiuni vechi
si numarul total de actiuni noi1[1] :

Teoretic, dreptul preferential de subscriere se vinde împreuna cu actiunea


veche, adica este lipit sau atasat de ea. În realitate, de la începutul perioadei de
subscriere pentru actiunile noi, dreptul preferential de subscriere devine autonom,
este detasat si negociat pe o piata separata, piata drepturilor de subscriere.
"Desprinderea" dreptului de subscriere de actiune determina o scadere a cursului
actiunii. Orice potential investitor în actiunile firmei considerate are doua optiuni:
fie sa cumpere actiuni vechi fara dreptul preferential atasat, fie sa cumpere dreptul
de subscriere si apoi sa achite pretul de emisiune corespunzator actiunilor noi.

Atunci când are loc sporirea numarului de actiuni prin emisiunea de noi
actiuni de catre o firma, pot aparea unele riscuri pentru actionari: riscul de pierdere
si riscul de putere2[2] . În cazul în care dupa efectuarea emisiunii beneficiul total al
firmei nu creste, apare riscul de micsorare a dividendului pe actiune pentru
actionari. Suma obtinuta de actionari este aceeasi, numai ca randamentul pe actiuni
scade, determinat de cresterea numarului actiunilor.

2
Vechii actionari care nu cumpara actiuni noi în virtutea dreptului preferential
de subscriere îsi slabesc puterea de influenta (dreptul de vot) asupra firmei,
corespunzator scaderii relative a numarului actiunilor pe care le detin. Acest risc se
considera doar în cazul marilor actionari care doresc sa-si exercite dreptul de
decizie în treburile firmei, întrucât oricum micii actionari nu au nici o influenta în
luarea acestor decizii.

Cresteri de capital prin noi aporturi în natura

Aceasta operatiune constituie o operatie indirecta de finantare prin aportul în


active care permite marirea mijloacelor de productie. Ea nu invoca aporturi
monetare suplimentare firmelor, astfel nu modifica în mod sensibil situatia
financiara a societatii. De asemenea, cresterea de capital prin aport în natura poate
fi efectuata si când capitalul vechi nu este în întregime liber.

În cazul unor aporturi în natura, adunarea generala extraordinara a


societatilor în cauza va trebui sa numeasca unul sau mai multi experti pentru
evaluarea acestor aporturi (conform Legii nr. 31/1990, art. 210), întrucât aceasta
este o operatie extrem de delicata. Numarul actiunilor create este egal cu raportul
dintre valoarea aporturilor si valoarea nominala a actiunilor în afara de prima de
emisiune. De exemplu, în Franta, actiunile dobândite prin aporturi în natura nu sunt
negociabile decât dupa doi ani de la înscrierea în Registrul de Comert ce constata
cresterea de capital. Aceasta masura de prudenta are drept obiect evitarea
speculatiilor din partea aportantilor, mai ales daca titlurile sunt cotate la bursa.
Potrivit legislatiei din tara noastra, la constituirea societatilor pe actiuni si a celor
în comandita pe actiuni, "actiunile ce reprezinta alte aporturi decât în numerar vor
trebui acoperite integral". De asemenea, se are în vedere ca la optiunea de crestere
a capitalului prin aport în natura, adunarea extraordinara sa numeasca unul sau mai
multi experti. Pe baza raportului de expertiza, adunarea extraordinara, convocata
din nou, va hotarî cresterea capitalului .

