Perceptia

Perceptia vizuala
vizuala aa
imaginilor
imaginilor si
si aa iluziilor
iluziilor
optice
optice
 Iluzii optice
• O iluzie optică implică o eroare în percepţia
vizuală. Prin convenţie, termenul de iluzie optică
este limitat la aparenţe senzoriale ce implică
percepţia mişcării şi a formei.
• Trebuie subliniat faptul că iluziile optice nu
sunt datorate unor defecte de vedere
caracteristice numai unei persoane sau unui
grup restrâns de persoane, ci ele sunt valabile
pentru orice persoană, fiind datorate modului
însuşi de construcţie şi funcţionare a sistemului
vizual.
 1. Efecte bidimensionale

În general, o iluzie optică poate avea drept

cauză faptul că informaţia fundamentală este fie
inadecvată, fie înşelătoare. De aici apare o
ambiguitate care generează iluzia.
Majoritatea iluziilor sunt tentative îndrăzneţe de a
induce o neglijare a perspectivei. Un exemplu
particular simplu este cel din figura 1, care se
încadrează în categoria iluziilor optice izometrice. În
desenul de sus, liniile BB pot fi imaginate fie într-un
plan anterior liniilor AA, fie într-unul posterior
acestora. Alegerea rămâne la latitudinea individuală,
întrucât nu se dispune de suficientă informaţie
pentru a putea decide între cele două posibilităţi. Cu
celelalte două desene nu mai sunt posibile astfel de
ambiguităţi, cele două alternative fiind clar separate
prin micşorarea uneia din dimensiuni, astfel ca astfel
să apară senzaţia perspectivei.
Figura 1 Un exemplu simplu de iluzie
izometrică
 Un alt exemplu de iluzie izometrică este cea din figura 2,
cunoscut sub numele de scara lui Schröder (desenul din stânga)
şi care creează o ambiguitate în privinţa obiectului, care poate
fi la fel de bine o scară (un şir de trepte) sau o cornişă.
Eliminarea ambiguităţii se face în modul descris mai sus (desenul
din dreapta).

Figura 2 Scara lui Schröder

 Pentru o înţelegere mai clară a acestor legi, să privim
figura 3, care prezintă o schemă simplă, în care liniile paralele par a
converge spre puncte aflate în afara câmpului vizual. Deci regula
fundamentală a perspectivei implică un singur orizont, cu trei
puncte fixe spre care converg liniile drepte.

Figura 3 Schemă simplificată pentru a ilustra

principiile perspectivei liniare
 Există diferite iluzii optice care implică o
ambiguitate sau, mai adesea, o eroare aparentă într-o
situaţie tridimensională nerecunoscută ca atare, ci
interpretată ca fiind bidimensională. Una dintre cele mai
simple este următoarea: două linii convergente limitează
segmente de linie dreaptă paralele de lungimi egale.
Transferând acest fapt într-o situaţie ca cea din
figura 4, se constată în imaginea din stânga creşterea
aparentă a lungimii segmentelor orizontale trasate pe
imagine. În realitate, ele sunt de lungime egală, aşa cum se
poate constata în imaginea din dreapta, unde iluzia optică
este eliminată. Iluzia este determinată de proiectarea unei
situaţii tridimensionale într-un plan bidimensional.
Figura 4
 Iluzia lui Poggendorf (figura 5) oferă un exemplu mai complicat.
Linia înclinată din imaginea din stânga pare a fi discontinuă prin
intersectarea cu cele două linii verticale. Şi mai ciudat, iluzia dispare
atunci când desenul este înclinat astfel încât linia este orizontală (desenul
din dreapta). Pe de altă parte, se poate constata că iluzia nu apare într-un
context tridimensional (imaginea din mijloc), ceea ce sugerează că aici
este implicată proiecţia perceptuală a unei situaţii tridimensionale într-un
plan.

