PROTAGORAS

[sau Sofiştii, dialog endeictic1]

UN PRIETEN DE AL LUI SOCRATE SOCRATE

HIPPOCRATES PROTAGORAS ALCIBIADE
CALLIAS CRITIAS PRODICOS HIPPIAS

UN PRIETEN De unde vii Socrate? Nu-i aşa că iar

ai fost să vînezi graţiile lui Alcibiade?2 Ce-i drept,
şi mie, văzîndu-l deunăzi, mi s-a părut tot frumos
şi ca bărbat. Zic bărbat, căci între noi fie vorba, So-
crate, arc de acum barbă în toată legea.
SOCRATE Şi ce dacă are? Tu nu eşti oare de acord
cu Homer care spunea că cea mai frumoasă vîrstă e
aceea cînd mijeşte barba, întocmai aşa cum e la Al-
cibiade?
PRIETENUL Ei bine, şi acum? Vii de la el? Cum
se poartă cu tine?
SOCRATE Bine. Cel puţin aşa mi s-a părut mie,
mai ales astăzi: a vorbit mult în favoarea mea,
venindu-mi în ajutor. Chiar de la el vin acum. Dar
vreau să-ţi spun ceva curios: deşi era de faţă, de
mai multe ori nu i-am dat nici o atenţie, ba chiar în
cîteva rînduri am uitat de-a binelea de el.
 PRIETENUL Ce s-o fi întîmplat între tine şi el?
De bună seamă că nu te-ai putut întîlni cu alt-
cineva mai frumos decît el în această cetate.
SOCRATE Ba d a ; şi încă cu cineva mult mai
frumos.
PRIETENUL Ce spui? Ε cetăţean de-al nostru sau
străin?
SOCRATE Străin.
PRIETENUL De unde e?
SOCRATE Din Abdera.
PRIETENUL Şi ţi s-a părut aşa de frumos străinul
încît să spui că-l întrece pe fiul lui Clinias?3
SOCRATE Cum să nu-mi pară, o prea bunule,
mai frumoasă culmea iscusinţei?
PRIETENUL Te-ai întîlnit dar cu cineva iscusit,
Socrate?
SOCRATE Cu cel mai iscusit bărbat din vremea
noastră, dacă recunoşti că Protagoras4 este cel
mai iscusit.
PRIETENUL O! Ce spui? ... Protagoras a venit
aici?
SOCRATE Ba încă de vreo trei zile.
PRIETENUL Şi tocmai te-ai văzut cu el înainte
de a veni încoace?
 SOCRATE Stăturăm chiar de vorbă, spunîndu-
ne şi aflînd foarte multe lucruri unul de la altul.
PRIETENUL De ce nu ne povesteşti şi nouă
întîlnirea, dacă nimic nu te reţine; uite aşază-te
aici, în locul acestui sclav.
SOCRATE Bucuros; vă voi fi chiar recunoscăt-
or dacă mă veţi asculta.
PRIETENUL Şi noi ţie, dacă ne vorbeşti.
SOCRATE Atunci recunoştinţa va fi reciprocă.
Dar ascultaţi. Noaptea trecută, spre zori, mă po-
menesc că vine Hippocrates, fiul lui Apollodor5 şi
fratele lui Phason, şi începe să-mi bată în poartă
cu bastonul, mai mai s-o spargă; apoi, după ce
îi deschise cineva, dădu buzna înăuntru strigînd
în gura mare: „Socrate eşti treaz sau dormi?" Eu,
cunoscîndu-i glasul, mi-am zis: ăsta-i Hippo-
crates. „Nu cumva aduci vreo veste rea?" — „Ni-
cidecum", zise el, „am doar veşti bune". —
„Bine", am zis eu, „atunci spune ce este şi pentru
ce ai venit aşa cu noaptea-n cap?" — „A venit
Protagoras", zise el stînd în picioare lîngă mine.
— „De ieri, am zis eu. Tu abia acum ai aflat?".
—„Ei! Pe toţi zeii! Aseară", zise el. Şi bîjbîind
după scăunel se aşeză la picioarele mole şi spuse:
„într-adevăr aseară, după ce m-am întors foarte
tîrziu de la Oenoe6. Căci mi-a fugit Satyros,
sclavul, şi tocmai vroiam să viu să-ţi spun că
pornesc în urmărirea lui, dar m-am luat cu alte
trebi şi am uitat de asta. Deci, după ce am sosit şi
am luat masa şi eram gata de a merge la culcare,
fratele meu îmi spune aşa într-o doară că a venit
Protagoras. M-am gîndit atunci să dau îndată fuga
pînă la tine, dar mi s-a părut că era prea tîrziu, apoi
somnul m-a cuprins îndată din cauza ostenelii, dar
de cum m-am sculat am pornit încoace". Iar eu
cunoscîndu-i avîntul şi rîvna, i-am zis: „Ei, şi ce?
Ţi-a făcut oare vreun rău Protagoras?", iar el zise
rîzînd: „Pe toţi zeii, Socrate, e nedrept pentru că el
singur este om iscusit iar de mine nici nu-i pasă".
„Pe Zeus", am zis eu, „dacă i-ai da bani, l-ai îndu-
pleca şi te-ar face şi pe tine iscusit" — „O! Zeus
şi voi ceilalţi zei! De-ar depinde numai de asta,
zise el, nu i-aş cruţa nici pe ai mei, nici pe ai pri-
etenilor; dar tocmai pentru asta am venit, ca să
vorbeşti cu el pentru mine. Căci eu sînt şi mai tînăr
şi nici nu l-am mai văzut vreodată pe Protagoras,
nici nu l-am mai auzit: eram abia un copil rîndul
trecut cînd a mai fost el pe aici7. Dar toată lumea,
Socrate, îl laudă pe omul acesta şi spune că e cel
mai iscusit la vorbă; de ce să nu mergem la el ca
să-l prindem acasă? După cîte am auzit a tras la
Callias8, fiul lui Hipponicos, hai deci să mergem".
Iar eu i-am zis : „Să nu mergem încă acolo, dragul
meu, căci este prea de dimineaţă; mai bine să ne
ducem în curte şi să aşteptăm acolo, plimbîndu-ne,
pînă se face lumină; după aceea să mergem. Căci
Protagoras stă destul de mult acasă, încît ai încre-
dere că îl vom găsi negreşit acolo".
După acestea sculîndu-ne, ne-am dus în curte.
Iar eu vrînd să-l pun la încercare pe Hippocrates,
l-am privit scrutător şi l-am întrebat zicînd : „Ia
spune-mi Hippocrates, fiindcă ai de gînd să te duci
la Protagoras, să-i oferi bani ca să te primească,
la cine îţi închipui că te duci şi ce înrîurire va
avea asupra ta? Dacă, de pildă, ducîndu-te la tizul
tău Hippocrates din Cos9, care face parte dintre
Asclepiazi, cu gîndul să-i plăteşti pentru în-
văţătura ce ţi-ar da-o, cineva te-ar întreba:
«Spune-mi, o! Hippocrates, vrînd să-i plăteşti lui
Hippocrates, ce calitate a lui ai în vedere?» Ce-ai
răspunde?" — „Aş răspunde că am în vedere calit-
atea lui de medic", zise el. — „Iar tu ce urmăreşti
să devii?" — „Să devin medic" — Dar dacă te-
ai duce la Polyclet Argianul10 sau la Fidias Ateni-
anul11, cu gîndul să le plăteşti pentru învăţătură,
întrebîndu-te cineva: «Ce sînt Polyclet şi Fidias
cărora ai de gînd să le dai aceşti bani?» Ce ai
răspunde?" — „Aş spune că sînt sculptori". — „Iar
tu însuţi ce urmăreşti să devii?" — „E limpede :
să devin sculptor". — „Aşa e, am zis eu ; mergînd
deci la Protagoras, eu şi cu tine, vom fi gata să-
i plătim pentru a-ţi da învăţătură, dacă vor ajunge
banii noştri, ca să-l înduplecăm; dacă nu, vom
pune la bătaie şi banii prietenilor. Dacă acum
cineva văzînd la noi atîta rîvnă ne va întreba:
«Spuneţi-mi Socrate şi tu, Hippocrates, ce e Prot-
agoras acesta, căruia aveţi de gînd să-i daţi banii?»
Ce i-am răspunde? Ce alt nume auzim că i se dă
lui Protagoras, aşa cum lui Fidias i se dă acela de
sculptor sau lui Homer acela de poet; auzim oare
ceva corespunzător în ceea ce-l priveşte pe Prot-
agoras?" — „Se spune despre el că este sofist",
zise el. — „Aşadar pentru că e sofist mergem la
el şi-l plătim, nu?" — „Desigur". — „Dar dacă
cineva te-ar mai întreba apoi şi acest lucru: «Ce
urmăreşti să devii tu însuţi mergînd la Prot-
agoras?» El însă roşind, căci de acum se luminase
destul de bine ca să se poată vedea, zise: „Dacă e
să ne luăm după cele spuse mai înainte, e limpede
că urmăresc să devin sofist". Atunci eu i-am zis:
„în numele zeilor! Oare nu ţi-ar fi ruşine să te
prezinţi înaintea grecilor ca sofist?" — „Ba da, So-
crate, dacă trebuie să spun exact ceea ce gîndesc".
— „Dar nu cumva, Hippocrates, socoteşti că în-
văţătura pe care o vei primi tu de la Protagoras, nu
va fi de acest fel, ci crezi poate că va fi ca aceea
pe care ai primit-o de la grămătic şi de la citharist
şi de la pedotrib? Căci tu ai învăţat cu fiecare din
aceştia nu pentru meşteşug, ca să-ţi faci o meser-
ie din asta, ci pentru educaţia şi cultura ta gener-
ală, aşa cum îi şade bine oricărui om şi îndeosebi
omului liber". — „înclin foarte mult să cred, zise
el, că învăţătura primită de la Protagoras va fi mai
degrabă de celălalt fel".
— „Ştii aşadar ce eşti pe cale să faci, sau nu
ştii?", am zis eu. - „Adică ce?" — „Că eşti gata
să-ţi dai sufletul pe mîna unui sofist cum îi zici
tu; dar m-aş mira să ştii ce-i acela un sofist. Iar
dacă nu ştii acest lucru, nu ştii nici cui îţi încred-
inţezi sufletul, adică dacă îl dai pe mîini bune sau
rele". — „Cred totuşi că ştiu", zise el. — „Spune
atunci ce crezi că este sofistul?" — „Eu socot,
spuse el, după cum arată şi numele, că este cun-
oscătorul unor meşteşuguri"12. — „Bine", am zis
eu, „dar acest lucru se poate spune şi despre zu-
gravi şi despre zidari, anume că ei sînt cunoscătorii
unor meşteşuguri. Dar dacă cineva ne-ar întreba:
«Ce fel de meşteşuguri cunosc zugravii?», i-am
răspunde că e vorba de acelea care ajută la pictarea
chipurilor, şi aşa mai departe. Dacă însă ne-ar în-
treba următorul lucru: «Ce fel de meşteşuguri cun-
oaşte sofistul?», ce i-am răspunde? Ce ştie el să
facă?" — ,,Ce altceva am putea spune despre el,
Socrate, decît că se pricepe să te facă vorbitor
iscusit?" — „Poate că am spune ceva adevărat, am
zis eu, dar nu pe deplin satisfăcător, căci răspun-
sul nostru mai cere încă o întrebare şi anume: de-
spre ce te face sofistul să vorbeşti cu iscusinţă?
De pildă citharistul te face să vorbeşti cu iscusinţă
despre meşteşugul la care se pricepe el, adică de-
spre cîntatul la cithară, nu-i aşa?" — „Da" — „Ei
bine, atunci sofistul despre ce te face să vorbeşti cu
iscusinţă? Nu e oare limpede că despre acel lucru
la care se pricepe el însuşi?" — „Fireşte" — „Ei
bine, atunci ce este acel lucru la care sofistul se
pricepe el însuşi foarte bine şi la care îl face pri-
ceput şi pe ucenic?" — „Pe Zeus! Nu mai ştiu ce
să-ţi răspund", zise el.
 Iar eu am zis după aceasta : „Atunci ştii la ce
primejdie eşti pe cale să-ţi expui sufletul? Cu sig-
uranţă că dacă era vorba să-ţi încredinţezi trupul
cuiva, fiind în cumpănă binele sau răul lui, te-ai
fi gîndit mult dacă să i-l încredinţezi sau nu; de
bună seamă ai chema la sfat prietenii şi rudele,
cercetînd zile-n şir; dar cînd e vorba de suflet, care
e mult mai de preţ decît trupul, şi de care depind
toate ale tale, fie în bine, fie în rău, după cum este
el bun sau rău, despre acesta nu te sfătuieşti nici
cu tatăl tău, nici cu fratele tău, nici cu vreunul din
noi, prietenii tăi, dacă e bine sau nu să-ţi dai sufle-
tul pe mîna acestui străin de curînd sosit, ci după
cum spui chiar tu, aflînd de el abia aseară, ai venit
cu noaptea-n cap şi fără să discuţi sau să te sfătu-
ieşti dacă trebuie sau nu să te încredinţezi lui, eşti
gata să cheltuieşti banii tăi şi ai prietenilor, ca şi
cum ai şti dinainte că Protagoras merită toată în-
crederea, fără să-l fi cunoscut, după cum recun-
oşti chiar tu, şi fără să fi stat vreodată de vorbă cu
acela pe care îl numeşti sofist; iar despre ce-i aia
un sofist, adică unul ca acela căruia eşti pe cale să
te încredinţezi, nu prea pari a şti nimic".
După ce mă ascultă, el zise: „Aşa e, Socrate,
după cum spui tu". — „Dar nu cumva, Hippo-
crates, sofistul este un fel de negustor sau traficant
de mărfuri din care se hrăneşte sufletul? Mie cel
puţin cam aşa mi se pare". — „Dar sufletul se
hrăneşte cu ceva, Socrate?" — „Desigur! Cu în-
văţături", am zis eu. „Şi să luăm seama ca nu
cumva sofistul să ne înşele lăudînd cele ce vinde,
aşa cum fac cei ce vînd hrana pentru trup, negus-
torii mai mari sau mai mici. Căci aceştia, neştiind
ce e bun şi ce e rău pentru trup, dintre mărfurile
pe care le aduc, atunci cînd le vînd, le laudă pe
toate deopotrivă, iar cumpărătorii lor sînt la fel de
neştiutori, afară de cazul că vreunul dintre ei se
întîmplă să fie instructor de gimnastică sau med-
ic. Tot astfel şi cei care răspîndesc diferite în-
văţături prin cetăţi, vînzîndu-le ca pe o marfă şi
făcînd negustorie, laudă întotdeauna celui doritor
să ia, toate cele ce au de vînzare; dar adesea, o!
bunule, nu ştiu nici ei ce e bun şi ce e vătămător
pentru suflet, din cele ce vînd. La fel şi cei care
cumpără de la ei, dacă nu cumva se întîmplă ca
vreunul să se priceapă la îngrijirea sufletului. Prin
urmare, dacă se întîmplă să ştii ce e bun şi ce
e rău dintre acestea, atunci poţi cumpăra în de-
plină siguranţă învăţături de la Protagoras sau de
la oricare altul; dacă nu, ai grijă, dragul meu, să
nu te pui în primejdie jucînd la zar lucrurile cele
mai de preţ. Căci mult mai mare este pericolul la
cumpărarea învăţăturilor decît la cumpărarea ali-
mentelor. într-adevăr, cel care cumpără alimente
şi băuturi de la băcan şi precupeţ are posibilitatea
să le ia în alte vase şi mai înainte de a le primi în
corp, mîncînd sau bînd, are libertatea să le pună
de-o parte acasă şi să se sfătuiască chemînd pe
cineva care se pricepe la ceea ce e bun de mîn-
cat sau de băut şi ce nu, şi în ce cantitate şi cînd;
astfel încît cumpărarea lor nu e însoţită de mari
primejdii. învăţăturile însă, nu poţi să le treci în alt
vas, ci neapărat, după cc a dat banii, cel care a lu-
at învăţătura chiar în sufletul său şi a asimilat-o se
duce fie păgubit, fie folosit. Aşadar pe acestea se
cuvine să le cercetăm şi împreună cu cei mai vîrst-
nici decît noi; căci noi sîntem încă prea tineri pen-
tru a lămuri un lucru aşa de însemnat. Acum însă,
după cum o pornisem, să mergem să-l ascultăm pe
om, apoi după ce-l vom fi ascultat să discutăm şi
cu alţii, căci aici se află nu numai Protagoras, ci şi
Hippias din Elis13; cred că se află şi Prodicos din
Ceos14, precum şi mulţi alţi oameni pricepuţi.
Gîndind că aşa este potrivit, plecarăm. Cînd am
ajuns în pridvor, ne-am oprit pe loc să discutăm
despre ceva ce se ivise în conversaţia de pe drum.
Deci ca să nu rămînă lucrul neterminat şi ca să
intrăm cu discuţia încheiată, oprindu-ne în prid-
vor am discutat, pînă ce am căzut de acord unul
cu altul. După cîte cred, portarul, un eunuc, ne-a
auzit şi pesemne plictisit de cei care tot veneau în
casă datorită mulţimii sofiştilor, după ce băturăm
la uşă, ne deschise şi văzîndu-ne, a zis: „Ei! Nişte
sofişti! N-are timp". Şi îndată, împingînd uşa cu
amîndouă mîinile cît putea de tare, o închise. Dar
noi am bătut din nou iar el, fără să deschidă, ne
zise în chip de răspuns: „Ei! Voi ăia de colo! N-
aţi auzit că n-are timp?" — „Dar, prietene, zic eu,
nu venim la Callias, nici nu sîntem sofişti. Ci fii
pe pace, am venit pentru că trebuie să-l vedem
neapărat pe Protagoras! Anunţă-ne dară". Cu greu
omul ne deschise în cele din urmă uşa.
De cum intrarăm, l-am zărit pe Protagoras
plimbîndu-se în vestibul; împreună cu el se
plimbau, de o parte a lui, Callias, fiul lui Hip-
ponicos şi fratele său după mamă, Paralos fiul
lui Pericle15, şi Charmides16, fiul lui Glaucon, de
partea cealaltă aflîndu-se celălalt fiu al Iui Pericle,
Xantippos şi Philippides17, fiul lui Philomelos,
precum şi Antimiros18 din Mende care este cel
 mai renumit dintre discipolii lui Protagoras şi se
pregăteşte să devină sofist de meserie. în urma
acestora veneau alţii care se ţineau după ei as-
cultînd cele ce se vorbeau; o mare parte păreau
străini, pe care îi strîngea Protagoras de prin toate
cetăţile pe care le cutreieră, vrăjindu-i cu glasul
său întocmai ca Orfeu19, iar ei fermecaţi se luau
după glasul său. Erau în cortegiu şi cîţiva local-
nici. Privind acel cortegiu, eu unul mă încîntam
nespus văzînd cît de frumos manevrau ferindu-se
să stea vreodată în calea lui Protagoras ca să nu-l
împiedice la mers, ci după ce se întorcea împreună
cu cei de lîngă el, ceilalţi din urmă se dădeau la o
parte frumos şi în rînduială, apoi ocolind veneau
mereu în spate în chipul cel mai desăvîrşit.
Aşa cum ar spune Homer, „Văzut-am apoi"20 pe
Hippias din Elis şezînd pe un jilţ în cealaltă parte
a sălii. în jurul lui, pe bănci, şedeau Eriximachos21,
fiul lui Acumenos, Phaidros22 din Myrrinus şi An-
dron23, fiul lui Androtion, iar dintre cei străini nişte
concetăţeni de-ai lui şi alţi cîţiva. Păreau că discută
despre natură şi că-l întreabă pe Hippias diferite
chestiuni de astronomie, iar el stînd în jilţ dădea
fiecăruia în parte răspunsuri şi explicaţii la între-
bări.
„L-am văzut chiar şi pe Tantalos"24; căci, într-
adevăr, venise şi Prodicos din Ceos, dar era într-
o cameră pe care Hipponicos o folosea mai mult
ca magazie şi pe care acum, din cauza mulţimii
oaspeţilor, Callias o golise şi le-o pusese la dispoz-
iţie. Prodicos stătea încă în pat, înfăşurat în blăni
şi velinţe destul de multe la număr, pe cît se părea.
Aproape de el, pe paturile învecinate, erau culcaţi
Pausanias25 din cartierul Cerameicos26 şi împreună
cu el un băiat încă tînăr, şi, după cîte cred eu, cu
o fire deosebit de înzestrată în toate privinţele, iar
la înfăţişare foarte frumos. Mi s-a părut a fi auz-
it că numele lui este Agathon27 şi nu m-aş mira
dacă s-ar întîmpla să fie favoritul lui Pausanias.
Acesta era tînărul, apoi veneau cei doi Adeiman-
tos28, unul al lui Kepis şi altul al lui Leucolophides
şi păreau că mai sînt şi alţii. Despre ce vorbeau, eu
unul nu mi-am putut da seama de afară, deşi eram
foarte curios să-l aud pe Prodicos : mi se părea că
e nemaipomenit de priceput la toate şi că are ceva
divin în el. Dar fiindcă vocea sa era foarte gravă se
producea în cameră un vuiet în care nu se mai dis-
tingea ce spune.