12.3.2. Surse externe împrumutate pe termen mediu si lung


Împrumuturile din emisiuni de obligatiuni denumite si credite obligatare
reprezinta datorii pe termen lung, create prin vânzarea de titluri de credit, negociate
catre public. Firma care emite astfel de titluri se angajeaza sa ramburseze la termen
sau esalonat ratele scadente si sa plateasca o dobânda sub forma cupoanelor atasate
titlurilor de credit.
Obligatiunile sunt titluri de valoare, negociabile, reprezentând un drept de
creanta asupra capitalurilor împrumutate unei societati. De obicei, aceste
împrumuturi au un cost de procurare mai mic decât subscrierile la capitalul social
si nu afecteaza dreptul de proprietate al actionarilor. Obligatiunile dau doar dreptul
la rascumparare si la remunerare, deci detinatorii nu pot interveni în managementul
unitatii emitente. Decizia privind emisiunea de obligatiuni apartine Adunarii
Generale a Actionarilor si se realizeaza prin institutii care actioneaza ca
intermediar (societatile de valori mobiliare), în nume propriu sau ca garant al
emisiunii. În momentul emisiunii, societatea emitenta poate furniza garantii
(ipoteci, cautiuni, amanetarea fondului de comert etc), care trebuie sa fie publicate
într-un act special înaintea subscriptiei. Punerea în circulatie a obligatiunilor se
face prin cele doua variante de emisiune: emisiune publica si emisiune închisa.

Marimea împrumutului obligatar se stabileste în functie de necesitatile de


finantare, valoarea de emisiune a unei obligatiuni putând fi egala cu valoarea
nominala (la paritate, atunci când cererea de pe piata se echilibreaza cu oferta), sau
mai mica (subpari, când oferta de pe piata este neacoperitoare), ceea ce le face mai
atractive, mai rar obligatiunile emitându-se la o valoare mai mare decât valoarea
nominala (suprapari, atunci când cererea de pe piata este mai mare decât oferta).

Diferenta între valoarea de emisiune si valoarea nominala este prima de


emisiune, iar diferenta între valoarea rambursata (mai mare) si valoarea de
emisiune este prima de rambursare.

Prospectul sau documentatia pentru emisiune are rolul de a convinge


detinatorii de capitaluri sa investeasca în obligatiunile emitentului. Un împrumut
obligatar este caracterizat printr-o serie de elemente: denumirea societatii emitente,
marimea împrumutului, numarul de titluri emise, valoarea nominala, pretul de
emisiune, valoarea de rambursare, durata de viata a împrumutului, data de
subscriere, rata dobânzii nominala, modul de calcul al dobânzii, conditiile de
amortizare si clauza de rascumparare anticipata. Emisiunea nu poate depasi o
patrime din patrimoniul emitentului.

Rambursarea unui împrumut obligatar se poate face în mai multe modalitati:

 prin amortizari constante si anuitati variabile – rambursarea se face


prin transe egale de împrumut;
 prin anuitati constante si amortizari variabile – pentru a avea anuitati
constante este necesar ca rambursarile împrumutului sa varieze
crescator si compensator cu variatia descrescatoare a dobânzii;

 integral la scadenta – este metoda cel mai des utilizata desi are costul
cel mai ridicat, dobânda calculându-se de fiecare data când se plateste,
la toata valoarea împrumutului. Pentru societatea împrumutata,
prezinta avantajul dispunerii de capitalul împrumutat pe toata perioada
de acordare a acestuia. Insa, compania capitalizeaza acumularea bruta
realizata din exploatarea investitiei;

 prin vânzare la Bursa de Valori – este interesanta pentru societatea


împrumutata atunci când cursul bursier al obligatiunilor este inferior
valorii de rambursat. Exista însa, în multe tari, limite legale privind
numarul de obligatiuni rascumparate. O alta modalitate este conversia
în actiuni, la scadenta emisiunii de obligatiuni.

Tipurile de obligatiuni care se tranzactioneaza sunt:

 indexate, care reprezinta titluri de creanta pentru care dobânda si/sau


valoarea de rambursare sunt indexate în functie de evolutia unui
element sau indice fixat înca de la emisiunea lor (un indice bursier,
pretul unui bun – aur, pret kw/ora, cifra de afaceri a întreprinderii
emitente etc);

 convertibile în actiuni, care pot fi preschimbate în actiuni de


posesorul lor într-un raport de preschimbare fixat. Emisiunea acestor
obligatiuni echivaleaza cu o crestere a capitalului propriu amânata, la
un curs mai ridicat decât acela care ar fi fost realizat printr-o crestere
directa;

 convertibile în bani, în alte conditii decât rascumpararea si


remunerarea obisnuita;

 participante, la care, pe lânga dobânda, se acorda si un stimulent,


proportional cu profitul obtinut;

 cu indice variabil, obligatiuni la care cuponul fixat este egal cu rata de


referinta corectata cu o marja aditiva sau multiplicativa;
 cu „cupon zero”, care produce dobânda, dar ea este capitalizata si
varsata odata cu capitalul la sfârsitul contractului.

