Logica Matematica

Logică matematică
George Georgescu
Catedra de Fundamentele Informaticii
Universitatea din Bucureşti
Afrodita Iorgulescu
Catedra de Informatică Economică
Academia de Studii Economice
2
3
4
5
Prefaţă
Această carte a avut ca punct de plecare cursurile de logică matematică ţinute
de autori la Facultatea de Matematică şi Informatică a Universităţii din Bucureşti şi
respectiv la Facultatea de Cibernetică, Statistică şi Informatică Economică, secţia
Informatică Economică, din Academia de Studii Economice din Bucureşti.
Scopul său principal este de a prezenta unele teme de bază ale logicii matematice
clasice, cu două valori de adevăr, dar şi ale algebrei acestei logici. Textul acoperă
programa analitică a cursurilor menţionate, ı̂nsă tratează şi câteva subiecte mai
dificile.
În această lucrare sunt prezentate calculul propoziţional şi calculul cu predicate
clasic, şi algebrele Boole (care modelează calculul propoziţional), cu câteva referiri
doar la algebrele Boole monadice, poliadice şi cilindrice (care modelează calculul
cu predicate).
Cartea are zece capitole, ı̂mpărţite ı̂n cinci părţi:
Partea I: Logică matematică clasică (prezentare neformalizată)

1. Calculul propoziţiilor (prezentare neformalizată)
2. Calculul predicatelor (prezentare neformalizată)
Partea a II-a: Algebre Boole
3. Latici
4. Algebre Boole
Partea a III-a: Elemente de teoria mulţimilor
5. Algebra Boole a mulţimilor
6. Algebra relaţională a relaţiilor
Partea a IV-a: Logică matematică clasică (prezentare formalizată)
7. Sistemul formal al calculului propoziţional
8. Sistemul formal al calculului cu predicate
Partea a V-a: Logică matematică clasică şi probabilităţi
9. Probabilităţi pe algebre Boole
10. Modele probabiliste ale calculului cu predicate
Capitolele nu se leagă ı̂ntre ele secvenţial, aşa cum sunt prezentate; adesea
ı̂ntr-un capitol se folosesc noţiuni care sunt descrise ı̂ntr-un capitol care urmează.
Legăturile dintre capitole sunt arătate ı̂n figura 1.
După cum se vede, cartea ı̂ncepe cu o prezentare neformalizată a calculului
propoziţional şi a calculului cu predicate clasic; este logica matematică cu care ne
ı̂ntâlnim ı̂n mod curent. Această parte introduce cititorul ı̂n problematica logicii
matematice şi constituie o treaptă spre tratarea ei formalizată mai târziu.
Partea a doua se ocupă de algebrele Boole, structuri algebrice ce intervin ı̂n
studiul celor două sisteme logice. Algebrele Boole modelează algebric calculul
propoziţional clasic. Se face legătura cu mulţimile fuzzy. Algebrele Boole monadice,
6
¶³ ¶³ ¶³
1 3 7
µ´
PP µ´ µ´
³
S PP ³³
?S
¶³ PP ¶³? ³ ³³ ?
¶³
PP ³³
2 S 4 ³ 8
µ´S µ´ µ´
Q ´Q
Q S ´ Q
Q S ´ Q
Q
Q
s¶³
w´
S s
Q¶³
À
5 9
µ´ µ´
? ?
¶³ ¶³ À
6 10
µ´ µ´
Figura 1: Legăturile dintre capitole
poliadice şi cilindrice, care modelează algebric calculul cu predicate clasic, sunt
menţionate puţin ı̂n capitolul 8.
Partea a treia deschide o fereastră ı̂n cadrul teoriei mulţimilor, pentru a prezenta
ı̂n detaliu două exemple importante de algebre Boole, algebra Boole a mulţimilor
şi algebra Boole (chiar algebra relaţională) a relaţiilor. Se urmăreşte aici exem-
plificarea folosirii logicii clasice neformalizate ı̂n definiţii şi demonstraţii pedante,
complete. Se face şi legătura cu bazele de date relaţionale, ce apar ı̂n informatică.
Partea a patra este consacrată prezentării formalizate a calculului propoziţional
şi a calculului cu predicate clasic. Cele două sisteme logice sunt studiate din per-
spectiva interdependenţei dintre sintaxă, semantică şi algebră.
Relaţia dintre logica matematică clasică şi probabilităţi este subiectul ultimei
părţi. Sunt expuse câteva rezultate asupra probabilităţilor definite pe algebre
Boole, iar apoi acestea sunt folosite ı̂n dezvoltarea unei teorii a modelelor pro-
babiliste pentru calculul cu predicate clasic.
Contribuţiile autorilor: primul autor - capitolele 3, 4, 7, 8, 9, 10; al doilea autor
- capitolele 1,2,3,4,5,6,7.
Cartea se adresează studenţilor de la facultăţile de matematică şi informatică,
de informatică economică, de filosofie, de la facultăţile cu profil tehnic etc., precum
şi cititorilor interesaţi de logica matematică.
Aducem mulţumirele noastre şi pe această cale domnilor profesori Sergiu Rudeanu
şi Dragoş Vaida de la Universitatea din Bucureşti pentru observaţiile şi sugestiile
făcute pe marginea manuscrisului, de care am ţinut cont ı̂n limita posibilităţilor
momentului.
Bucureşti, Aprilie 2010

Autorii
Cuprinsul
I Logică matematică clasică (prezentare neformalizată) 11

1 Calculul propoziţiilor (neformalizat) 15
1.1 Propoziţiile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
1.2 Valoarea de adevăr a unei propoziţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
1.2.1 Propoziţii adevărate sau false . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
1.2.2 Tautologiile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20
1.2.3 Algebra Lindenbaum-Tarski . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24
1.2.4 Observaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28
2 Calculul predicatelor (neformalizat) 29

2.1 Predicatele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29
2.1.1 Domeniul unui predicat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30
2.1.2 Propoziţii (enunţuri) complexe . . . . . . . . . . . . . . . . . 31
2.2 Valoarea de adevăr a unui predicat . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34
2.2.1 Tautologii. Tautologii cuantificate . . . . . . . . . . . . . . . 34
2.2.2 Observaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39
II Algebre Boole 41
3 Latici 45
3.1 Mulţimi (pre)ordonate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45
3.1.1 Definiţii. Exemple . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45
3.1.2 Principiul dualităţii. Diagrama Hasse . . . . . . . . . . . . . 46
3.1.3 Prim (ultim) element, minorant (majorant), infimum (supre-
mum). Axioma lui Zorn . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47
3.2 Latici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
3.2.1 Latici Ore şi latici Dedekind. Echivalenţa lor . . . . . . . . . 50
3.2.2 Principiul dualităţii pentru latici . . . . . . . . . . . . . . . . 54
3.2.3 Exemple de latici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 54
3.2.4 Latici distributive. Latici mărginite complementate . . . . . . 57
3.2.5 Morfisme de latici mărginite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60
7
8 CUPRINSUL
4 Algebre Boole 61
4.1 Algebre Boole: definiţie, exemple, proprietăţi . . . . . . . . . . . . . 62
4.1.1 Definiţia 1 a algebrelor Boole . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62
4.1.2 Proprietăţi ale algebrelor Boole . . . . . . . . . . . . . . . . . 62
4.1.3 Implicaţia şi echivalenţa booleană. Dualele lor . . . . . . . . 63
4.1.4 Exemple de algebre Boole . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65
4.2 O definiţie echivalentă a algebrelor Boole . . . . . . . . . . . . . . . 67
4.2.1 Definiţia 2 a algebrelor Boole . . . . . . . . . . . . . . . . . . 68
4.2.2 Axiomele (B1) - (B7) implică (A1) - (A4) . . . . . . . . . . . 69
4.2.3 Axiomele (A1) - (A4) implică (B1) - (B7) . . . . . . . . . . . 69
4.2.4 Aplicaţiile α şi β sunt mutual inverse . . . . . . . . . . . . . 74
4.2.5 Principiul dualităţii pentru algebre Boole . . . . . . . . . . . 75
4.3 Inele Boole. Echivalenţa cu algebrele Boole . . . . . . . . . . . . . . 76
4.3.1 Inele Boole . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77
4.3.2 Echivalenţa algebre Boole - inele Boole . . . . . . . . . . . . . 77
4.4 Subalgebre, homomorfisme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 78
4.4.1 Subalgebre. Exemple . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 78
4.4.2 Homomorfisme. Exemple . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79
4.5 Algebre Boole cât . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 81
4.5.1 Filtre (ideale) şi sisteme deductive . . . . . . . . . . . . . . . 81
4.5.2 Congruenţe. Corespondenţa filtre - congruenţe . . . . . . . . 83
4.5.3 Algebre Boole cât . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 85
4.5.4 Filtre generate de o mulţime . . . . . . . . . . . . . . . . . . 88
4.6 Teorema de reprezentare a lui Stone . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89
4.6.1 Ultrafiltre (= filtre maximale) . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90
4.6.2 Teorema de reprezentare a lui Stone . . . . . . . . . . . . . . 91
4.7 Algebre Boole atomice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92
4.8 Dualitatea algebrelor Boole . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95
4.9 Algebre Boole injective . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 99
4.10 Filtre fuzzy ale unei algebre Boole . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104
4.10.1 Mulţimi fuzzy . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104
4.10.2 Filtre fuzzy ale unei algebre Boole . . . . . . . . . . . . . . . 106
III Elemente de teoria mulţimilor 109

5 Algebra Boole a mulţimilor 115
5.1 Mulţimea şi apartenenţa: concepte fundamentale . . . . . . . . . . . 115
5.2 Relaţia de incluziune şi relaţia de egalitate . . . . . . . . . . . . . . 116
5.2.1 Relaţia de incluziune ı̂ntre mulţimi (clase) . . . . . . . . . . . 116
5.2.2 Relaţia de egalitate ı̂ntre mulţimi . . . . . . . . . . . . . . . . 117
5.3 Operaţii cu mulţimi. Algebra Boole a mulţimilor . . . . . . . . . . . 118
5.3.1 Reuniunea şi intersecţia a două mulţimi. Complementara
unei mulţimi. Algebra Boole a mulţimilor . . . . . . . . . . . 118
CUPRINSUL 9
5.3.2 Funcţia caracteristică a unei mulţimi . . . . . . . . . . . . . . 121

5.3.3 Generalizare: reuniunea şi intersecţia a n mulţimi . . . . . . 121
5.3.4 Generalizare: reuniunea şi intersecţia unei familii de mulţimi 122
6 Algebra relaţională
a relaţiilor 123
6.1 Produs cartezian a două mulţimi. Relaţii binare . . . . . . . . . . . 123
6.1.1 Produs cartezian a două mulţimi . . . . . . . . . . . . . . . . 123
6.1.2 Relaţii binare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 124
6.2 Produsul cartezian a n mulţimi. Relaţii n-are . . . . . . . . . . . . . 125
6.2.1 Produs cartezian a n mulţimi (n ≥ 2) . . . . . . . . . . . . . 125
6.2.2 Relaţii n-are (n ≥ 2) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 126
6.3 Operaţii cu relaţii. Algebra Boole a relaţiilor . . . . . . . . . . . . . 127
6.3.1 Disjuncţia, conjuncţia şi negaţia unei relaţii binare . . . . . . 127
6.3.2 Implicaţia şi echivalenţa relaţiilor binare . . . . . . . . . . . . 128
6.3.3 Algebra Boole a relaţiilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 129
6.3.4 Matricea booleană (caracteristică) a unei relaţii binare pe o
mulţime finită . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 129
6.4 Algebra relaţională a relaţiilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 131
6.4.1 Compunerea şi inversarea relaţiilor binare . . . . . . . . . . . 131
6.4.2 Algebra relaţională a relaţiilor binare . . . . . . . . . . . . . . 134
6.5 Baze de date relaţionale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 136
6.5.1 Reprezentarea relaţiilor. Definiţii . . . . . . . . . . . . . . . . 136
6.5.2 Limbaje de prelucrare a datelor . . . . . . . . . . . . . . . . . 138
IV Logică matematică clasică (prezentare formalizată) 139

7 Sistemul formal al calculului propoziţional 141
7.1 Introducere. Exemple de reprezentări simbolice . . . . . . . . . . . . 142
7.2 Sintaxa şi algebra calculului propoziţional . . . . . . . . . . . . . . . 145
7.2.1 Axiome, teoreme şi demonstraţii formale . . . . . . . . . . . . 147
7.2.2 Deducţia formală din ipoteze şi Σ-demonstraţia formală . . . 148
7.2.3 Proprietăţi sintactice ale lui L. Teorema deducţiei . . . . . . 149
7.2.4 Sistem deductiv . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 160
7.2.5 Mulţimi consistente . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 161
7.2.6 Algebra Lindenbaum-Tarski a calculului propoziţional . . . . 164
7.2.7 Algebrele Boole ca algebre ”tip Lindenbaum-Tarski” . . . . . 172
7.3 Exemple de deducţii formale din ipoteze . . . . . . . . . . . . . . . . 178
7.4 Semantica calculului propoziţional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 186
7.4.1 Interpretare. Modele. Deducţia semantică din ipoteze . . . . 186
7.4.2 Teorema de completitudine . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 189
7.4.3 Teorema de completitudine extinsă . . . . . . . . . . . . . . . 190
7.5 T. de completitudine extinsă versus t. lui Stone . . . . . . . . . . . . 192
10 CUPRINSUL
8 Sistemul formal al calculului cu predicate 195

8.1 Structuri şi limbaj . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 197
8.1.1 Structuri de ordinul I . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 197
8.1.2 Limbajul de ordinul I, Lτ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 199
8.2 Sintaxa şi algebra calculului cu predicate . . . . . . . . . . . . . . . . 203
8.2.1 Axiome, teoreme şi demonstraţii formale . . . . . . . . . . . . 203
8.2.2 Deducţia din ipoteze şi Σ-demonstraţia formală.
Teorema deducţiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 210
8.2.3 Mulţimi (teorii) consistente . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 212
8.2.4 Algebra Lindenbaum-Tarski a calculului cu predicate . . . . 213
8.2.5 Algebre Boole monadice, poliadice şi cilindrice . . . . . . . . 216
8.3 Semantica calculului cu predicate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 219
8.3.1 Interpretare. Modele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 219
8.3.2 Constante noi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 224
8.3.3 Enunţuri. Formule universal adevărate . . . . . . . . . . . . . 226
8.3.4 Deducţia semantică din ipoteze . . . . . . . . . . . . . . . . . 228
8.3.5 Exemple de enunţuri universal adevărate . . . . . . . . . . . 230
8.4 Teorema de completitudine extinsă. Modele Henkin . . . . . . . . . 235
8.5 Cum se stabileşte dacă o formulă este teoremă formală . . . . . . . . 244
V Logică matematică clasică şi probabilităţi 247

9 Probabilităţi pe algebre Boole 251
9.1 Evenimente şi probabilităţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 251
9.2 Proprietăţi ale probabilităţilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 253
9.3 σ-algebre şi σ-probabilităţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 256
9.3.1 σ-algebre . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 256
9.3.2 σ-probabilităţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 258
9.4 Teorema lui Carathéodory . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 259
9.5 Teorema Horn-Tarski . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 265
10 Modele probabiliste ale calc. cu predicate 269

10.1 Structuri probabiliste . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 269
10.2 Teorema de completitudine a lui Gaifman . . . . . . . . . . . . . . . 274
10.3 Către o teorie a modelelor probabiliste . . . . . . . . . . . . . . . . . 276
10.3.1 Pereche consistentă cu o probabilitate . . . . . . . . . . . . . 277
10.3.2 Substructuri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 277
10.3.3 Teorema lanţului elementar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 278
10.3.4 Păstrarea probabilităţilor la substructuri . . . . . . . . . . . . 281
10.3.5 O variantă probabilistă a teoremei lui Robinson . . . . . . . . 284
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 287
Index . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 295
Lista figurilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 299
Partea I
Logică matematică clasică

(prezentare neformalizată)
11
13
Logica, ramură a filosofiei, a apărut ı̂n Grecia antică, din necesitatea de a pro-
duce argumente ı̂n viaţa de toate zilele, şi Aristotel (384-322 ı̂.e.n.) este considerat
părintele ei [13].
Logica matematică a apărut mult mai târziu, ca model matematic al unor pro-
cese de gândire şi nu ca o fundamentare a logicii sau a matematicii; logica mate-
matică foloseşte o logică şi o matematică deja constituite. Părintele logicii mate-
matice este considerat George Boole (1815-1864). Pentru informaţii asupra logicii
dinainte de Boole a se vedea [20], [25], [67], conform [13].
Anul de naştere a logicii matematice este 1847, odată cu publicarea cărţii lui
Boole The Mathematical Analysis of Logic, republicată ı̂ntr-o formă revizuită şi
extinsă ı̂n 1854, sub numele An Investigation of the Laws of Thought [9].
Au urmat cele trei volume The algebra of Logic ale lui Ernst Schröder [107],
apoi, ı̂n secolul XX, lucrările lui Löwenheim şi ale lui Skolem, cele trei volume ale lui
Whitehead şi Russell Principia Mathematica [122], urmate de cartea Foundations
of Theoretical Logic, ı̂n 1928, a lui Hilbert şi Ackerman [57], care a dat direcţia şi
standardele pentru dezvoltarea logicii matematice moderne, conform [13].
Contribuţiile lui K. Gödel şi A. Tarski au fost decisive ı̂n dezvoltarea logicii
matematice ı̂n secolul trecut.
În ţara noastră, cercetările de logică matematică au fost iniţiate de Gr.C. Moisil.
Calculul propoziţiilor şi calculul predicatelor sunt capitole fundamentale ale
logicii matematice clasice. Ele pot fi expuse intuitiv (neformalizat) sau formalizat.
Următoarele două capitole constituie o prezentare neformalizată, iar capitolele
7 şi 8 fac prezentarea formalizată.
Bibliografie pentru capitolele 1 şi 2: [94], [99], [100], [101], [102], [103], [104],
[97], [79].
14
Capitolul 1
Calculul propoziţiilor
Vom ı̂ncepe cu o prezentare neformalizată a calculului propoziţiilor clasic (biva-

lent), prezentarea formalizată fiind făcută mai târziu. Se spune, echivalent, Calculul
propoziţional sau Logica propoziţiilor.
In calculul propoziţiilor se studiază propoziţiile (= propoziţii ı̂nchise) din punctul
de vedere al adevărului sau falsităţii lor, neluându-se ı̂n seamă conţinutul lor.
In prima secţiune studiem propoziţiile, ı̂n a doua secţiune studiem valoarea
de adevăr a unei propoziţii.
1.1 Propoziţiile
Definiţia 1.1.1 Un enunţ este un text lingvistic care se referă la un anumit dome-
niu U , numit univers al discursului, şi exprimă o proprietate a unui obiect (sau a
unui grup de obiecte) din universul respectiv.
Subiectul (subiectele) enunţului exprimă obiectul (obiectele).
Partea predicativă a enunţului exprimă proprietatea.
Definiţia 1.1.2 Propoziţia este enunţul cu sens ı̂n care toate subiectele sunt de-
terminate.
Vom nota propoziţiile cu p, q, r, s, t, . . ..

Vom nota cu P0 mulţimea propoziţiilor iniţiale (date, primitive).
Din propoziţiile din P0 se construiesc propoziţii noi, compuse, cu ajutorul oper-
atorilor logici, propozi ţionali (= conectori logici, propoziţionali): ¬, ∨, ∧, →, ↔.
Astfel, pentru p, q propoziţii, avem următoarele definiţii.
15
16 CAPITOLUL 1. CALCULUL PROPOZIŢIILOR (NEFORMALIZAT)
Definiţia 1.1.3 Se numeşte negaţia propoziţiei p, şi se notează : ¬p (se citeşte

”non p”), propoziţia care afirmă proprietatea contrară celei exprimate de p şi care
se construieşte lingvistic din p prin intercalarea particulei negative ”nu” ı̂n faţa
părţii predicative a lui p.
Definiţia 1.1.4 Se numeşte disjuncţia propoziţiilor p, q (ı̂n această ordine), şi se

notează: p ∨ q (se citeşte ”p sau q”), propoziţia care afirmă că cel puţin una din
proprietăţile exprimate de p şi q are loc şi care se construieşte lingvistic alăturând
textele celor două propoziţii ı̂n ordinea (p, q) şi intercalând ı̂ntre ele particula
disjunctivă ”sau”.
Definiţia 1.1.5 Se numeşte conjuncţia propoziţiilor p, q (ı̂n această ordine), şi se

notează: p∧q (se citeşte ”p şi q”), propoziţia care afirmă că fiecare din proprietăţile
exprimate de p şi q are loc şi care se construieşte lingvistic alăturând textele celor
două propoziţii ı̂n ordinea (p, q) şi intercalând ı̂ntre ele particula conjunctivă
”şi”.
Definiţia 1.1.6 Se numeşte implicaţia propoziţiilor p, q (ı̂n această ordine), şi se

notează: p → q (se citeşte ”p implică q” sau ”dacă p, atunci q”), propoziţia: ¬p∨q.
Definiţia 1.1.7 Se numeşte echivalenţa propoziţiilor p, q (ı̂n această ordine), şi se

notează: p ↔ q (se citeşte ”p echivalent cu q” sau ”p dacă şi numai dacă q”),
propoziţia: (p → q) ∧ (q → p). Deci, echivalenţa este conjuncţia a două implicaţii
de sens contrar.
Vom nota cu P mulţimea tuturor propoziţiilor.
Observaţiile 1.1.8
0) Operatorii propoziţionali ∨, ∧ nu sunt independenţi (vedeţi Observaţia 1.2.11).
1) Implicaţia şi echivalenţa se definesc cu ajutorul operatorilor propoziţionali
¬, ∨, ∧.
2) Operatorii propoziţionali afectează partea predicativă a enunţurilor, nu şi
subiectul (subiectele).
3) Obiectul de studiu al calculului propoziţiilor este mulţimea P a tuturor
propoziţiilor, care se obţin plecând de la propoziţiile din P0 şi aplicând repetat,
ı̂n toate modurile posibile, conectorii logici ¬, ∨, ∧, →, ↔. Mai exact spus,
mulţimea P se defineşte prin recurenţă astfel:
(R1) Dacă p ∈ P0 , atunci p ∈ P (adică P0 ⊆ P ).
(R2) Dacă p, q ∈ P , atunci ¬p, p ∨ q, p ∧ q, p → q, p ↔ q ∈ P .
(R3) Orice propoziţie p ∈ P se obţine aplicând regulile (R1) şi (R2) de un număr
finit de ori.
4) Dacă p, q sunt propoziţii ı̂n sensul logicii matematice, atunci p ∨ q, p ∧ q etc.
sunt propoziţii ı̂n sensul logicii matematice, dar din punctul de vedere al gramaticii
nu sunt propoziţii, ci fraze. Deci, noţiunea de propoziţie cu care lucrează calculul
propoziţiilor este diferită de noţiunea de propoziţie din gramatică.
1.2. VALOAREA DE ADEVĂR A UNEI PROPOZIŢII 17
Convenţii de scriere
Operatorii propoziţionali au priorităţile următoare:
(I): ¬ (¬ leagă cel mai tare),
(II): ∧,
(III): ∨,
(IV): →,
(V): ↔ (↔ leagă cel mai slab).
1.2 Valoarea de adevăr a unei propoziţii
Logica (clasică a) propoziţiilor este bivalentă, adică studiază doar propoziţiile

care sunt fie adevărate, fie false, adică care au cele două valori de adevăr extreme:
”adevărat” şi ”fals”.
Observaţiile 1.2.1 [99]

1) Ipoteza este că fiecare propoziţie are o valoare de adevăr. Este clar
că propoziţiile interogative (”Ce mai faci?” etc.), cele exclamative (”Ce frumos
este afara!” etc.) precum şi cele imperative (”Fii atent!” etc.) nu au valoare de
adevăr. Deci, doar propoziţiile declarative fac obiectul studiului logicii
matematice, sunt propoziţii ı̂n sensul calculului propoziţiilor.
2) Problema determinării valorilor de adevăr ale propoziţiilor din mulţimea P0
dată la ı̂nceput nu aparţine logicii matematice. De exemplu, dacă o propoziţie
p ∈ P0 este din domeniul chimiei, atunci stabilirea valorii de adevăr a propoziţiei p
este o problemă a chimiei.
Nu se presupune că am cunoaşte efectiv valorile de adevăr ale tuturor propoziţiilor
din P0 .
1.2.1 Propoziţii adevărate sau false

Definiţia 1.2.2 O propoziţie din P0 este adevărată dacă starea de fapt descrisă de
propoziţie are loc.
Stabilirea adevărului unei propoziţii compuse se face ı̂n raport cu adevărul

propoziţiilor componente. Să definim acum valorile de adevăr ale propoziţiilor
compuse ¬p, p ∨ q, p ∧ q, p → q, p ↔ q ı̂n funcţie de valorile de adevăr ale
propoziţiilor componente, p şi q.
Definiţia 1.2.3 Propoziţia ¬p este adevărată dacă propoziţia p este falsă. Rezultă
că propoziţia ¬p este falsă dacă propoziţia p este adevărată.
Definiţia 1.2.4 Propoziţia p∨q este adevărată dacă cel puţin una din propoziţiile
p, q este adevărată. Rezultă că p ∨ q este falsă dacă ambele propoziţii p, q sunt
false.
Definiţia 1.2.5 Propoziţia p ∧ q este adevărată dacă ambele propoziţii p, q sunt

adevărate. Rezultă că p ∧ q este falsă dacă cel puţin una din propoziţiile p, q este
falsă.
Pentru orice propoziţie p ∈ P0 , să asociem 1 valorii de adevăr ”adevărat” şi 0
valorii de adevăr ”fals”, adică să definim funcţia de adevăr (de evaluare)
v0 : P0 −→ {0, 1}
astfel: pentru orice p ∈ P0 ,
½
1, dacă p este adevărată,
v0 (p) =
0, dacă p este falsă.
Funcţia de adevăr v0 : P0 −→ {0, 1} se extinde (prelungeşte) ı̂n mod unic la
funcţia de adevăr v : P −→ {0, 1} astfel: pentru orice p, q ∈ P ,
½
1, v(p) = 0,
v(¬p) =
0, v(p) = 1,
½
1, v(p) = 1 sau v(q) = 1,
v(p ∨ q) =
0, v(p) = 0 şi v(q) = 0,
½
1, v(p) = 1 şi v(q) = 1,
v(p ∧ q) =
0, v(p) = 0 sau v(q) = 0.
Deducem că
½
1, v(¬p) = 1 sau v(q) = 1,
v(p → q) = v(¬p ∨ q) =
0, v(¬p) = 0 şi v(q) = 0
½
1, v(p) = 0 sau v(q) = 1,
=
0, v(p) = 1 şi v(q) = 0
şi
½
1, v(p → q) = 1 şi v(q → p) = 1,
v(p ↔ q) = v((p → q) ∧ (q → p)) =
0, v(p → q) = 0 sau v(q → p) = 0
½
1, [v(p) = 0 şi v(q) = 0] sau [v(p) = 1 şi v(q) = 1],
=
0, [v(p) = 1 şi v(q) = 0] sau [v(p) = 0 şi v(q) = 1].
Obţinem atunci următoarele tabele de adevăr:
v(p) v(q) v(p ∨ q) v(p ∧ q) v(p → q) v(p ↔ q)

v(p) v(¬p) 0 0 0 0 1 1
(1) 0 1 (2) 0 1 1 0 1 0
1 0 1 0 1 0 0 0
1 1 1 1 1 1
sau, echivalent, următoarele matrice de adevăr:
v(p ∨ q) v(q)=0 v(q)=1 v(p ∧ q) v(q)=0 v(q)=1

v(p)=0 0 1 v(p)=0 0 0
v(p)=1 1 1 v(p)=1 0 1
v(p → q) v(q)=0 v(q)=1 v(p ↔ q) v(q)=0 v(q)=1

v(p)=0 1 1 v(p)=0 1 0
v(p)=1 0 1 v(p)=1 0 1
Observaţia 1.2.6 Dintr-o premisă (ipoteză) falsă se poate obţine o concluzie adevărată
sau falsă, implicaţia fiind adevărată. Deci, atenţie la ipoteze.
Rezultă că fiecărei propoziţii p ∈ P ı̂i asociem o valoare de adevăr v(p) ∈ {0, 1}
după următoarele reguli:
1) Dacă p ∈ P0 , atunci v(p) = v0 (p),
2) Dacă p, q ∈ P şi am asociat propoziţiilor p, q valorile de adevăr v(p), v(q),
atunci asociem propoziţiilor ¬p, p ∨ q, p ∧ q, p → q, p ↔ q valorile de adevăr
v(¬p), v(p ∨ q), v(p ∧ q), v(p → q), v(p ↔ q) date de tabelele sau matricele de mai
sus.
Să definim pe mulţimea L2 = {0, 1} ⊆ < operaţia unară ¬L2 şi operaţiile
binare ∨L2 , ∧L2 , →L2 , ↔L2 astfel: pentru orice x, y ∈ L2 ,
def. def. def.
¬L2 x = 1 − x, x ∨L2 y = max(x, y), x ∧L2 y = min(x, y),
şi
def. def.
x →L2 y = (¬L2 x) ∨L2 y, x ↔L2 y = (x →L2 y) ∧L2 (y →L2 x).
Deducem următoarele tabele de valori:
x y x ∨L2 y x ∧L2 y x →L2 y x ↔L2 y

x ¬L2 x 0 0 0 0 1 1
(3) 0 1 (4) 0 1 1 0 1 0
1 0 1 0 1 0 0 0
1 1 1 1 1 1
Din tabelele (1), (2) şi (3), (4), se vede că funcţia v : P −→ L2 este un homo-
morfism (adică pentru orice p, q ∈ P , v(¬p) = ¬L2 v(p), v(p ∨ q) = v(p) ∨L2 v(q),
şi v(p ∧ q) = v(p) ∧L2 v(q); rezultă că v(p → q) = v(p) →L2 v(q) şi v(p ↔ q) =
v(p) ↔L2 v(q)). Se observă că v este surjectiv, dar nu este injectiv.
Propoziţia 1.2.7 Structura L2 = (L2 = {0, 1}, ∨L2 , ∧L2 , ¬L2 , 0, 1) este o algebră
Boole cu două elemente, numita algebra Boole canonică.
Demonstraţie. Rutină. 2
1.2.2 Tautologiile
Definiţiile 1.2.8
· O propoziţie compusă p ∈ P care este adevărată independent de valorile de
adevăr ale propoziţiilor componente se numeste propoziţie universal adevărată sau
tautologie.
· O propoziţie compusă p ∈ P care este falsă independent de valorile de adevăr
ale propoziţiilor componente se numeste contradicţie sau antilogie.
Se observă că o propoziţie p ∈ P0 nu poate fi tautologie sau antilogie, căci nu este

compusă. Deci P0 ⊂ P .
Exemplul 1.2.9 (Exemplu de antilogie) Pentru orice p ∈ P ,
p ∧ ¬p (Principiul contradicţiei).
Exemplele 1.2.10 (Exemple de tautologii) Vom grupa unele exemple ı̂n grupe
sau sisteme de tautologii, notate A1 , A2 , A3 , A4 , A5 , sisteme corespunzătoare celor
mai utilizate sisteme de axiome ale sistemului formal al calculului propoziţiilor.
Să notam cu O propoziţia p ∧ ¬p şi cu I propoziţia p ∨ ¬p, pentru orice p ∈ P .
Atunci
• Sistemul A1 (∨, ∧, ¬, ↔, O, I):

(P1) p ∨ p ↔ p, p ∧ p ↔ p (idempotenţa lui ∨, ∧),
(P2) p ∨ q ↔ q ∨ p, p ∧ q ↔ q ∧ p (comutativitatea lui ∨, ∧),
(P3) p ∨ (q ∨ r) ↔ (p ∨ q) ∨ r, p ∧ (q ∧ r) ↔ (p ∧ q) ∧ r (asociativitatea lui
∨, ∧),
(P4) p ∨ (p ∧ q) ↔ p, p ∧ (p ∨ q) ↔ p (absorbţia),
(P5) p∨(q ∧r) ↔ (p∨q)∧(p∨r), p∧(q ∨r) ↔ (p∧q)∨(p∧r) (distributivitatea
lui ∨ faţă de ∧ şi invers),
(P6) p∨ O ↔ p, p∧ I ↔ p,
(P7) p ∨ ¬p adică I (Principiul terţului exclus), ¬(p ∧ ¬p) adică ¬O.
Alte tautologii remarcabile sunt următoarele:

(P8) ¬(p ∨ q) ↔ ¬p ∧ ¬q, ¬(p ∧ q) ↔ ¬p ∨ ¬q (Legile De Morgan),
(P9) ¬¬p ↔ p (Principiul dublei negaţii),
(P10) (p → q) ↔ [(¬p ∨ q) ↔ (p ∨ ¬p)], (p → q) ↔ [(p ∧ ¬q) ↔ (p ∧ ¬p)],
(P11) p ↔ p,
(P12) [(p ∧ ¬q) → ¬p] ↔ (p → q), [(p ∧ ¬q) → q] ↔ (p → q) (două din
schemele reducerii la absurd),
(P13) (p → q) ↔ (¬q → ¬p) (se foloseşte ı̂n demonstraţii),

(P14) ¬(p → q) ↔ p ∧ ¬q (arată cum se neagă p → q),
(P15) p ∧ (p → q) ↔ p ∧ q,
(P16) [p → (p ∧ q)] ↔ (p → q),
(P17) [(p → q) → q] ↔ p ∨ q,
(P18) [p → (q → r)] ↔ [(p ∧ q) → r] (stă la baza Teoremei deducţiei),
(P19) p → (q → p),
(P20) [(p → q) → r] → [p → (q → r)],
(P21) [(p → q) → (p → r)] ↔ [p → (q → r)],
(P22) (p → q) → [(r → p) → (r → q)],
(P23) [p ∧ (p → q)] → q (Modus ponens).
• Sistemul A2 (→, ¬):

(G1) p → (q → p),
(G2) [p → (q → r)] → [(p → q) → (p → r)],
(G3) (¬q → ¬p) → (p → q).
• Sistemul A3 (→, ¬, ∨, ∧):

(G1) p → (q → p),
(G2) [p → (q → r)] → [(p → q) → (p → r)],
(G3) (¬q → ¬p) → (p → q),
(T4) p ∧ q → p,
(T5) p ∧ q → q,
(T6) p → p ∨ q,
(T7) q → p ∨ q,
(T8) (r → p) → [(r → q) → (r → (p ∧ q))],
(T9) (p → r) → [(q → r) → ((p ∨ q) → r)].
• Sistemul A4 (→, ∨):

(S1) (p ∨ p) → p,
(S2) p → (p ∨ q),
(S3) (p ∨ q) → (q ∨ p),
(S4) (p → q) → [(r ∨ p) → (r ∨ q)].
• Sistemul A5 (→, O):

(V1) p → (q → p),
(V2) [p → (q → r)] → [(p → q) → (p → r)],
(V3) [(p →O) → O] → p.
Observaţia 1.2.11 Din (P8) şi (P9) obţinem:
(p ∨ q) ↔ ¬(¬p ∧ ¬q),
(p ∧ q) ↔ ¬(¬p ∨ ¬q),
ceea ce arată că ∨ şi ∧ nu sunt independente, ci sunt dependente (∨ depinde de ∧

şi de ¬ (∨ se poate defini ı̂n funcţie de ∧, ¬), ∧ depinde de ∨ şi de ¬).
In general, aflăm dacă o propoziţie compusă oarecare p ∈ P este tautologie

sau nu cu ajutorul următorului algoritm (dacă propoziţia p ∈ P se descompune ı̂n
propoziţiile componente p1 , p2 , . . . , pn ∈ P0 , atunci vectorul (v(p1 ), v(p2 ), . . . , v(pn ))
aparţine lui {0, 1}×{0, 1}×. . .×{0, 1} = {0, 1}n ; mulţimea {0, 1}n are 2n elemente):
Parcurgem un ciclu care generează cele 2n elemente (vectori) ale lui {0, 1}n ;
pentru fiecare element (a1 , a2 , . . . , an ) ∈ {0, 1}n , calculăm v(p) folosind valorile
v(pi ) = ai , i = 1, . . . , n şi:
- dacă pentru un anumit element (a1 , a2 , . . . , an ) ∈ {0, 1}n obţinem v(p) = 0, atunci
ciclul se opreşte, cu răspunsul ”p nu este tautologie”;
- dacă ciclul se termină, adică dacă pentru toate cele 2n elemente din {0, 1}n
obţinem v(p) = 1, atunci răspunsul este ”p este tautologie”.
Dacă ı̂n algoritmul prezentat continuăm să calculam v(p) şi după ce ı̂ntâlnim
valoarea 0, deci dacă ducem ciclul până la capăt, atunci realizăm tabela de adevăr
a propoziţiei date p.
Legat de generarea elementelor lui {0, 1}n , să amintim următoarele definiţii
Definiţiile 1.2.12 Fie I = I1 × I2 × . . . × In cu Ii ⊆ Z, i = 1, . . . , n şi fie a, b ∈ I,

deci
a = (a1 , a2 , . . . , an ), b = (b1 , b2 , . . . , bn ).
(1) Spunem că a < b ı̂n ordine direct lexicografică dacă există k ∈ {1, 2, . . . , n}
astfel ı̂ncât:
a1 = b1 , a2 = b2 , . . ., ak−1 = bk−1 şi ak < bk .
(2) Spunem că a < b ı̂n ordine invers lexicografică dacă există k ∈ {1, 2, . . . , n}
astfel ı̂ncât:
an = bn , an−1 = bn−1 , . . ., ak+1 = bk+1 şi ak < bk .
(3) a ≤ b dacă a = b sau a < b.
Observaţia 1.2.13 Generarea elementelor produsului cartezian {0, 1} × {0, 1} ×

. . . × {0, 1} = {0, 1}n se poate face deci ı̂n patru moduri:
(a) ı̂n ordine direct lexicografică crescătoare (care corespunde ordonării alfabetice),
(b) ı̂n ordine direct lexicografică descrescătoare,
(c) ı̂n ordine invers lexicografică crescătoare,
(d) ı̂n ordine invers lexicografică descrescătoare.
Pentru n = 2, aceasta ı̂nseamnă respectiv:
(a) (b) (c) (d)

0 0 1 1 0 0 1 1
0 1 1 0 1 0 0 1
1 0 0 1 0 1 1 0
1 1 0 0 1 1 0 0
Exemplele 1.2.14
(1) Să se folosească tabela de adevăr pentru a demonstra prima tautologie din
(P1) a sistemului A1 : (p ∨ p) ↔ p.
v(p) v(p ∨ p) v((p ∨ p) ↔ p)

0 0 1
1 1 1
(2) Să se demonstreze că dacă p → q → r, atunci p → r, adică că propoziţia
a = [(p → q) ∧ (q → r)] → (p → r)
este adevărată (demonstraţia prin implicaţii = raţionamentul prin silogism ipotetic).

v(p) v(q) v(r) v(p → q) v(q → r) v[(p → q) ∧ (q → r)] v(p → r) v(a)
0 0 0 1 1 1 1 1
0 0 1 1 1 1 1 1
0 1 0 1 0 0 1 1
0 1 1 1 1 1 1 1
1 0 0 0 1 0 0 1
1 0 1 0 1 0 1 1
1 1 0 1 0 0 0 1
1 1 1 1 1 1 1 1
(3) Să se demonstreze că dacă p ↔ q ↔ r, atunci p ↔ r, adică că propoziţia
b = [(p ↔ q) ∧ (q ↔ r)] → (p ↔ r)
este adevărată (demonstraţia prin echivalenţe = raţionamentul cu echivalenţă).

