Conceptul de investiţie

Orice investitie cuprinde urmatoarele elemente:

-un subiect, persoana fizica sau juridical care investeste;

-un obiect, care cuprine obiecte sau mijloace in care se investeste;

-un cost, reprezentand mijloace financiare alocate investitiilor sau efortul facut de investitor;

Dimensiunea contabilă – reduce investiţia la noţiunea de imobilizare în sensul contabil al

cuvântului. Astfel investiţia reprezintă toate bunurile mobile şi imobile, corporale şi necorporale
achiziţionate sau create de întreprindere, destinate a rămâne constante în acceaşi formă.
Bunurile se contabilizează în clasa a II a de conturi unde sunt grupate :

– Imobilizări legate de exploatere

– Imobilizări în afara exploatării

Dimensiunea economică – investiţia reprezintă toate consumurile de resurse care se fac în

prezent în speranţa obţinerii în viitor a unor efecte economice (venituri, încasări) eşalonate în timp şi
care, în sumă totală, sunt superioare cheltuielilor iniţiale de resurse. În acest caz acentul cade pe
materialitatea efortului investiţional.

Dimensiunea financiară: investiţiile reprezintă toate cheltuieliele de resurse care generează

venituri şi sau / economii pe o lungă perioadă de timp în viitor şi în consecinţţ, amortizarea
(rambursarea) lor se face pe mai mulţi ani.

Accepţiunea financiară înglobează toate elementele de imobilizări sau cheltuieli la care se adaugă
nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE) generat de creşterea volumului de
activitate. Din punct de vedere financiar valoarea reală a efortului investiţional pentru realizarea
unui proiect este dată de costul obiectivului ce se construieşte, plus fondul de rulment aferent
exploatării.

Clasificarea investiţiilor

1. Dupa natură:

– Corporale cuprinzând activul fizic al firmei (mijloace fixe) şi activul circulant

(stocurile);

– Necorporale active necorporale (fond de comerţ);

– Financiare sub formă de titluri de participare (imobilizări financiare), împrumuturi pe

termen lung.

2. După obiectivul urmărit:

 – Investiţiile obligatorii se fac cu scopul respectării anumitor angajamente luate
anterior faţă de alţi agenţi economici sau faţăa de proprii angajaţi sau pentru a
respecta anumite reglementări legale.

– Investiţii strategice se fac în sfera cercetării-dezvoltării sau pentru ameliorarea

climatului de muncă au un foarte mare rol în procesul de fundamentare a deciziilor
de investiţii.

3. După gradul de risc

– Investiţii cu risc scăzut (investiţii de menţinere şi de ameliorare)

– Investiţii cu risc sporit (cele mai riscante sunt investiţiile de expansiune sau de
verificare)

4. Din punct de vedere al relaţiilor care se stabilesc între întreprinzători (beneficiarul proiectului şi
sursa străină de resurse pentru investiţii):

-Investiţii străine directe când agentul finanţator străin ce are capacitatea de a lua decizii şi de a
controla proiectul;

-Investiţia străină de portofoliu care este un plasament pur financiar, fără alte implicaţii asupra
proiectului.

5. După rolul funcţional pe care îl joacă în cadrul proiectului

– Investiţii directe - sunt acele consumuri de resurse investiţionale care se

materializează în obiectele de bază ale proiectului (secţii de producţie, spaţii de
depozitare, etc. );

– Investiţiile colaterale – cheltuieli de resurse legate teritorial şi funcţional de ţinvestiia

directă. Destinaţia lor este de a creea condiţii normale de funcţionare a obiectivului
şi de a asigura infrastructura şi utilităţiile necesare (energie, apă, etc.);

– Investiţiile conexe – cheltuieli care se fac în ramuri sau domenii conexe celui în care
se înfăptuieşte proiectul. (sunt generate de nevoia de a asigura realizarea proiectului
investiţional, de cele mai multe ori mai performant, cu materii prime, materiale
corespunzătoare).

6. După structura tehnologică a cheltuielilor

Investiţii în mijloace fixe

– cheltuieli cu echipamente (cuprinde valoarea de achiziţie, costul de transport la

şantier);

– cheltuieli de montaj – instalare;

– achiziţia şi amenajarea terenului;

– construcţii, clădiri, amenajări;

 – alte mijloace fixe.

Cheltuieli preliminare: costul proiectelor pentru formare de personal calificat, licenţe, know-haw,
cheltuieli de consiliere).

 - Fondul de rulment (capital de lucru)

. După acelaşi criteriu în practică :

 Cheltuieli pentru construcţii – montaj;

 Cheltuieli pentru utilaje şi echipamente de lucru;

 Alte cheltuieli.

7. După cronologia intrărilor şi ieşirilor din trezorerie:

– o singură intrare – o singură ieşire (point – input, point - output) investiţia este
angajată total la momentul m0 iar efectele scontate se obţin o singură dată la
momentul viitor;

– intrări multiple în mai multe etape şi o singură ieşire (continous – input, point -
output);

– o singură intrare – ieşiri multiple continuue pe o perioadă mai lungă de timp (point-
input, continous-autput);

– intrări multiple – ieşiri multiple.

8. După modul de constituire :

– Investiţii nete – reprezentate de fondurile băneşti ce provin din produsul naţional net
(la nivel macroeconomic) sau din profitul agenţilor economici, credite, emisiuni de
acţiuni etc.;

– investiţiile brute – rezultă din adăugarea amortizărilor la investiţiile nete (au scop
creşterea capitalului fix).

EFICIENŢA ECONOMICĂ – DEFINIŢIE, CONŢINUT, EVALUARE

Definiţie

Termenii de eficienţă şi eficacitate provin din latină: eficienţă derivă din efficere = a efectua, iar
eficacitatea din efficas-efficacis = care are efecte dorite.

În cadrul ştiinţei economice, eficienţa reprezintă un domeniu de primă importanţă privind studierea
fenomenelor şi proceselor economice, din punctul de vedere al raportului, corelaţiei, comparaţiei
dintre cheltuieli, eforturi, consumul de resurse pe de o parte şi, rezultatele, efectele, producţia
realizată, pe de altă parte, exprimate în unităţi fizice şi valorice.
Eficienţa economică este o categorie complexă a ştiinţelor economice care presupune abordări
sistemice în legătură cu cheltuielile de factori de producţie şi rezultatele aferente acestora, la
nivelurile micro, mezo şi macroeconomic.