Împrumuturile bancare pe termen mediu si lung

Bancile au satisfacut un numar mare de credite ale tuturor ramurilor


economiei nationale: industrie, constructii, transporturi, comert, servicii,
agricultura.

Creditul este conceput din punct de vedere al clientului ca sursa de finantare


necesara desfasurarii, continuarii, dezvoltarii sau restructurarii activitatii acestuia,
iar pentru banca, ca un plasament cu risc asumat în vederea obtinerii unui profit
corespunzator.

Procesul de acordare a creditului se bazeaza pe metoda analizei financiare


complexe a celui ce contracteaza împrumuturi de la banca, care da posibilitatea
interpretarii cât mai reale a datelor în evolutia lor, alaturi de metodele si tehnicile
de analiza previzionala a prognozei fluxurilor de numerar, a capacitatii de
rambursare a creditelor.

Organizarea activitatii de creditare într-un departament de credite si în


cadrul directiilor pe ramuri economice faciliteaza specializarea în aceste ramuri si
urmarirea corespunzatoare a evolutiei creditelor acordate pâna la rambursare.

Strategia bancii în domeniul creditarii este strâns legata de strategia în


domeniul clientilor, care clasifica piata în 3 segmente diferite, cu cerinte si nevoi
diferite. Banca si angajatii proprii îsi adopta pozitia si modalitatile de lucru în
functie de specificul acestor segmente.

Din punct de vedere al creditarii, primele doua segmente sunt implicate activ
în procesul de solicitare de împrumuturi: clientii strategici si companiile
internationale mari si apoi clientii, societati comerciale de orice fel cu capital de
stat, mixt sau privat.

În ceea ce priveste cea de a treia categorie de clienti, persoanele fizice, banca


acorda si în prezent în cadrul categoriei generale a creditului de consum unele
categorii de credite, având o extensie mare.

Cererea de credit este analizata de comisia de aprobare a creditelor care are


în vedere urmatoarele:
1. situatia conjuncturala si a tendintelor acesteia: aspecte de instabilitate
economica, evolutia procesului inflationist, situatia (stadiul) blocajului financiar;

2. situatia economico-finaciara a firmei, astfel cum rezulta din documentele


contabile anexate la cererea de credit;

3. planul de afaceri, din a carui analiza reies o serie de aspecte asupra carora
comisia de aprobare a creditelor din banca urmeaza sa traga concluziile asupra:

- obiectului de activitate si a modului de realizare a acestuia precum


si a conditiilor de realizare a activitatii în viitor;

- politicii în domeniul preturilor (actuala si în perioada urmatoare);

- aspectelor privind organizarea si calitatea managementului;

- indicatorilor de analiza financiara: gradul de lichiditate, de


solvabilitate, rentabilitate, fluxurile de numerar, riscurile;

- pozitiei firmei pe segmentul de piata respectiv, realizari si


posibilitati;

- concluzii, propuneri si strategia adoptata de conducerea firmei.

Toate aceste elemente contribuie la cunoasterea clientului solicitator de


credit, la care se adauga informatiile culese de banca referitoare la bonitatea
acestuia si care vor contribui în final la aprobarea sau neaprobarea creditului.

4. garantiile oferite de societate pentru acordarea creditului;

5. daca scopul în care va fi utilizat creditul este realizabil.

Cea mai concludenta modalitate de studiere a activitatii agentilor economici


este analiza situatiei financiare, care înseamna a pune un diagnostic general privind
sanatatea unei firme. Culegerea datelor necesare elaborarii acestui tip de analiza se
face din documentele de baza ale unei societati.