v(p) v(q) v(r) v(p ↔ q) v(q ↔ r) v[(p ↔ q) ∧ (q ↔ r)] v(p ↔ r) v(b)
0 0 0 1 1 1 1 1
0 0 1 1 0 0 0 1
0 1 0 0 0 0 1 1
0 1 1 0 1 0 0 1
1 0 0 0 1 0 0 1
1 0 1 0 0 0 1 1
1 1 0 1 0 0 0 1
1 1 1 1 1 1 1 1
Exerciţiile 1.2.15
1). Să se scrie o procedură care generează toate valorile posibile a două variabile
propoziţionale ı̂ntr-o matrice; să se utilizeze procedura ı̂ntr-un program principal
pentru a genera tabela de adevăr pentru o propoziţie compusă din două propoziţii
componente legate cu operatorii propoziţionali ¬, ∨, ∧, →, ↔ şi pentru a ver-
ifica dacă propoziţia compusă este tautologie sau nu. Generarea celor 4 valori
posibile pentru cele 2 variabile propoziţionale se va face ı̂n ordinea direct lexi-
cografică, crescătoare. Indicaţie: Propoziţia va fi tratată ca o funcţie de două vari-
abile. O funcţie particulară va fi scrisă cu ajutorul funcţiilor ajutătoare max(x, y),
min(x, y), sau(x, y), si(x, y), nu(x), implica(x, y), echiv(x, y), care trebuie definite
ı̂n program.
2). Pentru o propoziţie compusă din două propoziţii p şi q, să se scrie un program
pentru afişarea la terminal a tabelei de adevăr şi pentru verificarea dacă propoziţia
este sau nu tautologie, folosind un vector ı̂n care se vor genera valorile de adevăr
ale celor 2 variabile propoziţionale ı̂n ordinea direct lexicografică, crescătoare.
3). Pentru o propoziţie compusă din trei propoziţii p, q şi r, să se scrie
un program pentru afişarea la terminal a tabelei de adevăr şi pentru verificarea
dacă propoziţia este sau nu tautologie, folosind un vector ı̂n care se vor ge-
nera valorile de adevăr ale celor 3 variabile propoziţionale ı̂n ordinea direct lex-
icografică, crescătoare. Care sunt modificările necesare dacă se consideră celelalte
trei modalităţi de ordonare?
4). Să se generalizeze exerciţiul 2) sau 3) la mai multe variabile, pentru o
propoziţie considerată ca un şir de caractere.
Faptul că se poate stabili algoritmic dacă o propoziţie oarecare este tautologie
sau nu constituie o proprietate importantă, care se enunţă sub forma: calculul
propoziţiilor este decidabil.
Tabelele de adevăr, sau matricele de adevăr, constituie deci o modalitate algo-
ritmică de a determina valoarea de adevăr a unei propoziţii compuse. Mai există
şi alte modalităti, nealgoritmice, şi anume bazate pe proprietăţi deja stabilite ale
altor propoziţii.
1.2.3 Algebra Lindenbaum-Tarski
Să definim pe mulţimea P o relaţie binară ∼ astfel: pentru orice p, q ∈ P ,
p ∼ q dacă şi numai dacă p ↔ q este tautologie,
deci dacă şi numai dacă v(p ↔ q) = 1 ı̂ntotdeauna. Vom nota astfel:
def.
p ∼ q ⇔ p ↔ q este tautologie sau
def.
p ∼ q ⇔ v(p ↔ q) = 1.
Atunci sunt adevărate următoarele
Propoziţia 1.2.16 Relaţia ∼ este o relaţie de echivalenţă pe P .
Demonstraţie.
(i) ∼ este reflexivă, adică pentru orice p ∈ P , p ∼ p. Într-adevăr, fie p ∈ P ;
def.
p ∼ p ⇔ p ↔ p este tautologie, ceea ce este adevărat, conform (P11). Deci (i) are
loc.
(ii) ∼ este simetrică, adică pentru orice p, q ∈ P , p ∼ q implică q ∼ p. Într-

def.
adevăr, fie p, q ∈ P ; p ∼ q ⇔ v(p ↔ q) = 1; atunci v(q ↔ p) = 1, adică q ∼ p, deci
p ∼ q implică q ∼ p. Deci (ii) are loc.
(iii) ∼ este tranzitivă, adică pentru orice p, q, r ∈ P , p ∼ q şi q ∼ r implică p ∼ r.
def.
Într-adevăr, fie p, q, r ∈ P ; (p ∼ q şi q ∼ r) ⇔ (v(p ↔ q) = 1 şi v(q ↔ r) = 1);
atunci
v(p) v(q) v(p ↔ q) v(q) v(r) v(q ↔ r)

0 0 1 0 0 1
1 1 1 1 1 1
Obţinem:
v(p) v(r) v(p ↔ r)

0 0 1
1 1 1
deci v(p ↔ r) = 1, adică p ∼ r, deci p ∼ q şi q ∼ r implică p ∼ r. Deci (iii) are loc.
2
Propoziţia 1.2.17 Pentru orice p, q, p0 , q 0 ∈ P , avem proprietăţile:
1) dacă p ∼ q, atunci ¬p ∼ ¬q,
2) dacă p ∼ p0 şi q ∼ q 0 , atunci (p ∨ q) ∼ (p0 ∨ q 0 ) şi (p ∧ q) ∼ (p0 ∧ q 0 ),
3) (p ∨ ¬p) ∼ (q ∨ ¬q) şi (p ∧ ¬p) ∼ (q ∧ ¬q).
Demonstraţie.
def.
1) Fie p, q ∈ P ; p ∼ q ⇔ v(p ↔ q) = 1; atunci avem:
v(p) v(q) v(p ↔ q) v(¬p) v(¬q) v(¬p ↔ ¬q)

0 0 1 1 1 1
1 1 1 0 0 1
adică ¬p ∼ ¬q.
def.
2) Fie p, q, p0 , q 0 ∈ P ; (p ∼ p0 şi q ∼ q 0 ) ⇔ (v(p ↔ p0 ) = 1 şi v(q ↔ q 0 ) = 1),
adică:
v(p) v(p0 ) v(p ↔ p0 ) v(q) v(q 0 ) v(q ↔ q 0 )

0 0 1 şi 0 0 1
1 1 1 1 1 1
de unde obţinem:
v(p) v(p0 ) v(q) v(q 0 ) v(p ∨ q) v(p0 ∨ q 0 ) v((p ∨ q) ↔ (p0 ∨ q 0 ))

0 0 0 0 0 0 1
0 0 1 1 1 1 1
1 1 0 0 1 1 1
1 1 1 1 1 1 1
adică (p ∨ q) ∼ (p0 ∨ q 0 ). Analog se demonstrează că (p ∧ q) ∼ (p0 ∧ q 0 ).

def.
3) Fie p, q ∈ P ; p ∨ ¬p ∼ q ∨ ¬q ⇔ v((p ∨ ¬p) ↔ (q ∨ ¬q)) = 1; atunci avem:
v(p) v(q) v(¬p) v(¬q) v(p ∨ ¬p) v(q ∨ ¬q) v((p ∨ ¬p) ↔ (q ∨ ¬q))
0 0 1 1 1 1 1
0 1 1 0 1 1 1
1 0 0 1 1 1 1
1 1 0 0 1 1 1
adică (p ∨ ¬p) ∼ (q ∨ ¬q). Restul se demonstrează la fel. 2
1) Propoziţia 1.2.17 spune că relaţia ∼ este o relaţie de congruenţă pe structura
(P, ∨, ∧, ¬).
2) În mod uzual, relaţia ∼ se mai notează ⇔.
Deoarece ∼ este o relaţie de echivalenţă pe P , să formăm clasele de echivalenţă;

_
vom nota cu p clasa lui p, pentru orice p ∈ P , adică
_
p = {q ∈ P | q ∼ p};
_
p se numeşte reprezentantul (ales al) clasei p .
Lema 1.2.19 Definiţia claselor nu depinde de reprezentanţi (reprezentanţii aleşi),

adică: pentru orice p, q ∈ P ,
_ _
p = q ⇐⇒ p ∼ q.
Demonstraţie.
_ _ _
=⇒: p = q implică p ∈ q , deci p ∼ q.
_ _ _ _ _ _ _ _
⇐=: p ∼ q implică p ⊆ q şi q ⊆ p , adică p = q . Într-adevăr, p ⊆ q ı̂nseamnă că
_ _ _
pentru orice r, (r ∈ p ) ⇒ (r ∈ q ). Fie r ∈ p ; deci, r ∼ p; dar p ∼ q; rezultă r ∼ q,
_
adică r ∈ q . 2
_ W
Fie P/∼ = { p | p ∈ P }. Atunci să definim pe P/∼ două operaţii binare, şi
V _ _
, şi o operaţie unară, N EG astfel: pentru orice p , q ∈ P/∼ ,
_
def. _
N EG p = ¬p,
_ _ _ def. _
p q = p ∨ q,
_ ^ _ def. _
p q = p∧q .
Aceste trei operaţii sunt bine definite (adică nu depind de reprezentanţii aleşi ai
claselor), conform Propoziţiei 1.2.17(1),(2). Să considerăm, de asemenea, următoarele
elemente remarcabile din P/∼ (conform Propoziţiei 1.2.17(3)):
_ def.
I = {p ∨ ¬p | p ∈ P }
şi
_ def.
O = {p ∧ ¬p | p ∈ P }.
Obţinem, atunci
W V _ _
Teorema 1.2.20 Structura (P/∼ , , , N EG, O , I ) este o algebră Boole, numită
algebra Lindenbaum-Tarski a calculului propoziţiilor.
_ _ _
Demonstraţie. Trebuie să demonstrăm că, pentru orice p , q , r ∈ P/∼ :
_W_ _ _V_ _
(B1) p p=p, p p=p,
_W _ _W_ _V _ _V_
(B2) p q = q p , p q=q p,
_W _W _ _W _ W _ _V _V _ _V _ V _
(B3) p ( q r) = (p q) r, p (q r) = (p q) r,
_W _V _ _ _V _W _ _
(B4) p ( p q ) =p, p (p q ) =p,
_W _V _ _W _ V _W _
(B5) p ( q r) = ( p q ) ( p r ),
_V _W _ _V _ W _V _
p (q r) = (p q ) (p r ),
_W _ _ _V _ _
(B6) p O= p , p I =p,
_W _ _ _V _ _
(B7) p N EG = I , p N EG p =O .
p
Vom demonstra prima egalitate din (B1):

_ _ _ _def. W _ _egal. claselor def.∼
p p = p ⇔ p ∨ p= p ⇔ (p ∨ p) ∼ p ⇔ (p ∨ p) ↔ p este o tautologie,
ceea ce este adevărat, conform primei tautologii (P1) din sistemul A1 de tautologii.
Restul proprietăţilor se demonstrează similar, folosind corespunzător restul tau-
tologiilor din A1 . 2
_ _
Dacă ı̂n algebra Boole P/∼ considerăm submulţimea P2 = {O , I }, atunci struc-
tura _ ^ _ _
(P2 , , , N EG, O , I )
este o subalgebră a algebrei Boole P/∼ , deci este la rândul ei o algebră Boole, şi
anume o algebră Boole cu două elemente (deci izomorfă cu algebra Boole canonică,
L2 ).
_ _ W V
Dacă facem asocierile: O - F ALSE, I - T RU E, - OR, - AN D, N EG -
N OT , atunci obţinem algebra Boole cu două elemente
(P20 = {F ALSE, T RU E}, OR, AN D, N OT, F ALSE, T RU E),
care este implementată ı̂n limbajul PASCAL prin tipul de date BOOLEAN.
1.2.4 Observaţii [100]
1) Am făcut o prezentare semantică, neformalizată, a calculului propoziţiilor.

2) Orice limbă este constituită dintr-un vocabular, o gramatică şi totali-
tatea frazelor posibile ale limbii, construite pe baza vocabularului, cu respectarea
regulilor gramaticale. Prin analogie, vorbim de limbajul calculului propoziţiilor,
al cărui vocabular este format din elementele mulţimii P0 , din conectorii logici
∨, ∧, ¬, →, ↔ şi din parantezele rotunde stângă şi dreaptă (, ), gramatica fiind
dată de regulile (R1) - (R3) (din Observaţiile 1.1.8), iar rolul frazelor este jucat
de propoziţiile din P .
3) Semnul ∼ nu face parte din limbajul calculului propoziţiilor, iar afirmaţiile
de forma: p ∼ q, p ∼ (q ∨ r) sunt afirmaţii despre limbajul calculului propoziţiilor;
spunem că aceste afirmaţii fac parte din meta-limbajul calculului propoziţiilor.
Afirmaţiile de forma: ”dacă p ∼ q, atunci ¬p ∼ ¬q”, ”dacă p ∼ p0 şi q ∼ q 0 , atunci
(p ∨ q) ∼ (p0 ∨ q 0 )” sunt afirmaţii despre meta-limbajul calculului propoziţiilor;
spunem că ele fac parte din meta-meta-limbajul calculului propoziţiilor; deci, este
greşit să notăm cuvintele ”dacă ..., atunci” cu semnul → din limbaj.
Capitolul 2
Calculul predicatelor
Calculul predicatelor (cu predicate) este o extensie a calculului propoziţiilor. În

calculul predicatelor (logica predicatelor) se studiază, ı̂n afara propoziţiilor, predi-
catele (= funcţii propoziţionale = propoziţii variabile = propoziţii deschise).
In prima secţiune studiem predicatele, ı̂n a doua secţiune studiem valoarea
de adevăr a unui predicat.
Bibliografie: [97], [101], [102], [104].
2.1 Predicatele
Definiţia 2.1.1 Se numeşte predicat un enunţ cu sens care are printre subiectele
sale cel puţin unul care este nedeterminat. Un subiect nedeterminat se numeşte
variabilă liberă.
Predicatele se notează astfel:

- cu P (x), dacă este un predicat unar (monadic) (= cu un loc liber); x se zice
că este variabilă liberă.
- cu P (x, y), dacă este binar (= cu 2 locuri libere), cu P (x, y, z), dacă este
ternar (= cu 3 locuri libere), ..., cu P (x1 , x2 , . . . , xn ), dacă este n-ar (= cu n locuri
libere); dacă un predicat nu este monadic, se zice că este poliadic. x1 , x2 , . . . , xn
sunt variabile libere.
Exemplele 2.1.2
1) Enunţurile ”Socrate este muritor”, ”Platon este muritor” sunt propoziţii,
adevărate, iar enunţul ”x este muritor” este un predicat unar, pe care-l vom nota
cu ”muritor(x)” sau cu P (x).
29
30 CAPITOLUL 2. CALCULUL PREDICATELOR (NEFORMALIZAT)
2) Enunţurile ”3 < 5”, ”10 < 5” sunt propoziţii, prima adevărată, a doua falsă,
iar enunţul ”n < 5” este un predicat unar, pe care-l vom nota Q(n).
3) Enunţurile ”2 ≤ 3”, ”5 ≤ 1” sunt propoziţii, prima adevărată, a doua falsă,
iar enunţul ”x ≤ y” este un predicat binar, pe care-l vom nota cu F (x, y).
1) Dacă P este un predicat care conţine, de exemplu, trei variabile libere, atunci
ı̂n funcţie de situaţie, putem pune ı̂n evidenţă una, două sau toate trei variabilele,
sau chiar niciuna, ı̂n care caz se scrie respectiv:
P (x), P (x, y), P (x, y, z), P.
2) Propoziţiile pot fi considerate cazuri particulare (limită) de predicate şi

anume: predicate cu 0 locuri.
3) Dacă ı̂ntr-un predicat n-ar (n ≥ 1) ı̂nlocuim toate cele n variabile libere
(= subiecte nedeterminate) cu subiecte determinate (= obiecte), atunci obţinem o
propoziţie. Deci, ı̂nlocuirea (= substituţia, fixarea) tuturor variabilelor libere ale
unui predicat este o modalitate de trecere de la predicate la propoziţii. Vom vedea
că mai există o modalitate: cuantificarea.
4) Locul variabilelor libere nu este indiferent. De exemplu, dacă P (x, y) ≡ ”x >
y”, atunci P (x, y) 6↔ P (y, x).
2.1.1 Domeniul unui predicat
Vom defini domeniul unui predicat, adică mulţimea (mulţimile) de obiecte a

(ale) unui predicat.
Definiţia 2.1.4 Fie P (x) un predicat unar. Vom spune că variabila liberă x ia
valori ı̂n mulţimea D de obiecte din universul de discurs U , şi vom nota x ∈ D,
dacă pentru orice obiect a ∈ D, P (a) este o propoziţie cu sens, adevărată sau falsă.
Exemplele 2.1.5
(1) Dacă P (x) ≡”x este muritor”, atunci propoziţia ”Socrate este muritor” are
sens şi este adevărată, iar propoziţia ”Numarul 5 este muritor” nu are sens. Deci,
D este mulţimea oamenilor sau mulţimea animalelor.
(2) Dacă Q(x) ≡ ”n < 5”, atunci propoziţia ”10 < 5” are sens şi este falsă, iar
propoziţia ”Socrate < 5” nu are sens. Deci, D este N sau Q sau <.
Observaţia 2.1.6 Semnul ≡ din scrierea: P (x) ≡ ”x este muritor” ı̂nseamnă că
P (x) este o notaţie pentru ”x este muritor”.
Definiţia 2.1.7 Fie P (x1 , x2 , . . . , xn ) un predicat n-ar (n > 1).

(i) Vom spune că variabilele libere x1 , x2 , . . . , xn iau valori ı̂n mulţimea de
obiecte D din universul de discurs U
(sau, echivalent, că tuplul de variabile libere (x1 , x2 , . . . , xn ) ia valori ı̂n produsul
2.1. PREDICATELE 31
cartezian D × D × . . . × D = Dn , generat de mulţimea de obiecte D)

şi vom nota aceasta cu: xi ∈ D, i = 1, n
(sau, echivalent, cu (x1 , x2 , . . . , xn ) ∈ Dn )
dacă pentru orice obiecte ai ∈ D, i = 1, n
(sau, echivalent, pentru orice tuplu de obiecte (a1 , a2 , . . . , an ) ∈ Dn )
avem că P (a1 , a2 , . . . , an ) este o propoziţie cu sens, adevărată sau falsă. Vom spune
ı̂n acest caz că predicatul P este unisort (cu un singur sort).
(ii) Vom spune că variabilele libere x1 , x2 , . . . , xn iau valori respectiv ı̂n
mulţimile de obiecte D1 , D2 , . . . , Dn din universul de discurs U
(sau, echivalent, că tuplul de Q variabile libere (x1 , x2 , . . . , xn ) ia valori ı̂n produsul
n
cartezian D1 ×D2 ×. . .×Dn = i=1 Di , generat de mulţimile de obiecte D1 , D2 , . . . , Dn )
şi vom nota aceasta cu: xi ∈ Di , i = 1, Qnn
(sau, echivalent, cu (x1 , x2 , . . . , xn ) ∈ i=1 Di )
dacă pentru orice obiecte ai ∈ Di , i = 1, n Qn
(sau, echivalent, pentru orice tuplu de obiecte (a1 , a2 , . . . , an ) ∈ i=1 Di )
avem că P (a1 , a2 , . . . , an ) este o propoziţie cu sens, adevărată sau falsă. Vom spune
ı̂n acest caz că predicatul P este plurisort (cu mai multe sorturi).
Observaţia 2.1.8 Mulţimea de obiecte D (mulţimile de obiecte D1 , D2 , . . . , Dn )

depinde (depind) de P :
D = DP (D1 = D1P , . . . Dn = DnP ).
2.1.2 Propoziţii (enunţuri) complexe
Din predicate (sau din predicate şi propoziţii) date se construiesc propoziţii
complexe cu ajutorul operatorilor propoziţionali (¬, ∨, ∧, →, ↔) şi al cuantificato-
rilor (∀, ∃), şi anume:
(1) Fie, pentru ı̂nceput, predicatele unare P (x) şi Q(x).

Enunţurile ¬P (x), P (x) ∨ Q(x), P (x) ∧ Q(x), P (x) → Q(x), P (x) ↔ Q(x)
se construiesc lingvistic ca ı̂n cazul propoziţiilor, operatorii propoziţionali
afectând părţile predicative, nu şi subiectele. Aceste enunţuri sunt de aseme-
nea predicate.
Enunţurile (∀x)P (x) şi (∃x)P (x) se construiesc lingvistic astfel: se scrie ı̂ntreg
textul predicatului (enunţului) P (x) şi se adaugă ı̂n faţa lui textul: ”Oricare
ar fi x, ”, respectiv textul ”există (cel puţin un) x, astfel ı̂ncât”. Deci, enunţul
(∀x)P (x) se citeşte: ”Oricare ar fi x, P (x)”, iar enunţul (∃x)P (x) se citeşte:
”există x, astfel ı̂ncât P (x)”.
Enunţurile (∀x)P (x) şi (∃x)P (x) nu se mai referă la obiectul nedeterminat
x, ci la mulţimea de obiecte D ı̂n care variabila x ia valori, exprimând o
proprietate a lui D, şi anume:
”Toate obiectele din D au proprietatea P ”,

respectiv
”există cel puţin un obiect ı̂n D care are proprietatea P ”.
(2) Fie acum P (x, y) şi Q(x, y) două predicate binare (sau unul unar şi celălalt
binar).
Construcţiile lingvistice ale enunţurilor: ¬P (x, y), P (x, y)∨Q(x, y), P (x, y)∧
Q(x, y), P (x, y) → Q(x, y), P (x, y) ↔ Q(x, y) sunt evidente. Toate aceste
enunţuri sunt predicate.
Construcţiile lingvistice ale enunţurilor:
(a) (∀x)P (x, y), (∀y)P (x, y), (∃x)P (x, y), (∃y)P (x, y),
(b) (∀x)(∀y)P (x, y), (∀x)(∃y)P (x, y), (∃x)(∀y)P (x, y), (∃x)(∃y)P (x, y),
(∀y)(∀x)P (x, y), (∀y)(∃x)P (x, y), (∃y)(∀x)P (x, y), (∃y)(∃x)P (x, y)
sunt evidente, cele grupate ı̂n (a) fiind predicate, cele grupate ı̂n (b) fiind
propoziţii.
(3) Construcţiile propoziţiilor complexe ı̂n cazul predicatelor ternare, . . ., n-are se

generalizează ı̂ntr-un mod evident.
(i) Cuantificatorii lucrează asupra subiectului (subiectelor) unui enunţ.
(ii) Prin cuantificarea predicatului unar P (x), numărul locurilor libere din
enunţul astfel obţinut s-a redus la 0. Deci, enunţurile (∀x)P (x) şi (∃x)P (x)
sunt propoziţii, ı̂n care x se numeşte variabilă legată. Deci, cuantificarea este a
doua modalitate de trecere de la predicate la propoziţii.
(iii) Cuantificatorii ∀ şi ∃ nu sunt independenţi - vedeţi Exemplele 2.2.7(I)1., 2.
(după cum nici operatorii ∨ şi ∧ nu sunt independenţi - vedeţi Observaţia 1.2.11).
(1) Fie P (x1 , x2 , . . . , xn ) un predicat n-ar (n > 1). Prin o cuatificare, numărul
locurilor libere din predicat scade cu o unitate; prin două cuantificări, scade cu
două unităţi, etc. Deci,
- enunţurile:
(∀x1 )P (x1 , x2 , . . . , xn ), (∃x1 )P (x1 , x2 , . . . , xn ), (∀x2 )P (x1 , x2 , . . . , xn ),
(∃x2 )P (x1 , x2 , . . . , xn ) ş.a.m.d. sunt predicate (n − 1)-are;
- enunţurile:
(∀x1 )(∀x2 )P (x1 , x2 , . . . , xn ),
(∀x1 )(∃x2 )P (x1 , x2 , . . . , xn ),
(∃x1 )(∀x2 )P (x1 , x2 , . . . , xn ),
(∃x1 )(∃x2 )P (x1 , x2 , . . . , xn )
ş.a.m.d. sunt predicate (n − 2)-are;
ş.a.m.d., iar
- enunţurile:
(∀x1 )(∀x2 ) . . . (∀xn )P (x1 , x2 , . . . , xn ),
2.1. PREDICATELE 33
(∀x1 )(∀x2 ) . . . (∃xn )P (x1 , x2 , . . . , xn ),

.............................................................
(∃x1 )(∃x2 ) . . . (∃xn )P (x1 , x2 , . . . , xn )
ş.a.m.d. sunt predicate 0-are, adică sunt propoziţii.
Variabila care apare lângă un cuantificator (= aflată ı̂n aria de cuprindere a unui
cuantificator) dispare din predicat, nu mai este liberă, ci legată. Evident, aceeaşi
variabilă nu poate fi legată de mai multe ori ı̂ntr-un predicat.
(2) Avem deci două modalităţi de trecere de la predicate (= propoziţii deschise)
la propoziţii (= propoziţii ı̂nchise), numite şi modalităţi de ı̂nchidere a unui predi-
cat:
MOD1 - prin ı̂nlocuirea tuturor variabilelor libere cu obiecte,
MOD2 - prin cuantificarea (legarea) tuturor variabilelor libere.
(3) Dacă D, mulţimea de obiecte a unui predicat unar P (x), este finită:
D = {a1 , a2 , . . . , an },
atunci
(∀x)P (x) ↔ (P (a1 ) ∧ P (a2 ) ∧ . . . ∧ P (an )),
(∃x)P (x) ↔ (P (a1 ) ∨ P (a2 ) ∨ . . . ∨ P (an )),
adică cuantificatorul universal coincide cu o conjuncţie, iar cuantificatorul

existenţial coincide cu o disjuncţie.
(4) Rezultatul unei cuantificări nu depinde de notaţia (numele) variabilei ı̂n
raport cu care se face cuantificarea, adică, de exemplu:
(∃x)P (x) ↔ (∃y)P (y) şi (∃y)P (x, y, z) ↔ (∃u)P (x, u, z),
dar
(∃x)P (x, y) 6↔ (∃y)P (x, y) şi (∃u)P (x, u, z) 6↔ (∃x)P (x, x, z).
(5) În cazul unei cuantificări repetate nu putem ı̂nlocui variabila unei cuan-
tificări cu o variabilă care intervine ı̂n altă cuantificare. Deci,
(∀x)(∃y)P (x, y, z) ↔ (∀x)(∃u)P (x, u, z),
(∀x)(∃y)P (x, y, z) 6↔ (∀x)(∃x)P (x, x, z).
Convenţii de scriere
(1) Vom scrie: (∀x)P (x) ı̂n loc de: ∀xP (x) şi vom scrie: (∃x)P (x) ı̂n loc de:
∃xP (x), ı̂n acest capitol. Dar scrierea: (∀)xP (x) este greşită, ca şi scrierea:
(∃)xP (x).
(2) Pentru a uşura scrierea unei propoziţii complexe, vom presupune următoarele:
(i) cuantificatorii (∀, ∃) au prioritate ı̂n faţa operatorilor propoziţionali (leagă mai
tare), ei având aceeaşi prioritate (leagă la fel de tare);
(ii) operatorii propoziţionali au priorităţile următoare: (I): ¬ (¬ leagă cel mai tare),
(II): ∧, (III): ∨, (IV): →, (V): ↔ (↔ leagă cel mai slab).
2.2 Valoarea de adevăr a unui predicat
Fie P (x) un predicat unar oarecare; el poate fi adevărat, fals, sau ambivalent.
Definiţiile 2.2.1 Fie P (x) un predicat unar şi D mulţimea sa de obiecte.

· Spunem că P (x) este adevărat dacă pentru orice a ∈ D, propoziţia P (a) este
adevărată.
· Spunem că P (x) este fals dacă pentru orice a ∈ D, propoziţia P (a) este falsă.
· Spunem că P (x) este ambivalent dacă există a ∈ D, astfel ı̂ncât propoziţia
P (a) este adevărată şi există b ∈ D, astfel ı̂ncât propoziţia P (b) este falsă.
Exemplele 2.2.2 Fie D = N şi fie predicatele unare următoare care au pe D ca

domeniu:
(1) P (n) ≡”n ≥ 0” - este un predicat adevărat;
(2) P (n) ≡”n < 0” - este un predicat fals;
(3) P (n) ≡”n ≥ 5” - este un predicat ambivalent.
Enunţurile (∀x)P (x) şi (∃x)P (x) sunt propoziţii, a căror valoare de adevăr se
defineşte astfel:
Definiţiile 2.2.3
(i) Propoziţia (∀x)P (x) este adevărată dacă predicatul P (x) este adevărat;
propoziţia (∀x)P (x) este falsă dacă predicatul P (x) este fals sau ambivalent.
(ii) Propoziţia (∃x)P (x) este adevărată dacă predicatul P (x) este adevărat sau
ambivalent; propoziţia (∃x)P (x) este falsă dacă predicatul P (x) este fals.
Fie P (x1 , x2 , . . . , xn ) un predicat n-ar (n > 1) oarecare; el poate fi adevărat,

fals sau ambivalent, definiţiile fiind evidente.
2.2.1 Tautologii. Tautologii cuantificate

Definiţiile 2.2.4
(1) Se numeşte lege logică orice enunţ complex (adică format cu ajutorul o-
peratorilor propoziţionali (¬, ∨, ∧, →, ↔) şi al cuantificatorilor (∀, ∃) din alte
enunţuri, numite enunţuri componente) care are proprietatea că este adevărat in-
dependent de valorile de adevăr ale enunţurilor componente. O lege logică care se
construieşte fără cuatificatori va fi numită tautologie. O lege logică ı̂n construcţia
căreia intervin şi cuantificatorii nu are un nume special ı̂n literatura de specialitate;
noi o vom numi tautologie cuantificată.
(2) Un enunţ complex care este fals, oricare ar fi valorile de adevăr ale enunţurilor
componente, va fi numit antilogie - dacă nu conţine cuantificatorii, şi antilogie cuan-
tificată - dacă conţine cuantificatori.
2.2. VALOAREA DE ADEVĂR A UNUI PREDICAT 35
Vom da acum o formulare a Principiului generalizării (P.G. pe scurt):

- pentru un predicat unar P (x): dacă o propoziţie P (a) este adevărată pentru
un obiect a fixat, altfel arbitrar (oarecare), din domeniul lui P , atunci propoziţia
P (a) este adevărată pentru orice obiect a din domeniul lui P .
- pentru un predicat binar P (x, y): dacă o propoziţie P (a, b) este adevărată
pentru un obiect (a, b) fixat, altfel arbitrar (oarecare), din domeniul lui P , atunci
propoziţia P (a, b) este adevărată pentru orice obiect (a, b) din domeniul lui P .
- pentru un predicat n-ar P (x1 , x2 , . . . , xn ) (n > 2): analog.
Exemplele 2.2.5 (Exemple de tautologii) (A se vedea Exemplele 1.2.10)

• Sistemul A1 (∨, ∧, ¬, ↔, O, I) pentru predicate unare:
(Px1) P (x) ∨ P (x) ↔ P (x), P (x) ∧ P (x) ↔ P (x),
(Px2) P (x) ∨ Q(x) ↔ Q(x) ∨ P (x), P (x) ∧ Q(x) ↔ Q(x) ∧ P (x),
(Px3) P (x) ∨ (Q(x) ∨ R(x)) ↔ (P (x) ∨ Q(x)) ∨ R(x), P (x) ∧ (Q(x) ∧ R(x)) ↔
(P (x) ∧ Q(x)) ∧ R(x),
(Px4) P (x) ∨ (P (x) ∧ Q(x)) ↔ P (x), P (x) ∧ (P (x) ∨ Q(x)) ↔ P (x),
(Px5) P (x) ∨ (Q(x) ∧ R(x)) ↔ (P (x) ∨ Q(x)) ∧ (P (x) ∨ R(x)), P (x) ∧ (Q(x) ∨
R(x)) ↔ (P (x) ∧ Q(x)) ∨ (P (x) ∧ R(x)),
(Px6) P (x)∨ O ↔ P (x), P (x)∧ I ↔ P (x),
(Px7) P (x) ∨ ¬P (x) (Principiul terţului exclus), ¬(P (x) ∧ ¬P (x)).
Alte tautologii remarcabile sunt de exemplu (pentru predicate unare):

(Px8) ¬(P (x) ∨ Q(x)) ↔ ¬P (x) ∧ ¬Q(x), ¬(P (x) ∧ Q(x)) ↔ ¬P (x) ∨ ¬Q(x)
(Legile De Morgan),
(Px9) ¬¬P (x) ↔ P (x) (Principiul dublei negaţii),
ş.a.m.d.
(Px23) [P (x) ∧ (P (x) → Q(x))] → Q(x) (Modus ponens),
ş.a.m.d.
• Sistemul A1 (∨, ∧, ¬, ↔, O, I) pentru predicate binare:

(Pxy1) P (x, y) ∨ P (x, y) ↔ P (x, y), P (x, y) ∧ P (x, y) ↔ P (x, y),
(Pxy2) P (x, y) ∨ Q(x, y) ↔ Q(x, y) ∨ P (x, y), P (x, y) ∧ Q(x, y) ↔ Q(x, y) ∧
P (x, y),
ş.a.m.d.
(Pxy23) [P (x, y) ∧ (P (x, y) → Q(x, y))] → Q(x, y) (Modus ponens),
ş.a.m.d.
Exemplele 2.2.6 (Exemple de antilogii cuantificate)

1. (∀x)P (x) ∧ (∃x)[¬P (x)],
2. (∃x)P (x) ∧ (∀x)[¬P (x)].
Exemplele 2.2.7 (Exemple de tautologii cuantificate)

Vom grupa exemplele mai folosite de tautologii cuantificate ı̂n opt grupe:
(I) echivalenţele cuantificatorilor:
1. [(∀x)P (x)] ↔ ¬[(∃x)(¬P (x))],
2. [(∃x)P (x)] ↔ ¬[(∀x)(¬P (x))],

3. ¬[(∀x)P (x)] ↔ (∃x)[¬P (x)] (vedeţi Exerciţiul 1),
4. ¬[(∃x)P (x)] ↔ (∀x)[¬P (x)].
(II):
1. (∀x)P (x) ∨ (∃x)[¬P (x)],
2. (∃x)P (x) ∨ (∀x)[¬P (x)].
(III):
1. ¬[(∀x)P (x) ∧ (∃x)(¬P (x))],
2. ¬[(∃x)P (x) ∧ (∀x)(¬P (x))].
(IV):
1. (∀x)P (x) → P (y) (vedeţi Exerciţiul 2),
2. P (y) → (∃x)P (x).
(V) (o consecinţă a (IV)):

(∀x)P (x) → (∃x)P (x).
(VI) Fie p o propoziţie şi Q(x) un predicat unar:

1. [(∀x)(p → Q(x))] → [p → (∀x)Q(x)], ”Regula (→ ∀)” (vedeţi Exerciţiul 3)
2. [(∀x)(Q(x) → p)] → [(∃x)Q(x) → p], ”Regula (∃ →)”.
(VII):
1. (∀x)[P (x) ∧ Q(x)] ↔ [(∀x)P (x) ∧ (∀x)Q(x)],
2. (∃x)[P (x) ∨ Q(x)] ↔ [(∃x)P (x) ∨ (∃x)Q(x)],
3. (∀x)[P (x) → Q(x)] → [(∀x)P (x) → (∀x)Q(x)],
4. (∀x)[P (x) ↔ Q(x)] → [(∀x)P (x) ↔ (∀x)Q(x)].
(VIII):
1. (∀x)(∀y)P (x, y) ↔ (∀y)(∀x)P (x, y),
2. (∃x)(∃y)P (x, y) ↔ (∃y)(∃x)P (x, y),
3. (∃x)(∀y)P (x, y) → (∀y)(∃x)P (x, y).
Exerciţiile 2.2.8
(1) [97] Fie P (x) un predicat unar. Să se demonstreze că următoarea propoziţie
este ı̂ntotdeauna adevărată (tautologia cuantificată (I)3.):
h ≡ ”¬[(∀x)P (x)] ↔ (∃x)[¬P (x)]”.
Demonstraţie.
h ≡ ” (¬¬[(∀x)P (x)] ∨ (∃x)[¬P (x)]) ∧ (¬[(∃x)[¬P (x)]] ∨ ¬[(∀x)P (x)]) ”.
Să notăm cei doi termeni ai conjuncţiei astfel:
h1 ≡ ”¬¬[(∀x)P (x)] ∨ (∃x)[¬P (x)]” ↔ ”(∀x)P (x) ∨ (∃x)[¬P (x)]”,
deoarece ¬¬p ↔ p şi
h2 ≡ ”¬[(∃x)[¬P (x)]] ∨ ¬[(∀x)P (x)]”.

Atunci h este adevărată dacă h1 este adevărată şi h2 este adevărată. Să notăm
p ≡ ”(∀x)P (x)”.
• Să arătăm că propoziţia h1 este adevărată:
- dacă propoziţia p este adevărată, atunci h1 este adevărată;
- dacă propoziţia p este falsă, atunci predicatul P (x) este fals sau ambivalent;
rezultă că predicatul ¬P (x) este adevărat sau ambivalent; deci propoziţia (∃x)[¬P (x)]
este adevărată; rezultă că h1 este adevărată.
• Să arătăm că propoziţia h2 este adevărată:
- dacă propoziţia p este adevărată, atunci predicatul P (x) este adevărat; atunci
predicatul ¬P (x) este fals; deci propoziţia (∃x)[¬P (x)] este falsă; rezultă că propoziţia
¬[(∃x)[¬P (x)]] este adevărată şi, deci, h2 este adevărată;
- dacă propoziţia p este falsă, atunci propoziţia ¬p este adevărată şi deci h2 este
adevărată.
Deci, h este ı̂ntotdeauna adevărată.
(2) [97] Fie P (x) un predicat unar oarecare. Să se demonstreze că predicatul
următor este adevărat (tautologia cuantificată (IV)1.):
H(y) ≡ ”(∀x)P (x) → P (y)”.
Demonstraţie.
Conform definiţiei, predicatul H(y) este adevărat dacă pentru orice obiect a ∈
DH (DH este domeniul lui H), H(a) este o propoziţie adevărată. Fie a ∈ DH un
obiect fixat, altfel arbitrar; să arătăm că H(a) este o propoziţie adevărată:
H(a) ≡ ”(∀x)P (x) → P (a)” ↔ ”¬[(∀x)P (x)] ∨ P (a)”.
Să notăm p ≡ ”(∀x)P (x)”; atunci

- dacă propoziţia p este adevărată, atunci P (x) este un predicat adevărat, deci
P (a) este o propoziţie adevărată şi, prin urmare, H(a) este o propoziţie adevărată;
- dacă propoziţia p este falsă, atunci propoziţia ¬p este adevărată şi, deci, propoziţia
H(a) este adevărată.
Deci, ı̂n ambele cazuri posibile, H(a) este o propoziţie adevărată. Rezultă, conform
(P.G.), că pentru orice obiect a ∈ DH , propoziţia H(a) este adevărată, deci H(y)
este un predicat adevărat.
(3) Fie p o propoziţie şi Q(x) un predicat unar oarecare. Să se demonstreze că
următoarea propoziţie este ı̂ntotdeauna adevărată (tautologia cuantificată (VI)1.):
h ≡ ”[(∀x)(p → Q(x))] → [p → (∀x)Q(x)]”.
Demonstraţie.
h ↔ ¬[(∀x)(¬p ∨ Q(x))] ∨ [¬p ∨ (∀x)Q(x)]
↔ (∃x)[¬(¬p ∨ Q(x))] ∨ [¬p ∨ (∀x)Q(x)]
↔ (∃x)[p ∧ ¬Q(x)] ∨ [¬p ∨ (∀x)Q(x)],

conform primului exerciţiu, faptului că ¬¬p ↔ p şi conform legilor De Morgan.
- Dacă p este falsă, atunci ¬p este adevărată şi deci h este adevărată.
- Dacă p este adevărată, atunci să notăm:
h1 ≡ ”(∃x)[p ∧ ¬Q(x)]”, h2 ≡ ”[¬p ∨ (∀x)Q(x)]”.
- dacă predicatul Q(x) este adevărat, atunci propoziţia (∀x)Q(x) este adevărată,
deci h2 este adevărată; rezultă h adevărată;
- dacă predicatul Q(x) este fals, atunci predicatul ¬Q(x) este adevărat; rezultă că
p ∧ ¬Q(x) este un predicat adevărat, de unde obţinem că h1 este adevărată, deci h
este adevărată;
- dacă predicatul Q(x) este ambivalent, atunci predicatul ¬Q(x) este ambivalent;
rezultă că p ∧ ¬Q(x) este un predicat ambivalent, de unde obţinem că h1 este
adevărată, deci h este adevărată.
Deci, h este ı̂ntotdeauna o propoziţie adevărată.
Observaţia 2.2.9 Toate regulile de deducţie, exceptând (P.G.), sunt consecinţe

a trei reguli fundamentale: ”modus ponens”, ”→ ∀”, ”∃ →”. Se poate arăta că
pentru nevoile unei teorii deductive ne putem rezuma doar la două reguli: ”modus
ponens” şi una din celelalte două.
Observaţia 2.2.10
Semnificaţia scrierilor din matematică: ∀x > 0, P (x) şi ∃x > 0, P (x) este
respectiv următoarea:
∀x > 0, P (x) ≡ (∀x)(x > 0 → P (x)), ∃x > 0, P (x) ≡ (∃x)(x > 0 ∧ P (x)).
In consecinţă, dacă le negăm, obţinem respectiv:
¬(∀x > 0, P (x)) ≡ ¬((∀x)(x > 0 → P (x)))
↔ (∃x)¬(x > 0 → P (x))

↔ (∃x)¬(¬(x > 0) ∨ P (x))
↔ (∃x)(x > 0 ∧ ¬P (x))
≡ ∃x > 0, ¬P (x).
¬(∃x > 0, P (x)) ≡ ¬((∃x)(x > 0 ∧ P (x)))

↔ (∀x)¬(x > 0 ∧ P (x))
↔ (∀x)(¬(x > 0) ∨ ¬P (x))
↔ (∀x)(x > 0 → ¬P (x))
≡ ∀x > 0, ¬P (x).
2.2.2 Observaţii
Calculul predicatelor prezentat se mai numeşte calculul predicatelor de ordinul I.

