Expresul de ora 25

scenariu [ Teatru ]
Colecţia: Texte umoristice

-------------------------
de Florentina-Loredana Dalian [Florinel ]

2014-11-13 | |

Personaje:

DOCTORUL GÂNDESCU
FANE
MARICICA
ISTRATE
ŞTEFAN
ILIE
INCULPATUL
REPORTERUL
MIMOZA
O VOCE FEMININĂ (Funcţionara de la protecţia consumatorului)
MIORIŢA
SOŢUL MIORIŢEI
GHIŢĂ

Acţiunea se petrece în cabinetul unui psihiatru care practică terapia prin scrisori.

Scena I

În cabinet, personajele stau adunate în jurul doctorului care le explică modul în care vor aplica
terapia.

DOCTORUL GÂNDESCU: Aşadar, stimaţi pacienţi, iată calea de rezolvare a tuturor

problemelor dumneavoastră. Numai aici şi numai împreună cu mine veţi reuşi să vă depăşiţi
angoasele aducătoare de nelinişti. Notaţi tema pentru data viitoare: fiecare dintre voi va avea de
scris o scrisoare. Dar nu o scrisoare obişnuită, că nici voi nu sunteţi normali, pardon! am vrut să
zic obişnuiţi… Adresantul va fi chiar acea persoană care vă face zile fripte, care vă mânie, care
nu vă lasă să respiraţi, pe care aţi bate-o ca pe covoare, dar deh! Trăim într-o societate aparent
civilizată, ceea ce nu ne permite aşa ceva…
FANE: Dom’ doctor, mai încet! Adică mai rar. Că n-am reuşit să scriu decât stigmaţi pacienţi.
DOCTORUL GÂNDESCU: (Îl îngână): N-am reuşit să scriu decât stigmaţi pacienţi… (Revenire
la tonul normal): Cine te-a pus să scrii „stigmaţi pacienţi”?
FANE (indignat): Păi… dumneavoastră.
DOCTORUL GÂNDESCU: (strâmbându-se) Păi… dumneavoastră. Eu am zis să vă notaţi tema.
Tema! Aşadar scrisoarea.
FANE: Dar eu nu vreau să scriu nicio scrisoare. Eu vreau să fac o reclamaţie, că…
DOCTORUL GÂNDESCU: Fă ce-oi vrea! N-ai decât să scrii şi-un scenariu de film. Cât să vă
mai dădăcesc? Ideea e să reuşiţi să vă eliberaţi refulările.
MARICICA: Refu…ce?
DOCTORUL GÂNDESCU: Lasă, nu-i de mintea ta! Atenţie la mine! Care poate să vină cu
împricinatul, va să zică persoana care constituie obiectul defulării sale…
MARICICA: Defu… cum?
DOCTORUL GÂNDESCU: (Azvârle cu-n pix în ea) Nu-ţi munci căpşorul! Aşa.. ziceam că,
dacă puteţi veni cu dihania care vă mănâncă zilele, atunci e şi mai bine. Nu mai e nevoie să-i
scrieţi, o aduceţi aici şi-i spuneţi în faţă tot ce vă nemulţumeşte. Sub controlul meu atent, fără de
care.. eh! (gest din mână, a lehamite). Şi-aşa nu pricepeţi nimic. Deci, să recapitulăm: ce aveţi de
făcut pentru data viitoare? Auuuud?
ISTRATE: Păi dom’ doctor, eu am priceput… da’ n-am prea priceput. Staţi oleacă, nu vă
‘nervaţi! Să vă spui cam cum crez eu că devine cazu’ în cazu’ meu. Va să zică, dacă pe mine mă
refulează – cum aţi zis – vaca lui nea’ Foamete de peste drum, că, de-atâta zbierat, îmi vine să-i
defulez una peste bot, eu ce-ar trebui să fac? Să viu aci cu vaca de lanţ şi să-i zic vreo două
terapii d-astea să nu se vadă?
DOCTORUL GÂNDESCU: (Se ia cu mâinile de păr şi urlă. Apoi, cu un ton forţat calm) Nu! Nu
şi iar nu! Cum să vii cu vaca în cabinet?
ISTRATE: Păi dumneavoastră aşa aţi zis, că să venim cu dihania…
DOCTORUL GÂNDESCU: În cazul în care dihania e om! Am pomenit eu ceva de animaleee?
ISTRATE: Păi şi-atunci ce fac?
DOCTORUL GÂNDESCU: Ce faci?! Îi scrii o scrisoare, n-am zis?
ISTRATE: La vacă?
DOCTORUL GÂNDESCU: Dacă preferi să i-o scrii lui nevastă-ta…
ISTRATE: Nu, dom’ doctor, că nevastă-mea nu ştie să citească.
DOCTORUL GÂNDESCU: Şi vaca ştie?
ISTRATE: Păi asta mă întrebam şi eu…
DOCTORUL GÂNDESCU: Istrate, n-ai priceput nimic! Tu nu vei scrie scrisoarea aia ca s-o
citească cineva. Ideea e să îţi descarci, prin scris, sentimentele negative, să scapi de ele, să nu le
mai cari în spate ca pe cocoaşă. Înţelegi?
ISTRATE: Ei, dom’ doctor, chiar aşa? Mă faceţi şi cocoşat acuma!
DOCTORUL GÂNDESCU: Nu te fac în nici un fel, măi omule – nu că n-ai merita! – era o
metaforă.
MARICICA: Meta…ce?
DOCTORUL GÂNDESCU: (Aruncă cu agenda) Tacă-ţi fleanca! Hai, ce atâta vorbă? Mergeţi la
asistentă să vă facă programarea fiecăruia dintre voi. (Ironic, exasperat) V-aştept cu draaag, n-aş
avea parte de meseria mea! Hai, roiu!

Pacienţii ies rând pe rând, oarecum nedumeriţi, mai uitându-se înapoi, mai dând să întrebe ceva,
neîndrăznind. MARICICA face fiţe pe lângă doctor, flutură din gene, îşi mişcă şoldurile
provocator. Doctorul îi mai trage o agendă în cap.

Scena II
În cabinet, doctorul stă relaxat într-un fotoliu, Istrate pe un scaun, mai pieziş. Ţine în mână o
foaie de hârtie, scrisoarea.

DOCTORUL GÂNDESCU: Să te-auzim, Istrate! Arată-ţi muşchii! Să vedem, la cine ţi-i arăţi?
ISTRATE: La o cucoană.
DOCTORUL GÂNDESCU: (Cu subînţeles) Normal! Ştiam eu c-ai să renunţi la vacă.
ISTRATE: N-am renunţat. Dar, între timp, cucoana asta a reuşit să mă nerveze mai tare decât
vaca. Aşa că…
DOCTORUL GÂNDESCU: Hai, nu mai trage de timp! Cine-i nefericita?
ISTRATE: N-o cunosc, da’ m-am trezit cu ea în cutia poştală. Ştiţi cum e, din patru-n patru ani,
la alegeri, se umple cutia de scrisori, ca brazda de ştir. Deci, mai întâi mi-a scris ea mie şi după
aia i-am răspuns. (Întinde către doctor un carton pe care sunt scrise sloganurile electorale ale unei
doamne candidat la primăria comunei S).
DOCTORUL GÂNDESCU: Bine, Istrate. Uite um facem: Eu citesc o frază din această
„scrisoare”, tu citeşti răspunsul la ea. Ce spui? E bine aşa?
ISTRATE: D-apăi… nu eu sunt doctorul.
DOCTORUL GÂNDESCU: (Începe să citească cu emfază, schimonosindu-şi vocea, mimând-o
pe cea a unei femei) „Dragi locuitori ai comunei S., ”
ISTRATE: Ţi-s la fel de drag eu ţie, cum mi-e mie vaca lu` nea Foamete de peste drum, care
când să porneşte-a zbiera, nu mai poate omu` să se odihnească-n ograda lui sau să citească o
scrisoare de la muieri d-astea care să bagă-n nădragi şi colindă satele zbierând cât le ţine gura
„Votaţi-mă pe mine!”. Da`, pesemne cum nu mă poci io lipsi de vaca-asta (că doar îmi mai scapă
şi mie stăpână-su câte-o sticlă cu lapte, că tot n-are ce face cu el şi i se acreşte), tot aşa nici tu nu
te poţi lipsi de mine, cucoană!
DOCTORUL GÂNDESCU: Bravo, Istrate! I-ai zis-o. „M-aţi votat în noiembrie, pentru a vă
reprezenta la Bruxelles şi vă mulţumesc!”
ISTRATE: Iaca scârţ! Şi de unde ştii mata că te-am votat? Că nu mai ştiu nici io pă care l-am
pocnit cu ştampila, de beat ce eram. Da`, dacă crezi că te-am votat, nu-i rău. Dac-oi ajunge
primăreasă, o să păstrez scrisoarea-asta să ţi-o arăt; că cine ştie ce nevoie-oi avea? Şi, dac-ai zis,
nu mai poţi să dai înapoi. Ai zis-ai zis!
DOCTORUL GÂNDESCU: (Gesticulează în acord cu cele declarate de Istrate, pe tot parcursul
„dialogului”) „Eforturile mele pot servi României, dar nu pot schimba viaţa noastră de zi cu zi.”
ISTRATE: Asta s-o crezi matale, cucoană! Dă-mi voie aci să te contrez! Ba io cre` că, dacă te-ai
servi de eforturile tale să te opinteşti în sapă-n locul meu, viaţa mea de zi cu zi s-ar schimba, şi-
ncă cum! Care va să zică, tu ai munci, iar io mi-aş pune palma-n vorba ceea şi m-aş vântura pân
lume pă banii proştilor care sapă. Da` mă rog…
DOCTORUL GÂNDESCU: (Râde pe înfundate, apoi se străduieşte să reia tonul serios) „Nu
putem mişca lucrurile din loc cât timp administraţia locală – aceeaşi de ani – nu are proiecte şi se
complace în mediocritate.”
ISTRATE: În ce? Aşa să zice pă la voi pă la Bruxel la „căcat”? Aşa s-o fi zicând. Şi cum îmi
spui tu mie că nu pot mişca lucrurile din loc? Adică, dacă io vreau să mut grebla-asta mai încolo,
nu pot? Iaca pot! Da` tu n-oi fi putând, ce să zic? Şi-atunci ce vii la poarta mea?
DOCTORUL GÂNDESCU: „Vă anunţ candidatura mea la Primăria comunei S.”
ISTRATE: Gândesc că puteam să rămâi şi neanunţat.
DOCTORUL GÂNDESCU: „Schimb fără regrete postul de la Bruxelles cu cel de primar la S.,
fiindcă îmi pasă de această comună.”
ISTRATE: Cum îmi pasă mie de soacră-mea! Şi ce te dai fără regrete? Cred şi io că n-ai ce
regreta! Că pă la ăia nu se găseşte mare lucru, înafară de varză d-aia...
DOCTORUL GÂNDESCU: „Nu mai avem timp de pierdut!”
ISTRATE: Asta să i-o spui lu` Mutu! E timp, cucoană, e destul! Timpu` şi sărăcia nu să termină
niciodată, asta s-o ştii de la mine.
DOCTORUL GÂNDESCU: „Aduc cu mine o echipă puternică de candidaţi la primării, consilii
locale şi consiliul judeţean. Domnul M.C. a intrat în lupta pentru şefia Consiliului Judeţean.”
ISTRATE: Apăi, dacă-i aşa zmeu, de ce nu intră-n lupta corp la corp cu mine? Şi-am mai vorbi
noi atuncea de şefie!
DOCTORUL GÂNDESCU: „Oamenii sfinţesc locurile!”
ISTRATE: Şi popii bisericile. Zi-mi ceva ce nu ştiu!
DOCTORUL GÂNDESCU: „Vin la primărie să vă dau, să muncesc, nu să iau.”
ISTRATE: Apăi ce sărăcia să mai iei! N-aţi luat destul? Ori vă gândiţi să ne luaţi şi pieile, să le
faceţi săpun, să le vindeţi la igzport?
DOCTORUL GÂNDESCU: „Am fost toată viaţa un om modest, care are alte valori decât banii.”
ISTRATE: Hă, hă! Şi io am fost Regele Carol I, da` n-am spus la nimeni. Hă, hă!
DOCTORUL GÂNDESCU: (Serios, ieşind din rol) Mie poţi să mi-o spui! (Continuă citirea
scisorii) „Este pariul meu cu dumneavoastră, locuitorii comunei S., a cărei fiică sunt şi căreia am
datoria să-i întorc şansa pe care mi-a dat-o, de a deveni un om cunoscut şi respectat, în ţară şi în
afara ei.”
ISTRATE: Pui pariu cu mine că, până s-apuci să-i întorci şansa, ai să-i întorci dosu`, cum a mai
făcut şi alţii-naintea ta?
DOCTORUL GÂNDESCU: „Ne întâlnim la vot.”
ISTRATE: E dreptul tău să crezi asta! Da`, spre binele tău, cucoană, ar fi mai bine să nu-mi tai
calea!
DOCTORUL GÂNDESCU: „Cu respect şi sinceritate, N.C.”
ISTRATE: Asemenea. Şi vorba-ceea: „Astă bucurie şi la voi să fie!”. Hai mai bine să ne-ntâlnim
pă brazdă, cucoană, că ţara-asta nu să hărăneşte cu voturi! Am zis!
DOCTORUL GÂNDESCU: Bravo, Istrate! Foarte bine şi la obiect. Acum să-mi spui, cum te
simţi?
ISTRATE: (Face o faţă lungă de parcă n-ar fi înţeles întrebarea. Doctorul aşteaptă, gesticulând
interogativ. Până la urmă, Istrate vorbeşte) Cum să mă simţ? Mă cam dor şalele, că de la atâta
muncă…
DOCTORUL GÂNDESCU: Fiţi-ar şalele de rahat! Mi se rupe de şalele tale! Eu pentru asta mă
străduiesc, să-ţi repar ţie şalele? Lighioană nerecunoscătoare!
ISTRATE: Stai, bre, că n-am dat cu paru’. Nu m-ai întrebat mata cum mă simţ? M-ai întrebat, ţi-
am răspuns.
DOCTORUL GÂNDESCU: Eu mă refeream la caaap! (Îl ciocăneşte). Ăsta (apăsat) , ăsta dacă
nu-i în regulă, nu merge nimic în rest. Ai priceput?
ISTRATE: Îhmn…
DOCTORUL GÂNDESCU: Ce-ai priceput?
ISTRATE: Că şi eu, ca şi peştele, când oi începe să mă-mput, o să încep de la cap.
DOCTORUL GÂNDESCU: Bravo, Istrate! Vezi c-ai început deja!
ISTRATE: Cine, eu? Lasă, bre, că nu-i de la mine mirosu’ ăsta. E de la grajd, că azi dimineaţă
am fost să rânesc…
DOCTORUL GÂNDESCU: Ieşi afară! Tu n-ai nimic, numa’ te faci. O să mă-mbolnăviţi voi pe
mine.
ISTRATE ezită.
DOCTORUL GÂNDESCU: Afarăăăăăă!!!!!!!!!!!!!