Figura 5 Iluzia lui Poggendorf

 În figura 6 este
prezentată o pereche de
iluzii (iluzia lui Hering),
care constau în aparenta
curbare a perechilor de
linii verticale: ele apar
concave spre punctul de
convergenţă a liniilor
oblice. Acest lucru este
datorat faptului că, deşi
figurile sugerează
evident o imagine în
perspectivă, acest fapt
este ignorat în desenarea
liniilor paralele. Şi aici
este vorba deci de o
iluzie izometrică şi
tridimensionalitate
transpusă într-o imagine
bidimensională.

Figura 6 Iluzia lui Hering

 Nu toate iluziile bidimensionale pot fi explicate pe
baza proiecţiei, izometriei sau altora asemănătoare. Privind
la desenul din figura 7.a, pentru un moment apare o senzaţie
de zăpăceală, tulburare. Privind în continuare la desenul 7.b
şi mai departe la 7.c, ne putem întreba de unde vine
încurcătura. Cum principiile orizonturilor multiple nu pot fi
aplicate acestei iluzii, ne dăm seama că acestea nu pot
exista dacă informaţia totală disponibilă poate fi
prezentată creierului dintr-o dată, într-o porţie unică. Într-
o primă situaţie (figura 7.a), ochii trebuie să se mişte de la
un capăt al figurii la celălalt, dar odată ajunşi acolo, creierul
a uitat începutul. De aceea privirea se întoarce şi aşa mai
departe. În figura 7.c, imaginea este privită în întregul ei şi
eroarea poate fi găsită imediat.
Figura 7 O iluzie care depinde de mişcările ochilor
şi memorie; când necesitatea pentru amândouă
este minimizată, iluzia dispare
 Nepotrivirea informaţiei stă
la baza şi a altor iluzii, aşa cum este
cazul cu cea prezentată în figura 8.
Mamă, sau fiică ? Totul depinde de la
ceea ce priveşti. Culoarea ar putea
ajuta la adăugarea unor elemente
alături de cele puţine oferite de
imagine, deşi obrazul roşu al fiicei ar
putea alterna cu nasul roşu al mamei.
În acest punct, totuşi informaţia
transmisă de ochi devine subiectul
experienţei creierului sau memoriei.

Figura 8
 2. Efecte tridimensionale
Dacă unele din iluziile prezentate în paragraful anterior pot
părea oarecum artificiale, ele au un lucru în comun: sunt
bidimensionale. Sunt însă multe iluzii tridimensionale, care fac parte
din viaţa de zi cu zi şi, ca urmare, tind să treacă neobservate. Unele
dintre ele erau cunoscute de arhitecţi încă din antichitate.
Arhitectura antică greacă este plină de exemple. Conştienţi că nişte
coloane în formă de trunchi de con dau senzaţia de forţă, tărie,
arhitecţii Parthenonului au realizat faptul că dacă stâlpii sunt de
această formă, ei par mai subţiri la mijloc. Ei au compensat acest
lucru printr-o uşoară curbură (în formă de butoi) a coloanelor, cu o
abatere de la liniaritate de 0,2%.
De asemenea, este ştiut că dintre două figuri geometrice egale, cea
mai luminoasă pare mai mare. Acest lucru este datorat iradierii
retiniene, un fel de dispersie a răspunsului vizual în regiunile din jurul
imaginii retiniene luminoase (figura 9). Ca urmare, o coloană văzută
pe fondul luminos al cerului pare mai subţire decât una identică,
văzută pe fondul întunecat al unui perete. Din acest motiv, coloanele
din colţurile Parthenonului au fost făcute ceva mai groase decât
celelalte, iar distanţa faţă de cele vecine a fost redusă. Cum la
templele mai vechi aceste caracteristici nu au fost observate, ele
trebuie să fie datorate unor atente observaţii şi nu, aşa cum s-a
sugerat, în scopul întăririi suportului acoperişului foarte greu.
 Coloanele
albe, respectiv
negre din cele două
jumătăţi ale imaginii
sunt identice ca
dimensiuni, dar cele
albe apar mai largi,
ca urmare a
fenomenului de
iradiere retiniană
Figura 9.  