Dacă variabilele libere x, y, z, . . . din predicate sunt mulţimi, atunci calculul predi-
catelor corespunzător se zice de ordinul II; dacă ele sunt mulţimi de mulţimi, cal-
culul se zice de ordinul III ş.a.m.d.
Partea II
Algebre Boole
41
43
Teoria algebrelor Boole s-a născut ca urmare a descoperirii analogiei perfecte

care există ı̂ntre legile logicii şi anumite reguli ale calculului algebric. Această
descoperire este unanim atribuită lui George Boole [9].
Dintre matematicienii care au adus contribuţii mari la dezvoltarea teoriei al-
gebrelor Boole trebuie menţionaţi: M.H. Stone, pentru celebra sa teoremă de
reprezentare şi pentru teoria dualităţii algebrelor Boole, şi A. Tarski, care a obţinut
rezultate remarcabile atât pe linia algebrică a acestui domeniu, cât mai ales pe linia
legăturilor sale cu logica.
Algebrele Boole constituie reflectarea algebrică a calculului propoziţiilor, fiind
modele algebrice ale calculului propoziţiilor. Algebrele Boole monadice, poliadice
[50] şi cilindrice sunt modele algebrice ale calculului predicatelor; acestea sunt dis-
cutate puţin ı̂n capitolul 8.
Astăzi, teoria algebrelor Boole se prezintă ca un capitol important al algebrei, de
sine stătător, care are puternice conexiuni cu logica şi care are aplicaţii ı̂n analiză,
topologie, calculul probabilităţilor etc., cele mai spectaculoase aplicaţii fiind ı̂nsă
ı̂n domeniul informaticii.
Algebrele Boole sunt ı̂n mod tradiţional studiate ı̂n contextul laticilor, deoarece
sunt cazuri particulare de latici. Laticile reprezintă un suport algebric pentru ma-
joritatea sistemelor logice. De aceea am considerat necesară existenţa unui scurt
capitol consacrat laticilor.
Bibliografie pentru latici: [2], [7], [48], [88].
Bibliografie pentru algebre Boole: [9], [45], [51], [58], [88], [111], [114], [120].
Bibliografie pentru mulţimi fuzzy: [92], [123].
44
Capitolul 3
Latici
Teoria laticilor ı̂ncepe cu cercetările lui R. Dedekind asupra structurii mulţimii

subgrupurilor unui grup abelian [24]. Contribuţiile unor matematicieni importanţi
ca G. Birkhoff, O. Ore, A. Tarski, G. Grätzer etc. au făcut din teoria laticilor un
domeniu al matematicii de sine stătător (vedeţi [2], [7], [48]).
Prima secţiune prezintă mulţimile ordonate, iar a doua secţiune conţine
cele două definiţii echivalente ale laticilor şi multe exemple.
3.1 Mulţimi (pre)ordonate

3.1.1 Definiţii. Exemple
Definiţiile 3.1.1 Fie A o mulţime nevidă.
· O relaţie binară R pe A se numeşte relaţie de ordine (parţială) dacă sunt ve-
rificate următoarele axiome: pentru orice x, y, z ∈ A,
(O1 ) xRx (reflexivitatea),
(O2 ) dacă xRy şi yRx, atunci x = y (antisimetria),
(O3 ) dacă xRy şi yRz, atunci xRz (tranzitivitatea).
· Dacă R mai verifică şi axioma:
(O4 ) pentru orice x, y ∈ A, xRy sau yRx (x şi y sunt compatibile),
atunci R se numeşte relaţie de ordine totală.
· O relaţie binară R pe A se numeşte relaţie de preordine dacă verifică (O1 ) şi
(O3 ).
· O pereche (A, R) se numeşte
- mulţime (parţial) ordonată, dacă R este o relaţie de ordine (parţială) pe A,
- mulţime total ordonată sau mulţime liniară (liniar ordonată) sau lanţ, dacă R
este o relaţie de ordine totală pe A,
- mulţime preordonată, dacă R este o relaţie de preordine pe A.
45
46 CAPITOLUL 3. LATICI
Exemplele 3.1.2
(1) Perechile (R, ≤), (Q, ≤), (Z, ≤), (N, ≤) sunt lanţuri.
(2) Dacă X este o mulţime nevidă, atunci (P(X), ⊆) este o mulţime ordonată;
ea este total ordonată dacă şi numai dacă X este formată dintr-un singur element.
(3) Dacă X este o mulţime nevidă, atunci (X, =) este o mulţime ordonată (ı̂n
acest caz R este ∆ = {(x, x) | x ∈ X}).
(4) Dacă pe mulţimea N∗ = N\{0} definim, pentru orice x, y, x ¹ y ⇔ x | y (x
este divizibil cu y), atunci (N∗ , ¹) este o mulţime ordonată, dar nu total ordonată.
(5) Relaţia x ¹ y ⇔ x | y, definită pe Z, este o relaţie de preordine, care nu
este relaţie de ordine.
(6) Dacă pe mulţimea C a numerelor complexe definim relaţia binară ¹ astfel:
pentru orice z1 = a1 + ib1 , z2 = a2 + ib2 ∈ C,
def.
z1 ¹ z2 ⇐⇒ (a1 ≤ a2 , b1 ≤ b2 ),
atunci (C, ¹) este o mulţime ordonată, dar nu total ordonată.

(7) Fie A mulţimea ofiţerilor dintr-o unitate militară. Pentru x, y ∈ A, spunem
că x ≤ y dacă gradul lui x este mai mic sau egal cu gradul lui y. Atunci (A, ≤)
este o mulţime preordonată, care nu este ordonată.
Convenţie. O relaţie de (pre)ordine arbitrară pe o mulţime A va fi notată de

acum ı̂nainte prin ≤.
Definiţia 3.1.3 Fie (A, ≤), (B, ≤) două mulţimi ordonate.

O funcţie f : A → B se numeşte izotonă dacă x ≤ y implică f (x) ≤ f (y), pentru
orice x, y ∈ A.
3.1.2 Principiul dualităţii. Diagrama Hasse
Dacă ≤ este o relaţie de (pre)ordine pe A, atunci relaţia ≥ definită pe A astfel:

pentru orice x, y ∈ A,
def.
x ≥ y ⇐⇒ y ≤ x,
se numeşte relaţia inversă sau relaţia duală a relaţiei ≤.
Principiul dualităţii pentru mulţimi (pre)ordonate este următorul:
”orice enunţ (definiţia unei noţiuni, propoziţie, teoremă etc.) cu privire la mulţimea
(pre)ordonată (A, ≤) rămâne valabil dacă peste tot ı̂n cuprinsul său schimbăm
relaţia de (pre)ordine ≤ cu relaţia de (pre)ordine inversă, ≥”.
Structura (A, ≥) astfel obţinută este tot o mulţime (pre) ordonată, numită duala
lui (L, ≤). Enunţul astfel obţinut (definiţia unei noţiuni, propoziţie, teoremă etc.)
este dualul primului enunţ (definiţie a unei noţiuni, propoziţie, teoremă etc.). Mai
spunem că cele două structuri (enunţuri) sunt duale una alteia sau simplu duale.
3.1. MULŢIMI (PRE)ORDONATE 47
Diagrama Hasse
O relaţie binară ≤ pe o mulţime finită A se va reprezenta grafic prin diagrama
Hasse astfel: elementele mulţimii sunt reprezentate prin puncte, iar faptul că x < y
(adică x ≤ y şi x 6= y) şi nu există z cu x < z < y se reprezintă printr-o linie care
leagă cele doua puncte, y fiind situat mai sus ca x:
y
•
•
x
Diagrama Hasse este utilă pentru recunoaşterea proprietăţilor relaţiei binare.
Exemplu de diagramă Hasse.

Dacă A = {a, b, c, d} şi R = {(a, a), (b, b), (c, c), (d, d), (a, b), (a, c), (a, d), (b, c), (b, d)}
atunci (A, R) este o mulţime ordonată ce va fi reprezentată grafic de diagrama Hasse
din figura 3.1.
c• •d
S ¶
S•¶b
•
a
Figura 3.1: Diagrama Hasse a mulţimii ordonate (A, R)
3.1.3 Prim (ultim) element, minorant (majorant), infimum

(supremum). Axioma lui Zorn
Definiţiile 3.1.4 Fie (A, ≤) o mulţime ordonată.
Un element u ∈ A se numeşte prim element sau cel mai mic element (ultim
element sau cel mai mare element) dacă u ≤ x (respectiv u ≥ x) pentru orice
x ∈ A.
Deci, noţiunile de prim element şi ultim element sunt duale una alteia.
Atât primul element, cât şi ultimul element, al unei mulţimi ordonate sunt unici
(atunci când există). Primul element va fi notat de obicei cu 0, iar ultimul element
cu 1. O mulţime ordonată cu 0 şi 1 se numeşte mărginită.
Exemplele 3.1.5 Considerăm mulţimile ordonate din figura 3.2. În cazul a) e-
xistă prim şi ultim element (mulţimea ordonată este mărginită), ı̂n cazul b) există
numai ultim element, iar ı̂n cazul c) există numai prim element.
1 1
• •
• z • z
¶S ¶S
x •¶ S• y x •¶ S• y x• •y
S ¶ S ¶
S•¶ S•¶z
0
•
0
a) b) c)
Figura 3.2: Exemple de mulţimi ordonate cu prim şi/sau ultim element
Definiţiile 3.1.6
Fie (A, ≤) o mulţime parţial ordonată şi fie X o submulţime a lui A. Un element
a ∈ A este un minorant (majorant) al lui X dacă a ≤ x (respectiv a ≥ x) pentru
orice x ∈ X.
Echivalent, fie (xi )i∈I o familie oarecare de elemente din A indexată de I, I o
mulţime oarecare, eventual infinită. Un element a ∈ A este un minorant (majorant)
al familiei (xi )i∈I , dacă a ≤ xi (respectiv a ≥ xi ), pentru orice i ∈ I.
Deci, noţiunile de minorant şi majorant sunt duale una alteia.

Exemplul 3.1.7 Considerăm mulţimea ordonată (A = {a, b, c, d, e, f }, ≤) din figura
3.3, fără prim şi ultim element. Dacă X = {c, d}, atunci mulţimea minoranţilor lui
X este {a, b, c}, iar mulţimea majoranţilor lui X este {d, e, f }.
e• • f
S ¶
S•¶d
• c
¶S
a •¶ S• b
Figura 3.3: Mulţime ordonată
Atât mulţimea minoranţilor, cât şi mulţimea majoranţilor, pot fi vide.

3.1. MULŢIMI (PRE)ORDONATE 49
Definiţia 3.1.8
Fie (A, ≤) o mulţime parţial ordonată şi fie X o submulţime a lui A. Infimumul
lui X este cel mai mare minorant al lui X şi se notează inf X.
Echivalent, fie (xi )i∈I o familie oarecare de elemente din A, indexată de I (I o
mulţime oarecare, eventual infinită). Infimumul familiei (xi )i∈I este cel mai mare
minorant al ei şi se notează inf i∈I xi .
Deci, relaţia a = inf X (a ∈ A, X ⊆ A) este caracterizată de proprietăţile:
(i) a este un minorant al lui X (adică a ≤ x pentru orice x ∈ X),
(ii) a este cel mai mare minorant al lui X, adică, dacă b este un minorant al lui X
(dacă b ≤ x pentru orice x ∈ X), atunci b ≤ a.
Echivalent, un element a ∈ A este infimumul familiei (xi )i∈I dacă verifică pro-
prietăţile:
(j) a este un minorant al familiei (xi )i∈I (adică a ≤ xi , pentru orice i ∈ I);
(jj) a este cel mai mare minorant al familiei (xi )i∈I , adică dacă b este un minorant
al familiei (xi )i∈I (dacă b ≤ xi pentru orice i ∈ I), atunci b ≤ a.
Dual, avem următoarea definiţie a supremumului:

Definiţia 3.1.9
Fie (A, ≤) o mulţime parţial ordonată şi fie X o submulţime a lui A. Supremu-
mul lui X este cel mai mic majorant al lui X şi se notează sup X.
Echivalent, fie (xi )i∈I o familie oarecare de elemente din A, indexată de I, I o
mulţime oarecare, eventual infinită. Supremumul familiei (xi )i∈I este cel mai mic
majorant al ei şi se notează supi∈I xi .
Deci, relaţia a = sup X (a ∈ A, X ⊆ A) este caracterizată de proprietăţile:
(i’) a este un majorant al lui X (adică x ≤ a pentru orice x ∈ X),
(ii’) a este cel mai mic majorant al lui X, adică, dacă b este un majorant al lui X
(dacă x ≤ b pentru orice x ∈ X), atunci a ≤ b.
Echivalent, un element a ∈ A este supremumul familiei (xi )i∈I dacă verifică
proprietăţile:
(j’) a este un majorant al familiei (xi )i∈I (adică xi ≤ a, pentru orice i ∈ I);
(jj’) a este cel mai mic majorant al familiei (xi )i∈I , adică dacă b este un majorant
al familiei (xi )i∈I (dacă xi ≤ b pentru orice i ∈ I), atunci a ≤ b.
Deci, noţiunile de infimum şi supremum sunt duale una alteia.
1) Deci, elementul inf i∈I xi al lui A este caracterizat de:
(i) inf i∈I xi ≤ xi , pentru orice i ∈ I şi
(ii) pentru orice b ∈ A care verifică b ≤ xi pentru orice i ∈ I, avem b ≤ inf i∈I xi .
1’) Elementul dual, supi∈I xi al lui A este caracterizat de:
(i’) xi ≤ supi∈I xi , pentru orice i ∈ I şi
(ii’) pentru orice b ∈ A care verifică xi ≤ b pentru orice i ∈ I, avem
supi∈I xi ≤ b.
2) Infimumul mulţimii finite (familiei finite) {x1 , x2 , . . . , xn } = (xi )i∈{1,2,...,n} va fi

notat inf(x1 , x2 , . . . , xn ) sau inf i=1,n xi , iar supremumul ei va fi notat
sup(x1 , x2 , . . . , xn ) sau supi=1,n xi . Dacă n = 2, infimumul familiei (mulţimii)
{x, y} va fi notat inf(x, y), iar supremumul ei va fi notat sup(x, y).
Definiţiile 3.1.11 Fie (A, ≤) o mulţime ordonată şi X ⊆ A. Un element maximal

(minimal) al lui X este un element m al lui X cu proprietatea că m ≤ a (respectiv
m ≥ a), a ∈ X, implică a = m.
Deci, noţiunile de element maximal şi element minimal sunt duale una alteia.
O mulţime ordonată poate avea mai multe elemente maximale şi/sau mai multe
elemente minimale.
Exemplele 3.1.12
1) (R, ≤) nu are niciun element maximal şi niciun element minimal.
2) În (P(X), ⊆) elementele minimale sunt de forma {x}, x ∈ X, iar X este
element maximal.
3) Ultimul element al unei mulţimi ordonate este şi element maximal, iar primul
element este şi element minimal. Reciproca nu este adevărată.
Definiţia 3.1.13 O mulţime ordonată (A, ≤) se numeşte inductivă dacă orice parte
total ordonată a sa admite un majorant.
Axioma lui Zorn: Orice mulţime ordonată inductivă admite un element maximal.
3.2 Latici
3.2.1 Latici Ore şi latici Dedekind. Echivalenţa lor
Definiţia 3.2.1
O mulţime ordonată L = (L, ≤) se numeşte latice Ore dacă pentru orice două
elemente x, y din L există inf(x, y) şi sup(x, y).
Propoziţia 3.2.2 Într-o latice Ore L, următoarele afirmaţii sunt echivalente: pen-
tru orice x, y ∈ L,
(i) x ≤ y,
(ii) sup(x, y) = y,
(iii) inf(x, y) = x.
Demonstraţie.
(i) ⇒ (ii): Într-adevăr, presupunând că x ≤ y, atunci deoarece avem şi y ≤ y,
conform reflexivităţii lui ≤, rezultă că y este majorant al {x, y}. Fie z un majorant
3.2. LATICI 51
oarecare al {x, y}, deci x ≤ z şi y ≤ z. Deci y ≤ z, adică y este cel mai mic
majorant al {x, y}, deci sup(x, y) = y.
(ii) ⇒ (i): Într-adevăr, sup(x, y) = y ı̂nseamnă printre altele că x ≤ y şi y ≤ y;
deci x ≤ y.
Similar se demonstrează că (i) ⇔ (iii). 2
Propoziţia 3.2.3 Fie L o latice Ore. Următoarele proprietăţi sunt verificate: pen-
tru orice x, y, z ∈ L,
(O1) inf(x, x) = x, sup(x, x) = x (idempotenţa lui inf, sup)
(O2) inf(x, y) = inf(y, x), sup(x, y) = sup(y, x) (comutativitatea lui inf, sup)
(O3) inf(x, y, z) = inf(x, inf(y, z)) = inf(inf(x, y), z) (asociativitatea lui inf),
sup(x, y, z) = sup(x, sup(y, z)) = sup(sup(x, y), z) (asociativitatea lui sup),
(O4) inf(x, sup(x, y)) = x, sup(x, inf(x, y)) = x (proprietăţile de absorbţie).
Demonstraţie.
(O1): Să demonstrăm că sup(x, x) = x. Fie a = sup(x, x); deci x ≤ y şi pentru
orice b ∈ L care verifică x ≤ b avem a ≤ b. Dar, x ∈ L verifică x ≤ x, conform
reflexivităţii; luăm b = x; rezultă a ≤ x. Deci, a = x, adică sup(x, x) = x. La fel
se demonstrează că inf(x, x) = x.
(O2): Să demonstrăm că sup(x, y) = sup(y, x). Fie u = sup(x, y) şi
v = sup(y, x); deci avem: x ≤ u, y ≤ u şi y ≤ v, x ≤ v şi, pentru orice z care verifică
x, y ≤ z, avem u ≤ z şi v ≤ z. Se observă că u, v sunt un astfel de z, deci u ≤ v şi
v ≤ u, de unde obţinem u = v. La fel se demonstrează că inf(x, y) = inf(y, x).
(O3) Să demonstrăm că sup(x, y, z) = sup(x, sup(y, z)). Să notăm t = sup(y, z),
u = sup(x, y, z), v = sup(x, t); atunci avem:
(i) y, z ≤ t şi pentru orice Z ∈ L cu y, z ≤ Z, avem t ≤ Z,
(ii) x, y, z ≤ u şi pentru orice Z 0 ∈ L cu x, y, z ≤ Z 0 , avem u ≤ Z 0 ,
(iii) x, t ≤ v şi pentru orice Z 00 ∈ L cu x, t ≤ Z 00 , avem v ≤ Z 00 .
Să arătăm că u = v:
Din y, z ≤ t şi t ≤ v obţinem că y, z ≤ v; dar avem şi x ≤ v. Rezultă că x, y, z ≤ v;
luăm Z 0 = v ı̂n (ii) şi obţinem că u ≤ v.
Din y, z ≤ u, luând Z = u ı̂n (i), obţinem că t ≤ u. Dar avem şi că x ≤ u;
deci, x, t ≤ u; luând Z 00 = u ı̂n (iii), obţinem că v ≤ u. Astfel, u = v. Restul se
demonstrează similar. 2
Definiţia 3.2.4 Fie L = (L, ∧, ∨) o structură formată dintr-o mulţime L şi două
operaţii binare definite pe L. L se numeşte latice Dedekind dacă următoarele pro-
prietăţi (axiome) sunt verificate: pentru orice x, y, z ∈ L,
(L1) x ∧ x = x, x ∨ x = x (idempotenţa lui ∧, ∨)
(L2) x ∧ y = y ∧ x, x ∨ y = y ∨ x (comutativitatea lui ∧, ∨)
(L3) x ∧ (y ∧ z) = (x ∧ y) ∧ z, x ∨ (y ∨ z) = (x ∨ y) ∨ z) (asociativitatea lui ∧, ∨)
(L4) x ∧ (x ∨ y) = x, x ∨ (x ∧ y) = x (cele două proprietăţi de absorbţie).
Propoziţia 3.2.5 Într-o latice Dedekind L, următoarele afirmaţii sunt echivalente:

pentru orice x, y ∈ L,
(i) x ∧ y = x,
(ii) x ∨ y = y.
(L2) (L4)
Demonstraţie. Dacă x ∧ y = x, atunci x ∨ y = (x ∧ y) ∨ y = y ∨ (y ∧ x) = y.
(L4)
Dacă x ∨ y = y, atunci x ∧ y = x ∧ (x ∨ y) = x. 2
Vom arăta acum că cele două definiţii, Ore şi Dedekind, ale laticilor sunt echiva-
lente.
Teorema 3.2.6
(1) Fie L = (L, ≤) o latice Ore. Să definim
def.
Φ(L) = (L, ∧, ∨),
unde pentru orice x, y ∈ L,

def. def.
(3.1) x ∧ y = inf(x, y), x ∨ y = sup(x, y).
Atunci structura Φ(L) este o latice Dedekind.

(1’) Fie L = (L, ∧, ∨) o latice Dedekind. Să definim
def.
Ψ(L) = (L, ≤),
unde pentru orice x, y ∈ L,
(3.2) x≤y dacă şi numai dacă x ∨ y = y.
Atunci relaţia ≤ este de ordine, iar structura Ψ(L) este o latice Ore, unde pentru
orice x, y ∈ L,
(3.3) inf(x, y) = x ∧ y, sup(x, y) = x ∨ y.
(2) Cele două aplicaţii, Φ şi Ψ, sunt inverse una alteia.
Demonstraţie.
(1): Cele două operaţii sunt bine definite (adică există x ∧ y şi x ∨ y pentru
orice x, y ∈ L, conform definiţiei laticii Ore). Trebuie să demonstrăm că cele
două operaţii verifică axiomele (L1)-(L4). Într-adevăr, x ∧ x = inf(x, x) = x şi
x ∨ x = sup(x, x) = x, conform (O1) din Propoziţia 3.2.3, deci (L1) este verificată.
Similar, (L2)-(L4) rezultă respectiv din (O2)-(O4).
(1’):
• Trebuie să arătăm că relaţia ≤ este reflexivă, antisimetrică şi tranzitivă.
≤ este reflexivă, adică pentru orice x ∈ L, x ≤ x: fie x ∈ L fixat, altfel arbitrar;
def
x ≤ x ⇔ x ∨ x = x, ceea ce este adevărat, conform (L1). Rezultă, conform
3.2. LATICI 53
Principiului Generalizării, că pentru orice x ∈ L, x ≤ x. Restul se demonstrează

similar. Deci, (L, ≤) este o mulţime parţial ordonată.
• Trebuie să demonstrăm acum că pentru orice x, y ∈ L, sup(x, y) = x ∨ y.
Fie x, y ∈ L, obiecte (elemente) fixate, altfel arbitrare; pentru a demonstra că
sup(x, y) = x ∨ y, trebuie să arătăm două lucruri:
(L3)
(i) x ∨ y este majorant al {x, y}, adică x, y ≤ x ∨ y; ı̂ntr-adevăr, x ∨ (x ∨ y) =
(L1) (L2) (L3)
(x ∨ x) ∨ y = x ∨ y, deci x ≤ x ∨ y, conform (3.2), şi y ∨ (x ∨ y) = (x ∨ y) ∨ y =
(L1)
x ∨ (y ∨ y) = x ∨ y, deci y ≤ x ∨ y.
(ii) Fie Z ∈ L astfel ı̂ncât x, y ≤ Z, adică x ∨ Z = Z şi y ∨ Z = Z, conform (3.2);
(L3)
trebuie să demonstrăm că x ∨ y ≤ Z. Într-adevăr, (x ∨ y) ∨ Z = (x ∨ y) ∨ (x ∨ Z) =
(L2) (L3) (L1)
x ∨ (y ∨ x) ∨ Z = x ∨ (x ∨ y) ∨ Z = (x ∨ x) ∨ (y ∨ Z) = x ∨ Z = Z, deci
x ∨ y ≤ Z, conform (3.2).
Rezultă, conform Principiului Generalizării, că pentru orice x, y ∈ L,
sup(x, y) = x ∨ y.
Similar se demonstrează că inf(x, y) = x ∧ y.
(2): Rutină. 2
Observaţia 3.2.7 Relaţia de ordine din Teorema 3.2.6 poate fi definită, echivalent,
prin
(3.4) x≤y dacă şi numai dacă x ∧ y = x,
conform Propoziţiei 3.2.5.
Teorema precedentă arată că cele două definiţii ale laticilor sunt echivalente. În
continuare, vom lucra ı̂n general cu definiţia Dedekind a laticii, pe care o vom
numi pe scurt latice.
Definiţia 3.2.8 Fie L = (L, ≤) o latice Ore (sau L = (L, ∧, ∨) o latice Dedekind)
şi fie S ⊆ L o submulţime nevidă a lui L. S se numeşte sublatice Ore (respectiv
Dedekind) a lui L dacă este ı̂nchisă la operaţiile inf , sup (respectiv ∧, ∨) din L.
Definiţia 3.2.9 Fie I o mulţime oarecare de indici, eventual infinită.

· O latice Ore L = (L, ≤) se numeşte completă dacă orice familie de elemente
din L indexată de I (submulţime a lui L, echivalent) admite infimum (inf i∈I xi ) şi
supremum (supi∈I xi ).
· O latice Dedekind L = (L, ∧, ∨) se numeşte completă dacă pentru oriceV familie
de
W elemente din L indexată de I (submulţime a lui L, echivalent), există i∈I xi şi
i∈I xi .
Într-o latice completă L, dacă (xi )i∈I este o familie de elemente din L, avem
^ _
xi = inf xi , xi = sup xi .
i∈I i∈I
i∈I i∈I
Orice latice finită este completă.

3.2.2 Principiul dualităţii pentru latici
Principiul dualităţii pentru latici se formulează ı̂n funcţie de definiţia

folosită a laticii:
- Dacă se foloseşte definiţia ca latice Ore, atunci Principiul dualităţii rezultă

din principiul dualităţii pentru mulţimi ordonate:
”orice enunţ cu privire la laticea Ore (L, ≤) rămâne valabil dacă peste tot ı̂n
cuprinsul său schimbăm pe ≤ cu ≥ (deci pe inf (x, y) cu sup(x, y) şi pe sup(x, y)
cu inf(x, y))”.
Structura (L, ≥) astfel obţinută este tot o latice Ore, numită laticea Ore duală
a lui (L, ≤). Enunţul astfel obţinut (definiţie, propoziţie, teoremă etc.) se numeşte
dualul primului enunţ. Mai spunem că cele două structuri (enunţuri) sunt duale
una alteia.
- Dacă se foloseşte definiţia ca latice Dedekind, atunci Principiul dualităţii este:

”orice enunţ cu privire la laticea Dedekind (L, ∧, ∨) rămâne valabil dacă peste
tot ı̂n cuprinsul său schimbăm pe ∧ cu ∨ şi pe ∨ cu ∧”.
Structura (L, ∨, ∧) astfel obţinută este tot o latice Dedekind, numită laticea
Dedekind duală a lui (L, ∧, ∨). Enunţul astfel obţinut (definiţie, propoziţie, teo-
remă etc.) se numeşte dualul primului enunţ. Mai spunem că cele două structuri
(enunţuri) sunt duale una alteia.
Deci, operaţiile inf şi sup, respectiv ∧ şi ∨, sunt duale una alteia.
Diagrama Hasse a unei latici

Diagrama Hasse permite o reprezentare grafică a unei mulţimi ordonate, deci şi
a unei latici.
3.2.3 Exemple de latici

Exemplele 3.2.10 (Exemple de latici mărginite (cu 0 şi 1))
1) Mulţimea cu 2 elemente L2 = {0, 1} şi mulţimea cu 3 elemente L3 = {0, a, 1}
generează laticile liniare (adică total ordonate) L2 (vom vedea că ea este algebră
Boole) şi respectiv L3 din figura 3.4.
2) Mulţimea cu 4 elemente L = {0, a, b, 1} generează următoarele două latici:
- laticea liniar ordonată (total ordonată) L4 , a cărei diagramă Hasse este prezentată
ı̂n figura 3.5;
- laticea L2×2 , ordonată neliniar ca ı̂n diagrama Hasse din figura 3.5 (vom vedea
că ea este o algebră Boole):
sau, echivalent, cu operaţiile ∧, ∨ definite astfel:
3.2. LATICI 55
1
•
1
• •a
• •
0 0
L2 L3
Figura 3.4: Laticile liniar ordonate L2 şi L3
1
•
1
•b •
¶S
•a a •¶ S• b
S ¶
• S•¶
0 0
L4 L2×2
Figura 3.5: Laticea liniară L4 şi laticea neliniară L2×2
∧ 0 a b 1 ∨ 0 a b 1
0 0 0 0 0 0 0 a b 1
L2×2 a 0 a 0 a a a a 1 1
b 0 0 b b b b 1 b 1
1 0 a b 1 1 1 1 1 1
3) Mulţimea cu 5 elemente L = {0, a, b, c, 1} generează cele 5 latici din

figura 3.6, prima liniar ordonată, celelalte patru ordonate neliniar.
Exemplele 3.2.11 (Exemple de latici nemărginite)

1) Mulţimea ordonată (N, ≤) este o latice numai cu prim element, numărul 0.
2) Dacă notăm cu Z− mulţimea numerelor ı̂ntregi care sunt mai mici sau egale
cu 0, atunci mulţimea ordonată (Z− , ≤) este o latice numai cu ultim element,
numărul 0.
3) Mulţimea ordonată (Z, ≤) este o latice fără prim şi ultim element.
1
1 •
•
1 1
• • c •
•c ¶S ¶S ¶S
¶
1
b •¶ S• c a •¶ S• b ¶ S• b
•b S ¶ S ¶ •
¶S c •¶
S•¶a S•¶ SS
•a a •¶ • bS• c • a
0 S ¶ S ¶
• • S•¶ S•¶
0 0 0 0
L5 L2,2×2 L2×2,2 L¦ Lpentagon
Figura 3.6: Laticile generate de 5 elemente
Exemplele 3.2.12 (Exemple de mulţimi ordonate care nu sunt latici).

Mulţimile L60,1 , L51 şi L50 , ordonate ca ı̂n diagramele Hasse din figura 3.7, nu
sunt latici, pentru că nu există inf{c, d} şi sup(a, b). L60,1 este o mulţime ordonată
mărginită, L51 este o mulţime ordonată numai cu ultim element, iar L50 este o
mulţime ordonată numai cu prim element.
1 1
• •
¶S ¶S
c •¶ S• d c •¶ S• d c • •d
S ¶ S ¶ S ¶
S¶ S¶ S¶
¶S ¶S ¶S
a •¶ S• b a •¶ S• b a •¶ S• b
S ¶ S ¶
S•¶ S•¶
0 0
L60,1 L51 L50
Figura 3.7: Mulţimi ordonate care nu sunt latici
Propoziţia 3.2.13 Orice latice finită are 0 şi 1 (adică este mărginită).
Există mulţimi ordonate finite care sunt mărginite, dar nu sunt latici. De
exemplu, mulţimea ordonată L60,1 din figura 3.7.
3.2. LATICI 57
3.2.4 Latici distributive. Latici mărginite complementate

Propoziţia 3.2.14 Dacă L = (L, ∧, ∨) este o latice, atunci pentru orice x, y, a, b ∈
L avem:
(i) x ∧ y ≤ x, x ∧ y ≤ y şi x ≤ x ∨ y, y ≤ x ∨ y,
(ii) x ≤ y implică x ∧ a ≤ y ∧ a şi x ∨ a ≤ y ∨ a,
(iii) x ≤ y, a ≤ b implică x ∧ a ≤ y ∧ b şi x ∨ a ≤ y ∨ b.
Propoziţia 3.2.15 Într-o latice L cu 0 şi 1 următoarele afirmaţii sunt echivalente,

pentru orice x ∈ L:
(1) x ∧ 0 = 0,
(2) x ∨ 0 = x
şi, dual, următoarele afirmaţii sunt echivalente, pentru orice x ∈ L:
(1’) x ∨ 1 = 1,
(2’) x ∧ 1 = x.
Demonstraţie. Într-adevăr, (1) şi (2) sunt echivalente cu 0 ≤ x, iar (1’) şi (2’)
sunt echivalente cu x ≤ 1, pentru orice x ∈ L. 2
Notaţie. Conform asociativităţii operaţiilor ∧, ∨ dintr-o latice, vom putea

nota:
n
^
xi = x1 ∧ x2 . . . ∧ xn = x1 ∧ (x2 ∧ . . . ∧ (xn−1 ∧ xn ) . . .) = inf(x1 , . . . , xn ),
i=1
n
_
xi = x1 ∨ x2 . . . ∨ xn = x1 ∨ (x2 ∨ . . . ∨ (xn−1 ∨ xn ) . . .) = sup(x1 , . . . , xn ).
i=1
Propoziţia 3.2.16 Într-o latice L, următoarele afirmaţii sunt echivalente:

(i) x ∧ (y ∨ z) = (x ∧ y) ∨ (x ∧ z), pentru orice x, y, z ∈ L,
(ii) x ∨ (y ∧ z) = (x ∨ y) ∧ (x ∨ z), pentru orice x, y, z ∈ L,
(iii) (x ∨ y) ∧ z ≤ x ∨ (y ∧ z), pentru orice x, y, z ∈ L.
Demonstraţie.
(i) =⇒ (ii):
(i) (L2) (L4)
(a ∨ b) ∧ (a ∨ c) = [(a ∨ b) ∧ a] ∨ [(a ∨ b) ∧ c] = [a ∧ (a ∨ b)] ∨ [(a ∨ b) ∧ c] =
(L2) (i) (L3) (L2)
a ∨ [(a ∨ b) ∧ c] = a ∨ [c ∧ (a ∨ b)] = a ∨ [(c ∧ a) ∨ (c ∧ b)] = [a ∨ (c ∧ a)] ∨ (c ∧ b) =
(L4) (L2)
[a ∨ (a ∧ c)] ∨ (c ∧ b) = a ∨ (c ∧ b) = a ∨ (b ∧ c).
(ii) =⇒ (iii):
(ii)
Deoarece z ≤ x ∨ z, rezultă (x ∨ y) ∧ z ≤ (x ∨ y) ∧ (x ∨ z) = x ∨ (y ∧ z).
(iii) =⇒ (i):
• Să demonstrăm mai ı̂ntâi că:
(3.5) a ∧ (b ∨ c) ≤ (a ∧ b) ∨ (a ∧ c).
Pe de o parte, avem că:

(L2) (iii)
(3.6) (a ∧ b) ∨ (a ∧ c) = (a ∧ b) ∨ (c ∧ a) ≥ [(a ∧ b) ∨ c] ∧ a.
(L2) (iii)
Pe de altă parte, din (a ∧ b) ∨ c = c ∨ (b ∧ a) ≥ (c ∨ b) ∧ a rezultă că:
(L3) (L1) (L2)
[(a ∧ b) ∨ c] ∧ a ≥ [(c ∨ b) ∧ a] ∧ a = (c ∨ b) ∧ (a ∧ a) = (c ∨ b) ∧ a = a ∧ (b ∨ c),
adică avem:
(3.7) [(a ∧ b) ∨ c] ∧ a ≥ a ∧ (b ∨ c).
Din (3.2.2) şi (3.7) rezultă (3.5).
• Să demonstrăm acum că:
(3.8) a ∧ (b ∨ c) ≥ (a ∧ b) ∨ (a ∧ c).
Deoarece a ∧ b ≤ b şi a ∧ c ≤ c, rezultă că (a ∧ b) ∨ (a ∧ c) ≤ b ∨ c şi de aici obţinem
că:
(3.9) a ∧ [(a ∧ b) ∨ (a ∧ c)] ≤ a ∧ (b ∨ c).
(L1)
Pe de altă parte, deoarece a∧b ≤ a şi a∧c ≤ a, rezultă că (a∧b)∨(a∧c) ≤ a∨a = a
şi de aici obţinem că:
(3.10) a ∧ [(a ∧ b) ∨ (a ∧ c)] = (a ∧ b) ∨ (a ∧ c).
Din (3.9) şi (3.10) rezultă (3.8). 2
Definiţia 3.2.17 O latice L este distributivă dacă una din condiţiile echivalente
(i) - (iii) din Propoziţia 3.2.16 are loc.
Exemplele 3.2.18 (Exemple de latici distributive)
(1) Orice lanţ (L, ≤) este o latice distributivă, ı̂n care:
½ ½
x, dacă x ≤ y y, dacă x ≤ y
x∧y = şi x ∨ y =
y, dacă y ≤ x x, dacă y ≤ x.
(2) Dacă X este o mulţime, atunci (P(X), ⊆) este o latice mărginită, distribu-
tivă.
(3) Fie n un număr natural, n ≥ 2, şi Dn mulţimea divizorilor naturali ai lui n.
Definim o relaţie binară ¹ pe Dn astfel:
def.
x ¹ y ⇐⇒ x | y
(x divide pe y). Atunci (Dn , ¹) este o latice mărginită (cu prim element 1 şi ultim
element n), distributivă, ı̂n care:
x ∧ y = (x, y) (cel mai mare divizor comun al lui x şi y),
x ∨ y = [x, y] (cel mai mic multiplu comun al lui x şi y).
(4) (Z, ≤) este o latice distributivă, fără prim şi ultim element.
(5) Laticea mărginită L2×2 din figura 3.5 şi laticile mărginite din figura 3.8 sunt
distributive.
3.2. LATICI 1 59
• •
• c ½•Z
¶S ½ ¶S Z
a •¶ S• b ½ ¶
½
•Z Z•
S• ½
S ¶ Z •S ¶
Z ½
S•¶ ZS•½
¶
d
• •
0
L2,2×2,2 L8
Figura 3.8: Latici distributive
Definiţiile 3.2.19
(i) Fie L = (L, ∧, ∨, 0, 1) o latice mărginită. Un element a ∈ L se numeşte
complementat dacă există cel puţin un element b ∈ L, numit complementul lui a,
astfel ı̂ncât a ∧ b = 0 şi a ∨ b = 1.
(ii) O latice mărginită este complementată dacă orice element al său este com-
plementat (admite un complement).
Lema 3.2.20 Într-o latice mărginită, distributivă, orice element poate avea cel
mult un complement (altfel spus, complementul unui element, dacă există, este
unic).
Demonstraţie. Fie a ∈ L şi să presupunem că are două complemente, b şi c,
adică:
a ∧ b = 0, a ∨ b = 1 şi a ∧ c = 0, a ∨ c = 1.
Atunci b = b ∧ 1 = b ∧ (a ∨ c) = (b ∧ a) ∨ (b ∧ c) = 0 ∨ (b ∧ c) = b ∧ c, şi analog,
c = c ∧ b, deci b = c. 2
Într-o latice distributivă cu 0 şi 1, vom nota cu a− sau cu ¬a complementul lui

a, atunci când există.
Exemplele 3.2.21 (Exemple de latici mărginite care nu sunt distributive)

(1) Considerăm laticea mărginită pentagon Lpentagon din figura 3.6. Se observă
că a şi b sunt complementele lui c, deci laticea nu este distributivă, conform Lemei
3.2.20.
(2) Considerăm laticea mărginită diamant L¦ din figura 3.6. Se observă că:
- a, b sunt complementele lui c,
- a, c sunt complementele lui b,
- b, c sunt complementele lui a,
deci laticea nu este distributivă, conform Lemei 3.2.20.
Propoziţia 3.2.22 Orice latice care conţine Lpentagon şi/sau L¦ ca sublatici nu

este distributivă.
Notaţia 3.2.23 Fie L o latice mărginită, distributivă.