Scena III

Doctorul stă în cabinet, citeşte ceva. Ciocănit în uşă, intră FANE. Doctorul îi face semn să se-
aşeze, acesta ia loc, cu mişcări ezitante, pe scaunul pacientului.

DOCTORUL GÂNDESCU: Bun! Dumneata te numeşti…

FANE: Fane. Zis şi Fane portarul (Înjură printre dinţi şi arată cu pumnul spre cineva imaginar).
Că dacă m-am pricopsit!
DOCTORUL GÂNDESCU: Ia zi, măi pricopsitule, tu pe cine ai boală?
FANE: Pe Moş Crăciun.
DOCTORUL GÂNDESCU: Ceee?
Fane nu schiţează nici un gest. Răspunsul lui i se pare firesc.
DOCTORUL GÂNDESCU: Te mai întreb o dată: pe cine ai oftică, cine te enervează, din cauza
cui nu poţi dormi, cine te calcă cel mai tare pe nervi… d-astea.
FANE (imperturbabil): Moş Crăciun.
Doctorul schiţează nişte gesturi de sufocare, trage aer în piept, apoi, ca un doctor psihiatru care
se respectă, intră în jocul pacientului.
DOCTORUL GÂNDESCU: Ce ţi-a făcut Moş Crăciun?
FANE: Nimic.
DOCTORUL GÂNDESCU: Atunci?
FANE: Păi tocmai asta e, că nu mi-a făcut nimic.
DOCTORUL GÂNDESCU: Şi trebuia să-ţi facă?
FANE: Se-nţelege. Nu d-aia-i Moş Crăciun, să ducă daruri la oameni, să le facă bucurii?
DOCTORUL GÂNDESCU: Îhm… Aşa, şi cum ţi-ai propus să… rezolvi problema?
FANE: Păi… dacă era după mine, îi rupeam picioarele. Da’ dumneavoastră aţi zis să-i scriu. I-
am scris. După ce vă citesc scrisoarea, mă duc să i-o pun la Poştă.
Doctorul dă ochii peste cap, gesticulează în fel şi chip, apoi continuă interogatoriul.
DOCTORUL GÂNDESCU: Aşa… ce i-ai scris?
FANE: I-am bătut obrazul.
DOCTORUL GÂNDESCU: Bun! Bate-i-l cu voce tare! S-auzim şi noi.
FANE despătureşte scrisoarea pe care a scos-o de la piept, apoi citeşte cu voce tare şi cu emfază.
FANE: Dragă Moş Crăciun,
Ai trecut, bezmeticule, pe la toţi pe-acasă, da’ la mine nu te-ai îndurat să laşi măcar o măslină, o
dudă ceva...
Care va să zică, de sărbători, la toată lumea a venit „Moşul” cu prima de Crăciun, numai pe mine
m-a pocnit c-o avansare. Am avansat, adică, de la depozit – unde eram şef – taman la poartă, pe
post de paznic, batjocura tuturor. Că parcă ce vină am eu că ăla de mi-a făcut inventarul ultima
dată nici nu vedea bine, nici nu prea ştia să numere! C-a numărat de nu ştiu câte ori, dar tot nu-i
ieşea socoteala, ieşi-i-ar ochii să-i iasă! Ba electrozii de sudură, ba piesele de schimb pentru
pompe, ba nuş’ ce fleacuri de uleiuri K80. C-am furat, auzi! N-am furat, păcatele mele, da’ de
luat, am luat, nu zic nu. Că dacă nu luam eu, tot se găsea vr’unu’ mai deştept... şi decât să plătesc
după altul, mai bine după mine. Nu? Şi uite-aşa, conform principiului „Hoţul, paznic la pepeni
să-l pui”, m-am trezit cu mine-n poartă. Şi treaz am rămas. C-aicea nu mai merge ca-nainte, să
mai tragi o duşcă printre rafturi. Acuma tre’ să stai băţ în poartă şi, când intră ăia, să-i miroşi, să-
i adulmeci, ba, la unii mai dubioşi, le pui şi fiola. Păi da! Uite-aşa m-am trezit că strigă unu’
după mine-ntr-o zi „băi, nea Fiolă!”, de-am rămas sidefat când l-am auzit.
Eh! Câte nu-ndură omul ca să pună ceva sub brad la copii! Că-n nădejdea ta, Moşule, am rămâne
şi fără ultima minciună frumoasă în care doar proştii mai cred. Da’, dacă te prind pe-aici, îţi rup
picioarele, n-avea grijă! Cu patul puştii ţi le rup. Că mi-au dat şi armă, una veche, de la paş’pa’,
dar cartuşe nu mi-au dat, că n-am permis de port armă. Nu că n-aş şti să trag, ba încă trag foarte
bine, dar n-am trecut de controlul psihologic. Când doctorul m-a întrebat care-i deosebirea dintre
femeie şi bărbat, i-am răspuns: „Una singură – femeile sunt mai proaste”. De unde să ştiu că
mustăcioasa care m-a interogat era femeie?!
Şi-aşa s-ar putea să mi-o ia. Vreau să spun arma. Că am ameninţat pe cine nu trebuie cu ea. Un
francez venit în delegaţie, pe care l-am auzit zicând către altul „Se la vi an roză”. Adică se... la
vie cu Roza. Roza-i bucătăreasa şi-i soră-mea. Îţi dai seama că n-am putut răbda. I-am proptit
ţeava la ombilic şi-am răcnit la el: „Cine se, mă, la vie cu Roza? Şi de unde ştii tu, mă, i-ai
văzut? Şi dacă se, pe tine ce te ... grija?” Eh... pe chestia-asta am luat zece la sută pe trei luni, dar
am scăpat ieftin. Că mi-e că, dacă aveam glonţ pe ţeavă, îl şi decapitam de ouă. Norocul lui! Da’
şi-al meu! După aia am aflat că s-ar putea să fie viitorul patron.
Aşa că, Moş Crăciun – tot te flendureşti tu peste tot – mai bine mi-ai găsi şi mie un loc de
muncă, ceva călduţ aşa. Da’ vezi să nu mă trimiţi la turnătorie! Am spus călduţ, nu fierbinte.
Uite, am auzit că, de când cu intrarea în UE, şi-a deschis Suedia porţile pentru noi. Iar eu sunt
acuma specialist în porţi. Că sunt deştept şi învăţ repede.
În Spania nu mă duc. Nu că nu mi-ar plăcea căpşunile, se şi fură mai uşor decât ţevile, dar, din
păcate, sunt persiflabile, se trec repede şi ce poţi să mai faci cu ele după aia? Şi după toate astea,
la ăia te mai aleargă şi taurii pe stradă. Ce treabă am eu cu taurii? Eu sunt specialist în viţeluşe.
He, he... dintre toate, cea mai încălţată-i nevastă-mea. Că mi-a aliniat, de Moş Nicolae, zece
perechi de cizme la uşă, de-am crezut că fac hapoplexie. Şi chiar am făcut. Am luat adică nişte
hapuri, că simţeam că mă sufoc. Dar, din greşeală, am umblat şi la stocul de Viagra al lui tata-
mare (să nu crezi că eu aş avea nevoie!), şi ce-am păţit după aia... numai colegul meu de tură ştie.
Nici în Italia nu mă duc. Am fost odată, mi-a ajuns. Mă angajasem să fac curat la o cucoană
simandicoasă. În prima zi, găsind pe-acolo nişte cătuşe, am vrut s-o întreb ce să fac cu ele. Dar
cum nu prea o rupeam bine în italiană, am zis „ce se face cu ele?”. Iar cucoana mi-a răspuns în
doi peri: „Ce, nu ştii ce se face cu cătuşele?” Atuncea eu, ca să nu mă creadă de la ţară şi să-i arăt
că ştim şi noi d-astea, iute am legat-o de pat şi m-am urcat pe ea. Da’ numa’ n-am avut noroc.
Doar ce-ncepusem să-mi aduc aminte cum se face, că m-am şi simţit pălit în ceafă. Era bărbate-
su, de meserie carabinier, care-şi uitase cătuşele acasă şi se-ntorsese după ele. Ce bezmetic,
dom’le! Cum să pleci de-acasă fără cătuşe?! Şi să le laşi pe mâna unei muieri care nu ştie vorbi
româneşte!
Ei, greu, Moş Crăciun! D-aia zic, dacă tot nu te-ai îndurat anul ăsta să-mi laşi vreo bomboană,
cată măcar să-mi găseşti vreun job mai acătării, ce bradu’ meu! Hai, şi nu mă mai ţine atâta de
vorbă, că mi se termină tura şi tre’ să scriu ceva şi-n raport!
Aşadar, eu îţi doresc la revedere şi, până la anul care vine, te salut cu respect şi afecţiune. La cap.
Al tău nepreţuit şi neavenit, Fane portarul.
Doctorul e de-a dreptul în transă. Nu prea ştie cum să abordeze problema.
DOCTORUL GÂNDESCU: Fane, când l-ai văzut ultima dată pe Moş Crăciun?
FANE: Aseară, la televizor, la reclama cu Coca Cola.
DOCTORUL GÂNDESCU: Nu ăla! Vorbesc de Moş Crăciun adevărat, viu, în carne şi oase.
Fane îl priveşte uimit, nedumerit, se duce şi-i pune doctorului mâna pe frunte, ca şi cum s-ar
întreba dacă are febră.
FANE: Dom’ doctor, să chem salvarea?
DOCTORUL GÂNDESCU: (răstit) Nuuu! De ce să chemi salvarea? Ce treabă avem noi cu
salvarea?
FANE: (Dă din cap – bine, cum vrei – ridică din umeri: eu am vrut să te-ajut, treaba ta dacă n-ai
chef) Atunci pompierii?
DOCTORUL GÂNDESCU: (din ce în ce mai enervat) Ce treabă avem noi cu pompieriiiii?
FANE: (ridică iar din umeri) Nu ştiu… mă gândeam aşa… să chemăm pe cineva… să nu… să nu
rămân singur cu dumneavoastră.
DOCTORUL GÂNDESCU: Ieşi! Piei! Să nu te mai văd!
FANE: Dom’ doctor, staţi aşa, nu vă enervaţi! Mai bine scrieţi-mi o scrisoare!
DOCTORUL GÂNDESCU: Scrisoare, hai? Scrisoare? Ţi-arăt eu ţie scrisoare!
Îl fugăreşte până iese din cabinet.