Specialiştii disting mai multe categorii ale eficienţei din punctul de vedere al factorului timp.

Eficienţa alocativă se realizează atunci când valoarea pe care consumatorii o acordă unui bun sau
serviciu şi reflectată prin disponibilitatea de a plăti un anumit preţ, este egală cu costul resurselor
utilizate pentru producerea bunului şi serviciului respectiv.

Eficienţa productivă se referă la costurile de producţie ale unei firme şi vizează atât termenul
scurt cât şi pe cel lung în condiţiile realizării unei producţii la preţuri minime.

Resursele cheltuite în economie nu dau efecte (rezultate) în aceeaşi perioadă de timp, ci în

perioade ulterioare diferite. De aceea, complexitatea conceptului de eficienţă este dată şi de
necesitatea abordării dinamice în timp, ceea ce ridică o serie de probleme dificile, legate de
omogenizarea temporală a unor cheltuieli şi rezultate care se produc la momente diferite de timp.

Eficienţa economică este un concept structural, calitativ care pune în legătură eforturile şi efectele
economico-financiare, în scopul unei corecte fundamentări a deciziilor privind mai buna utilizare a
resurselor, creşterea competitivităţii, asigurarea unor venituri necesare şi suficiente pentru
remunerarea factorilor de producţie, eşalonarea pe diferite orizonturi de timp a resurselor de
dezvoltare şi autofinanţare a societăţilor comerciale.

Dacă vom nota cu Ch – cheltuielile şi cu R – rezultatele (producţia), atunci o primă

determinare a câştigului sau eficienţei (Ef) sau pierderii (P) se poate scrie în felul următor:

Ef = R – Ch >0 valoare pozitivă

Ef = > 1 valoare supraunitară

Ef = = 1 punct mort sau prag de rentabilitate.

Mărimea indicatorului de eficienţă, se poate calcula ca:

- diferenţă: Ef = R – Ch, atunci când:

Ef > 0, R > Ch eficienţă

Ef = 0, R = Ch punct mort sau prag de rentabilitate

Ef < 0, R < Ch ineficienţă

sau

- raport: Ef =, atunci când:

Ef > 1, R > Ch eficienţă

Ef = 1, R = Ch punct mort sau prag de rentabilitate

Ef < 1, R < Ch ineficienţă

Schema generală a indicatorilor de eficienţă

Categoria I de indicatori devenită clasică, raportează rezultatele (R) la cheltuieli (Ch), într-o perioadă
dată de timp:

Ef I = maximizarea rezultatelor la o unitate de cheltuială.

Acest indicator exprimă mărimea rezultatelor care se obţin, la o unitate de cheltuială, de

efort, atât rezultatele, cât şi cheltuielile putând fi exprimate în unităţi fizice sau valorice. Exemple de
astfel de indicatori pot fi:

- la nivel microeconomic: profit la 1 leu cheltuieli totale; productivitatea muncii pe salariat sau orară;
etc.

- la nivel macroeconomic: PIB pe locuitor sau ocupat; PIB raportat la mijloace fixe; export pe locuitor
sau ocupat; etc.

Categoria II de indicatori ai eficienţei este inversul categoriei I şi ne arată care este mărimea
cheltuielilor ce revin la o unitate fizică sau valorică de efect, adică:

Ef II = minimizarea cheltuielilor la o unitate de rezultat.

Categoria II de indicatori mai poartă denumirea de consumuri specifice şi vizează:

- la nivel microeconomic: investiţii la 1 leu producţie; cheltuieli totale la 1 leu producţie; costuri
salariale la unitatea de producţie; etc.

- la nivel macroeconomic: investiţii raportate la PIB sau valoarea adăugată; cheltuieli cu salariile la
PIB; etc.

Categoria III a indicatorilor Ef se calculează prin raportarea unui anumit tip de rezultat, efect la un
alt tip de rezultat, urmărindu-se practic evidenţierea ponderii unei anumite categorii importante de
efect în volumul total al efectului:

Ef III =; în care: Rp < RT;

Rp= rezultate parţiale;

RT = rezultate totale.

Din această categorie de indicatori fac parte:

- la nivel microeconomic: profit /CA; export /producţie; etc.

- la nivel macroeconomic: valoarea adăugată a unui sector (ramură)/PIB;

Categoria IV a indicatorilor de eficienţă se referă la indicatorii care raportează diferite categorii de

cheltuieli între ele, cu scopul principal de a vedea care este însemnătatea (ponderea) unui tip de
efort sau cheltuială în volumul total al cheltuielilor. Astfel vom avea:
 Ef IV =; în care: Chp < ChT;

Chp= eforturi parţiale;

ChT= eforturi totale.

Din această categorie de indicatori, menţionăm:

- la nivel microeconomic: cheltuieli de muncă/cheltuieli totale de producţie; costurile cu materiile

prime/costuri totale; ponderea mijloacelor fixe active /mijloacele fixe totale; înzestrarea tehnică a
muncii; etc.

Criteriul eficienţei economice

criteriul maximizării efectului, al rezultatului în condiţiile unui volum şi a unei structuri date a
resurselor, cheltuielilor:

criteriul minimizării cheltuielilor, la un anumit cuantum de efecte.

Nu se poate vorbi în termeni riguros ştiinţifici de simultaneitatea criteriilor maximizării şi minimizării,

întrucât aplicarea unui criteriu implică direct sau indirect celălalt criteriu. În literatura de specialitate,
se utilizează criteriul de optimalitate sau al optimului economic, ceea ce presupune ca dintr-o
multitudine de variante ale eficienţei economice, bazate pe combinarea diferită a factorilor de
producţie, să putem alege pe cea mai bună, pe cea optimă în funcţie de criteriul concret de eficienţă
care a fost adoptat în demersul nostru analitic.Optimul economic reprezintă cea mai bună variantă
de mărime a eficienţei dintr-o multitudine dată de variante posibile.Pentru a vedea mai clar care este
modul în care vom alege varianta optimă ne vom folosi de un exemplu grafic:
STRATEGII DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR
Surse de finantare

Autofinantare

Fonduri proprii

Cresteri de capital

Surse de finantare

Finantare directa

Fonduri imprumutate

Finantare indirecta
Aspecte generale privind sursele de finanţare a investiţiilor

Autofinanţarea

întreprinderea îşi asigură dezvoltarea cu forţe proprii, folosind, drept surse de finanţare capitalul
iniţial (dacă este destinat capitalului fix), o parte din profitul obţinut în exerciţiul expirat (numit
economie forţată) şi fondul de amortizare, acoperind atât nevoile de înlocuire şi dezvoltare a
activelor imobilizate, cât şi creşterea activelor circulante (sau o parte a acestora).