Tocmai intraserăm, cînd în urma noastră sosi şi
frumosul Alcibiade, aşa cum îi spui tu şi eu încu-
viinţez, împreună cu Critias29, fiul lui Calaischros.
După ce am intrat, zăbovirăm încă niţel privind
în jur uimiţi de toate acestea; apoi ne-am îndreptat
către Protagoras, iar eu am zis: — „O! Protagoras,
iată am venit la tine cu Hippocrates acesta". —
„Voiţi să stăm de vorbă singuri sau de faţă cu
ceilalţi?", răspunse el. — „Nouă ne e tot una. După
ce vei afla pentru ce am venit, o să hotărăşti
singur" — „Care-i acel lucru pentru care aţi ven-
it?" — „Hippocrates acesta este din partea locului,
fiu al lui Apollodor, aparţine unei case mari şi în-
stărite; în ceea ce priveşte înzestrarea, pare că s-
ar putea măsura cu oricare dintre cei de-o vîrstă
cu el. După cîte cred, doreşte să ajungă cineva
în cetate şi socoate că acest lucru i-ar putea reuşi
cel mai bine, dacă tu te-ai ocupa de el; acum e
rîndul tău să hotărăşti dacă crezi că se cuvine să
stai de vorbă despre acestea numai cu noi sau de
faţă cu ceilalţi". — „Drept chibzuieşti, Socrate, şi
cîtă grijă ai pentru mine", zise el. „Căci străinul
care cutreieră cetăţi mari şi convinge pe cei mai
buni dintre tineri să părăsească legăturile strînse
pe care le aveau cu alţii, fie ei compatrioţi sau
străini, mai vîrstnici sau mai tineri, şi-i determină
să vină la el în nădejdea că vor spori în virtute
datorită legăturii cu el, cel ce face, zic, unele ca
acestea trebuie să se păzească: într-adevăr, nu-s de
neluat în seamă pizma care se iscă pentru acestea,
duşmăniile şi uneltirile de tot felul. Eu unul susţin
că meşteşugul sofisticii este vechi dar cei care l-au
mînuit mai înainte vreme, temîndu-se de pizma ce
şi-ar fi atras-o de pe urma lui, au recurs la diferite
tertipuri şi l-au tăinuit, unii prin poezie, ca Homer
şi Hesiod şi Simonide30, alţii prin ritualuri şi pro-
feţii, ca adepţii lui Orfeu şi Musaios31; alţii, după
cîte văd, s-au folosit chiar şi de gimnastică, spre
exemplu Iccos din Tarent precum şi Herodicos din
Selymbria, odinioară stabilit la Megara, contem-
poran cu noi, sofist de mîna-ntîi. Din muzică şi-
a făcut pavăză Agathocle, compatriotul vostru, fi-
ind mare sofist la fel ca şi Pythocleides din Ceos şi
mulţi alţii. Aceştia toţi, după cum spun, temîndu-
se de pizmă, s-au folosit de acele meşteşuguri ca
de o perdea. Eu însă nu sînt de acord cu toţi aceş-
tia; socotesc că nu au obţinut ceea ce doreau. Nu
au putut rămîne necunoscuţi celor puternici de prin
cetăţi, pentru care au fost de fapt născocite aceste
tertipuri, apoi, ca să spunem lucrurilor pe nume,
mulţimea de rînd nu pricepe nimic, ci preamăreşte
în cor ceea ce i se spune de către aceştia. Deci dacă
cineva, încercînd să fugă, nu ar reuşi acest lucru,
dîndu-se de gol, însăşi încercarea ar fi o dovadă
de multă sminteală şi în chip negreşit şi-ar atrage
mai multă duşmănie din partea oamenilor, căci pe
lîngă celelalte l-ar mai socoti şi şmecher. Aşadar,
eu am urmat un drum cu totul contrar acestora şi
recunosc că sînt sofist şi că învăţ pe oameni, so-
cotind că aceasta este o cale mai bună pentru a
mă păzi decît prima, adică mai curînd să recunosc
decît să tăgăduiesc. Afară de aceasta mai iau şi alte
măsuri, astfel încît, să nu zic într-un ceas rău, n-am
avut nici un necaz din pricină că recunosc că sînt
sofist. Iată că deja sînt cîţiva ani bunişori de cînd
practic acest meşteşug, căci în totul am mulţi la
număr. După vîrstă aş putea fi tată oricăruia dintre
voi. Aşadar, îmi este peste măsură de plăcut, dacă
vreţi, să discutăm despre toate acestea de faţă cu
toţi cei cc sînt înăuntru".
Eu însă, bănuind că vrea să-i arate atît lui Prodi-
cos cît şi lui Hippias că am venit de dragul lui
şi să se fălească faţă de ei, am zis: „Ce ar fi
să-i chemăm pe Prodicos şi pe Hippias ca şi pe
cei dimpreună cu dînşii ca să asculte şi ei?" —
„Foarte bine", zise Protagoras. — „Nu vreţi să
pregătim o încăpere în care să puteţi discuta
şezînd?", zise Callias. Părerea a fost bine primită
iar noi toţi bucurîndu-ne la gîndul că vom asculta
nişte oameni iscusiţi ne-am luat bănci şi paturi şi
le-am aşezat lîngă Hippias, căci acolo erau bănci
de mai-nainte. în acest timp au sosit Callias şi
Alcibiade, aducîndu-l pe Prodicos, pe care-l scu-
laseră din pat, şi pe cei dimpreună cu dînsul.
După ce ne-am aşezat cu toţii, Protagoras zise:
„Acum, că sînt şi aceştia de faţă, ar fi potrivit să
repeţi, Socrate, cele ce-mi spuneai mai înainte în
privinţa acestui tînăr". Iar eu am zis : „Deschid
vorba ca şi mai înainte, Protagoras, spunînd
motivele venirii noastre. Hippocrates acesta se
întîmplă să fie foarte dornic de a te cunoaşte. Ar
fi bucuros să afle, spune el, ce foloase va avea
intrînd în relaţii cu tine. Atît am avut de spus".
Apoi Protagoras, luînd cuvîntul, a zis: „O! tinere,
dacă vei sta în preajma mea, îţi va fi dat încă
din prima zi în care vom fi împreună, să te în-
torci acasă mai bun decît erai, la fel şi în ziua
următoare; în fiecare zi vei înainta din mai bine
către mai bine". Dar eu auzind aceasta, am zis :
„Protagoras, ceea ce spui nu-i deloc lucru de mir-
are, ci e foarte firesc de vreme cc şi tu, deşi eşti la
o vîrstă înaintată şi eşti atît de priceput, dacă totuşi
cineva te-ar învăţa ceva ce se întîmplă să nu cun-
oşti, ai deveni mai bun. Dar nu despre aceasta e
vorba; ci să presupunem, de pildă, că Hippocrates
acesta schimbîndu-şi îndată dorinţa ar vrea să facă
cunoştinţă cu tînărul acela Zeuxip din Heraclea32,
venit de curînd aci, şi, ducîndu-se la el, ar auzi şi
de la el aceleaşi lucruri pe care le aude acum de
la tine, anume că fiind în preajma lui în fiecare
zi se va face mai bun şi va progresa; punîndu-i
această întrebare: «în ce privinţă zici că voi fi mai
bun şi în ce voi progresa?», Zeuxip i-ar răspunde
că în ceea ce priveşte pictura. Iar dacă s-ar duce la
Orthagoras din Teba33, auzind aceleaşi lucruri pe
care le aude şi de la tine, l-ar întreba în ce privinţă
va deveni mai bun stînd pe lîngă el, acela i-ar
răspunde că în ceea ce priveşte cîntatul la flaut.
Aşa şi tu, Protagoras, spune tînărului acesta şi mie
care pun următoarea întrebare în locul Iui: «Hip-
pocrates acesta, dacă intră în legătură cu Prot-
agoras, chiar din ziua în care va fi împreună cu
el, va pleca mai bun şi la fel se va întîmplă în
fiecare din zilele ce vor urma, în ce lucru şi în
care privinţă?» Iar Protagoras auzind de la mine
acestea zise : „Te pricepi bine să pui întrebări, So-
crate, iar eu mă bucur să răspund celor ce pun
bine întrebările. într-adevăr, venind la mine Hip-
pocrates nu va păţi la fel ca în cazul în care s-ar
întîlni cu alt sofist. Căci ceilalţi îi plictisesc pe tin-
eri; aceştia caută să scape de anumite discipline,
iar sofiştii îi împing la ele împotriva voinţei lor,
învăţîndu-i calculul şi astronomia şi geometria şi
muzica — zicînd acestea a privit către Hippias —
pe cînd venind Ia mine nu va învăţa despre alt
lucru decît cel pentru care a venit. Iar învăţătura
pe care o predau eu, este priceperea în cele gos-
podăreşti, sau modul cum şi-ar putea gospodări
casa în chipul cel mai desăvîrşit, şi priceperea în
treburile cetăţii, sau modul cum le-ar putea face
faţă şi cu fapta şi cu cuvîntul în cele mai bune con-
diţii". — „Oare te înţeleg bine?", am zis eu. „Mi
se pare că te referi la ştiinţa politicii şi promiţi să
faci din oameni buni cetăţeni". — „Aceasta este
însuşi lucrul pe care îl făgăduiesc, Socrate", zise
el.
— „Ei! frumos meşteşug ai, dacă chiar îl ai cu
adevărat;
n-aş dori însă să-ţi spun altceva decît ceea ce gîn-
desc. Eu unul nu credeam că acest lucru se poate
învăţa dar dacă tu o spui nu pot să nu te cred. De
ce socotesc că acest lucru nu se poate învăţa, nici
nu poate fi transmis de către unii oameni altora,
se cade s-o arăt. Eu consider că atenienii, ca şi
ceilalţi greci, sînt oameni chibzuiţi. Deci văd că
atunci cînd ne strîngem la sfat, dacă e vorba de
construit ceva în cetate, sînt chemaţi ca sfetnici ar-
hitecţii şi sînt consultaţi cu privire la construcţii;
cînd e vorba de corăbii sînt chemaţi constructorii
de corăbii şi tot aşa mereu cînd e vorba de lucruri
ce pot fi învăţate şi deprinse; dacă însă încearcă
să-i sfătuiască altcineva despre care ei cred că nu-
i de meserie, chiar dacă acesta este foarte frumos
şi bogat şi de viţă nobilă, nici nu le trece prin
gînd să-i primească sfatul, ci rîd şi fac larmă, pînă
cînd cel ce făcea încercarea sau renunţă singur să
mai vorbească fiind copleşit de zarvă sau e dat
jos de la tribună şi scos afară de către arcaşi34
din porunca pritanilor35. Aşa procedează ei cînd
e vorba de cele ce depind de meşteşug; dar cînd
e vorba să delibereze despre organizarea cetăţii,
se ridică şi îşi dă cu părerea atît dulgherul cît şi
fierarul sau curelarul, negustorul sau armatorul,
bogatul sau săracul, nobilul sau umilul, şi nimeni
nu se miră de aceştia, ca mai înainte, pentru faptul
că fără să fi învăţat de undeva şi fără să fi avut
vreun dascăl încearcă să dea sfaturi; prin urmare
e limpede că socotesc acest lucru cu neputinţă de
învăţat. Nu numai în viaţa publică stau lucrurile
aşa, ci şi în cea particulară; cei mai pricepuţi şi
mai de ispravă dintre cetăţeni nu sînt în stare să
le transmită celorlalţi virtutea pe care o au. Iată-
l bunăoară pe Pericle, tatăl acestor tineri de colo;
ceea ce depindea de dascăli i-a învăţat bine şi
frumos; dar în cele ce este el priceput, nu-i instru-
ieşte nici el însuşi, nici nu-i dă pe mîna altora, ci
ei singuri umblă de colo pînă colo aşa ca vitele
ce pasc slobode pe pajişte, doar doar vor da un-
deva peste virtute. Dacă vrei, să luăm pe Clinias36,
fratele mai mic al lui Alcibiade acesta de aici, al
cărui tutore, acelaşi Pericle, temîndu-se ca el să nu
sufere influenţa rea a lui Alcibiade, l-a îndepărtat
de el şi l-a încredinţat lui Ariphron37 ca să-l educe.
Dar mai înainte de a se împlini şase luni, acesta l-
a dat înapoi neavînd ce face cu el. Şi-ţi pot înşira
încă mulţi alţii care fiind ei înşişi buni nu au putut
face vreodată mai bun pe careva fie din rudeniile
lor, fie dintre străini. Aşadar eu, Protagoras, ţinînd
seamă de aceste lucruri nu cred că virtutea se
poate învăţa, dar auzind cele ce spui tu mă clatin în
această convingere, socotind că tu ştii multe, unele
învăţate de la alţii, altele descoperite chiar de către
tine. Deci dacă poţi să ne demonstrezi mai clar că
virtutea se poate învăţa, nu pregeta, ci arată-ne".
— „Dar nu preget, Socrate, zise el, ci doar stau în
cumpănă dacă să fac demonstraţia istorisindu-vă
un mit, ca unul mai vîrstnic ce vorbeşte unora mai
tineri, sau să vă explic prin raţionament?" Mulţi
din cei ce şedeau lîngă el i-au spus să facă expu-
nerea aşa cum doreşte. — „Mi se pare atunci mai
plăcut să vă povestesc un mit.
A fost o vreme cînd erau zei dar făpturi mur-
itoare încă nu erau. Dar cînd a venit şi timpul
potrivit pentru acestea, zeii le-au plăsmuit sub
pămînt amestecînd pămînt şi foc şi toate cîte se
amestecă cu focul şi pămîntul. De vreme ce urma
să le scoată în curînd la lumină, au pus pe Pro-
meteu şi pe Epimeteu să le împodobească şi să le
împartă daruri fiecăruia după cum se cuvine. Epi-
meteu îl rugă pe Prometeu să lase pe seama lui
toată treaba. «La urmă, zise el, ai să vii să vezi ce-
a ieşit». Şi înduplecîndu-l s-a pus pe lucru. Unora
le-a dat putere, fără iuţeală, în timp ce pe cei mai
slabi îi înzestră cu iuţeală; pe unii îi înarmă, celor
ce le dădu o fire neajutorată le născoci un alt mij-
loc de scăpare. Celor hărăziţi să fie mici le dădu
aripi ca să poată fugi sau le făcu parte de adăpost
în pămînt; pe cele mari însăşi mărimea le salva.
Şi aşa împărţi şi celelalte daruri avînd în vedere o
dreaptă împărţeală. Acestea le orîndui avînd grijă
ca nici un neam să nu fie expus pieirii. După ce le
dădu mijloace destule pentru a se apăra unele de
altele se gîndi să le facă o pavăză faţă de schim-
bările de vreme rînduite de Zeus, îmbrăcîndu-le cu
păr des şi cu piei groase în stare să le apere de frig
şi de arşiţă şi ca să le fie fiecăruia aşternut nat-
ural atunci cînd se culcă. Pe unele le încălţă cu
copite, pe altele le înzestră cu piei tari şi bătător-
ite. Apoi pregăti fiecăruia alt gen de hrană, unora
din iarbă, altora din fructele copacilor, altora din
rădăcini. Unora le rîndui să se hrănească cu carnea
altor făpturi, acestora le dădu o înmulţire restrîn-
să; celor rînduite a servi ca hrană acestora, le-a
dat o înmulţire îmbelşugată, asigurîndu-le supra-
vieţuirea neamului. Dar Epimeteu, care nu era des-
tul de priceput, fără a-şi da seama a cheltuit toate
mijloacele cu cele necuvîntătoare, rămînîndu-i
neamul omenesc neînzestrat şi nu ştia ce să facă.
 Fiind el în mare încurcătură iată că vine Promet-
eu să vadă împărţeala; şi vede că celelalte făpturi
au de toate iar omul este gol şi desculţ şi dezvelit
şi dezarmat. Sosise de acum şi ziua sorocită, în
care trebuia să iasă şi omul de sub pămînt la lu-
mină. Atunci Prometeu, neştiind ce mijloc de sal-
vare să găsească pentru om, se gîndi să fure dibă-
cia meşteşugărească a lui Hefaistos şi a Atenei
dimpreună cu focul — căci fără foc nu putea fi
dobîndită de cineva, nici nu putea deveni folos-
itoare cuiva — şi în acest chip îl înzestră pe om.
Astfel omul putea să se descurce în viaţă dar pri-
ceperea în ale politicii îi lipsea, căci ea era în
mîinile lui Zeus. Timpul însă nu-i îngăduia lui Pro-
meteu să se ducă pe Acropole, locuinţa lui Zeus;
afară de asta şi paznicii lui Zeus erau fioroşi.
Atunci el se furişează în atelierul lui Hefaistos şi
al Atenei, în care ei meştereau laolaltă cu drag, şi
furînd meşteşugul de făurar al lui Hefaistos şi pe
celălalt al Atenei38 le dădu omului. Şi aşa se face
că omul este înzestrat din belşug pentru viaţă, iar
Prometeu a fost învinuit mai tîrziu (din pricina lui
Epimeteu), după cît se spune, pentru furt.
Deoarece însă omul avea în el ceva divin, (dat-
orită înrudirii cu zeii) a fost singura dintre făpturi
care a cinstit pe zei, şi începu să le ridice altare
şi statui; apoi articulă sunetele şi cuvintele cu pri-
cepere, inventă locuinţele şi hainele, încălţămintea
şi aşternuturile, găsi mijlocul de a se hrăni cu cele
ce-i oferea pămîntul. Astfel înzestraţi, oamenii
locuiau la început risipiţi iar cetăţi nu erau; ei pier-
eau din pricina animalelor, căci erau întru totul mai
slabi decît ele şi dacă priceperea meşteşugăreas-
că le ajungea pentru hrană, ea nu le era de ajuns
şi pentru războiul cu fiarele, căci nu aveau încă
nici o pricepere în ale politicii, în care intră şi
arta războiului. Ce-i drept ei căutau să se adune
laolaltă şi să se apere clădind cetăţi, însă ori de
cîte ori se adunau îşi făceau nedreptăţi unii altora,
deoarece nu ştiau să facă rînduială în cetate şi din
nou piereau risipindu-se. Atunci Zeus temîndu-se
să nu piară tot neamul nostru, îl trimite pe Her-
mes39 să aducă între oameni ruşinea şi dreptatea,
pentru ca ele să fie orînduitorii cetăţilor şi legătura
aducătoare de prietenie. Iar Hermes îl întrebă pe
Zeus în ce fel să dea oamenilor dreptatea şi
ruşinea: «Oare tot aşa cum au fost împărţite
meşteşugurile, să le împart şi pe acestea? îm-
părţeala meşteşugurilor a fost astfel: un om avînd
meşteşugul vindecării satisface pe mai mulţi oa-
meni; la fel şi ceilalţi meseriaşi. Să pun tot aşa
şi dreptatea şi ruşinea în oameni sau să împart la
toţi?» — «La toţi, răspunse Zeus, şi toţi să aibă
parte; căci nu ar putea fi cetăţi dacă numai cîţiva
ar avea parte de ele ca în cazul celorlalte
meşteşuguri; şi pune lege din partea mea, ca cel
ce nu poate ţine hotarele ruşinii şi dreptăţii, să fie
nimicit întocmai ca o boală a cetăţii».
Astfel, Socrate, şi din aceste pricini atenienii
ca şi ceilalţi greci, cînd este vorba de meşteşugul
clăditului sau despre vreun alt meşteşug, socotesc
că puţini au căderea să-şi dea părerea, iar dacă
cineva care nu e printre cei puţini ar vrea să-şi dea
cu părerea, ei nu îi îngăduie, aşa precum spui tu; şi
este firesc, după părerea mea; cînd însă trec la dis-
cutarea chestiunilor ce presupun pricepere în tre-
burile cetăţii, care se întemeiază toate pe dreptate
şi chibzuinţă, e firesc să îngăduie oricui să-şi dea
cu părerea, socotind că fiecare are parte de această
pricepere, altminteri nu ar putea exista cetăţi. Iată,
Socrate, care este cauza acestui lucru».
Ca să nu socoti însă că te înşeli admiţînd că este
efectiv convingerea tuturor că fiecare om are parte
de simţul dreptăţii şi de cealaltă competenţă polit-
ică, mai ia în seamă şi această dovadă: în ceea ce
priveşte celelalte meşteşuguri, aşa precum spui tu,
dacă cineva pretinde că este bun flautist sau că
stăpîneşte vreun alt meşteşug fără să fie aşa, atunci
lumea sau rîde de el sau se supără pe el, iar cei
apropiaţi îl mustră ca pe un zănatec; în ceea ce
priveşte însă simţul dreptăţii şi cealaltă pricepere
în ale politicii, chiar dacă oamenii ştiu că cineva
este nedrept, ba, mai mult, chiar dacă acesta spune
el însuşi în defavoarea lui adevărul de faţă cu
mulţi, atunci ceea ce în alte împrejurări e consid-
erat a fi lucru chibzuit, anume faptul de a spune
adevărul, în cazul de faţă îl socotesc drept o neb-
unie şi susţin că toţi trebuie să spună că sînt drepţi,
fie că sînt, fie că nu sînt, sau socotesc că este neb-
un cel ce nu se preface că are simţul dreptăţii, pe
motiv că nu e cu putinţă ca cineva să nu aibă parte
de el într-un fel oarecare, căci altminteri nu s-ar
mai număra printre oameni.