Scena IV

În cabinet, doctorul. Intră Maricica. Plină de fiţe, dă mereu ochii peste cap, îşi fâţâie fundul,
încearcă să-l seducă pe doctor. Gesturi şi exprimare de femeie uşoară şi „nemobilată” la cap.

MARICICA: Bună ziua, doctore!

Se aşează picior peste picior pe biroul acestuia. Doctorul încearcă să o dea la o parte, ea i se
încolăceşte de gât, până îl face să renunţe.
DOCTORUL GÂNDESCU: Bună ziua! Doamna…
MARICICA: Domnişoara! Maricica. Maricica Mintenam.
DOCTORUL GÂNDESCU: Se vede.
MARICICA: (Înţelegând greşit, îşi trage de fusta cam scurtă). Hm.. mulţumesc de atenţionare.
Credeam că vă face plăcere.
DOCTORUL GÂNDESCU: Desigur! Mai am puţin şi intru-n ataxie.
MARICICA: Oh!
DOCTORUL GÂNDESCU: Zii, Maricica, cine te-a supărat?
MARICICA: Un nesăbuit! Un nimeni, un doi la leu!
DOCTORUL GÂNDESCU: I-ai scris?
MARICICA: L-am reclamat, de-a dreptul. V-am făcut şi dumneavoastră o copie după reclamaţie.
Cum ziceaţi, defu…
DOCTORUL GÂNDESCU: …larea
MARICICA: … larea. Defularea pe hârtie. M-am defulat cu pixul pe vreo cinci pagini.
DOCTORUL GÂNDESCU: Dezmăţ curat! Citeşte, dacă-ţi face bine!
MARICICA: Îmi face, cum să nu? Altfel de ce mai scriam? Abia vedeţi şi dumneavoastră ce
frumos ştiu să mă exprim. Poate-mi puneţi o pilă pe la vreo editură, am şi o carte de poezii pe
care nu vrea nimeni să mi-o publice. I-auziţi: Dacă luna n-ar mai răsări/ Eu pe tine nu te-aş mai
iubi/ Dacă soarele n-ar mai luci/ Eu pe tine nu te-aş mai iubi/ Dacă iarba n-ar mai încolţi…
DOCTORUL GÂNDESCU: (Semn nervos din mână) Gata, gata! Taci şi nu mai ciripi! Ptiu! Hai,
şi fă paşi de pe biroul meu! Pune-ţi aripioarele şi zboară! Acum!
Maricica, dezamăgită, se dă jos de pe biroul doctorului. Îşi aşează ţinuta şi scoate hârtiuţa din
poşetă.
DOCTORUL GÂNDESCU: Hai, dă-i drumul! Citeşte-ţi capodopera în proză!
MARICICA: (cu aceeaşi emfază şi schimonoseală) Reclamaţie. Subsemnata, Maricica Mintenam
(da’ nici nevoie), natural blondă şi artificial creaţă, domiciliată în strada Înţelepţilor, la nr. 69 bis
de trei ori, de profesie... de profesie, declar pe propria răspundere şi totalmente nesiluită dar
completamente jignită în profunzime, următoarele:
În seara zilei de 16 februarie anul cursiv, mă întorceam – n-are importanţă de unde – la volanul
maşinii mele - albastre precum ochii marca Chevrolet Kalos şi Marea Neagră când bate-n verde
– o mândreţe de maşină pe care mi-am cumpărat-o-n linsing după îndelungi străduinţe de-a pune
ban lângă centesimă – mă întorceam aşadar, indubitabil spre casă. Ah! Viaţa mea! Tocmai îl
ascultam pe stimabilul şi inexprimabilul domn Guţă declarându-mi din casetofonul meu de trei
mii de euro cu boxele aferente „Ce zâmbet de femeie ai!”. Şi parol, stimată poliţie, chiar avea
dreptate! Şi eu care nu mă gândisem pân-atunci că zâmbetul poate fi şi el de sex feminin şi
masculin! Aşadar, tot la două minute mă priveam în oglinda retrovizoare, să-mi studiez zâmbetul
despre care stimabilul mă asigurase că e de femeie. Şi ce vedeam, poliţie dragă? Ce vedeam,
vedea-l-aş paratrăsnet p-ăla care mi-a spart-o! Oglinda, vreau să spun, cu tot cu partea din faţă,
ah! Maşinuţa mea! Vedeam o mândreţe de femeie cum nu e alta pe o rază de o sută de kilometri
cu diametru cu tot. Totul era minunat şi uanderful, motorul sfârâia, domnul Guţă îmi whisperea-n
boxe, iar oglinda îmi confirma – pentru a câta oară – că ochi ca ai mei nu mai are nimeni. Îmi
spusese mie odată un domn pe care l-am servit ca la carte (că aflasem că-i cărturar, adică avea
multe cărţi de credit): „Tu, Maricică, ochii tăi sunt atât de expresivi, că până şi-un peşte fiert te-
ar invidia!”. Am plâns atunci de emoţie şi bucurie. Mai fusesem comparată cu alte vieţuitoare, ba
cu o mâţă care zgârie rău, ba cu o căţea-n călduri, chiar şi cu o vită-ncălţată, dar aşa compliment
nu-mi mai făcuse nimeni. Vă imaginaţi? Pisicuţele, căţeluşele, văcuţele sunt animăluţe frumoase.
Dar peştele e de-a dreptul inteligent. Am citit c-ar conţine fosfor, care cică ajută la creier. Ce
poet a putut să fie cărturarul acela, spunându-mi într-un mod atât de elegant că sunt inteligentă!
E drept că n-am prea înţeles de ce trebuia să fie şi fiert peştele, dar aşa-s poeţii, mai ciudaţi.
Dar am deraiat de la subiect. Spuneam că totul era minunat, când ce credeţi? Din sens total
diametral şi neregulamentar opus, a apărut în faţa ochilor mei unici un nesăbuit într-o Dacie roşie
de-atâta rugină, cu care n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să se urce sub mine. Acuma, să
nu vă luaţi după ce spune el, cum că eu l-aş fi încălecat! Eu nu fac asta, inestimabilă poliţie, că
mie nu-mi place deasupra. Dar vă rog să nu mă forţaţi în intimitatea mea cu astfel de amănunte
nesingnificative. Parcă ce mai contează!
Neobrăzatul a mai avut şi tupeul, după ce mai întâi m-a violat din priviri, să-mi adreseze vorbe
ofensive şi injurioase, cum ar fi: „Ce-ai, cucoană, nu ţi-e bine? Ce cauţi pe banda mea?”. Dar i-
am răspuns şi eu ca la carte, că nu degeaba am vreo cinci metri de cărţi acasă: „În primul rând,
cucoană-i mă-ta! Şi-n al doilea, dacă te lauzi c-o bandă, e treaba ta şi-a neveste-tii. Eu nu mă urc
pe-a nimănui, decât în cazul în care e de comun acord şi victima”. După care, graţioasă poliţie,
mi-a violat şi urechile, cu vorbe pe care nu le-am auzit nici măcar la domnul Guţă, cât sunt eu de
melomanelistă. Aşa să ştiţi.
Şi-acum, că v-am defulat întregul fir epicentric al modului inacceptabil şi inopozabil în care au
decurs ostilităţile, doresc să reclam pe numitul... pentru următoarele:
1.viol, o dată (cu ochii);
2.viol, de două ori (cu gura);
3.viol, de trei ori (cu maşina);
4.încălcarea dreptului la replică, întrucât eu fiind mai puţin vexată în a folosi un limbaj grosier,
am rămas mută, perplexoidă şi cu maşina şi fusta şifonate în faţa avalanşei de cuvinte de negăsit
în dicţionarul exprimativ;
5.încălcarea dreptului la legitimă apărare în faţa unei namile de unu nouăzeci, eu fiind o biată
domnişoară complet nevinovată şi neagreată, despre care lumea zice că;
6.îngrădirea accesului la cultură, căci, în urma ciocnirii impactului, domnul Guţă, grav avariat
mecanic şi electric deopotrivă, a tăcut definitiv şi ireversibil, până la următoarea mea abatere
într-un magazin de electronice din Paris, în vederea procurării numitului;
7.încălcarea legislaţiei de protecţie a mediului, distrugându-mi totodată conformitatea Euro IV,
cu catalizatorul aferent;
8.încălcarea codului manierelor elegante, a codului samurailor şi altor coduri secrete;
9.încălcarea dreptului la frumuseţe, eu rozându-mi unghiile până la carne, de emoţie şi
sperietură, cu care nu mă mai pot prezenta nici la piaţă, darămite;
10.încălcarea proprietăţii private de care m-a deposedat pe jumătate cu motor cu tot, că de
oglindă nu mai vorbesc;
11.încălcarea altor drepturi, cum ar fi: drepturile copilului, dreptul la viaţă, dreptul la exprimare,
drepturile minorităţilor (eu fiind, cum am declamat, o minoritate unică pe o rază de o sută de
kilometri) şi altele;
12. încălcarea drepturilor de autor, numitul fiind considerat de către Poliţie coautor la săvârşirea
faptei abdominabile.
În încheiere, mai ţin morţiş să precizez că sunt în deplinătatea facultăţilor mele, patru la număr,
una la fefe, două la mare distanţă şi una-n curs, despre care multe-aş mai avea de spus dar, fiind
foarte obosită de solicitarea intelectuală la care-am fost sedusă, simt că-mi pică ochii-n gură şi
centrul de greutate peste cel al domnului poliţist, drept peste care mă prăvălesc în următoarele
cinci secunde, ca semn al aprofundatului respect ce-l port Poliţiei Române cu Procuratură cu tot.
(Se prăvăleşte peste doctor).
Cu nestăpânită şi indezirabilă stimă, a dumneavoastră oricând, Maricica.
DOCTORUL GÂNDESCU: (Îmbrâncind-o) Nestăpânită, indezirabilă şi inviolabilă!
MARICICA: (Hlizindu-se) Hi, hi! Ba violabilă da! Hi, hi, hi!
DOCTORUL GÂNDESCU: Spune-mi, Maricica, te simţi mai bine?
MARICICA: (dând ochii peste cap, încercând să se-apropie iar de doctor, sclifosindu-se) Ştiu şi
eu… se poate şi mai bine…
DOCTORUL GÂNDESCU: Bine, bine. Lasă asta! Deci, dacă te mai supără cineva… pac
reclamaţia! Acum hai, roiu! Că vine următorul pacient!