Avantajele autofinanțării

apără libertatea de acţiune a întreprinderii, în sensul că asigură independenţa sau autonomia de

gestionare ;

subordonarea dezvoltării întreprinderii rezultatelor activitătii proprii;

creşterea cointeresării întreprinderii în obţinerea de rezultate financiare superioare, în descoperirea
şi mobilizarea rezervelor interne, în valorificarea raţională a resurselor, în stabilirea celei mai
eficiente structuri de producţe şi de fonduri;

sporirea interesului întreprinderii pentru dezvoltare;

constituie un mijloc de acoperire financiară a necesităţilor, având în vedere că întreprinderea

întâmpină greutăţi, în anumite situaţii conjuncturale, în obţinerea capitalului de pe piaţa financiară şi
monetară;

Puncte slabe ale autofinanțării

nu este oportun să se exagereze în această direcţie pentru că întreprinderea să nu fie ruptă de piaţa
financiară şi pentru o mobilitate mai mare a capitalului

se poate uşor scapa din vedere costul capitalului propriu comparativ cu cel împrumutat, creându-se
aparenţa înşelătoare că primul ar fi oarecum gratuit.

în multe cazuri costul capitalului propriu fiind chiar mai ridicat decât al celui împrumutat

implicaţiile imobilizării sumelor necesare investiţiei, a reducerii lichidităţii societăţii, a posibilităţii

plasării acestor sume în alte activităţi, poate cu o rată a profitului mai ridicată.

Creşterile de capital

a)Creşterea capitalului în numerar.

b)Creşterea capitalului ca urmare a operaţiunilor de fuziune, absorbţie, ofertă publică de schimb.

c)Creşterea capitalului prin conversiunea datoriilor.

d)Creşterea capitalului prin încorporarea de rezerve.

Majorarea de capital prin noi aporturi în numerar

un aport suplimentar numai de la acţionarii vechi care se calculează prin raportul dintre creşterea de
capital şi numărul de acţiuni existente, asistând în acest caz la o creştere a valorii nominale a acţiunii.
Valoarea nominală nouă este egală cu valoarea nominală veche la care se adaugă aportul generat de
operaţiunea respectivă. Soluţia este greu de realizat în practică deoarece nu toţi acţionarii sunt de
acord să contribuie la noua majorare de capital.

emiterea de acţiuni noi atât către vechii acţionari, cât şi, eventual, către noi investitori. Această
situaţie este mai întâlnită în practică şi presupune fixarea unui preţ de emisiune, protecţia vechilor
acţionari şi plasarea noilor acţionari. Emisiunea de noi acţiuni are efecte directe şi imediate asupra
diluării controlului asupra societăţii exercitat de vechii acţionari.

Majorarea de capital prin incorporarea rezervelor

În momentul înfiinţării, capitalul social este egal cu produsul dintre numărul de acţiuni şi valoarea
nominală (contabilă). După înfiinţare, acţiunile firmei generează beneficii din care o parte sunt
trecute în rezerve. Când aceste rezerve devin importante, firma poate proceda la încorporarea lor în
capitalul social, astfel că fie va emite noi acţiuni care se vor împărţi gratuit vechilor acţionari, fie va
spori valoarea nominală a acţiunilor existente. Încorporarea rezervelor este o acţiune cu caracter
contabil şi juridic, care transformă în baza hotârârii AGA rezervele în capital social.

Încorporarea rezervelor nu e decât o acţiune contabilă şi juridică care transformă în baza hotărârii
AGA o parte din rezerve în capital social. Operaţia contabilă presupune creditarea contului de capital
social prin debitarea rezervelor cu suma stabilită.

Dezinvestiţia -renunţarea la exploatarea unui activ care este inadecvat, la un moment dat, din punct
de vedere economic, se realizează prin cesiune, divizare, sau vânzarea activului, dezinvestiţia face
parte din strategia de relansare a activităţii întreprinderilor. Nu este un proces izolat, ci unul integrat
în strategia de dezvoltare a întreprinderilor.

Finanţarea investiţiilor din fonduri împrumutate Sub formă directă, prin care agenţii economici cu
necesităţi de finanţare se împrumută pe piaţa finaciară direct de la cei care au lichidităţi de plasat.
Sub formă indirectă, când între deţinătorii de lichidităţi şi cei cu necesităti de finanţare apar
intermediari financiari sub forma băncilor şi altor instituţii financiare nebancare.

Finantare directa Imprumuturi obligatare

Imprumuturi bancare

Imprumuturi acordate
de stat

Imprumuturi de la
organismele
financiare
Fonduri imprumutate internationale

Credit furnizor

Fonduri imprumutate

Leasing

Finantare pe piata de
capital

Fonduri cu capital de
risc
Împrumutul obligatar

este un contract de credit încheiat între o masă de creditori şi un singur debitor.

constituie o modalitate de procurare de resurse financiare pe termen lung şi într-un cuantum ridicat,
în vedrea asigurării creşterii economice şi respectării unor obligaţii de plăţi asumate.

Împrumutul obligatar poate fi :

Împrumut obligatar privat - se emite fie individual, de către societăţi comerciale puternice, fie grupat
prin asocierea agenílor economici

Împrumut obilgatar public

Tipuri obligaţiuni:

Obligţiuni ipotecare- (mortgage bond), compania gajează anumite proprietăţi desemnte ca garanţie
pentru obilgaţiune.

Obligaţiuni generale (debenture) este o obligaţiune negarantată, nu oferă un drept de gaj asupra
vreunei proprietăţi ca garanţie pentru nerespectarea obligaţiilor.

Obligaţiuni negarantate subordonate. (subordinated debentures) pot fi subordonate fie unor datorii
pe termen scurt specifice (de regulă, împrumuturi bancare), fie tuturor celorlalte datorii. În caz de
lichidare sau reorganizare, deţinătorii de obligaţiuni negarantate subordonate nu pot fi plătiţi înainte
ca datoriile primare denumite în contractul de emisiune, să fie plătite în totalitate.