Bilantul contabil reprezinta principala sursa de informare despre starea


firmei. El reflecta miscarile de valori prin care se asigura desfasurarea unui ciclu
de productie, punând fata în fata activul si pasivul.
Contul de profit si pierdere permite cunoasterea starii firmei la sfârsitul
exercitiului financiar, pornind de la cifra de afaceri înregistrata si de variatia
stocurilor, a structurii pretului de cost si formarii beneficiului si pierderilor anuale.

Bugetele de trezorerie prezinta o importanta deosebita, regrupând


previziunile de resurse si plati de trezorerie, bazându-se pe calcule specifice
privind durata creditelor necesare sau plasamentele posibile. Astfel, bugetele de
trezorerie se bazeaza pe previzionarea cash-flow-ului, necesar pentru stabilirea
posibilitatii de rambursare a împrumuturilor.

Analiza manageriala urmareste:

• Ca activitatea economica a firmei solicitatoare sa nu prezinte riscuri


majore în perioada de utilizare a creditului.

• Metodele de marketing aplicate; competivitatea produselor si


stabilitea segmentelor de piata cucerite.

• Conditii de munca, asigurarea cu forta de munca calificata, cu materii


prime si materiale.

• Analiza calitatii manageriale a conducatorilor firmei.

Analiza performantelor economico-financiare: pentru a descrie performanta


unei firme, este reprezentativa analiza unei perioade de câtiva ani, evidentiind
rezultatele financiare nu numai prin cuantumul lor, cât si prin tendinta surprinsa în
rezultate.

Indicatorii utilizati în analiza agentilor economici, sunt: lichiditatea,


solvabilitatea, rentabilitatea, indicatorii de echilibru.

Indicatorii de lichiditate comensureaza la un moment dat posibilitatile


agentului economic de a-si acoperi toate obligatiile într-un termen cât mai scurt si
se calculeaza ca lichiditate imediata-absoluta si relativa si lichiditatea la o anumita
data viitoare.

Indicatorii de solvabilitate reprezinta gradul în care agentii economici pot


face fata obligatiilor de plata, îndeosebi din surse proprii, si se exprima prin
solvabilitate patrimoniala, calculata ca raport între capitalul propriu si totalul
pasivului din bilantul contabil al agentului economic.
Indicatorii de rentabilitate reflecta eficienta activitatii desfasurate de un
agent economic în sensul capacitatii acestuia de a obtine profit din activitatile
desfasurate.

Indicatorii de echilibru arata limita pâna la care agentul economic este


finantat din alte surse decât fondurile sale proprii si se exprima prin indicatori de
îndatorare: raportul între platile exigibile si activele patrimoniale totale.

Pentru sintetizarea acestor indicatori, bancile sunt cele mai avansate între
entitatile economice care utilizeaza metoda « scoring ».

Pe baza calculelor care se efectueaza si a grilelor bancii se acorda un


punctaj în functie de care firma solicitatoare este catalogata în una din cele 5
categorii. Firmele de categoria A au prioritate în acordarea creditelor, deoarece
sunt firme cu activitate economica rentabila, care îsi pot rambursa creditele, iar
cele din categoria B sunt cele cu activitate economica buna în prezent, dar în
perspectiva pot aparea aspecte negative. Firmele din categoriile C, D, E, nu sunt
admise la procesul de creditare, deoarece au o activitate slaba, ele neputând sa
justifice rambursarea creditelor.

Finantarea prin leasing

Leasingul s-a afirmat în ultimele decenii – îndeosebi în SUA si statele


Europei Occidentale – ca metoda de finantare pe termen mediu si lung si prin
aceasta, ca factor de promovare a vânzarilor, în particular a exporturilor.

În esenta, leasingul este o forma de închiriere realizata de societati financiare


specializate (societati de leasing) a unor bunuri de echipament catre firme
(beneficiari) care nu dispun de fonduri proprii ori nu pot sau nu doresc sa recurga
la credite bancare pentru cumpararea acestora de la producatori. Leasingul s-a
dovedit a fi cel mai eficient mijloc de finantare a investitiilor productive, oferind
un plus de siguranta detinatorilor de capital. Statele au încurajat finantarile prin
intermediul leasingului a unor investitii de interes general. Astfel, unele proiecte
ale statului pot fi finantate prin intermediul leasingului public. Nu în ultimul rând,
leasingul combinat cu facilitatile fiscale adecvate, poate fi un mijloc eficient de
dezvoltare a regiunilor subdezvoltate .