Notăm cu C(L) mulţimea elementelor sale complementate.
Evident, {0, 1} ⊆ C(L).
Propoziţia 3.2.24 Dacă a, b ∈ C(L), atunci a ∧ b, a ∨ b ∈ C(L) şi:
(a ∧ b)− = a− ∨ b− , (a ∨ b)− = a− ∧ b− .
Demonstraţie. Pentru a demonstra prima egalitate, este suficient să demonstrăm
că:
(a ∧ b) ∧ (a− ∨ b− ) = 0, (a ∧ b) ∨ (a− ∨ b− ) = 1.
Într-adevăr, (a ∧ b) ∧ (a− ∨ b− ) = [(a ∧ b) ∧ a− ] ∨ [(a ∧ b) ∧ b− ] = 0 ∨ 0 = 0 şi
(a ∧ b) ∨ (a− ∨ b− ) = [a ∨ (a− ∨ b− )] ∧ [b ∨ (a− ∨ b− )] = 1 ∨ 1 = 1.
A doua egalitate se demonstrează similar. 2
3.2.5 Morfisme de latici mărginite

· Fie L şi L0 două latici mărginite, distincte sau nu. O funcţie f : L → L0 se
numeşte morfism de latici mărginite dacă următoarele proprietăţi sunt verificate:
pentru orice x, y ∈ L,
(a) f (x ∧ y) = f (x) ∧ f (y),
(b) f (x ∨ y) = f (x) ∨ f (y),
(c) f (0) = 0, f (1) = 1.
· Un morfism de latici mărginite se numeşte izomorfism dacă este o funcţie
bijectivă.
· Un morfism de forma f : L → L se numeşte endomorfism al lui L.
· Un izomorfism de forma f : L → L se numeşte automorfism al lui L.
Vom nota cu Ld(0,1) categoria laticilor distributive mărginite şi a morfismelor
de astfel de latici.
Observaţia 3.2.26 Orice morfism din Ld(0,1) este o funcţie izotonă. Într-adevăr,
pentru orice x, y ∈ L, x ≤ y ⇒ x ∧ y = x ⇒ f (x) ∧ f (y) = f (x) ⇒ f (x) ≤ f (y).
Exemplul 3.2.27 (Exemplu de automorfism)
Fie laticea mărginită L = L2,2×2,2 din figura 3.8. Ea are două automorfisme,
f1 şi f2 : f1 este morfismul identic 1L , iar f2 este dat de: f2 (0) = 0, f2 (d) = d,
f2 (a) = b, f2 (b) = a, f2 (c) = c, f2 (1) = 1. Argumentul are la bază observaţia că
dacă A este o latice distributivă cu 0 şi 1 şi f : A → A este un automorfism, atunci
pentru orice x, y ∈ A, x < y dacă şi numai dacă f (x) < f (y).
Exerciţiul 3.2.28 Să se determine toate endomorfismele pentru laticea din exem-
plul precedent.
Capitolul 4
Algebre Boole
In prima secţiune, o algebră Boole este definită ca o latice distributivă,

mărginită şi complementată. Sunt trecute ı̂n revistă unele proprietăţi elementare
şi unele exemple de algebre Boole. Apar şi două operaţii noi (implicaţia booleană
→ şi echivalenţa booleană ↔), definite ı̂n termenii operaţiilor primare ∨, ∧ şi − .
Secţiunea a doua prezintă o definiţie echivalentă a noţiunii de algebră Boole, ı̂n
care implicaţia şi negaţia sunt operaţii de bază. Această definiţie este inspirată ı̂n
mod direct de axiomatizarea calculului propoziţional (vedeţi Capitolul 7).
Secţiunea 3 pune algebrele Boole ı̂ntr-o corespondenţă bijectivă cu inelele
Boole, iar ı̂n secţiunea 4 sunt studiate subalgebrele unei algebre Boole şi mor-
fismele booleene. Filtrele şi congruenţele ı̂ntr-o algebră Boole sunt prezentate ı̂n
secţiunea 5. Intre filtre şi congruenţe este stabilită o corespondenţă bijectivă,
ceea ce conduce la noţiunea de algebră Boole cât asociată unui filtru.
Teorema de reprezentare a lui Stone este demonstrată ı̂n secţiunea 6. Acest
rezultat ocupă un rol central ı̂n teoria algebrelor Boole. Prin el, calculul boolean
este redus la algebra Boole standard (canonică) {0, 1}. Demonstraţia sa se bazează
pe proprietăţile ultrafiltrelor.
Algebrele Boole atomice şi structura algebrelor Boole finite fac obiectul secţiunii
7. Secţiunea 8 este consacrată teoriei dualităţii algebrelor Boole. Mulţimea
Spec(B) a ultrafiltrelor unei algebre Boole B este ı̂nzestrată cu o structură canonică
de spaţiu topologic. Spec(B) este un spaţiu Hausdorff compact, zero-dimensional
(= spaţiu Boolean). Teorema de dualitate a lui Stone [114] arată că spaţiile Boole
şi aplicaţiile continue sunt duale algebrelor Boole şi morfismelor booleene. Acest
rezultat are un impact considerabil asupra unor teme fundamentale ale matematicii
(vedeţi [65]).
In secţiunea 9, este demonstrată teorema lui Sikorski-Halmos [110]: algebrele
Boole complete coincid cu algebrele Boole injective.
In secţiunea 10, este ı̂nceput studiul noţiunilor fuzzy ı̂ntr-o algebră Boole cu
studierea filtrelor fuzzy.
61
62 CAPITOLUL 4. ALGEBRE BOOLE
4.1 Algebre Boole: definiţie, exemple, proprietăţi

4.1.1 Definiţia 1 a algebrelor Boole
Următoarea definiţie a algebrelor Boole este cel mai des ı̂ntâlnită.

Definiţia 4.1.1 O algebră Boole este o latice distributivă, cu prim şi ultim element,
complementată, adică este o structură
B = (B, ∧, ∨, − , 0, 1)
care verifică următoarele proprietăţi (axiome): oricare ar fi x, y, z ∈ B,

(B1) x ∨ x = x, x ∧ x = x (idempotenţa lui ∨, ∧),
(B2) x ∨ y = y ∨ x, x ∧ y = y ∧ x (comutativitatea lui ∨, ∧),
(B3) x ∨ (y ∨ z) = (x ∨ y) ∨ z, x ∧ (y ∧ z) = (x ∧ y) ∧ z (asociativitatea lui
∨, ∧),
(B4) x ∨ (x ∧ y) = x, x ∧ (x ∨ y) = x (absorbţia),
(B5) x∨(y ∧z) = (x∨y)∧(x∨z), x∧(y ∨z) = (x∧y)∨(x∧z) (distributivitatea
lui ∨ faţă de ∧ şi invers),
(B6) x ∨ 0 = x, x ∧ 1 = x (adică 0 ≤ x ≤ 1),
(B7) x ∨ x− = 1, x ∧ x− = 0.
Observaţia 4.1.2 Există şi alte definiţii ale algebrei Boole, echivalente cu aceasta.
Se observă că ı̂n definiţia dată, setul de axiome (B1)-(B7) corespunde celor 7 tau-
tologii din sistemul A1 de tautologii din Capitolul ”Calculul propoziţiilor (prezentare
neformalizată)”. Definiţii echivalente se obţin, de exemplu, dacă se consideră ax-
iomele corespunzătoare sistemelor A2 - A5 de tautologii; definiţia echivalentă core-
spunzătoare sistemului A2 de tautologii este prezentată ı̂ntr-o secţiune următoare
ı̂n acest capitol. Alte definiţii echivalente pot fi găsite ı̂n [88].
4.1.2 Proprietăţi ale algebrelor Boole

Propoziţia 4.1.3 În orice algebră Boole B = (B, ∧, ∨, − , 0, 1) avem următoarele
proprietăţi: pentru orice x, y, x0 , y 0 ∈ B,
(B8) (x ∨ y)− = x− ∧ y − , (x ∧ y)− = x− ∨ y − (legile De Morgan),
(B9) (x− )− = x (Principiul contradicţiei) (proprietatea de dublă negaţie
(DN)),
(B10) x ≤ y ⇐⇒ y − ≤ x− ,
(B11) x ≤ y ⇐⇒ x ∧ y − = 0,
(B12) x ≤ y şi x0 ≤ y 0 implică x ∨ x0 ≤ y ∨ y 0 şi x ∧ x0 ≤ y ∧ y 0 ,
(B13) x ≤ y ⇐⇒ x ∧ y − = 0 ⇐⇒ x− ∨ y = 1.
Demonstraţie.
(B8): Pentru a demonstra prima lege De Morgan, trebuie să demonstrăm că:
(x ∨ y) ∨ (x− ∧ y − ) = 1 şi (x ∨ y) ∧ (x− ∧ y − ) = 0.

4.1. ALGEBRE BOOLE: DEFINIŢIE, EXEMPLE, PROPRIETĂŢI 63
Într-adevăr,
(x ∨ y) ∨ (x− ∧ y − ) = (x ∨ y ∨ x− ) ∧ (x ∨ y ∨ y − ) = 1 ∧ 1 = 1 şi
(x∨y)∧(x− ∧y − ) = (x∧x− ∧y − )∨(y ∧x− ∧y − ) = 0∨0 = 0. La fel se demonstrează
partea a doua a lui (B8).
(B9) este o altă interpretare a lui (B7).
(B10): x ≤ y ⇔ x ∨ y = y ⇔ (x ∨ y)− = y − ⇔ x− ∧ y − = y − ⇔ y − ≤ x− ,
conform (B9), (B8).
(B11) ” ⇒”: x ≤ y ⇔ x ∨ y = y ⇔ (x ∨ y)− = y − ⇔ x− ∧ y − = y − ; rezultă că
x ∧ y − = x ∧ (x− ∧ y − ) = 0; deci x ≤ y ⇒ x ∧ y − = 0.
”⇐”: dacă x ∧ y − = 0, atunci x = x ∧ 1 = x ∧ (y ∨ y − ) = (x ∧ y) ∨ (x ∧ y − ) =
(x ∧ y) ∨ 0 = x ∧ y, deci x ≤ y.
(B12): (x ≤ y şi x0 ≤ y 0 ) ⇔ (x ∨ y = y şi x0 ∨ y 0 = y 0 ) ⇒ (x ∨ x0 ) ∨ (y ∨ y 0 ) =
(x ∨ y) ∨ (x0 ∨ y 0 ) = y ∨ y 0 , adică x ∨ x0 ≤ y ∨ y 0 . La fel se demonstrează partea a
doua a lui (B12).
(B13): x ≤ y ⇒ x ∧ y − ≤ y ∧ y − = 0 ⇒ x ∧ y − = 0.
x∧y − = 0 ⇒ y = y∨0 = y∨(x∧y − ) = (x∨y)∧(y∨y − ) = (x∨y)∧1 = x∨y ⇒ x ≤ y.
A doua parte se demonstrează similar. 2
Observaţia 4.1.4 Din (B8) şi (B9) rezultă următoarea legătură foarte importantă
ı̂ntre ∧ şi ∨:
(4.1) x ∨ y = (x− ∧ y − )− , x ∧ y = (x− ∨ y − )− .
Lema 4.1.5 Pentru orice x, y ∈ B,
x ∧ y = 1 ⇔ (x = 1 şi y = 1).
Demonstraţie. Dacă x ∧ y = 1, atunci deoarece x ∧ y ≤ x, y, rezultă că 1 ≤ x, y,

deci x = 1 = y. Dacă x = y = 1, atunci evident, x ∧ y = 1. 2
4.1.3 Implicaţia şi echivalenţa booleană. Dualele lor

Definiţiile 4.1.6 Fie B = (B, ∧, ∨, − , 0, 1) o algebră Boole.
· Se defineşte operaţia → ca implicaţia asociată lui ∧, numită implicaţia booleană,
astfel: pentru orice x, y ∈ B,
def.
x → y = x →L y = (x ∧ y − )− = x− ∨ y.
· Se defineşte operaţia ↔, numită echivalenţa booleană, astfel: pentru orice

x, y ∈ B,
def.
x ↔ y = x ↔L y = (x → y) ∧ (y → x).
Algebra Boole, fiind o structură care are proprietatea dublei negaţii (DN) (pro-
prietatea (B9)), mai are o implicaţie, →R , numita duala implicaţiei →, care este
asociată lui ∨, şi deci mai are şi o altă echivalenţă, ↔R , definite astfel:
Definiţiile 4.1.7 Fie B = (B, ∧, ∨, − , 0, 1) o algebră Boole.

· Se defineşte operaţia →R ca implicaţia asociată lui ∨, astfel: pentru orice
x, y ∈ B,
def.
x →R y = (x ∨ y − )− = x− ∧ y.
· Se defineşte operaţia ↔R astfel: pentru orice x, y ∈ B,
def.
x ↔R y = (x →R y) ∨ (y →R x).
În notaţiile făcute, L vine de la ”left”, iar R vine de la ”right”; despre algebre
(şi operaţii) ale logicii de stânga (left algebras) şi de dreapta (right algebras) vedeţi
[60] şi [62].
Am văzut că ∧ şi ∨ sunt legate prin (4.1). Vom demonstra că şi cele două
implicaţii (echivalenţe) asociate sunt legate prin acelaşi tip de legătură, şi anume:
• Cele două implicaţii →=→L şi →R sunt legate una de cealaltă astfel:
(4.2) x →R y = (x− → y − )− , x → y = (x− →R y − )− .
Într-adevăr,
(x− → y − )− = [(x− ∧ (y − )− )− ]− = x− ∧ y = x →R y şi
(x− →R y − )− = [(x− ∨ (y − )− )− ]− = x− ∨ y = x → y.
• Cele două echivalenţe ↔=↔L şi ↔R sunt legate una de cealaltă prin:
(4.3) x ↔R y = (x− ↔ y − )− , x ↔ y = (x− ↔R y − )− .
Într-adevăr,
(x− ↔ y − )− = [(x− → y − ) ∧ (y − → x− )]− = (x− → y − )− ∨ (y − → x− )− = (x →R
y) ∨ (y →R x) = x ↔R y şi
(x− ↔R y − )− = [(x− →R y − ) ∨ (y − →R x− )]− = (x− →R y − )− ∧ (y − →R x− )− =
(x → y) ∧ (y → x) = x ↔ y.
• Avem, pentru orice x ∈ B,
x− = x → 0 = x →R 1,
L
adică negaţia asociată lui → coincide cu negaţia asociată lui →R (x− = x− =
R R
x → 0 = x →L 0 şi x− = x →R 1 şi x− = x− ).
Într-adevăr, x → 0 = x− ∨ 0 = x− şi x →R 1 = x− ∧ 1 = x− .
In consecinţă, spunem că implicaţiile → şi →R sunt duale una alteia, că echivalenţele
↔ şi ↔R sunt duale una alteia şi că negaţia − este ”autoduală”.
Următoarele proprietăţi ale implicaţiei şi echivalenţei booleene vor fi folosite

mai departe:
4.1. ALGEBRE BOOLE: DEFINIŢIE, EXEMPLE, PROPRIETĂŢI 65
Propoziţia 4.1.8 x → y = 1 dacă şi numai dacă x ≤ y, pentru orice x, y ∈ B.
Demonstraţie. Dacă x → y = 1, adică x− ∨ y = 1, atunci y = y ∨ 0 =

y ∨ (x ∧ x− ) = (y ∨ x) ∧ (y ∨ x− ) = (y ∨ x) ∧ 1 = y ∨ x, adică x ≤ y. Invers, dacă
x ≤ y, atunci 1 = x− ∨ x ≤ x− ∨ y = x → y; rezultă că x → y = 1. 2
Propoziţia 4.1.9 x ↔ y = 1 dacă şi numai dacă x = y, pentru orice x, y ∈ B.
Demonstraţie. x ↔ y = 1 ⇔ (x → y) ∧ (y → x) = 1 ⇔ (x → y = 1 şi y → x =
1) ⇔ (x ≤ y şi y ≤ x) ⇔ x = y, conform Lemei 4.1.5. 2
(1) Să se transcrie toate tautologiile din sistemele A2 - A5 de tautologii ı̂n
proprietăţi ale algebrei booleene B şi să se demonstreze că, de exemplu, (G1) devine:
x → (y → x) = 1, pentru orice x, y ∈ B.
(2) De asemenea, să se demonstreze următoarele proprietăţi: pentru orice
x, y, z ∈ B,
(a) (x → (x → y)) → (x → y) = 1,
(b) (x → y) → ((y → z) → (x → z)) = 1,
(c) (x ↔ y) → (x → y) = 1,
(d) (x → y) → ((y → x) → (x ↔ y)) = 1,
(e) x− ↔ y − = x ↔ y,
(f) (x ↔ y) ↔ z = x ↔ (y ↔ z).
De exemplu, (b) se demonstrează astfel: este suficient să demonstrăm că x →

y ≤ (y → z) → (x → z). Un calcul simplu arată că: (y → z) → (x → z) =
(y − ∨ z)− ∨ x− ∨ z = (y ∧ z − ) ∨ x− ∨ z = y ∨ x− ∨ z, de unde x → y = x− ∨ y ≤
y ∨ x− ∨ z = (y → z) → (x → z).
(3) Să se transcrie de asemenea tautologiile (P10) - (P24) ı̂n proprietăţi ale
algebrei Boole B şi să se demonstreze; de exemplu, (P11) devine: x ↔ x = 1 sau,
echivalent, conform Propoziţiei 4.1.8, x = x, pentru orice x ∈ B.
4.1.4 Exemple de algebre Boole

Exemplele 4.1.11
Exemplul 1.
Dacă X este o mulţime, atunci (P(X), ∩, ∪, CX , ∅, X) este o algebră Boole (vedeţi
detalii ı̂n capitolul 5).
Exemplul 2. (Algebra Boole standard)
Algebra L2 = (L2 = {0, 1} ⊂ R, ∧ = min, ∨ = max, − , 0, 1), cu x− = 1 − x, pentru
x ∈ L2 , este o algebră Boole, numită algebra Boole standard (canonică).
Examplul 3. (Rombul)
Mulţimea
L2×2 = {0, a, b, 1} ∼= L2 × L2 = L22 = {0, 1} × {0, 1} = {(0, 0), (0, 1), (1, 0), (1, 1)},
organizată ca latice ca ı̂n diagrama Hasse din figura 4.1 şi cu negaţia − definită pe
1
•
¶S
a •¶ S• b
S ¶
S•¶
0
Figura 4.1: Algebra Boole L2×2 (rombul)
prima coloană a tabelei implicaţiei booleene (x− = x → 0, pentru orice x), este o
algebră Boole, notată L2×2 , numita şi romb.
→ 0 a b 1
0 1 1 1 1
L2×2 a b 1 b 1
b a a 1 1
1 0 a b 1
Exemplul 4. (Cubul)
Mulţimea
L2×2×2 = {0, a, b, c, d, e, f, 1} ∼ = L2 × L2 × L2 = L32 = {0, 1} × {0, 1} × {0, 1} =
{(0, 0, 0), (0, 0, 1), (0, 1, 0), (0, 1, 1), (1, 0, 0), (1, 0, 1), (1, 1, 0), (1, 1, 1)},
organizată ca latice ca ı̂n diagrama Hasse din figura 4.2 şi cu negaţia definită ca ı̂n
prima coloană a tabelei următoare a implicaţiei booleene, →, este o algebră Boole,
notată L2×2×2 , numită şi cub.
1
◦
# cc
#
# c
# c
#
c ◦c e c◦ f
c #◦cc
# ##
c# c#
#c #c
#
a •c c•# c•
b d
c ##
c #
c #
c•#
0
Figura 4.2: Algebra Boole L2×2×2 (cubul)
4.2. O DEFINIŢIE ECHIVALENTĂ A ALGEBRELOR BOOLE 67
∨ 0 a b c d e f 1 ∧ 0 a b c d e f 1
0 0 a b c d e f 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0
a a a c c e e 1 1 a 0 a 0 a 0 a 0 a
b b c b c f 1 f 1 b 0 0 b b 0 0 b b
L2×2×2 c c c c c 1 1 1 1 c 0 a b c 0 a b c
d d e f 1 d e f 1 d 0 0 0 0 d d d d
e e e 1 1 e e 1 1 e 0 a 0 a d e d e
f f 1 f 1 f 1 f 1 f 0 0 b b d d f f
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 0 a b c d e f 1
→ 0 a b c d e f 1
0 1 1 1 1 1 1 1 1
a f 1 f 1 f 1 f 1
b e e 1 1 e e 1 1
L2×2×2 c d e f 1 d e f 1
d c c c c 1 1 1 1
e b c b c f 1 f 1
f a a c c e e 1 1
1 0 a b c d e f 1
Exemplul 5.
Alte exemple de algebre Boole sunt L2×2×2×2 etc.
Exemplul 6.
Mulţimea evenimentelor asociate unei experienţe aleatoare este o algebră Boole.
Exemplul 7.
Dacă X este un spaţiu topologic, atunci familia B(X) a părţilor simultan ı̂nchise
şi deschise ale lui X formează o algebră Boole.
Exemplul 8.
Dacă (L, ∧, ∨, 0, 1) este o latice distributivă cu prim şi ultim element, atunci mulţimea
C(L) a elementelor complementate ale lui L este o algebră Boole.
Exemplul 9.
Orice produs direct de algebre Boole are o structură canonică de algebră Boole
(operaţiile se definesc pe componente). In particular, dacă X este o mulţime nevidă,
atunci LX 2 = {f : X −→ {0, 1}} este o algebră Boole.
4.2 O definiţie echivalentă a algebrelor Boole
Conţinutul acestei secţiuni este preluat din [63].

În mod uzual, am văzut că algebrele Boole sunt definite ca algebre (B, ∧, ∨, − , 0, 1)
verificând axiomele (B1) - (B7).
Prezentăm o definiţie echivalentă, a doua, a algebrelor Boole, motivată de sis-
temul de axiome al sistemului formal al calculului clasic al propoziţiilor folosit ı̂n
această lucrare, capitolul 7 (vedeţi, de asemenea, sistemul A2 de tautologii din

prezentarea neformalizată, capitolul 1):
(G1) ϕ → (ψ → ϕ),
(G2) (ϕ → (ψ → χ)) → ((ϕ → ψ) → (ϕ → χ)),
(G3) (¬ψ → ¬ϕ) → (ϕ → ψ).
4.2.1 Definiţia 2 a algebrelor Boole

Definiţia 4.2.1 O algebră Boole este o structură (B, →, − , 1) , unde → este o
operaţie binară, − este o operaţie unară, 1 ∈ B, verificând următoarele axiome:
pentru orice x, y, z ∈ B,
(A1) x → (y → x) = 1,
(A2) [x → (y → z)] → [(x → y) → (x → z)] = 1,
(A3) (y − → x− ) → (x → y) = 1,
(A4) dacă x → y = 1 şi y → x = 1, atunci x = y.
Vom demonstra ı̂n această subsecţiune că cele două definiţii sunt echivalente,
deci că următoarea teoremă are loc:
Teorema 4.2.2
(1) Fie B = (B, ∧, ∨, − , 0, 1) o algebră verificând axiomele (B1) - (B7). Să
definim
def.
α(B) = (B, →, − , 1)
def.
x → y = (x ∧ y − )− = x− ∨ y.
Atunci α(B) verifică (A1) - (A4).

(1’) Invers, fie B = (B, →, − , 1) o algebră verificând axiomele (A1) - (A4). Să
definim
def.
β(B) = (B, ∧, ∨, − , 0, 1)
(4.4) x ∧ y = (x → y − )− , x ∨ y = (x− ∧ y − )− = x− → y,
(4.5) 0 = 1− .
Atunci β(B) verifică (B1) - (B7).

(2) Aplicaţiile α şi β sunt mutual inverse.
Demonstraţia va fi făcută ı̂n trei subsecţiuni:
2. Axiomele (B1) - (B7) implică (A1) - (A4)
3. Axiomele (A1) - (A4) implică (B1) - (B7)
4. Aplicaţiile α şi β sunt mutual inverse.
4.2.2 Axiomele (B1) - (B7) implică (A1) - (A4)
În această subsecţiune, considerăm structura de algebră Boole (B, ∧, ∨, − , 0, 1)

cu axiomele (B1) - (B7) şi vom demonstra că (A1) - (A4) au loc.
Demonstraţie.
(A1): x → (y → x) = x− ∨ (y − ∨ x) = (x− ∨ x) ∨ y − = 1.
(A2): [x → (y → z)] → [(x → y) → (x → z)] =
[x− ∨ (y − ∨ z)]− ∨ [(x− ∨ y)− ∨ (x− ∨ z)] =
[x ∧ y ∧ z − ] ∨ [(x ∧ y − ) ∨ x− ∨ z] = [x ∧ y ∧ z − ] ∨ [(x ∨ x− ∨ z) ∧ (y − ∨ x− ∨ z)] =
[x ∧ y ∧ z − ] ∨ [1 ∧ (y − ∨ x− ∨ z)] = [x ∧ y ∧ z − ] ∨ [y − ∨ x− ∨ z] =
[x ∧ y ∧ z − ] ∨ [y ∧ x ∧ z − ]− = 1.
(A3) (y − → x− ) → (x → y) = (y ∨ x− )− ∨ (x− ∨ y) = (y − ∧ x) ∨ x− ∨ y =
(y − ∨ x− ∨ y) ∧ (x ∨ x− ∨ y) = 1 ∧ 1 = 1.
(A4) dacă x → y = 1 şi y → x = 1, adică x ≤ y şi y ≤ x, atunci x = y, conform
antisimetriei lui ≤. 2
4.2.3 Axiomele (A1) - (A4) implică (B1) - (B7)
În această subsecţiune, considerăm structura (B, →, − , 1) cu axiomele

(A1) - (A4) şi vom demonstra că (B1) - (B7) au loc. Pentru aceasta, vom demonstra
mai multe proprietăţi intermediare.
Lema 4.2.3
(MP) x = 1 şi x → y = 1 implică y = 1.
Demonstraţie. x = 1 şi x → y = 1 implică 1 → y = 1.
Pe de altă parte, din (A1), avem că y → (1 → y) = 1, prin urmare y → 1 = 1.
Apoi, din (A4), obţinem că y = 1. 2
Propoziţia 4.2.4 Următoarele proprietăţi au loc, pentru orice x, y, z ∈ B:

(A5) x → 1 = 1,
(A6) x → x = 1 (reflexivitatea),
(A7) dacă x → y = 1 şi y → z = 1, atunci x → z = 1 (tranzitivitatea).
Demonstraţie. (A se vedea [26], [87]):

(A5): Deoarece din (A1) avem 1 → (x → 1) = 1, rezultă, din (MP), că x →
1 = 1.
(A6): Conform (A1), x → ((x → x) → x) = 1;
conform (A2), [x → ((x → x) → x)] → [(x → (x → x)) → (x → x)] = 1.
Atunci din (MP), (x → (x → x)) → (x → x) = 1.
Dar, conform (A1) din nou, x → (x → x) = 1. Rezultă, din (MP) din nou, că
x → x = 1.
(A7): Fie x → y = 1 şi y → z = 1.
Deoarece y → z = 1, rezultă, conform (A5), că x → (y → z) = 1.
Dar, conform (A2), [x → (y → z)] → [(x → y) → (x → z)] = 1.

Rezultă, aplicând (MP), că (x → y) → (x → z) = 1.
Deoarece x → y = 1, rezultă, prin (MP) din nou, că x → z = 1. 2
Definiţia 4.2.5 Să definim pe B o relaţie binară ≤ astfel: pentru orice x, y ∈ B,

def.
(4.6) x≤y ⇐⇒ x → y = 1.
Atunci din (A6), (A4) şi (A7) obţinem:

(A6’) x ≤ x, pentru orice x ∈ B, adică ≤ este reflexivă,
(A4’) dacă x ≤ y şi y ≤ x, atunci x = y, pentru orice x, y ∈ B, adică ≤ este
antisimetrică,
(A7’) dacă x ≤ y şi y ≤ z, atunci x ≤ z, pentru orice x, y, z ∈ B, adică ≤ este
tranzitivă.
1) Din (A6’), (A4’), (A7’), rezultă că relaţia binară ≤ pe B este o relaţie de
ordine parţială.
2) Proprietatea (A5) spune că:
(A5’) x ≤ 1, pentru orice x ∈ B,
adică 1 este cel mai mare element (ultimul element) al lui B.
Propoziţia 4.2.7 Următoarele proprietăţi au loc, pentru orice x, y, z ∈ B:

(A8) dacă x ≤ y → z, atunci x → y ≤ x → z,
(A9) x ≤ y → x,
(A10) x ≤ y → z ⇐⇒ y ≤ x → z,
(A11) y → z ≤ (x → y) → (x → z),
(A12) x → y ≤ (y → z) → (x → z),
(A13) dacă x ≤ y, atunci y → z ≤ x → z,
(A14) x → (y → z) = y → (x → z),
(A15) dacă x ≤ y, atunci z → x ≤ z → y.
Demonstraţie. (A se vedea [26] si [87])

(A8): Conform (A2), [x → (y → z)] → [(x → y) → (x → z)] = 1;
dacă x ≤ y → z, adică x → (y → z) = 1, atunci aplicând (MP), obţinem
(x → y) → (x → z) = 1, adică x → y ≤ x → z.
(A9): rezultă direct din (A1).
(A10): =⇒: dacă x ≤ y → z, atunci din (A8), avem x → y ≤ x → z; dar din
(A9), y ≤ x → y; atunci din (A7’) obţinem y ≤ x → z.
⇐=: rezultă prin simetrie.
(A11): Din (A2), avem x → (y → z) ≤ (x → y) → (x → z).
Pe de altă parte, din (A9), avem y → z ≤ x → (y → z).
Rezultă, aplicând (A7’), că y → z ≤ (x → y) → (x → z), adică (A11) are loc.
(A12) rezultă din (A11), aplicând (A10).
(A13): Din (A12), x → y ≤ (y → z) → (x → z). Dacă x ≤ y, adică x → y = 1,

atunci din (A5’), obţinem că (y → z) → (x → z) = 1, adică y → z ≤ x → z.
(A14) Din (A2), avem că x → (y → z) ≤ (x → y) → (x → z).
Pe de altă parte, deoarece din (A9) avem y ≤ x → y, rezultă, din (A13), că avem
(x → y → (x → z) ≤ y → (x → z).
Prin urmare, din (A7’), obţinem că x → (y → z) ≤ y → (x → z). Prin simetrie,
obţinem de asemenea că y → (x → z) ≤ x → (y → z). Prin urmare, conform
(A4’), (A14) are loc.
(A15): Dacă x ≤ y, adică x → y = 1, atunci din (A5), avem că z → (x → y) =
1.
Pe de altă parte, din (A2), avem că [z → (x → y)] → [(z → x) → (z → y)] = 1.
Prin urmare, aplicând (MP), obţinem (z → x) → (z → y) = 1, adică
z → x ≤ z → y. 2
Propoziţia 4.2.8 Următoarele proprietăţi au loc, pentru orice x, y ∈ B:

(A16) y − → x− ≤ x → y,
(A17) (a) x− ≤ x → y, (b) x ≤ x− → y,
(A18) (x− )− ≤ x,
(A19) x ≤ (x− )− ,
(A20) (x− )− = x.
Demonstraţie.
(A16): Urmează direct din (A3).
(A17) (a): Din (A9), x− ≤ y − → x− şi, din (A16), y − → x− ≤ x → y; prin
urmare, aplicând (A7’), obţinem x− ≤ x → y. (A17) (b) este echivalent cu (A17)
(a), prin (A10).
(A18): Din (A9) şi (A16) avem:
(x− )− ≤ (((x− )− )− )− → (x− )− ≤ x− → ((x− )− )− ≤ (x− )− → x.
Prin urmare, prin (A7’), obţinem (x− )− ≤ (x− )− → x, care prin (A8) ne dă
(x− )− → (x− )− ≤ (x− )− → x. Dar, prin (A6), (x− )− → (x− )− = 1, prin urmare,
prin (A5’), obţinem (x− )− → x = 1, adică (x− )− ≤ x.
(A19): Din (A18), ((x− )− )− ≤ x− , adică ((x− )− )− → x− = 1.
Pe de altă parte, din (A3), [((x− )− )− → x− ] → [x → (x− )− ] = 1.
Prin urmare, aplicând (MP), x → (x− )− = 1, adică x ≤ (x− )− .
(A20): Din (A18), (x− )− ≤ x şi din (A19), x ≤ (x− )− ; prin urmare, prin (A4’),
(x− )− = x. 2
Propoziţia 4.2.9 Următoarele proprietăţi au loc, pentru toţi x, y ∈ B:

(A21) x ≤ (x → y) → y,
(A22) 1 → x = x.
Demonstraţie.
(A21): Din (A6’), x → y ≤ x → y este adevărată. Prin urmare, din (A10),
x ≤ (x → y) → y.
(A22): Conform (A4), trebuie să demonstrăm că:

(a) x → (1 → x) = 1 şi (b) (1 → x) → x = 1.
Într-adevăr, (a) este adevarată conform (A1). Pentru a demonstra (b), să ob-
servăm că, din (A21), avem 1 ≤ (1 → x) → x, prin urmare, din (A5’), avem
(1 → x) → x = 1, adică (b) este adevărată de asemenea. 2
Să definim un nou element, 0, al lui B prin (4.5) şi să definim două noi operaţii
pe B, ∧, ∨, prin (4.4).

(A23) x → y ≤ y − → x− ,
(A24) y − → x− = x → y,
(A25) 0− = 1,
(A26) x ≤ y ⇐⇒ y − ≤ x− ,
(A27) 0 ≤ x,
(A28) x− = x → 0,
(A29) x → x− = x− sau, echivalent, x− → x = x,
(A30) x− → y = y − → x,
(A31) x → y − = y → x− ,
(A32) (x → y) → x = x (implicativă),
(A33) x → (y → z) = (x ∧ y) → z,
(A34) x ≤ y − → (x → y)− .
Demonstraţie.
(A23): Din (A20) şi (A16), x → y = (x− )− → (y − )− ≤ y − → x− .
(A24): Din (A16), y − → x− ≤ x → y şi din (A23), x → y ≤ y − → x− ; prin
urmare, prin (A4’), y − → x− = x → y.
(A25): 0− = (1− )− = 1, din (A20).
(A26): Din (A3), (y − → x− ) → (x → y) = 1 şi din (A23), (x → y) → (y − →
−
x ) = 1.
Prin urmare, aplicând (MP), dacă y − ≤ x− , adică y − → x− = 1, atunci x → y = 1,
adică x ≤ y; dacă x ≤ y, adică x → y = 1, atunci y − → x− = 1, adică y − ≤ x− .
(A27): Din (A26), (A25), 0 ≤ x ⇐⇒ x− ≤ 0− ⇐⇒ x− ≤ 1. Dar, din (A5’),
−
x ≤ 1 este adevărată, prin urmare 0 ≤ x.
(A28): Din (A24), (A25), (A22), avem x → 0 = 0− → x− = 1 → x− = x− .
(A29): Din (A9), avem x− ≤ x → x− ; din (A28), (A2), (A6), (A28), (A22),
avem
x → x− = x → (x → 0) ≤ (x → x) → (x → 0) = 1 → x− = x− , adică
x → x− ≤ x− , conform (A7’). Rezultă că x → x− = x− , prin (A4’). Atunci să
ı̂nlocuim x cu x− .
(A30): Din (A20), (A24), avem x− → y = x− → (y − )− = y − → x.
(A31): Din (A20), (A24), obţinem x → y − = (x− )− → y − = y → x− .
(A32): Conform (A4), trebuie să demonstrăm:
(a) x → [(x → y) → x] = 1 şi (b) [(x → y) → x] → x = 1.
Într-adevăr, (a) rezultă din (A1). Pentru a demonstra (b), ı̂ntâi să observăm că
(x → y) → x = x− → (x → y)− , din (A24). Dar, prin (A17)(a), avem x− ≤ x → y;

din (A26), (A20), avem x− ≤ x → y ⇐⇒ (x → y)− ≤ (x− )− ⇐⇒ (x → y)− ≤ x.
(A29)
Acum, prin (A15), obţinem x− → (x → y)− ≤ x− → x = x. Prin urmare,
(x → y) → x ≤ x.
(A33): (x ∧ y) → z = (x → y − )− → z = z − → (x → y − ) = x → (z − → y − ) =
x → (y → z), prin (A24), (A20), (A14), (A24).
(A34): Din (A21), (A16), avem x ≤ (x → y) → y = y − → (x → y)− . 2

(A35) (x ∧ y)− = x− ∨ y − (lege De Morgan),
(A36) (x ∨ y)− = x− ∧ y − (lege De Morgan).
Demonstraţie.
(A35): (x ∧ y)− = ((x → y − )− )− = x → y − şi x− ∨ y − = (x− )− → y − = x →
−
y , din (A20).
(A36): (x ∨ y)− = (x− → y)− şi x− ∧ y − = (x− → (y − )− )− = (x− → y)− , din
(A20). 2
Suntem acum ı̂n măsură să demonstrăm că (B1) - (B7) sunt ı̂ndeplinite.
Demonstraţie.
(B1): x ∨ x = x ⇐⇒ x− → x = x, conform (A29).
x ∧ x = x ⇐⇒ (x → x− )− = x şi din (A29), (A20), (x → x− )− = (x− )− = x.
(B2): x ∨ y = y ∨ x ⇐⇒ x− → y = y − → y, conform (A30).
x ∧ y = y ∧ x ⇐⇒ (x → y − )− = (y → x− )− , conform (A31).
(B3): x ∨ (y ∨ z) = x ∨ (y − → z) = x− → (y − → z).
(x ∨ y) ∨ z = z ∨ (x ∨ y) = z − → (x ∨ y) = z − → (x− → y), din (B2), (A30).
Dar, x− → (y − → z) = x− → (z − → y) = z − → (x− → y), din (A30), (A14).
x ∧ (y ∧ z) = x ∧ (y → z − )− = (x → (y → z − ))− , din (A20).
(x ∧ y) ∧ z = z ∧ (x → y − )− = (z → (x → y − ))− = (x → (z → y − ))− = (x → (y →
z − ))− , prin (B2), (A20), (A14), (A31).
(B4): x ∨ (x ∧ y) = (x ∧ y) ∨ x = (x → y − ) → x = x, din (B2), (A20), (A32).
x ∧ (x ∨ y) = (x ∨ y) ∧ x = (x− → y) ∧ x = ((x− → y) → x− )− = (x− )− = x, din
(B2), (A32).
Să observăm că din (B1) - (B4) rezultă că (B, ≤) este o latice; prin urmare,
x ∧ y ≤ x ≤ x ∨ y, iar a ≤ b şi a0 ≤ b0 implică a ∧ a0 ≤ b ∧ b0 , a ∨ a0 ≤ b ∨ b0 .
(B5): Conform (A4’), trebuie să demonstrăm:
(a) (x ∧ z) ∨ (y ∧ z) ≤ (x ∨ y) ∧ z şi (b) (x ∨ y) ∧ z ≤ (x ∧ z) ∨ (y ∧ z).
Într-adevăr, pentru a demonstra (a): deoarece x ∧ z ≤ z şi y ∧ z ≤ z, atunci
(x ∧ z) ∨ (y ∧ z) ≤ z şi deoarece x ∧ z ≤ x şi y ∧ z ≤ y, atunci (x ∧ z) ∨ (y ∧ z) ≤ x ∨ y;
astfel, (a) are loc.
Pentru a demonstra (b), mai ı̂ntâi să demonstrăm
(4.7) x ∨ y ≤ z → [(x ∧ z) ∨ (y ∧ z)].