Obligaţiuni de venit (income bonds) - în urma reorganizarilor, obligaţiunile de venit plătesc dobânda
numai dacă profitul net este suficient pentru a îndeplini această obligaţie.

Obligaţiuni retractabile (retractable bonds) - oferă deţinătorului posibilitatea de a vinde obligaţiunea

emitentului la valoare nominală la o dată specificată înainte de maturitate..

Obligaţiuni extensibile (extensible bonds) - pe termen scurt care oferă deţinătorului opţiunea de a
schimba în datorii pe termen lung cu o valoare similara până la o dată specificată, rata dobânzii fiind
determinată la data emisiunii originale.

Împrumuturi acordate de bănci

Creditele pe termen mediu :

mobilizate se materalizează în efecte financiare care se pot sconta la banca sau resconta de către
băncile comerciale la banca centrală; o perioada de graţie de 1-2 ani acordată debitorului; dacă
creditul este acordat pe un termen între 5-7 ani se numeşte credit pe termen mediu prelungit (
promovarea exporturilor)

nemobilizate - banca nu mai primeşte nici un efect financiar din partea beneficiarului, în schimb
dispune de garanţii materiale constituite în gaj de către debitor sau de o garanţie a unei instituţii
financiare specializate. Durata creditului se poate extinde până la 7 ani, orice bancă comercială
putând acorda credit pe baza unui contract încheiat cu debitorul.
Împrumuturi acordate de stat

Subvenţia - un transfer nerambursabil de la bugetul statului către un agent economic ; are scopul de
a menţine capacitatea productivă a respectivei întreprinderi care nu poate recupera integral costurile
prin preţurile de vânzare practicate.

Subvenţia rambursabilă - formă intermediară între subvenţie şi credit şi care funcţionează astfel:
dacă activitatea se desfăşoară cu succes, subvenţia va fi rambursată, dacă proiectul eşuează sau nu
dă rezultate satisfăcătoare, subvenţia rămâne definitivă, adică nu se mai rambursează (cercetare
fundamentală sau aplicată)

Participaţia statului cu capital la o anumită operaţiune economică, alături de întreprinzătorul privat,

urmăreşte completarea fondurilor necesare ducerii la un bun sfârşit a unui proiect.

Exonerari fiscale, reduceri sau amânări ale plăţilor în contul impozitelor şi taxelor datorate de către
agenţii privaţi.

Garanţia statului, data băncilor, pentru ca agenţii economici să poată obţine credite bancare.
Garanţiile au rolul de a acoperi riscul băncilor, total sau parţial.

Capitalurile întreprinderii
Structura capitalurilor

 capitaluri proprii

-contribuții interne (autofinanțarea)

- contribuții externe

(contribuţia proprietarilor , contribuţia statului)

 capitaluri împrumutate

a) Contribuţia proprietarilor

Acţiunile comune reprezintă o asociere deplină şi fără nici o rezervă la câştigurile sau pierderile
întreprinderii. Dividendele se dimensionează corespunzător rezultatului financiar din fiecare an fiscal.
Cei care au acţiuni comune sunt proprietarii reali ai societăţii care controlează conducerea acesteia,
au drept de vot şi îşi asumă riscul în caz de pierderi sau lichidare. Ei vor beneficia cel mai mult de
rezultatele pozitive obţinute. Deţinătorilor de acţiuni comune nu li se vor garanta dividendele care
sunt condiţionate de obţinerea de profit.

Acţiunile preferenţiale conferă o serie de privilegii, precum stabilirea nivelului dividendelor în

momentul emiterii acţiunilor, posibilitatea ulterioară de convertire a acestora în acţiuni comune,
răscumpărarea prioritară de către societate a acestor acţiuni, dreptul prioritar la răscumpărarea
capitalului în caz de lichidare a societăţii. Vechii acţionari au un drept preferenţial la subscriere,
atunci când se procedează la creşterea capitalului social. Capitalul suplimentar va fi egal cu numărul
acţiunilor înmulţit cu preţul (valoarea) de emisiune. Preţul emisiunii este de obicei inferior acţiunilor
la bursă pentru a se asigura că vor exista suficienţi subscriitori pentru emisiunea respectivă. Dacă
preţul emisiunii este mai mare decât preţul acţiunilor la bursă, acestea ar fi neatrăgătoare pentru
posibilii cumpărători.

b) Contribuţia statului, a colectivităţii locale sau ale unor organe specializate.

Statul şi unele colectivităţi publice pot acorda societăţii în anumite situaţii subvenţii sau prime
nerambursabile. Subvenţii: ex - echipament se înscriu în bilanţ, constituind fonduri proprii, iar cele de
exploatare se înscriu în contul 121, reprezentând încasări. Unele instituţii sau organizaţii specializate
pot furniza fonduri proprii cu titlu temporar sau permanent. Poate fi vorba de o participaţie de
capital care urmăreşte o rentabilitate ridicată sau poate fi o operaţiune care îşi propune sprijinirea
unor întreprinderi aflate în dificultate.

Băncile de afaceri sau de investiţii pot aduce fonduri proprii pentru dezvoltarea întreprinderii.
Obiectivul lor este ca întreprinderea să cunoască o dezvoltare şi o rentabilitate care să-i permită să
tranzacţioneze acţiuni la bursă, după un anumit interval. Astfel, banca poate să-şi retragă fondurile
imobilizate.

Contribuţii sau surse interne

a) Autofinanţarea de menţinere se referă la acele sume puse în aşteptare, urmând ca din ele să fie
efectuate în viitor cheltuieli prin care se va păstra nivelul atins al patrimoniului net. Între sursele de
constituire a autofinanţării de menţinere, ponderea principală o deţin amortizările normale care
corespund pierderii reale de evaluare a imobilizărilor, alături de amortizările cu caracter special şi de
provizioane, în special cele constituite pentru acoperirea creşterilor de preţuri.

b) Autofinanţarea netă este constituită ca parte a autofinanţării brute care depăşeşte necesarul cerut
de refacere a capitalurilor imobilizate şi uzate integral şi care au ca efect o creştere a patrimoniului şi
o creştere a avuţiei acţionarilor. Autofinanţarea netă se constituie din profitul constituit pentru
rezerve şi partea din fondul de amortizare care depăşeşte deprecierea reală a capitalurilor
imobilizate

Majorarea capitalului propriu şi drepturile de subscriere şi de atribuire ale acţionarilor sau

asociaţilor

- aporturi noi în numerar şi natură,

- încorporarea de rezerve,

- convertirea datoriilor întreprinderii,

- fuziunea sau absorbţia.