Nici axele coloanelor nu sunt perfect verticale, ele

convergând spre un punct situat la o înălţime de 2,5 km
deasupra solului, un truc suficient pentru a insinua convergenţa
perspectivei produse de o înălţime mai mare. O construcţie mai
înaltă pe Acropole ar fi arătat fără armonie de la distanţă, dar
ideea originală de mai sus a dat un compromis acceptabil.
 3. Mişcarea obiectului

Iluziile asociate cu mişcarea reală sau aparentă sunt notorii. Cele

privind mişcarea aparentă sunt exemplificate de cinematografie,
televiziune, firmele luminoase, sau cele care prezintă înscrisuri ce dau
senzaţia de curgere. În fiecare caz, iluzia mişcării este generată de
alternări succesive, rapide şi scurte ale formei imaginii retiniene. Ca
urmare a duratei finite a răspunsului retinian la un stimul de intensitate
corespunzătoare, şi ţinând seama şi de mărimea finită a câmpurilor
receptoare, discontinuitatea inerentă în prezentarea succesivă a cadrelor
trece neobservată, dacă viteza de derulare nu este prea scăzută sau
diferenţele dintre cadre succesive prea mari.
O trăsătură cunoscută a imaginii de televiziune este aceea care
implică deformarea aparentă a acesteia. Când privirea se mută de la stânga
spre dreapta, imaginea pare înclinată spre dreapta. La deplasarea privirii în
sens invers, imaginea apare înclinată spre stânga. Această iluzie este uşor
de înţeles dacă ne amintim nu numai că imaginea de televiziune constă într-o
succesiune de cadre, dar fiecare dintre acestea este format din câteva

sute de linii orizontale, trasate de un fascicul fin de electroni, în baleieri

secvenţiale rapide.
 Considerând structura astfel formată (figura 10),
când privirea alunecă pe ecran de la stânga la dreapta, ea
fixează spotul fasciculului din ce în ce mai târziu; de aceea,
liniile situate mai jos apar deplasate spre stânga faţă de cele
situate mai sus.

Figura 10 Explicarea iluziilor asociate cu mişcarea

4. Iluzii de lungime

Cea mai faimoasa si

studiata iluzie de lungime
este,probabil,iluzia Muller-Lyer,
creata de psihiatrul german
Franz Muller-Lyer in 1889.
Care dintre segmentele orizontale AB si CD pare mai
lung ? Desi sistemul vizual indica segmentul AB ca fiind mai
lung, in realitate, segmentele sunt egale ca lungime daca le
masuram. La realizarea iluziei contribuie liniile oblice. O
explicatie a iluziei Muller-Lyer este ca trecerea de la perceptia
tridimensionala la cea bidimensionala se face incorect. Din
cauza liniilor oblice indreptate catre exterior, aparatul optic
uman interpreteaza segmentul AB ca fiind mai departat de ochi
fata de segmentul CD, care, din cauza liniilor spre interior,
pare mai apropiat. Ochiul uman nu poate aprecia dimensiunea
unui obiect fara a tine cont de distanta ; de aceea, desi doua
obiecte au ca rezultat proiectii egale pe retina, tindem sa
consideram obiectul care pare mai indepartat mai mare.
 O alta iluzie cunoscuta este iluzia Ponzo, denumita dupa
psihologul italian Mario Ponzo. Ca si in iluzia Muller-Lyer, cele doua linii
orizontale apar inegale in lungime, desi in realitate sunt egale.
Explicatia acestei iluzii este legata de perceptia adancimii. Pentru
ochiul uman, liniile oblice creeaza senzatia de adancime, ceea ce duce
la aprecieri diferite a distantelor pana la cele doua segmente
(segmentul de sus pare mai indepartat). Cu toate acestea, imaginile
formate pe retina de cele doua segmente sunt egale.
 O alta iluzie interesanta de lungime este iluzia orizontal-vertical,
ce consta in faptul ca oamenii percep o linie verticala mai lunga decat
una orizontala de aceeasi lungime. Un exemplu elocvent este Gateway
Arch din St. Louis, Missouri. Inaltimea ei pare mai mare decat lungimea,
desi ambele masoara 192 m.