Aşadar, cele spuse pînă acum se referă la faptul
că oamenii admit pe oricine ca sfătuitor în cele
ce ţin de această pricepere pentru că socotesc că-
i este dat oricăruia să aibă parte de ea; cît de-
spre faptul că ei o socotesc a nu fi dată omului în
chip firesc sau de la sine, ci că se poate dobîndi
prin învăţătură şi că prin studiu este agonisită de
cel care o are, voi încerca să-ţi dovedesc în cele
ce urmează. într-adevăr, pentru cusururile despre
care oamenii socotesc că le au unii şi alţii din fire
sau în chip întîmplător, nimeni nu se supără, nici
nu mustră, nici nu învaţă, nici nu pedepseşte pe
cei care le au, ca să-i schimbe, ci li se face milă
de ei; de pildă, cine ar fi atît se smintit încît să
încerce a face unul din aceste lucruri faţă de cei
urîţi sau mici sau slabi? Cauza acestui lucru, cred
eu, stă în faptul că ei ştiu, că însuşirile bune sau
rele le vin oamenilor din fire şi din întîmplare. în
schimb, dacă cineva nu posedă acele însuşiri de-
spre care ei socotesc că pot fi dobîndite prin stu-
diu sau exerciţiu sau prin învăţătură, ci, dimpot-
rivă, are cusururile corespunzătoare acestora, îşi
atrage mînie şi pedepse şi mustrări pentru ele.
Printre acestea se află şi nedreptatea şi impi-
etatea şi în general tot ce este contrariul virtuţii
în viaţa publică; pentru acestea fiecare se mînie
pe celălalt şi-l mustră, desigur pentru că se pre-
supune că o putea dobîndi prin studiu şi în-
văţătură. Ia gîndeşte-te, Socrate, dacă vrei, ce rost
are pedepsirea celor ce săvîrşesc nedreptatea.
Acest lucru te va învăţa că oamenii cred că virtu-
tea se poate dobîndi. Căci nimeni nu pedepseşte
pe cei care săvîrşesc nedreptatea numai şi numai
pentru acest lucru, anume pentru că au greşit,
cel puţin în cazul că cineva nu se răzbună ca
un animal fără judecată; cel care însă încearcă
să pedepsească cu judecată nu pedepseşte pentru
greşeala comisă — căci lucrul săvîrşit nu se poate
îndrepta — ci pentru viitor, ca să nu mai repete
greşeala nici el, nici altul, văzînd că acesta este
pedepsit; şi avînd în minte acest gînd, el socoteşte
de fapt că virtutea se poate învăţa; aşadar, ped-
epseşte pentru a preîntîmpina. Acesta este gîndul
pe care îl au în minte toţi cei care pedepsesc fie în
viaţa particulară, fie în cea publică. Oamenii ped-
epsesc şi mustră pe cei care-i socotesc că greşesc,
şi în deosebi atenienii, concetăţenii tăi; din acest
motiv se şi numără printre aceia care socotesc că
priceperea se poate învăţa şi deprinde. Cred că ţi-
am demonstrat în chip satisfăcător, Socrate, că e
firesc faptul că ai tăi concetăţeni admit şi pe făur-
ar şi pe curelar să-şi dea cu părerea în treburile
politice şi că ei socotesc că virtutea se poate în-
văţa şi deprinde.
Dar mai este o nedumerire pe care tu ai pus-
o în discuţie, în legătură cu oamenii pricepuţi şi
anume de ce oamenii pricepuţi îi învaţă pe fiii lor
toate cele ce se pot învăţa de la dascăli şi îi fac
pricepuţi, dar în ceea ce priveşte virtutea de care
au ei parte nu reuşesc să-i facă mai buni decît
un altul. în privinţa asta, Socrate, nu-ţi voi mai
spune o poveste, ci voi face un raţionament. Ches-
tiunea se pune aşa: există sau nu un anumit lucru
de care toţi cetăţenii trebuie să aibă parte pentru
ca să poată fiinţa cetatea? Aici se află dezlegarea
problemei pe care ai ridicat-o tu, şi nicăieri altun-
deva. Căci dacă există aşa ceva, acest lucru nu
este nici dulgheria, nici turnătoria, nici olăria, ci
dreptatea şi chibzuinţă şi pietatea sau mai pe scurt
denumesc acelaşi lucru ca fiind virtutea proprie
omului. Dacă ea este acel lucru de care trebuie
să se ţină toţi şi în conformitate cu care trebuie
să acţioneze oricare cm, indiferent dacă vrea să
înveţe sau să facă? altceva, iar altfel nu, şi dacă
acesta este lucrul de la care abătîndu-se cineva
trebuie învăţat şi pedepsit, fie copil, fie bărbat, fie
femeie, pînă ce se îndreaptă iar dacă, fiind pedep-
sit şi învăţat nu ascultă, trebuie să fie izgonit din
cetăţi sau ucis; dacă aşa stau lucrurile şi dacă aşa
este în firea lor, vezi cît sînt de ciudaţi oamenii de
ispravă de vreme ce îi învaţă pe fiii lor celelalte
lucruri dar pe acesta nu? Că în viaţa particulară şi
în cea publică ei consideră că acest lucru se poate
învăţa şi deprinde, am demonstrat; deci acest
lucru putînd fi învăţat şi păstrat în grijă, ei îi în-
vaţă totuşi pe fiii lor alte lucruri pentru care nu
există pedeapsa cu moartea sau amendă dacă nu
le cunosc; în timp ce lucrul pentru care copiii
lor îşi pot atrage pedeapsa cu moartea sau exilul
dacă nu-l cunosc sau dacă nu sînt pregătiţi în
privinţa virtuţii, iar pe lîngă pedeapsa cu moartea
mai poate fi şi confiscarea bunurilor sau într-un
cuvînt distrugerea căminelor, tocmai acest lucru
să nu-l dea ei ca învăţătură şi să nu-i preocupe cu
tot dinadinsul? Cel puţin aşa reiese, Socrate!
Începînd încă din frageda copilărie, atîta timp
cît trăiesc, părinţii îi învaţă şi îi mustră. Apoi cînd
copilul ajunge să înţeleagă mai uşor ceea ce i se
spune, şi doica şi mama şi pedagogul şi chiar tatăl
se străduie într-una pentru a-l face pe copil cît mai
destoinic atît la faptă cît şi la cuvînt, învăţîndu-
l şi arătîndu-i că un lucru e drept şi altul nu e
drept, unul frumos, altul urît, unul e cuviincios,
altul nu e, pe unele îndemnîndu-l să le facă, pe
altele nu. Şi dacă ascultă, e bine; dacă nu, ca pe
un lemn strîmb şi sucit, îl îndreaptă cu ameninţări
şi cu bătăi. După aceasta trimiţîndu-l la şcoală,
cer să se acorde grijă mai mult bunei purtări a
copiilor decît gramaticii şi cîntatului la cithară. Iar
dascălii ţin seamă de acestea şi după ce i-au în-
văţat literele şi sînt în stare să înţeleagă cuvintele
scrise aşa ca mai-nainte pe cele rostite, îi pun să
citească, în bănci, poemele poeţilor buni şi îi silesc
să le înveţe pe de rost, căci în ele sînt multe sfaturi
bune, multe desluşiri, îndemnuri şi elogii ale oa-
menilor de ispravă din trecut, astfel încît copilul
silitor să-i imite şi să se străduiască să devie ase-
menea lor. Dascălii de cithară la rîndul lor îi în-
vaţă alte lucruri asemănătoare, dar se îngrijesc şi
de cuminţenia lor pentru ca cei tineri să se fereas-
că a face ceva rău. Pe lîngă asta, după ce au învăţat
să cînte la cithară, le dau să înveţe şi operele altor
poeţi de vază care au alcătuit şi muzică, punîndu-
i să le execute şi făcînd ca armoniile şi ritmurile
să pătrundă în sufletele copiilor, insuflîndu-le mai
multă blîndeţe şi astfel devenind mai mlădioşi şi
mai armonioşi să fie destoinici la vorbă şi la faptă;
căci toată viaţa omului are nevoie de o bună
mlădiere şi de armonie. In afară de asta îi trimit şi
la instructorul de gimnastică pentru ca avînd tru-
puri mai sănătoase să le poată pune în slujba unei
gîndiri folositoare şi să nu se lase pradă laşităţii,
din cauza stării rele a trupurilor, în caz de războaie
şi în alte împrejurări. Dar acestea le fac mai ales
cei ce dispun de mijloace; ori de mijloace dispun
în cea mai mare măsură cei bogaţi; drept aceea fiii
lor începînd să meargă la şcoală foarte de vreme
ca vîrstă, încetează foarte tîrziu. După ce încetează
să se mai ducă la şcoală, e rîndul cetăţii să-i
silească a învăţa legile şi a trăi după ele, ca să
nu facă după cum îi taie capul, ci întocmai aşa
cum dascălii de gramatică desenează cu condeiul
literele pentru acei copii care nu sînt încă în stare
să scrie şi apoi le dau tăbliţa şi îi silesc să scrie
după literele desenate, tot astfel zic şi cetatea
prescriindu-le legile, aflate şi rînduite de legiuit-
orii buni din trecut, îi silesc să conducă sau să se
lase conduşi după ele; cel ce umblă în afara lor
are de dat socoteală, iar numele ce se dă acestei
răspunderi în faţa legii, la voi ca şi în alte multe
părţi, este acela de îndreptare, căci într-un fel
dreptatea îndreaptă. Fiind deci grija pentru
dreptate aşa de mare, atît în viaţa particulară cît şi
în cea publică, te mai întrebi, Socrate, şi nu eşti
dumirit dacă virtutea se poate învăţa? Dar ar trebui
să te miri mai degrabă dacă virtutea nu s-ar putea
învăţa.
 De ce atunci mulţi fii din părinţi de ispravă sînt
bicisnici? Ei bine, nu-i nimic de mirare, dacă eu
am avut dreptate cînd spuneam mai înainte, că
pentru a exista cetatea nimeni nu trebuie să fie
străin de un anumit lucru, adică de virtute. Dacă
într-adevăr ceea ce spun este aşa — şi este fără
doar şi poate aşa — gîndeşte-te la oricare alt obiect
de studiu sau învăţătură pe care vrei să-l alegi. De
pildă dacă nu ar putea exista cetatea, dacă nu am
cînta toţi la flaut, pe cît ar sta în putinţă fiecăruia,
şi fiecare atît în particular cît şi în public ar învăţa
pe celălalt acest meşteşug şi l-ar mustra pe cel ce
nu cîntă bine şi nu ar exista nici o supărare pen-
tru acest lucru, aşa cum în prezent nu există nici o
supărare pentru cele drepte şi legiuite, nici vreun
ascunziş, aşa cum e cazul cu alte meşteşuguri —
căci ne foloseşte, cred, tuturor deopotrivă simţul
dreptăţii şi virtutea; de aceea fiecare vorbeşte cu
bunăvoinţă celuilalt şi-l învaţă despre cele drepte
şi legiuite — deci dacă tot astfel şi în ceea ce
priveşte cîntatul din flaut am avea deplină bună-
voinţă şi lipsă de invidie pentru a ne învăţa unii pe
alţii, crezi oare Socrate, zise el, că fiii flautiştilor
buni ar ieşi flautişti mai buni decît fiii flautiştilor
slabi? Eu nu cred; ci fiul cutăruia întîmplîndu-se
să fie mai înzestrat de la natură pentru cîntatul la
flaut, ar ajunge celebru, iar fiul altcuiva fiind neîn-
zestrat, ar rămîne fără nici o faimă; şi de multe ori
fiul unul flautist bun ar ieşi prost flautist, şi invers.
însă toţi ar fi flautişti cît de cît faţă de ceilalţi oa-
meni care n-au nici o idee despre cîntatul la flaut.
Aşa socoteşte şi acum că omul acela care ţi se
pare cel mai nedrept dintre oamenii crescuţi în re-
spectul legilor, este drept şi lucrător al dreptăţii
dacă îl compari cu oamenii care nu au nici edu-
caţie, nici curţi de judecată, nici legi, nici vreo
constrîngere care să-i facă cumva să se îngrijească
de virtute, ci ar fi nişte sălbatici ca cei pe care
ni i-a înfăţişat Pherecrates40 anul trecut la jocurile
leneene. Dacă ai ajunge printre astfel de oameni
întocmai ca mizantropii din corul acela, cu sig-
uranţă că ţi-ar face plăcere să întîlneşti oameni
ca Euribates şi Phrynondas41 şi ai suspina după
răutatea oamenilor de aici. Acum, faci nazuri So-
crate, pentru că toţi sînt dascăli de virtute, şi ţie ţi
se pare că nu e nici unul. După cum dacă ai căuta
cine e dascăl de elenă, ţi s-ar părea că nu e nici un-
ul, sau dacă ai căuta, cred, cine i-a învăţat pe fiii
meseriaşilor noştri meseria pe care ei au învăţat-
o de la tatăl lor, pe cît le-a fost cu putinţă s-o în-
veţe de la el, sau de la prietenii tatălui lor care
erau de aceeaşi meserie, nu cred că ţi-ar fi uşor,
Socrate, ca cercetînd cine i-a învăţat pe aceştia, să
arăţi cine a fost dascălul lor, pe cînd în cazul celor
neştiutori e simplu. La fel se întîmplă şi cu virtu-
tea şi cu toate celelalte; dar dacă există cineva mai
presus de noi, în stare să ne facă să înaintăm cît de
puţin în virtute, fie binevenit.
Eu cred că sînt unul dintre aceştia şi că pot fi
de folos cuiva, mult mai mult decît alţii, pentru a-
l face om de ispravă şi că merit salariul pe care
îl cer, ba chiar ceva mai mult, dacă şi elevul e de
acord. De aceea şi felul în care îmi iau onorariul
este acesta: după ce omul a învăţat cu mine, dacă
vrea îmi dă banii pe care îi cer; dacă nu, merge la
un templu, declară cu jurămînt, cît crede că face
învăţătura primită, apoi îmi plăteşte numai atît.
Acestea au fost mitul şi raţionamentul care am
vrut să ţi le spun, Socrate, pentru a dovedi că vir-
tutea se poate învăţa şi că atenienii aşa socotesc,
precum şi că nu e nimic de mirare în faptul că fiii
oamenilor de ispravă sînt răi, iar fiii celor răi sînt
de ispravă; de vreme ce şi fiii lui Policleitos, care-
s de o vîrstă cu Paralos şi cu Xantippos acesta,
nu sînt nimic faţă de tatăl lor ca şi fiii altor
meşteşugari. Despre aceştia însă nu putem încă
afirma cu tărie aşa ceva; mai avem speranţe în ei,
căci sînt încă tineri".
După ce Protagoras a făcut toată această
demonstraţie încetă să vorbească. Iar eu, fermecat,
dorind a-l asculta privii încă mult timp spre el,
doar doar o mai spune ceva; dar după ce am înţeles
că într-adevăr terminase de vorbit, parcă
reculegîndu-mă cu greu am zis privind către Hip-
pocrates: — ,,O! fiu al lui Apollodor, cît îţi sînt
de recunoscător pentru că m-ai îndemnat să vin
aici; îmi pare nespus de bine că l-am auzit pe Prot-
agoras spunînd cele ce am auzit. Mai înainte eu
nu crezusem că există o preocupare omenească
prin care cei buni devin buni; acum m-am convins.
Doar o mică nedumerire mai am, dar e limpede că
Protagoras o va lămuri de vreme ce le-a lămurit şi
pe acestea multe, de mai-nainte. într-adevăr, dacă
cineva ar discuta despre acestea cu oricare altul
dintre oratorii publici poate că ar auzi aceleaşi dis-
cursuri, fie din partea lui Pericle, fie a altuia dintre
cei iscusiţi la vorbă; dacă însă i-ar mai întreba cîte
ceva în plus, întocmai ca şi cărţile nu ar avea nici
ce răspunde, nici ce întreba la rîndul lor; alteori
dacă cineva îi întreabă încă ceva în legătură cu
cele spuse, întocmai ca şi vasele de aramă care fi-
ind lovite răsună şi vibrează îndelung cît timp nu
le atinge nimeni, şi retorii fiind întrebaţi un lucru
mărunt întind vorba la nesfîrşit. Protagoras însă
este în stare să pronunţe discursuri lungi şi fru-
moase, cum a dovedit adineauri, dar e în stare deo-
potrivă să răspundă şi pe scurt la întrebări şi în-
trebînd să aştepte şi să primească răspunsul, ceea
ce nu stă la îndemînă multora. Acum, Protagoras,
dacă mi-ai mai răspunde şi la următorul lucru, aş
zice că nu-mi mai lipseşte aproape nimic.
Spui că virtutea se poate învăţa şi sînt înclinat
să-ţi dau dreptate ţie mai mult decît oricui; dar
lămureşte deplin pentru sufletul meu un lucru care
m-a mirat pe cînd vorbeai. într-adevăr, spuneai că
Zeus ar fi dat oamenilor simţul dreptăţii şi ruşinea
şi apoi ai afirmat de multe ori în decursul cu-
vîntării că simţul dreptăţii şi chibzuinţă şi pietatea
ar alcătui un tot, adică virtutea. Acum explică-
mi cu acribie, pe cale raţională, următorul lucru,
anume dacă virtutea este un tot unic, ale cărui
părţi sînt simţul dreptăţii, chibzuinţă şi pietatea
sau acestea pe care le-am enumerat acum sînt toate
doar nume ale uneia şi aceleiaşi entităţi unice.
Acesta este lucrul pe care mai doresc încă să-l
ştiu".
— „Dar e uşor de răspuns la aceasta, Socrate,
zise el, căci cele pe care le-ai enumerat sînt. părţi
ale virtuţii, ea însăşi fiind un singur tot" — „In ce
fel, am zis eu, aşa cum gura, nasul, ochii, urechile
sînt părţi ale feţii? Sau ca părţile aurului care nu
diferă una de alta, şi laolaltă de întreg, decît prin
mărime sau micime?" — „In chipul cel dintîi mi
se pare, Socrate, adică aşa ca părţile feţii în raport
cu faţa întreagă". — „Oare oamenii, am zis eu, iau
din aceste părţi ale virtuţii unii o parte, alţii altă
parte sau neapărat dacă cineva ia o parte, le are pe
toate?" — „Nicidecum, zise el, deoarece mulţi sînt
curajoşi, dar nedrepţi, sau sînt drepţi, dar nu sînt
iscusiţi". — „înţelepciunea şi curajul, am zis eu,
sînt deci şi ele părţi ale virtuţii?"
— „Desigur, fără doar şi poate, zise el; ba chiar
cea mai de seamă parte este înţelepciunea". — „Şi
fiecare dintre ele este altceva decît cealaltă?", am
zis eu. — „Da"
— „Şi oare fiecare dintre ele are un rost propriu,
întocmai ca părţile feţii? Căci ochiul nu este la
fel ca urechea, şi nici rostul lui nu este la fel cu
al ei şi nici una din celelalte părţi nu este la fel
cu cealaltă nici în ce priveşte rostul, nici în alte
privinţe; oare tot aşa şi părţile virtuţii nu sînt la
fel una cu cealaltă, nici în sine, nici în ceea ce
priveşte rostul lor? Nu-i oare limpede că aşa tre-
buie să stea lucrurile dacă ne ţinem de exemplu lu-
at?" — „Chiar aşa, Socrate, a zis el".
Iar eu am zis : „Aşadar nici o altă parte a virtuţii
nu este tot una cu ştiinţa, sau cu dreptatea, sau
cu curajul, sau cu chibzuinţă, sau cu evlavia". —
„Nu", răspunse el.
— „Hai să cercetăm împreună, am zis eu, cum
este fiecare din ele. în primul rînd: dreptatea este
un lucru sau nu este nici unul? Mie mi se pare că
e; tu ce părere ai?"
— „Şi mie mi se pare tot aşa" — „Ei bine,
dacă cineva ne-ar întreba pe mine şi pe tine: «O!
Protagoras şi Socrate, referitor la dreptate pe care
aţi pomenit-o adineauri, spuneţi-mi, este ea însăşi
ceva drept sau ceva nedrept?», eu unul i-aş
răspunde că este ceva drept; tu ce răspuns ai da?
Acelaşi ca şi mine sau altul?" — „Acelaşi ca şi
tine", zise el. — „Aşadar dreptatea este ceva drept,
aş spune eu unul răspunzînd celui care întreabă;
oare şi tu?" — „Da", zise el. — „Dacă după asta
ne-ar întreba: «Dar pietatea, credeţi oare că e şi ea
ceva?» Am zice că da, după cîte cred eu" — „Da",
întări el. — «Deci ziceţi că şi aceasta este un anu-
mit lucru?» — „Am zice aşa, sau nu?" — Şi cu
aceasta fu de acord. — «Oare acest lucru credeţi
că este prin natura Iui ceva pios sau ceva nepios?"