Aporturi în numerar

1. aport suplimentar numai de la acţionarii vechi care se calculează prin raportul dintre creşterea de
capital şi numărul de acţiuni existente, asistând în acest caz la o creştere a valorii nominale a acţiunii.
Valoarea nominală nouă este egală cu valoarea nominală veche la care se adaugă aportul generat de
operaţiunea respectivă. Soluţia este greu de realizat în practică deoarece nu toţi acţionarii sunt de
acord să contribuie la noua majorare de capital.

2. emiterea de acţiuni noi, atât către vechii acţionari, cât şi, eventual, către noi investitori. Această
situaţie este mai întâlnită în practică şi presupune fixarea unui preţ de emisiune, protecţia vechilor
acţionari şi plasarea noilor acţionari. Emisiunea de noi acţiuni are efecte directe şi imediate asupra
diluării controlului asupra societăţii exercitat de vechii acţionari.

unde

N - număr de acţiuni vechi

N’ - număr de acţiuni noi

∆C - creşterea de capital

E - preţul de emisiune

P – preul acțiunilor vechi

CB=NxP

După efectuarea lansării noii emisiuni, capitalizarea bursieră devine:

CB=NxP+N’xE

În aceste condiţii, valoarea unei acţiuni va deveni:

Valoarea acestor acţiuni este de obicei mai mică decât cursul vechilor acţiuni, astfel încât va
apărea o diferenţă între acestea egală cu:

În absenţa unui mecanism compensatoriu, vechii acţionari îşi vor pierde o parte din investiţia lor
calculată pentru fiecare titlu în parte. Din acest motiv, practica şi calculul juridic au impus acordarea
de către întreprinderi a unor drepturi preferenţiale de subscriere asupra acţiunilor noi în beneficiul
acţionarilor vechi egal cu ∆Va. Numai acţionarii vechi sunt autorizaţi să achiziţioneze acţiuni noi la
preţul de emisiune şi numai într-un număr proporţional cu titlurile pe care ei le deţin deja.

O acţiune nouă va putea fi cumpărată de acţionarii vechi la preţul de emisiune dacă aceştia deţin un
număr de acţiuni vechi calculat în baza raportului N/N’.

Noul acţionar va plăti preţul de emisiune plus suma corespunzătoare drepturilor preferenţiale
cumpărate.

Vechiul acţionar are alternativa de a subscrie la un număr de titluri corespunzător sau de a vinde ,
astfel că nu va câştiga şi nu va pierde nimic.

Emiterea de acţiuni noi atrage noi asociaţi/acţionari cu care acţionarii existenţi urmează să împartă
controlul şi beneficiile, astfel că cele mai multe firme evită să folosească cea de-a doua soluţie.

Capitaluri împrumutate

Termen:

a) împrumuturi pe termen lung;

b) împrumuturi pe termen mediu;

c) împrumuturi pe termen scurt.

Gestiune financiară:

a) capitaluri de împrumut destinate finanţării activelor fixe.

b) capitaluri împrumutate cu scopul finanţării părţii din activele circulante care nu poate fi acoperită
de către datoriile de exploatare curentă.

Împrumuturile pe termen lung au o scadenţă mai mare de 5 ani si finanţează elemente cu caracter
stabil al patrimoniului.

După proveniență:

 împrumuturi obligatorii (acțiuni, obligațiuni),

 împrumuturi de la organisme publice specializate,

 împrumuturi de la stat,

 împrumuturi de la bănci.
Obligaţiunile:

valoarea nominală în funcţie de care se stabileşte dobânda;

o rată a dobânzii nominală care este aplicată la valoarea nominală a obligaţiunii pentru a determina
suma cuponului ce trebuie plătită;

preţul de emisiune este de obicei mai mic decât valoarea nominală, diferenţa constituind o primă de
emisiune;

preţul de rambursare poate fi mai mare decât valoarea nominală, diferenţa reprezentând o „primă
de rambursare”;

întreprinderea poate ajunge să primească o sumă mai mică decât cea pentru care îşi angajează
răspunderea şi la care calculează dobânda şi, astfel, poate rambursa o sumă mai mare decât valoarea
nominală;

durata împrumutului se stabileşte prin contract, însă durata de viaţă economică a fiecărei obligaţiuni
nu este precizată, în principal datorită faptului că, de cele mai multe ori, rambursarea are loc prin
tragere la sorţi;

obligaţiunile sunt titluri care pot fi cotate la bursă; societatea emitentă poată să-şi reducă datoria
prin răscumpărarea la bursă a obligaţiunilor la un preţ ce poate fi inferior valorii de rambursare;

spre deosebire de acţionari, care sunt coproprietari ai firmei, posesorii obligaţiunilor posedă numai
drept de creanţă asupra societăţii;

succesul unui împrumut pe bază de obligaţiuni depinde de factori cum sunt cei referitori la
conjuctura economică, randamentul şi durata împrumutului, precum şi notorietatea firmei;

posesorul de economii care-şi plasează banii în titluri ale unor întreprinderi mari întâmpină riscuri
relativ reduse, la care se adaugă şi avantajul lichidităţii sporite, în comparaţie cu investitorii în
capitalul unor întreprinderi mici şi mijlocii.

Tipuri de obligaţiuni:

1) obligaţiuni simple (clasice) se adresează populaţiei, societăţilor şi instituţiilor financiare şi de

credit, astfel că marile unităţi economice au avantajul de a avea o bază foarte largă de creditare,
putând negocia condiţii de împrumut mult mai favorabile.

Dobânda în procente se poate calcula prin raportarea cuponului venitului anual la valoarea nominală
şi deînmulţit cu 100.

2) obligaţiuni indexate - preţul de rambursare şi/sau dobânda variază în conformitate cu un indice

stabilit apriori. Astfel obligaţiunile pot fi indexate cu un indice special care are legătură directă cu
activitatea societăţii (cifra de afaceri, preţul produselor, valoarea adăugată şi, uneori, profitul).