Figura 11
5. Iluzii de forma
In figura de mai jos este reprezentata iluzia Zollner : un
patrat apare a fi trapezoidal din cauza fundalului pe care este
suprapus. Din nou, intervine senzatia de adancime, creata de liniile
oblice - latura de sus a patratului pare mai indepartata, si deci mai
mare.

Figura 12
 Un exemplu la scara mare de iluzie de lungime a fost construit de
greci acum 2500 de ani. Este vorba despre Parthenon, un templu grec
faimos care pare a fi construit cu unghiuri perfect drepte. Dar aceasta
este o iluzie, intrucat Parthenonul nu prezinta nici un unghi perfect drept.
Pentru a compensa efectele negative ale perspectivei liniare care ar fi
dus la imaginea unui templu stramb si incovoiat, arhitectii Parthenonului
au construit coloanele usor catre interior. Pe langa aceasta, ei au
construit baza si alte elemente orizontale, mai inalte in centru fata de
margini, iar coloanele au fost "umflate" putin in jurul mijlocului.

Figura 13
6. Iluzii de marime

In cadrul perceptiei false a distantei, intervin nu numai greseli de

interpretare a lungimii si a formei, dar si a marimii in spatiu.

Figura 14

Pilonii din prima imagina sunt egali, ca si cercurile

centrale din cea de-a doua.
 Fotografia de mai jos, denumita "camera Ames", este o
fotografie neretusata. Fata din dreapta fotografiei pare uriasa in
comparatie cu femeia din stanga, desi ambele au aceeasi inaltime in
realitate. Iluzia rezulta din faptul ca cele doua par a fi la aceeasi
distanta de aparatul de fotografiat, cand, de fapt, persoana "mai mica"
este mult mai indepartata decat persoana "mai mare".
Camera in sine este astfel construita
incat induce ochiul in eroare in privinta
distantelor. Coltul din stanga este mult
mai indepartat de ochi decat coltul din
dreapta. De asemenea, jumatatea din
partea dreapta a camerei este ridicata
astfel incat picioarele ambelor femei
sa apara la aceeasi inaltime in campul
vizual. Iluzia de marime survine
deoarece, in mod normal, daca doua
persoane se afla la distante diferite
de ochi, picioarele persoanei mai
departate apar mai sus in campul
vizual. Aceasta camera neobisnuita a
fost creata de oftalmologul american
Adelbert Ames, prin anii 1940.
 O iluzie care a framantat oamenii de stiinta si ganditorii pe
parcursul multor secole este iluzia Lunii.
Ea consta in cresterea aparenta a
dimensiunilor Lunii aproape de orizont de 2,5-
3,5 ori mai mult fata de cand se afla in inaltul
cerului. Ptolemeu a formulat printre primii o
teorie spre explicarea acestei iluzii; el
considera ca Luna pare mai mare din cauza unor
efecte atmosferice, dar, ulterior s-a dovedit ca
Ptolemeu se inselase. Explicatiile moderne
afirma ca oamenii percep gresit distanta pana la
Figura 16 Luna, desi aceasta ramane constanta.

O alta explicatie ar fi ca oamenii apreciaza marimea Lunii de la

orizont in comparatie cu alte elemente din campul vizual, precum copaci,
dealuri sau cladiri. Comparata asadar cu aceste elemente, Luna apare
bineinteles mai mare. Cand Luna se afla deasupra capului, ea este privita
fara vreun punct de referinta, si, de aceea, pare mai mica. In amurg si pe

un cer innorat,efectul este si mai puternic.