— „La această întrebare eu unul m-aş supăra, spu-
sei eu, şi aş zice: Vorbeşte cuviincios omule! Cum
ar putea fi altceva pios dacă pietatea însăşi nu ar fi
ceva pios?» Ce! Tu nu ai răspunde la fel?" — „De
bună seamă", zise el.
— „Dacă apoi ne-ar întreba, zicînd: «Dar cum
spuneaţi puţin mai înainte? Oare nu v-am auzit
bine? Mi s-a părut că ziceaţi despre părţile virtuţii
că au asemenea raporturi între ele încît nu este
una la fel cu cealaltă?» Eu unul aş răspunde: în
privinţa altor lucruri ai auzit bine, dar dacă crezi
că şi eu am zis aşa te înşeli; Protagoras a răspuns
acestea pe timpul cînd cu doar întrebam. Dacă
acum ar zice: «Are acesta dreptate, o Protagoras?
Susţii tu cu adevărat că nici una din părţile virtuţii
nu este la fel cu cealaltă? Al tău este cuvîntul
acesta?» Ce i-ai răspunde?" — „Va trebui să re-
cunosc, Socrate!" — „Dar ce îi vom răspunde,
Protagoras, dacă după ce am recunoscut acestea,
ne va întreba iarăşi: «Oare nu este pietatea ceva
drept, iar dreptatea ceva pios sau este ceva nepios,
iar pietatea este ceva nedrept, adică una e
nedreaptă şi cealaltă nepioasă?» Ce-i vom
răspunde atunci? Eu unul, în ceea ce mă priveşte,
aş zice că şi dreptatea este ceva pios şi pietatea
este ceva drept; în ceea ce te priveşte, dacă-mi
îngădui, aş răspunde la fel, şi anume că de bună
seamă dreptatea este tot una cu pietatea sau este
ceva foarte asemănător şi că mai mult decît orice
dreptatea este la fel cu pietatea şi pietatea la fel
cu dreptatea. Dar bagă de seamă dacă ai ceva de
obiectat, sau eşti şi tu de părerea asta". — „Nu mi
se pare deloc, Socrate, că este atît de simplu, să re-
cunoaştem că dreptatea este pioasă şi pietatea este
dreaptă, ci mi se pare că este o deosebire între ele.
Dar ce importanţă are asta?, zise el. Dacă vrei tu,
să zicem că dreptatea este pioasă şi pietatea este
dreaptă".
— „Nu-i vorba să-mi faci mie pe plac, am zis
eu; căci nu cer deloc să discutăm pe «dacă tu vrei»
sau pe «dacă ţi se pare ţie», ci e vorba să ne lămur-
im şi eu şi tu. Vreau să zic prin asta că discuţia
va fi cît mai temeinică dacă am înlătura din ea
pe] «dacă». — „Dar de bună seamă, zise el, ex-
istă o asemănare între dreptate şi pietate, căci un
lucru seamănă cu altul într-un chip oarecare. De
pildă, albul şi negrul au o oarecare asemănare, sau
tarele şi moalele, de asemenea şi celelalte care
par a fi cu totul opuse între ele; chiar cele despre
care ziceam adineauri că au fiecare alt rost şi că
nu sînt una la fel cu cealaltă, mă refer la părţile
feţii, totuşi într-un fel seamănă între ele şi sînt una
ca cealaltă; încît în acest chip ai putea demon-
stra, dacă vrei, şi despre acestea, că sînt toate ase-
menea unele cu altele. Dar nu e drept să numim
asemănătoare lucrurile care au ceva asemănător
între ele sau să le declarăm neasemănătoare pe
cele care au ceva neasemănător dacă au cît de
puţină asemănare". — „Dar eu plin de mirare i-am
zis:
Oare tu socoţi că dreptatea şi evlavia au între ele
numai o mică asemănare?" — „Nicidecum, zise el,
dar nici atît de mare pe cît pari tu a crede". — „Ei
bine, am zis eu, deoarece am impresia că te-am
cam supărat cu treaba asta, s-o lăsăm deoparte şi
să ne ocupăm de altceva din cele ce spuneai".
„Numeşti ceva nechibzuinţă?" — „Da". —
„Contrariul acestui lucru nu este oare înţelepciun-
ea?" — „Aşa cred şi eu", zise el. — „Dar atunci
cînd oamenii acţionează drept şi cu folos, ţi se pare
că sînt chibzuiţi acţionînd aşa sau dimpotrivă?"
— „Cred că sînt chibzuiţi", zise el — „Aşadar, ei
sînt chibzuiţi datorită chibzuinţei?" — „Neapărat"
— „Deci cei ce nu acţionează drept, acţionează
nechibzuit şi sînt nechibzuiţi acţionînd astfel?" —
„Şi eu unul cred la fel", zise el. — „Prin urmare
a acţiona nechibzuit este contrariul lui a acţiona
chibzuit?" — „Da".
— „Atunci cele făcute în mod nechibzuit sînt
făcute cu nechibzuinţă iar cele făcute în mod
chibzuit, cu chibzuinţă?"
— Zise că-i de acord. — „Aşadar dacă ceva se
face cu energie, zicem că se face în chip energic,
iar dacă se face cu slăbiciune zicem că se face în
chip molatic". — Fu de acord şi el. — „Iar dacă
ceva se face cu iuţeală, zicem că se face iute, sau
dacă ceva se face cu încetineală, zicem că se face
încet". El încuviinţă. — „Deci ceea ce se face într-
un anumit chip se face datorită unei cauze, iar ceea
ce se face în chip contrar se face aşa datorită cauzei
contrare?" — El se declară de acord şi cu aceasta.
— „Dar ia spune, am zis eu, frumosul există?" —
„Da", zise el.
— „I se opune lui altceva afară de urîţenie ?" —
„Nu"
— „Dar binele există?" — „Există" — „Lui i
se opune ceva, în afară de rău?" — „Nu" — „Dar
sunet ascuţit există?" — „Există". — „Nu cumva
contrariu lui este altceva decît sunetul grav?" —
„Nu". — „Prin urmare, am zis eu, nu-i aşa că
fiecare lucru are numai un singur contrariu şi nu
mai multe?" — Fu de acord cu asta.
„Hai să rezumăm cele asupra cărora am căzut de
acord. Sîntem de acord să există un singur lucru
contrar altui lucru şi nu mai multe?" — „Da" —
„Am stabilit că ceea ce se face în chip contrar, se
face din cauze contrare?"
— „Da" — „Am stabilit de comun acord că
ceea ce se face în mod nechibzuit se face în mod
contrar faţă de ceea ce se face în mod chibzuit?"
— „Ba da". — Ε adevărat că ceea ce se face în
mod chibzuit se face cu chibzuinţă şi ceea ce se
face în mod nechibzuit, se face cu nechibzuinţă?"
— El încuviinţă. „Deci dacă se fac în chip contrar
nu este oare pentru că intervine o cauză contrară?"
— „Desigur". — „Deci într-un caz se face cu
chibzuinţă, în celălalt caz cu nechibzuinţă?" —
„Da". — „Adică în mod contrar?" — „Oare nu
pentru că sînt contrare?" — „Bineînţeles". —
„Aşadar, nechibzuinţă este contrară chibzuinţei?"
— „Se pare că da". — „Iţi aminteşti oare că mai
înainte am căzut de acord că nechibzuinţă este
contrariul înţelepciunii". — Fu de acord. — „Un
anumit lucru are un singur contrariu?" — „Da". —
Atunci pe care dintre afirmaţii o vom retrage, Prot-
agoras? Oare pe aceea că există un singur contrariu
corespunzător unui anumit lucru sau pe aceea prin
care spuneam că înţelepciunea e altceva decît
chibzuinţă, dar fiecare dintre ele este o parte a vir-
tuţii, şi pe lîngă faptul că sînt fiecare altceva, sînt
diferite atît ele cît şi rosturile lor, întocmai ca şi
părţile feţii? Pe care din două o vom retrage? într-
adevăr, aceste două afirmaţii nu se împacă de fel
una cu alta; ele se bat cap în cap. Cum s-ar putea
împăca, dacă un lucru are neapărat un singur con-
trariu, nu mai multe, iar nechibzuinţă, un singur
lucru fiind, pare a avea drept contrarii şi înţelep-
ciunea şi chibzuinţă; este sau nu aşa, Protagoras?",
am zis eu. — Neavînd încotro, recunoscu.
„Oare nu cumva chibzuinţă şi înţelepciunea or
fi un singur lucru? Mai înainte ni s-a părut că
dreptatea şi pietatea sînt aproape acelaşi lucru. Hai
Protagoras, să nu ne descurajăm, ci să cercetăm şi
ce a mai rămas. Crezi oare că omul care săvîrşeşte
nedreptatea este chibzuit cînd o săvîrşeşte?"
— „Mie unul mi-ar fi ruşine să admit acest
lucru, deşi mulţi dintre oameni îl admit". — „Să
mă adresez acelora sau să mă adresez ţie?" —
„Dacă vrei, pune în discuţie mai întîi afirmaţia
aceasta, a celor mulţi" — „Mi-este tot una, de
vreme ce tu îmi răspunzi aşa fie că tu crezi efectiv
asta, fie că nu. De bună seamă eu cercetez în
primul rînd argumentele, dar în acelaşi timp mă
cercetez deopotrivă şi pe mine cel care întreb şi pe
cel care răspunde".
La început Protagoras a făcut nazuri, căutînd
neajunsuri în argumentaţia care nu-i era pe plac;
totuşi, în cele din urmă, s-a înduplecat să răspun-
dă. — „Hai am zis eu, s-o luăm de la început!
După părerea ta sînt vreunii oameni care să fie
chibzuiţi săvîrşind nedreptatea?" — „Să ad-
mitem", spuse el. — „A fi chibzuit însemnează
după tine a chibzui bine?" — A zis că da. — „Dar
a chibzui bine, însemnează a delibera bine cînd fac
nedreptatea?" — „Să admitem", zise el. — „Cum,
am zis eu, dacă fac bine săvîrşind nedreptatea,
sau dacă fac rău?" — „Dacă fac bine" — „Crezi
aşadar că există unele lucruri bune?" — „Da" —
„Oare sînt bune cele ce sînt folositoare oa-
menilor?" — „Dar pe Zeus, spuse el, chiar dacă
nu le-ar fi de folos oamenilor, eu unul le numesc
bune".
Din acel moment mi se păru că Protagoras era
tulburat, că se frămîntă şi că se lasă greu la răspun-
suri. Deci văzîndu-l în această stare, păzindu-mă
să nu-l supăr, îl luai cu binişorul, întrebîndu-l: „Te
referi oare, Protagoras, la cele ce nu sînt de folos
nici unui om, sau la cele care nu sînt de fel folos-
itoare? Chiar şi pe unele ca acestea le numeşti tu
bune?" — „Nici gînd, zise el, dar eu ştiu că unele
alimente, băuturi, doftorii şi multe altele sînt ne-
folositoare oamenilor; altele însă sînt folositoare.
Altele sînt indiferente oamenilor, dar nu şi cail-
or. Altele sînt folositoare numai pentru boi, altele
pentru cîini. Altele nu sînt folositoare nici unora
dintre aceştia dar sînt folositoare pomilor. Unele
sînt bune pentru rădăcinile pomului, dar sînt rele
pentru muguri. De pildă, bălegarul pus la rădă-
cinile tuturor plantelor este bun, dar dacă ai vrea
să-l pui la tulpini şi pe lăstarii tineri, îi distruge pe
toţi. Căci şi uleiul este dăunător tuturor plantelor
şi foarte dăunător pentru părul tuturor animalelor,
afară de cel al omului; pentru părul omului este
întăritor, ca şi pentru restul corpului. Astfel binele
este ceva divers şi variat, încît chiar în cazul omu-
lui ceva poate fi bun pentru părţile din afară ale
corpului şi acelaşi lucru poate fi foarte dăunător
pentru cele dinăuntru. De aceea toţi medicii inter-
zic celor bolnavi să folosească
uleiul sau le îngăduie numai puţin de tot în
mîncăruri, doar atît cît să le potolească senzaţiile
neplăcute care se ivesc în nas din pricina ali-
mentelor şi mîncărurilor".
Spunînd el acestea, cei de faţă izbucniră în
aplauze pentru că vorbise frumos; iar eu am zis
: — ,,O! Protagoras, întîmplarea face că eu sînt
cam uituc; dacă cineva îmi vorbeşte prea mult uit
despre ce era vorba. Aşadar, după cum, dacă din
întîmplare aş fi avut auzul slab, ca să stai de vor-
bă cu mine, ai fi socotit că trebuie să-mi vorbeşti
mai tare decît celorlalţi, tot aşa şi acum, de vreme
ce ai de a face cu unul care e uituc, mai taie din
lungimea răspunsurilor şi fă-le mai scurte dacă
vrei să te pot urmări". — „Cum îmi ceri să-ţi
răspund pe scurt? Să-ţi răspund, zise el, mai pe
scurt decît trebuie?" — „Nicidecum", am zis eu.
— „Atunci atît cît trebuie?", zise el. — „Da", am
răspuns eu. — „Oare atît cît socot eu de cuviinţă
să-ţi răspund sau cît socoteşti tu?" — „Am auz-
it, zisei eu atunci, că tu te pricepi şi poţi învăţa
şi pe altul să vorbească despre aceleaşi lucruri pe
larg, dacă vrea, astfel încît să nu termine niciod-
ată vorba sau aşa de scurt, încît nimeni să nu-l în-
treacă. Dacă deci ai de gînd să stai de vorbă cu
mine foloseşte-te de cestălalt chip, adică de vor-
birea pe scurt". — „O! Socrate, cu mulţi oameni
m-am măsurat în mînuirea cuvîntului, şi dacă aş
fi făcut ceea ce-mi ceri tu, adică dacă aş fi dis-
cutat aşa cum dorea adversarul, atunci nu m-aş
fi dovedit mai bun decît oricare altul, nici n-ar fi
ajuns celebru între greci numele lui Protagoras".
Atunci eu — înţelegînd că nu era mulţumit de
sine pentru răspunsurile de mai-nainte, şi că nu ar
dor i să mai discute dînd răspunsuri — socotind
că nu mai are nici un rost să rămîn împreună cu
ei, am zis: „O! Protagoras, nici eu nu ţin cu tot
dinadinsul să prelungim convorbirea noastră mai
mult decît socoteşti tu de cuviinţă; cînd o să fii
dispus să discutăm în aşa fel încît să t e pot ur-
mări, atunci voi discuta cu tine. Tu însuţi susţii,
aşa cum se spune despre tine, că te pricepi să dis-
cuţi şi pe larg şi pe scurt. Că doar eşti iscusit. Eu
unul nu fac faţă la cuvîntări lungi deşi aş dori-o.
Tu însă, care poţi şi într-un fel şi într-altul
ar trebui să cedezi ca să fie cu putinţă convorbirea
între noi; dar cum tu nu vrei, iar eu am ceva treabă
şi oricum nu aş putea să te urmăresc în cuvîntările
tale prelungite, plec, pentru că am de mers un-
deva. în orice caz te-aş fi ascultat cu plăcere".
Şi în timp ce spuneam acestea m-am ridicat cu
gîndul să plec; dar după ce m-am ridicat, Callias
mă apucă cu dreapta de mînă iar cu stînga de man-
tia aceasta şi zise: — „Nu-ţi dăm drumul Socrate;
căci dacă o să pleci tu nu vom mai putea discuta
ca pînă acum. Te rog dară să rămîi cu noi, căci
nimic nu mi-ar face mai multă plăcere decît să vă
ascult, pe tine şi pe Protagoras, discutînd. Hai, fă-
ne nouă tuturor pe plac". Iar eu, care mă ridicasem
de acum şi dădeam să ies, am zis: — „O! fiu al
lui Hipponicos, neîncetat am admirat dragostea ta
de înţelepciune; deci şi acum o laud şi o apreciez,
încît aş dori să-ţi fac pe plac, dacă mi-ai cere un
lucru ce-mi stă în putinţă. Dar acum este ca şi cînd
mi-ai cere să ţin pasul cu Crison din Himera care
e campion la alergare sau să mă iau la întrecere
cu vreunul din alergătorii de fond sau cu vreunul
din alergătorii la cursa de o zi. îţi mărturisesc că
eu însumi aş dori mult mai mult decît tine să mă
pot ţine după aceşti alergători, dar nu sînt în stare.
Dar dacă totuşi vrei să mă vezi pe mine şi pe Cris-
on alergînd în aceeaşi cursă, atunci roagă-l pe el
să facă concesii; eu unul nu pot alerga iute, el în-
să poate alerga încet. Deci dacă doreşti să ne as-
culţi, pe mine şi pe Protagoras, roagă-l pe el să-mi
răspundă şi acum la întrebări aşa ca mai înainte,
pe scurt şi precis; dacă nu, care va fi felul dis-
cuţiilor? Eu socoteam că una este să stăm de vor-
bă discutînd unii cu alţii şi altceva este să ţii un
discurs". — „Dar vezi, Socrate, zise el, Protagoras
pare să aibă şi el dreptate cînd cere să-i fie îngă-
duit să discute aşa cum vrea iar ţie, la rîndul tău,
de asemenea, să-ţi fie îngăduit să discuţi aşa cum
vrei".
Luînd însă cuvîntul Alcibiade zise: „Nu ai
dreptate, Callias; Socrate acesta mărturiseşte că
nu poate face faţă la cuvîntări lungi şi cedează în
faţa lui Protagoras. Dar în ceea ce priveşte talen-
tul şi ştiinţa de a discuta prin întrebări şi răspun-
suri, m-aş mira să cedeze pasul cuiva. Deci dacă
şi Protagoras mărturiseşte că este mai prejos decît
Socrate în ceea ce priveşte dialogul, lui Socrate îi
va fi de ajuns; dacă refuză, atunci să discute prin
întrebări şi răspunsuri, fără să facă la fiecare în-
trebare, drept răspuns, o cuvîntare lungă, abătînd
discuţia, nevrînd să dea seamă şi lungind vorba
pînă cînd cei mai mulţi dintre auditori uită la ce se
referea întrebarea căci, vă asigur eu, Socrate are
memoria foarte bună, doar glumeşte spunînd că e
uituc. Mie mi se pare că Socrate are mai multă
dreptate; trebuie de fapt să-şi spună fiecare păre-
rea fără înconjur".
După Alcibiade, cel care a vorbit a fost, după
cîte cred, Critias. — „O! Prodicos şi Hippias,
Callias îmi face impresia că ţine prea mult cu
Protagoras, iar Alcibiade este întotdeauna dornic
de izbîndă în orice lucru ar interveni; noi însă
nu trebuie să ţinem nici cu Socrate, nici cu Prot-
agoras, ci să-i rugăm cu toţii pe amîndoi să nu în-
trerupă conversaţia tocmai ia mijloc".
După ce Critias a spus acestea, luă cuvîntul
Prodicos: — „Cred că ai dreptate, Critias. într-ad-
evăr, cei ce participă la astfel de discuţii trebuie
să dea ascultare deopotrivă ambilor vorbitori, dar
nu în aceeaşi măsură. Căci nu este tot una: trebuie
să ia aminte deopotrivă la amîndoi, dar nu trebuie
să dea fiecăruia aceeaşi apreciere, ci se cuvine să
dea mai multă apreciere celui mai priceput, iar
celui mai nepriceput o apreciere mai mică. Eu
însumi, Protagoras şi Socrate, vă cer să cedaţi
şi să dezbateţi împreună probleme serioase, dar
să nu vă certaţi, căci prietenii discută între ei cu
bunăvoinţă, numai străinii şi duşmanii se ceartă
unii cu alţii. Astfel şi întîlnirea noastră ar deveni
foarte plăcută, iar voi vorbitorii aţi dobîndi în
acest fel aprobarea noastră, a celor care vă as-
cultăm, nu numai lauda. Aprobarea se află în su-
fletele celor care ascultă fără înşelăciune, pe cînd
lauda se află adesea în cuvintele celor ce grăiesc
altfel decît cred. Iar noi ascultătorii, am încerca
o bucurie intelectuală fără seamăn şi nu doar o
plăcere de rînd. Căci a încerca o bucurie intelec-
tuală înseamnă a învăţa ceva şi a dobîndi înţelep-
ciune cu ajutorul gîndirii, pe cînd plăcerea de
rînd este ceva la nivelul trupului, ca, de pildă, o
mîncare sau vreo senzaţie plăcută". Aşa a vorbit
Prodicos şi mulţi din cei prezenţi l-au încuviinţat.
După Prodicos a vorbit Hippias, învăţatul. — „O
bărbaţi, care sînteţi aici de faţă, eu vă socot a fi
rude, prieteni, concetăţeni prin fire iar nu prin lege;
căci cele asemănătoare se înrudesc prin fire, pe
cînd legea, fiind tiranul oamenilor, impune multe
lucruri ce sînt contrare firii. Deci ar fi ruşinos ca
noi care cunoaştem firea lucrurilor, fiind cei mai
învăţaţi dintre greci, şi care din acest motiv ne-
am adunat acum din toată Grecia în acest sanctuar
al ştiinţei şi în casa cea mai de seamă şi cea mai
înstărită din cetate, să nu ne dovedim întru nimic
vrednici de această pretenţie, ci, întocmai ca cei
mai de rînd dintre oameni, să ne sfădim între noi.