3) obligaţiuni participante - o variantă a obligaţiunilor indexate, caracterizate prin aceea că dau

dreptul la o dobândă fixă plus o dobândă suplimentară indexată în funcţie de evoluţia profiturilor
societăţii.
4) obligaţiuni convertibile în acţiuni - oferă deţinătorilor de a-şi transforma creanţele după un
termen în acţiuni la libera opţiune a creditorilor. Decizia se manifestă într-o anumită perioadă, după
care convertibilitatea nu mai e posibilă. Este preferabilă:

- celei clasice, în special datorită posibilităţii de a se beneficia de creşterea reală a volumului şi a

eficienţei activităţii

- acţiunilor, deoarece oferă siguranţă faţă de o eventuală scădere a cursului acţiunilor, iar, dacă nu
se procedează la convertirea ei în acţiuni, rămâne un instrument generator de venituri anuale
constante.

- emitentul obligaţiunilor convertibile poate oferi o dobândă mai mică faţă de obligaţiunile clasice.

5) împrumuturi obligatorii grupate/colective - pot fi acordate de către unele instituţii financiare

create special în folosul unui anumit grup de întreprinderi.

6) euro-obligaţiunile - titluri plasate în afara graniţelor ţării şi în valutele altor ţări. Asemenea
împrumuturi sunt accesibile numai marilor corporaţii şi firmelor multinaţionale şi nu diferă de
obligaţiunile simple/clasice sau uneori de obligaţiunile indexate.

Împrumuturi de la organisme publice specializate -ca urmare a dificultăţilor pe care le întâmpină

unele societăţi în apelarea la pieţele financiare tradiţionale şi prin modalităţile menţionate anterior.
Instituţiile financiare respective intervin direct pe pieţele financiare, permiţând obţinerea indirectă a
societăţii capitalurile de împrumut pe termen lung.

Împrumuturi de la stat - intervenţii financiare ale statului menite să acopere diferenţa cu care se
confruntă întreprinderile de interes naţional în procurarea capitalurilor de pe piaţa financiară şi au
rolul de a favoriza dezvoltarea anumitor ramuri şi sectoare ale economiei.

Împrumuturi pe termen mediu

-fondurile împrumutate nu pot depăşi fondurile proprii;

-durata minimă a împrumuturilor nu trebuie să fie mai mică decât durata de folosinţă a investiţiilor;
-se impune şi precizarea că rambursarea acestor credite este garantată în special pe seama
rentabilităţii viitoare a firmelor.

Investiția în resursa umană

 Eficienţa formării şi utilizării resursei umane

 Investiţiile se realizează prin oameni.

 Resursa umană este factorul cheie de dezvoltare al entităţilor economice şi reprezintă una
din problemele fundamentale ale progresului economico – social al oricărei ţări.

 Rolul central al pregătirii resursei umane revine procesului educaţional.

 Prin învăţământ se diseminează cele mai importante rezultate derivate din cercetarea
ştiinţifică, iar prin activitatea didactică acestea se transmit şi se reproduc progresiv, cantitativ
şi calitativ în capacităţile fizice şi intelectuale ale beneficiarilor săi.
 Învăţământului îi revine sarcina de a forma resursa umană calificată, care răspunde cerinţelor
actuale ale economiei, de a asigura educarea permanentă a cetăţenilor şi a corecta
permanent structura profesională a populaţiei.

 Sistemul de învăţământ asigură mobilitatea profesională a forţei de muncă, ceea ce implică:

 măsurarea procesului economic cu procesul de educaţie şi instruire a forţei de muncă,

 natura economică a procesului educaţional,

 măsurarea efectelor economice şi sociale ale învăţământului,

 compararea efectelor cu eforturile şi desprinderea modalităţii şi oportunităţii de dezvoltare a

învăţământului, pentru a asigura creşterea economică, şi, implicit, creşterea calităţii vieţii.
Astfel, totalitatea cheltuielilor efectuate pentru formarea şi dezvoltarea resursei umane,
pentru creşterea şi dezvoltarea individului se constituie în investiţia în resursa umană.
 învăţământul constituie principala componentă a formării şi dezvoltării profesionale a
resursei umane calificate se poate aprecia efortul depus de societate prin aprecierea
corelaţiei dintre dinamica cheltuielilor aferente procesului de învăţământ cu dinamica
produsului intern brut, sau a venitului naţional şi ponderea cheltuielilor pentru învăţământ în
produsul intern brut, în cheltuielile bugetare totale sau prin comparaţie cu alţi indicatori
macroeconomici.

 eficienţa totală a formării şi utilizării resursei umane calificate, este un raport între efectul
economic al calificării, măsurat prin sporul de produs intern brut (PIB) şi efortul economic al
depus pentru învăţământ:
Concluzii referitoare la resursele umane:

 reprezintă una din cele mai importante investiţii ale organizaţiei;

 sunt unice în ceea ce priveşte potenţialul lor de creştere şi dezvoltare, precum şi capacitatea
lor de a-şi cunoaşte şi învinge propriile limite , pentru a face faţă noilor provocări, sau
exigenţelor actuale şi de perspectivă;

 sunt singurele resurse inepuizabile de creativitate, de soluţii şi idei noi, originale şi valoroase;

 sunt singurele capabile să producă şi să reproducă toate celelalte resurse disponibile ale unei
organizaţii;
 oamenii constituie bunul cel mai de preţ al organizaţiei;

 constituie un important factor care trebuie înţeles, motivat şi antrenat în vederea implicării
cât mai depline şi profunde în realizarea obiectivelor organizaţionale

 Orice antreprenor/manager trebuie să acorde importanţă maximă unor activităţi ca:

 atragerea şi folosirea resurselor umane,

 asigurarea compatibilităţii între cerinţele posturilor şi competenţa personalului,

 formarea şi dezvoltarea resurselor umane,

 managementul carierei personalului,

 evaluarea performanţelor profesionale,

 motivarea personalului

 conceperea modalităţilor de realizare a unui sistem al organizaţiei care să asigure satisfacţii şi

posibilitatea de armonizare a obiectivelor personale cu cele organizaţionale

LEASINGUL
 CALE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR PENTRU IMM

 Delimitări conceptuale privind operaţiunile de leasing

 Leasing - achiziţionarea de la furnizori de către o societate specializată (financiară) a

unor bunuri şi închirierea acestora unor utilizatori (care nu dispun de resursele băneşti
necesare achiziţionării lor direct de la furnizor). Închirierea se efectuează pe o perioadă dată,
pe baza unui contract care stipulează condiţiile de plată, cuantumul ratelor, obligaţiile
părţilor şi condiţiile de transfer a bunului în proprietatea utilizatorului la opţiunea acestuia.