 7. Iluzii de contur

In ilustratiile alaturate, apare o asa numita iluzie de contur. Ochiul

uman percepe, in figura din stanga, un triunghi alb determinat de cele trei
cerculete si de triunghiul intrerupt.

Dar, daca figura este

privita cu atentie, se
observa ca fiecare latura a
triunghiului alb este spatiu
gol. Similar, in figura din
dreapta, este perceputa o
linie ondulata, desi aceasta
nu exista in realitate.
Explicatia acestor iluzii ar
fi ca triungiul alb si linia
ondulata reprezinta cea
mai simpla interpretare a
figurilor.
 Conform psihologiei intemeiate de Gestalt, ochiul uman
tinde sa vada un intreg organizat, mai degraba decat multe parti
individuale. Alta explicatie vine din cercetari asupra vederii si a
creierului. Descoperirile recente indica faptul ca un creier de
maimuta contine celule care "umplu" golurile din conturul unui
obiect, dand nastere unui contur iluzoriu. Aceste celule permit
animalelor sa obtina imagini complete din informatii incomplete.

Figura 17
 Iluzii intemeiate pe relatia obiect-fundal

Alte exemple de iluzii optice:

Figura 18
Petele
din colţurile
pătratelor sunt
albe sau negre ?
 GALBEN ALBASTRU
PORTOCALIU
NEGRU ROŞU VERDE VIOLET
GALBEN MARO ALBASTRU
ALB
PORTOCALIU VIOLET NEGRU
ALBASTRU ROŞU VERDE
VIOLET PORTOCALIU
NEGRU

Figura 19
Citeşte repede în ordine culorile cu care
sunt scrise cuvintele de mai sus. Conflictul apare
deoarece emisfera dreaptă a creierului încearcă
să spună culoarea, în timp ce emisfera stângă
insistă să citească cuvântul
8. Figuri imposibile
O alta forma de iluzie optica survine la perceperea unui
obiect care, desi pare rational, este imposibil de
construit.Figurile de mai jos nu pot exista in realitate.
Explicatia acestei iluzii se bazeaza pe faptul ca ochiul uman nu
percepe un obiect in intregime, ci numai pe bucati. De aceea,
daca priviti un capat al tridentului, obiectul in sine pare rational,
ceea ce este valabil si pentru celalalt capat. Imposibilitatea
construirii obiectului survine numai atunci cand incercati sa uniti
cele doua capete.

Figura 20
9. Iluzii de miscare

Filmul este o bine cunoscuta iluzie vizuala. Pe ecran nu se

produce nici un fel de miscare, iluzia miscarii fiind produsa de
derularea foarte rapida a unor cadre, la o rata de 24 de cadre pe
secunda. Fiecare cadru se diferentiaza putin de precedentul.
Similar, in cazul televizorului, cadrele se succed cu o rata de 30 pe
secunda (sau 25). Din insiruirea aceasta rapida de cadre, ochiul
uman percepe o miscare continua si fluida, fenomen cunoscut sub
numele de miscare stroboscopica. Explicatia acestei iluzii se gaseste
in mecanismul vazului : ochiul uman retine, timp de aproape o zecime
de secunda, o imagine, dupa ce aceasta dispare, si leaga aceasta
imagine de cea urmatoare. Rata derularii cadrelor trebuie insa sa
fie precisa pentru crearea iluziei de miscare fluida - daca rata este
prea mica, se percepe o licarire, iar daca rata este prea mare,
imaginea devine neclara.
 Figura 21
Privind insistent punctul negru din
mijlocul imaginii, după un timp
zona gri din jur pare că se
micşorează