Leasing-ul este, asadar, o forma speciala de închiriere a bunurilor mobile sau


imobiliare, prin care beneficiarul detine toate drepturile ce reies din detinerea
bunului, mai putin dreptul de proprietate. În schimbul acestor avantaje pe care le
primeste, beneficiarul leasing-ului plateste o rata de leasing care este formata dintr-
o cota parte a valorii bunului, o dobânda pe care proprietarul (de cele mai multe ori
o societate de leasing ca intermediar financiar) o plateste finantatorului (de obicei o
banca), primele de asigurare si comisionul societatii de leasing.

Leasingul ofera utilizatorilor o serie de avantaje si anume :

 avantaje fiscale, ratele de leasing fiind considerate cheltuieli


deductibile în cazul leasingului operational;

 asigura posibilitatea dimensionarii si programarii platilor în raport cu


bugetul de venituri si cheltuieli;

 sursa altemativa de finantare care ajuta la îmbunatatirea rezultatelor


financiare ale firmei;

 posibilitatea utilizatorului de a alege furnizorul de comun acord cu


finantatorul;

 la sfârsitul perioadei de leasing, clientul poate opta pentru una din


urmatoarele variante: cumpararea produsului, prelungirea contractului
sau renuntarea la contract si înapoierea bunului.

Contractele de leasing se împart în contracte de leasing financiare si


contracte de leasing operationale.

Leasingul financiar este operatiunea de leasing care îndeplineste una sau mai
multe din urmatoarele conditii:

 riscurile si beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra


utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;

 partile au prevazut expres ca la expirarea contractului de leasing se


transfera utilizatorului dreptul de propritate asupra bunului;

 utilizatorul poate opta pentru cumparea bunului, iar pretul de


cumparare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare pe care
acesta o are la data la care optiunea poate fi exprimata;

 perioada de folosire a bunului în sistem leasing acopera cel putin 75%


din durata normala de utilizare a bunului, chiar daca în final dreptul de
proprietate nu este transferat.
Astfel, leasingul financiar da si posibilitatea de achizitionare a bunului la
sfârsitul perioadei de închiriere prin leasing, în conditiile în care firma nu are
resurse financiare disponibile suficiente pentru a-l cumpara. Acest tip de leasing
este utilizat la produsele la care cererea este scazuta (deci posibilitatea aparitiei
celui de-al doilea client este mica).

Leasingul operational (de exploatare) este operatiunea de leasing care nu


îndeplineste nici una din conditiile mentionate mai sus.

În cazul leasingului financiar rata de leasing reprezinta cota parte din


valoarea de intrare a bunului si a dobânzii de leasing. Dobânda de leasing
reprezinta rata medie a dobânzii bancare pe piata româneasca.

În cazul leasingului operational rata reprezinta cota de amortizare calculata


în conformitate cu actele normative în vigoare si un beneficiu stabilit de partile
contractante.

Alte forme mai cunoscute de leasing sunt: contractul de leasing pentru


servicii, leasingul direct si indirect. Leasingul direct se mai numeste si
experimental si se realizeaza direct între producatorul exportator si utilizatorul
bunului care face obiectul operatiunii, finantarea fiind asigurata de catre furnizor.
Acest tip de leasing se foloseste în scopul promovarii vânzarilor. Astfel, pentru a
promova vânzarea unor masini si utilaje, acestea sunt închiriate pe perioade scurte,
în mod experimental, cu conditia ca, dupa expirarea acestei perioade, aceste bunuri
sa fie achizitionate de clienti sau sa fie restituite daca prezinta neajunsuri.
Leasingul indirect este organizat de societatile specializate în leasing, care preiau
functia de creditare, pe cea de prestare de servicii, precum si asumarea riscurilor ce
decurg din aceste operatiuni .