 Schematic, această operaţiune este reprezentată în figura următoare:

 Observaţie: La sfârşitul locaţiei utilizatorul poate dobândi în proprietate bunul în baza
plăţii chiriei şi a unui preţ rezidual (valoare reziduală), care constituie ultima tranşă de plată.

 Rezultă că leasingul este o operaţiune de finanţare (creditare) pe baza unui contract

specific, prin intermediul căruia utilizatorul poate folosi un bun în schimbul promisiunii de a
plăti chiria aferentă şi, eventual, de a achiziţiona în final bunul.

 Sub aspect juridic, leasingul reprezintă un contract complex care permite unui agent
economic să obţină şi să utilizeze un lucru fără a plăti imediat contravaloarea acestuia.

 Dintr-un anumit punct de vedere, leasingul reprezintă o operaţiune de vânzare - cumpărare

cu plata în rate (dacă bunul trece în proprietatea utilizatorului).

 Asemănarea survine însă numai prin prisma finalităţii.

 Deosebirea constă în faptul că dacă prin operaţiunea de vânzare a unui anumit bun
se obţine echivalentul ei bănesc, prin leasing se cedează dreptul de folosinţă a unui bun.

 Din punctul de vedere al utilizatorului, leasingul constituie o formă de creditare în

cadrul căreia sumele necesare achiziţionării bunului se obţin prin exploatarea acestuia, iar
rambursarea lui se face eşalonat sub forma ratelor de leasing şi, în final, a valorii reziduale.
Creditul obţinut este însă sub formă de echipamente şi nu bănească.

 Rezultă că pentru utilizator leasingul este o afacere pe banii societăţii de finanţare, el

asigurând managementul afacerii. Tot din acest unghi de vedere, leasingul apare ca o vânzare
în rate în cadrul căreia dreptul de proprietate se transferă o dată cu ultima rată.

 Deosebirea faţă de vânzarea în rate apare la durata de rambursare a ratelor (care la

noi în ţară trebuie să fie de minim un an şi maxim şapte ani respectiv să acopere minim 75%
din durata de funcţionare normală a bunului)

 Prin ce se deosebeşte leasingul de un contract de închiriere ?

 Motivele pentru care leasingul este preferat creditului de către majoritatea firmelor sunt
următoarele

 Clasificarea operaţiunilor de leasing

 ► În funcţie de durata închirierii vom distinge:

 Leasingul pe termen scurt (renting, hire) constă în închirierea bunurilor pe o durată de

câteva ore, zile sau luni mai multor utilizatori, în vederea amortizării. Există unele forme
“intermediare” de leasing pe termen scurt cum ar fi operaţiunile hire şi renting. Acestea însă
nu îndeplinesc condiţia esenţială a unui contract de leasing şi anume de a nu fi revocat de
nici una dintre părţi. Pe scurt, prin “hire” se înţelege închirierea unor mijloace de transport
sau echipamente cu ora sau ziua, inclusiv a service-ului aferent. Prin “renting” se realizează o
închiriere revocabilă pe scurtă durată, dar mai lungă decât în cazul operaţiunii de tip hire.
 Leasingul pe termen mediu (equipment leasing) presupune amortizarea bunului prin
închirierea consecutivă a acestuia mai multor utilizatori pe termene scurte de 2-3 ani.

 Leasingul pe termen lung (plant leasing) se practică frecvent pe piaţa bunurilor imobiliare
pentru clădiri complet utilate, durata fiind de cca. 20-30 de ani. În fapt, durata normală de
leasing corespunde celei de funcţionare normală a bunului urmând ca, după perioada de
închiriere, utilizatorul să poată opta pentru cumpărarea acestuia la un preţ inferior celui
iniţial.

 ► În funcţie de părţile participante la contract distingem:

 leasing direct, în care finanţatorul este şi furnizorul (producătorul) şi

 leasing indirect, în care finanţarea îi revine unei societăţi specializate (intermediare).

 ► În funcţie de ponderea ratelor în preţul de vânzare al bunului distingem:

 leasingul operaţional (de mentenanţă, tehnic) – se derulează pe o perioadă mai mică decât
durata economică de viaţă estimată a echipamentului şi presupune recuperarea în perioada
de locaţie doar a unei părţi din bunul închiriat, deşi locatorul aşteaptă să recupereze toate
costurile prin reînnoirea contractului sau prin închirierea către alţi locatari.

 Oferă atât finanţarea, cât şi servicii de mentenanţă pentru echipamentul închiriat, costul
asigurării mentenanţei fiind inclus în chiria leasingului. Acest tip de leasing nu este complet
amortizat.

 Principalele tipuri de echipamente implicate în tranzacţiile de leasing operaţional sunt

computerele, copiatoarele de birou, automobilele şi camioanele.

 În mod frecvent, există o clauză de anulare a contractului, care dă posibilitatea locatarului să

renunţe la locaţie şi să restituie echipamentul înainte de expirarea contractului de bază, deci
echipamentul poate fi înapoiat dacă se uzează moral sau dacă locatarul nu mai are nevoie de
el. Această flexibilitate îi avantajează pe locatari, diminuându-le riscul, dar locatorii se
confruntă cu un risc mai mare.

 leasingul financiar (de capital) – urmăreşte recuperarea integrală a valorii bunului în

perioada de locaţie şi obţinerea unui profit.

 Specificul acestei forme de leasing constă în faptul că societatea de leasing, de regulă, nu

alege, nu produce şi nici nu livrează bunul, doar achiziţionează bunul sau dreptul de
proprietate şi folosinţă de la furnizor. Acesta urmează a fi livrat utilizatorului direct de către
furnizor.

 Leasingul financiar nu oferă mentenanţă, nu poate fi reziliat şi este complet amortizat. La

sfârşitul perioadei, locatarul poate opta pentru cumpărarea bunului prin achitarea valorii
reziduale. Societatea de leasing este deci doar un intermediar financiar între furnizor şi
utilizator. Lesorul transferă toate riscurile incidente deţinerii obiectului.

 Excepţie face situaţia în care furnizorul este şi titularul operaţiunilor de leasing.

 În concluzie, societatea de leasing este doar un intermediar financiar între furnizorul
bunului şi utilizator.