(A14)
Într-adevăr, deoarece z → [(x ∧ z) ∨ (y ∧ z)] = z → [(z → x− ) → (y → z − )− ] =
(z → x− ) → [z → (y → z − )− ], atunci (4.7) este echivalent cu
(4.8) x ∨ y ≤ (z → x− ) → [z → (y → z − )− ].
Din (A34), avem
(4.9) y ≤ z → (y → z − )− .
Din (4.9), prin (A15), obţinem că (z → x− ) → y ≤ (z → x− ) → [z → (y → z − )− ]
şi din (A9) avem y ≤ (z → x− ) → y; rezultă, prin (A7’), că
(4.10) y ≤ (z → x− ) → [z → (y → z − )− ].
Din (A11), avem
x− → (y → z − )− ≤ (z → x− ) → [z → (y → z − )− ] şi din (A9), (A16), avem
x ≤ (y → z − ) → x = x− → (y → z − )− .
Rezultă, prin (A7’), că
(4.11) x ≤ (z → x− ) → [z → (y → z − )− ].
Din (4.10) şi (4.11), obţinem (4.8), deci (4.7).
Acum, deoarece (4.7) ı̂nseamnă că (x ∨ y) → (z → [(x ∧ z) ∨ (y ∧ z)]) = 1, rezultă,
prin (A33), că
[(x ∨ y) ∧ z] → [(x ∧ z) ∨ (y ∧ z)] = 1, adică (b) are loc.
(B6): x ∨ 0 = x− → 0 = (x− )− = x şi x ∧ 1 = (x → 1− )− = (x → 0)− =
− −
(x ) = x.
(B7): x ∨ x− = x− → x− = 1 şi x ∧ x− = (x → x)− = 1− = 0. 2
4.2.4 Aplicaţiile α şi β sunt mutual inverse
Fie
α β ^ _
(B, ∧, ∨, − , 0, 1) −→ (B, →, − , 1) −→ (B, , , − , 0, 1)
Atunci
V pentru orice x, y ∈ B, avem:
x W y = (x → y − )− = (x− ∨ y − )− = x ∧ y,
x y = x− → y = (x− )− ∨ y = x ∨ y,
0 = 1− = 0,
deci β ◦ α = 1(B,∧,∨,− ,0,1) .
Invers, fie
β α
(B, → − , 1) −→ (B, ∧, ∨, − , 0, 1) −→ (B, ⇒, − , 1)
Atunci pentru orice x, y ∈ B, avem:
x ⇒ y = x− ∨ y = (x− )− → y = x → y,
deci α ◦ β = 1(B,→,− ,1) .
Cu aceasta, demonstraţia Teoremei 4.2.2 s-a terminat. 2
(i) Aceasta a fost o demonstraţie directă că o algebră (A, →, − , 1) cu axiomele
(A1) - (A4) este o algebră Boole. Dar există şi demonstraţiile următoare:
(ii) Din (A1), (A2), (A3), (B, →, 1) este o algebră Hilbert [26]; din (4.5), (A27),
(A20), ea este o algebră Hilbert mărginită care satisface proprietatea dublei negaţii
((x− )− = x), prin urmare este o algebră Boole, conform [14].
(iii) Din (A12), (A21), (A6’), (A5’), (A4’), (4.6), (B, ≤, →, 1) este o algebră
BCK-de stânga, răsturnată [60], [61], [62]; din (A32), ea este implicativă (vedeţi
[64]); prin urmare, din (4.5), (A27), (B, ≤, →, 0, 1) este o algebră BCK-de stânga,
răsturnată, implicativă, mărginită, deci este o algebră Boole, conform [64].
4.2.5 Principiul dualităţii pentru algebre Boole
Principiul dualităţii pentru algebre Boole se formulează ı̂n funcţie de definiţia

folosită a algebrelor Boole.
- Dacă se foloseşte Definiţia 1 (ca structură (B, ∧, ∨, − , 0, 1) verificând axiomele

(B1) - (B7)), atunci Principiul dualităţii pentru algebre Boole rezultă din principiul
dualităţii pentru latici:
”orice enunţ cu privire la algebra Boole (B, ∧, ∨, − , 0, 1) rămâne valabil dacă
peste tot ı̂n cuprinsul său schimbăm pe ∧ cu ∨, pe ∨ cu ∧, pe 0 cu 1 şi pe 1 cu 0”.
Structura (B, ∨, ∧, − , 1, 0) astfel obţinută este tot o algebră Boole, numită al-
gebra Boole duală a lui (B, ∧, ∨, − , 0, 1). Enunţul (definiţie, propoziţie, teoremă
etc.) astfel obţinut se numeşte enunţul (definiţie, propoziţie, teoremă etc.) dual al
enunţului iniţial.
- Dacă se foloseşte Definiţia 2 (ca structură (B, →, − , 1) verificând axiomele

(A1) - (A4)), atunci Principiul dualităţii pentru algebre Boole este:
”orice enunţ cu privire la algebra Boole (B, →, − , 1) rămâne valabil dacă peste
tot ı̂n cuprinsul său schimbăm pe → cu →R (vedeţi (4.2)) şi pe 1 cu 0 (0 = 1− )”.
Structura (B, →R , − , 0) astfel obţinută este tot o algebră Boole, numită algebra
Boole duală a lui (B, → − , 1). Enunţul (definiţie, propoziţie, teoremă etc.) astfel
obţinut se numeşte enunţul (definiţie, propoziţie, teoremă etc.) dual al enunţului
iniţial.
Avem deci următoarea definiţie 2 duală:
Definiţia 4.2.13 [63], [62]

O algebră Boole este o structură
B = (B, →R , − , 0)
verificând următoarele axiome: pentru toţi x, y, z ∈ B,

(A1-R) x →R (y →R x) = 0,
(A2-R) [x →R (y →R z)] →R [(x →R y) →R (x →R z)] = 0,

(A3-R) (y − →R x− ) →R (x →R y) = 0,
(A4-R) x →R y = 0 şi y →R x = 0 implică x = y.
Teorema duală Teoremei 4.2.2 are loc.
4.3 Inele Boole. Echivalenţa cu algebrele Boole
Să amintim următoarele definiţii:

Definiţiile 4.3.1
· Se numeşte semigrup sau monoid o algebră A = (A, ∗) de tip (2), unde A 6= ∅
şi operaţia ∗ este asociativă.
· (A, ∗) se numeşte semigrup comutativ sau abelian sau monoid comutativ sau
abelian dacă operaţia ∗ este comutativă.
· Se numeşte semigrup unitar sau monoid unitar o algebră A = (A, ∗, e) de
tip (2,0), unde (A, ∗) este semigrup şi e este element neutru al operaţiei ∗, adică
x ∗ e = e ∗ x = x, pentru orice x ∈ A.
Exemplele 4.3.2 (Z, +, 0), (Z, ·, 1), (N, +, 0), (N, ·, 1) sunt semigrupuri comuta-
tive, unitare.
Definiţia 4.3.3 Se numeşte grup o algebră G = (G, +, −, 0) - ı̂n notaţie aditivă - de

tip (2, 1, 0), astfel că următoarele axiome sunt satisfăcute: pentru toţi x, y, z ∈ G,
(g1) x + (y + z) = (x + y) + z,
(g2) x + 0 = x = 0 + x,
(g3) x + (−x) = 0 = (−x) + x.
In notaţie multiplicativă, un grup este o algebră G = (G, ·, −1 , 1).
Să observăm că ı̂n unele materiale grupul este definit, echivalent, ca o algebră
(G, +, 0) - ı̂n notaţia aditivă - sau o algebră (G, ·, 1) - ı̂n notaţia multiplicativă.
Grupul se zice comutativ sau abelian dacă:
(g0) x + y = y + x, pentru toţi x, y ∈ G.
Propoziţia 4.3.4 Fie (G, +, −, 0) un grup. Atunci
(g4) −(−x) = x, pentru toţi x ∈ G,
(g5) −0 = 0.
Definiţia 4.3.5 Se numeşte inel o algebră (A, +, ·, −, 0) de tip (2, 2, 1, 0), unde
A 6= ∅ şi:
(a) (A, +, −, 0) este grup abelian,
(b) (A, ·) este semigrup,
(c) operaţia · este distributivă faţă de operaţia +, adică pentru orice x, y, z ∈ A,
x · (y + z) = x · y + x · z, (y + z) · x = y · x + z · x.
4.3. INELE BOOLE. ECHIVALENŢA CU ALGEBRELE BOOLE 77
Să observăm că ı̂n unele materiale inelul este definit, echivalent, ca o algebră
(A, +, ·, 0), deoarece se consideră definiţia echivalentă a grupului ca o algebră
(A, +, 0).
Un inel se numeşte comutativ, dacă şi operaţia de ı̂nmulţire · este comutativă.
Un inel se numeşte unitar, dacă semigrupul (A, ·) este unitar; deci, un inel unitar
este o algebră (A, +, ·, −, 0, 1).
4.3.1 Inele Boole

Definiţia 4.3.6 Se numeşte inel boolean sau inel Boole orice inel unitar A =
notaţie
(A, +, ·, −, 0, 1) cu proprietatea că x2 = x pentru orice x ∈ A, unde x2 = x · x.
Lema 4.3.7 Fie A un inel Boole. Atunci pentru orice două elemente x, y ∈ A,
avem x + x = 0 şi x · y = y · x.
Demonstraţie. Din x + y = (x + y)2 = x2 + x · y + y · x + y 2 = x + x · y + y · x + y

rezultă x · y + y · x = 0. Luând y = x, se obţine x + x = x2 + x2 = 0.
Pentru orice z ∈ A, vom avea z + z = 0, adică z = −z. Luând z = x · y, rezultă
x · y = −(x · y) = y · x. 2
4.3.2 Echivalenţa algebre Boole - inele Boole

Teorema 4.3.8
1) Fie A = (A, +, ·, −, 0, 1) un inel Boole. Să definim
def.
β(A) = (A, ∧, ∨, − , 0, 1),
unde:
def. def. def.
x ∨ y = x + y + x · y, x ∧ y = x · y, x− = x + 1.
Atunci β(A) este o algebră Boole.
1’) Invers, fie A = (A, ∧, ∨, − , 0, 1) o algebră Boole. Să definim:
def.
ρ(A) = (A, +, ·, −, 0, 1),
unde:
def. def. def.
x + y = (x ∧ y − ) ∨ (x− ∧ y), x · y = x ∧ y, −x = x.
Atunci ρ(A) este un inel Boole.
2) Aplicaţiile β şi ρ sunt mutual inverse.
Demonstraţie.
(1): Să demonstrăm, de exemplu, asociativitatea operaţiei ∨:
(x∨y)∨z = (x+y +x·y)+z +(x+y +x·y)·z = x+y +z +x·y +y ·x+z ·x+x·y ·z =
. . . = x ∨ (y ∨ z).
Vom mai demonstra că x + 1 verifică proprietăţile complementului:

x ∨ (x + 1) = x + x + 1 + x · (x + 1) = 2x + 1 + x2 + x = 0 + 1 + (x + x) = 1 + 0 = 1,
notaţie
unde 2x = x + x, şi
x ∧ (x + 1) = x · (x + 1) = x2 + x = x + x = 0.
(1’): Să verificăm asociativitatea operaţiei +:
(a + b) + c = [((a ∧ b− ) ∨ (a− ∧ b)) ∧ c− ] ∨ [((a ∧ b− ) ∨ (a− ∧ b))− ∧ c];
calculăm separat:
((a ∧ b− ) ∨ (a− ∧ b)) ∧ c− = (a ∧ b− ∧ c− ) ∨ (a− ∧ b ∧ c− ) şi
((a ∧ b− ) ∨ (a− ∧ b))− ∧ c = ((a− ∨ b) ∧ (a ∨ b− )) ∧ c =
[(a ∧ a− ) ∨ (a− ∧ b− ) ∨ (a ∧ b) ∨ (b ∧ b− )] ∧ c =
((a ∧ b) ∨ (a− ∧ b− )) ∧ c = (a ∧ b ∧ c) ∨ (a− ∧ b− ∧ c).
Inlocuind mai sus, se obţine:
(a + b) + c = (a− ∧ b− ∧ c) ∨ (a− ∧ b ∧ c− ) ∨ (a ∧ b− ∧ c− ) ∨ (a ∧ b ∧ c).
Expresia obţinută este simetrică ı̂n a, b, c, deci (a + b) + c = a + (b + c).
Verificarea celorlalte axiome ale inelului Boole se face similar.
(2): Prin calcule. 2
Caz particular. Fie algebra Boole P(X) a părţilor unei mulţimi X. Adunarea
+ a inelului Boole asociat ρ(P(X)) este chiar diferenţa simetrică: A4B =
(A − B) ∪ (B − A), iar ı̂nmulţirea · este intersecţia: A ∩ B.
Exerciţiul 4.3.9 Fie A = (A, +, ·, −, 0, 1) un inel comutativ şi unitar. Un element

e ∈ A se numeşte idempotent dacă e2 = e. Să notăm cu B(A) mulţimea elementelor
idempotente ale lui A. Pe B(A), să definim operaţia următoare: pentru orice
e, f ∈ B(A),
def.
e ⊕ f = e + f − 2(e · f ).
Să se arate că (B(A), ⊕, ·, 0, 1) este inel Boole.
4.4 Subalgebre, homomorfisme

4.4.1 Subalgebre. Exemple
Definiţia 4.4.1 Fie B = (B, ∧, ∨, − , 0, 1) o algebră Boole. O submulţime nevidă
S a lui B se numeşte subalgebră Boole (pe scurt, subalgebră) a lui B dacă S este
ı̂nchisă la operaţiile din B, adică dacă sunt verificate axiomele următoare: pentru
orice x, y ∈ A,
(a) x, y ∈ S implică x ∧ y ∈ S,
(b) x, y ∈ S implică x ∨ y ∈ S,
(c) x ∈ S implică x− ∈ S,
(d) 0 ∈ S, 1 ∈ S.
4.4. SUBALGEBRE, HOMOMORFISME 79
(1) Fiecare din axiomele (a), (b), (d) rezultă din celelalte trei. Axioma (c) nu
rezultă din celelalte. Într-adevăr, considerăm algebra Boole L22 şi S = {(0, 0), (1, 0),
(1, 1)}. S verifică axiomele (a), (b), (d), dar nu este ı̂nchisă la negaţie.
(2) Dacă S este subalgebră Boole a lui (B, ∧, ∨, − , 0, 1), atunci (S, ∧, ∨, − , 0, 1)
este algebră Boole, unde am notat tot cu ∧, ∨, − restricţiile operaţiilor din B la S.
Exemplele 4.4.3
(1) Dacă B = (B, ∧, ∨, − , 0, 1) este o algebră Boole, atunci L2 = {0, 1} ⊂ B este
subalgebră a lui B.
(2) Dacă B este o algebră Boole, atunci LN 2 este subalgebră a lui B .
N
(3) Dacă X este un spaţiu topologic, atunci algebra Boole B(X) a părţilor lui
X care sunt simultan ı̂nchise şi deschise este subalgebră a lui P(X).
(4) L32 = L2 × L2 × L2 = {0, a, b, c, d, e, f, 1} are urm̆atoarele subalgebre:
S1 = {0, 1}, S2 = {0, c, d, 1}, S3 = {0, b, e, 1}, S4 = {0, a, f, 1}, S5 = L32 .
Exerciţiul 4.4.4 Să se scrie un program pentru determinarea tuturor subalge-

brelor lui Ln2 , n ≥ 2.
4.4.2 Homomorfisme. Exemple

Definiţiile 4.4.5 Fie A = (A, ∧A , ∨A , −A , 0A , 1A ) şi B = (B, ∧B , ∨B , −B , 0B , 1B )
două algebre Boole.
· Un homomorfism, sau morfism, de algebre Boole sau boolean, de la A la B,
este o funcţie f : A −→ B care satisface proprietăţile următoare: pentru orice
x, y ∈ A,
(H1) f (x ∧A y) = f (x) ∧B f (y),
(H2) f (x ∨A y) = f (x) ∨B f (y),
(H3) f (x−A ) = f (x)−B ,
(H4) f (0A ) = 0B , f (1A ) = 1B .
· Un izomorfism de algebre Boole este un homomorfism de algebre Boole care
este bijectiv. Dacă algebrele Boole A şi B sunt izomorfe, atunci vom nota A ∼ = B.
· Un endomorfism al algebrei Boole A este un homomorfism f : A −→ A.
· Un automorfism al algebrei Boole A este un izomorfism f : A −→ A.
(i) Fiecare din cele patru axiome (H1) - (H4) este implicată de celelalte trei.
De exemplu, (H4) este implicată de (H1) - (H3): ı̂ntr-adevăr, S 6= ∅ ı̂nseamnă că
există x ∈ S, deci x− ∈ S şi deci x ∧ x− = 0 ∈ S şi x ∨ x− = 1 ∈ S.
(ii) Un morfism boolean f : A −→ B verifică următoarele proprietăţi legate de
implicaţia şi echivalenţa booleană: pentru orice x, y ∈ A,
f (x →A y) = f (x) →B f (y), f (x ↔A y) = f (x) ↔B f (y).
(iii) Orice morfism de algebre Boole este o aplicaţie izotonă (păstrează ordinea),
adică,
x ≤A y ⇒ f (x) ≤B f (y).
Într-adevăr, x ≤A y ⇔ x ∨A y = y implică f (x ∨A y) = f (y) = f (x) ∨B f (y), adică

f (x) ≤B f (y).
Propoziţia 4.4.7 Dacă f : A −→ B este un homomorfism de algebre Boole şi S

este o subalgebră Boole a lui A, atunci f (S) este o subalgebră Boole a lui B. În
particular, imaginea, f (A), a lui A prin f este o subalgebră Boole a lui B.
Demonstraţie. Imediat. 2
Vom nota cu Boole categoria algebrelor Boole şi a morfismelor booleene.
Exemplele 4.4.8 (Exemple de morfisme booleene)

(1) Fie X, Y două mulţimi nevide şi f : X −→ Y o funcţie oarecare. Funcţia
Φ : P(Y ) −→ P(X), definită de Φ(C) = f −1 (C), pentru orice C ⊆ Y , este un
morfism boolean.
(2) Fie P(X) algebra Boole a părţilor lui X. Considerăm funcţia
Φ : P(X) −→ LX 2 , definită de Φ(A) = χA , pentru orice A ⊆ X (unde χA este
funcţia caracteristică a lui A, vedeţi capitolul 5). Atunci Φ este un izomorfism
boolean.
(3) Rombul este izomorf cu L22 .
(4) Cubul este izomorf cu L32 .
(5) Ne propunem să determinăm automorfismele cubului.
Intâi, vom observa că dacă f : A −→ B este un izomorfism boolean, atunci: pentru
orice x, y ∈ A,
x < y ⇐⇒ f (x) < f (y).
Atunci, dacă f este un automorfism al cubului, vom avea f ({a, b, c}) = {a, b, c}.
Rezultă că numărul de automorfisme ale cubului este 8 (= numărul de permutări
ale unei mulţimi cu 3 elemente). Morfismul identic este unul din cele 8. Să vedem
cum se determină unul din celelalte. Presupunem că f (a) = b, f (b) = c, f (c) = a.
Atunci:
f (x) = f (a ∨ b) = f (a) ∨ f (b) = b ∨ c = z,
f (y) = f (a ∨ c) = f (a) ∨ f (c) = b ∨ a = x,
f (z) = f (b ∨ c) = f (b) ∨ f (c) = c ∨ a = y.
Bineı̂nţeles că f (0) = 0 şi f (1) = 1.
Exerciţiile 4.4.9
(1) Să se determine (eventual printr-un program) toate automorfismele lui Ln2 ,
n ≥ 2.
(2) Să se determine toate morfismele booleene de tipul: (a) f : L32 −→ L2 , (b)
f : L32 −→ L22 , (c) f : L22 −→ L32 , (d) f : L32 −→ L32 .
Observaţia 4.4.10 Fie f : L −→ L0 un morfism din Ld(0, 1) (latici distributive

cu prim şi ultim element). Dacă x ∈ C(L), atunci f (x) ∈ C(L0 ), deci putem defini
C(f ) = f |C(L) : C(L) −→ C(L0 ). Atunci C(f ) este un morfism boolean. Asocierea
L ; C(L), f ; C(f ) defineşte un functor contravariant C : Ld(0, 1) −→ Boole.
4.5. ALGEBRE BOOLE CÂT 81
Lema 4.4.11 Fie f : A −→ B un morfism boolean. Sunt echivalente afirmaţiile:

(1) f este injectiv,
(2) Pentru orice x, y ∈ A, avem: x ≤ y ⇐⇒ f (x) ≤ f (y).
Demonstraţie.
(1) ⇒ (2): Dacă f (x) ≤ f (y), atunci f (x ∧ y) = f (x) ∧ f (y) = f (x), deci
x ∧ y = x, de unde x ≤ y. Este evident că x ≤ y ⇒ f (x) ≤ f (y).
(2) ⇒ (1): Dacă F (x) = f (y), atunci f (x) ≤ f (y) şi f (y) ≤ f (x), de unde x ≤ y
şi y ≤ x; rezultă x = y. 2
Lema 4.4.12 Fie f : A −→ B un morfism boolean. Sunt echivalente afirmaţiile:
(1) f este injectiv,
(2) f −1 (0) = {0},
(3) f −1 (1) = {1}.
Demonstraţie.
(1) ⇒ (3): f (x) = 1 = f (1) implică x = 1.
(3) ⇒ (1): f (x) ≤ f (y) implică f (x → y) = f (x) → f (y) = 1 implică x → y = 1
implică x ≤ y. Aplicând Lema 4.4.11, rezultă că f este injectiv.
(1) ⇐⇒ (2) se demonstrează analog. 2
(i) Fie A, B două inele Boole şi β(A), β(B) algebrele Boole asociate. Dacă
f : A −→ B este un morfism de inele unitare, atunci
β(f ) = f : β(A) −→ β(B)
este un morfism boolean.
(i’) Fie A, B două algebre Boole şi ρ(A), ρ(B) inelele Boole asociate. Dacă
g : A −→ B este un morfism boolean, atunci
ρ(g) = g : ρ(A) −→ ρ(B)
este un morfism de inele unitare.
ρ poate fi privit ca un functor de la categoria algebrelor Boole la categoria
inelelor Boole, iar β un functor de la categoria inelelor Boole la categoria algebrelor
Boole. Functorii ρ şi β stabilesc un izomorfism ı̂ntre categoria algebrelor Boole şi
categoria inelelor Boole.
4.5 Algebre Boole cât

4.5.1 Filtre (ideale) şi sisteme deductive
Am văzut că ∧ şi ∨ sunt operaţii duale şi că implicaţiile → şi →R sunt operaţii
duale ı̂ntr-o algebră Boole. Corespunzător lor, ı̂n această subsecţiune, vom studia
noţiunile duale de filtru şi ideal şi noţiunile duale de →-sistem deductiv şi
→R -sistem deductiv.
Definiţiile 4.5.1 Fie B = (B, ∧, ∨, − , 0, 1) o algebră Boole oarecare.

(1) O submulţime nevidă F a lui B se numeşte filtru dacă pentru orice x, y ∈ B,
(F1) x, y ∈ F implică x ∧ y ∈ F ,
(F2) x ∈ F , x ≤ y implică y ∈ F .
(1’) Dual, o submulţime nevidă I a lui B se numeşte ideal dacă pentru orice
x, y ∈ B,
(F1’) x, y ∈ I implică x ∨ y ∈ I,
(F2’) x ∈ I, x ≥ y implică y ∈ I.
(i) Din (F2) rezultă că 1 ∈ F , deoarece orice x ∈ F verifică x ≤ 1.
(ii) Pentru orice elemente x, y ∈ B, x, y ∈ F dacă şi numai dacă x ∧ y ∈ F .
(i’) Din (F2’) rezultă că 0 ∈ I, deoarece orice x ∈ I verifică x ≥ 0.

(ii’) Pentru orice elemente x, y ∈ B, x, y ∈ I dacă şi numai dacă x ∨ y ∈ I.
Unui filtru F i se asociază idealul IF = {x− | x ∈ F }, iar unui ideal I i se

asociază filtrul FI = {x− | x ∈ I}. În acest fel, filtrele lui B sunt ı̂n corespondenţă
biunivocă cu idealele lui B. Conform acestei observaţii, vom studia numai filtrele
unei algebre Boole; proprietăţile idealelor se vor obţine prin dualizare.
Definiţiile 4.5.3 Fie B = (B, ∧, ∨, − , 0, 1) o algebră Boole oarecare.

(1) Un →-sistem deductiv, sau simplu un sistem deductiv cand nu este pericol
de confuzie, al lui B este o submulţime S ⊆ B care satisface proprietăţile:
(sd1) 1 ∈ S,
(sd2) x ∈ S şi x → y ∈ S implică y ∈ S.
(1’) Dual, un →R -sistem deductiv al lui B este o submulţime S ⊆ B care satisface
proprietăţile:
(sd1’) 0 ∈ S,
(sd2’) x ∈ S şi x →R y ∈ S implică y ∈ S.
Propoziţia 4.5.4
(1) Filtrele lui B coincid cu →-sistemele deductive ale lui B.
(1’) Idealele lui B coincid cu →R -sistemele deductive ale lui B.
Demonstraţie.
(1): Fie F un filtru al lui B. Deci ∅ 6= F ⊆ B. Fie x ∈ F ; avem x ≤ 1, prin
urmare 1 ∈ F , conform (F2). Fie acum x, x → y ∈ F . Atunci x ∧ (x → y) ∈ F ,
conform (F1); dar x ∧ (x → y) = x ∧ (x− ∨ y) = 0 ∨ (x ∧ y) = x ∧ y şi x ∧ y ≤ y.
Rezultă, aplicând (F2), că y ∈ F . Deci, F este un →-sistem deductiv.
Invers, fie S un →-sistem deductiv al lui B. Din (sd1), avem că 1 ∈ S, deci
S este nevidă. Fie x, y ∈ S. Avem că y → (x → (x ∧ y)) = 1. Într-adevăr,
y → (x → (x ∧ y)) = y − ∨ x− ∨ (x ∧ y) = (y − ∨ x− ∨ x) ∧ (y − ∨ x− ∨ y) = 1 ∧ 1 = 1.
Dar 1 ∈ S, prin urmare y → (x → (x ∧ y)) ∈ S. Rezultă că x → (x ∧ y) ∈ S, din
(sd2). De aici rezultă că x ∧ y ∈ S; deci (F1) are loc. Fie acum x ∈ S şi x ≤ y.
Atunci x → y = 1, conform Propoziţiei 4.1.8. Dar 1 ∈ S, din (sd1), deci x → y ∈ S.

Rezultă că y ∈ S, din (sd2). Astfel, (F2) are loc de asemenea, deci S este un filtru.
(1’): prin dualizare. 2
4.5.2 Congruenţe. Corespondenţa filtre - congruenţe

Definiţia 4.5.5 Fie B = (B, ∧, ∨, − , 0, 1) o algebră Boole. O relaţie de echivalenţă
∼ pe B se numeşte congruenţă a lui B dacă este compatibilă cu ∨, ∧, − , adică
dacă pentru orice x, y, x0 , y 0 ∈ B,
(C1) x ∼ y, x0 ∼ y 0 implică (x ∨ x0 ) ∼ (y ∨ y 0 ),
(C2) x ∼ y, x0 ∼ y 0 implică (x ∧ x0 ) ∼ (y ∧ y 0 ),
(C3) x ∼ y implică x− ∼ y − .
(i) Condiţia (C1) (sau (C2)) rezultă din celelalte două.
(ii) Dacă ∼ este o congruenţă a lui B, atunci:
(C4) x ∼ y, x0 ∼ y 0 implică (x → x0 ) ∼ (y → y 0 ),
(C5) x ∼ y, x0 ∼ y 0 implică (x ↔ x0 ) ∼ (y ↔ y 0 ),
(C4’) x ∼ y, x0 ∼ y 0 implică (x →R x0 ) ∼ (y →R y 0 ),
(C5’) x ∼ y, x0 ∼ y 0 implică (x ↔R x0 ) ∼ (y ↔R y 0 ).
Dacă algebra Boole este definită echivalent ca o structură (B, →, − , 1), atunci
congruenţa se defineşte echivalent ca o relaţie de echivalenţă compatibilă cu →, − .
Dacă algebra Boole este definită echivalent ca o structură (B, →R , − , 0), atunci
congruenţa se defineşte echivalent ca o relaţie de echivalenţă compatibilă
cu →R , − .
Propoziţia 4.5.7 Filtrele unei algebre Boole B sunt ı̂n corespondenţă bijectivă cu
congruenţele lui B.
Demonstraţie.
• Fiecărui filtru F al lui B = (B, ∨, ∧, − , 0, 1) ı̂i asociem următoarea relaţie
binară, ∼F , definită astfel: pentru orice x, y ∈ B,
def.
x ∼F y ⇐⇒ x ↔ y ∈ F.
Să observăm că x ↔ y ∈ F ⇔ (x → y ∈ F şi y → x ∈ F ).
- Să demonstrăm că ∼F este o relaţie de echivalenţă pe B şi că este o congruenţă
a lui B.
Arătăm ı̂ntâi că ∼F este o relaţie de echivalenţă pe B:
· Pentru orice x ∈ B, x ∼F x rezultă din x ↔ x = 1 ∈ F .
· Pentru orice x, y ∈ B, x ∼F y implică y ∼F x, deoarece x ↔ y = y ↔ x.
· Pentru orice x, y, z ∈ B care verifică x ∼F y şi y ∼F z, deci x → y ∈ F ,
y → x ∈ F , y → z ∈ F , z → y ∈ F , trebuie să arătăm că x ∼F z.
Să stabilim inegalitatea
(4.12) (x → y) ∧ (y → z) ≤ x → z,
care va implica x → z ∈ F . Într-adevăr,

(x → y) ∧ (y → z) = (x− ∨ y) ∧ (y − ∨ z) = (x− ∧ y − ) ∨ (y ∧ y − ) ∨ (x ∧ z) ∨ (y ∧ z) ≤
x− ∨ z = x → z. Deci (4.12) are loc.
Analog, rezultă z → x ∈ F ; deci x ∼F z. Deci, ∼F este o relaţie de echivalenţă pe
B.
- Să demonstrăm (C1): fie x ∼F y şi x0 ∼F y 0 , deci x → y ∈ F , y → x ∈ F ,
x → y 0 ∈ F , y 0 → x0 ∈ F ; se observă că:
0
(x → y) ∧ (x0 → y 0 ) = (x− ∨ y) ∧ (x0− ∨ y 0 ) ≤ (x− ∨ y ∨ y 0 ) ∧ (x0− ∨ y ∨ y 0 ) =

(x− ∧ x0− ) ∨ y ∨ y 0 = (x ∨ x0 ) → (y ∨ y 0 ).
Folosind această inegalitate, se obţine (x ∨ x0 ) → (y ∨ y 0 ) ∈ F şi analog, (y ∨ y 0 ) →
(x ∨ x0 ) ∈ F , deci (x ∨ x0 ) ∼F (y ∨ y 0 ); astfel, (C1) este adevărată.
- (C2) se demonstrează similar.
- Să demonstrăm (C3): deoarece x ↔ y = x− ↔ y − , vom avea: x ∼F y implică
x ∼F y − ; astfel, (C3) este adevărată. Deci, ∼F este o congruenţă a lui B.
−
• Invers, fiecărei congruenţe ∼ a lui B ı̂i asociem submulţimea lui B definită

astfel:
def.
F ∼ = {x ∈ B | x ∼ 1}.
Să arătăm că F ∼ este un filtru al lui B.
- F ∼ este nevidă, deorece 1 ∼ 1 implică 1 ∈ F .
- Să demonstrăm (F1): x, y ∈ F ∼ , adică x ∼ 1, y ∼ 1 implică (x ∧ y) ∼ (1 ∧ 1 = 1),
adică x ∧ y ∈ F ∼ ;
- Să demonstrăm (F2): fie x ∈ F ∼ , x ≤ y; deci x ∼ 1 şi x ∨ y = y, care implică
(y = x ∨ y) ∼ (1 ∨ y = 1), adică y ∈ F ∼ . Deci, F ∼ este un filtru al lui B.
• Dacă FB este mulţimea filtrelor lui B şi CB este mulţimea congruenţelor lui
B, atunci considerăm aplicaţiile:
Φ : FB −→ CB şi Ψ : CB −→ FB ,
def. def.
definite astfel: Φ(F ) = ∼F , pentru orice F ∈ FB şi Ψ(∼) = F ∼ , pentru orice
∼∈ CB .
Trebuie arătat că Φ şi Ψ sunt inverse una alteia, adică
Ψ(Φ(F )) = F şi Φ(Ψ(∼)) =∼ .
Să observăm că F 7→ ∼F 7→ F ∼F şi ∼ 7→ F ∼ 7→ ∼F ∼ .

Atunci
F ∼F = {x | x ∼F 1} = {x | x ↔ 1 ∈ F } = {x | x ∈ F } = F.
Vom demonstra că ∼ = ∼F ∼ , unde pentru x, y ∈ B,
x ∼F ∼ y este echivalent cu x → y ∈ F ∼ şi y → x ∈ F ∼ .
- dacă x ∼ y, atunci (x → y) ∼ (y → 1), deci (x → y) ∼ 1 şi, analog, (y → x) ∼ 1.
Rezultă x → y ∈ F ∼ şi y → x ∈ F ∼ , deci x ∼F ∼ y.
- dacă x → y ∈ F ∼ şi y → x ∈ F ∼ , deci (x → y) ∼ 1 şi (y → x) ∼ 1, rezultă că
(x ∧ y = x ∧ (x → y)) ∼ (x ∧ 1 = x) şi, analog, (x ∧ y) ∼ y, deci x ∼ y. 2
Din Propoziţiile 4.5.4 şi 4.5.7, obţinem următorul corolar:

Corolarul 4.5.8 →-sistemele deductive ale lui B sunt ı̂n corespondenţă bijectivă
cu congruenţele lui B.
Exerciţiul 4.5.9 Fie algebra Boole P(X), cu X infinită. Să se arate că părţile
cofinite (= părţile ce au complementarele finite) formează un filtru şi să se determine
congruenţa asociată.
4.5.3 Algebre Boole cât
Fie F un filtru al algebrei Boole B = (B, ∧, ∨, − , 0, 1) şi ∼F relaţia de congruenţă

asociată lui F prin Propoziţia precedentă. Deoarece ∼F este o relaţie de echivalenţă
pe B, să formăm clasele de echivalenţă: fie x/F clasa de echivalenţă a lui x ∈ B,
adică
def.
x/F = {y ∈ B | y ∼F x}.
Fie B/F = B/∼F mulţimea cât, adică mulţimea tuturor claselor de echivalenţă:
def.
B/F = {x/F | x ∈ B}.
Dacă x/F ∈ B/F şi y/F ∈ B/F , atunci x/F = y/F ⇔ x ∼F y.

Să definim pe mulţimea cât, B/F , următoarele operaţii, notate tot cu ∨, ∧, − :
pentru orice x/F , y/F ∈ B/F ,
def. def. def.
x/F ∨ y/F = (x ∨ y)/F , x/F ∧ y/F = (x ∧ y)/F , (x/F )− = (x− )/F .
Conform proprietăţilor congruenţei ∼F , cele trei operaţii sunt bine definite (adică
nu depind de reprezentanţii claselor).
Să definim de asemenea elementele:
def.
0/F = {x ∈ B | x ∼F 0} ∈ B/F ,
def.
1/F = {x ∈ B | x ∼F 1} = {x ∈ B | x ↔ 1 ∈ F } = {x ∈ B | x ∈ F } = F ∈ B/F .
Atunci avem următorul rezultat:
Propoziţia 4.5.10 Structura (B/F , ∨, ∧, − , 0/F , 1/F ) este o algebră Boole, nu-
mită algebra Boole cât a lui B prin filtrul F .
Demonstraţie. Trebuie demonstrat că (B1) - (B7) au loc.
Să demonstrăm, de exemplu, prima egalitate din (B1):
Pentru orice x/F ∈ B/F , x/F ∨ x/F = x/F .
Fie x/F ∈ B/F , element fixat, altfel arbitrar; să demonstrăm că x/F ∨ x/F =
x/F . Într-adevăr, x/F ∨ x/F = x/F ⇔ (x ∨ x)/F = x/F ⇔ (x ∨ x) ∼F x ⇔
(x ∨ x) ↔ x ∈ F ; dar x ∨ x = x, conform (B1) din definiţia algebrei Boole B; deci
x ↔ x ∈ F ⇔ 1 ∈ F , ceea ce este ı̂ntotdeauna adevărat. Rezultă, conform (P.G.)

(Principiului Generalizării), că pentru orice x/F ∈ B/F , x/F ∨ x/F = x/F este
adevărată.
La fel se demonstrează restul proprietăţilor. 2
Să observăm că dacă F = B, atunci B/F = B/B = {B} este o algebră Boole
cu un singur element.
Corolarul 4.5.11 Surjecţia canonică p = pF : B −→ B/F , definită astfel: pentru
orice x ∈ B,
def.
p(x) = x/F ,
este un homomorfism de algebre Boole.
Propoziţia 4.5.12 Fie F un filtru al algebrei Boole B şi fie B/F algebra Boole
∼
cât. Fie U un filtru al algebrei Boole cât şi fie
∼ ∼
U = p−1 (U ) = {x ∈ B | p(x) ∈U }.
Atunci U este filtru al algebrei Boole B şi F ⊆ U .
Demonstraţie.
∼ ∼ ∼
U 6= ∅: U este filtru, deci U 6= ∅. Atunci există x
b = p(x) ∈U , deci x ∈ U şi deci
U 6= ∅.
∼ ∼
(F1): Fie x, y ∈ U . Atunci p(x), p(y) ∈U . Cum U este filtru, rezultă că
∼
p(x) ∧ p(y) = p(x ∧ y) ∈U , conform (F1). Deci, x ∧ y ∈ U .
∼ ∼
(F2): Fie x ∈ U şi x ≤ y. Atunci p(x) ∈U şi p(x) ≤ p(y). Cum U este filtru,
∼
rezultă că p(y) ∈U , din (F2). Atunci y ∈ U .
F ⊆ U : Fie x ∈ F , deci x ↔ 1 ∈ F , pentru că x ↔ 1 = (x → 1) ∧ (1 → x) =
∼
1 ∧ x = x. Rezultă că x ∼F 1, deci p(x) = xb=b1 ∈U . Atunci x ∈ U . 2
Observaţia 4.5.13
∼
U = F ⇐⇒U = {b
1} = {F }.
Invers, avem următorul rezultat.
Propoziţia 4.5.14 Fie F, U filtre ale algebrei Boole B astfel ı̂ncât F ⊆ U . Fie
∼ ∼
U = p(U ), unde p : B −→ B/F . Atunci U este filtru al algebrei Boole cât B/F .
Demonstraţie.
∼ ∼
U 6= ∅: U este filtru, deci U 6= ∅; deci există x ∈ U şi x
b = p(x) ∈ p(U ) =U .
∼
Rezultă că U 6= ∅.
∼
(F1): Fie x b = p(x), yb = p(y) ∈U . Deci x, y ∈ U şi U fiind filtru, rezultă din
∼
(F1) că x ∧ y ∈ U . Atunci x
b ∧ yb = p(x) ∧ p(y) = p(x ∧ y) ∈U .
∼
(F2): Fie x b = p(x) ∈U şi p(x) = x b ≤ yb = p(y). Deci x ∈ U şi x ≤ y. Cum U
∼
este filtru, rezultă din (F2) că y ∈ U . Atunci yb = p(y) ∈U . 2
Acum putem enunţa următoarea teoremă.
Teorema 4.5.15 Fie F, U filtre ale algebrei Boole B cu F ⊆ U şi fie

∼
U = pF (U ) = {pF (x) | x ∈ U },
unde pF : B −→ B/F este surjecţia canonică, definită astfel: pF (x) = x/F .

Fie algebra Boole cât (B/F ) ∼ şi algebra Boole cât B/U cu pU : B −→ B/U ,
U
definită astfel: pU (x) = x/U .
Atunci
izo.
(B/F )/ ∼ ∼ = B/U .
U
Demonstraţie. Fie f, g două aplicaţii definite astfel:

f
,→
g
(x/F )/ ∼ ←- x/U .
U
Avem
x/F = {y ∈ B | y ∼F x} = {y ∈ B | y ↔ x ∈ F },
∼
(x/F )/ ∼ = {y/F | y/F ∼ ∼ x/F } = {y/F | y/F ↔ x/F ∈U } =
U U
∼
{y/F | (y ↔ x)/F ∈U = pF (U )}.
x/U = {y ∈ B | y ∼U x} = {y ∈ B | y ↔ x ∈ U }.
f este injectivă: Presupunem că x/U = y/U . Să demonstrăm că
(4.13) (x/F )/ ∼ = (y/F )/ ∼ .

U U
Dar x/U = y/U ⇐⇒ x ∼U y ⇐⇒ y ↔ x ∈ U ⊇ F . Atunci:

- dacă y ↔ x ∈ F , atunci y ∼F x, deci y/F = x/F şi, atunci (4.13) are loc.
- dacă y ↔ x ∈ U \ F , atunci (y ↔ x)/F = pF (y ↔ x) = pF (y) ↔ pF (x) = y/F ↔
∼
x/F ∈U . Rezultă că y/F ∼ ∼ x/F , deci (4.13) are loc.
U
f este surjectivă: Fie x/U ∈ B/U . Există x ∈ B, astfel ı̂ncât pU (x) = x/U . Deci
x/F ∈ B/F , prin urmare există y = (x/F )/ ∼ ∈ (B/F )/ ∼ şi f (y) = f ((x/F )/ ∼ ) =
U U U
x/U . 2
Propoziţia 4.5.16 Fie f : B −→ B 0 un morfism boolean.

(1) f −1 (1) = {x ∈ B | f (x) = 1} este un filtru al lui B;
(2) f (B) este o subalgebră a lui B 0 , izomorfă cu B/f −1 (1).
Demonstraţie.
(1): Imediat.
(2): Notăm F = f −1 (1) şi definim funcţia g : B/F −→ f (B), pentru orice
x ∈ B, prin:
def.
g(x/F ) = f (x).
Definiţia lui g nu depinde de reprezentanţi: x/F = y/F implică x ↔ y ∈ F implică
f (x) ↔ f (y) = f (x ↔ y) = 1 implică f (x) = f (y).
O verificare simplă arată că g este morfism boolean. Conform implicaţiilor:
g(x/F ) = 1 implică f (x) = 1 implică x ∈ F implică x/F = 1/F ,
rezultă că g este injectivă. Surjectivitatea lui g este evidentă. 2
Exerciţiul 4.5.17 Fie f : B −→ B 0 un morfism boolean surjectiv. Dacă F este

un filtru al lui B, atunci f (F ) este un filtru al lui B0 ; dacă G este un filtru al lui B0 ,
atunci f −1 (G) este un filtru al lui B. Filtrele lui B 0 sunt ı̂n corespondenţă bijectivă
cu filtrele lui B ce includ pe f −1 (1).
Exerciţiul 4.5.18 Fie F, G două filtre ale lui B astfel ı̂ncât F ⊆ G. Atunci G/F =
{x/F | x ∈ G} este un filtru al lui B/F şi algebrele Boole (B/F )/(G/F ) şi B/G
sunt izomorfe.
4.5.4 Filtre generate de o mulţime
Fie B = (B, ∧, ∨, − , 0, 1) o algebră Boole.
Lema 4.5.19 Orice intersecţie de filtre ale lui B este un filtru.
Definiţia 4.5.20 Dacă X este o submulţime a lui B, atunci filtrul generat de X

este intersecţia filtrelor ce includ pe X.
Cu alte cuvinte, filtrul generat de X este cel mai mic filtru (ı̂n sensul incluziunii)
ce include pe X.
Vom nota cu [X) filtrul generat de X. Vom nota cu [x) filtrul generat de {x};
[x) se va numi filtrul principal generat de x.
Observaţia 4.5.21 Un filtru F este filtrul generat de X dacă el verifică :

(a) X ⊆ F ,
(b) G filtru, X ⊆ G =⇒ F ⊆ G.
Este evident că filtrul generat de mulţimea vidă este {1}.
Propoziţia 4.5.22 Dacă X 6= ∅, atunci
[X) = {a ∈ B | există n ∈ N∗ şi x1 , . . . , xn ∈ X, x1 ∧ . . . ∧ xn ≤ a}.

4.6. TEOREMA DE REPREZENTARE A LUI STONE 89
Demonstraţie. Fie F mulţimea din dreapta. Arătăm că F este filtru. Dacă
a, b ∈ F , atunci există x1 , . . . , xn , y1 , . . . , ym ∈ X astfel ı̂ncât x1 ∧ . . . ∧ xn ≤ a,
y1 ∧ . . . ∧ ym ≤ b.
Rezultă x1 ∧ . . . xn ∧ y1 ∧ . . . ∧ ym ≤ a ∧ b, deci a ∧ b ∈ F . Axioma (F2) este evident
verificată. Se observă că X ⊆ F . Presupunem că G este un filtru ce include pe X.
Dacă a ∈ F , atunci există x1 , . . . , xn ∈ X astfel ı̂ncât x1 ∧ . . . ∧ xn ≤ a. Atunci
x1 , . . . , xn ∈ G, deci x1 ∧ . . . ∧ xn ∈ G, de unde a ∈ G. A rezultat F ⊆ G. Deci,
[X) = F . 2
Corolarul 4.5.23 [x) = {a | x ≤ a}.
Corolarul 4.5.24 [{x1 , . . . , xn }) = [x1 ∧ . . . ∧ xn ).
Corolarul 4.5.25 Dacă F este un filtru şi x ∈ B, atunci
[F ∪ {x}) = {a | există e ∈ F, e ∧ x ≤ a}.
Lema 4.5.26 Într-o algebră Boole finită orice filtru este principal.
Observaţia 4.5.27 Să determinăm congruenţa asociată unui filtru principal [x):
a ∼[x) b ⇐⇒ a → b ∈ [x), b → a ∈ [x)
⇐⇒ x ≤ a → b, x ≤ b → a
⇐⇒ x ∧ a ≤ b, x ∧ b ≤ a
⇐⇒ a ∧ x = b ∧ x.
Exerciţiul 4.5.28 Să se determine toate filtrele cubului, congruenţele şi algebrele
Boole cât corespunzătoare.
Observaţia 4.5.29 Într-o algebră Boole definită echivalent ca o structură
B = (B, →, − , 1),
noţiunea naturală este de →-sistem deductiv, nu de filtru. Dacă S este un →-sistem
deductiv al lui B, atunci algebra Boole cât este definită echivalent astfel:
(B/S , →, − , 1/S = S),
unde
def. def.
x/S → y/S = (x → y)/S , (x/S )− = (x− )/S ,
def.
1/S = {x ∈ B | x ∼S 1} = 1/S = S.
4.6 Teorema de reprezentare a lui Stone
Scopul acestei secţiuni este de a demonstra că orice algebră Boole este izomorfă
cu o algebră Boole ale cărei elemente sunt părţi ale unei mulţimi. Acest rezul-
tat ocupă un loc central ı̂n teoria algebrelor Boole şi are numeroase aplicaţii ı̂n
logică, topologie, calculul probabilităţilor etc. Instrumentul principal folosit ı̂n
demonstraţie este conceptul de ultrafiltru (= filtru maximal).
4.6.1 Ultrafiltre (= filtre maximale)
Fie B = (B, ∨, ∧, − , 0, 1) o algebră Boole.