Scena V

În cabinet, doctorul. Intră Ştefan schiopătând. E om în vârstă, cam senil, cam din topor.
ŞTEFAN: Să trăiţi, dom’ comandant!
DOCTORUL GÂNDESCU: Săru’mâna, tataie! Nu sunt comandant, sunt doctorul Gândescu.
ŞTEFAN: Gândeşti cu… ce?
DOCTORUL GÂNDESCU: Cu ce se gândeşte de obicei: atât la oameni, cât şi la dobitoace,
organul gândirii e creierul. Mulţumit?
ŞTEFAN: Eh! Parcă ce mă interesează pe mine? Eu am treburi mai mari. Da’ cum zici că eşti
doctor, când eu am venit la Poliţie?
DOCTORUL GÂNDESCU: Tataie, n-ai venit la nicio Poliţie, aici e cabinet medical.
ŞTEFAN: Taci, mă! Şi nu-mi mai spune mie unde-am venit. Nu eşti nici un doctor, eşti poliţai.
C-aşa vreau eu!
DOCTORUL GÂNDESCU: (Trăgând aer în piept) Bine. Sunt poliţai. C-aşa vrei matale.
(Numără pe degete până la zece) Să zicem, să zicem c-aş fi… subcomisarul Popescu.
ŞTEFAN: Ptiu! Cum să fii, bre, sub comisar? Ce eşti d-ăla? Am auzit şi io la televizor că s-a-
ntors lumea cu susu-n jos, da’ nici chiar aşa, să vă lăudaţi cu asta!
DOCTORUL GÂNDESCU: Tataieee, ăsta e rangul meu în poliţie, aşa se cheamă – subcomisar,
cum e-n armată sublocotenent.
ŞTEFAN: Măiculiţăăă! Unde-am nimerit? Ce treabă am io cu ranga matale? Sublentu-i sublent,
apăi io n-am cunoscut d-ăştia cu măpile, care pune steagu’ pă ‘artă şi ‘ce că prostu’ să să-nhigă
fix în steagu’ lui, să dea-n cap la enamic. Io-s om bătrân şi-am făcut războiu’ cu arma-n mână.
DOCTORUL GÂNDESCU: Stai jos şi spune-ţi păsul.
ŞTEFAN: Hm... lasă, mai bine-n picioare, s-o şterg mai iute când văz că să-mpute treaba.
DOCTORUL GÂNDESCU: (Intrându-şi în rol) Cum vrei. De ce-ai venit?
ŞTEFAN: Io? Să-l reclam pă vecinu’, ‘tu-i reclamaţia mă-sii! Că, dacă era după mine, îi luam
gâtu’ şi mă lipseam de voi. Da’ copiii cică nu, că nu să mai face dreptatea ca pă vremea mea.
Acuma să umblă cu farafastâcuri d-astea boiereşti, să te jeleşti mai întâi în scris, şi-apăi dacă s-o
găsi vr’unu’ să te bage-n seamă, ţi-oi găsi dreptatea după fun an. Că uiţi şi ce-ai avut cu omu’ d-
apăi ce mai vrei de la el. Apăi, domnu’ cum vă zice, nu era mai cinstit aşa? „Ce-ai cătat, mă
nenorocitule,-n curtea mea?” Şi, pân’ să zică „au!”, l-ai şi plesnit cu toporu-n moalele capului.
DOCTORUL GÂNDESCU: Scrie cum îţi spun. Subsemnatul...
ŞTEFAN: (Se aşază pregătit să scrie, pe foaia întinsă de doctor) Ce-ai, bre, cu sub ăsta? Mă faci
pă mine d-ăla?
DOCTORUL GÂNDESCU: Tataie, aşa se cheamă, adică cel care scrie şi semnează mai jos.
ŞTEFAN: Bine. Jossemnatu’ şi mai cum?
DOCTORUL GÂNDESCU: Subsemnatul. Apoi scrii numele şi prenumele matale.
ŞTEFAN: Numele n-ajunge? Aşa...Fane al Gherghinii care s-a ţinut cu-alu’ Spoitoru’ care era
din neam dă...
DOCTORUL GÂNDESCU: Hei, tataie! Numele şi prenumele. Atât.
ŞTEFAN: Adică cum pronumele?
DOCTORUL GÂNDESCU: Fane, Ştefan, ăsta-i prenumele. Şi mai cum te cheamă?
ŞTEFAN: Atât.
DOCTORUL GÂNDESCU: Dă buletinu-ncoace! Ai buletin?
ŞTEFAN: Am. Că m-am gândit, când am plecat de-acasă, că s-o găsi vr’un prost să mi-l ceară.
Ia!
DOCTORUL GÂNDESCU: A! Te cheamă Ştefan Ştefan.
ŞTEFAN: Io ţ-am zis, da’ n-ai vrut să mă crezi.
DOCTORUL GÂNDESCU: Ia, scrie acolo: Subsemnatul, Ştefan Ştefan...
ŞTEFAN: Di ce, bre, dă două ori? Ce-s bâlbâit?
DOCTORUL GÂNDESCU: N-oi fi matale, da’ tată-tu precis a fost. Sau ăla de te-a scris în
document. Zi mai departe... doresc să reclam pe...
ŞTEFAN: Io nu doresc, bre, să reclam pă nimeni. Vreau numa’ să-i dau cu toporu-n cap.
DOCTORUL GÂNDESCU: Oi vrea, da’ nu poţi să scrii asta acolo.
ŞTEFAN: Unde scrie că nu poci? Mă pui să şi minţ acuma? Io-s om cinstit, nu umblu cu
minciuni. Şi mai suntem şi-n post, Doamne iartă-mă!
DOCTORUL GÂNDESCU: Scrie! Pe numitul... cum îl cheamă pe vecinul?
ŞTEFAN: Auzi? Prea vrei să le ştii pă toate.
DOCTORUL GÂNDESCU: Eu nu vreau, dar...
ŞTEFAN: Păi, dacă nu vrei, ce te bagi?
DOCTORUL GÂNDESCU: Tataie, vrei sau nu să faci reclamaţia?
ŞTEFAN: Nu vreau, da’ cic-aşa trebe.
DOCTORUL GÂNDESCU: Atunci scrie: pe numitul... zi cum îl cheamă...
ŞTEFAN: Pă numitu’ zi cum îl chiamă...
DOCTORUL GÂNDESCU: Pentru următoarele fapte. Două puncte.
ŞTEFAN: Care două, bre? Că mi-a făcut belele grămadă. Două, auzi!
DOCTORUL GÂNDESCU: Bine, bine. Enumeră faptele-acolo, că eu mai am şi altele pe ziua de
azi.
ŞTEFAN: I-auzi, mă! Bine vă şade! Di ce să le număr io? Ce, pă mine mă plăteşte statu’?
Număraţi-le voi, că doar ce treabă-aveţi?
DOCTORUL GÂNDESCU: Tataie, îmi pierd răbdarea.
ŞTEFAN: Pagubă-n ciuperci! Io mi-am pierdut un picior în război, şi n-am mai jelit atâta. Îşi
pierde răbdarea! Las’ că pui alta-n loc. Ce, io n-am pus un picior de lemn? Şi tot ăla sunt, doar că
tropăi niţel mai tare şi, dacă te calc cu stângu’, zici că te-a călcat trenu’.
DOCTORUL GÂNDESCU: Hai, spune cu ce te-a supărat vecinul!
ŞTEFAN: Da’ cu ce nu m-a supărat! N-ar fi mai bine să le zic p-astea?
DOCTORUL GÂNDESCU: Nu. Trebuie să scrii explicit, punct cu punct, ce ţi-a făcut. Care
fapte din cele săvârşite de el fac obiectul reclamaţiei dumitale.
ŞTEFAN: Vorbeşte, bre, româneşte!
DOCTORUL GÂNDESCU: Hai, tataie, zici astăzi?
ŞTEFAN: Io zic azi, da’ s-ar putea să dureze şi mâine.
DOCTORUL GÂNDESCU: Deci?
ŞTEFAN: Ce?
DOCTORUL GÂNDESCU: Vecinul!
ŞTEFAN: Unde-i? Mă duc să-i rup gâtu’.
DOCTORUL GÂNDESCU: Nicăieri. Ziceam...
ŞTEFAN: Cum să nu fie nicăieri? O fi-n casa lui, dărâma-s-ar pă el!
DOCTORUL GÂNDESCU: Dacă în următoarele trei secunde nu începi relatarea, te dau
afară! Unu...
ŞTEFAN: Bine. Tu ai vrut-o. Mai întâi, mi-a furat-o pă Mariţa.
DOCTORUL GÂNDESCU: Cine-i Mariţa?
ŞTEFAN: E moartă, fie-i ţărâna uşoară.
DOCTORUL GÂNDESCU: Şi... cum ţi-a furat-o?
ŞTEFAN: Aşa cum să fură.
DOCTORUL GÂNDESCU: M-am prins: Mariţa-i vaca. Ai tăiat-o şi...
ŞTEFAN: Vacă-i mamă-ta, dacă te-a-nvăţat să vorbeşti aşa de Mariţa!
DOCTORUL GÂNDESCU: Îmi cer scuze. Am crezut...
ŞTEFAN: Să nu mai crezi! Ce, io am bătut atâta cale, să te-ntreb ce crezi? Mariţa-i mândra mea
din tinereţe. Şi ăla mi-a luat-o când am fost la cătănie, că el a scăpat, că să dăduse lovit cu
plasfus d-ăla.
DOCTORUL GÂNDESCU: Platfus. Aşa, şi? Ce vrei să fac eu, dacă vecinul ţi-a furat-o pe
Mariţa acum... câţi ani?
ŞTEFAN: Cin’zeci şi-oleacă. Io nu vreau să faci nimic, da’ tu ai zis să-ncep... aia, cum îi zice?
DOCTORUL GÂNDESCU: Relatarea.
ŞTEFAN: Aşa.
DOCTORUL GÂNDESCU: Continuă, dar pe scurt şi la obiect!
ŞTEFAN: Dup-aia mi l-a furat şi pă Ghiţă.
DOCTORUL GÂNDESCU: Ghiţă cine mai e? Băiatul matale?
ŞTEFAN: Te-am înjurat io azi, de mă jâgneşti? Ghiţă-i porcu’. Un porc mai cu moţ aşa, că era
ver. Mi l-a luat să-i – mă-nţelegi - scroafa, şi dup-aia l-a dat peste gard. Barem nu l-a băgat la loc
în coteţ, de mi-a stricat toate brazdele.
DOCTORUL GÂNDESCU: Asta când a fost?
ŞTEFAN: Ca ieri. Da’ ce, io mai ştiu, la câţi porci am avut? Şi pă toţi i-a chemat Ghiţă. Mai
bine-i botezam Ion, după măgaru-ăla dă vecin.
DOCTORUL GÂNDESCU: Zi-mi ceva mai concret!
ŞTEFAN: Adică cum?
DOCTORUL GÂNDESCU: Adică mai la obiect.
ŞTEFAN: Mai la obecte, vrei să spui, că e mai multe: furcoiu, sapa, coasa, grebla – şi-aia mare şi
p-aia mică...
DOCTORUL GÂNDESCU: De unde ştii că vecinul ţi le-a furat?
ŞTEFAN: Da’ cine?
DOCTORUL GÂNDESCU: Ai dovezi, ai martori?
ŞTEFAN: Ce vrei mai dovadă decât că mi-a luat-o pă Mariţa? Dacă a fost în stare dă una ca asta,
cum să nu ia şi ouăle din cuibare, ha?
DOCTORUL GÂNDESCU: Stai, măi omule, că asta-i altceva. Mariţa a fost o femeie, un om. Nu
poţi s-o furi ca pe-un balot de paie.
ŞTEFAN: Balot de paie eşti tu! Ţi-am zis să nu te legi de Mariţa! Ce, io te-am înjurat dă
nevastă?
DOCTORUL GÂNDESCU: Şi-apoi, ştii ceva? Nu ţi-ar fi luat-o, dacă ea nu s-ar fi dus. Na!
ŞTEFAN: Ahaaa! Care va să zică o faci şi curvă! Ia dă-ncoace altă foaie!
DOCTORUL GÂNDESCU: Ce să faci cu ea?
ŞTEFAN: Să te reclam.
DOCTORUL GÂNDESCU: Să mă reclaaami?!?
ŞTEFAN: Da. C-ai făcut-o pă mândra mea-n toate felurile, că i-ai luat apărarea lu’ vecinu’, că
m-ai făcut neam cu porcu’...
DOCTORUL GÂNDESCU: Trezeşte-te! Adu-ţi aminte c-ai venit să-l reclami pe vecinul!
ŞTEFAN: Pă vecinu’? Da’ ce să am cu el?
DOCTORUL GÂNDESCU: Nu ziceai...
ŞTEFAN: Şi dacă ziceam, ce? N-are voie omu’ să zică, de-alde voi care le-ntoarceţi pă toate
feţele. Dă să scriu, c-a-nceput să-mi placă! Aşa... care va să zică.... (Scrie şi vorbeşte, totodată)
Suptsemnatu’ Ştefan de două ori din comuna Hârtoapele din vale vă aduc la conştiinţă
următoarele. Două puncte.
Punctu unu’ – nu zic că n-am fost supărat fleaşcă pă vecinu’ din dreapta cum stai cu faţa la stradă
de-i zice Ion. Am fost şi poate-oi mai fi că mi-a furat tot ce să putea fura din casa unui gospodar
cu tot cu anexe de la nevastă care trebuia s-o iau şi pân’ la vier care trebuia s-o ia pă scroafa lu’
Ion printre alte ouă furcoaie sape săpăligi si ce mai are omu’ pă lângă casă. Da’ suntem creştini
şi ca mâine ne trezim că nu mai suntem. Şi mai ne aflăm şi-n postu’ Paştelui care ne spovedim şi-
mpărtăşim peste o săptămână şi ce-o să zică popa şi lumea din sat că nici după cinj’ dă ani nu ne-
a trecut că ca mâine-i suta. D-aia zic!
Punctu’ doi – că nu-i bine ca vecinii să stea învrăjbiţi că doar ce dacă-şi mai împrumută de la
unu’ la altu’ ba furcoiu’ ba sapa ba ouăle. Cu muierea-i mai greu că nu prea-ţi vine s-o dai
împrumut da’ tot am avut şi io una la o adică pă care i-am furat-o lu’ Sandu Mutu că ce vină am
io că era şi mut şi surd şi când ea-i zicea una ăla făcea din contra.
În încheiere care va să zică mai lăsaţi oamenii-n pace şi nu vă mai băgaţi un’ nu vă hierbe oala!
Am zis, ‘trăiţi!
Io Fane Fane al Gherghinii lu’ Trăscău care s-a ţinut cu-a lu’ Spoitoru din neam dă ursari care
cum s-a-mpreunat am reieşit io pă la anu’ unamienouăsuteoptuşpe care-am făcut războiu' cu
arma-n mână şi cu mâna-n ghips că mă trântise calu’ să mor nu alta da’ tot m-am ales cu mâna
ruptă şi fo două coaste lipsă că dacă tot am scăpat dă cal m-a nimerit obuzu’ de m-a
despropretărit de-un picior cu care m-am târât cum am putut până-n tranşei unde un camarad leat
cu mine mi-a zis Dumnezeu să-ţi ajute Fane să mori liniştit şi mie să-mi ajute s-o iau pă Mariţa
când m-oi întoarce teafăr acasă care mi-a aprins ş-un chibrit pă post dă lumânare da’ io când am
auzit asta n-am mai murit numa’ bine că-ntre timp ne-o suflase la amândoi vecină-miu Ion ’tu-i
grijania mă-sii cu cin’ l-a făcut domnu’ comandaaant! Nu-ţi mai smulge păru’! Mai bine dă o
foaie-ncoace, că m-am răzgândit. Îl reclam pă nenorocit! Barem, dacă nu l-oi nimeri cu toporu-n
cap diseară, să ştiu măcar că l-am reclamat.