Deci eu vă rog şi vă îndemn, Protagoras şi Socrate,
să treceţi în mijloc ca şi cum noi în chip de arbitri
v-am sili la aceasta şi nici tu Socrate să nu ceri
cu acribie prea mare scurtimea răspunsurilor, dacă
acest lucru nu-i place lui Protagoras, ci mai
slăbeşte şi lasă liber frîul cuvintelor, ca să ne pară
mai măreţe şi mai frumoase, dar nici Protagoras,
la rîndul său, să nu se avînte în cuvîntări ca pe o
mare, cu toate pînzele întinse şi cu vînt prielnic
din spate, pierzînd pămîntul din ochi, ci amîndoi să
ţineţi calea de mijloc. Faceţi aşa cum vă spun eu;
alegeţi un arbitru, un epistat, un pritan, care să ve-
gheze ca lungimea cuvîntărilor fiecăruia să fie po-
trivită".
Aceste cuvinte au plăcut celor ce erau de faţă şi
toţi le-au lăudat, iar Callias a zis că nu-mi dă dru-
mul şi ceilalţi m-au rugat să aleg un epistat. Eu în-
să am zis că nu se cade să alegem un arbitru al
cuvîntărilor, căci dacă cel ales va fi mai rău decît
noi, ar fi nedrept ca unul mai rău să prezideze pe
alţii mai buni, iar dacă va fi egal, nici atunci nu ar
fi drept, căci unul asemenea nouă ar face la fel ca
noi, încît degeaba va fi ales. Deci trebuie să alegeţi
pe cineva mai bun decît noi. Dar după cîte cred eu,
vă este într-adevăr cu neputinţă să găsiţi pe cineva
mai învăţat decît Protagoras acesta; dacă însă veţi
alege pe unul care nu e cu nimic mai bun, pret-
inzînd totuşi că este, şi acest lucru ar fi necuviin-
cios; ar însemna că-i puneţi supraveghetor ca unui
om de rînd, căci în ceea ce mă priveşte pe mine,
mi-e tot una. Dar iată ce sînt gata să fac pentru
a se îndeplini dorinţa voastră, anume să fim îm-
preună şi să stăm de vorbă; dacă Protagoras nu
vrea să dea răspunsuri, să întrebe el, iar eu voi
răspunde şi totodată voi încerca să-i arăt cum cred
eu că trebuie să răspundă cel ce dă răspunsuri;
după ce voi răspunde la toate întrebările pe care
va dori să mile pună, să-mi răspundă el mie din
nou în acelaşi chip. Dacă va arăta că nu are chef
să răspundă precis la întrebare, atunci şi eu şi voi
laolaltă îi vom cere ceea ce mi-aţi cerut şi voi mie,
anume să nu strice reuniunea; iar pentru asta nu-i
nevoie de nici un supraveghetor, căci veţi veghea
cu toţii laolaltă". Au fost toţi de părere că aşa tre-
buie făcut. Deşi lui Protagoras nu prea îi convenea,
totuşi fu silit să se declare de acord ca după ce
va pune întrebări îndeajuns, să dea iarăşi seamă
răspunzînd pe scurt. începu aşadar să întrebe ast-
fel: — ,,Eu cred, Socrate, a zis el, că pentru un
om cea mai importantă parte a educaţiei este pri-
ceperea în domeniul poeziei; aceasta înseamnă să
fii în stare a-ţi da seama, în privinţa celor spuse de
poeţi, care sînt bine ticluite şi care nu, şi să ştii să
le explici, iar atunci cînd eşti întrebat să ştii să dai
seamă. Drept aceea întrebarea mea de acum se va
referi tot la ceea ce discutam noi adineauri, adică la
virtute, dar vom muta discuţia pe tărîmul poeziei.
Asta va fi singura diferenţă. într-adevăr, Simonide
spune undeva, adresîndu-se lui Scopas42, fiul lui
Creon Tesalianul, că
e greu desigur să devii cu ad-
evărat om de ispravă în ceea ce
priveşte picioarele, mîinile şi
mintea pătrat făurit fără cusur.
„Ştii această odă sau să ţi-o spun toată?" — Iar
eu am zis că nu-i nevoie şi că întâmplător studi-
asem foarte serios acea odă. — „Bine, zise el. Cum
ţi se pare, e alcătuită bine şi frumos sau nu?" —
„Foarte frumos şi bine", am zis eu. — „Crezi că
este bine alcătuită, dacă poetul se contrazice sin-
gur?" — „Nu", am zis eu. — „Ia uită-te mai bine",
a zis el. — „Dar am cercetat îndeajuns, bunule". —
„Ştii deci că mergînd mai departe cu oda, el zice
undeva :
Nici spusa lui Pittacos43
nu-mi sună bine, deşi vine
de la un om înţelept ;
căci, zice el, e greu să fii
bun.
„Observi că acelaşi poet spune şi acestea şi cele
de mai-nainte?" — „Ştiu", am zis eu. — „Crezi
deci, zise el, că acestea se împacă cu acelea?" —
„Eu unul cred că da". Totodată însă mă temeam
să nu aibă întrucîtva dreptate. „Dar ţie, am zis eu,
nu ţi se pare?" — „Cum ar putea să mi se pară că
poetul este de acord cu el însuşi, spunînd aceste
două lucruri? La început spune chiar el că «e greu
să devii cu adevărat om de ispravă», apoi mergînd
ceva mai departe cu poezia uită şi îl dezaprobă
pe Pittacos care afirmase acelaşi lucru, anume că
«e greu să fii bun», şi declară că nu-i de acord
cu el, deşi afirmă acelaşi lucru ca şi el. Ori e clar
că atunci cînd cineva combate pe unul care spune
aceleaşi lucruri ca şi el se combate pe sine, încît
greşeşte sau la început sau mai pe urmă!"
 Zicînd acestea a stîrnit entuziasmul zgomotos şi
admiraţia multora dintre auditori, iar eu, ca şi cum
aş fi primit o lovitură de pumn zdravănă m-am în-
tunecat şi fui cuprins de ameţeală în timp ce el
zicea acestea iar ceilalţi aprobau zgomotos. Apoi,
ca să-ţi spun adevărul, pentru a cîştiga un timp în
care să mă pot gîndi la ce-o fi vrut să spună poetul,
mă întorsei spre Prodicos şi, strigîndu-l, i-am zis:
,,O, Prodicos, de fapt Simonide este concetăţeanul
tău; se cade să-i iei apărarea. Te chem, pare-mi-se,
aşa cum spune Homer că Scamandru fiind încolţit
de Ahile îl chema în ajutor pe Simois. zicînd:
hai frate dragă, amîndoi să ţinem piept pu-
terii acestui om.
Tot aşa te chem şi eu în ajutor pentru ca Prot-
agoras să nu-l facă praf pe Simonide. Căci pentru
a-l salva pe Simonide este nevoie de rafinamentul
tău, cu ajutorul căruia deosebeşti pe «a vroi» şi
pe «a dori», cum că nu sînt unul şi acelaşi lucru
şi toate cele multe şi frumoase pe care le spuneai
mai adineauri. Deci acum vezi dacă eşti şi tu de
aceeaşi părere cu mine. Căci eu nu am impresia că
Simonide se contrazice. Dar spune-ţi tu, Prodicos,
părerea; crezi că «a deveni» este acelaşi lucru cu
«a fi» sau e altceva?" — „Altceva, pe Zeus", a zis
Prodicos. — „Nu-i aşa, că în primele versuri Si-
monide şi-a spus părerea sa proprie, anume că «e
greu să devii cu adevărat om de ispravă?»", am zis
eu. — „Ai dreptate", a zis Prodicos. — „Pe Pitta-
cos îl dezaprobă, dar nu aşa cum crede Protagoras,
deşi spune acelaşi lucru, ci pentru că spune de fapt
altceva; căci Pittacos nu s-a exprimat precum Si-
monide, că e greu să devii bun, ci că e greu să
fii bun : ori nu este acelaşi lucru, Protagoras, a fi
şi a deveni, după cum spune Prodicos acesta; deci
dacă a fi nu e tot una cu a deveni, nici Simonide
nu se contrazice singur. Dar poate că Prodicos şi
mulţi alţii ar zice, împreună cu Hesiod, că e greu
să devii om de ispravă, căci «zeii au pus osteneala
înaintea virtuţii; dar după ce ai atins culmea ei,
pe urmă e uşor să o păstrezi, deşi a fost greu s-o
dobîndeşti»".
Prodicos, auzind acestea, m-a aprobat; Prot-
agoras însă a zis: „îndreptarea ta conţine o greşeală
mai mare decît cea pe care vrei să o îndrepţi". —
Iar eu am zis: „Pe cît se pare am scrîntit-o, Prot-
agoras, şi sînt ca un doctor bun de luat în rîs; vrînd
să vindec, mai tare agravez boala". — „Aşa este",
zise el. — „Cum se poate?", am zis eu.
— „Mare ar fi neştiinţa poetului, zise el, dacă ar
afirma că este uşor să păstrezi virtutea, ceea ce
după părerea tuturor oamenilor este lucrul cel mai
greu dintre toate". — Atunci cu am zis: „Pe Zeus,
ce bine ne prinde că este de faţă şi Prodicos la
discuţia noastră! Bagă de seamă, Protagoras, s-ar
putea ca ştiinţa lui Prodicos să fie divină, vech-
imea ei fiind considerabilă, căci ca începe de la
Simonide sau chiar mai de departe. Tu, cu toate
că te pricepi la multe altele, pari a nu te pricepe
la aceasta, pe cînd eu ca fost elev al lui Prodicos,
mă pricep. într-adevăr, pari acum a nu şti că poate
Simonide nu a luat cuvîntul «greu» în sensul în
care îl iei tu; se întîmplă ca şi în cazul cuvîntului
«grozav», pentru care Prodicos acesta mă mustră
de fiecare dată cînd, lăudîndu-te pe tine, sau pe al-
tul, zic de pildă că Protagoras e un om grozav de
priceput; atunci mă întreabă dacă nu mi-e ruşine
să numesc cele bune grozave. Căci grozav, spune
el, însemnează rău; nimeni nu spune de fiecare
dată grozavă bogăţie sau grozavă pace, sau groza-
vă sănătate, ci grozavă boală şi grozav război şi
grozavă sărăcie, acestea însemnînd ceva rău. Poate
că si cuvîntul greu e luat de cei din Ceos şi de Si-
monide în sensul de rău sau în alt sens, pe care tu
nu îl ştii44; să-l consultăm pe Prodicos, căci despre
limba lui Simonide pe el se cade să-l întrebăm".
— „Ce înţelegea Simonide prin cuvîntul greu, o
Prodicos?" — „Rău", zise el. — „Tocmai de aceea,
Prodicos, am zis eu, îl şi mustră pe Pittacos, care
spune că e greu să fii bun, ca şi cînd l-ar auzi
spunînd că e rău să fii bun". — „Dar, spuse el, ce
altceva crezi că zice Simonide decît asta şi că îi
reproşează lui Pittacos că nu ştie să deosebească
bine cuvintele, fiind originar din Lesbos şi crescut
într-o limbă barbară?" — „Auzi Protagoras, am zis
eu, ce spune Prodicos acesta? Ai ceva de spus Ia
acestea?"
Iar Protagoras zise: „Nici vorbă să fie aşa, Prodi-
cos. Căci eu ştiu bine că şi Simonide înţelegea
prin cuvîntul greu ceea ce înţelegem şi noi ceilalţi,
adică nu ceva rău, ci ceea ce nu e uşor de făcut
şi se face cu multă osteneală". — „Dar şi eu cred,
Protagoras, am zis eu, că asta vrea să spună şi Si-
monide şi că Prodicos o ştie şi el, dar glumeşte şi
pare că vrea să te încerce dacă eşti în stare să-ţi
susţii părerea; căci o bună dovadă că Simonide nu
foloseşte cuvîntul greu în loc de rău este versul ur-
mător, care zice că «numai un zeu ar putea avea
acest privilegiu».
 De bună seamă, el nu vrea să spună că e rău
să fii bun, din moment ce spune că numai un zeu
ar putea avea această însuşire şi numai zeului îi
acordă acest privilegiu; căci în acest caz ar în-
semna că Prodicos vorbeşte de un Simonide prea
cutezător, nicidecum de cel din Ceos. Dar sînt gata
să-ţi spun care cred eu că este ideea lui Simonide
în această odă, dacă vrei să mă pui la încercare,
pentru a vedea cum stau cu privire la ceea ce tu
numeşti pricepere în ale poeziei ; dar dacă vrei, te
voi asculta eu pe tine". Şi Protagoras, după ce a as-
cultat cele ce am spus, zise: „Dacă vrei vorbeşte
tu, Socrate". Iar Prodicos şi Hippias au stăruit să
vorbesc, la fel şi ceilalţi.
— „Aşadar, am zis eu, voi încerca să vă expun
ce cred eu despre oda aceasta. Printre greci, aceia
care au dovedit rîvnă pentru ştiinţă din cele mai
vechi timpuri şi în măsura cea mai mare sînt
cretanii şi lacedemonienii şi cei mai mulţi învăţaţi
din lume acolo se află. Dar ei tăgăduiesc şi se pre-
fac a fi neînvăţaţi ca să nu se dea de gol că întrec
pe ceilalţi greci în ceea ce priveşte ştiinţa întocmai
ca sofiştii pe care îi pomenea Protagoras, ci lasă
să se creadă că sînt superiori în privinţa război-
ului şi a vitejiei, socotind că dacă s-ar şti prin
ce sînt superiori, toţi ar încerca să deprindă acel
lucru, anume ştiinţa. Deci ascunzînd acel lucru au
păcălit pe admiratorii lor din diferite cetăţi, care îşi
schingiuiesc urechile imitîndu-i, îşi înfăşoară pi-
cioarele în curele şi se antrenează de zor la gim-
nastică şi poartă mantale scurte, ca şi cum datorită
acestora ar întrece lacedemonienii pe ceilalţi greci.
Iar cînd lacedemonienii vor să stea de vorbă
nestînjeniţi cu învăţaţii lor şi s-au săturat de acum
să mai stea de vorbă cu ei pe ascuns, gonind pe
pretinşii lor admiratori şi pe ceilalţi străini care
ar mai fi adăstat, se întîlnesc cu învăţaţii lor fără
ştirea străinilor şi nu lasă pe nici unul dintre tineri
să se ducă în alte cetăţi, aşa cum fac şi cretanii, ca
să nu-şi piardă deprinderile pe care i le-au format
ei. în aceste cetăţi nu numai bărbaţii se mîndresc
cu pregătirea lor, ci şi femeile. Veţi şti că spun
adevărul şi că lacedemonienii au cea mai bună
pregătire în ceea ce priveşte ştiinţa şi discuţia,
luînd ca dovadă faptul că dacă cineva ar dori să
stea de vorbă cu cel mai umil dintre lacedemonieni
va găsi că în multe privinţe pare slab la discuţie,
dar va vedea că în mijlocul convorbirii îi va arunca
un cuvînt remarcabil, scurt şi cu miez, întocmai
ca un lăncier dibaci, încît interlocutorul va apărea
că nu e cu nimic mai presus decît un copil. Dar
printre cei de acum ca şi printre cei de demult
unii au înţeles acest lucru şi anume că a fi la-
cedemonian înseamnă a te ocupa mult mai mult
de ştiinţă decît de gimnastică, dîndu-şi seama că
a fi în stare să rosteşti asemenea cuvinte este la
îndemînă doar unui om cu pregătire desăvîrşită.
Dintre aceştia făceau parte şi Thales din Milet şi
Pittacos din Mytilene şi Solon, concetăţeanul nos-
tru, şi Bias din Priene şi Cleobul din Lindos şi
Myson din Chenea şi se zice că al şaptelea între
ei era Chilon Lacedemonianul45. Aceştia toţi erau
adepţi, admiratori şi elevi ai spartanilor în ceea ce
priveşte educaţia. Şi oricine s-ar putea convinge că
ştiinţa lor era de acest gen, gîndindu-se la cuvin-
tele scurte, vrednice de memorat, pe care le rostea
fiecare dintre ei şi pe care ei înşişi, adunîndu-se
cu toţii, le-au dedicat lui Apollo ca pe o lamură
a ştiinţei, gravînd pe templul de la Delfi cuvintele
pe care toată lumea le venerează: «Cunoaşte-te pe
tine însuţi» şi «Totul cu măsură».
De ce zic acestea? Pentru că aşa era filosofia
celor de demult, un fel de vorbire concisă, «lacon-
ică»; şi desigur acest cuvînt al lui Pittacos, anume
că e greu să fii bun, lăudat de cei învăţaţi, umbla
din gură în gură. Atunci Simonide, fiind ambiţios
în ceea ce priveşte ştiinţa, şi-a zis că dacă ar surpa
această afirmaţie şi-ar dobîndi mare renume
printre contemporani, ca şi cum ar învinge pe un
atlet renumit. Deci după cît mi se pare mie, împo-
triva acestei afirmaţii şi cu gîndul de a o ştirbi a al-
cătuit el toată oda. Dar să cercetăm cu toţii împre-
ună dacă eu am dreptate.
Prima parte a poemului ar părea nebunie curată,
dacă vrînd să spună că e greu să devii om de is-
pravă, pe urmă ar adăuga «pe de o parte». Acest
adaos nu pare să aibă vreun rost decît dacă pre-
supunem că Simonide se referă la afirmaţia lui Pit-
tacos, combătînd-o; ori Pittacos spunea că «e greu
să fii bun», iar el ripostează zicînd: «Ba nu, ci
e greu să devii om de ispravă, o Pittacos, cu ad-
evărat». Dar nu spune cu adevărat de ispravă; nu
la aceasta se referă cuvintele «cu adevărat», ca şi
cum ar fi unele lucruri bune cu adevărat, iar al-
tele ar fi bune dar nu cu adevărat. Aceasta ar părea
o prostie nedemnă de Simonide. Dar pesemne că
nu l-a pus la locul lui firesc în poezie pe «cu ad-
evărat», subînţelegînd astfel cumva afirmaţia lui
Pittacos şi făcîndu-ne să ni-l închipuim pe Pittacos
vorbind şi pe Simonide răspunzînd; unul spunînd:
«O! oameni, e greu să fii bun», iar celălalt răspun-
zînd: «O! Pittacos, nu ai dreptate, nu este greu
să fii, ci să devii om de ispravă şi cu mîinile şi
cu picioarele şi cu mintea, pătrat făurit fără cusur,
asta cu adevărat este greu». Acesta pare a fi rostul
adăugirii cuvintelor «cu adevărat» şi al aşezării lor
la urmă; toate cele ce urmează dovedesc că acesta
e sensul în care au fost spuse. Desigur se poate dis-
cuta mult despre fiecare din cele spuse în poem,
arătînd că sînt bine ticluite; poemul e foarte frumos
şi alcătuit cu grijă, dar ne-ar lua mult timp să-l an-
alizăm aşa. Să examinăm insă caracterul său în an-
samblu şi intenţia, care este în primul rînd aceea de
a combate în tot poemul afirmaţia lui Pittacos.
într-adevăr, mergînd ceva mai departe parcă ar
spune că «e greu cu adevărat să devii om de is-
pravă, totuşi se poate pentru cîtva timp; dar odată
ajuns, a te menţine în această stare şi a fi om de is-
pravă, aşa cum zici tu Pittacos, e cu neputinţă şi nu
e pe măsura puterilor omeneşti, ci numai un zeu ar
putea avea acest privilegiu,
nu există om
care să nu fie
rău, cînd îl
 loveşte năpasta
fără leac.
Pe cine îl loveşte oare năpasta fără leac la înce-
putul călătoriei pe mare? Ε limpede că nu pe omul
obişnuit; omul de rînd este întotdeauna năpăstu-
it. După cum nu se cheamă că-l trînteşti pe cel
care zace, ci îl trînteşte pe cel ce stă-n picioare,
făcîndu-l să zacă, nu pe cel ce zace; tot aşa pe cel
ce are mijloace îl loveşte o năpastă fără leac, pe
cel ce este întotdeauna neajutorat nu-l loveşte. De
pildă pe cîrmaci l-ar face neajutorat dezlănţuirea
unei furtuni mari, iar pe ţăran venirea vremii rele;
la fel şi pe medic. Căci celui bun îi este cu putinţă
să devină rău, aşa cum glăsuie şi mărturia altui
poet care zice:
omul de ispravă este uneori rău, al-
teori bun;
dar celui rău nu-i este cu putinţă să devină rău, ci
el este mereu aşa în mod necesar, încît omul care
are mijloace şi este învăţat şi de ispravă atunci
cînd îl loveşte o năpastă fără leac nu poate să nu
fie rău; tu însă, Pittacos, zici că e greu să fii bun.
De fapt este greu să devii, dar este cu putinţă, să
fii însă este cu neputinţă, vorba aceea:
 făcînd bine,
orice om e bun;
rău însă dacă
face rău.
