Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
(sau deţinută de entitate în temeiul unui proprietăţile deţinute în scopul utilizării lor
contract de leasing financiar) şi viitoare ca proprietăţi imobiliare utilizate de
închiriată în temeiul unuia sau mai posesor, proprietăţile utilizate de salariaţi
multor contracte de leasing operaţional. (indiferent dacă aceştia plătesc sau nu chirie la
cursul pieţei) şi proprietăţi imobiliare utilizate
de posesor care urmează a fi cedate.
clădire care este liberă, dar care este proprietăţile imobiliare care sunt închiriate
deţinută pentru a fi închiriată în temeiul unei alte entităţi în temeiul unui contract de
unuia sau mai multor contracte de leasing financiar.
leasing operaţional.
În practică există situaţii diverse care necesită o abordare specială pentru recunoaşterea
unor active ca investiţii imobiliare.
O entitate-proprietar poate să utilizeze parţial o investiţie imobiliară în scopuri
personale pentru producerea de bunuri sau furnizarea de servicii, ori în scopuri administrative,
cealaltă parte fiind deţinută pentru a fi transmisă în chirie sau cu scopul creşterii valorii. Dacă
părţile componente ale investiţiei imobiliare pot fi vîndute separat (sau închiriate separat în baza
unui contract de leasing financiar), entitatea înregistrează fiecare parte separat. Daca părţile nu
pot fi vîndute în mod separat, entitatea se bazează pe criteriul semnificaţiei. Astfel, proprietatea
trebuie să fie tratată numai ca investiţie imobiliară dacă o parte nesemnificativă este deţinută în
scopul utilizarii în producţia de bunuri sau prestarea de servicii sau în scopuri administrative.
Stabilirea a ceea ce reprezintă o parte "nesemnificativă" a clădirii este o problemă de raţionament
profesional.
Entitatea care transmite în leasing operaţional poate presta servicii auxiliare chiriaşilor
unui imobil, cum ar fi servicii de pază şi întreţinere. În acest caz proprietatea poate fi
recunoscută ca investiţie imobiliară dacă aceste servicii reprezintă o componentă relativ
nesemnificativă a contractului considerat ca întreg.
În cazul în care o entitate deţine o proprietate imobiliară care este închiriată şi ocupată de
societatea sa mamă sau de a o altă filială, aceasta nu este considerată o investiţie imobiliară în
rapoartele financiare consolidate, deoarece din punctul de vedere al grupului, proprietatea
imobiliară este un activ utilizat de posesor. Totuşi, din punctul de vedere al entităţii care o deţine,
proprietatea investiţională se reflectă în rapoartele financiare individuale ale locatarului.
Investiţia imobiliară este recunoscută ca activ în cazul în care:
1. există probabilitatea generării de avantaje economice viitoare;
2. valoarea acesteia poate fi măsurată cu exactitate;
Conform principiului de recunoaştere o entitate nu recunoaşte în valoarea iniţială a unei
investiţii imobiliare costurile de întreţinere ale unei astfel de proprietăţi investiţionale. Aceste
costuri sunt recunoscute ca cheltuielile ale perioadei.
Proprietatea investiţională poate fi evaluată la diferite etape:
1. la intrarea în gestiune, numită evaluare iniţială;
2. la data întocmirii rapoartelor financiare, numită evaluare ulterioară;
3. la transferul (reclasificarea) la (de la) proprietatea investiţională.
O investiţie imobiliară este evaluată iniţial la cost care include valoarea de intrare şi
costurile de tranzacţionare. Costul unei investiţii imobiliare cumpărate include preţul de
procurare şi alte cheltuieli direct atribuibile, cum ar fi: comisionul agenţiei imobiliare, taxele
notariale, costul serviciilor juridice, taxe de stat şi alte costuri de tranzacţionare.
În cazul construirii unei proprietăţi investiţionale valoarea iniţială a acesteia este valoarea
costurilor acumulate pentru construcţie sau îmbunătăţire. Până la data finalizării acest obiect este
constatat în baza prevederilor IAS 16 "Contabilitatea imobilizărilor corporale". La acea dată,
activul în curs de execuţie devine proprietate investiţională şi se aplică IAS 40.
Nu se includ în valoarea iniţială a proprietăţii investiţionale:
1. costurile de punere în funcţiune, cu excepţia cazurilor cînd aceste cheltuieli sînt necesare
pentru aducerea lui în stare de funcţionare;
2. pierderile din exploatare apărute înainte ca investiţia imobiliară să atingă nivelul planificat de
ocupare;
3. cheltuielile supra normă de materiale şi forţă de muncă, sau alte pierderi de resurse apărute în
procesul de construcţie sau îmbunătăţire a activului.
După recunoaşterea iniţială investiţiile imobiliare pot fi evaluate conform modelului bazat
pe:
valorea justă; sau
cost.
IAS 40 impune utilizarea modelului bazat pe valoarea justă fie în sensul evaluării curente,
fie în scopul prezentării informaţiilor în rapoartele financiare. Modelul de evaluare aplicat se
aplică tuturor investiţiilor imobiliare, iar modificarea metodei de evaluare poate avea loc doar cu
condiţia că are ca rezultat prezentarea unor informaţii mai fiabile şi mai relevante. Modificarea
valorii juste a investiţiei imobiliare poate genera un câştig sau o pierdere care trebuie
recunoscut(ă) ca profit sau în pierdere.
Caracteristicile de bază ale modelelor de evaluare a proprietăţii investiţionale sînt
prezentate în tabelul de mai jos.
Tabelul 2
Caracteristicile de bază ale modelelor de evaluare a proprietăţii investiţionale
Indicatorii Evaluarea la valoarea justă Evaluarea la cost
Evaluarea iniţială La valoarea de intrare, inclusiv costurile directe legate de intrare
Evaluarea ulterioară Toate obiectele se evaluează la Toate obiectele se evaluează la la
valoarea justă valoarea de intrare a acestuia,
diminuată cu uzura acumulată şi
deprecierile ulterioare (model
utilizat de SNC 16 "Contabilitatea
activelor materiale pe termen
lung")
Modificarea valorii juste Suma majorării sau reducerii
valorii juste a proprietăţii
investiţionale se recunoaşte ca
cheltuieli sau venituri al perioadei,