Doctorul, disperat, îşi smulge părul, îşi pune mâinile-n cap, nu mai vrea s-audă şi să vadă. Se
sting luminile.

Scena VI

În cabinet, doctorul, Ilie.

DOCTORUL GÂNDESCU: Spune, Ilie, pe tine cine te-a supărat.

ILIE: Musca, dom’ doctor.
DOCTORUL GÂNDESCU: Musca? Îhm… Ăsta-i un nume de cod, ceva?
ILIE: Nu, dom’ doctor, nici de cod, nici de fitofag. E nume de muscă. Ce n-aţi priceput?
DOCTORUL GÂNDESCU: (Îşi drege glasul) Bine, Ilie, oi fi şi tu ca pacientul din bancul ăla,
care-i spune psihiatrului că vede muşte venind spre el. Iar acesta îi răspunde: Şi de ce le dai la
mine? Hă, hă!
ILIE: (Nu pare deloc amuzat) Hai, dom’ doctor, că nu-i frumos să râdeţi de necazu’ omului!
DOCTORUL GÂNDESCU: Nu râd, măi Ilie, nu te-ai prins că râdeam de mine? Ia spune, ce-i cu
musca asta?
ILIE: Mai întâi introducerea. Io sunt paracliser la biserica din sat. De câteva zile, Părintele a
plecat în vacanţă, în Bucovina, cică la mănăstiri. Io am rămas singur cu toate pe cap. Dar asta n-
ar fi un capăt de lume, numa’ că, până să plece, ia uitaţi ce mi-a zis: „Să ai grijă de biserică, mai
ceva ca de ochii din cap! Vezi să n-o prade hoţii, vezi să nu joace florile vaca lui nea Stere de
peste drum, să nu dispară vreo ţaglă din gard... să nu, să nu. Cât despre iniţiative, nu cumva să te
prind că-ţi crapă dovleacul vreo idee, că om te-am făcut! Ca acum doi ani când am fugit şi eu
până-n satul vecin şi te-au convins babele alea proaste să scoţi icoana din Altar să faceţi
procesiune pentru ploaie. Cine-a mai pomenit procesiune fără preot? Să nu te prind că faci ceva
fără aprobarea mea! Ai înţeles, Ilie? Uite adresa la care mă găseşti, de-oi avea vreo nevoie, faci
cerere şi aştepţi să se aprobe. Bine?”
DOCTORUL GÂNDESCU: Pân-aici, mi se pare corect.
ILIE: Aşa mi s-a părut şi mie. Numai că nu m-am gândit în momentul ăla c-o să mă încronfuntez
cu o daraveră ca asta. În sfântul locaş al bisericii a intrat o nemernică de muscă mare care se tot
aşază peste tot şi parcă să-mi facă în ciudă, când vreau şi eu s-o lipăi, aia îşi găseşte loc pe vreun
Sfânt şi cum ar fi, Doamne fereşte! să pălesc Sfântul cu pliciul? Oi fi eu prost, dar cu mare
evlavie. Şi m-au mai pălit şi-n scăfârlie vorbele Părintelui, că cică să nu-mi crape dovleacul vreo
idee, şi eu acum nu pot nici să dau musca afară, nici s-o exterminez, că-mi trebuie aprobare de la
Părintele. Noroc cu dumneavoastră că ne-aţi dat ideea cu scrisoarea şi chiar i-am scris să cer
binecuvântare şi am zis să vin să vă spun şi dumneavoastră cum am împuşcat eu doi iepuri dintr-
odată.
DOCTORUL GÂNDESCU: Care ar fi iepurii ăia?
ILIE: Păi, unul e Părintele, adică aprobarea pe care aştept să mi-o dea, iar altul… mamelucele-
alea de care vorbeaţi dumneavoastră la şedinţa de data trecută.
DOCTORUL GÂNDESCU: Sentimentele negative reprimate.
ILIE: Aşa. Şi-am zis să le suprim măcar pe astea, dacă pe musca aia nu pot.
DOCTORUL GÂNDESCU: Bine, Ilie, ai procedat corect. Citeşte scrisoarea! Tare şi cu dicţie!
ILIE: „Preacucernice Părinte care mi-aţi fost ca un tată şi încă-mi mai sunteţi pe-acolo pe unde-
oţi fi şi v-oţi clătina ochii pe cele frumuseţi care eu nu le-am văzut că stau ca prostu’ aci şi mă
războiesc c-o desfrânată de muscă ptiu!, subînsemnatul Ilie Ciocârlie, că n-a putut să-l cheme şi
pe tata măcar Ciocârlan, de mă fac de râs cu-n nume ca ăsta, preaplecat şi preaobosit vă rog, cu
adâncă smerenie şi supuşenie dinaintea feţei voastre pe care n-o văz da’ mi-e dor de dânsa, cum
ziceam eu, Ilie cu nume de pasăre cântătoare, vă rog să-mi aprobaţi urgent şi fără preget să
binevoiesc a huşui afară nesfânta muscă din sfânta noastră biserică, ori, dacă nu, să permiteţi să-i
trag o sfântă bataie s-o învăţ minte să se mai c... iertaţi! uşureze pe sfinţii Sfinţi. Că dacă era
după mine, o lipeam de nu se vedea, da’ mi-am adus aminte de vorbele înţelepte ale sfinţiei
voastre dinainte să plecaţi pe cele coclauri – Ilie, dacă te prind că faci ceva fără aprobarea mea,
om te-am făcut. Eu ştiind care va’s zică cam ce-nseamnă asta, n-am binevoit a-mi sta lubeniţa
icişa unde-mi şed şi ciolanele, pentr-o preacurvă de muscă care mi-a mâncat ficaţii şi jumătate
din creier, aia de mi-a mai rămas. De-aceea, preaiubite Părinte care nu mai pot să rabd, vă
implorez să-mi daţi binecuvântarea pentru cele de mai sus. Acuma, dacă tot v-am scris şi-am
stricat foaia degeaba şi dacă tot mă ţine pixu’, zic să vă mai spui şi cele ce sunt prin parohia
noastră. De murit, n-a mai murit nimeni (Nici de înviat). De unde tragem confuzia că noi,
enoriaşii din sat, suntem beton de sănătoşi la trup. La cap nu prea ştim cum stăm. În rest, stăm
bine, care pe prispă, care pe şanţ, care pe tron, care pe gânduri, care pe tânjeală. Vaca lu’ nea
Stere de peste drum taman a fătat ceea ce ne bucurăm că de-abea nu mai calcă florile pe termen
limitat până la următoarea gestaţie finalizată cu succes. Altfel, eu trebuia s-alerg toată ziulica cu
băţul de pe dânsa. Nici lighioana de Mariţa nu s-a mai îmbătat, că i-am zis fă, dacă mai duhneşti
o dată, te spui lu’ Părintele. Da’ ea a zis că-mi arată ea mie, ceea ce nu mă-nteresează, că nu-ş’
ce-ar mai putea să-mi arate din ce are şi eu n-am văzut. Că ultima dată când am găsit-o căzută
peste cristelniţă mi-a arătat zău şi ce n-aş fi vrut să văz, iertaţi! Pe la dumneavoastră pe-acasă
toate sunt bune mai puţin soacra care se vaită mereu că aoleu mor, da’ nu mai moare. Alaltăieri
zice: Ilie stai aci şi-mi ţine lumânarea, că ce mă fac eu că mor taman acum când e Părintele
plecat de n-are cine să mă grijească şi pe mine. Da’ eu am încurajat-o, i-am zis: Lăsaţi coană
mamă-soacră-preoteasă că dac-o fi, nu-i nicio supărare, că dau eu o fugă pân’ la popa din satu’
vecin, repede-l aduc, numa’ să muriţi, că de restu’ mă ocup eu. Nu-ş’ ce-o fi apucat-o de-a
aruncat după mine cu-n papuc şi nici n-a mai vrut să moară, ceea ce am să v-o predau întreagă şi
aproximativ vie în caz că nu s-o răzgândi. Câinele Vasilică e bine, sănătos şi vă transmite
lătrături. Purceaua-i moartă-n coteţ, că s-a anunţat vizită de la Episcopie; da’ las’ că vă descurcaţi
dumneavostră cum aţi mai făcut şi altădată cu purceaua lui nea Ipsilante. Da’ zic c-o să scăpăm
noi nevătămaţi şi din asta, cum am scăpat de turci la Plevna, doar cu oarece pagube inumane. A
propos de Plevna şi de bătălii, mi-am adus aminte de nefericita muscă despre care supus vă rog a
binevoi a aproba cu plaivazul pe foaie, ori s-o dau afară, ori s-o eutanasiez, că doar n-o s-
aşteptăm să moară de bătrâneţe.
Eu cam atât am avut a suprasolicita de la sfinţia voastră şi aştept cu înfrigurare răspunsul, nici pe
soacră-mea n-o aştept cu-atâta nelinişte. Al dumneavoastră preaplecat (cu sorcova), Ilie
Ciocârlie, n-aş avea parte de numele meu, care vă slujesc ca un câine credincios de prost ce sunt,
da’ nu mă duce mintea ce să fac c-o amărâtă de muscă, că nu voiesc a mă afurisi pe mine pentru-
o scârbavnică insectă de căcat pardon! Săru-mâna!”
DOCTORUL GÂNDESCU: Crezi că scrierea acestei scrisori te-a ajutat? Adică eşti mai liniştit
acum decât înainte de-a o scrie?
ILIE: Cel mai tare m-ar fi liniştit să-i trag una la scăfârlie la nemernica-aia.
DOCTORUL GÂNDESCU: Ştii bine că nu se poate. Vreau să spun, cu violenţa nu rezolvăm
nimic. Trebuie să fim calmi, cumpătaţi, nu să ne comportăm ca la balamuc…
ILIE: Dom’ doctor, de câd e lumea şi pământu’, oamenii omoară muşte. Mata vrei să mă
convingi pe mine acum că sunt nebun, doar pentru că vreau să (ridică vocea, se isterizează) omor
o nenorocită de muscă care mi-a mâncat sufletuuuu???
DOCTORUL GÂNDESCU: (Încercând să iasă din situaţie, se uită-n jur şi-i arată pe un perete)
Ilie, linişteşte-te! Uite, omoară musca aia!
Ilie scoate şişul de la cizmă şi se duce să-l înfigă în musca de pe perete, după ce mai întâi îl
vântură pe lângă capul doctorului, băgându-l în sperieţi.