Definiţia 4.6.1 Un filtru F al lui B este propriu dacă F 6= B.
Observaţia 4.6.2 F este propriu dacă şi numai dacă 0 6∈ F . Într-adevăr, dacă
prin absurd 0 ∈ F , atunci deoarece orice element x ∈ B verifică 0 ≤ x, ar rezulta
că x ∈ F , deci B ⊆ F ; cum avem şi F ⊆ B, am avea F = B: contradicţie.
Mulţimea filtrelor proprii ale lui B este ordonată ı̂n raport cu incluziunea.
Definiţia 4.6.3 Un ultrafiltru sau filtru maximal este un element maximal al mulţimii
filtrelor proprii, adică este un filtru propriu U al lui B cu proprietatea că pentru
orice filtru propriu F , dacă U ⊆ F , atunci U = F .
Vom nota cu Spec(B) mulţimea ultrafiltrelor lui B.
Exemplele 4.6.4
(1) Dacă X este o mulţime nevidă şi x ∈ X, atunci Ux = {A ⊆ X | x ∈ A} este
un ultrafiltru al P(X).
(2) Dacă B = Ln2 şi e1 = (1, 0, . . . , 0), e2 = (0, 1, . . . , 0), . . . , en = (0, . . . , 0, 1),
atunci filtrele principale [e1 ), [e2 ), . . . , [en ) sunt ultrafiltrele lui B.
In cazul algebrelor Boole infinite, demonstrarea existenţei ultrafiltrelor (al-
tele decât cele din exemplul (1) precedent) impune invocarea axiomei lui Zorn.
Următorul rezultat poartă numele de Teorema de existenţă a ultrafiltrului.
Teorema 4.6.5 (Teorema de existenţă a ultrafiltrului)

Pentru orice filtru propriu F , există un ultrafiltru U , astfel ı̂ncât F ⊆ U .
P
Demonstraţie.
P Fie mulţimea
P filtrelor proprii ale lui B ce includ pe F . Evident,
F ∈ . Vom arăta că P ( , ⊆) este inductiv ordonată. Fie (Fi )i∈I o familie total
ordonată
S de filtre din : pentru orice i, j ∈ I, Fi ⊆ Fj sau Fj ⊆ Fi . Notăm
G = i∈I Fi . Vom demonstra că G este un filtru propriu. Dacă x, y ∈ G, atunci
există i, j ∈ I, astfel ı̂ncât x ∈ Fi şi y ∈ Fj . Putem presupune, de exemplu, că
Fi ⊆ Fj . Atunci x, y ∈ Fj , deci x ∧ y ∈ Fj ⊆ G. A doua proprietate din definiţia P
filtrului se verifică imediat. Atunci G este un majorant al familiei (Fi )i∈I şi ( , ⊆)
este inductivă. Aplicând axioma lui Zorn, rezultă existenţa unui ultrafiltru U ce
include pe F . 2
Corolarul 4.6.6 Dacă x 6= 0, atunci există un ultrafiltru U astfel ı̂ncât x ∈ U .
Demonstraţie. Se aplică Teorema 4.6.5 filtrului F = [x). 2

Definiţia 4.6.7 Un filtru propriu F al lui B se numeşte filtru prim dacă pentru
orice x, y ∈ B,
x ∨ y ∈ F implică x ∈ F sau y ∈ F.
4.6. TEOREMA DE REPREZENTARE A LUI STONE 91
Propoziţia 4.6.8 Fie F un filtru propriu al lui B. Următoarele afirmaţii sunt

echivalente:
(i) F este ultrafiltru,
(ii) F este filtru prim,
(iii) Pentru orice x ∈ B, avem x ∈ F sau x− ∈ F ,
(iv) Algebra Boole cât, B/F , este izomorfă cu algebra Boole canonică, L2 = {0, 1}.
Demonstraţie.
(i) =⇒ (ii): Presupunem prin absurd că F nu este prim, deci există x, y ∈ B
astfel ı̂ncât x ∨ y ∈ F , dar x, y 6∈ F . Atunci incluziunile stricte:
F ⊂ [F ∪ {x}) şi F ⊂ [F ∪ {y})
arată că filtrele [F ∪ {x}), [F ∪ {y}) nu sunt proprii, deci conţin pe 0. Folosind
Corolarul 4.5.25, din 0 ∈ [F ∪ {x}) rezultă existenţa unui element a ∈ F astfel ı̂ncât
a ∧ x = 0. Analog, există b ∈ F cu b ∧ y = 0. Atunci
0 = (a ∧ x) ∨ (b ∧ y) = (a ∨ b) ∧ (a ∨ y) ∧ (x ∨ b) ∧ (x ∨ y).
Cum a ∨ b, a ∨ y, x ∨ b ∈ F (din a, b ∈ F ) şi x ∨ y ∈ F (prin ipoteză), rezultă că

0 ∈ F : contradicţie. Deci, F este prim.
(ii) =⇒ (iii): Din x ∨ x− = 1 ∈ F .
(iii) =⇒ (i): Presupunem prin absurd că există un filtru propriu G astfel ı̂ncât
F ⊂ G. Atunci există x ∈ G şi x 6∈ F . Folosind ipoteza (iii), x− ∈ F ⊆ G, deci
0 = x ∧ x− ∈ G: contradicţie. Deci, F este ultrafiltru.
Echivalenţa (i) ⇐⇒ (iv) este lăsată ca exerciţiu. 2
Exerciţiul 4.6.9 Un filtru propriu F este ultrafiltru dacă şi numai dacă pentru
orice x, y ∈ B, avem x → y ∈ F sau y → x ∈ F .
Observaţia 4.6.10 Fie B o algebră Boole şi F, U filtre ale lui B, cu F ⊆ U . Atunci
∼
- B/F este algebra Boole cât cu pF : B −→ B/F şi U = pF (U ),
- (B/F )/ ∼ este algebra Boole cât diferită de {0, 1} ⇐⇒ U nu este ultrafiltru.
U
4.6.2 Teorema de reprezentare a lui Stone
Suntem acum ı̂n măsură să demonstrăm Teorema de reprezentare a lui Stone.
Teorema 4.6.11 (Teorema de reprezentare a lui Stone)
Pentru orice algebră Boole B, există o mulţime nevidă X şi un homomorfism
de algebre Boole injectiv, d : B −→ P(X).
Demonstraţie. Vom lua X = Spec(B), mulţimea tuturor ultrafiltrelor lui B,
iar d : B −→ P(X) funcţia definită astfel: pentru orice x ∈ B,
def.
d(x) = {U ∈ X | x ∈ U }.
Pentru orice x, y ∈ B şi pentru orice ultrafiltru U , avem echivalenţele:

U ∈ d(x ∨ y) ⇐⇒ x ∨ y ∈ U
⇐⇒ x ∈ U sau y ∈ U (U este prim)
⇐⇒ U ∈ d(x) sau U ∈ d(y)
⇐⇒ U ∈ d(x) ∪ d(y).
U ∈ d(x ∧ y) ⇐⇒ x ∧ y ∈ U
⇐⇒ x ∈ U şi y ∈ U (U este filtru)
⇐⇒ U ∈ d(x) şi U ∈ d(y)
⇐⇒ U ∈ d(x) ∩ d(y).
U ∈ d(x− ) ⇐⇒ x− ∈ U
⇐⇒ x 6∈ U (Propoziţia 4.6.8 (iii))
⇐⇒ U 6∈ d(x)
⇐⇒ U ∈ Cd(x) .
Am demonstrat că:
d(x ∨ y) = d(x) ∪ d(y); d(x ∧ y) = d(x) ∩ d(y); d(x− ) = Cd(x) ,
ceea ce arată că d este un morfism boolean. Dacă x 6= 0, atunci există un ultrafiltru
U astfel ı̂ncât x ∈ U (Corolarul 4.6.6), deci U ∈ d(x) şi d(x) 6= ∅. Am arătat că
d(x) = ∅ implică x = 0, deci d−1 (∅) = {0}. Aplicând Lema 4.4.12, d este injectiv.
2
Cum P(X) şi LX 2 sunt algebre Boole izomorfe, Teorema de reprezentare a lui
Stone capătă şi următoarea formă:
Teorema 4.6.12 Pentru orice algebră Boole B, există o mulţime nevidă şi un
morfism boolean injectiv d : B −→ LX
2 .
Observaţia 4.6.13 Deoarece d : B −→ d(B) ⊆ P(X) este o bijecţie (era injecţie şi
acum este şi surjecţie), rezultă că Teorema lui Stone se poate enunţa şi astfel: ”Orice
algebră Boole este izomorfă cu o subalgebră a unei algebre Boole de mulţimi”.
(1) Teorema 4.6.11 reduce calculul boolean ı̂ntr-o algebră Boole oarecare la
calculul cu mulţimi.
(2) Teorema 4.6.12 reduce calculul boolean ı̂ntr-o algebră Boole oarecare la:
(a) ı̂ntâi, la calculul ı̂n LX
2 ,
(b) apoi, calculul ı̂n LX 2 se reduce la calculul ı̂n L2 (operaţiile se fac pe componente).
4.7 Algebre Boole atomice
Fie B = (B, ∧, ∨, − , 0, 1) o algebră Boole.

4.7. ALGEBRE BOOLE ATOMICE 93
Definiţiile 4.7.1
· Un element nenul a al lui B se numeşte atom dacă 0 ≤ x ≤ a implică x = 0
sau x = a.
· Algebra Boole B se numeşte atomică dacă pentru orice element x 6= 0, există
un atom a, astfel ı̂ncât a ≤ x.
Exemplele 4.7.2
(1) În algebra Boole P(X), atomii sunt {x}, x ∈ X. Evident, P(X) este
atomică.
(2) În Ln2 , atomii sunt e1 = (1, 0, . . . , 0), e2 = (0, 1, . . . , 0), . . . , en = (0, . . . , 0, 1).
Lema 4.7.3 Orice algebră Boole finită este atomică.
Demonstraţie. Orice şir strict descrescător a0 > a1 > . . . > an > . . . > 0 este
finit. 2
Propoziţia 4.7.4 Dacă B este o algebră Boole atomică şi (ai )i∈I este mulţimea
atomilor săi, atunci ∨i∈I ai = 1.
Demonstraţie. Presupunem prin absurd că există un majorant b al familiei (ai )i∈I
diferit de 1: ai ≤ b < 1 pentru orice i ∈ I. Atunci b− 6= 0 şi cum B este atomică,
există un atom aj (j ∈ I) astfel ı̂ncât aj ≤ b− . Cum aj ≤ b, rezultă aj ≤ b∧b− = 0:
contradicţie. 2
Definiţia 4.7.5 O familie (ei )i∈I de elemente din B se numeşte partiţie dacă:
(1) ei ∧ ej = 0, pentru orice i 6= j,
(2) ∨i∈I ei = 1.
Exemplul 4.7.6 Dacă B este atomică, atunci mulţimea {ai }i∈I a atomilor lui B
formează o partiţie. Condiţia (2) este dată de Propoziţia 4.7.4, iar (1) rezultă direct
din definiţia atomului.
Fie a 6= 0 ı̂n B. Definim

def.
B(a) = {x ∈ B | x ≤ a}.
Observăm că B(a) este ı̂nchisă la ∨ şi ∧.

Pentru orice x ∈ B(a), definim
def.
x∼a = x− ∧ a,
∼
introducând astfel o operaţie unară = ∼a pe B(a).
Lema 4.7.7 (B(a), ∧, ∨, ∼ , 0, a) este o algebră Boole.
Demonstraţie. Dacă x ∈ B(a), atunci x ∧ x∼ = 0 şi x ∨ x∼ = a. 2

Propoziţia 4.7.8 Fie a1 , . . . , an ∈ B şi f : B −→ B(a1 ) × . . . × B(an ) funcţia

definită, pentru orice x ∈ B, de:
def.
f (x) = (x ∧ a1 , . . . , x ∧ an ).
Atunci
(a) f este injectivă ⇐⇒ ∨ni=1 ai = 1,
(b) f este surjectivă ⇐⇒ ai ∧ aj = 0, pentru orice i 6= j,
(c) f este bijectivă ⇐⇒ {a1 , . . . , an } este o partiţie,
(d) f este morfism boolean.
Demonstraţie.
(a) =⇒: Din f (∨ni=1 ai ) = (a1 , . . . , an ) = f (1) rezultă ∨ni=1 ai = 1.
⇐=: Presupunem ∨ni=1 ai = 1. Atunci
f (x) = f (y) implică x ∧ ai = y ∧ ai , i = 1, . . . , n, implică
x = x ∧ (∨ni=1 ai ) = ∨ni=1 (x ∧ ai ) = ∨ni=1 (y ∧ ai ) = y ∧ (∨ni=1 ai ) = y,
deci f este injectivă.
(b) =⇒: Fie i, j ∈ I distincţi; notăm c = ai ∧ aj şi definim

 c, dacă k = i
def.
xk = c− ∧ aj , dacă k = j

0, dacă k 6= i, j.
Atunci (x1 , . . . , xn ) ∈ B(a1 ) × . . . × B(an ), deci există x ∈ B astfel ı̂ncât f (x) =
(x1 , . . . , xn ). Pe componentele i şi j vom avea ai ∧ x = c şi aj ∧ x = c− ∧ aj . Atunci
c ≤ x şi c ≤ aj , de unde c ≤ x ∧ aj = c− ∧ aj ≤ c− . Rezultă c = 0, deci ai ∧ aj = 0
pentru orice i 6= j.
⇐=: Presupunem ai ∧aj = 0, pentru i 6= j. Fie (x1 , . . . , xn ) ∈ B(a1 )×. . .×B(an ),
deci xi ≤ ai , i = 1, . . . , n.
Notăm x = x1 ∨ . . . ∨ xn . Pentru orice i = 1, . . . , n, avem:
x ∧ ai = (∨nj=1 xj ) ∧ ai = ∨nj=1 (xj ∧ ai ) = xi ,
pentru că xj ∧ ai = 0 pentru j 6= i (pentru că xj ∧ ai ≤ aj ∧ ai = 0) şi xi ∧ ai = xi .
Se deduce că f (x) = (x ∧ a1 , . . . , x ∧ an ) = (x1 , . . . , xn ), deci f este surjectivă.
(c): Din (a) şi (b).
(d): Exerciţiu. 2
Corolarul 4.7.9 Dacă {a1 , . . . , an } este o partiţie, atunci morfismul f din Propo-
ziţia 4.7.8 este un izomorfism boolean.
Propoziţia 4.7.10 Dacă B este o algebră Boole finită, atunci există un număr
natural n, astfel ı̂ncât B şi Ln2 sunt izomorfe.
Demonstraţie. Dacă B este finită, atunci B este atomică.
Qn Fie a1 , . . . , an atomii
lui B. Cum {a1 , . . . , an } este o partiţie, avem B ∼= i=1 B(ai ). Dacă a este un
atom, atunci B(ai ) = {0, a}, deci B(ai ) ∼ = L2 , pentru orice i = 1, . . . , n. Am
obţinut B ∼
= Ln2 . 2
4.8. DUALITATEA ALGEBRELOR BOOLE 95
Corolarul 4.7.11 Două algebre Boole finite, de acelaşi ordinal, sunt izomorfe.
= B2 şi B1 ∼
Demonstraţie. Dacă B1 ∼ = Ln2 , B2 ∼
= Lm ∼
2 , atunci n = m şi B1 = B2 .
2
Propoziţia 4.7.12 Fie B o algebră Boole completă şi (ai )i∈I o partiţie ı̂n B.
Q def.
Atunci funcţia f : B −→ i∈I B(ai ), definită de f (x) = (x ∧ ai )i∈I , este un
izomorfism boolean.
Demonstraţie. Analog cu demonstraţia Propoziţiei 4.7.8 şi a Corolarului 4.7.9.

2
Propoziţia 4.7.13 Afirmaţiile următoare sunt echivalente:

(1) B este o algebră Boole completă şi atomică,
(2) B este izomorfă cu o algebră Boole de forma P(X).
Demonstraţie.
(1) =⇒ (2): Analog cu demonstraţia Propoziţiei 4.7.10, aplicându-se Propoziţia
4.7.12.
(2) =⇒ (1): P(X) este completă şi atomică. 2
4.8 Dualitatea algebrelor Boole
Fie B o algebră Boole, Spec(B) mulţimea ultrafiltrelor sale şi

d : B −→ P(Spec(B)) morfismul lui Stone: d(x) = {P ∈ Spec(B) | x ∈ P }.
Lema 4.8.1 Pentru orice x, y ∈ B, avem:

(i) d(x ∨ y) = d(x) ∪ d(y),
(ii) d(x ∧ y) = d(x) ∩ d(y),
(iii) d(x− ) = Cd(x) ,
(iv) d(0) = ∅, d(1) = Spec(B).
Demonstraţie. Vedeţi demonstraţia Teoremei de reprezentare a lui Stone. 2
Fie F(B) mulţimea filtrelor lui B. Pentru orice F ∈ F(B), notăm
d(F ) = {P ∈ Spec(B) | F ⊆ P }.
Este evident că d(x) = d([x)), pentru orice x ∈ B.
Propoziţia 4.8.2 {d(F ) | F ∈ F(B)} este familia mulţimilor ı̂nchise ale unei
topologii pe B.
Demonstraţie. Fie W (Fi )i∈I ⊆ F(B)

W şi F1 , F2 ∈ F(B). Atunci
(1) ∩i∈I d(Fi ) = d( i∈I Fi ), unde i∈I Fi este filtrul lui B generat de ∪i∈I Fi ;
(2) d(F1 ) ∪ d(F2 ) = d(F1 ∩ F2 );

(3) d(0) = ∅, d(1) = Spec(B).
Fie P ∈ Spec(B). (1) rezultă din echivalenţa
_
(10 ) Fi ⊆ P, i ∈ I ⇐⇒ Fi ⊆ P,
i∈I
iar (2) rezultă din echivalenţa

(20 ) F1 ∩ F2 ⊆ P ⇐⇒ (F1 ⊆ P sau F2 ⊆ P ).
Vom demonstra (2’). Dacă F1 , F2 6⊆ P , atunci există x ∈ F1 \ P şi y ∈ F2 \ P , deci
x ∨ y 6∈ P (P fiind filtru prim). Dar x ∨ y ∈ F1 ∩ F2 , deci F1 ∩ F2 6⊆ P .
Implicaţia cealaltă este evidentă.
Egalităţile (3) sunt evidente. Proprietăţile (1) - (3) nu exprimă altceva decât că
{d(F ) | F ∈ F(B)} sunt ı̂nchise la topologia pe Spec(B). 2
Observaţia 4.8.3 Topologia definită de Propoziţia 4.8.2 poartă numele de topolo-
gia lui Stone.
Propoziţia 4.8.4
(1) Pentru orice x ∈ B, d(x) este o mulţime ı̂nchisă şi deschisă a lui Spec(B).
(2) {d(x) | x ∈ B} este baza de deschişi (sau de ı̂nchişi).
Demonstraţie.
(1): Din Cd(x) = d(x− ). W
(2): Pentru orice filtru F , avem F = {[x) | x ∈ F }, de unde
_
d(F ) = d( {[x) | x ∈ F }) = ∩x∈F d(x).
2
Propoziţia 4.8.5 Pentru orice x ∈ B, d(x) este o mulţime compactă.
Demonstraţie. Considerăm o acoperire deschisă a lui d(x): d(x) ⊆ ∪i∈I d(xi ).
Aşadar, pentru orice P ∈ Spec(B), x ∈ P implică existenţa unui i ∈ I astfel ı̂ncât
xi ∈ P .
Fie X = {x} ∪ {x− i | i ∈ I} şi F = [X), filtrul generat de X. Presupunem, prin
absurd, că F este propriu, deci există U ∈ Spec(B), F ⊆ U (Propoziţia 4.6.5).
Atunci x− i ∈ U pentru orice i ∈ I şi x ∈ U implică existenţa unui j ∈ I astfel ı̂ncât
xj ∈ U : contradicţie, deci 0 ∈ F . Tinând seama de Propoziţia 4.5.22, există J ⊆ I
finită, astfel ı̂ncât ^
0 = x ∧ {x− j | j ∈ J}.
W
De aici se deduce că x ≤ j∈J xj , de unde
_ [
d(x) ⊆ d( xj ) = d(xj ).
j∈J j∈J
Rezultă că d(x) este compactă. 2

4.8. DUALITATEA ALGEBRELOR BOOLE 97
Propoziţia 4.8.6 Spec(B) este spaţiu compact şi separat.
Demonstraţie. Fie P1 , P2 ∈ Spec(B), P1 6= P2 , deci există x ∈ P1 şi x 6∈ P2 . Con-

form Propoziţiei 4.6.8, x− ∈ P , de unde P1 ∈ d(x), P2 ∈ d(x− ) şi d(x) ∩ d(x− ) = ∅.
Am demonstrat că Spec(B) este separat.
Compacitatea rezultă din Propoziţia 4.8.5 (Spec(B) = d(1)). 2
Un spaţiu topologic este zero-dimensional dacă părţile sale ı̂nchise şi deschise
formează o bază.
Un spaţiu compact, separat şi zero-dimensional se numeşte spaţiu boolean.
Propoziţia 4.8.7 Pentru orice algebră Boole B, Spec(B) este un spaţiu boolean.
Fie f : A −→ B un morfism boolean, dA : A −→ P(Spec(A)),

dB : B −→ P(Spec(B)) şi Spec(f ) : Spec(B) −→ Spec(A) definită astfel: pentru
orice P ∈ Spec(B),
def.
Spec(f )(P ) = f −1 (P ).
Propoziţia 4.8.8 Spec(f ) este o funcţie continuă.
Demonstraţie. Pentru orice y ∈ A, avem:

(Spec(f ))−1 (dA (y)) = {P ∈ Spec(B) | f −1 (P ) ∈ dA (y)}
= {P ∈ Spec(B) | y ∈ f −1 (P )}
= {P ∈ Spec(B) | f (y) ∈ P }
= dB (f (y)). 2
Dacă Boole este categoria algebrelor Boole şi SBoole este categoria spaţiilor
booleene şi a funcţiilor continue, atunci asocierea B 7→ Spec(B), f 7→ Spec(f )
defineşte un functor contravariant Spec : Boole −→ SBoole.
Fie acum X un spaţiu boolean şi T (X ) algebra Boole a părţilor ı̂nchise şi
deschise ale lui X . Dacă g : X −→ Y este un morfism din SBoole (= aplicaţie
continuă), atunci considerăm funcţia T (g) : T (Y ) −→ T (X), definită de
def.
T (g)(D) = g −1 (D),
pentru orice D ∈ T (Y ). Asocierea X 7→ T (X ), g 7→ T (g) defineşte un functor

contravariant T : SBoole −→ Boole.
Propoziţia 4.8.9 Pentru orice B ∈ Boole, algebrele Boole B şi T (Spec(B)) sunt
izomorfe.
Demonstraţie. Considerăm morfismul lui Stone dB : B −→ T (Spec(B)) (x 7→

dB (x)). dB este un morfism boolean injectiv. A rămas de arătat surjectivitatea lui
dB .
Fie D ∈ T (Spec(B)), deci D este o parte a lui Spec(B) ı̂nchisă şi deschisă. Cum
D este ı̂nchisă ı̂n spaţiul Spec(B) compact şi separat, rezultă că D este compactă.
D fiind deschisă şi {dBS

(x) | x ∈ B} fiind bază a lui Spec(B), există o familie (xi )i∈I
ı̂n B astfel ı̂ncât D = i∈I dA (xi ). Atunci există J ⊆ I finită, astfel ı̂ncât
[ _
D= dA (xi ) = dB ( xi )
i∈J i∈J
şi dB este surjectiv. 2

Propoziţia 4.8.10 Pentru orice X ∈ SBoole, spaţiile booleene X şi Spec(T (X))
sunt homeomorfe.
Demonstraţie. Pentru orice x ∈ X, Ux = {D ∈ T (X) | x ∈ D} este un ultrafiltru
al lui T (X ). Considerăm funcţia ϕX : X −→ Spec(T (X)) definită de
def.
ϕX (x) = Ux ,
pentru orice x ∈ X. Pentru a arăta că ϕX este homeomorphism, parcurgem

următorii paşi:
a) ϕX este injectivă.
Dacă x, y ∈ X, x 6= y, atunci există D1 , D2 ∈ T (X), x ∈ D1 , y ∈ D2 şi D1 ∩D2 = ∅.
Atunci D1 ∈ Ux , D2 ∈ Uy şi D2 6∈ Ux , deci ϕX (x) = Ux 6= Uy = ϕX (y).
b) ϕX este surjectivă. Tn Tn
Fie U ∈ Spec(T (X)). Dacă {D1 , . . . , Dn } ∈ U, atunci i=1 Di ∈ U, deci i=1 Di 6=
∅ (pentru căTU este filtru propriu ı̂n T (X )). Atunci U are proprietatea intersecţiei
finite, deci {D T | D ∈ U } 6= ∅, deoarece X este compact.
Fie x, y ∈ {D | D ∈ U}, x 6= y, deci există D1 , D2 ∈ T (X), x ∈ D1 , y ∈ D2 ,
D1 ∩ D2 = ∅. Dar CD1 ∪ CD2 = X ∈ U, deci CD1 ∈ U sau CD2 ∈ U, pentru că
U este un T filtru prim ı̂n T (X ). S-a obţinut x 6∈ D1 sau y 6∈ D2 : contradicţie, deci
mulţimea {D | D ∈ U } are un singur element x. Atunci avem x ∈ D dacă şi
numai dacă D ∈ U , de unde Ux = U . Am demonstrat că ϕX (x) = U, deci ϕX este
injectivă.
c) ϕX este continuă.
Pentru orice D ∈ T (X) avem:
ϕ−1
X (d(D)) = {x | Ux ∈ d(D)} = {x | D ∈ Ux } = {x | x ∈ D} = D.
d) ϕX este aplicaţie deschisă.

Pentru orice D ∈ T (X), vom demonstra că
{Ux | x ∈ D} = {U ∈ Spec(T (X)) | D ∈ U}.

T
Dacă D ∈ U ∈ Spec(T (X)), atunci U = Ux , cu {D0 | D0 ∈ U} = {x}. Rezultă
D ∈ Ux şi deci x ∈ D. Implicaţia cealaltă este evidentă. Am demonstrat că
ϕX (D) = {Ux | x ∈ D} = d(D),
deci ϕX este aplicaţie deschisă. 2

4.9. ALGEBRE BOOLE INJECTIVE 99
Propoziţia 4.8.11 Dacă f : A −→ B este un morfism boolean, atunci următoarea

diagramă este comutativă:
∼
= dA
A - T (Spec(A))
f T (Spec(f ))
? ?
B - T (Spec(B))
∼
= dB
Demonstraţie. Pentru orice x ∈ A, au loc următoarele egalităţi:

T (Spec(f ))(dA (x)) = {P ∈ Spec(B) | Spec(f )(P ) ∈ dA (x)}
= {P ∈ Spec(B) | f −1 (P ) ∈ dA (x)}
= {P ∈ Spec(B) | x ∈ f −1 (P )}
= dB (f (x)). 2
Propoziţia 4.8.11 spune că D : idBoole −→ T ◦ Spec este izomorfism functorial.
Propoziţia 4.8.12 Dacă g : X −→ Y este un morfism din SBoole, atunci
următoarea diagramă este comutativă:
∼
= ϕX
X - Spec(T (X))
g Spec(T (g))
? ?
Y - Spec(T (Y ))
∼
= ϕY
Demonstraţie. Pentru orice x ∈ X, următoarele egalităţi sunt adevărate:

Spec(T (g))(ϕX (x)) = (T (g))−1 (ϕX (x))
= {D ∈ T (Y ) | T (g)(D) ∈ ϕX (x)}
= {D ∈ T (Y ) | g −1 (D) ∈ Ux }
= {D ∈ T (Y ) | x ∈ g −1 (D)}
= ϕY (g(x)). 2
Propoziţia 4.8.12 spune că ϕ : idSBoole −→ Spec ◦ T este izomorfism functorial.
Insumând toate rezultatele din acest paragraf, putem formula următoarea teo-
remă:
Teorema 4.8.13 (Dualitatea Stone)
Categoriile Boole şi SBoole sunt duale.
4.9 Algebre Boole injective
Fie B = (B, ∧, ∨, − , 0, 1) o algebră Boole oarecare.

Lema 4.9.1 Intersecţia unei familii de subalgebre ale lui B este o subalgebră a lui
B.
Demonstraţie. Direct din definiţia subalgebrei. 2
Dacă X ⊆ B, atunci subalgebra generată de X este intersecţia tuturor subalge-

brelor lui B ce includ pe X.
Lema 4.9.2 Fie A o subalgebră a lui B şi b 6∈ A. Atunci
A(b) = {(a1 ∧ b) ∨ (a2 ∧ b− ) | a1 , a2 ∈ A}
este subalgebra lui B generată de A ∪ {b}.

Demonstraţie. Fie x = (a1 ∧ b) ∨ (a2 ∧ b− ) şi y = (a01 ∧ b) ∨ (a02 ∧ b− ). Atunci
x ∨ y = [(a1 ∨ a01 ) ∧ b] ∨ [(a2 ∨ a02 ) ∧ b− ] ∈ A(b).
Dacă a ∈ A, atunci
a ∨ x = [a ∧ (b ∧ b− )] ∨ x = (a ∧ b) ∨ (a ∧ b− ) ∨ (a1 ∨ b) ∨ (a2 ∨ b− ) =
[(a1 ∨ a2 ) ∧ b] ∨ [(a2 ∨ a) ∧ b− ] ∈ A(b).

Conform acestei observaţii,
x− = (a− − − − − − − −
1 ∨ b ) ∧ (a2 ∨ b) = (a1 ∧ a2 ) ∨ [(a1 ∧ b) ∨ (a2 ∧ b )] ∈ A(b),
deoarece a− − − − −
1 ∧a2 ∈ A şi (a1 ∧b)∨(a2 ∧b ) ∈ A(b). Rezultă că A(b) este subalgebră
şi restul demonstraţiei este evident. 2
Propoziţia 4.9.3 (Sikorski)

Fie A o subalgebră a lui B, b 6∈ A, C o algebră Boole completă şi h : A −→ C un
morfism boolean. Atunci există un morfism boolean h∼ : A(b) −→ C care extinde
pe h. h∼ (b) poate fi orice element c ∈ C cu proprietatea următoare:
_ ^
(4.14) {h(a) | a ∈ A, a ≤ b} ≤ c ≤ {h(a) | a ∈ A, b ≤ a}
Demonstraţie. Se stabileşte imediat inegalitatea

_ ^
{h(a) | a ∈ A, a ≤ b} ≤ {h(a) | a ∈ A, b ≤ a},
deci există un element c cu proprietatea (4.14).

Dacă x = (a1 ∧ b) ∨ (a2 ∧ b− ), atunci vom pune
(4.15) h∼ (x) = [h(a1 ) ∧ c] ∨ [h(a2 ) ∧ c− ],
c fiind un element ce verifică (4.14). Aratăm că h∼ : A(b) −→ C este bine definită.
• Anume, vom arăta că
x = (a1 ∧ b) ∨ (a2 ∧ b− ) = (a01 ∧ b) ∨ (a02 ∧ b− )
implică
(4.16) [h(a1 ) ∧ c] ∨ [h(a2 ) ∧ c− ] = [h(a01 ∧ c] ∨ [h(a02 ) ∧ c− ].
Într-adevăr, inegalitatea:
(4.17) (a1 ∧ b) ∨ (a2 ∧ b− ) ≤ (a01 ∧ b) ∨ (a02 ∧ b− ) = (a01 ∨ a02 ) ∧ (a01 ∨ b− ) ∧ (a02 ∨ b)
implică inegalităţile:
(4.18) a1 ∧ b ≤ a01 ∨ a02 , a01 ∨ b− , a02 ∨ b
a2 ∧ b− ≤ a10 ∨ a02 , a01 ∨ b− , a02 ∨ b.

De aici rezultă:
(4.19) h(a1 ) ∧ c ≤ h(a01 ) ∨ h(a02 ), h(a01 ) ∨ c− , h(a02 ) ∨ c
h(a2 ) ∧ c− ≤ h(a01 ) ∨ h(a02 ), h(a01 ) ∨ c− , h(a02 ) ∨ c.

De exemplu,
a1 ∧ b ≤ a01 ∨ b− =⇒ (a1 ∧ b) ∧ (a01 ∨ b− )− = 0
=⇒ a1 ∧ a0−
1 ∧b=0
=⇒ b ≤ (a1 ∧ a0−
1 )
−
=⇒ c ≤ h((a1 ∧ a1 ) ) = (h(a1 ) ∧ h(a0−

0− −
1 ))
−
0−
=⇒ h(a1 ) ∧ h(a1 ) ∧ c = 0
=⇒ h(a1 ) ∧ c ∧ (h(a01 ) ∨ c− )− = 0
=⇒ h(a1 ) ∧ c ≤ h(a01 ) ∨ c− .
Inegalităţile (4.19) implică
[h(a1 ) ∧ c] ∨ [h(a2 ) ∧ c− ] ≤ [h(a01 ) ∧ c] ∧ [h(a02 ) ∧ c− ].
Inegalitatea inversă rezultă analog. Deci (4.16) are loc.

• Arătăm acum că h∼ este morfism boolean.
Dacă x = (a1 ∧ b) ∨ (a2 ∧ b− ) şi y = (a01 ∧ b) ∨ (a02 ∧ b− ), atunci
x ∨ y = [(a1 ∨ a01 ) ∧ b] ∨ [(a2 ∨ a02 ) ∧ b− ],
deci
h∼ (x ∨ y) = [h(a1 ∨ a01 ) ∧ c] ∨ [h(a2 ∨ a02 ) ∧ c− ]
= [(h(a1 ) ∨ h(a01 )) ∧ c] ∨ [(h(a2 ) ∨ h(a02 )) ∧ c− ]
= [(h(a1 ) ∧ c) ∨ (h(a2 ) ∧ c− )] ∨ [(h(a01 ) ∧ c) ∨ (h(a2 ) ∧ c− )]
= h∼ (x) ∨ h∼ (y).
Rezultă că h∼ (x1 ∨ . . . ∨ xn ) = h∼ (x1 ) ∨ . . . ∨ h∼ (xn ) pentru orice x1 , . . . , xn ∈ A(b).

Observând că
x− = (a1− ∧ a− − −
2 ) ∨ (a1 ∧ b) ∨ (a2 ∧ b ),
−
vom avea
h∼ (x− ) = h∼ (a− − ∼ − ∼ −
1 ∧ a2 ) ∨ h (a1 ∧ b) ∨ h (a2 ∧ b )
−
= ((h(a1 )) ∧ (h(a2 )) ) ∨ (h(a1 ) ∧ c) ∨ (h(a−

− − − −
2)∧c )
− −
= [(h(a1 ) ∨ h(a2 )) ∧ (h(a1 ) ∨ c ) ∧ (h(a1 ) ∧ c)]
= [(h(a1 ) ∧ c) ∨ (h(a2 ) ∧ c− )]−
= (h∼ (x))− .
Am demonstrat că h∼ este morfism boolean şi restul este evident. 2
Definiţia 4.9.4 O algebră Boole C se numeşte injectivă dacă pentru orice algebră
Boole B, pentru orice subalgebră A a lui B şi pentru orice morfism boolean f :
A −→ C, există un morfism boolean g : B −→ C care extinde pe f :
A ⊆ B
B £
fB £ ∃g
B £
BBN £°£
C
Propoziţia 4.9.5 (Sikorski)
Orice algebră Boole completă C este injectivă.
Demonstraţie. Considerăm diagrama ı̂n Boole:
A ⊆ B
B
fB
B
BBN
P C
Fie mulţimea perechilor (D, h) astfel ı̂ncât D este subalgebra a lui B care
include pe A şi h : D −→ C este un morfism boolean care extinde pe f :
A ⊆ D ⊆ B
Z
Z h
f ZZ
~ ?
C
P
Dacă (D, h), (E, u) ∈ , definim (D, h) ¹ (E, u) dacă următoarea diagramă
este comutativă:
A ⊆ D ⊆ E ⊆ B
Z ½
Z h ½
f ZZ
~ ?½
½
= u
C
P
Se demonstrează uşor că ( , ¹) este inductiv ordonată, deci, conform axiomei
lui Zorn, admite un element maximal (D, h). Presupunem că D 6= B, deci există
a ∈ B \D. Considerăm D(a) şi aplicăm Propoziţia 4.9.3: există un morfism boolean
h∼ : D(a) −→ C care extinde pe h. Aceasta contrazice maximalitatea lui (D, h),
ceea ce arată că D = B. 2
Lema 4.9.6 Fie ı̂n Boole diagrama comutativă:
f -
C B
Z ½
Z ½
1CZZ
~
½
½ g
=
C
Dacă B este algebră Boole completă, atunci şi C este completă.

Demonstraţie. Pentru o familie de elemente (xi )i∈I de elemente din C vom arăta
că _ _
xi = g( f (xi )).
C B
W
Este evident că xi = g(f (xi )) ≤ g( B f (xi )) pentru orice i ∈ I.W Dacă y ∈ C şi
xi ≤ y, pentru orice i ∈ I, atunci f (xi ) ≤ f (y), i ∈ I ı̂n B, deci B f (xi ) ≤ f (y).
Se obţine _
g( f (xi )) ≤ g(f (y)) = y.
B
2
Propoziţia 4.9.7 (Halmos)
Orice algebră Boole injectivă C este completă.
Demonstraţie. Fie d : C −→ LX 2 morfismul lui Stone. C se identifică cu o
subalgebră a lui LX 2 . Conform injectivităţii, rezultă un morfism boolean g : LX
2 −→
C astfel ı̂ncât g ◦ d = 1C . LX
2 este completă şi se plică apoi Lema 4.9.6. 2
Teorema 4.9.8 (Sikorski-Halmos)
O algebră Boole este injectivă dacă şi numai dacă este completă.
Demonstraţie. Din Propoziţiile 4.9.5 şi 4.9.7. 2
4.10 Filtre fuzzy ale unei algebre Boole
Incepem ı̂n această secţiune discuţia asupra unui domeniu extrem de cercetat
ı̂n ultimii ani: mulţimi fuzzy, structuri fuzzy, logici fuzzy. Totul a pornit de la Lotfi
Zadeh prin anii ’60 [123]. A se vedea de asemenea [92].
4.10.1 Mulţimi fuzzy

Observaţiile 4.10.1 Să amintim că:
(1) Structura ({0, 1}, ∧ = min, ∨ = max, x− = 1 − x, 0, 1) este o algebră Boole,
anume este algebra Boole canonică (vedeţi detalii ı̂n capitolul 5).
(2) Structura ([0, 1], ∧ = min, ∨ = max, 0, 1) este o latice completă.
(3) {0, 1} ⊂ [0, 1].
Fie E 6= ∅ o mulţime oarecare. Stim că (P(E), ∩, ∪, CE , ∅, E) este o algebră

Boole.
Există o bijecţie ı̂ntre P(E) şi {0, 1}E = 2E = {f | f : E −→ {0, 1}}, care
asociază fiecărei submulţimi A ⊆ E (A ∈ P(E)) funcţia caracteristică χA : E −→
{0, 1}, definită astfel: pentru orice x ∈ E,
½
1, if x ∈ A,
χA (x) =
0, if x 6∈ A.
Vom identifica A cu χA , deci P(E) cu 2E .
Observaţia 4.10.2 ∅(x) = 0, E(x) = 1 pentru orice x ∈ E.
Definiţia 4.10.3 Se numeşte submulţime fuzzy sau mulţime fuzzy a lui E orice
funcţie µ : E −→ [0, 1].
∼ ∼ ∼
Vom nota submulţimile fuzzy ale lui E cu A, B , ... şi vom nota cu P (E)
∼
mulţimea lor, adică P (E) = [0, 1]E .
∼
Exemplul 4.10.4 χA este o submulţime fuzzy a lui E, deci χA ∈P (E).
Prin identificarea A ↔ χA , rezultă că

∼
{0, 1}E = P(E) ⊂P (E) = [0, 1]E ,
deoarece {0, 1} ⊂ [0, 1].

∼ ∼ ∼ ∼
• Să definim o relaţie de incluziune ¹ pe P (E) prin: pentru orice A, B ∈P (E),
∼ ∼ def. ∼ ∼
A¹B ⇐⇒ A (x) ≤B (x), pentru orice x ∈ E.
4.10. FILTRE FUZZY ALE UNEI ALGEBRE BOOLE 105
∼
Este uşor de verificat că această relaţie este o relaţie de ordine pe P (E) şi că
ea generalizează relaţia de incluziune ⊆ pe P(E), adică:
pentru orice A, B ∈ P(E), A ¹ B ⇐⇒ A ⊆ B.