Dar care este oare fapta bună în privinţa literelor
şi ce îl face pe om să fie bun în ceea ce priveşte
literele? Desigur învăţarea lor. Care e fapta bună
care îl face pe medic să fie bun? Desigur învăţarea
felului în care se îngrijesc bolnavii. Ε rău cel care
face rău; cine ar putea deci deveni un medic rău?
Ε clar că mai întîi cel care e medic şi apoi cel care
e medic bun; acesta ar putea deveni şi rău. Noi cei
care nu avem nici în clin nici în mînecă cu medi-
cina, făcînd oricîte rele, nu am deveni nici medici,
nici zidari, nici altceva dintre acestea. Prin ur-
mare, dacă cineva nu ar putea deveni medic făcînd
rău, e limpede că nu ar putea deveni nici medic
prost. Tot astfel şi omul de ispravă ar putea deveni
cîndva şi om de nimic fie din pricina timpului, fie
a ostenelii, fie a bolii, fie a altei împrejurări; iar
singurul lucru rău în sine este pierderea ştiinţei.
Omul de nimic nu ar putea deveni vreodată om de
nimic, căci el este mereu aşa; dar dacă urmează să
devină om de nimic, trebuie să fi fost mai înainte
om de ispravă. Astfel şi această parte a poemului
duce la încheierea că nu e cu putinţă să fii om de
ispravă şi să rămîi aşa, însă este cu putinţă să devii
om de ispravă, iar acesta din urmă poate deveni şi
om de nimic; «cel mai mult durează şi sînt foarte
de ispravă cei pe care zeii îi îndrăgesc».
Toate acestea sînt spuse cu referire la Pittacos
şi cele ce urmează în poezie lămuresc lucrurile şi
mai mult. Căci el spune:
de aceea eu nu voi irosi niciodată o parte a
vieţii pentru o speranţă deşartă, căutînd un om
fără cusur, ceea ce nu poate fi printre noi cei ce
culegem roadele pămîntului întins; dar găsindu-l
vă voi vesti şi vouă.
în acest chip atacă cu străşnicie în tot poemul
afirmaţia lui Pittacos:
laud şi îndrăgesc pe toţi aceia
care nu săvîrşesc nimic urît de
bună voie;
căci cu nevoia nici zeii nu luptă.
Şi acestea se referă la aceeaşi afirmaţie. Căci nu
era Simonide atît de neînvăţat încît să spună că
îi laudă pe aceia care nu fac nimic rău de bună
voie, ca şi cum ar fi unii care fac răul de bună
voie. Eu însă cred cam aşa, că nici unul dintre
învăţaţi nu socoteşte că există vreun om care să
greşească de bună voie sau să facă cele urîte şi
rele cu bună ştiinţă, ci ei ştiu bine că toţi cei ce
săvîrşesc fapte urîte şi rele, le fac fără voia lor. De
bună seamă şi Simonide nu spune că-i laudă pe
cei care nu fac rele de bună voie, ci spune acest
«de bună voie» referindu-se la el însuşi. Căci el
socotea că un om de ispravă adesea se silueşte
pe sine ca să devină prietenul şi lăudătorul cuiva;
de pildă adesea i se poate întîmpla cuiva să aibă
parte de o mamă rea, de un tată rău, de o patrie
rea sau de altceva asemănător. Deci, cei răi atunci
cînd au parte de aşa ceva, ca şi cum s-ar bucura
văzînd şi găsind cusururi, arată şi acuză răutatea
părinţilor sau a patriei, ca nu cumva oamenii să
dea vina pe ei pentru că nu le poartă de grijă, sau
să-i mustre că nu se îngrijesc de ei, şi astfel ei
caută tot mai multe cusururi şi stîrnesc înadins şi
alte duşmănii pe lîngă cele inevitabile. Cei cum-
secade, în schimb, se silesc să ascundă cusururile
şi să aducă laude şi chiar dacă se mînie pe părinţi
sau pe patrie, fiind nedreptăţiţi, ei caută să se lin-
iştească singuri şi să împace lucrurile, silindu-se
să-i iubească pe ai lor şi să-i laude.
 Cred că i s-a întîmplat adesea chiar şi lui Si-
monide să laude sau să preamărească şi el fie pe
vreun tiran, fie pe altcineva, nu de bună voie, ci
fiind nevoit. De aceea parcă îi spune lui Pittacos:
«eu, Pittacos, nu te critic, pentru că îmi place să
critic, căci
Ea unul mă mulţumesc cu un om
sănătos,
care nu e rău, nici cu totul neajutorat,
cunoscînd dreptatea folositoare
cetăţii;
pe acesta nu-l voi critica,
căci nu sînt cusurgiu;
dar mulţimea proştilor este fără
număr,
încît cel ce se bucură să certe s-ar sătura certîndu-i
pe aceştia».
Toate lucrurile sînt frumoase dacă cele urîte nu
se amestecă în ele.
Prin aceasta nu vrea să spună că toate lucrurile
sînt albe dacă nu se amestecă negrul în ele — ceea
ce ar fi în multe privinţe ridicol — ci vrea să spună
că el admite şi mediocritatea ca să nu fie obligat
să mustre. Şi spune: «nu caut om fără cusur printre
cei ce culegem roadele pămîntului cu temelii largi,
dar găsindu-l vă voi vesti şi vouă; iar pentru asta
nu voi lăuda pe nimeni, ci îmi ajunge dacă e mij-
lociu şi nu face nimic rău, căci eu îi îndrăgesc şi-i
laud pe toţi — şi s-a folosit de dialectul mytilenian
spunînd lui Pittacos: laud şi îndrăgesc de bună voie
(aici după «de bună voie» trebuie făcută o pauză
în vorbire) pe toţi aceia care nu fac nimic urît, dar
se întîmplă să-i laud şi să-i îndrăgesc pe unii fără
voia mea. Deci dacă ai fi spus măcar pe jumătate
ceea ce se cuvine şi este adevărat, nu te-aş fi mus-
trat. Dar pentru că minţind straşnic pari să spui ad-
evărul despre cele mai importante lucruri de aceea
te critic».
La acestea cred, Prodicos şi Protagoras, că se
gîndea Simonide cînd a compus poemul".
Iar Hippias zise:
— „Cred că ai comentat bine poemul, Socrate.
însă am şi eu ceva important de spus despre el;
dacă vreţi am să vă spun". Atunci Alcibiade a zis:
„Desigur Hippias, dar ceva mai pe urmă; acum se
cuvine să continuăm, aşa cum s-au înţeles cei doi,
Protagoras şi Socrate; dacă Protagoras vrea să mai
pună întrebări, să răspundă Socrate, iar dacă nu
vrea, să-i răspundă el lui Socrate şi din nou să în-
trebe acesta". Iar eu am răspuns : „Las pe seama
lui Protagoras să aleagă care din două îi e mai pe
plac; dacă e de acord vom lăsa discuţia despre ode
şi poeme; în ceea ce priveşte însă primul subiect
despre care am întrebat, bucuros l-aş duce la bun
sfîrşit cercetînd împreună cu tine. Căci discuţiile
despre poezie mi se par a fi foarte asemănătoare
cu petrecerile oamenilor simpli, de rînd. într-ad-
evăr, aceştia atunci cînd benchetuiesc, neputîndu-
se desfăta unii pe alţii prin mijloace proprii, nici
cu glasul lor, nici cu cuvîntările lor, din cauză că
sînt needucaţi, pun mult preţ pe cîntăreţele din
flaut, plătind scump pentru un glas străin, acela al
flautelor, şi cu ajutorul glasului lor se desfătează
cînd sînt laolaltă. Acolo însă, unde benchetuiesc
oameni de ispravă şi educaţi, nu vezi nici cîntăreţi
din flaut, nici dansatoare, nici chitariste, ci ci sînt
în stare să se întreţină fără aceste mijloace
mărunte şi copilăreşti, eu ajutorul propriului lor
glas, vorbind şi ascultînd fiecare la rîndul său în
bună rînduială, chiar dacă beau foarte mult vin.
Tot aşa şi aceste reuniuni dacă cuprind oameni
de felul acelora din care mulţi dintre noi ne pret-
indem a fi, nu au deloc nevoie de glas străin,
ca acela al poeţilor, pe care nu ne stă în putinţă
a-i întreba din nou despre cele ce vor să spună
şi pe care cei mai mulţi îi aduc în discuţie unii
susţinînd că poetul zice într-un fel, alţii într-alt-
fel, dezbătînd un lucru ce nu le stă în putere a-l
dovedi. Ci ei lasă acest fel de reuniuni cu totul de-
o parte şi se întreţin singuri cu ajutorul discuţiilor,
în care pot şi unii şi alţii să dea şi să primească
dovezi. Pe aceştia sînt de părere că se cade să-i
imităm şi eu şi tu, lăsînd la o parte pe poeţi, şi să
stăm de vorbă unii cu alţii, prin noi înşine pun-
înd la încercare adevărul şi pe noi înşine. Dacă în-
să mai doreşti să întrebi stau gata să te urmăresc
dînd răspunsuri; dar dacă vrei, urmăreşte-mă tu pe
mine, ca să ducem la capăt discuţia pe care am
întrerupt-o la mijlocul drumului".
în timp ce eu spuneam acestea şi altele
asemănătoare, Protagoras dădea semne că nu ştie
ce să facă. Atunci Alcibiade, privind spre Callias,
a zis: „Callias, crezi că e frumos acum din partea
lui Protagoras, să nu vrea să spună dacă dă răspun-
suri sau nu? Mie nu mi se pare; ci ori să discute ori
să spună că nu vrea să discute ca s-o ştim şi noi, iar
Socrate să discute cu altul sau altcineva să discute
cu cine o vrea". Şi Protagoras ruşinîndu-se, după
cîte mi s-a părut mie, de Alcibiade care spusese
acestea şi de Callias care îl ruga şi de aproape
toţi cei ce erau de faţă, s-a înduplecat cu greu să
discute şi a cerut să-i pun întrebări, zicînd că va
răspunde.
Deci am zis eu: „O! Protagoras, să nu crezi că
discut cu tine pentru alt motiv, decît pentru a cer-
ceta cele ce-mi sînt nelămurite. Cred că Homer are
foarte multă dreptate cînd zice:
mergînd amîndoi împreună unul văzu
înaintea celuilalt.
Desigur, procedînd aşa ne e mai uşor nouă tuturor
oamenilor cînd e vorba să facem ceva, să vorbim
ceva sau să gîndim ceva. Chiar dacă cineva
gîndeşte de unul singur ceva, îndată începe să
caute în jurul lui pe altcineva căruia să-i arate şi
cu care să se întărească, şi nu se lasă pînă nu-
l găseşte. Tot aşa şi eu pentru acest motiv sînt
bucuros să discut cu tine mai curînd decît cu ori-
care altul, socotind că tu vei cerceta cel mai bine
şi celelalte lucruri pe care se cuvine să le cerceteze
un om serios, adică cele legate de virtute. Cine
altul ar putea fi acesta afară de tine, care nu te
mulţumeşti numai să fii tu însuţi un om de ispravă,
aşa ca alţii care deşi sînt oameni de treabă dar pe
ceilalţi nu-i pot face să fie aşa? Tu însă eşti om
de ispravă şi-i poţi face şi pe alţii oameni de is-
pravă. Şi ai atîta încredere în tine însuţi încît, în
timp ce alţii îşi ascund acest meşteşug, tu te dai în
vileag vestindu-l în gura mare, în faţa tuturor gre-
cilor, numindu-te sofist şi dîndu-te drept educator
şi dascăl de virtute, fiind totodată primul care cere
plată pentru aceasta. Deci cum să nu-ţi cer părerea
în dezbaterea acestor probleme? Cum să nu te în-
treb şi să nu te consult? Asta ar fi cu neputinţă.
Aşadar, acum doresc mai întîi să-ţi amintesc din
nou cele ce întrebam la început în legătură cu
acestea, apoi să cercetăm împreună. După cîte
cred, întrebarea era aceasta: ştiinţa, chibzuinţă,
curajul, dreptatea şi pietatea fiind cinci nume
diferite, se referă ele oare la un singur lucru, sau
fiecăruia dintre aceste nume îi corespunde o real-
itate proprie avînd fiecare rostul său, fiecare din
ele fiind deosebită de cealaltă? Tu însă ai spus că
nu sînt nume ale unui singur lucru, ci fiecare din
aceste cuvinte exprimă ceva deosebit, şi că toate
acestea sînt părţi ale virtuţii, nu aşa ca părţile aur-
ului care sînt asemănătoare unele cu altele şi cu în-
tregul din care fac parte, ci ca părţile feţii care nu
sînt asemenea nici cu întregul din care fac parte,
nici unele cu altele, avînd fiecare rostul său pro-
priu. Dacă îţi menţii aceeaşi părere ca şi atunci,
spune-ne; dacă ai altă părere, explică acest lucru
căci eu nu-ţi voi reproşa dacă vei spune altfel. Nu
m-aş mira să-mi fi spus acestea pentru a mă pune
la încercare".
— „Dar îţi spun, Socrate, zise el, că toate
acestea sînt părţi ale virtuţii, şi că patru dintre ele
sînt destul de asemănătoare între ele, însă curajul
se deosebeşte foarte mult de toate celelalte. Vei
cunoaşte că am spus adevărul, în chipul următor:
într-adevăr vei găsi mulţi oameni tare nedrepţi, ne-
pioşi, neruşinaţi şi neînvăţaţi, dar deosebit de cura-
joşi". — „Ia stai niţel, am zis eu; ceea ce spui
merită să fie cercetat. Numeşti oare curajoşi pe
cei îndrăzneţi sau pe alţii?" — „Da, zise el, şi pe
aceia care înfruntă lucruri pe care cei mulţi se tem
să le înfrunte". — „Dar ia spune, crezi că virtu-
tea e ceva frumos şi pentru că e ceva frumos te-ai
făcut dascăl de virtute?" — „Ba chiar e ceva foarte
frumos dacă nu cumva sînt pătimaş" — „Cum,
am zis eu, o parte a ei este frumoasă şi alta urîtă
sau toată este frumoasă?" — „în întregime şi chiar
cît se poate de frumoasă". — „Ştii oare cine sînt
cei care coboară cu curaj în puţuri?" — „Da, ştiu;
sînt scufundătorii". — „Oare pentru că ştiu să facă
acest lucru sau din alt motiv?" — „Pentru că ştiu".
— „Cine sînt cei care luptă călare cu mult curaj?
Cei ce se pricep la călărie sau cei care nu se pri-
cep?" — „Cei ce se pricep". — „Dar ca peltaşti
cine luptă? Cei ce ştiu să mînuie scutul rotund sau
cei care nu ştiu?" — „Cei care ştiu" — „Şi aşa
mai departe, dacă vei cerceta acest lucru vei afla,
zise el, că cei care ştiu sînt mai îndrăzneţi decît
cei neştiutori, şi decît ei înşişi, după ce au învăţat,
faţă de cum erau înainte de a fi învăţat". — „Ai
văzut pe vreunii care fiind necunoscători ai acest-
or meşteşuguri, să fie îndrăzneţi la fiecare dintre
ele?" — „Am văzut, zise el, şi încă din cale afară
de îndrăzneţi". — „Oare aceşti oameni îndrăzneţi
sînt şi curajoşi?" — „Curajul ar fi atunci ceva urît,
a zis el, deoarece aceştia nu sînt în toate minţile"
— „Atunci, am zis eu, care zici tu că sînt curajoşi?
Oare nu ai spus că cei îndrăzneţi?" ·— „Şi acum
spun la fel", a zis el. — „Nu-i aşa, am zis eu, că
aceia care sînt îndrăzneţi în acest chip nu par a fi
curajoşi, ci par a nu fi întregi la minte. Dincolo
cei mai învăţaţi erau şi cei mai îndrăzneţi; fiind cei
mai îndrăzneţi nu sînt oare şi cei mai curajoşi? Şi
după acest raţionament, nu ar fi oare ştiinţa tot una
cu curajul?".
— „Nu reaminteşti bine, Socrate, a zis el, cele
ce ţi-am spus şi ţi-am răspuns. Fiind întrebat de
tine dacă cei curajoşi sînt îndrăzneţi eu am încu-
viinţat; dar dacă şi cei îndrăzneţi sînt curajoşi n-
am fost întrebat. Căci dacă mă întrebai atunci asta,
aş fi răspuns că nu toţi. Cît despre afirmaţia mea
că cei curajoşi nu sînt îndrăzneţi nu ai dovedit
nicăieri că nu e bună şi că am greşit făcînd-o.
Apoi declari că cei care cunosc lucrurile sînt mai
îndrăzneţi decît ei înşişi şi decît ceilalţi care nu
le cunosc şi prin asta socoteşti curajul a fi unul
şi acelaşi lucru cu ştiinţa. Mergînd mai departe în
acest fel ai putea socoti că şi puterea este tot una
cu ştiinţa. Căci dacă procedînd tot aşa m-ai întreba
întîi dacă cei puternici sînt capabili, ţi-aş răspunde
că da; apoi întrebîndu-mă dacă cei ce ştiu să lupte
sînt mai capabili decît cei care nu ştiu să lupte,
şi decît ei înşişi, după ce au învăţat, faţă de cum
erau înainte de a fi învăţat, ţi-aş răspunde că da.
Zicînd eu acestea, tu ai putea să spui, folosindu-
te de aceleaşi raţionamente, că după afirmaţia mea
ştiinţa este tot una cu puterea. Eu însă nici de astă
dată nu afirm nicăieri că cei capabili sînt puter-
nici, ci că cei puternici sînt capabili; căci nu e
acelaşi lucru capacitatea şi puterea, ci capacitatea
rezultă din ştiinţă, sau chiar din nebunie şi mînie,
puterea însă rezultă din firea şi buna hrănire a cor-
purilor. Tot aşa şi dincolo, nu este acelaşi lucru
îndrăzneala şi curajul, încît se întîmplă că cei cura-
joşi să fie îndrăzneţi, deşi cei îndrăzneţi nu sînt
întotdeauna curajoşi, căci îndrăzneala le vine oa-
menilor şi datorită meşteşugului şi din mînie sau
nebunie, ca şi capacitatea. Curajul însă vine din
fire şi din buna hrănire a sufletelor".
— „Eşti de acord, Protagoras, am zis eu, că unii
oameni trăiesc bine iar alţii rău? — „Da", a zis el.
— „Ţi se pare că trăieşte bine cel care trăieşte în
supărare şi necaz?"
— „Nu", a zis el. — „Dacă cineva sfîrşeşte vi-
aţa după ce a trăit în chip plăcut, nu ţi se pare că
aşa a trăit bine?"
— „Mie cel puţin aşa mi se pare", zise el. —
„Deci a trăi în chip plăcut e bine, iar a trăi în chip
neplăcut e rău".
— „Cu condiţia ca plăcerea să rezulte din cele
bune", a zis el.— „Ce, Protagoras? Nu cumva şi
tu, precum cei mulţi, numeşti unele lucruri
plăcute, rele şi unele lucruri neplăcute, bune? Căci
eu zic aşa: în măsura în care sînt plăcute, în
aceeaşi măsură nu sînt oare şi bune, dacă din ele
nu rezultă altceva? Şi apoi cele neplăcute la rîndul
lor în măsura în care sînt neplăcute, nu sînt oare şi
rele?"
— „Nu ştiu, Socrate, a zis el, dacă trebuie să-
ţi răspund tot atît de simplu pe cît e de simplă
întrebarea ta, că toate cele plăcute sînt bune şi
cele neplăcute sînt rele; dar m se pare că e mai
prudent din partea mea, nu numai pentru împre-
jurarea de acum, ci şi pentru tot restul vieţii mele,
să-ţi răspund că există unele lucruri dintre cele
plăcute care nu sînt bune, apoi sînt unele lucruri
dintre cele neplăcute care nu sînt rele, pe cînd al-
tele sînt, iar în al treilea rînd vin cele indiferente,
care nu sînt nici bune, nici rele"
— „Nu le numeşti oare plăcute pe cele ce com-
portă plăcerea sau pe cele ce fac plăcere?" — „Ba
da", a zis el.
— „Acelaşi lucru spun deci, întrebînd dacă nu
sînt bune în măsura în care sînt plăcute sau între-
bînd dacă plăcerea în sine nu este ceva bun". —
„După cum spui tu, Socrate, de fiecare dată, a zis
el, să cercetăm acest lucru, şi dacă cercetarea va fi
temeinică şi va reieşi că ceea ce este plăcut e tot
una cu binele, vom cădea de acord; dacă nu, vom
mai discuta". — „Vrei cumva să conduci tu cer-
cetarea, am zis eu, sau s-o conduc eu?" — „Se ca-
de s-o conduci tu, a zis el, căci tu dai tonul dis-
cuţiei".
— „Dar ne vom lămuri oare în felul acesta?