Scena VII

În cabinet, doctorul, Inculpatul. Inculpatul stă îngândurat, aşteaptă să termine doctorul de scris
ceva. Când termină, îşi ridică privirea spre el întrebător.

DOCTORUL GÂNDESCU: Dumneavoastră? Nu-mi amintesc să fiţi unul din pacienţii mei.
INCULPATUL: Nici nu sunt, dom’ doctor.
DOCTORUL GÂNDESCU: Atunci, de ce aţi venit?
INCULPATUL: Sunt amărât, dom’ doctor. Şi incuplat pe deasupra. Am venit să-mi daţi şi mie o
bulină d-alea de-ţi trece amărala.
DOCTORUL GÂNDESCU: Eu nu lucrez cu… „buline”. Du-te la altul!
INCULPATUL: Da’ cu ce lucraţi?
DOCTORUL GÂNDESCU: Cu terapii moderne de exhibare a angoaselor existenţiale, a
crispărilor agresive şi contra-depresive, cu reverberaţii semnificative asupra psihicului uman.
INCULPATUL: Îhî… şi n-aţi putea să-mi daţi şi mie vreo două, să le iau cu apă?
DOCTORUL GÂNDESCU: (Privire ucigaşă) Nu!
INCULPATUL: Păi atunci de ce v-aţi făcut doctor? Hai, vă rog! (Îi întinde o bancnotă. Când
doctorul se repede s-o ia, i-o trage din mână şi şi-o pune la loc în buzunar). O ţin c-o să-mi
trebuiască la Trebonal.
DOCTORUL GÂNDESCU: Ce cauţi la Tribunal?
INCULPATUL: Din vina lui Gheorghe.
DOCTORUL GÂNDESCU: Cine-i Gheorghe ăsta?
INCULPATUL: A fost. Un nepricopsit. Care n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să-mi iasă-
nainte când eu eram cu sapa-n mână.
DOCTORUL GÂNDESCU: Înţeleg… Dacă-ţi face bine, vorbeşte!
INCULPATUL: Cum să vă spui? Io taman mă-ntorceam de la câmp că să-nserase de-a binelea şi
nici calu’ nu mai putea darmite bou’ adică io. În poartă la Joiţoiu, mă-ntâlnesc cu vecinu-meu
Gheorghe pă care l-a lăsat nevasta să tot fie anu şi are şi vreo cinci copii nici nu ştie ai cui îs
săracu’...
DOCTORUL GÂNDESCU: Mai pe scurt, te rog!
INCULPATUL: Pă scurt, pă scurt, c-aşa-i şi viaţa bat-o norocu’ s-o bată! Cum vă ziceam dă
Gheorghe să tot aibă fo cinzeci de ani că-i leat cu Mărin a lu’ Stana zis şi Papuc că când era mic
îşi pierdea mereu papucii da’ arată mai bătrân că după ce l-a lăsat nevasta s-a luat de băut nici
copiii nu-i mai calcă prin bătătură să duce şi doarme la alde Şchiopu că are casa mare şi niciun
copil că cic-a blestemat-o nu-ş cine pă nevastă-sa care s-a ţinut de tânără cu Ion a lu’ Pantel
care...
DOCTORUL GÂNDESCU: Gata! Revino la subiect!
INCULPATUL: Viu, dom’ doctor, viu, da cum să viu dacă mata mă tot opreşti? N-apuc io să
deschiz gura să zic două vorbe, că nu mă laşi neam. Vine-acu şi subiectu’ buşi-l-ar boala! Da’ nu
m-ai pus să spui tot? Iaca spui! N-oi vrea să zic doar pă jumate să mă bată Ăl de sus, că i-os om
cu frica lu’ Dumnezeu c-am fost om dă serviciu la biserică si multe-am mai învătat de la
părintele odihnească-se-n pace acolo unde-o fi că uite-aşa nu stie omu’ unde-ajunge cât s-ar
zbate şi câţi colaci ar mânca şi el şi porcu’...
DOCTORUL GÂNDESCU: Iar te-ai abătut!
INCULPATUL: M-am, c-aşa-mi zice şi nevastă-mea „Iar te-ai abătut pă la alde Tarcoci, fi-le-ar
sămânţa de râs!“ când mă vede că nu mai nimeresc vorba ceea. Da’ io m-abat, cum să nu m-abat,
că face ăia un trăscău de stă mâţa-n coadă.
DOCTORUL GÂNDESCU: Şi Gheorghe?
INCULPATUL: Ptiu, bată-te să te bată! Mă făcuşi să uit dă Gheorghe cu oprelile matale. Ce tot
îmi iei vorba din gură? Lasă-mă să zic. Iaca zic - cum veneam io cu sapa-ntr-o mână şi cu calu-n
alta, că calu’ ca calu’ mai oboseşte şi el şi trage săracu da tre’ să ştii cum să-l iei ca să mai facă
şi-a doua zi şi ce era să mă mai urc şi io pă el...
DOCTORUL GÂNDESCU: Pe cine?
INCULPATUL: Pă cal, vezi bine.
DOCTORUL GÂNDESCU: Şi Gheorghe?
INCULPATUL: Aşa, că dă el vorbeam. Cum veneam io cum ziceam cu amândouă mâinile
ocopate da mintea era lejeră adică slobodă şi tot umbla săraca pă alte coclauri că mi-adusesem
aminte dă tinereţe şi de-o mândrete dă ibovnică cu care m-am ţinut sări-i-ar ochii lu’ Petrea
Vasile că mi-a suflat-o n-aş avea parte de ochii lui că dac-am fost prost şi m-am încrezut că să
uită la ce arătare dă flăcău sunt da când colo ea a poftit la pământu’ ăluia astupa-l-ar de viu să-l
astupe...
DOCTORUL GÂNDESCU: (Exasperat) Şi Gheorgheee?
INCLUPATUL: Ce-ai bre, ce tot îi tragi cu Gheorghe? Io mă perpelesc acu’ că mi-am adus
aminte de Petrea Vasile juca-l-ar ielele să-l joace şi matale-ţi arde dă Gheorghe! Apăi dă ce m-ai
pus să zic? Iaca zic!
DOCTORUL GÂNDESCU: De Gheorghe!
INCULPATUL: Dă Gheorghe, alegi-s-ar prafu de neamu lu’ ta-su, că cin’ l-o fi pus să-mi iasă-
nainte taman când eram cu sapa-n mână şi cu Petrea Vasile-n cap? Nu că n-aş vedea bine; cu
amândoi ochii văz, da cum v-am zis să cam înnoptase şi mintea-mi era tulbure că de, doar mi-
adusesem aminte de năzdrăvăniile celea şi numai ce-mi căşună că Gheorghe-i Vasile. Adică
nenorocitu- ăla de v-am zis că mi-a furat mândreţe de ibovnică că poftise la pământu’ lui cum v-
am zis mânca-i-ar gujăliile pământu’ să i-l mănânce! Şi ce vină am io să n-apuc să mă mişc d-
acia dacă la momentu-ăla Gheorghe semăna cu Vasile şi mi s-a dus sapa nuş’ cum direct în ţeasta
lu’ Vasile adică lu’ Gheorghe care vra să zică de i-a crăpat-o fix în două? Şi ce vină am eu mă jur
pă sapă că taman ce-o ascuţisem în dimineaţa ceea că zic că dacă tot faci o treabă barem s-o faci
ca lumea?
DOCTORUL GÂNDESCU: Destul! Am înteles.
INCULPATUL: Apăi, oi fi-nţeles matale, da’ nu-i dăstul. Că io când mă pornesc nu mă mai
opresc. Daravela abia acu-ncepe, că venise şi Istrate Mutu şi Ilie Ştirbu şi dacă tot m-am pornit
să zic apăi zic. Cum vă spuneam….
DOCTORUL GÂNDESCU: Linişte! Guraaaa!
Doctorul se repede la un dulap şi ea nişte pastile, înghite una, două, apoi îi întinde şi Inculpatului
una. Acesta refuză.
INCULPATUL: Io n-am nevoie, că-s în toate minţile. Şi parcă mi-a mai trecut şi supărarea. Va
să zică, mi-am… (ton de îngânare) exhibat angoasa existenţială. Hai, bună ziua!
Iese.

Scena VIII

Pe stradă, în faţa cabinetului; vedere prin geam, din cabinet. Mimoza iese dintr-un coafor, iar
Reporeterul îi bagă microfonul în nas. Pe microfon e inscripţionată sigla „PROŞTIDAMULŢI
TV”.

REPORTER: Bună ziua! Suntem de la televiziunea PROŞTIDAMULŢI TV. Facem un sondaj de

opinie. Am dori să ştim cum v-aţi pregătit pentru sfârşitul lumii. Ştiţi că s-a anunţat pentru
mâine, la ora 4 fix.
MIMOZA (gesticulând): Bună ziua! Păi, cum să mă pregătesc, domnu’? Ia priviţi! Tocmai am
ieşit din coafor. M-am făcut permanentă…
REPORTER: Adică… veşnică?
MIMOZA: Nu, domnule! La păr. Ce mă iei cu veşnicia? Apoi, mi-am făcut manichiura şi
pedichiura, m-am epilat cam peste tot, hi, hi, hi, să nu mă-ntrebaţi pe unde, că mă-nroşesc!
REPORTER: Doamnă, iertaţi-mă, nu vă-ntreb, dar mai contează? Vreau să spun, dacă tot vine
sfârşitul, mai are vreo importanţă cum arătaţi?
MIMOZA: Păi cum să n-aibă, domnule? Cum să mă găsească sfârşitul lumii nepregătită,
necoafată, nenimica? Şi dacă vine televiziunea să filmeze-n direct? Eu cum s-apar? Vrei să nu
„dau bine” pe sticlă?
REPORTER: Doamnă, dacă vine sfârşitul, cum să mai vină televiziunea, e…
MIMOZA: Taci, domnule! Că vă băgaţi nasul peste tot. Nu mai poate omul să petreacă sfârşitul
lumii de voi! Lăsaţi-mă că am treabă! Mai sunt câteva ore şi eu de-abia am început pregătirile.
Mimoza pleacă grăbită, reporterul rămâne vorbind singur.

Scena IX
În cabinetul doctorului, năvăleşte Mimoza.

MIMOZA: Ah! Ce ofensă! Bună ziua!