Figura 22
Punctul care dispare
Daca priviti la punctul din centru pentru
catva momente o sa observati ca dispare
Ce aveti de facut si ce trebuie sa observati:
Priviti fix la punctul albastru pentru
cateva momente fara a va misca ochii sau
capul.Punctul va disparea incet, incet intr-un
camp verde. Unele persoane vor observa
diparitia punctului daca privesc fix intr-unul
dintre colturile imagini.
Imediat ce miscati capul sau ochii o sa
observati aparitia punctului albastru.
Ce se intampla?
Chiar daca nu sunteti pe deplin constienti, ochii dvs. fac intotdeauna
mici miscari. De fiecare data cand se misca primesc noi informatii pe
care le trimit creierului. Pentru a putea vedea imagini aveti nevoie de un
flux continuu de informatii noi.
Poate ati observat ca, cu toate ca punctul albastru dipare incetul cu
incetul, in rest totul ramane clar. Asta din cauza ca tot ceea ce vedeti
are margini distincte, bine conturate.

Figura 23

Liniile transversale sunt paralele sau nu ?

Joculet!
Figura 24 Fixează punctul negru din centrul imaginii şi
mişcă capul înainte şi înapoi
Miscarile ochilor dvs. fac ca aceasta imagine sa vibreaze.

Puteti obtine un
efect mai pronuntat
miscandu-va capul in
timp ce priviti fix la
imagine.

Figura 25
 Ce se intampla?
Miscarea pe care o percepeti
nu este in desen, ci in ochii dvs.
Constantele mici miscari ale
ochilor, care improspateaza
imaginea de pe retina incontinuu,
cauzeaza aceasta iluzie de miscare,
de vibratie a imaginii.
De fiecare data cand ochii vi se
misca, vechea imagine se
suprapune, pentru scurt timp,
peste noua imagine. Cum pe retina
imagini noi se formeaza tot timpul,
suprapunerea vechilor imagini
peste cele noi produce aceasta
iluzie de miscare de vibratie a
imaginii noastre.

Figura 26

Mută privirea din centrul imaginii spre marginea acesteia

 In unele conditii, oamenii percep miscarea de la un punct
la altul chiar daca nu observa concret miscarea pe traseul dintre
cele doua puncte. De exemplu, cand doua surse stationare si
adiacente de lumina se aprind si apoi se sting foarte repede si
intr-o succesiune rapida, un observator percepe miscarea luminii
de la o sursa la alta. Acest tip de iluzie de miscare se numeste
fenomen phi si este des utilizat in teatru. Din nou, intervalul
dintre cele doua aprinderi succesive trebuie sa fie adecvat - cam
o zecime de secunda intre cele doua flash-uri. Altfel, nu se
produce nici un fel de iluzie.

O alta iluzie se
produce la observarea
unei roti in miscare intr-
un film. Roata pare ca se
misca in sens invers
inaintarii vehiculului.
Aceasta deoarece rata
de miscare a rotii difera
de rata de prezentare a
filmului.
Alte exemple de iluzii de miscare:
10. Iluzii legate de repaus si miscare