După cum dacă cineva cercetînd pe un om după în-
făţişare, în privinţa sănătăţii sau a însuşirilor fizice,
văzîndu-i faţa şi mîinile ar spune: «ia dezbracă-te
şi arată-mi pieptul şi spatele ca să te văd mai bine»,
tot aşa şi eu doresc ceva asemănător în vederea
cercetării noastre. Văzînd care este poziţia ta faţă
de bine şi plăcere, după cele ce declari, simt nevoia
să-ţi spun următorul lucru: «Hai Protagoras,
dezvăluie-mi şi părerea ta despre cunoştinţă. Oare
eşti şi tu de aceeaşi părere cu cei mai mulţi dintre
oameni, sau eşti de altă părere?» Cei mulţi au
această părere despre cunoştinţă, anume că nu are
putere prea mare, nici nu călăuzeşte, nici nu
stăpîneşte. Ei nu o cred în stare de aşa ceva, ci, ad-
miţînd că ea se află adesea în om, nu cunoştinţa
este cea care îl stăpîneşte, ci altceva, fie mînia, fie
plăcerea, fie necazul, uneori dragostea, de multe
ori frica, pur şi simplu socotind cunoştinţa ca un
fel de sclav la cheremul tuturor celorlalţi. Oare şi
tu crezi la fel despre ea, sau crezi că e ceva frumos
şi în stare să conducă pe om şi că dacă cineva ar
cunoaşte binele şi răul nu s-ar mai lăsa stăpînit de
nimic care l-ar îndemna să facă altceva decît i-ar
porunci ştiinţa şi că buna chibzuinţă este în stare
să-l ajute pe om?"
— „Şi eu cred, zise el, întocmai cum spui tu
Socrate, şi totodată ar fi un lucru urît din partea
oricui, dar mai vîrtos din partea mea, a nu spune că
priceperea şi ştiinţa sînt cele mai de seamă dintre
înfăptuirile omeneşti".
— „Frumoase sînt cuvintele tale, am spus eu,
şi adevărate. Ştii însă că cei mai mulţi dintre oa-
meni nu ne cred pe mine şi pe tine, ci susţin că
mulţi cunoscînd cele bune nu vor să le facă, deşi
le e cu putinţă, ci fac pe celelalte. Şi toţi aceia pe
care i-am întrebat care să fie cauza acestui lucru,
spun că fac ceea ce fac fiind învinşi de plăcere sau
durere sau de ceva din cele pe care le-am pomen-
it adineauri". — „Mai sînt, cred, încă multe alte
lucruri pe care le spun ei fără nici un temei", zise
el. — „Hai, încearcă, împreună cu mine, să-i con-
vingem pe oameni şi să-i învăţăm ce păţesc ei de
fapt atunci cînd spun că sînt învinşi de plăceri şi
că din această cauză nu fac binele, deşi îl cuno-
sc. Probabil că dacă noi le-am spune: «Nu aveţi
dreptate, oameni buni, ci vă înşelaţi», ei ne-ar în-
treba: «Dar Protagoras şi Socrate, dacă ceea ce
ni se întîmplă nouă nu se cheamă a fi învins de
plăcere atunci despre ce este vorba şi cum numiţi
voi faptul? Spuneţi-ne şi nouă»".
— „Dar ce, Socrate, oare noi sîntem obligaţi
să cercetăm părerea celor mulţi, care vorbesc aşa
cum îi taie capul?" — „Cred că acest lucru, am
zis eu, ne prinde bine la cercetarea noastră asupra
curajului şi asupra rostului celorlalte părţi ale vir-
tuţii. Dacă eşti de părere să ne menţinem la cele
stabilite adineauri, adică eu să conduc aşa cum
cred că s-ar putea lămuri lucrurile cel mai bine,
urmează-mă; dacă nu vrei şi dacă nu îţi face
plăcere, renunţ". — „Ba nu, a spus el, ai dreptate;
continuă aşa cum ai început".
— „Dacă, am zis eu, ne-ar întreba din nou:
«Cum numiţi voi ceea ce noi numim a fi învins de
plăceri?», eu unul le-aş răspunde aşa: «Ascultaţi!
Eu şi cu Protagoras vom încerca să vă arătăm. Ce
altceva, oameni buni, spuneţi că vi se întîmplă în
aceste împrejurări decît că adesea sînteţi stăpîn-
iţi de pildă de mîncări, de băuturi sau de porniri
afrodisiace, ele fiindu-vă plăcute, dar cunoscînd
că ele sînt rele, le daţi totuşi curs?» Ei ar aproba."
— „Oare nu i-am întreba iarăşi, eu şi cu tine :
«In ce fel ziceţi că sînt rele? Oare pentru că pro-
cură o plăcere de moment şi fiecare dintre ele este
plăcută, sau pentru că mai tîrziu provoacă boli
şi sărăcie şi altele asemenea? Sau chiar dacă nu
provoacă ulterior nimic din acestea, ci fac numai
plăcere, totuşi vă par rele, oricare şi oricum ar fi
chipul în care te fac să te bucuri?» Ε de crezut
oare Protagoras că ei ne-ar răspunde altceva decît
că sînt rele nu pentru plăcerea pe care o provoacă
pe moment, ci pentru consecinţele de mai tîrziu,
adică bolile şi celelalte?" — „Eu unul, a zis Prot-
agoras, cred că cei mulţi aşa ar răspunde". —
„Dar producînd boli, oare nu provoacă şi dureri,
şi provocînd sărăcie nu provoacă oare deopotrivă
şi necazuri? Ei ar încuviinţa, după cîte cred eu".
— Protagoras fu de acord. — „Atunci nu credeţi
şi voi, oameni buni, aşa cum spunem, eu şi Prot-
agoras, că acestea sînt rele din nici o altă pricină,
decît din aceea că duc la necazuri şi că ne lipsesc
de alte plăceri? Ar încuviinţa ei oare?" — Amîn-
doi am fost de părere că da. — „Dar dacă i-am
întreba invers: «Oameni buni, cînd ziceţi că cele
bune sînt neplăcute, oare nu vă referiţi la unele ca
acestea cum sînt de pildă exerciţiile de gimnas-
tică, îndatoririle militare sau îngrijirile medicale
ce comportă arderi, tăieri şi leacuri amare, zicînd
că acestea sînt bune deşi sînt neplăcute?» Ar în-
cuviinţa ei oare?" — Ni s-a părut că da. — „Oare
nu le consideraţi pe acestea lucruri bune, pentru
faptul că deşi pe moment pricinuiesc supărări ex-
treme şi dureri, au mai tîrziu ca rezultat sănătatea
şi bunăstarea trupurilor şi salvarea cetăţilor şi
putere asupra celorlalţi şi bogăţie? Eu unul cred
că ei ar aproba". — Şi el a fost de aceeaşi părere.
— „Dar sînt ele bune din altă pricină decît din
aceea că aduc în cele din urmă plăceri şi scăparea
de necazuri şi îndepărtarea lor? Sau puteţi invoca
vreun alt motiv pe temeiul căruia să le numiţi pe
acestea bune, în afară de plăcere şi durere? Ar
spune nu, după cîte cred eu". — „Şi eu cred la
fel", a zis Protagoras. — „Deci nu-i aşa că ur-
măriţi plăcerea, ca fiind ceva bun, iar de durere fu-
giţi, ca fiind ceva rău?" — Amîndoi am fost de
acord. — „Vasăzică socotiţi că răul este durerea
şi binele este plăcerea, apoi chiar despre desfătare
însăşi ziceţi că e un rău atunci cînd ne lipseşte
de plăceri mai mari decît cele pe care ni le oferă
ea însăşi sau cînd ne pricinuieşte necazuri mai
mari decît plăcerile pe care le conţine în ea însăşi?
Căci dacă aţi avea un alt motiv pe temeiul căruia
să consideraţi plăcerea ceva rău, ne-aţi spune şi
nouă; dar nu veţi avea". — „Nici eu nu cred", a
spus Protagoras. — „Dar în ceea ce priveşte dure-
rea lucrurile nu stau oare în acelaşi fel? Nu ziceţi
că durerea este ceva hun atunci cînd ne scapă de
dureri mai mari decît cele pe care le conţine ea sau
cînd ne procură plăceri mai mari decît durerea?
Căci dacă ţineţi seama de alt motiv cînd consider-
aţi durerea ceva bun, în afară de cel pe care îl spun
eu, ne puteţi spune şi nouă. Dar nu veţi avea ce ne
spune". — „Ai dreptate Socrate", a zis Protagoras.
— „Dacă m-aţi întreba iarăşi, oameni buni: «pen-
tru ce stărui atît de mult asupra acestui lucru şi
revii de atîtea ori?», aş spune: Vă cer iertare, dar
în primul rînd nu este uşor de arătat ce înţelegeţi
voi prin a fi învins de plăceri. Apoi de asta depind
toate demonstraţiile. Dar încă vă mai puteţi retrage
şi acum consimţămîntul dacă puteţi arăta cumva
că binele e altceva decît plăcerea iar răul altceva
decît durerea sau vă e de ajuns să trăiţi toată viaţa
în chip plăcut şi fără durere? Dacă vă ajunge şi nu
puteţi spune despre ceva că e bun sau rău dacă nu
duce la ceva bun sau ceva rău, ascultaţi cele ce ur-
mează. Vreau să spun că dacă aşa stau lucrurile,
devine ridicol a zice că adesea omul cunoscînd
că cele rele sînt rele totuşi le săvîrşeşte, mînat şi
buimăcit de plăceri, deşi ar putea să nu le facă; sau
a zice că deşi omul cunoaşte cele bune totuşi nu
vrea să le facă din pricina plăcerilor de moment
care îl înving. Ar reieşi însă cu toată limpezimea
că aceste afirmaţii sînt ridicole dacă în loc să ne
folosim de mai multe nume, adică de plăcere şi
durere, sau de bine şi de rău, de vreme ce ele au
părut a fi numai două, ne vom folosi rînd pe rînd
pentru a le denumi doar de două cuvinte, mai întîi
de bine şi rău, apoi de plăcere şi durere. Admiţînd
acest lucru să spunem acum că omul cunoscînd
cele rele, ca fiind rele, totuşi le săvîrşeşte. Dacă în-
să cineva ne va întreba: «de ce?», vom zice: «pen-
tru că e învins»;
el ne va întreba atunci: «de cine?»; noi nu vom
avea voie să zicem: «de către plăcere», căci acum
nu se mai cheamă plăcere, ci bine; îi vom răspunde
atunci şi vom zice că este învins; «de către cine?»,
va întreba el. «Pe Zeus, de către bine», vom zice.
Atunci dacă interlocutorul nostru se va întîmpla
să fie un om nestăpînit va izbucni în rîs şi va
zice: «Dar ridicolă afirmaţie mai faceţi, spunînd
că cineva săvîrşeşte cele rele, ştiind că sînt rele,
deşi n-ar trebui să le facă, învins fiind de cele
bune. Oare cele buhe, va zice el, nu merită să în-
vingă în noi pe cele rele, sau merită?» Ε limpede
că răspunsul nostru va fi că merită; altminteri nu
ar săvîrşi nici o greşeală cel despre care spunem
că este învins de plăceri. «Dar de ce sînt nevred-
nice cele bune să învingă pe cele rele sau cele rele
pe cele bune?», va zice poate interlocutorul nostru.
«Oare prin altceva decît prin aceea că uneori ele
sînt mai mari, alteori sînt mai mici sau uneori sînt
mai multe iar alteori mai puţine?» Nu vom avea
de spus altceva decît aceasta. «Atunci e limpede,
va spune el, că prin a fi învins înţelegeţi următorul
lucru: a alege unele rele mai mari în locul unor
bunuri mai mici». Deci asta am lămurit-o.
Dar să luăm acum din nou numele de „plăcut" şi
„neplăcut" pentru aceleaşi lucruri şi să spunem că
omul săvîrşeşte cele neplăcute — adineauri ziceam
cele rele —, ştiind că sînt neplăcute, învins fiind de
cele plăcute, care de bună seamă că nu sînt demne
să învingă. Dar ce altă vrednicie are plăcerea faţă
de neplăcere, decît diferenţa în plus sau în minus
dintre ele? Asta înseamnă că ele pot fi mai mari
sau mai mici una faţă de alta, mai multe sau mai
puţine şi mai intense sau mai puţin intense. Dacă
însă cineva ar spune: «Dar Socrate, plăcerea de
moment diferă mult atît de plăcerea cît şi de
neplăcerea de mai tîrziu». Prin ce altceva, aş în-
treba eu, dacă nu prin plăcere sau neplăcere? Căci
prin altceva nu e cu putinţă. Ci întocmai ca un
om care se pricepea bine la cîntărit, punînd în
balanţă pe cele bune şi pe cele rele, precum şi
pe «îndată» şi pe «mai tîrziu», spune care atîrnă
mai mult. Dacă de pildă o să compari pe cele
plăcute cu cele plăcute vei alege întotdeauna pe
cele mai mari şi mai multe; dacă vei compara
pe cele neplăcute cu cele neplăcute vei alege pe
cele mai mici şi mai puţine; dacă vei compara pe
cele plăcute cu cele neplăcute, în cazul cînd cele
neplăcute sînt întrecute de cele plăcute, fie că cele
apropiate sînt întrecute de cele îndepărtate, fie că
cele îndepărtate sînt întrecute de cele apropiate,
vei găsi că trebuie săvîrşită fapta în care sînt în-
trunite aceste condiţii. Dar dacă cele plăcute sînt
întrecute de cele neplăcute, fapta nu trebuie
săvîrşită. Oare stau lucrurile altcumva, aş întreba
eu, oameni buni? Sînt sigur că nu ar putea spune
altfel". — A fost şi el de aceeaşi părere.
 — „Dacă aşa stau lucrurile, voi zice, răspundeţi-
mi la următoarea întrebare. Nu-i aşa că aceleaşi
lucruri de aproape vi se par mai mari la vedere
şi de departe mai mici? sau nu?" — Oamenii vor
răspunde că da. — „Şi grosimile şi mulţimile nu
tot la fel? Sau aceleaşi voci, nu vă par oare de
aproape mai tari, iar de departe mai slabe?" Ei ar
răspunde că da. — „Prin urmare dacă fericirea ar
consta pentru noi în a alege şi a face lucrurile de
proporţii mai mari şi în a fugi de cele mici şi a
nu le face, ce soluţie de viaţă ni s-ar părea po-
trivită? Oare tehnica măsurătorii sau efectul apar-
enţei? Dar aceasta din urmă nu ne rătăceşte oare,
făcîndu-ne să oscilăm de multe ori într-o parte şi
alta şi să ne căim atît pentru faptele noastre cît
şi pentru alegerile noastre mari şi mici, pe cînd
tehnica măsurătorii n-ar spulbera oare această în-
chipuire şi, lămurind adevărul, n-ar aduce linişte
sufletului, făcîndu-l să poposească la adevăr şi n-
ar fi ea o cale pentru salvarea vieţii?" — „S-ar în-
voi oare oamenii noştri că tehnica măsurătorii ne-
ar salva în raport cu acestea sau ar zice că alta?" —
„Tehnica măsurătorii", încuviinţă el. — „Dar dacă
salvarea vieţii ar consta în alegerea numărului par
sau impar, adică dacă ar trebui să alegi bine cînd
pe unul mai mare, cînd pe unul mai mic, fie în ra-
port cu el însuşi, fie unul în raport cu altul, indifer-
ent că ar fi apropiat sau că ar fi îndepărtat, care
ar fi calea salvării vieţii? Nu-i aşa că ştiinţa? Şi
oare nu aceea a măsurătorii exacte, de vreme ce ea
are ca obiect prisosul şi lipsa? Dar de vreme ce e
vorba de par şi impar, această ştiinţă ar putea fi ea
alta decît aritmetica? Ar fi oare de acord cu noi,
oamenii, sau nu?" — Şi lui Protagoras i s-a părut
că ei ar fi de acord. — „Ei bine, oameni buni, în-
trucît a reieşit că pentru noi salvarea vieţii constă
în a face o alegere justă între plăcere şi neplăcere,
între «ceea ce e mai mult» şi «ceea ce e mai puţin»,
între «ceea ce e mai mare» şi «ceea ce e mai mic»,
între «ceea ce e mai apropiat» şi «ceea ce e mai
îndepărtat», oare nu avem noi de-a face cu un fel
de măsurătoare, fiind vorba de a constata prisosul
sau lipsa sau egalitatea unora faţă de celelalte?" —
„Neapărat". — „De vreme ce avem de-a face cu o
măsurătoare, desigur că e vorba şi de o tehnică şi
de o ştiinţă". — „Vor fi de acord". — „Despre ce
fel de tehnică şi ce fel de ştiinţă este vorba, vom
cerceta pe urmă; faptul că este o ştiinţă e de ajuns
pentru demonstraţia pe care o aveam de făcut eu şi
Protagoras, în legătură cu cele ce ne-aţi întrebat.
 Puneaţi însă o întrebare, dacă vă mai amintiţi,
în momentul cînd noi eram de acord unul cu altul,
spunînd că nimic nu e mai tare decît ştiinţa, ci ea
învinge atunci cînd există atît plăcerea cît şi toate
celelalte; voi ziceaţi că plăcerea învinge adesea
chiar şi pe omul ştiutor; dar deoarece nu am fost de
acord cu voi, ne-aţi întrebat după aceasta: «Prot-
agoras şi Socrate, dacă acest lucru nu înseamnă a
fi învins de plăcere, atunci despre ce este vorba şi
ce spuneţi voi că este? Spuneţi-ne şi nouă». Ei bine
dacă v-am fi spus atunci că este vorba de neşti-
inţă, aţi fi rîs de noi; acum însă dacă aţi rîde de
noi, aţi rîde şi de voi înşivă, căci aţi recunoscut şi
voi că cei ce greşesc, greşesc din lipsa de ştiinţă
în ceea ce priveşte alegerea celor plăcute şi a celor
neplăcute, adică a binelui şi a răului; şi nu numai
din lipsa ştiinţei, ci şi din lipsa a ceea ce aţi re-
cunoscut mai înainte a fi tehnica măsurătorii; ori
fapta greşită, ştiţi şi voi desigur că se săvîrşeşte
fără ştiinţă, adică din neştiinţă; încît a fi învins
de plăcere este cea mai mare neştiinţă; tocmai pe
aceasta spune că o vindecă Protagoras acesta ca şi
Prodicos şi Hippias. Voi însă din cauză că o so-
cotiţi a fi altceva decît neştiinţă nici voi înşivă nu
vă duceţi, nici pe copiii voştri nu-i trimiteţi la cei
care pot preda acestea, adică la sofişti, crezînd că
nu se pot învăţa; dar cruţîndu-vă banii şi nedîndu-i
acestora, faceţi rău şi pe plan public şi pe plan par-
ticular.
Iată ce am fi răspuns celor mulţi. Dar vă întreb
împreună cu Protagoras, pe voi Hippias şi Prodi-
cos, — căci argumentaţia trebuie să fie şi a
voastră —, vi se pare că am dreptate sau că
greşesc?" — Tuturor le-a părut că aveam dreptate
cu prisosinţă în cele ce spusesem. — „Aşadar sîn-
teţi de acord că plăcerea este bună, iar neplăcerea
este rea. Fac apel la dibăcia lui Prodicos, de a
distinge cuvintele; spune cum vrei «plăcut» sau
«încîntător» sau «delicios» sau oricum îţi face
plăcere să numeşti acestea, prea bunule Prodicos,
numai răspunde-mi la întrebare". — Prodicos,
zîmbind, a încuviinţat, la fel şi ceilalţi. — „Dar
ce înseamnă asta, oameni buni?, am zis eu. Toate
faptele care ţintesc la o viaţă plăcută şi fără durere
nu sînt oare frumoase şi folositoare? Şi fapta fru-
moasă nu este bună şi folositoare?" Li se păru că
da. — „Deci dacă ceea ce este plăcut este bun, ni-
meni, ştiind sau crezînd că există alte lucruri mai
bune, decît cele pe care le face, şi care îi stau în
putinţă, nu Ie va mai face pe cele dintîi, putîndu-le
face pe cele mai bune. Iar a fi învins nu înseamnă
altceva decît neştiinţă, în timp ce a fi mai tare nu
c altceva decît ştiinţă". — Toţi au încuviinţat. —
„Dar ce? Numiţi aşadar neştiinţă, a avea o părere
greşită şi a greşi în ceea ce priveşte lucrurile im-
portante?" — Au aprobat cu toţii şi acest lucru. —
„Prin urmare se poate spune că nimeni nu recurge
cu dinadinsul la cele rele sau la cele ce i se par
rele, pe cît se pare acest lucru nici nu este în firea
omului, anume să săvîrşească acele lucruri pe care
le socoteşte rele în locul celor bune. Şi atunci cînd
e silit să aleagă între două lucruri rele, nimeni nu
va alege pe cel mai mare, avînd putinţa să-l aleagă
pe cel mai mic". — Toţi au fost de acord asupra
acestor lucruri. — „Dar, am zis eu, ce înţelegeţi
prin frică şi teamă? Oare ceea ce înţeleg şi eu? Mă
adresez ţie, Prodicos. Eu înţeleg prin asta un fel de
aşteptare la ceva rău, fie că o numiţi frică, fie că
o numiţi teamă". — Protagoras şi Hippias erau de
părere că frica şi teama înseamnă acest lucru; lui
Prodicos i se părea că acest lucru înseamnă teamă
nu frică. — „Dar nu are nici o însemnătate, Prodi-
cos, am zis eu, ci iată despre ce e vorba. Dacă
cele de mai-nainte sînt adevărate, care dintre oa-
meni va dori oare să întîmpine acele lucruri de
care se teme, avînd putinţa să le întîmpine pe cele
de care nu se teme? După cele convenite, nu este
oare aceasta cu neputinţă? Am convenit că cele de
care te temi le socoteşti a fi rele; ori nimeni nu
caută să aleagă înadins acele lucruri pe care le so-
coteşte rele". — Toţi au încuviinţat şi acestea.