 ► După modul de calcul al costurilor pe baza cărora se calculează ratele de leasing

distingem:

 leasingul net în care ratele se calculează numai pe baza preţului net de vânzare a bunului,
chiria incluzând preţul folosinţei;

 leasingul brut (full service leasing) în care ratele includ cheltuielile de asigurare, întreţinere şi
reparaţii ale bunului. Această formă de leasing se întâlneşte frecvent la instalaţiile complexe
sau acolo unde se doreşte cucerirea pieţei. Ea reprezintă o modalitate de permanentizare a
relaţiilor dintre firme şi adâncire a colaborării dintre ele.

 ► În funcţie de caracteristicile pieţei căreia i se adresează şi de relaţiile stabilite cu

clienţii, au apărut şi unele forme speciale de leasing, cum ar fi:

 lease-back - care constituie o formă mascată de finanţare a unei societăţi comerciale. În

esenţă, această operaţiune constă în următoarele: utilizatorul vinde un bun societăţii de
leasing pe care îl închiriază de la aceasta, rambursând astfel prin ratele de leasing “creditul”
acordat (echivalent cu preţul de vânzare al bunului);

 leasing experimental - presupune închirierea bunurilor pe perioade scurte, urmate de

vânzarea lor, dacă acestea corespund exigenţelor utilizatorului;

 time-sharing - reprezintă o închiriere pe timpi partajaţi. Se practică în turism prin închirierea

bazei materiale şi în cazul tehnicii de calcul sau a unor mijloace de transport.

 leasingul de personal – are ca obiect închirierea de personal pe o perioadă scurtă de timp (o

zi sau câteva zile). În ţările vestice, varianta de lucru temporar este uzitată şi de persoane
care au deja un loc de muncă permanent şi doresc să-şi suplimenteze veniturile

 ► După ţările implicate în derularea operaţiunii distingem:

 leasingul internaţional (extern) care se derulează în altă ţară decât cea de provenienţă a
bunului, iar societatea de leasing şi utilizatorul sunt rezidenţi în ţări diferite.

 Etapele derulării operaţiunii de leasing financiar

 Întrucât sunt preponderente operaţiunile de leasing financiar, în cele ce urmează

vom prezenta etapele derulării unor astfel de operaţiuni:

 A. Studierea pieţei interne şi externe în vederea identificării produselor care vor fi promovate
prin leasing şi studierea fezabilităţii tranzacţiilor.

 B. Negocierea condiţiilor de închiriere.

 C. Închirierea bunului. Finanţatorul încheie un precontract de închiriere prin care îşi exprimă
opţiunea de a închiria bunul utilizatorului.

 D. Încheierea contractului de leasing (la terminarea negocierilor).

 E. Livrarea bunurilor pe baza unui proces-verbal de recepţie semnat de ambele părţi
contractante. Acest proces-verbal va menţiona buna funcţionare a bunului după instalarea şi
efectuarea probelor funcţionale.

 F. Opţiunea utilizatorului. Conform contractului de leasing utilizatorul trebuie să-şi exprime

opţiunea privind cumpărarea sau nu a bunului la finele perioadei de locaţie la un preţ
rezidual, să restituie bunul sau să prelungească perioada de locaţie.
Scheme de derulare şi finanţare a operaţiunilor de leasing
A. Schema "clasică" este aceea în care finanţatorul dispune de resurse financiare proprii, pe
care le antrenează în finanţarea achiziţiei bunului care va face obiectul contractului de
leasing. Schematic, acest lucru poate fi reprezentat astfel:

B. O altă schemă este aceea reprezentată în figura următoare, în care societatea de leasing
finanţează operaţiunile pe baza unor surse financiare atrase (de regulă de la bănci). În acest caz,
dobânda percepută de bancă este transferată utilizatorului în cadrul ratelor de leasing. Aceasta este
schema cea mai întâlnită în practică, întrucât volumul operaţiunilor de leasing depăşeşte potenţialul
financiar al societăţilor specializate în operaţiunile de leasing.

C. Există o formă de leasing denumită "leasing leveraj", utilizată frecvent în tranzacţiile cu

echipamente de mare valoare, cum ar fi avioanele, în care societatea de leasing finanţează doar o
parte din valoarea bunului, restul fiind acoperită de diferiţi creditori (societăţi de finanţare) care,
contra unei dobânzi, îşi vor recupera sumele avansate din ratele de leasing încasate de la utilizatori.
Aceşti creditori nu vor solicita societăţii de leasing rambursarea sumelor în afara clauzelor prevăzute
în contractul de leasing, asumându-şi astfel riscurile operaţiunii.

Garanţia rambursării sumelor o reprezintă garanţiile oferite în cadrul contractului de leasing

de către utilizatorii societăţii de leasing.
D. Sunt situaţii în care furnizorul livrează bunul pe credit, urmând a recupera contravaloarea lui pe
măsura încasării ratelor de leasing de la utilizator.

E. O altă situaţie posibilă este aceea în care furnizorul este producătorul bunului şi efectuează
operaţiunea de leasing. Lucrurile în acest caz se simplifică, întrucât nu sunt necesare fonduri pentru
achiziţia bunului de către societatea de leasing, care este aceeaşi cu cea a furnizorului.

F. Schema leasingului cu operator intercalat

În practică pot apărea situaţii în care utilizatorul să nu aibă bonitatea solicitată de finanţator pentru a
putea beneficia de facilităţile contractării în leasing a unui bun. De aceea se poate apela la o altă
societate comercială care să devină titularul contractului de leasing şi cu care să se asocieze în
participaţiune pentru a derula contractul. În astfel de situaţii, utilizatorul poate juca rolul unui
operator de leasing.

În acest caz, contractul de leasing va fi încheiat de societatea care deţine garanţiile necesare
derulării operaţiunii şi se va stipula posibilitatea subînchirierii sau exploatării în comun cu alte
societăţi comerciale a bunului care face obiectul contractului.

G. Schema operaţiunii de lease-back

Există o schemă de derulare a operaţiunilor de leasing specifică lease-back-ului, în care intervin doar
utilizatorul şi societatea de leasing (finanţatorul). Relaţia dintre aceştia se reduce la următoarele:
utilizatorul trimite scrisoare de intenţie societăţii de leasing în vederea solicitării unui credit.
Societatea de leasing acceptă sau respinge solicitarea utilizatorului. În cazul acceptului utilizatorul
vinde bunurile aflate în proprietatea finanţatorului care le închiriază în baza unui contract de leasing.
La finele locaţiei bunurile revin în proprietatea utilizatorului în urma achitării valorii lor reziduale.