Este desigur binecunoscuta iluzia care apare cand, prin geamul unui
vagon care sta pe loc, priviti cum se pune in miscare un tren vecin. Pentru
o clipa vi se pare ca trenul in care va aflati porneste incet din statie. Daca
privim un timp oarecare norii care se misca deasupra unui turn inalt, avem
impresia ca norii stau pe loc, iar turnul se misca. Tot astfel se poate vedea
cum Luna goneste deasupra maselor de nori imobile. La trecerea peste un
parau cu un podet ingust, ameteala apare cu siguranta daca privirea este
indreptata catre apa care curge; aceasta deoarece conceptiile despre
repaus si miscare sunt perturbate din cauza faptului ca o parte neobisnuit
de mare a campului vizual se afla in miscare.
Cercetarile psihologice mai profunde au aratat ca omul inclina sa
considere ca mobile acele obiecte, care, din propria experienta, sunt in
mod obisnuit elemente mobile ale peisajului. Pe de alta parte, in aceste
cazuri actioneaza si o alta lege, de natura generala : omul leaga in mod
automat repausul de spatiul mai intins, de elementele care marginesc
campul vizual, in timp ce miscarea este legata in mod automat de
elementele care se afla in interiorul acestui cadru. Intr-o serie din
cazurile enumerate mai sus, aceasta de-a doua lege se opune primei
legi, deci invinge experienta zilnica si da nastere la iluzii.
 Un tip de iluzie legata de miscare si repaus se produce si la
observarea indelungata a miscarii continue intr-un anumit sens. Dupa
ce priviti o cascada pentru cateva minute, de exemplu, atunci cand va
uitati in alta parte, obiectele nemiscate par ca se misca in sens invers
sensului de curgere al cascadei. Aceasta iluzie ia nastere probabil
fiindca celulele care percep miscarea intr-un anumit sens obosesc,
lasand doar celulele care detecteaza miscarea in celalalt sens sa
actioneze.
Au fost efectuate experiente care constau in aceea ca observatorul
privea un timp oarecare obiecte mici luminoase care se miscau in mod continuu
dintr-un anumit punct central in toate directiile. Cand miscarea inceta, se
parea ca punctele luminoase se intorc din toate partile inapoi spre centru.
Probabil ca muschii ochiului s-au obisnuit sa urmeze inconstient miscarea
punctelor, iar creierul, obisnuit de asemenea sa atribuie vitezei o anumita
valoare in fiecare portiune a campului vizual, continua sa faca acest lucru si
dupa ce miscarea a incetat. De aici, apare o miscare aparenta in sens invers
dupa stingerea miscarii reale.
Conditiile favorabile aparitiei iluziilor prezentate mai sus sunt :
a) miscarea trebuie sa dureze cel putin un minut ;
b) ea nu trebuie sa fie prea rapida ;
c) ochiul trebuie sa fie indreptat tot timpul asupra unui obiect mobil
sau imobil, si anume astfel, incat imaginile care ajung la retina sa
prezinte un contrast puternic si amanuntele sa fie clar conturate .
11. Iluzii legate de determinarea pozitiei si directiei

Sa presupunem ca putem deosebi in campul vizual doua grupe

de obiecte. In interiorul fiecarei grupe obiectele sunt asezate fie
paralel, fie perpendicular unul fata de celalalt; totodata grupele sunt
inclinate una fata de cealalta. In acest caz cu siguranta o grupa va
parea "predominanta" si va fi considerata etalon pentru determinarea
directiilor orizontale si verticale.

Daca se intampla ca un tren sa se opreasca sau sa isi incetineasca mersul

la o cotitura si, datorita acestui fapt, vagonul se inclina intr-o parte, toate
obiectele din peisaj par inclinate in directia opusa . Omul sesizeaza pozitia
inclinata a vagonului in care se afla, dar numai pana la un anumit grad.

La coborarea de pe o panta a unui munte, orizontul pare

foarte ridicat. Un ciclist simte ceva asemanator cand apreciaza
pantele mici ale soselei. Portiunea soselei pe care merge ii apare
intotdeauna perfect orizontala; cand coboara de pe un deal, fasiile
de apa care se ivesc de-o parte si de alta a soselei, de exemplu, nu
i se par orizontale, ci parca se ridica in intampinarea sa. Pe o panta
lina ciclistul are impresia ca, in continuare, soseaua urca, desi in
realitate ea ramane orizontala; un urcus pare din departare mai
abrupt, iar un coboras lung, mai lin decat este in realitate.
 Ochiul observa mai ales cum variaza panta
soselei si impresia vizuala este adeseori in
discordanta cu cea pe care o produce efortul depus la
pedalare. Astfel de senzatii vizuale sunt intarite daca
la ele contribuie si simtul echilibrului, si incordarea
sistemului muscular.In timpul aterizarii unui avion,
pasagerii vad peisajul inclinat fata de cabina si
totodata simt actiunea combinata a fortei gravitatii
si a fortei centrifuge. Impresia vizuala devine din
aceasta cauza si mai convingatoare.