— „Aşa stînd lucrurile, o, Prodicos şi Hippias,
am zis eu, rămîne să ne dea seamă Protagoras
acesta de cele ce spunea la început, ca răspuns la
întrebările despre natura virtuţii; dar nu de cele
ce a spus la început de tot; căci atunci a zis că
părţile virtuţii fiind în număr de cinci, nici una
nu este ca cealaltă, fiecare avînd rostul său pro-
priu. Nu la acestea mă refer, ci la cele de mai
tîrziu. într-adevăr, mai tîrziu a zis că patru dintre
ele sînt destul de asemănătoare unele cu altele,
una însă diferă de ele foarte mult, anume curajul,
dîndu-mi pentru acesta următoarea probă: «Vei
găsi, Socrate, oameni care sînt foarte neevlavioşi,
foarte nedrepţi, foarte neruşinaţi şi foarte neîn-
văţaţi, dar care sînt foarte curajoşi; prin aceasta
vei cunoaşte că e o diferenţă considerabilă între
curaj şi celelalte părţi ale virtuţii». Chiar atunci,
pe loc, m-am mirat foarte mult de acest răspuns,
dar mă mir şi mai mult acum după ce am discutat
acestea cu voi. întrebam aşadar acest lucru, anume
dacă îi numeşte pe cei curajoşi îndrăzneţi, iar el a
răspuns: «Şi cutezători». îţi aminteşti, am zis eu,
Protagoras, că aşa ai spus?". — încuviinţă. — „Ei
bine, am zis eu, spune-ne la ce lucruri se-ncumetă
cei curajoşi? Oare la acelea la care se încumetă şi
cei laşi?" — A răspuns că nu. — „Atunci Ia al-
tele". — „Da", a zis el. — „Oare cei laşi se-ncu-
metă la lucruri lipsite de primejdie iar cei curajoşi
la cele primejdioase?" — „Cel puţin aşa se spune,
de către oameni, Socrate". — „Ai dreptate, am zis
eu, dar nu te întreb asta, ci tu la ce zici că se-ncu-
metă cei curajoşi? Oare se-ncumetă ei la cele ce
cred că sînt periculoase, sau la cele ce cred că nu
sînt?" — „Dar acest lucru, a zis el, s-a dovedit prin
cele spuse de către tine adineauri ca fiind impos-
ibil". — „Ai dreptate şi aici, am zis eu; căci dacă
demonstraţia a fost bună, nimeni nu se-ncumetă la
lucruri pe care le socoteşte primejdioase, deoarece
s-a stabilit că a se lăsa biruit înseamnă neştiinţă".
— Fu de acord. — ,,De fapt, toţi, atît cei laşi
cît şi cei curajoşi, se încumetă la acele lucruri care
le par de cutezat şi în acest chip şi cei laşi şi cei
curajoşi se încumetă la aceleaşi lucruri".
 — „Totuşi sînt cu totul contrarii, Socrate, a zis
el, cele la care se încumetă cei laşi şi cele la care
se încumetă cei curajoşi. Unii vor să meargă înd-
ată la război, ceilalţi nu vor". — „Oare a merge
la război, zisei eu, este un lucru frumos sau urît?"
— „Frumos", a zis el. — „Prin urmare am stabilit
mai înainte că dacă e un lucru frumos este şi bun;
căci am fost de acord că faptele frumoase sînt şi
bune". — „Ai dreptate, şi eu sînt mereu de această
părere". — „Bine, am zis eu. Dar care zici că sînt
aceia care nu vor să meargă la război, acesta fiind
un lucru frumos şi bun?" — „Cei laşi", a zis el.
— „Dar de vreme ce este un lucru frumos şi bun,
nu-i aşa că e şi plăcut?"
— „Asupra acestui lucru căzusem de acord", a
zis el.
— „Oare cu bună ştiinţă nu vor cei laşi să caute
ceea ce e mai frumos, mai bun şi mai plăcut?"
— „Dar dacă admitem acest lucru stricăm
înţelegerea de mai-nainte", a zis el.
— „Dar cel curajos? Nu se încumetă el oare la
ceea ce e mai frumos, mai bun şi mai plăcut?" —
„N-avem încotro, zise el; trebuie s-o admitem".
— „Prin urmare, nu-i aşa că cei curajoşi nu se
tem în mod ruşinos, atunci cînd se tem, nici nu
sînt cutezători în mod ruşinos, atunci cînd sînt
cutezători?" — „Adevărat", zise el. — „Dacă
chipul în care o fac nu e urît, nu-i aşa că e
frumos?" — „Desigur", a zis el. — „Iar dacă e
frumos, este şi bun?" — „Aşa e", a zis el. —
„Cei laşi, ca şi cei temerari şi cei care nu sînt în
toate minţile, nu se tem ei oare în chip ruşinos
şi nu sînt încrezători tot în chip urît?" — Încu-
viinţă şi el. — „Deci cutezanţa lor urîtă şi teama
lor ruşinoasă să aibă oare altă cauză decît neşti-
inţa şi neînvăţarea?" — „întocmai aşa cum spui",
zise el. — „Oare acel lucru prin care cei laşi sînt
laşi, îl numeşti curaj sau laşitate?" — „Eu unul
îl numesc laşitate", a zis el. — „Dar nu a reieşit
că cei laşi sînt laşi din cauză că nu cunosc cele
primejdioase?" — „Chiar aşa", a zis el. — „Deci
sînt laşi din cauza acestei neştiinţe?" — încuviin-
ţă. — „Dar acel lucru prin care ei sînt laşi, nu a
fost recunoscut de către tine ca fiind laşitatea?"
— Aprobă. — „Deci laşitatea nu ar fi oare
necunoaşterea celor primejdioase şi a celor nep-
rimejdioase?" — Dădu din cap în semn de
aprobare. — „Dar curajul, am zis eu, este con-
trariul laşităţii". — Spuse că da. — „Atunci cun-
oaşterea celor primejdioase şi a celor neprimej-
dioase nu este contrară necunoaşterii acestora?"
— încuviinţă şi aici dînd din cap. — „Necun-
oaşterea acestora este laşitatea?"
— încuviinţă tare cu greu aceasta, dînd din
cap. — „Deci cunoştinţa celor primejdioase şi a
celor neprimejdioase este curajul, care este con-
trar necunoaşterii lor?"
Acest lucru nu a mai vrut să-l încuviinţeze nici
măcar printr-un semn din cap şi tăcut. Iar eu am
zis: „Ce, Protagoras, nici nu aprobi, nici nu
dezaprobi cele ce te întreb?"
— „Trage concluziile tu însuţi". — „Bine", zi-
sei eu. „Un singur lucru vreau să te mai întreb:
dacă mai crezi ca la început că există unii oameni
foarte neînvăţaţi dar cu toate astea foarte cura-
joşi". — „îmi faci impresia Socrate, zise el, că ar-
zi de nerăbdare să ieşi biruitor, obligîndu-mă să
răspund; ei bine, îţi fac pe plac spunînd că, după
cele admise, mi se pare cu neputinţă".
— „Dar nu te întreb pentru alt motiv, decît din
dorinţa de a vedea cum stau lucrurile în ceea ce
priveşte virtutea şi ce este această virtute. Căci
sînt sigur că dacă am lămuri acestea s-ar lămuri
implicit şi acel lucru despre care şi eu şi tu am
vorbit atît de mult, eu zicînd că virtutea nu se
poate învăţa, tu zicînd că se poate învăţa. Iar
încheierea discuţiei la care am ajuns adineauri
parcă ar avea chipul unui om care mustră şi rîde
şi care dacă ar lua cuvîntul ar spune: «Ciudaţi oa-
meni mai sînteţi, Socrate şi Protagoras; căci tu,
spunînd mai înainte că virtutea nu se poate învăţa,
acum te nevoieşti pentru nişte lucruri care sînt
împotriva ta, încercînd să demonstrezi că toate
lucrurile se reduc Ia ştiinţă, atît dreptatea cît şi
chibzuinţă şi curajul; în acest chip ar reieşi cu
prisosinţă că virtutea poate fi învăţată. Dacă vir-
tutea ar fi altceva decît ştiinţă, după cum încearcă
să spună Protagoras, cu siguranţă nu ar putea fi
învăţată. Acum însă dacă va rezulta cu totul că e
o ştiinţă, aşa cum te sileşti să arăţi tu, Socrate, va
fi lucru de mirare să nu poată fi învăţată. Prot-
agoras însă, care la început presupunea că poate
fi învăţată, acum pare asemenea unuia care se
sileşte să demonstreze contrariul, fiind dispus să
spună că e orice altceva afară de ştiinţă, şi ast-
fel nu ar mai putea fi deloc învăţată». Eu însă,
Protagoras, văzînd această grozavă răsturnare a
lucrurilor, doresc din tot sufletul ca ele să se
lămurească şi aş vroi, după ce am avut această
discuţie, revenind, să definim ce este virtutea şi
 să cercetăm din nou în funcţie de aceasta dacă
se poate învăţa sau nu, pentru ca nu cumva Epi-
meteu acela să ne amăgească în cursul cercetării,
păcălindu-ne iarăşi aşa cum a făcut cînd ne-a
neglijat la împărţeala darurilor, după cum spui tu.
De fapt şi în mit mi-a plăcut Prometeu mai mult
decît Epimeteu. Luînd deci şi eu pildă de la el şi
îngrijindu-mă46 de viaţa mea, în întregul ei, stud-
iez toate acestea şi dacă tu ai vrea, aşa cum spun-
eam şi la început, mi-ar face mare plăcere să le
cercetez împreună cu tine".
Iar Protagoras a zis: „Laud rîvna ta, Socrate,
şi felul tău de a duce discuţia. Căci dacă nici în
alte privinţe nu mă socotesc a fi un om rău, în ce
priveşte invidia sînt dintre oameni cel mai puţin
atins de ea, de vreme ce şi despre tine am spus
multora că dintre toţi cîţi am întîlnit te admir cel
mai mult, iar dintre cei de-o scamă cu tine, te ad-
mir chiar din cale afară de mult. Şi mărturisesc
că nu m-aş mira dacă ai ajunge printre oamenii
cei mai străluciţi în ceea ce priveşte ştiinţa. Dar
despre acestea vom discuta din nou, oricînd vrei;
acum însă e timpul să mă ocup de altceva". — Iar
eu am zis: „Să facem aşa cum crezi tu de cuviin-
ţă. De fapt şi eu trebuie să mă duc undeva aşa cum
spusesem la început; am rămas doar ca să-i fac pe
plac prea bunului Callias".
După acest schimb de cuvinte, ne-am despărţit.
ΝΟΤΕ

1
De la endeiknymi = a arăta, a denunţa. într-
adevăr, dialogul este o denunţare publică a rolului
social şi moral al sofisticii.
2
Viitorul om politic, care se va ilustra în
timpul războiului peloponeziac prin fapte de arme
şi printr-o viaţă aventuroasă, este acum, în mo-
mentul dialogului, un adolescent abia trecut de vîr-
sta pubertăţii.
3
Tatăl lui Alcibiade, căzut la 447 î.e.n. în
lupta de la Coroneea, lăsîndu-l pe acesta şi pe
fratele său Clinias sub tutela lui Pericle.
4
Celebru sofist şi personaj central al dia-
logului (c. 485— 417/16 î.e.n). Prieten cu Pericle,
primeşte de la acesta în 444/43 î.e.n. misiunea de
a fonda şi organiza colonia ateniană de la Thurii.
Revenind la Atena după cîtva timp, i se intentează
proces de impietate şi e silit să plece din nou; la în-
ceputul călătoriei îşi găseşte moartea.
5
Diodor (XII, 43) şi Athenaios (V, 217 a)
menţionează pe un oarecare Apollodor, arhonte în
anul 430/29 î.e.n.; nu este exclus ca acesta să fie
tatăl tinerilor. Ei reprezintă tineretul aristocrat care
dă năvală în jurul sofiştilor.
6
Sub acest nume existau în Attica două
deme: unul situat lîngă Maraton, iar altul lîngă
Eleutherai, la graniţa beoţiană.
7
Protagoras a fost la Atena în mai multe rîn-
duri, totalizînd un timp destul de îndelungat. Pre-
cedenta şedere la care se face aluzie aici pare să
fi fost înainte de 444/43 î.e.n. (cf. nota 4). Actu-
ala vizită, cînd e presupus a fi avut loc şi dialogul,
pare să fi avut loc pe la 432 î.e.n.
8
Născut probabil pe la 455 î.e.n., cumnat
cu Alcibiade care ţinea pe sora acestuia Chiparete.
Avea o avere considerabilă de la tatăl său, însă a
cheltuit-o prin dărnicia faţă de prietenii săi.
 9
Celebrul medic din antichitate, sub numele
căruia ni s-a transmis aproape toată literatura med-
icală a sec. V—IV î.e.n., a trăit probabil între 460
-370 î.e.n.
10
Originar de fapt din Sicyon, dar şi-a
dobîndit cetăţenia argiană executînd (432 î.e.n.)
o statuie a Athenei pentru templul din Argos al
zeiţei. De asemenea autor al celebrelor statui
Diadumenos şi Doryphoros (Apollo şi Ahile) care
au devenit ulterior prototipuri ale genului, în
cartea sa Canon trata despre proporţii sub forma
unor explicaţii la opera sa Doryphoros.
11
Cel mai renumit sculptor al antichităţii
(sec. V î.e.n.). Dintre lucrările lui, cele mai lăudate
erau grupul monumental în bronz ridicat de ateni-
eni (înainte de 479 î.e.n.) la Delfi, în cinstea vic-
toriei de la Maraton; Atena Promachos (din
aceeaşi perioadă) situată pe Acropole; Atena
Areia (după 479 î.e.n.) de la Plateea; Atena Lem-
nia (pe la 450 î.e.n.) de pe Acropole; Zeus olimpi-
an (pe la 448 î.e.n.); Atena Parthenos (pe la 438
î.e.n.).
12
Aici cuvîntul grec sophistes este pus în
legătură cu verbul epistamai (— a şti, a cunoaşte).
în realitate el derivă de la sophos (= iscusit, pri-
ceput, dibaci). Avem de a face cu o etimologie de
genul celor întîlnite în dialogul Cratylos.
13
Sofist contemporan cu Socrate. Celebru
pentru memoria sa şi multiplele sale preocupări
(fizică, matematică, gramatică, studii istorice).
14
Sofist renumit în special pentru pre-
ocupările sale gramaticale, despre care ni se dă o
imagine chiar în acest dialog.
15
Prima soţie a Iui Pericle fusese căsătorită
cu Hipponicos. Pericle avea de Ia ea doi fii:
Paralos şi Xantippos, căzuţi în 430 î.e.n. Precum
se vede aceştia erau în relaţii bune cu fratele lor
vitreg Callias.
16
Văr cu Critias şi unchi al lui Platon, a
cărui mamă, Perictione, era de asemenea fiică a
lui Glaucon. împreună cu Critias a jucat un rol în
evenimentele de la sfîrşitul războiului peloponezi-
ac, fiind unul din cei 10 guvernatori ai Pireului din
404 î.e.n. A murit în anul următor in luptele de la
Munichia.
17
I se cunoaşte doar familia.
 18
Nu mai e cunoscut prin alte izvoare.
19
Figură legendară de origine tracă. Poet,
cîntăreţ, profet, teolog, de numele lui se leagă un
cult şi o literatură cunoscută sub numele de or-
fism. Mai cunoscută este legenda despre coborîrea
lui în infern pentru a o redobîndi pe iubita sa Eur-
idice.
20
Expresii din Odiseea, XI, 583 şi 601 din
pasajul care-l prezintă pe Ulise in infern (cf. Nota
noastră introductivă, p. 420 asupra sensului ironic
al exprimării).
21
Medic întocmai ca şi tatăl său, prieten cu
Phaidros alături de care apare şi în Banchet, (cf.
Xenofon, Memorab., III, 13, 2).
22
Fiul lui Pythocles, personaj titular al unui
alt dialog.
23
Apare şi în Gorgias, 487 c. A participat la
guvernarea celor 400.
24
Se pare că e vorba de o aluzie la aviditatea
Iui Prodicos.
25
Apare şi în Banchet tot alături de Aga-
thon.
 26
Cartier al Atenei locuit în special de olari
(Cerameis).
27
Poetul tragic de mai tîrziu. Avea să-şi
dobîndească celebritatea în mare măsură şi dator-
ită frumuseţii şi eleganţei sale. Prima sa victorie ca
autor dramatic se situează în 417 î.e.n.
28
Primul este necunoscut. Al doilea a fost
acuzat de trădare după lupta de la Aigospotamoi.
(Xenofon, Hei., 2, I, 32, Lys., XIV, 38).
29
Tatăl său fiind frate cu Glaucon, Critias
îi vine unchi lui Platon. Discipol al lui Socrate, a
jucat ulterior un rol politic de prim plan în scurta
guvernare a celor 30 de tirani. Aristocrat, om
politic, el a fost şi literat şi un prieten al sofiştilor;
a scris tragedii şi elegii. în acelaşi timp a fost şi
ţinta unor atacuri din partea poeţilor comici (Eu-
polis, în piesa sa Colakes).
30
Unul din marii poeţi lirici ai Greciei an-
tice. A trăit între 556—468 î.e.n. A trecut pe la
Atena, pe la curtea dinaştilor tesalieni, apoi în Si-
cilia. Un poem al său va fi analizat mai departe în
dialog.
 31
Figură legendară a poeziei greceşti, care
apare alături de Orfeu, în diferite raporturi cu
acesta (elev, prieten, contemporan). Cineva l-a
definit ca „un fel de Orfeu atic". (M a a s, Orfeus,
p. 138).
32
Sau Zeuxis, originar din Heraclea (sudul
Italiei). Pictor celebru din antichitate (sec. V—IV
î.e.n.). Era apreciat în special pentru lucrarea sa
„Familia de centauri", prima idilă în pictura mo-
numentală, pentru „Hercule sugrumînd şarpele" şi
pentru „Helena" pictată la templul Herei din Cro-
tona. I se recunoştea măiestria în mînuirea um-
brelor şi a luminilor (luminum umbrarumque ra-
tio, Quint., Iust. or. 12, 10, 4).
33
Orthagoras din Teba, se spunea că a fost
dascălul de flaut al lui Epaminondas (Aristox-
enos, ap. Athenaios, 184 d).
34
Poliţia ateniană era alcătuită din traci înarmaţi
cu arcuri.
35
Dregători atenieni care aveau misiunea de a
prezida adunările publice; ei îndeplineau această
misiune prin rotaţie.
36
Cf. nota 3.
37
Fratele lui Pericle.
38
Simboluri ale focului şi inteligenţei, in-
ventatori, protectori şi practicanţi ai meşteşugur-
ilor, cele două zeităţi erau adesea asociate în ima-
ginaţia anticilor.
39
Aici, într-o ipostază inedită şi destul de
surprinzătoare faţă de aceea mai cunoscută, prin
care s-a impus ca mesager al zeilor, şi căreia se
adaugă calitatea de distribuitor de bunuri morale
şi, am zice, sociale. Ipostază eminamente pozit-
ivă care se leagă poate de semnificaţia primitivă
a zeului, ca protector al turmelor şi păstorilor,
dătător al bogăţiei.
40
Poet comic din perioada veche a comediei.
Aici se face probabil aluzie la piesa Iui Sălbaticii,
reprezentată în 420 î.e.n. Este desigur un anac-
ronism.
41
Nume devenite simboluri pentru ticăloşie
fără seamăn.
42
Probabil al doilea dinast (după 520 î.e.n.) cu
acest nume din familia Scopazilor, puternici în
sudul Tesaliei şi rivali cu Aleuazii din nord. La
curtea lor a stat un timp şi Simonide.
43
Unul din cei 7 înţelepţi ai antichităţii (v.
mai departe în text şi nota n. 45) şi interlocutorul
presupus al lui Simonide.
44
Speculaţie capţioasă de tip sofistic pe sem-
nificaţia cuvîntului grec halepon (greu) şi even-
tualele lui semnificaţii dialectale.
45
Avem aici cea mai veche enumerare a
celor 7 înţelepţi; enumerările ulterioare
menţionează şi alte nume. Li se atribuiau o serie
de sentenţe care exprimau îndeosebi o înţelep-
ciune practică.
46
Joc de cuvinte pe semnificaţia numelui lui Pro-
meteu, care vine de la verbul prometheomai, care
înseamnă a se îngriji.
 Thank you for evaluating ePub to PDF Converter.

That is a trial version. Get full version in http://www.epub-

to-pdf.com/?pdf_out