S T ∼ ∼ ∼ ∼
• Să definim operaţiile , pe P (E) prin: pentru orice A, B ∈P (E) si orice
x ∈ E,
∼ [ ∼ def. ∼ ∼
(A B )(x) = max(A (x), B (x)),
∼ \ ∼ def. ∼ ∼
(A B )(x) = min(A (x), B (x)).
S T
Se observă că , generalizează pe ∪, ∩ definite pe P(E), adică:
[ \
pentru orice A, B ∈ P(E), A B = A ∪ B, A B = A ∩ B.
∼ T S
(i) Structura (P (E), , , ∅, E) este latice distributivă, mărginită, unde pentru
∼ ∼ ∼
orice A, B ∈P (E),
∼ \ ∼ ∼ ∼ ∼
A B =A ⇐⇒ A¹B .
∼ T S
(ii) Laticea (P (E), , , ∅, E) are laticea (P(E), ∩, ∪, ∅, E) ca sublatice.
Definiţia 4.10.6 Caracteristica este o funcţie

∼
χ : P(E) −→P (E),
definită astfel: pentru orice A ∈ P(E),
χ(A) = χA : E −→ {0, 1},
care este tocmai funcţia caracteristică a lui A.
Invers, avem următoarea definiţie:
Definiţia 4.10.7 Pentru orice t ∈ [0, 1], nivelul de fuzificare de grad t este o funcţie
∼
Ut :P (E) −→ P(E),
∼ ∼
definită astfel: pentru orice A∈P (E),
∼ def. ∼
Ut (A) = {x ∈ E |A (x) ≥ t},
∼
care se numeşte submulţimea nivel a lui A.
4.10.2 Filtre fuzzy ale unei algebre Boole
Fie B = (B, ∧, ∨, − , 0, 1) o algebră Boole ı̂n această subsecţiune.
Definiţia 4.10.8 O submulţime fuzzy µ a lui B (µ : B −→ [0, 1]) se numeşte

filtru fuzzy al lui B dacă verifică:
(FF1) min(µ(x), µ(y)) ≤ µ(x ∧ y), pentru orice x, y ∈ B,
(FF2) µ păstrează ordinea, adică: pentru orice x, y ∈ B,
x ≤ y =⇒ µ(x) ≤ µ(y).
Legătura ı̂ntre filtrele lui B şi filtrele fuzzy ale lui B este dată de următoarele
două teoreme.
Teorema 4.10.9 Fie ∅ 6= F ⊆ B o submulţime a lui B. Atunci F este un filtru al

lui B dacă şi numai dacă funcţia sa caracteristică χF este un filtru fuzzy al lui B.
Demonstraţie.
=⇒: Presupunem că F este filtru al lui B, deci satisface (F1), (F2). Să demon-
străm că χF este filtru fuzzy al lui B, deci că satisface (FF1) şi (FF2).
(FF1): Fie x, y ∈ B:
- dacă x, y ∈ F , atunci din (F1) rezultă că x∧y ∈ F , deci χF (x∧y) = 1; dar x, y ∈ F
implică χF (x) = 1 = χF (y). Rezultă că min(χF (x), χF (y)) = 1 ≤ χF (x ∧ y) = 1.
- dacă x 6∈ F sau y 6∈ F , atunci χF (x) = 0 sau χF (y) = 0, şi prin urmare
min(χF (x), χF (y)) = 0 ≤ χF (x ∧ y).
Deci, condiţia (FF1) este ı̂ndeplinită.
(FF2): Presupunem x ≤ y:
- dacă y ∈ F , atunci χF (y) = 1, deci χF (x) ≤ χF (y) = 1.
- dacă y 6∈ F , atunci din (F2) rezultă că x 6∈ F (căci dacă x ∈ F , din x ≤ y rezultă
conform (F2) că y ∈ F ). Deci, χF (x) = 0 = χF (y) şi prin urmare χF (x) = 0 ≤
χF (y) = 0.
Deci, condiţia (FF2) este ı̂ndeplinită.
⇐=: Presupunem că χF este filtru fuzzy al lui B, deci satisface (FF1) şi (FF2).
Să demonstrăm că F este filtru al lui B, adică că satisface (F1) şi (F2).
(F1): Presupunem x, y ∈ F ; rezultă că χF (x) = 1 = χF (y), şi deci conform
(FF1), avem min(χF (x), χF (y)) = 1 ≤ χF (x ∧ y). Rezultă că χF (x ∧ y) = 1 adică
x ∧ y ∈ F . Deci, condiţia (F1) este ı̂ndeplinită.
(F2): Presupunem x ∈ F (adică χF (x) = 1) şi x ≤ y. Conform (FF2), obţinem
că χF (x) = 1 ≤ χF (y), deci χF (y) = 1 adică y ∈ F . Astfel, condiţia (F2) este
ı̂ndeplinită. 2
Teorema 4.10.10 Fie µ : B −→ [0, 1] o submulţime fuzzy a lui B. Atunci µ este

un filtru fuzzy al lui B dacă şi numai dacă submulţimea sa de nivel Ut (µ) este un
filtru al lui B sau este vidă, pentru orice t ∈ [0, 1].
4.10. FILTRE FUZZY ALE UNEI ALGEBRE BOOLE 107
Demonstraţie.
=⇒: Fie µ un filtru fuzzy al lui B, adică (FF1) şi (FF2) au loc. Fie t ∈ [0, 1]
astfel ı̂ncât Ut (µ) 6= ∅. Să arătăm că Ut (µ) este filtru al lui B, adică (F1) şi (F2)
sunt ı̂ndeplinite.
(F1): Fie x, y ∈ Ut (µ); deci µ(x), µ(y) ≥ t. Din (FF1) rezultă că
t ≤ min(µ(x), µ(y)) ≤ µ(x ∧ y), deci µ(x ∧ y) ≥ t; prin urmare x ∧ y ∈ Ut (µ). Deci
(F1) este ı̂ndeplinită.
(F2): Fie x ∈ Ut (µ) şi x ≤ y. Deci µ(x) ≥ t. Rezultă din (FF2) că t ≤ µ(x) ≤
µ(y), şi de aici avem µ(y) ≥ t, adică y ∈ Ut (µ). Astfel, (F2) are loc.
⇐=: Presupunem că pentru orice t ∈ [0, 1], Ut (µ) este filtru al lui B, adică (F1),
(F2) au loc, sau Ut (µ) = ∅. Să arătăm că µ este filtru fuzzy al lui B, adică că (FF1)
şi (FF2) au loc.
(FF1): Să presupunem prin absurd că există x, y ∈ B astfel ı̂ncât
min(µ(x), µ(y)) > µ(x ∧ y). Să luăm, atunci
µ(x ∧ y) + min(µ(x), µ(y))

t0 = ∈ [0, 1].
2
Deci µ(x ∧ y) < t0 < min(µ(x), µ(y)) ≤ µ(x), µ(y). Rezultă că x, y ∈ Ut0 (µ) şi
x ∧ y 6∈ Ut0 (µ), de unde din (F1) rezultă că Ut0 (µ) nu este filtru: contradicţie.
Deci, (FF1) are loc.
(FF2): Să presupunem prin absurd că există x, y ∈ B astfel ı̂ncât x ≤ y şi
µ(x) > µ(y). Să luăm, atunci
µ(y) + µ(x)
t1 = ∈ [0, 1].
2
Deci µ(y) < t1 < µ(x). Rezultă x ∈ Ut1 (µ) şi y 6∈ Ut1 (µ), de unde conform (F2)
obţinem că Ut1 (µ) nu este filtru: contradicţie. Deci (FF2) are loc. 2
Partea III
Elemente de teoria
mulţimilor
109
111
Logica matematică şi teoria mulţimilor sunt cele două teorii de bază care con-
stituie fundamentele matematicii (logica este cea care ”precede” teoria mulţimilor).
Teoria mulţimilor, ca şi logica matematică, poate fi prezentată neformalizat (aşa
numita ”teorie naivă (intuitivă) a mulţimilor”) sau formalizat (teoria axiomatică a
mulţimilor).
Teoria (naivă a) mulţimilor, aşa cum o utilizăm astăzi, a fost creată de mate-
maticianul german Georg Cantor (1845 - 1918), de la universitatea din Halle, ı̂n pe-
rioada 1879-1897. După Cantor [17], se numeşte mulţime ”o colecţie de obiecte
bine determinate, distincte, ale intuiţiei sau gândirii noastre, conside-
rate ca un tot. Obiectele considerate se numesc elementele mulţimii.” 1
Natura lor este cu totul arbitrară, termenul obiect desemnând orice fel de entitate
concretă sau abstractă. Obiectele au doar calitatea de a aparţine sau nu mulţimii.
In continuare, vom nota cu litere mari mulţimile şi cu litere mici elementele lor.
Dacă A este o mulţime şi x un element al său, vom scrie (nota) ”x ∈ A” şi
vom citi ”x aparţine lui A”. Dacă x nu se găseşte ı̂n mulţimea A, atunci vom scrie
”x 6∈ A” şi vom citi ” x nu aparţine lui A”. Simbolul ”∈” (”6∈”) este simbolul
”apartenenţei” (respectiv ”neapartenenţei”).
Pentru o mulţime se mai foloseşte notaţia {a, b, c, . . .}, unde a, b, c etc. sunt ele-
mentele mulţimii. În particular, putem considera mulţimi formate dintr-un singur
element, {a}: trebuie făcută deosebirea ı̂ntre elementul a şi mulţimea cu un singur
element (”singleton-ul”), {a}.
O mulţime este deci determinată de elementele sale. Rezultă că două mulţimi
sunt egale (adică coincid) dacă şi numai dacă ele sunt formate din aceleaşi elemente
(Principiul (axioma) extensiei (extensionalităţii)2 ).
In definiţia lui Cantor a mulţimii se cere ca obiectele mulţimii să fie determinate.
Se pune atunci problema modului de determinare a acestora.
Un mijloc este acela de a enumera toate elementele mulţimii. De exemplu,
mulţimile ”abstracte”: A = {1, 2, 3, 4}, B = {a, b, c} şi mulţimea ”concretă” de
culori: C = {alb, roşu, verde}.
Aceasta este ı̂nsă complicat ı̂n cazul mulţimilor finite cu un număr mare de
elemente sau ı̂n cazul mulţimilor infinite. De aceea, ı̂n teoria lui Cantor se acceptă
Principiul (axioma) abstracţiei3 , care spune că fiecare proprietate defineşte o
mulţime; mai precis, dată o proprietate P , există o (unică) mulţime ce conţine toate
obiectele ce satisfac P , şi numai pe acestea. Mulţimile definite ı̂n acest mod se vor
nota astfel:
A = {x | P (x)},
1 In original: ”Unter eine Menge verstehen wir jede Zusammenfassung M von bestimmten
wohlunterschiedenen Objekten in unserer Anschauung oder unseres Denkens (welche die Elemente
von M genannt werden) zu einem ganzen”. [118]
În engleză: ”A set is a collection into a whole of definite distinct objects of our intuition or of
our thought. The objects are called the elements (members) of the set.” [35]
2 Axiom of extensionality for sets
3 Axiom of comprehension
112
adică A este mulţimea obiectelor cu proprietatea P . De exemplu, considerăm pro-

prietatea P (x) ≡ ”x este număr natural mai mic sau egal cu 5”. În acest caz,
mulţimea este {0, 1, 2, 3, 4, 5}.
Teoria iniţiată de Cantor nu a fost bazată pe nicio axiomă, ı̂nsă din analiza
demonstraţiilor date de el se poate observa că, implicit, ı̂n marea majoritate a
cazurilor, s-au considerat 3 axiome [118]: Axioma extensionalităţii, Axioma
abstracţiei şi Axioma alegerii. Prima formulare explicită a Axiomei abstracţiei,
sursa tuturor disputelor, apare ı̂n [36], ca fiind axioma a V-a, conform [118].
Libertatea fără margini de a concepe mulţimi - dată de Principiul abstracţiei
- poate să conducă la nişte ”totalităţi” abstracte extrem de ”mari”. Putem astfel
concepe, de exemplu, mulţimea M a tuturor mulţimilor posibile. Această mulţime
prezintă ”extravaganţa” [97] (proprietatea) că se conţine şi pe sine ca element,
adică M ∈ M, deoarece M este o mulţime.
Pe de altă parte, mulţimile cu care ı̂n mod curent avem de-a face nu prezintă
asemenea ”extravaganţă”.
Exemplu [97] Mulţimea N a naţiunilor Europei nu se conţine ca element:
N 6∈ N , deoarece N nu este o naţiune.
Folosirea fără restricţii a Principiului abstracţiei a dus la apariţia ı̂n jurul
anului 1900 a unor rezultate contradictorii, aşa-numitele paradoxuri sau paradoxe4
(sau antinomii) din teoria mulţimilor, care au subminat teoria lui Cantor.
Cel mai simplu şi mai cunoscut este paradoxul lui Bertrand Russell, publicat ı̂n
1903 [105]. Acelaşi paradox a fost simultan şi independent discutat la Göttingen de
către Zermelo şi cercul său, fără a se ajunge a fi publicat (conform [35]). Paradoxul
lui Russell (numit şi paradoxul mulţimilor) se obţine făcând următorul raţionament:
Principiul abstracţiei ne permite să considerăm următoarea mulţime
R = {A | A mulţime, A 6∈ A},
adică R este mulţimea formată din toate mulţimile ne-”extravagante” (care nu se

conţin pe sine ca element).
Dacă acceptăm că R (mulţimea lui Russell) este un ”obiect logic” [97], atunci ı̂n
mod obligatoriu R, la rândul ei, trebuie să fie ”extravagantă” sau ne-”extravagantă”,
adică avem alternativa:
a) R ∈ R sau b) R 6∈ R;
- dacă se realizează (a), atunci, conform definiţiei lui R, avem R 6∈ R; deci am

demonstrat implicaţia: dacă R ∈ R atunci R 6∈ R;
- dacă se realizează (b), ı̂nseamnă că R este o clasă ne-”extravagantă” şi, prin
urmare, conform definiţiei clasei R, avem R ∈ R; deci am demonstrat implicaţia:
dacă R 6∈ R atunci R ∈ R.
Deci,
R ∈ R ⇐⇒ R 6∈ R.
4 Există mai multe definiţii ale noţiunii de paradox; vedeţi de exemplu [30], p. 105.
113
Această echivalenţă constituie antinomia lui Russell. Antinomia lui Russell a fost
un adevarat şoc atât pentru teoria lui Cantor, cât şi pentru alţi matematicieni, care
folosiseră deja teoria lui Cantor.
Ulterior, multe alte antinomii au fost construite. Ele au fost clasificate ı̂n două
categorii: antinomii logice (antinomia lui Russell, antinomia lui Cantor (1899,
publicată ı̂n 1932), antinomia lui Burali-Forti (1897), etc.) şi antinomii semantice
(antinomia lui Richard (1905), etc.).
Teoria mulţimilor concepută de Cantor a fost deci subminată de descoperirea
paradoxurilor. ”Criza paradoxurilor” - a treia ı̂n istoria fundamentelor matematicii
- declanşată la ı̂nceputul secolului 20 de noţiunile de mulţime şi apartenenţă a
declanşat marea criză a fundamentelor matematicii, ale cărei probleme nu sunt
rezolvate complet nici ı̂n zilele noastre.5
Pentru a salva teoria mulţimilor (şi implicit fundamentarea matematicii pe
această bază), au fost introduse anumite restricţii. Astfel, au apărut diversele
sisteme axiomatice ale teoriei mulţimilor, menite să confere teoriei create de
Cantor o bază logică corespunzătoare exigenţelor moderne şi să soluţioneze, ı̂ntre
altele, problema paradoxurilor.6
Printre cele mai cunoscute sisteme axiomatice se numără:
- sistemul Zermelo-Fraenkel (ZF) (sau sistemul Zermelo-Fraenkel cu Axioma Alegerii
(ZFC)), construit de E. Zermelo ı̂n anul 1908 [124], [125] şi modernizat de
A. Fraenkel ı̂n anii 1921-1926 [34]; este sistemul axiomatic cel mai apropiat de spir-
itul originar al teoriei lui Cantor şi cel mai utilizat; mai poate fi ı̂ntâlnit şi sub de-
numirea de sistemul Zermelo-Fraenkel-Skolem, datorită modernizărilor făcute şi de
Skolem [112], [113];
- sistemul von Neumann - Gödel - Bernays (cunoscut şi ca sistemul von Neumann -
Bernays (VNB) sau ca sistemul Gödel - Bernays (GB)), elaborat esenţialmente de
P. Bernays ı̂ntre 1937 - 1954, după sistemul propus ı̂n 1925 de John von Neumann
şi perfecţionat ı̂n 1940 de Kurt Gödel;
- sistemul lui Quine [95].
• Sistemul axiomatic ZF a eliminat antinomiile folosind doar mulţimi, dar ex-
cluzând de la ı̂nceput totalităţile (mulţimile) ”prea mari” (clasele propriu-zise).
• Sistemul von Neumann - Gödel - Bernays este unul din sistemele axiomatice
care admite, pe lângă mulţimi, şi existenţa claselor; un astfel de sistem se numeşte
”teorie a mulţimilor cu clase” (set theory with classes), faţă de sistemul ZF de
exemplu, care este o ”teorie a mulţimilor numai cu mulţimi” (set theory with sets
only), conform [35]). Un exemplu extrem de clasă este clasa care conţine toate
mulţimile: totalitatea mulţimilor formează o clasă, notată M şi numită univers
(= clasa tuturor mulţimilor), care nu este mulţime. Orice mulţime A verifică
A ∈ M. O clasă A este mulţime dacă există o altă clasă B, astfel ı̂ncât A ∈ B.
5 Cercetările matematice au condus la construirea unor teorii care elimină paradoxurile cunos-
cute, dar nu s-a putut demonstra necontradicţia lor, adică dacă nu cumva ı̂n cadrul acestor teorii
apar alte paradoxuri. [84]
6 Dezvoltarea unei teorii axiomatice (formale) se face ı̂n cadrul unui sistem formal, bazat pe
logica cu predicate de ordinul I cu egalitate.

114
Prin urmare, orice mulţime este o clasă, dar nu orice clasă este mulţime, deoarece
nu despre orice clasă se poate arăta că este element al unei clase. Fiecare clasă este
formată din mulţimi (elementele sale), dar clasa ı̂nsăşi nu este obligatoriu mulţime.
Această distincţie simplă, dar decisivă, ı̂ntre clase şi mulţimi asigură eliminarea
tuturor paradoxurilor cunoscute. În particular, despre clasa R a lui Russell se
arată că nu este mulţime, ci o clasă propriu-zisă, şi ca urmare posibilitatea (a):
R ∈ R este eliminată.
Dacă comparăm sistemele VNB şi ZF, observăm mai ı̂ntâi [35] că limbajul lui
VNB este mai bogat. Tot ce putem exprima şi demonstra ı̂n ZF putem exprima şi
demonstra, respectiv, ı̂n VNB, dar există enunţuri care pot fi exprimate ı̂n VNB
dar nu ı̂n ZF [35]. Dacă ne interesează doar mulţimile, atunci ZF şi VNB sunt
esenţial aceeaşi teorie [35].
Mai multe despre metamatematica şi semantica teoriei mulţimilor găsiţi ı̂n [35],
de exemplu.
Bibliografie pentru teoria mulţimilor: [16], [17], [18], [21], [22], [23], [27], [31],
[33], [35] (recomandată şi pentru bibliografie suplimentară), [47], [52], [68], [69],
[79], [82], [84], [97], [118], [124], [49], [115], [70].
In această parte, ı̂n capitolul 1, vom aminti câteva noţiuni din teoria naivă a
mulţimilor, pentru a ajunge să prezentăm algebra Boole a mulţimilor, cu demonstraţii
complete, care folosesc logica clasică (prezentată neformalizat) - esenţial, predi-
catele unare.
In capitolul 2, vom continua cu prezentarea relaţiilor binare şi a algebrei Boole
a relaţiilor binare, unde se folosesc, esenţial, predicatele binare. Urmează algebra
relaţională a relaţiilor binare; facem legătura cu bazele de date relaţionale, folosite
ı̂n informatică.
Capitolul 5
Algebra Boole a mulţimilor
Timp de secole matematica s-a descurcat fără teoria mulţimilor, dar astăzi, ı̂n
majoritatea textelor, teoria mulţimilor este indispensabilă. Chiar textele pentru
şcoală ı̂ncep cu mulţimi, reuniuni, intersecţii etc.
Vom relua şi noi aceste noţiuni ı̂n scopul de a accentua rolul calculului cu
predicate neformalizat ı̂n definiţii. Vom prezenta apoi algebra Boole a părţilor unei
mulţimi date, cu demonstraţii pedante, complete, care folosesc calculul cu predicate
(neformalizat) de ordinul I (predicatele unare) şi de ordinul II.
În secţiunea 1, discutăm despre cele două concepte fundamentale ale teoriei
mulţimilor: mulţimea şi apartenenţa. În secţiunea a doua, discutăm despre
relaţiile de incluziune şi de egalitate, iar ı̂n secţiunea a 3-a discutăm despre
operaţii cu mulţimi, pentru a ajunge la scopul acestui capitol, algebra Boole a
mulţimilor.
Ne situăm ı̂ntr-o teorie naivă a mulţimilor care acceptă clase.
5.1 Mulţimea şi apartenenţa: concepte fundamen-

tale
In consideraţiile matematice, ca şi ı̂n viaţa de toate zilele, intervin frecvent

diverse colecţii (ansmbluri) de obiecte grupate la un loc pe baza anumitor pro-
prietăţi comune. În matematică, asemenea colecţii (ansambluri, grupuri, totalităţi)
de obiecte sunt numite mulţimi [97].
Obiectele care compun o mulţime se numesc elementele mulţimii respective.
Dacă obiectul x este un element al mulţimii A, spunem că x aparţine lui A (sau
că A conţine pe x) şi notăm:
x∈A (sau, dual, A 3 x, respectiv).
115
116 CAPITOLUL 5. ALGEBRA BOOLE A MULŢIMILOR
In caz contrar, spunem că x nu aparţine lui A (sau, dual, că A nu conţine pe x) şi
notăm:
x 6∈ A (sau A 63 x, respectiv),
sau, folosind simbolul negaţiei logice:
¬(x ∈ A) (sau ¬(A 3 x), respectiv).
Semnul ”∈” a fost introdus ı̂n matematică de matematicianul şi logicianul
Giuseppe Peano (1858 - 1932), ca scriere stilizată a primei litere ”²” (epsilon)
din cuvântul grecesc ”²στ ι” (este) şi se numeşte simbolul relaţiei de apartenenţă
(conform [97]).
Elementele unei mulţimi se găsesc deci ı̂n relaţie de apartenenţă cu mulţimea
respectivă.
Noţiunile de mulţime şi de apartenenţă au devenit conceptele fundamentale ale
matematicii contemporane.
Vom accepta că există o mulţime, şi numai una, care prin definiţie nu conţine
nici un element. Această mulţime se numeşte mulţimea vidă şi se notează cu ∅.
Mulţimea ∅ este deci unica mulţime caracterizată de proprietatea:
x 6∈ ∅, oricare ar fi x
sau, ı̂n limbaj simbolic,
(∀x)[¬(x ∈ ∅)].
5.2 Relaţia de incluziune şi relaţia de egalitate
Pornind de la obiectul primitiv (iniţial): mulţimea şi de la relaţia primitivă ı̂ntre

mulţimi: relaţia de apartenenţă, se obţin şi alte relaţii ı̂ntre mulţimi, numite relaţii
derivate:
- relaţia de incluziune,
- relaţia de egalitate.
5.2.1 Relaţia de incluziune ı̂ntre mulţimi (clase)

Definiţia 5.2.1 Dacă A şi B sunt două mulţimi (clase) cu proprietatea că orice
element al mulţimii (clasei) A este şi element al mulţimii (clasei) B, vom spune:
mulţimea (clasa) A este inclusă ı̂n mulţimea (clasa) B sau, dual, mulţimea (clasa)
B include mulţimea (clasa) A, şi vom nota:
A⊆B sau B ⊇ A.
Prin urmare,
def.
A ⊆ B ↔ (∀x)[(x ∈ A) → (x ∈ B)].
Dacă A ⊆ B, spunem că A este o submulţime (subclasă) sau parte a lui B sau,
dual, că B este o supramulţime (supraclasă) a lui A.
5.2. RELAŢIA DE INCLUZIUNE ŞI RELAŢIA DE EGALITATE 117
1. Relaţia ”⊆” a fost definită cu ajutorul relaţiei ”∈” şi al operatorilor logici →
şi ∀.
2. Mulţimea vidă, ∅, este parte a oricărei mulţimi: oricare ar fi mulţimea A,
avem ∅ ⊆ A.
3. Oricare ar fi mulţimea A, avem A ⊆ M şi A ∈ M, unde M este clasa tuturor
mulţimilor.
4. Incluziunea nu este singura relaţie matematică reductibilă la apartenenţă.
In matematică, există o varietate infinită de relaţii: egalitatea obiectelor matema-
tice, diversele relaţii de echivalenţă, ordonarea numerelor, divizibilitatea numerelor
ı̂ntregi, ordonările obiectelor nenumerice, morfismele, izomorfismele etc. Contribuţia
revoluţionară a lui Cantor ı̂n dezvoltarea matematicii moderne constă tocmai ı̂n
descoperirea faptului că toate relaţiile matematice sunt reductibile la relaţia de
apartenenţă.
5.2.2 Relaţia de egalitate ı̂ntre mulţimi
Relaţia de egalitate ı̂ntre mulţimi (clase) se defineşte pornind de la noţiunea

generală de egalitate ı̂n matematică. Relaţia de egalitate se notează cu semnul ”=”
şi intervine ı̂n aproape toate teoriile matematice.
Definiţia 5.2.3 Spunem că două obiecte matematice x şi y, aparţinând unei teorii
matematice date, sunt egale (şi scriem x = y) dacă ı̂n cadrul teoriei respective nu
putem face nici o distincţie ı̂ntre obiectele x şi y, adică din punctul de vedere al
acelei teorii ele coincid.
Fiecare teorie matematică dispune de propria sa relaţie de ”egalitate”:
- egalitatea numerelor ı̂ntregi, reale etc.
- egalitatea polinoamelor,
- egalitatea funcţiilor,
- egalitatea punctelor geometrice etc.
Toate aceste ”egalităţi” au proprietatea de a fi:
- reflexive (orice x, x = x),
- simetrice (orice x,y, dacă x = y, atunci y = x),
- tranzitive (orice x,y,z, dacă x = y şi y = z, atunci x = z),
adică sunt relaţii de echivalenţă. Deci, ı̂n fiecare teorie matematică, egalitatea apare
ca cea mai fină relaţie de echivalenţă a teoriei respective (adică relaţia de egalitate
implică orice altă relaţie de echivalenţă).
Să definim egalitatea mulţimilor. (Se defineşte similar egalitatea claselor.)
Definiţia 5.2.4 Dacă A şi B sunt două mulţimi cu proprietatea:
(i) un element oarecare x aparţine lui A dacă şi numai dacă el aparţine lui B
atunci spunem că ele sunt egale şi notăm aceasta
A = B.
Deci,
def.
A = B ↔ (i),
unde:
(i) (∀x)[(x ∈ A) ↔ (x ∈ B)].
Condiţia (i) spune că cele două mulţimi trebuie să fie formate din aceleaşi ele-
mente, adică cele două mulţimi trebuie să aibă aceeaşi extensiune.
1) Relaţia de egalitate este definită cu ajutorul relaţiei de apartenenţă şi cu
ajutorul operatorilor logici ↔ şi ∀.
2) A = B ↔ [(A ⊆ B) ∧ (B ⊆ A)].
Într-adevăr,
A = B ↔ (∀x)[(x ∈ A) ↔ (x ∈ B)]
↔ (∀x)[((x ∈ A) → (x ∈ B)) ∧ ((x ∈ B) → (x ∈ A))]
↔ [(∀x)[((x ∈ A) → (x ∈ B))] ∧ [(∀x)((x ∈ B) → (x ∈ A))]
↔ [(A ⊆ B) ∧ (B ⊆ A)],
conform tautologiei cuantificate VII (1).
3) ⊆ este o relaţie de ordine (parţială).
Din acest punct se poate trece la construirea treptată a teoriei mulţimilor, in-
troducând mulţimea cu un element, {a} (singleton-ul), mulţimea cu două elemente,
{a, b}, perechea ordonată (a, b), reuniunea şi intersecţia claselor (mulţimilor), com-
plementara unei clase (mulţimi), produsul cartezian, relaţiile binare, funcţiile etc.
5.3 Operaţii cu mulţimi. Algebra Boole a mulţimilor

Definiţia 5.3.1 Vom numi mulţime totală mulţimea tuturor obiectelor cu care
avem de-a face la un moment dat. Vom nota cu E mulţimea totală.
Deci E ∈ M.
Fie acum A şi B două submulţimi (părţi) ale lui E.
Definiţia 5.3.2 A este inclusă strict ı̂n B dacă şi numai dacă A este inclusă ı̂n B
şi A 6= B. Deci, dacă notăm incluziunea strictă: A ⊂ B, atunci avem:
def.
A ⊂ B ↔ [(A ⊆ B) ∧ (A 6= B)].
5.3.1 Reuniunea şi intersecţia a două mulţimi. Complemen-

tara unei mulţimi. Algebra Boole a mulţimilor
Definiţia 5.3.3 Se numeşte reuniunea mulţimilor A, B, şi se notează: A ∪ B,
mulţimea elementelor care aparţin cel puţin uneia din mulţimile A, B:
def.
A ∪ B = {x ∈ E | (x ∈ A) ∨ (x ∈ B)} ⊆ E.
Deci x ∈ A ∪ B ↔ (x ∈ A) ∨ (x ∈ B).
5.3. OPERAŢII CU MULŢIMI. ALGEBRA BOOLE A MULŢIMILOR 119
Definiţia 5.3.4 Se numeşte intersecţia mulţimilor A, B, şi se notează: A ∩ B,

mulţimea elementelor comune lui A şi B (care aparţin atât lui A cât şi lui B):
def.
A ∩ B = {x ∈ E | (x ∈ A) ∧ (x ∈ B)} ⊆ E.
Deci x ∈ A ∩ B ↔ (x ∈ A) ∧ (x ∈ B).
Două mulţimi se zic disjuncte dacă A ∩ B = ∅.
Definiţia 5.3.5 Se numeşte complementara mulţimii A ı̂n raport cu E, şi se notează:

CE A, mulţimea elementelor lui E care nu aparţin lui A:
def.
CE A = {x ∈ E | x 6∈ A} = {x ∈ E | ¬(x ∈ A)}.
Să notăm cu P(E) mulţimea tuturor submulţimilor (părţilor) mulţimii E:
P(E) = {A | A ⊆ E}.
(1) A ⊆ E ↔ A ∈ P(E).
(2) ∅ ∈ P(E).
(3) E ∈ P(E).
Teorema 5.3.7 Structura
(P(E), ∩, ∪, CE , ∅, E)
este o algebră Boole, numită algebra Boole a mulţimilor.
Demonstraţie. Trebuie să demonstrăm că pentru orice A, B, C ∈ P(E), avem:

(M1) A ∪ A = A, A ∩ A = A (idempotenţa lui ∪, ∩),
(M2) A ∪ B = B ∪ A, A ∩ B = B ∩ A (comutativitatea lui ∪, ∩),
(M3) A ∪ (B ∪ C) = (A ∪ B) ∪ C, A ∩ (B ∩ C) = (A ∩ B) ∩ C (asociativitatea lui
∪, ∩),
(M4) A ∪ (A ∩ B) = A, A ∩ (A ∪ B) = A (absorbţia),
(M5) A ∪ (B ∩ C) = (A ∪ b) ∩ (A ∪ C), A ∩ (B ∪ C) = (A ∩ b) ∪ (A ∩ C) (distribu-
tivitatea),
(M6) A ∪ ∅ = A, A ∩ E = A,
(M7) A ∪ CE A = E, A ∩ CE A = ∅.
Să demonstrăm de exemplu prima egalitate din (M1): pentru orice A ∈ P(E),
A ∪ A = A.
• Fie A ∈ P(E) mulţime fixată, altfel arbitrară (oarecare). Să notăm Q(A) ≡
”A ∪ A = A” (am notat cu Q(A) propoziţia A ∪ A = A) şi să arătăm că propoziţia
Q(A) este adevărată.
def.=
Dar A ∪ A = A ↔ (∀x)[x ∈ A ∪ A ↔ x ∈ A].
Să notăm cu R(x) predicatul ”x ∈ A ∪ A ↔ x ∈ A”: R(x) ≡ ”x ∈ A ∪ A ↔ x ∈ A”.
Deci
def.=
A ∪ A = A ↔ (∀x)R(x).
Propoziţia Q(A) (din calculul propoziţiilor de ordinul II) este adevărată dacă şi nu-
mai dacă propoziţia (∀x)R(x) (din calculul propoziţiilor de ordinul I) este adevărată
dacă şi numai dacă predicatul R(x) este adevărat dacă şi numai dacă pentru orice
obiect a ∈ DR = E, propoziţia R(a) (din calculul propoziţiilor de ordinul I) este
adevărată.
· Fie a ∈ DR element fixat, altfel arbitrar. Să demonstrăm că R(a) este o
propoziţie adevărată:
R(a) ↔ ”a ∈ A ∪ A ↔ a ∈ A” ↔ ”[(a ∈ A) ∨ (a ∈ A)] ↔ (a ∈ A)” ↔ ”(p ∨ p) ↔ p”,
conform definiţiei lui ∪, unde p ≡ ”a ∈ A” (am notat cu ”p” propoziţia ”a ∈ A”).
Dar ”(p∨p) ↔ p” este prima tautologie din (P1) a sistemului de tautologii
A1 a calculului propoziţiilor, deci este adevărată. Rezultă că propoziţia R(a) este
adevărată, conform Exerciţiilor 1.2.14(3).
· Conform P.G. (Principiul generalizării), rezultă că pentru orice a ∈ DR ,
propoziţia R(a) este adevărată, adică propoziţia Q(A) este adevărată.
• Aplicând ı̂ncă odată P.G., rezultă că pentru orice A ∈ P(E), propoziţia Q(A)
este adevărată, adică pentru orice A ∈ P(A), A ∪ A = A.
La fel se demonstrează (M2) - (M7), folosind respectiv tautologiile (P2) - (P7)
din sistemul de tautologii A1 . 2
Să observăm că am făcut o demonstraţie detaliată (pedantă) a primei egalităţi

din (M1), folosind calculul propoziţiilor şi calculul predicatelor. În mod uzual ı̂nsă,
se face o demonstraţie mult simplificată.
Corolarul 5.3.8 Submulţimea P2 = {∅, E} ⊆ P(E) este ı̂nchisă la ∪, ∩, CE , deci

structura
(P2 , ∩, ∪, CE , ∅, E)
este o subalgebră Boole a algebrei Boole P(E), deci este o algebră Boole (cu două
elemente) izomorfă cu algebra Boole canonică, L2 .
Următoarele proprietăţi sunt de asemenea verificate ı̂n P(E), printre altele:

(M8) CE (A ∪ B) = CE A ∩ CE B, CE (A ∩ B) = CE A ∪ CE B (legile De Morgan),
(M9) CE (CE A) = A,
(M10) CE ∅ = E, CE E = ∅,
(M11) A ⊆ B ⇐⇒ (CE A) ∪ B = E, A ⊆ B ⇐⇒ A ∩ (CE B) = ∅.
Exerciţiul 5.3.9 Să se scrie echivalentele celorlalte tautologii din sistemele

A3 - A5 .
5.3. OPERAŢII CU MULŢIMI. ALGEBRA BOOLE A MULŢIMILOR 121
Mai general, avem următoarea definiţie:

Definiţia 5.3.10 Se numeşte câmp de mulţimi orice mulţime nevidă C de submulţimi
ale unei mulţimi fixate E (mulţimea totală), astfel ı̂ncât C este ı̂nchisă faţă de re-
uniunea, intersecţia şi complementara de mulţimi, adică:
a) dacă A, B ∈ C, atunci A ∪ B ∈ C,
b) dacă A, B ∈ C, atunci A ∩ B ∈ C,
c) dacă A ∈ C, atunci CE A ∈ C.
Observaţia 5.3.11 Din regulile de Morgan pentru mulţimi, rezultă că (a) şi (c)
implică (b), şi că (b) şi (c) implică (a). De aceea, ı̂n definiţia unui câmp de mulţimi
este suficient să luăm condiţia (c) ı̂mpreună cu una din condiţiile (a), (b).
Exemplele 5.3.12
(1) P(E) este un câmp de mulţimi, pentru orice E.
(2) Pentru orice mulţime E, clasa compusă din toate submulţimile finite ale lui
E şi din complementarele acestora este un câmp de mulţimi.
Propoziţia 5.3.13 Orice câmp de mulţimi C este o algebră Boole, anume
(C, ∩, ∪, CE , ∅, E).
Să remarcăm că algebra Boole C este o subalgebră a algebrei Boole P(E).
5.3.2 Funcţia caracteristică a unei mulţimi
Fie A ⊆ E o mulţime oarecare. Se numeşte funcţia caracteristică a lui A, şi se

notează χA , funcţia χA : E −→ {0, 1}definită astfel: pentru orice x ∈ E,
½
def. 1, dacă x ∈ A,
χA (x) =
0, dacă x 6∈ A.
Există o bijecţie ı̂ntre P(E) şi {0, 1}E = 2E = {f | f : E −→ {0, 1}}, care
asociază fiecărei submulţimi A ⊆ E (A ∈ P(E)) funcţia caracteristică χA .
Funcţia caracteristică este folosită mult ı̂n teoria mulţimilor fuzzy şi a struc-
turilor fuzzy.
5.3.3 Generalizare: reuniunea şi intersecţia a n mulţimi
Dacă A1 , A2 , . . . , An ⊆ E, atunci prin definiţie:

Reuniunea lor este:
def.
∪ni=1 Ai = A1 ∪. . .∪An = {x ∈ E | (x ∈ A1 )∨. . .∨(x ∈ An )} = {x ∈ E | (∃i)x ∈ Ai }.
Intersecţia lor este:
def.
∩ni=1 Ai = A1 ∩. . .∩An = {x ∈ E | (x ∈ A1 )∧. . .∧(x ∈ An )} = {x ∈ E | (∀i)x ∈ Ai }.
Propoziţia 5.3.14 Reuniunea şi intersecţia finită au următoarele proprietăţi:

(1) (∪ni=1 Ai ) ∩ B = ∪ni=1 (Ai ∩ B), (∩ni=1 Ai ) ∪ B = ∩ni=1 (Ai ∪ B) (distributivitatea
generalizată (finită)),
(2) CE (∪ni=1 Ai ) = ∩ni=1 CE Ai , CE (∩ni=1 Ai ) = ∪ni=1 CE Ai (legile De Morgan ge-
neralizate (finite)).
5.3.4 Generalizare: reuniunea şi intersecţia unei familii de

mulţimi
Definiţia 5.3.15 Fie A ⊆ E şi I o mulţime nevidă, eventual infinită. Dacă fiecărui
i ∈ I ı̂i este asociat un singur element xi ∈ A, atunci spunem că avem o familie de
elemente ale lui A (din A) indexată de (după) mulţimea I şi notăm cu: (xi )i∈I .
Să remarcăm că familia de elemente ale lui A, (xi )i∈I , este de fapt o funcţie
f : I −→ A, adică un element al lui AI .
Se ştie că familiei (xi )i∈I ı̂i corespunde submulţimea {xi ∈ A | i ∈ I} a lui A, iar
submulţimii X a lui A ı̂i corespunde familia particulară (x = xx )x∈X de elemente
din A indexata după ea ı̂nsăşi (1X : X −→ X ⊆ A).
Definiţia 5.3.16 Dacă fiecărui i ∈ I ı̂i este asociată o singură mulţime Ai ⊆ E
(Ai ∈ P(E)), atunci spunem că avem o familie de mulţimi (submulţimi ale lui E)
indexată de mulţimea I şi notăm: (Ai )i∈I .
Să remarcăm că familia de mulţimi (Ai )i∈I , este de fapt o funcţie f : I −→
P(E), adică un element al lui P(E)I .
Dacă (Ai )i∈I este o familie de mulţimi, atunci prin definiţie:

Reuniunea familiei este:
def.
∪i∈I Ai = {x ∈ E | există i ∈ I, astfel ı̂ncât x ∈ Ai } = {x ∈ E | (∃i)x ∈ Ai }.
Intersecţia familiei este:
def.
∩i∈I Ai = {x ∈ E | pentru orice i ∈ I, x ∈ Ai } = {x ∈ E | (∀i)x ∈ Ai }.
Propoziţia 5.3.17 Reuniunea şi intersecţia oarecare au următoarele proprietăţi:
(1) (∪i∈I Ai ) ∩ B = ∪i∈I (Ai ∩ B), (∩i∈I Ai ) ∪ B = ∩i∈I (Ai ∪ B) (distributivitatea
generalizată (oarecare)),
(2) CE (∪i∈I Ai ) = ∩i∈I CE Ai , CE (∩i∈I Ai ) = ∪i∈I CE Ai (legile De Morgan gene-
ralizate (oarecare)).
Demonstraţie. Vom demonstra pe scurt, pentru exemplificare, ultima
proprietate:
x ∈ CE (∩i∈I Ai ) ↔ x 6∈ ∩i∈I Ai ↔ ¬(x ∈ ∩i∈I Ai ) ↔ ¬((∀i)x ∈ Ai ) ↔ (∃i)¬(x ∈
Ai ) ↔ (∃i)(x 6∈ Ai ) ↔ (∃i)(x ∈ CE Ai ) ↔ x ∈ ∪i∈I CE Ai ,
conform tautologiei cuantificate I (3).
Similar se demonstrează restul proprietăţilor. 2
Capitolul 6
Algebra relaţională
a relaţiilor
In matematică, o anumită categorie de enunţuri joacă un rol important; aceste

enunţuri se numesc relaţii, cele mai utilizate fiind relaţiile binare. Vom ı̂ncepe cu
o categorie de relaţii particulare, cu o structură foarte simplă şi care se numesc
produse carteziene (sau produse directe). Apoi vom defini relaţiile, operaţii cu
relaţii, algebra Boole a relaţiilor. În final vom defini algebra relaţională a relaţiilor,
pentru a face legătura cu bazele de date relaţionale.
In secţiunea 1, discutăm despre produsul cartezian a 2 mulţimi şi despre
relaţiile binare; ı̂n secţiunea 2, discutăm despre produsul cartezian a n mulţimi
şi despre relaţiile n-are; ı̂n secţiunea 3, discutăm despre operaţii cu relaţii binare
şi despre algebra Boole a relaţiilor binare; ı̂n secţiunea 4, discutăm despre alge-
bra relaţională a relaţiilor binare; ı̂n secţiunea 5, discutăm despre bazele de date
relaţionale.
Vom utiliza aici calculul cu predicate binare, ternare, ..., n-are.
6.1 Produs cartezian a două mulţimi. Relaţii binare

6.1.1 Produs cartezian a două mulţimi
Definiţia 6.1.1
(i) Fie D1 , D2 două mulţimi, distincte sau nu. Se numeşte produs cartezian
al mulţimilor D1 , D2 mulţimea, notată D1 × D2 , care are drept elemente toate
perechile ordonate (x, y), cu x ∈ D1 şi y ∈ D2 , şi numai pe acestea:
def.
D1 × D2 = {(x, y) | (x ∈ D1 ) ∧ (y ∈ D2 )}.
(i’) Dacă D1 = D2 = D, atunci D × D se mai notează D2 .
123
124 CAPITOLUL 6. ALGEBRA RELAŢIONALĂ A RELAŢIILOR
Definiţia 6.1.2
(i) Se numeşte diagonala produsului cartezian D1 ×D2 mulţimea notată ∆D1 ×D2
definită astfel:
def.
∆D1 ×D2 = {(x, y) | (x ∈ D1 ) ∧ (y ∈ D2 ) ∧ (x = y)}
= {(x, x) | (x ∈ D1 ) ∧ (x ∈ D2 )} = {(x, x) | x ∈ D1 ∩ D2 } ⊆ D1 × D2 .
(i’) Se numeşte diagonala produsului cartezian D × D (sau relaţia identică din
D) mulţimea, notată ∆D , definită astfel:
def.
∆D = {(x, x) | x ∈ D} ⊆ D × D.
Propoziţia 6.1.3 Dacă Card(D1 ) şi Card(D2 ) sunt finite, atunci
Card(D1 × D2 ) = Card(D1 ) · Card(D2 ),
unde Card(D) este numărul elementelor mulţimii D (cardinalul lui D).
Produsul cartezian a două mulţimi are proprietăţile următoare, printre altele:

1. Dacă D1 = ∅ sau D2 = ∅, atunci D1 × D2 = ∅.
2. Dacă D1 , D10 , D2 , D20 sunt nevide, atunci
D1 × D2 = D10 × D20 ↔ (D1 = D10 ) ∧ (D2 = D20 ).
3. (D1 ∪ D10 ) × D2 = (D1 × D2 ) ∪ (D10 × D2 ),

D1 × (D2 ∪ D20 ) = (D1 × D2 ) ∪ (D1 × D20 ).
4. (D1 ∩ D10 ) × D2 = (D1 × D2 ) ∩ (D10 × D2 ),
D1 × (D2 ∩ D20 ) = (D1 × D2 ) ∩ (D1 × D20 ).
5. (D1 ∪ D10 ) × (D2 ∪ D20 ) = (D1 × D2 ) ∪ (D1 × D20 ) ∪ (D10 × D2 ) ∪ (D10 × D20 ).
6. (D1 ∩ D10 ) × (D2 ∩ D20 ) = (D1 × D2 ) ∩ (D1 × D20 ) ∩ (D10 × D2 ) ∩ (D10 × D20 ).
6.1.2 Relaţii binare

Definiţia 6.1.4
(i) Fie D1 şi D2 două mulţimi oarecare, distincte sau nu. Se numeşte relaţie
binară (sau simplu relaţie) ı̂ntre D1 şi D2 orice submulţime R a produsului cartezian
D1 × D2 . D1 şi D2 se numesc domeniile lui R.
(i’) Dacă D1 = D2 = D, se numeşte relaţie binară (sau relaţie) ı̂ntre elementele
mulţimii D (sau pe mulţimea D) orice submulţime R a produsului cartezian D2 .
1. Diagonala ∆D1 ×D2 este o relaţie binară ı̂ntre D1 şi D2 , iar ∆D este o relaţie
binară pe D.
2. Dacă x, y sunt ı̂n relaţia binară R, atunci vom scrie echivalent:
xRy, (x, y) ∈ R, R(x, y) − predicat binar

6.2. PRODUSUL CARTEZIAN A N MULŢIMI. RELAŢII N -ARE 125
3. Toate elementele unei mulţimi A au o proprietate comună, P , şi anume aceea

de a aparţine acelei mulţimi; propoziţia ”a ∈ A” afirmă proprietatea P a lui a (a
are proprietatea P ). Scriem, echivalent: (a ∈ A) ↔ P (a)
• Funcţii (aplicaţii) unare (de o variabilă)
Definiţiile 6.1.6 Fie A, B două mulţimi oarecare.