DOCTORUL GÂNDESCU: La ce vă referiţi?
MIMOZA: La mama lui Ştefan cel Mare! (După o pauză) La mine, desigur!
DOCTORUL GÂNDESCU: Şi… cine sunteţi dumneavoastră?
MIMOZA: Maria Stuart, nu se vede?
DOCTORUL GÂNDESCU: (Convins că are de-a face cu un caz grav de dedublare de
personalitate) Luaţi loc, Maiestate!
MIMOZA: Numai dacă sunteţi Directorul de la Protecţia Consumatorului.
DOCTORUL GÂNDESCU: M… mă rog, pot să fiu, dacă doriţi. Pot să fiu şi toată dinastia
Tudorilor…
MIMOZA: Faci mişto de mine, domnule? Cine te crezi?
DOCTORUL GÂNDESCU: (Izbucnind) Eu mă creeed? Eu mă cred, aşadar? Voi veniţi aici şi vă
daţi care Napoleon al III-lea, care ducele de Wellington, care… Maria Stuart, şi tot eu mă cred,
hai?
MIMOZA: Domnule, n-am timp de pierdut. Eşti sau nu Directorul de la Protecţia
Consumatorului?
DOCTORUL GÂNDESCU: Ştiu şi eu… ce daţi?
MIMOZA îi întinde un plic, doctorul îl desface şi numără bancnotele, apoi i-l restituie.
DOCTORUL GÂNDESCU: Îmi pare rău, sunt doar bunică-su!
MIMOZA: Bine, domnule, dacă aşa merge, poftim, îţi dau dublu!
DOCTORUL GÂNDESCU: Cu ce problemă la noi?
MIMOZA: Vreau să fac o reclamaţie.
DOCTORUL GÂNDESCU: Nu! Altul? M-am săturat de reclamaţii! Ieşi afară!
MIMOZA: Cum să ies afară, stimabile, dacă de-abia am intrat? Şi-apoi, ţi-am dat plicul
degeaba?
DOCTORUL GÂNDESCU: Ha! Plicul! Uite ce e, cucoană…
MIMOZA: Mimoza…
DOCTORUL GÂNDESCU: Mimoza impudica… aici nu-i Porotecţia consumatorului. A fost
cândva, între timp s-a mutat pe strada Ciubucului.
MIMOZA: Şi de ce, domnule, m-ai minţit? Vă bateţi joc de femei lipsite de apărare?
DOCTORUL GÂNDESCU: Şi mimoze pe deasupra. Uite ce e, madame, azi sunt generos. Îţi pot
permite să dai un telefon din cabinet, la Protecţia Consumatorului sau la Protecţia Divină, unde
vrei, numai să ieşi după aia şi să mă laşi în pace, că am treabă!
MIMOZA: (Ofuscată) Bine, domnule!
Doctorul îi întinde telefonul, Mimoza formează numărul.
MIMOZA: Alo, Protecţia Consumatorului? Bună ziua! Vreau să fac o reclamaţie.
VOCEA (off): Vă ascultăm.
MIMOZA:Vreau să-l reclam pe idiotul ăla care-a prezis sfârşitul lumii.Fix la ora 4.
VOCEA (off): Ă… staţi puţin, că nu-nţeleg. Despre ce-i vorba?
MIMOZA: Cucoană, mata eşti sărită de pe fix? N-ai ştiut că vine sfârşitul lumii? Nu te-ai dus şi
tu, ca toate femeile de bun simţ, la coafor, să te pregăteşti, să nu te găsească sfârşitul lumii ca pe
o maimuţă nepieptănată?
VOCEA (off): Doamnă, eu sunt pieptănată mereu…
MIMOZA: Problema dumitale dacă aştepţi sfârşitul lumii în fiecare zi!
VOCEA (off): Şi-apoi, eu am de muncă, n-am timp de pregătiri din astea excentrice. Spuneţi ce
doriţi!
MIMOZA: Doresc să reclam pe ciocoflenderu’ care m-a minţit. Păi eu m-am dus degeaba la
coafor? Şi să-i cer daune. Eu am cheltuit o avere să mă duc la stilist să m-aranjez, mi-am
cumpărat rochie de seară, că aşa se anunţase, că vine noaptea… am cheltuit banii de
înmormâmtare ai soacră-mii, c-am zis că ce mai contează, şi maimuţoiul ăla m-a-nşelat. Dacă nu
ştie să calculeze, ce caută la televizor să mintă oamenii de bună-credinţă?
VOCEA (off): Doamnă, ce aţi vrea să facem noi? Cine v-a obligat să-l credeţi? Dacă eu vă spun
acum că mâine vine Vlad Ţepeş şi vă serveşte câte-o ţeapă la toţi ăştia care n-aveţi altă treabă
decât să vă pregătiţi de sfârşitul lumii mai ceva ca de bal mascat, mă credeţi?
MIMOZA: Normal că nu! Cum să te cred? Dumneata îmi spui la telefon, nu la televizor.
Telefonul nu-i o sursă de încredere.
VOCEA (off): Şi televizorul este…
MIMOZA: Normal!
VOCEA (off): Atunci să vă rezolve televizorul problema! Nu-i de competenţa noastră.
MIMOZA: Ia mai taci, şi nu-ţi mai ascunde incompetenţa pe după Vlad Ţepeş! Notează mai bine
ce pretenţii am! Ăla să-mi dea 900 pentru rochie, 200 pentru coafor, 500 pe lună şomajul, că mi-
am dat demisia; am zis că nu-i ocazie mai nimerită să-i spun şefului meu tot ce-aveam pe suflet.
I-am zis-o, i-am trântit cheile pe masă şi-am plecat în trompă. Na! Tâmpitu-ăla care-a greşit
calculele m-a lăsat şi fără servici, fi-i-ar aritmetica să-i fie! Cum o fi trecut ăsta clasa, domnule?
Eu ce mă fac acum? A, cred că ştiu! Ce idee mi-aţi dat! Mă duc la şeful televiziunii ăleia,
PROŞTIDAMULŢI TV, că am apărut “pe sticlă” şi cred că aveam o faţă convingătoare, că doar
ieşisem din coafor. N-o să mă lase pe mine de izbelişte domnul Ban Păcălicescu, doar e idolul şi
părintele nostru, al celor… mulţi. Vă văd eu p-ăştia puţini, care vă daţi de-a rostogolu’ cu munca,
ce-o să faceţi când o să-l punem preşedinte! Aha, aşa fac. Şi-mi iau şi-un ghioc şi m-apuc să le
ghicesc oamenilor unde-o să-i găsească sfârşitul lumii şi cu cine. Ha, haa, ce idee bună!
Mulţumesc, doamnă, mulţumesc! Sunteţi cu adevărat minunaţi, voi, ăştia de la Protecţia
Consumatorului!
Închide. Se îndreaptă spre doctor, adresându-i-se.
MIMOZA: Să vă ghicesc??
DOCTORUL GÂNDESCU: Să dispari! Până nu pun dulăii pe tine.
Mimoza iese burzuluindu-se.

Scena X

În cabinet, doctorul. Intră Mioriţa, împreună cu soţul ei. Îl dirijează prin semne, ce să facă, unde
să stea. Apoi se adresează doctorului.

MIORIŢA: Bună ziua! Am venit cum aţi zis… cu lighioana.

DOCTORUL GÂNDESCU: (către soţul Mioriţei) Vă salut. (Către Mioriţa) Dumnealui e..?
MIORIŢA: Lighioana, da! Aducătoare de mari nelinişti.
DOCTORUL GÂNDESCU: De ce, doamnă? Ce vă nemulţumeşte la soţul dumneavoastră? Am
presupus că e soţul…
MIORIŢA: Aţi presupus bine, din păcate. Domnule, nu m-ascultă niciodată. Şi, orice-aş face sau
orice aş spune, mă tot compară cu câte-o lighioană. Ştiţi, el e ornamentist.
SOŢUL MIORIŢEI: Ornitolog, dom’ doctor.
MIORIŢA: Taci! Să nu te ologesc eu!
DOCTORUL GÂNDESCU: (Intervine, împăciuitor) Staţi, staţi, nu e cazul să vă certaţi aici. Hai
să vedem cum decurg, de regulă, conversaţiile dumneavoastră. Povestiţi-i ceva, doamnă, orice.
Sau mai bine zis, ceva legat de ziua de ieri sau de astăzi. Dumneavoastră, domnule, comportaţi-
vă normal, ca şi cum eu nu aş fi de faţă. Vă rog, să începem!
Mioriţa şi soţul ei, conversează normal, ca şi când ar fi la ei acasă.
MIORIŢA: Auzi, dragă, ce mi s-a-ntâmplat astăzi!
SOŢUL MIORIŢEI: Ce ţi s-a-ntâmplat, vrăbiuţa mea?
MIORIŢA: Să nu mă faci vrăbiuţă!
SOŢUL MIORIŢEI: Dar cum, cintezoiul visurilor mele?
MIORIŢA: Aaa! În nici un caz cintezoi, că are o rimă obscenă!
SOŢUL MIORIŢEI: Cormoran?
MIORIŢA: Până vei găsi o zburătoare cu aiqiu mai ridicat, taci şi-ascultă! Ştii împrumutul acela
pe care l-am făcut astă-vară?
SOŢUL MIORIŢEI: Ceee? Ai făcut împrumut? Mie de ce nu mi-ai spus?
MIORIŢA: Cum nu ţi-am spus? Fac eu ceva fără ştirea ta?
SOŢUL MIORIŢEI: Când… mi-ai spus?
MIORIŢA: În timp ce dormeai de erai bun să tai buturugi pe tine.
SOŢUL MIORIŢEI: Ce spui, dragă, tu nu eşti în stare să tai o surcea!
MIORIŢA: Mă rog…
SOŢUL MIORIŢEI: N-ai putea, înainte să te rogi, să-mi pui ceva de mâncare în faţă? Mi-e o
foameee…
MIORIŢA: Foame! Altceva mai ştii? Eu am fost la un pas de-a fi violată, iar ţie ţi-e foame!
SOŢUL MIORIŢEI: Hă, hă! Violată! Cine-a fost dobitocul, vrăbi… asta… galinaceea mea?
MIORIŢA: Dacă nu mă laşi să spun… Cum ziceam, împrumutul…
SOŢUL MIORIŢEI: Te-a violat… împrumutul?
MIORIŢA: Ăla să te violeze pe tine! Taci şi-ascultă! Unu’ Bratu, de la Cent cu cent şi care mă
tot suna, că să-i dau bani.
SOŢUL MIORIŢEI: I-ai dat bani să te violeze???
MIORIŢA: Nu, dragă! Taci! El mi-a dat bani mai întâi.
SOŢUL MIORIŢEI: Ceee? Păi asta nu se cheamă viol, ci prostituţie!
MIORIŢA: Închide gura şi lasă-mă să spun! Deci, el mi-a dat un împrumut, ăla de ţi-am zis când
dormeai…
SOŢUL MIORIŢEI: De ce nu m-ai deşteptat?
MIORIŢA: Mai deşteaptă-te şi singur! Uite eu, merg la facultate. Aşa… şi în fiecare săptămână
trebuie să-i restitui o sumă, înţelegi?
SOŢUL MIORIŢEI: Îhm!
MIORIŢA: Ei, m-a sunat că a venit ziua. Dar eu, de când merg la facultate, nu mai pot să discut
c-un agent oarecare, un ăla, care mă tratează ca pe-o coafeză.
SOŢUL MIORIŢEI: Păi nu eşti coafeză?
MIORIŢA: Şi dacă sunt, ce? Vezi să nu te „coafez” acum să-ţi meargă fulgii! Şi-am cerut cu
directorul, bineînţeles. Ăla m-a tratat ca pe o doamnă şi mi-a promis că vine în persoana lui să-
mi ia banii.
SOŢUL MIORIŢEI: M-am prins! Ăsta era peştele. Bratu cu violul şi el cu banii.
MIORIŢA: Te-ai prins pe naiba! Vezi-ţi de zburătoarele tale şi lasă peştii-n apa lor! Ascultă! Au
ăştia, dragă, un talent! Lucrează cu tot soiul de metode submersibile.
SOŢUL MIORIŢEI: Subversive, cinte… asta… libelula mea!
MIORIŢA: Ţi-am mai spus să termini cu obscenităţile! Aşa… vine la coafor… îmi ia banii… tot
tacâmul. Mi-a făcut nişte ochi dulci, de-am crezut că dau subit şi instantaneu în diabet, nu alta.
Când, ce crezi?
SOŢUL MIORIŢEI: Ai dat în gropi!
MIORIŢA: Insensibilule! Eu… te judeci că i-am răspuns cu drăgălăşenii la avansurile lui
neruşinate, că deh! Nu-i bine să te pui rău cu directorii. Dar când să-şi extragă moaca din coafor,
aflu că, de fapt, nici urmă de ADN de director. Era agentul.
SOŢUL MIORIŢEI: Aşa, şi?
MIORIŢA: Cum şi, dragă, cum şi? Păi aşa o ruşine să păţesc eu, viitoare licenţiată, actualmente
licenţiată cu liceul şi coafeză pe deasupra, să trimită ăla un coate goale să transvazeze afaceri cu
mine?
SOŢUL MIORIŢEI: Tranzacţioneze, guguştiuca mea!
MIORIŢA: Şi tu stai şi faci pe ornitorincul cu mine!
SOŢUL MIORIŢEI: Ornitologul…
MIORIŢA: Mă rog, tot una!
SOŢUL MIORIŢEI: Dar ce-ai vrea să fac? Pe veterinarul?
MIORIŢA: Ce să faci! Să pui mâna pe telefon şi să-l ameninţi. Să nu îndrăznească să mă mai
violeze în public din priviri, şi cu banii luaţi.
SOŢUL MIORIŢEI: Dragă, n-ai vrea, mai bine, să mâncăm mai întâi? Mi-e cam…
MIORIŢA: Pufuleţi! Asta ai să mănânci toată săptămâna, dacă nu pui chiar acum mâna pe
telefon. Uite numărul…
(Către doctor): Vedeţi, domnule doctor, cât de nefericită sunt! Nu vede decât mâncare şi… vrăbii
în jur! Pe mine mă clasifică în tot felul, mai are puţin şi mă presează în insectar… (izbucneşte
într-un plâns fals)
SOŢUL MIORIŢEI: (Se apropie să-i şteargă lacrimile) Nu mai plânge, Crocodila mea!
MIORIŢA: (Ripostează, gesticulând) Vedeţi, vedeţi, dom’ doctor, hîîîî (plânge iar)
DOCTORUL GÂNDESCU: Staţi, staţi, doamna piropopircăliţă…
MIORIŢA: Cum aţi ziiiis? Şi dumneavoastră, doctore? Nu mai e chip să-ţi afli dreptatea pe
lumea asta.
Iese, miorlăindu-se; soţul după ea.