Lease-back, care se utilizeaza în cazul unor operatiuni de leasing în care


beneficiarul urmareste transformarea fondurilor imobilizate în fonduri disponibile.
Operatiunea faciliteaza o finantare pe termen lung mai simpla decât prin ipoteca
sau obligatiuni. Contractul de lease-back se bucura si de importante facilitati
fiscale, cum ar fi: exonerarea de la orice taxa asupra vânzarii, daca institutia
financiara creditoare închiriaza de îndata bunul fostului proprietar. Contractul e
preferat în cazul bunurilor mobile de mare valoare, cum ar fi cele din domeniul
informaticii, electronicii.

Time-Sharing, tehnica de leasing care presupune sistemul închirierilor pe


timpi partajati, simultan de catre mai multe întreprinderi. La baza acestei forme
stau considerente economice, cum ar fi costul ridicat al unor utilaje de productie,
mult mai mare decât posibilitatile financiare ale unui singur client, sau capacitatea
de productie, mult mai mare decât nevoile comerciantului.

Hire & Renting, operatii de închiriere pe foarte scurt timp , cu ora sau cu
ziua, în special a mijloacelor de transport sau a unor utilaje de constructie:
macarale sau buldozere.

Leasing intern si leasing extern. La noi în tara este foarte raspândit leasingul
de import, România nefiind în situatia de a vinde utilaje prin leasing pe pietele
externe, ea având însa nevoie de tehnologie moderna , care poate fi adusa în tara în
acest mod.

Avantajul major pe care îl ofera leasingul este acela de a asigura finantarea


integrala a unei investitii din fonduri exterioare, întreprinderea nedispunând de
fondurile proprii necesare. Sub acest aspect leasingul constituie un remediu pentru
lipsa de fonduri proprii, de care se lovesc întreprinderile create recent sau aflate în
expansiune rapida. si nu numai atât, el permite si realizarea unei economii de
fonduri proprii, ce pot fi utilizate în alte scopuri mai rentabile. Se adauga la aceasta
faptul ca rambursarea creditului se poate face din beneficiile obtinute prin
exploatarea bunului finantat prin leasing.

Dar acest avantaj trebuie pus în balanta cu costul relativ ridicat al


operatiunii, daca se compara baremul de leasing cu procentul dobânzilor creditelor
pe termen mediu si lung sau cheltuielile pe care le antreneaza cele doua moduri de
finantare. Totusi, aceste comparatii ar trebui sa tina seama si de esalonarea în timp
a cheltuielilor suportate de întreprindere. Astfel, în cazul leasingului, plata în avans
sau plata unui avans nu sunt obligatorii, iar creditarea se poate face pe perioade
îndelungate pâna la 10 ani si chiar mai mult în cazul leasingului imobiliar.
Dezavantajul costului ridicat poate fi compensat, cel putin partial, prin transferarea
de impozit: clientul înregistreaza ratele de leasing drept cheltuieli si diminueaza în
acest fel nivelul venitului anual impozabil.

Decizia de a opta pentru leasing, în raport cu un împrumut bancar sau


obligatar, se fundamenteaza pe compararea costurilor si avantajelor acestor tipuri
de finantari.

Selectia surselor de finantare a investitiilor este complexa, întrucât pe lânga


criteriul principal privind costul procurarii capitalurilor actioneaza o serie de
restrictii privind accesul la piata capitalurilor, legislatia greoaie, decizia institutiilor
abilitate de a aproba utilizarea acestor surse de finantare, situatia financiara a
întreprinderii. De exemplu, accesul la împrumuturile obligatare nu îl are decât un
numar redus de companii, respectiv cele care ofera o garantie suficienta pentru un
astfel de angajament, în plus un astfel de împrumut este foarte complicat din punct
de vedere al formalitatilor.

Cea mai mare parte a companiilor nu sunt cotate la bursa si, drept urmare,
nu au posibilitatea vânzarii de titluri prin bursa. Deci, nu-i ramân decât
autofinantarea sau împrumutul bancar obisnuit, leasing-ul sau vânzarea de active.