Daca un tren coteste in plin mers, se observa cum toate obiectele

verticale din peisaj incep sa se incline. Aici intervine impresia vizuala si senzatia
musculara. Daca trenul se opreste brusc in aceasta pozitie sau isi incetineste
mersul, efectul dispare imediat.

O iluzie interesanta poate fi observata in tren in

momentul franarii. Privind casele, cosurile, ramele ferestrelor
sau orice alt obiect vertical, in clipa cand trenul isi incepe
sensibil mersul, apare impresia ca toate aceste linii se inclina
inainte. In aceste momente, chiar si campia orizontala apare
pentru un moment inclinata, ca apoi sa revina la pozitia obisnuita.
 Explicatia consta in faptul ca la franare, datorita inertiei si
corespunzator cu senzatia musculara, obiectele inconjuratoare sunt si ele
inclinate in directia in care tinde sa se incline si corpul uman.

12. Figuri ambigue (cu dubla interpretare)

Unele desene si forme pot fi percepute in mai multe moduri. Ele se

numesc figuri ambigue si nu sunt iluzii propriu-zise deoarece nu se
produce nici o perceptie falsa. Figurile ambigue lasa loc la doua sau mai
multe interpretari, toate corecte. Explicatia lor consta in dificultatea
observarii simultane a celor doua imagini, deoarece sistemul vizual uman
prefera sa ia fiecare interpretare in parte.
 2 fetze

2 fetze
 9 fetze

3 fetze
 2 fetze   

2 fetze   
11 fetze
 13. Despre miraje

Mirajul este un fenomen optic produs prin refractia treptata a

razelor de lumina in straturile de aer cu densitati diferite ( de exemplu,
in straturile de aer din vecinatatea solului, atunci cand temperatura
acestuia este diferita de aceea a atmosferei). Datorita mirajului,
obiectele departate, aflate in apropierea orizontului, apar insotite de
imaginea lor rasturnata. In general, apar doua tipuri de miraje.

Cand straturile de aer inferioare sunt mai calde (ex.

la amiaza, in desert; de-a lungul unei sosele), imaginea
rasturnata se afla sub obiect, ceea ce poarta numele de miraj
inferior. Aparitia mirajului se explica foarte usor : indata ce
privirea este indreptata asupra unui punct de pe suprafata
Pamantului dincolo de o anumita limita, raza vizuala patrunde in
straturile incalzite ale aerului (unde indicele de refractie se
micsoreaza) sub un unghi suficient de inclinat pentru a suferi o
deviere brusca. Efectul este identic cu asezarea unei oglinzi in
acest punct : obiectul pare ca se imparte in doua - o parte
superioara si una inferioara, rasturnata si identica cu prima.
 Curbura suprafetei Pamantului si curbarea obisnuita a razelor
exercita o mare influenta asupra mirajelor indepartate. Din cauza curburii
suprafetei Pamantului, baza obiectelor indepartate ramane invizibila mai
jos de o anumita "linie de disparitie". Intre aceasta "linie de disparitie" si
linia "limita" situata ceva mai sus, se afla acea parte a obiectului care se
vede reflectata. Deasupra liniei "limita", se vad obiectele care nu sunt
reflectate

Cand straturile de aer inferioare sunt mai reci (ex. dimineata, in

desert; pe marile de la latitudini mari), imaginea se vede deasupra
obiectului - miraj superior. In acest caz, daca obiectul se afla sub linia
orizontului, este posibil sa se vada numai imaginea lui. Uneori, curbarea
razelor in sus produce reflexii multiple; raza se propaga nestingherita pe
drumul ei (spre deosebire de reflexia inferioara, cand raza intalneste in
calea ei pamantul) si se observa imagini ciudate, drepte si rasturnate, care
variaza din clipa in clipa, in functie de distanta observatorului de obiect si
de distributia temperaturii in atmosfera. Acest miraj este bine cunoscutul
fata morgana.
Figura 29