Scena XI

În cabinet, doctorul. Intră Ghiţă.

DOCTORUL GÂNDESCU: Pe tine ce vânt te-aduce, Ghiţă, pe la mine?

GHIŢĂ: Vântu` dinspre miază-noapte, dom’ doctor. Că ăla dinspre miază-zi n-are voie să mai
bată. Hă, hă!
DOCTORUL GÂNDESCU: De ce să n-aibă voie? Nu-i dai tu?
GHIŢĂ: Păi n-are. Că le suflă-n faţă la americani, şi dacă le răstoarnă sumitu`?
DOCTORUL GÂNDESCU: Păi ce, mă, summitu-i barcă?
DOCTORUL GÂNDESCU: Da' ce-i, car cu boi?
DOCTORUL GÂNDESCU: Bou eşti tu! Da` fără car. Ai grijă cum vorbeşti! Cu-aşa ceva nu se
glumeşte.
DOCTORUL GÂNDESCU: Da` ce se face, bre? Uite... io n-am prea-nţeles ce-i cu asta. Cu
sumitu-ăsta al NATO de la Bucureşti. D-aia bătui drumu` până la dumneavoastră, m-oţi mai
deştepta şi pe mine oleacă.
DOCTORUL GÂNDESCU: Să te deştepte mumă-ta! Că nu eu am pus-o să te facă c-un prost. Ia
zi, care-i treaba? Ce n-ai priceput?
GHIŢĂ: Mai nimica...
DOCTORUL GÂNDESCU: Atunci spune ce-ai priceput!
GHIŢĂ: Tot nimica.
Doctorul stinge ţigara şi se ridică în picioare, încât să-l poată privi pe Ghiţă cum se cuvine, adică
în creştetul capului. Ridică un deget a atenţionare şi zise, plin de importanţă:
DOCTORUL GÂNDESCU: Ia zi, de şezătoare-ai auzit?
GHIŢĂ: Am.
DOCTORUL GÂNDESCU: Păi vezi? Ai priceput tot.
GHIŢĂ: Ce să pricep, bre? Zău aşa, nu-ţi mai râde de mine, că destul râde soarta!
DOCTORUL GÂNDESCU: Băi Ghiţă, soarta nu râde de orş`ce fraier. Cum ar fi, par example,
să nu râdă, când tu habar n-ai pe ce lume trăieşti!
DOCTORUL GÂNDESCU: Păi d-aia zic, făceţi-mă şi pe mine să aflu! Ziceaţi ceva de
şezătoare...
DOCTORUL GÂNDESCU: Ziceam. Dar să ştii c-aici nu-i ghişeu de informaţii.
GHIŢĂ: Şi?
DOCTORUL GÂNDESCU: Şi nimic.
Doctorul îl studiază preţ de câteva clipe şi, neîntrezărind pe faţa lui nicio urmă de viaţă
inteligentă, îl bate uşor pe umăr, cam cum ar bate scroafa pe spinare, când voia s-o consoleze că
soarta a hărăzit-o să fie mâncată, după ce o viaţă-ntreagă s-a bălăcit în noroi.
DOCTORUL GÂNDESCU: Hai să te iau ca pe proşti. Ce se face, Ghiţă, la şezătoare?
GHIŢĂ: Se şede, cum altfel, că d-aia o cheamă...
DOCTORUL GÂNDESCU: Se şede pe mă-ta! Se şede şi mai ce?
GHIŢĂ: Şi se mănâncă.
DOCTORUL GÂNDESCU: Se mănâncă, Ghiţă, sigur că da! Numai la mâncare ţi-e gândul! Tu
n-ai pic de conştiinţă civică?
GHIŢĂ: Deh, ştiu şi io? Nu prea mi-a mai rămas nimic, cu seceta-asta...
DOCTORUL GÂNDESCU: Secetă, ai? Secetă-n capul tău! Cum ziceam... cu şezătoarea. Ce se
mai face?
GHIŢĂ: Se bea, se joacă, se mai ciupeşte câte-o fată de cur...
DOCTORUL GÂNDESCU: (Scos din minţi) Îhm… P-ăla îl ai tu, în loc de cap! Auzi, mă, da` tu
de muncă-ai auzit?
GHIŢĂ: Şi dacă n-auzeam, tot auzea ea de mine. Că nu se mai termină, termina-s-ar!
DOCTORUL GÂNDESCU: Apăi vezi? Aşa şi cu summitu.
GHIŢĂ: Ai, bre, doar n-o să zici că toate feţele-alea sulemenite s-adună la noi la capitală ca să
rânească la oi!
DOCTORUL GÂNDESCU: Fiţi-ar oile de rahat! Am zis eu aşa ceva? Să rânească! Dacă tu nu
ţi-ai părăsit ograda decât să dai o fugă pân` la cârciumă şi una până la mine, asta-nseamnă că nu
mai e şi altfel de muncă pe lumea-asta? Acolo se dezbate, măi, se pune ţara la cale, adică lumea...
GHIŢĂ: Cin` să zbate, bre, şi de ce? Că io n-am văzut zbătându-se pă niciunu`.
DOCTORUL GÂNDESCU: Du-te-n colo, că eşti prost! Dacă n-ai vocabular, să nu te mai prind
că-mi deschizi uşa! Că n-am vreme de pierdut cu unul ca tine.
GHIŢĂ: Ce n-am, bre?
DOCTORUL GÂNDESCU: Vocabular.
GHIŢĂ: Ce-i aia?
DOCTORUL GÂNDESCU: O zestre, pe care, dacă tată-tu nu ţi-a lăsat-o, tre să ţi-o procuri
singur. Ia zi, ai priceput acuma?
GHIŢĂ: Îhî.
DOCTORUL GÂNDESCU: Atâta lume luminată s-adună să-ţi hotărască ţie soarta, şi tu o tratezi
cu „îhî”.
GHIŢĂ: Da` io n-am cerut la nimeni să-mi hotărască soarta.
DOCTORUL GÂNDESCU: Vezi să nu ţi-o hotărăsc eu cu vreun dos de palmă. Vorba vine.
Dacă trăiai în Afganistan sau în Kosovo, tot aşa nu mai cereai? Sau dacă trăiai pe la ăia pe unde
se moare de foame, ce te făceai? Zi!
GHIŢĂ: Zic că, dacă puteam să trăiesc cu foamea, puteam şi să mor de mâna ei.
DOCTORUL GÂNDESCU: Atunci mori! Du-te-n sărăcia ta şi să nu mai vii la mine, pân-oi muri
de mâna cui vrei tu!
GHIŢĂ: Haideţi, dom’ doctor, c-am priceput; nu-i nicio sfârâială cu sumitu-ăsta; e, şi la ăia, un
fel de şezătoare ca pă la noi. Şi la ei să stă, să bea, să mănâncă, nu ştiu dacă
şi-ntre ei... doar că ăia, în loc să joace, să zbate. Pă vocabularu` meu, dom’ doctor, ca peştele pă
uscat să zbate!

Scena XII

În cabinet, doctorul. Stă la birou, îngândurat, cu capul între mâini. Pare frământat de o problemă
majoră. Se ridică şi începe să joace singur o scenă cu două personaje, în care e pe rând când
medicul, când pacientul, mutându-se de la birou, pe partea cealaltă, şi invers.

DOCTORUL GÂNDESCU medicul: Spune, doctore, ce te doare?

DOCTORUL GÂNDESCU pacientul: Inima, dom’ doctor, inimaaa!
DOCTORUL GÂNDESCU medicul: Mergi două uşi mai încolo. Aici ne ocupăm de cap.
DOCTORUL GÂNDESCU pacientul: Atunci mă doare capul, doctore. Capul mă doare. Am o
mie de gărgăuni care ţiuie…
DOCTORUL GÂNDESCU medicul: Hm… Aşadar, şi pe tine te supără cineva. Ia stai jos şi
spune cine te supără?
DOCTORUL GÂNDESCU pacientul: Eu! Eu mă supăr pe mine de-mi vine să-mi trag palme,
dar mi-e milă.
DOCTORUL GÂNDESCU medicul (inchizitorial): Să nu-ţi mai fie! Bătaia e ruptă din Rai! Aşa
zice o vorbă veche românească.
DOCTORUL GÂNDESCU pacientul: Lăsaţi! Mai bine mi-aţi da şi mie o pastilă, o bulină
ceva…
DOCTORUL GÂNDESCU medicul: Fără pastile! Aici practicăm terapia prin scrisori! Stai jos şi
scrie o scrisoare persoanei care te necăjeşte!
DOCTORUL GÂNDESCU pacientul: Adică mie?
DOCTORUL GÂNDESCU medicul: Adică ţie!
Se aşează şi începe să scrie, rostind cu voce tare cele scrise:
DOCTORUL GÂNDESCU: Dragă eu, … adică cum „dragă eu”? Care-i formula nimerită de a te
adresa la tine? Stimate inestimabile… nţ! Iubite.. nu, asta sună a narcisism… Bă, ăla care eşti!
Da, da, da! Asta e! Bă doctore, n-ai avea parte de meseria ta şi nu ţi-ar fi sunat ceasul în ziua în
care te-ai trezit să te duci la examen! Că ce ţi-o fi trebuit să te faci doctor psihiatru, ce-a fost în
capul tău când ai scris pe dosar psihiatrie, când tu, de fapt, ai vrut să zici ginecologie, dar erai
după un chef monstruos şi ţi s-au încurcat sinapsele în aşa hal, că te-ai trezit confundând capul
cu… Mă rog, nu zic nu, că la momentul acela, capul tău nu făcea nici cât o… dar ce mai
contează, sunt vremuri apuse. Ţi-ai ratat vocaţia de ginecolog, va să zică de scormonitor de
chestii ruşinoase, acum n-ai decât să scormoneşti prin creierul netoţilor ăstora care te vizitează,
care se cred zmei, napoleoni, tren, avion, găină, Maica Tereza şi altele. Ca ăla care se credea bob
de grâu şi murea de frica găinilor, să nu-l mănânce. Când credeai şi tu că ţi-a reuşit terapia cu el
şi i-ai dat drumul să plece, a venit repede transpirat de afară, urlând cât îl ţinea gura că e o găină
în curte. Sau ăla care se credea barieră de cale ferată şi zicea că are o problemă cu semnalizarea.
Ajunseseşi să faci tu „ding-dong, ding-dong”, să-l convingi că n-are nicio problemă. Eh! Grea
meserie ţi-ai ales. Aşadar doctore, fără supărare, să ştii că eu mă dezic de tine şi de toţi nebunii
tăi, până nu încep să mă cred şi eu Mesia. Că numai El ar putea face faţă la atâta nebunie din
lume. Vino, Doamne şi scapă-ne, scapă-ne de nebuni, de atâta nebunie dintre noi, scapă-mă pe
mine de mine, pe Istrate de vaca lui nea Foamete şi de candidata la primărie, pe Ilie de muscă, pe
Ştefan de vecinul din stânga, de-i zice Ion, pe Mioriţa de bărbate-su, pe Ghiţă, de summitul
NATO, lui Fane adu-i-l pe Moş Crăciun, Mimozei, sfârşitul lumii, lui Ştefan, înviază-i-o pe
Mariţa şi dă-ne nouă liniştea de care avem nevoie! Aşa, Doamne, auzi-ne şi nu Te depărta de la
noi, păcătoşii! Şi dă-Te la o parte, că sunt Expresul de ora 25 şi Te caaaaaalc!!!!!