(i) O funcţie definită pe A cu valori ı̂n B este o relaţie binară Γ ı̂ntre A şi B
(adică Γ ⊆ A × B), cu proprietatea că pentru orice x ∈ A, există un element y ∈ B
şi numai unul, astfel ı̂ncât (x, y) ∈ Γ.
O funcţie Γ ⊆ A × B se notează prin f : A −→ B (x 7−→ f (x)), simbolul
f având semnificaţia următoare: fiecărui element x ∈ A ı̂i corespunde un singur
element, f (x) ∈ B, astfel ı̂ncât (x, f (x)) ∈ Γ.
A se numeşte domeniul de definiţie al funcţiei f : A −→ B, B se numeşte
domeniul valorilor lui f .
(i’) Dacă A = B şi f : A −→ A, atunci f se numeşte operaţie unară pe A.
6.2 Produsul cartezian a n mulţimi. Relaţii n-are

6.2.1 Produs cartezian a n mulţimi (n ≥ 2)
Produsul cartezian a n mulţimi se poate defini ı̂n două moduri:
Definiţia 6.2.1 (Definiţia 1 a produsului cartezian)

(i) Fie D1 , D2 , . . ., Dn n mulţimi, distincte sau nu (n ≥ 2). Se numeşte produs
cartezian
Qn al mulţimilor Di , i = 1, n mulţimea, notată D1 × D2 × . . . × Dn sau
ı̂ncă i=1 Di , care are drept elemente toate n-uplele ordonate (x1 , x2 , . . . , xn ) cu
proprietatea xi ∈ Di , i = 1, n:
n
Y def.
Di = D1 × D2 × . . . × Dn = {(x1 , x2 , . . . , xn ) | (x1 ∈ D1 ) ∧ . . . ∧ (xn ∈ Dn )}
i=1
= {(x1 , x2 , . . . , xn ) | ∀i ∈ {1, 2, . . . , n}, xi ∈ Di }.

| {z }
P (i)
(i’) Dacă D1 = D2 = . . . = Dn = D, atunci D × D × . . . × D se mai notează Dn ,

numindu-se puterea naturală a mulţimii D.
Produsul cartezian a n mulţimi (finit) mai poate fi definit astfel:
Definiţia 6.2.2 (Definiţia 2 a produsului cartezian)

Fie D1 , D2 , . . ., Dn n mulţimi, distincte sau nu (n ≥ 2). Se numeşte produs
cartezian al mulţimilor Di , i = 1, n mulţimea, notată D1 × D2 × . . . × Dn sau ı̂ncă
Qn Sn
i=1Di , care are drept elemente toate funcţiile f : {1, 2, . . . , n} −→ i=1 Di , cu
proprietatea că f (i) ∈ Di , pentru orice i ∈ {1, 2, . . . , n}:
n
Y n
[
def.
Di = {f : {1, 2, . . . , n} −→ Di | ∀i ∈ {1, 2, . . . , n}, f (i) ∈ Di }.
i=1 i=1
1. În această secţiune, scrierea i = 1, n este echivalentă cu scrierea i ∈ {1, 2, . . . , n}.
2. Cele două definiţii 6.2.1 si 6.2.2 ale produsului cartezian sunt echivalente,
pentru că tuplurile (n-uplele) (x1 , x2 , . . . , xn ), cu xi ∈SDi , i = 1, n, sunt ı̂n
n
corespondenţă bijectivă cu funcţiile f : {1, 2, . . . , n} −→ i=1 Di , cu f (i) = xi ∈
Di , i = 1, n.
3. (D1 × D2 ) × D3 ' D1 × (D2 × D3 ) ' D1 × D2 × D3 , unde ' ı̂nseamnă că
ı̂ntre mulţimile respective există o bijecţie.
Qn
Propoziţia 6.2.4 Pentru orice j ∈ {1, 2, . . . , n}, funcţia πj : i=1 Di −→ Dj ,
definită de:
def.
πj ((x1 , x2 , . . . , xn )) = xj
Qn
este surjectivă şi se numeşte proiecţia canonică a lui i=1 Di .
6.2.2 Relaţii n-are (n ≥ 2)

Definiţia 6.2.5
(i) Fie D1 , D2 , . . . , Dn o listă finită de mulţimi oarecare, distincte sau nu,
n ≥ 2. Se numeşte relaţie
Qn n-ară ı̂ntre mulţimile D1 , . . . , Dn orice submulţime R a
produsului cartezian i=1 Di . Mulţimile D1 , . . ., Dn se numesc domeniile lui R.
n se numeşte aritatea lui R.
(i’) Dacă D1 = D2 = . . . = Dn = D, se numeşte relaţie n-ară ı̂ntre elementele
mulţimii D (sau pe mulţimea D) orice submulţime R a produsului cartezian Dn .
1. Elementele unei relaţii n-are sunt tupluri (n-upluri) sau, echivalent, sunt
funcţii.
2. Dacă x, y, z sunt ı̂n relaţia ternară R, vom scrie echivalent:
(x, y, z) ∈ R, R(x, y, z) − predicat ternar
Exemple de relaţii ternare

1) S(x, y, z) ≡ ”x + y = z”
2) P (x, y, z) ≡ ”x · y = z”
6.3. OPERAŢII CU RELAŢII. ALGEBRA BOOLE A RELAŢIILOR 127
• Funcţii de n variabile (n ≥ 1)
Definiţiile 6.2.7 Fie D1 , D2 , . . . , Dn şi B n + 1 mulţimi, Qndistincte sau nu, n ≥ 1.
(i) O funcţie de n variabile este o funcţie unară f : i=1 Di −→ B, adică este
o relaţie binară Γ, Γ ⊆ (D Qn1 × D2 × . . . × Dn ) × B cu proprietatea că pentru orice
X = (x1 , x2 , . . . , xn ) ∈ i=1 Di , există un element y = f (X) ∈ B şi numai unul
astfel ı̂ncât
(X, y) = ((x1 , x2 , . . . , xn ), y) ∈ Γ.
(i’) Dacă D1 = D2 = . . . = Dn = B = D, atunci o funcţie f : Dn −→ D se
numeşte operaţie n-ară pe D.
(i”) O operaţie zero-ară sau nulară pe D =
6 ∅ se defineşte ca fiind un element
al mulţimii D.
Observaţia 6.2.8 Din Observaţiile 6.2.3 (3), rezultă că, echivalent, o funcţie de n
variabile este o relaţie (n + 1)-arăQnΓ, Γ ⊆ D1 × D2 × . . . × Dn × B, cu proprietatea că
pentru orice (x1 , x2 , . . . , xn ) ∈ i=1 Di , există un element y = f (x1 , x2 , . . . , xn ) ∈
B şi numai unul astfel ı̂ncât (x1 , x2 , . . . , xn , y) ∈ Γ.
6.3 Operaţii cu relaţii. Algebra Boole a relaţiilor
In cele ce urmează, vom lucra numai cu relaţii binare pe E, generalizarea la alte

relaţii binare sau la relaţii n-are fiind evidentă.
6.3.1 Disjuncţia, conjuncţia şi negaţia unei relaţii binare
Fie R şi S două relaţii binare pe E (adică R, S ⊆ E × E).

W
Definiţia 6.3.1 Numim disjuncţia (reuniunea) relaţiilor R, S, şi notăm R S,
relaţia care corespunde reuniunii lor luate ca mulţimi:
_ def.
R S = {(x, y) ∈ E × E | (x, y) ∈ R ∨ (x, y) ∈ S}.
V
Definiţia 6.3.2 Numim conjuncţia (intersecţia) relaţiilor R, S, şi notăm R S,
relaţia care corespunde intersecţiei lor luate ca mulţimi:
^ def.
R S = {(x, y) ∈ E × E | (x, y) ∈ R ∧ (x, y) ∈ S}.
Definiţia 6.3.3 Numim negaţia (complementara) relaţiei R, şi notăm R, relaţia

care corespunde complementarei ei ı̂n raport cu E × E luată ca mulţime:
def.
R = {(x, y) ∈ E × E | (x, y) 6∈ R} = {(x, y) ∈ E × E | ¬((x, y) ∈ R)}.
6.3.2 Implicaţia şi echivalenţa relaţiilor binare
Fie R şi S două relaţii binare pe E.

Definiţia 6.3.4 Spunem că relaţia R implică relaţia S, şi notăm R =⇒ S, dacă
ori de câte ori avem xRy, avem şi xSy, deci dacă R ⊆ S ca mulţimi.
Definiţia 6.3.5 Spunem că relaţia R este echivalentă cu relaţia S, şi notăm R ⇐⇒
S, dacă R =⇒ S şi S =⇒ R, deci dacă R = S ca mulţimi.
1. Implicaţia relaţiilor este o relaţie de ordine parţială pe mulţimea relaţiilor
binare pe E.
2. Echivalenţa relaţiilor este o relaţie de echivalenţă pe mulţimea relaţiilor
binare pe E.
Exemplele 6.3.7
•WPentru numere:
”<” W ”=” ⇐⇒ ”≤”,
”>” V ”=” ⇐⇒ ”≥”,
”≤” V ”≥” ⇐⇒ ”=”,
”≥” V ”6=” ⇐⇒ ”>”,
”≤” ”6=” ⇐⇒ ”<”.
” < ” ⇐⇒ ”≥” (negaţia relaţiei < este ≥),

” > ” ⇐⇒ ”≤” (negaţia relaţiei > este ≤),
” = ” ⇐⇒ ”6=” (negaţia relaţiei = este 6=).
”=” =⇒ ”≤”,
”=” =⇒ ”≥”,
”<” =⇒ ”≤”,
”>” =⇒ ”≥”,
”<” =⇒ ”6=”,
”>” =⇒ ”6=”.
•V
Pentru mulţimi:
”⊆” ”⊇” ⇐⇒ ”=”.
” ∈ ” ⇐⇒ ”6∈” (negaţia lui ∈ este 6∈),

” 6∈ ” ⇐⇒ ”∈” (negaţia lui 6∈ este ∈),
” = ” ⇐⇒ ”6=” (negaţia lui = este 6=).
”=” =⇒ ”⊆”.
6.3. OPERAŢII CU RELAŢII. ALGEBRA BOOLE A RELAŢIILOR 129
6.3.3 Algebra Boole a relaţiilor

Definiţia 6.3.8 Se numeşte relaţia vidă, şi o vom nota V , relaţia care corespunde
mulţimii vide, ∅ ⊆ E × E, adică relaţia cu proprietatea că oricare x, y din E, nu
avem xV y.
Definiţia 6.3.9 Se numeşte relaţia totală, şi o vom nota T , relaţia care corespunde
mulţimii totale, E × E ⊆ E × E, adică este relaţia cu proprietatea că oricare x, y
din E, avem xT y.
Teorema 6.3.10 Fie RE mulţimeaV tuturor

W relaţiilor binare pe E (adică RE =
P(E × E)). Atunci structura (RE , , , − , V, T ) este o algebră Boole, numită al-
gebra Boole a relaţiilor.
Demonstraţie.
W Trebuie
V să demonstrăm că pentru W orice
V R, S, Q ∈ RE , avem:
(R1) R W R ⇐⇒ R,WR RV ⇐⇒ R (idempotenţa
V lui , ), W V
(R2) R W S ⇐⇒W S R, R S
W W ⇐⇒ S R
V V(comutativitatea V luiV , ),
(R3)
W RV (S Q) ⇐⇒ (R S) Q, R (S Q) ⇐⇒ (R S) Q (asociativitatea
lui , W), V V W
(R4) R W(R V S) ⇐⇒ R, W R (R V S)W ⇐⇒ R (absorbţia),
(R5) RV (SW Q) ⇐⇒ (RV S)W (RV Q),
R W(S Q) ⇐⇒ (RV S) (R Q) (distributivitatea),
(R6) R V ⇐⇒ R, R T ⇐⇒ R (V este prim element, T este ultim element:
V =⇒ RW=⇒ T ), V
(R7) R R ⇐⇒ T , R R ⇐⇒ V (R este complementul lui R ),
ceea ce se demonstrează similar cu modul cum am demonstrat că (P(E), ∩, ∪, CE , ∅, E)
este o algebră Boole (algebra Boole a mulţimilor), de data aceasta folosind predicate
binare, nu unare. 2
Următoarele proprietăţi sunt de asemenea adevărate, pe lângă multe altele:
pentru orice
W două relaţii
V binare
V R, S pe
W E,
(R8) R S ⇐⇒ R S, R S ⇐⇒ R S (legile De Morgan),
(R9) R ⇐⇒ R (legea dublei negaţii).
Observaţia 6.3.11 Echivalenţa relaţiilor joacă, ı̂n algebra Boole a relaţiilor, acelaşi
rol pe care-l joacă egalitatea mulţimilor ı̂n algebra Boole a mulţimilor.
6.3.4 Matricea booleană (caracteristică) a unei relaţii binare

pe o mulţime finită
Să observăm că oricărei mulţimi finite, ”concrete” {x1 , x2 , . . . , xn } ı̂i putem
asocia o singură mulţime finită, ”abstractă” {1, 2, . . . , n}, abstracţie făcând de o
bijecţie, şi că oricărei mulţimi finite ”abstracte” {1, 2, . . . , n} ı̂i putem asocia o
infinitate de mulţimi finite ”concrete” {x1 , x2 , . . . , xn }. De exemplu, mulţimii cu-

lorilor (mulţime ”concretă”) {alb, roşu, albastru} ı̂i asociem mulţimea ”abstractă”
{1, 2, 3} (sau {n, n + 1, n + 2}), iar mulţimii ”abstracte” {1, 2} ı̂i putem asocia
mulţimile ”concrete” {alb, verde}, {Dacia, Volvo}, {Ion, Alina} etc.
Fie o mulţime finită ”concretă” A = {x1 , x2 , . . . , xn } (”abstractă”
A = {1, 2, . . . , n}) şi R o relaţie binară pe A (R ⊆ A × A). Se numeşte matrice
booleană sau matrice caracteristică asociată lui R matricea MR = (mij )i,j∈{1,2,...,n} ,
definită astfel:
½
1, dacă (xi , xj ) ∈ R ((i, j) ∈ R)
mij =
0, dacă (xi , xj ) 6∈ R ((i, j) 6∈ R).
Se observă că mulţimea relaţiilor binare pe o mulţime finită cu n elemente este

ı̂n corespondenţă bijectivă cu mulţimea matricelor booleene de ordinul n. Deci, o
relaţie binară pe o mulţime finită cu n elemente poate fi dată, alternativ, printr-o
matrice booleană de ordin n. Deci, se poate identifica R cu MR .
De exemplu, relaţia R, definită pe mulţimea A = {a, b, c, d}, are următoarea
matrice booleană asociată:
 
1 1 1 1
 0 1 1 1 
MR =   0 0 1 0 

0 0 0 1
Condiţiile (O1 ) - (O4 ) din Definiţiile 3.1.1, verificate de o relaţie binară R pe

o mulţime A finită cu n elemente, pot fi reformulate echivalent pentru matricea
booleană asociată, MR , astfel:
(O10 ) pentru orice i ∈ {1, 2, . . . , n}, mii = 1,
(O20 ) pentru orice i, j ∈ {1, 2, . . . , n}, i 6= j, mij = 1 implică mji = 0 (MR este o
matrice antisimetrică),
(O30 ) pentru orice i, j, k ∈ {1, 2, . . . , n}, i 6= j, k 6= i, k 6= j, mij = 1 şi mjk = 1
implică mik = 1,
(O40 ) pentru orice i, j ∈ {1, 2, . . . , n}, mij = 1 sau mji = 1.
1. Să se scrie un program pentru determinarea tuturor relaţiilor de ordine pe o
mulţime finită.
2. Se dă o relaţie binară pe o mulţime finită prin matricea booleană asociată. Să se
scrie un program pentru a verifica dacă relaţia este de ordine, parţială sau totală,
sau dacă relaţia este de preordine.
3. Se dă o relaţie binară R pe mulţimea E = {1, 2, . . . , n} prin matricea sa booleană
(caracteristică). Să se scrie un program care să verifice dacă relaţia R este de
echivalenţă şi ı̂n caz afirmativ să determine elementele fiecărei clase de echivalenţă.
Exemplificare cu matricea:
6.4. ALGEBRA RELAŢIONALĂ A RELAŢIILOR 131
 
1 1 1 0 0 0
 1 1 1 0 0 0 
 
 1 1 1 0 0 0 
MR = 



 0 0 0 1 1 0 
 0 0 0 1 1 0 
0 0 0 0 0 1
6.4 Algebra relaţională a relaţiilor
Noţiunea de algebră relaţională s-a născut din proprietăţiile relaţiilor şi relaţiile
formează primul exemplu de algebră relaţională. Există mai multe definiţii echiva-
lente ale acestei noţiuni; noi vom prezenta o variantă.
6.4.1 Compunerea şi inversarea relaţiilor binare
Fie R şi S două relaţii binare pe E.

Definiţia 6.4.1 Se numeşte compusa (produsul) relaţiilor R, S, şi se notează R◦S,
relaţia binară care are drept elemente toate acele (şi numai acele) perechi ordonate
(x, y) pentru care există cel puţin un t, astfel ı̂ncât (x, t) ∈ R şi (t, y) ∈ S:
def.
R ◦ S = {(x, y) ∈ E × E | (∃t)[(x, t) ∈ R ∧ (t, y) ∈ S]}.
Definiţia 6.4.2 Se numeşte inversa (transpusa) (simetrica) relaţiei R, şi se notează

R−1 , relaţia binară care are drept elemente toate perechile ordonate obţinute prin
”inversarea” perechilor din R, adică (x, y) ∈ R−1 ↔ (y, x) ∈ R:
def.
R−1 = {(x, y) ∈ E × E | (y, x) ∈ R}.
Exemplele 6.4.3
• Pentru numere:
”=” ◦ ”≤” ⇐⇒ ”≤”,
”≤” ◦ ”=” ⇐⇒ ”≤”,
”≥” ◦ ”=” ⇐⇒ ”≥”,
”<” ◦ ”<” ⇐⇒ ”<”.
• Pentru mulţimi:
”=” ◦ ”∈” ⇐⇒ ”∈”,
”∈” ◦ ”=” ⇐⇒ ”∈”,
”=” ◦ ”=” ⇐⇒ ”=”,
”⊆” ◦ ”⊆” ⇐⇒ ”⊆”,
”=” ◦ ”⊆” ⇐⇒ ”⊆”,

”⊆” ◦ ”=” ⇐⇒ ”⊆”.
Să demonstrăm, de exemplu, că ”=” ◦ ”∈” ⇐⇒ ”∈” pentru mulţimi:

(X, Y ) ∈ ”=” ◦ ”∈” ↔ (∃T )[X = T ∧T ∈ Y ] ↔ (∃T )[X ∈ Y ] ↔ X ∈ Y ↔ (X, Y ) ∈
”∈”.
Propoziţia 6.4.4 Produsul are următoarele proprietăţi: pentru orice R, S, Q

relaţii binare pe E,
0) R ◦ ∆E ⇐⇒ R ⇐⇒ ∆E ◦ R (∆E este element neutru pentru compunerea
relaţiilor),
1) (R ◦ S)W◦ Q ⇐⇒ R ◦ (S ◦ W
Q) (asociativitatea compunerii),
2) R ◦ (S V Q) ⇐⇒ (R ◦ S) V(R ◦ Q),
3) R ◦W(S Q) ⇐⇒ (R ◦ S) W(R ◦ Q),
4) (R V S) ◦ Q ⇐⇒ (R ◦ Q) V(S ◦ Q),
5) (R S) ◦ Q ⇐⇒ (R ◦ Q) (S ◦ Q).
Demonstraţie. 0):
• Fie R o relaţie binară pe E, fixată, altfel arbitrară (oarecare); să demonstrăm că
propoziţia: P (R) ≡ ”R ◦ ∆E ⇐⇒ R” este adevărataă.
R ◦ ∆E ⇐⇒ R ı̂nseamnă, conform definiţiei lui ⇐⇒, că R ◦ ∆E = R ca mulţimi,
iar
def.=
R ◦ ∆E = R ↔ (∀x)(∀y)[(x, y) ∈ R ◦ ∆E ↔ (x, y) ∈ R] ≡ (∀x)(∀y)P (x, y),
unde am făcut notaţia P (x, y) ≡ ”(x, y) ∈ R ◦ ∆E ↔ (x, y) ∈ R”.
Dar propoziţia (∀x)(∀y)P (x, y) este adevărată dacă şi numai dacă predicatul P (x, y)
este adevărat, iar P (x, y) este un predicat adevărat dacă şi numai dacă pentru orice
pereche de obiecte (a, b) ∈ DP , propoziţia P (a, b) este adevărată.
Dar P (a, b) ≡ ”(a, b) ∈ R ◦ ∆E ↔ (a, b) ∈ R”.
· Fie perechea de obiecte (a, b) ∈ DP , fixată, altfel arbitrară; să demonstrăm că
P (a, b) este o propoziţie adevărată: ı̂ntr-adevăr,
(a, b) ∈ R ◦ ∆E ↔
(∃t)[(a, t) ∈ R ∧ (t, b) ∈ ∆E ] ↔
[(a, b) ∈ R ∧ (b, b) ∈ ∆E ] ↔
(a, b) ∈ R,
pentru că din definiţia lui ∆E rezultă că t = b, pentru că propoziţia ””(b, b) ∈ ∆E ”
este adevărată (este I) şi deoarece p ∧ I ↔ p, unde p ≡ ”(a, b) ∈ R”, conform (P6)
din sistemul A1 de tautologii.
Rezultă că (a, b) ∈ R ◦ ∆E ↔ (a, b) ∈ R, deoarece dacă p ↔ q şi q ↔ r, atunci
p ↔ r, pentru orice p, q, r propoziţii. Deci, P (a, b) este propoziţie adevărată.
· Rezultă, conform Principiului Generalizării, că pentru orice obiecte a, b,
P (a, b) este propoziţie adevărată. Deci, R ◦ ∆E ⇐⇒ R este adevărată, adică
propoziţia P (R) este adevărată.
• Rezultă, aplicând din nou P.G., că pentru orice R relaţie binară pe E, P (R) este
propoziţie adevărată, adică R ◦ ∆E ⇐⇒ R.
Remarcă. O demonstraţie mai scurtă este următoarea (lucrăm doar cu predi-

cate):
(x, y) ∈ R ◦ ∆E ↔ (∃t)[(x, t) ∈ R ∧ (t, y) ∈ ∆E ] ↔ (x, y) ∈ R.
La fel se demonstrează că ∆E ◦R ⇐⇒ R este adevărată. Deci, 0) este adevărată.
1): (R ◦ S) ◦ Q ⇐⇒ R ◦ (S ◦ Q) ı̂nseamnă (R ◦ S) ◦ Q = R ◦ (S ◦ Q) ca mulţimi şi

(R ◦ S) ◦ Q = R ◦ (S ◦ Q) ↔
(∀x)(∀y)[(x, y) ∈ (R ◦ S) ◦ Q ↔
(x, y) ∈ R ◦ (S ◦ Q)] ≡ (∀x)(∀y)P (x, y),
unde am făcut notaţia P (x, y ≡ ”(x, y) ∈ (R ◦ S) ◦ Q ↔ (x, y) ∈ R ◦ (S ◦ Q)”.
Propoziţia (∀x)(∀y)P (x, y) este adevărată dacă şi numai dacă pentru orice obiecte
a, b, propoziţia P (a, b) este adevărată.
Fie a, b obiecte fixate, altfel arbitrare; să demonstrăm că propoziţia P (a, b) este
adevărată, adică că propoziţia (a, b) ∈ (R ◦ S) ◦ Q ↔ (a, b) ∈ R ◦ (S ◦ Q) este
adevărată:
ı̂ntr-adevăr, (a, b) ∈ (R ◦ S) ◦ Q ↔ (din definiţia lui ◦)
(∃t)[(a, t) ∈ R ◦ S ∧ (t, b) ∈ Q] ↔ (din definiţia lui ◦)
(∃t)[(∃z)[(a, z) ∈ R ∧ (z, t) ∈ S] ∧ (t, b) ∈ Q] ↔ (pentru că (t, b) nu depinde de z)
(∃t)(∃z)[[(a, z) ∈ R ∧ (z, t) ∈ S] ∧ (t, b) ∈ Q] ↔ (din tautologia cuantificată VIII.2
şi (P3), asociativitatea lui ∧)
(∃z)(∃t)[(a, z) ∈ R ∧ [(z, t) ∈ S ∧ (t, b) ∈ Q]] ↔ (pentru că (a, z) nu depinde de t)
(∃z)[(a, z) ∈ R ∧ (∃t)[(z, t) ∈ S ∧ (t, b) ∈ Q]] ↔ (din definiţia lui ◦)
(∃z)[(a, z) ∈ R ∧ (z, b) ∈ S ◦ Q] ↔ (din definiţia lui ◦)
(a, b) ∈ R ◦ (S ◦ Q).
Deci, P (a, b) este propoziţie adevărată. Rezultă, conform Principiului Genera-
lizării, că pentru orice a, b, propoziţia P (a, b) este adevărată, deci (R ◦ S) ◦ Q ⇐⇒
R ◦ (S ◦ Q).
Remarcă. O demonstraţie mai scurtă este următoarea (lucrăm doar cu predicate):
(x, y) ∈ (R ◦ S) ◦ Q ↔ (∃t)[(x, t) ∈ R ◦ S ∧ (t, y) ∈ Q] ↔ . . . ↔ (x, y) ∈ R ◦ (S ◦ Q).
La fel se demonstrează (2) - (3).

W W
4): (x, y) ∈ (R S) ◦ Q ↔ (din definiţia lui ◦ şi )
(∃t)[(x, t) ∈ R ∪ S ∧ (t, y) ∈ Q] ↔ (din definiţia lui ∪)
(∃t)[[(x, t) ∈ R ∨ (x, t) ∈ S] ∧ (t, y) ∈ Q] ↔ (din distributivitate)
(∃t)[[(x, t) ∈ R ∧ (t, y) ∈ Q] ∨ [(x, t) ∈ S ∧ (t, y) ∈ Q]] ↔ (din tautologia cuantificată
VII.2)
(∃t)[(x, t) ∈ R ∧ (t, y) ∈ Q] ∨ (∃t)[(x, t) ∈ S ∧ (t, y) ∈ Q] ↔ (din definiţia lui ◦)
[(x, y) ∈ R ◦ Q] ∨ [(x, y) ∈ S ◦ Q] ↔ (din definiţia W lui ∪)
(x, y) ∈ (R ◦ Q) W∪ (S ◦ Q) ↔ (din definiţia lui )
(x, y) ∈ (R ◦ Q) (S ◦ Q).
(5) se demonstrează similar. 2

Corolarul 6.4.5 Fie RE mulţimea tuturor relaţiilor binare pe E. Atunci structura
(RE , ◦, ∆E )
este semigrup cu unitate (monoid), adică:

- ◦ este asociativă şi
- R ◦ ∆E ⇐⇒ ∆E ◦ R ⇐⇒ R, pentru orice R ∈ RE .
Demonstraţie. Evident, conform Propoziţiei 6.4.4,(0), (1). 2
Propoziţia 6.4.6 Inversa are următoarele proprietăţi: pentru orice R, S relaţii
binare pe E,
0) (R−1 ) ⇐⇒ (R)−1 ,
1) (R−1 −1
V ) ⇐⇒ R, V
2) (R W S)−1 ⇐⇒ R−1 W S −1 ,
−1 −1
3) (R S) ⇐⇒ R S −1 ,
4) Dacă R ⇐⇒ S, atunci R−1 ⇐⇒ S −1 ,
5) (R ◦ S)−1 ⇐⇒ S −1 ◦ R−1 .
Demonstraţie.
−
0): (x, y) ∈ (R−1 ) ↔ (din definiţia lui )
¬[(x, y) ∈ R−1 ] ↔ (din definiţia lui −1 )
¬[(y, x) ∈ R] ↔ (din definiţia lui − )
(y, x) ∈ R ↔ (din definiţia lui −1
(x, y) ∈ (R)−1 .
1): (x, y) ∈ (R−1 )−1 ↔ (y, x) ∈ R−1 ↔ (x, y) ∈ R.

V V
2): (x, y) ∈ (R S)−1 ↔ (y, x) ∈ R S ↔ (y, x) ∈ R ∩ S ↔
(y, x) ∈ R ∧ (y,
V x) ∈ S ↔ (x, y) ∈ R−1 ∧ (x, y) ∈ S −1 ↔ (x, y) ∈ R−1 ∩ S −1 ↔
−1 −1
(x, y) ∈ R S .
3), 4) se demonstrează similar.
5): (x, y) ∈ (R ◦ S)−1 ↔ (y, x) ∈ R ◦ S ↔ (∃t)[(y, t) ∈ R ∧ (t, x) ∈ S] ↔

(∃t)[(t, y) ∈ R−1 ∧ (x, t) ∈ S −1 ] ↔ (∃t)[(x, t) ∈ S −1 ∧ (t, y) ∈ R−1 ] ↔ (x, y) ∈
S −1 ◦ R−1 . 2
6.4.2 Algebra relaţională a relaţiilor binare
Urmează un rezultat care conţine ı̂n el definiţia algebrei relaţionale.

Teorema 6.4.7 Fie RE mulţimea tuturor relaţiilor binare pe E. Atunci structura
^ _
RelbE = (RE , , , − , V, T, ◦, −1 , ∆E )
este o algebră relaţională, adică:

V W
(rel1) (RE , , , − , V, T ) este o algebră Boole,
(rel2) (REW, ◦, ∆E ) este semigrupW cu unitate (monoid),
(rel3) (R W S) ◦ Q ⇐⇒ (R W ◦ Q) (S ◦ Q), pentru orice R, S, Q ∈ RE ,
(rel4) (R S)−1 ⇐⇒ R−1 S −1 , pentru orice R, S ∈ RE ,
(rel5) (R ◦ S)−1 ⇐⇒ S −1 ◦ R−1 , pentru orice R, S ∈ RE ,
(rel6) (R−1 )−1 ⇐⇒ R, pentru orice R ∈ RE ,
(rel7) R ◦ (R−1 ◦ S) =⇒ S, pentru orice R, S ∈ RE .
Demonstraţie.
(rel1): rezultă din Teorema 6.3.10;
(rel2): rezultă din Corolarul 6.4.5;
(rel3): rezultă din Propoziţia 6.4.4 (4);
(rel7): (x, y) ∈ R ◦ (R−1 ◦ S) ↔ (prin definiţia lui ◦)
(∃t)[(x, t) ∈ R ∧ (t, y) ∈ (R−1 ◦ S)] ↔ (prin definiţia lui − )
(∃t)[(x, t) ∈ R ∧ ¬[(t, y) ∈ R−1 ◦ S]] ↔ (prin definiţia lui ◦)
(∃t)[(x, t) ∈ R ∧ ¬[(∃z)((t, z) ∈ R−1 ∧ (z, y) ∈ S)]] ↔ (prin tautologia cuantificată
I.4)
(∃t)[(x, t) ∈ R ∧ (∀z)(¬[(t, z) ∈ R−1 ∧ ¬((z, y) ∈ S)])] ↔ (prin legile De Morgan)
(∃t)[(x, t) ∈ R ∧ (∀z)[(t, z) ∈ (R−1 ) ∨ (z, y) ∈ S]] ↔
(∃t)(∀z)[(x, t) ∈ R ∧ [(t, z) ∈ (R−1 ) ∨ (z, y) ∈ S]] → (prin tautologia cuantificată
VIII.3)
(∀z)(∃t)[(x, t) ∈ R ∧ [(t, z) ∈ (R−1 ) ∨ (z, y) ∈ S]] ↔ (conform distributivităţii lui
∨, ∧)
(∀z)(∃t)[[(x, t) ∈ R ∧ (t, z) ∈ (R−1 )] ∨ [(x, t) ∈ R ∧ (z, y) ∈ S]] → (conform (G4):
p ∧ q → p)
(∀z)(∃t)[[(x, t) ∈ R ∧ (t, z) ∈ (R−1 )] ∨ (z, y) ∈ S] ↔
(∀z)[(∃t)[(x, t) ∈ R ∧ (t, z) ∈ (R−1 )] ∨ (z, y) ∈ S] ↔ (prin definiţia lui ◦)
(∀z)[(x, z) ∈ R ◦ (R−1 ) ∨ (z, y) ∈ S].
Dar, (x, z) ∈ R ◦ (R−1 ) ↔ (∃m)[(x, m) ∈ R ∧ (m, z) ∈ R−1 ] ↔

(∃m)[(x, m) ∈ R ∧ ¬((m, z) ∈ R−1 )] ↔
(∃m)[(x, m) ∈ R ∧ ¬((z, m) ∈ R)] ↔
(∃m)[(x, m) ∈ R ∧ (z, m) ∈ R]. V
Atunci dacă z = x, rezultă că [(x, m) ∈ R ∧ (x, m) ∈ R] ↔ [(x, m) ∈ R R = V ] si
(x, m) ∈ V este un predicat ı̂ntotdeauna fals, adică (x, z) nu aparţine lui R ◦ (R−1 ).
Rezultă că (∀z)[(x, z) ∈ R ◦ (R−1 ) ∨ (z, y) ∈ S], ceea ce implică (x, y) ∈ S, deci am
demonstrat că:
(x, y) ∈ R ◦ (R−1 ◦ S) → (x, y) ∈ S, adică (rel7) este adevărată. 2
6.5 Baze de date relaţionale
Am folosit ı̂n această secţiune [4].
6.5.1 Reprezentarea relaţiilor. Definiţii
Uneori (ı̂n teoria bazelor de date relaţionale), relaţiile sunt reprezentate sub
forma unor tabele, ı̂n care fiecare rând (linie) reprezintă un n-uplu, iar fiecare
coloană reprezintă un domeniu din cele n ale produsului cartezian (definiţia 1 (6.2.1)
a produsului cartezian finit). În acest caz, coloanelor 1, 2, . . . , n, respectiv domeni-
ilor corespunzătoare D1 , D2 , . . . , Dn , li se asociază nume: A1 , A2 , . . . , An , numite
atribute:
A1 A2 . . . Aj . . . An
x11 x12 . . . x1j . . . x1n
.. .. .. .
. . ... . . . . ..
i xi1 xi2 . . . xij . . . xin
.. .. .. .
. . ... . . . . ..
xm1 xm2 . . . xmj . . . xmn
j
Definiţiile 6.5.1
· O relaţie R ı̂mpreună cu mulţimea atributelor sale se numeşte schemă relaţio-
nală.
· Mulţimea tuturor schemelor relaţionale corespunzătoare unei aplicaţii se numeşte
schema bazei de date relaţionale.
· Conţinutul curent al relaţiilor la un moment dat se numeşte bază de date
relaţională.
Dacă relaţia n-ară este R, cu atributele A1 , A2 , . . . , An , atunci schema relaţională

se notează: R(A1 , A2 , . . . , An ).
Exemplul 6.5.2 Schema relaţională R(A, B, C), unde R = {(a, b, c), (d, a, f )} se
reprezintă astfel:
A B C
a b c
i
d a f
j
6.5. BAZE DE DATE RELAŢIONALE 137
Alteori, relaţiile sunt reprezentate, echivalent, printr-o mulţime de funcţii defi-

nite pe mulţimea atributelor, cu valori ı̂n reuniunea domeniilor, cu proprietatea că
valoarea corespunzătoare fiecărui atribut aparţine domeniului asociat acelui atribut
(definiţia a 2-a (6.2.2) a produsului cartezian finit):
n
[
R = {f : {A1 , A2 , . . . , An } → Dj | ∀j ∈ {1, 2, . . . , n}, f (Aj ) ∈ Dj }.
j=1
Exemplul 6.5.3 Pentru relaţia R din Exemplul precedent, avem, echivalent:

3
[ 3
[
R = {f1 , f2 }, cu f1 : {A, B, C} → Dj , f2 : {A, B, C} → Dj ,
j=1 j=1
f1 (A) = a, f1 (B) = b, f1 (C) = c,
f2 (A) = d, f2 (B) = a, f2 (C) = f.
Trecerea de la un mod de definire a relaţiei la celălalt se face relativ simplu:

- O relaţie ı̂n sensul mulţime de tupluri se transformă ı̂ntr-o relaţie ı̂n sensul
mulţime de funcţii asociind fiecărui domeniu D1 , D2 , . . . , Dn al produsului cartezian
Q n
j=1 Dj câte un nume (= atribut): A1 , A2 , . . . , An respectiv şi definind pentru
fiecare tuplu:
n
Y
ti = (xi1 , xi2 , . . . , xij , . . . , xin ) ∈ Dj
j=1
funcţia
n
[
fi : {A1 , A2 , . . . , Aj , . . . , An } → Dj
j=1
care verifică:
fi (Aj ) = xij ∈ Dj , pentru orice j ∈ {1, 2, . . . , n}, i ∈ {1, 2, . . . , m},
unde m este numărul tuplurilor (n-uplelor).

- O relaţie ı̂n sensul mulţime de funcţii se transformă ı̂ntr-o relaţie ı̂n sensul mulţime
de tupluri impunând o relaţie de ordine totală pe mulţimea atributelor
(printr-o corespondenţă cu mulţimea {1, 2, . . . , n}) şi asociind apoi fiecărei funcţii
tuplul obţinut din valorile funcţiei respective ı̂n ordinea A1 , A2 , . . . , An a atributelor.
Din punctul de vedere al bazelor de date, cea de-a doua definiţie, ca mulţime de
funcţii, este de preferat, deoarece permite prelucrarea informaţiilor corespunzătoare
unui atribut fără a cunoaşte poziţia acelui atribut ı̂n relaţie, aceasta permiţând o
mai mare independenţă de reprezentare a datelor.
6.5.2 Limbaje de prelucrare a datelor
Pentru acest model de bază de date, relaţional, limbajele de prelucrare a datelor

se pot ı̂mpărţi ı̂n două mari categorii:
I - limbaje algebrice, ı̂n care cererile sunt exprimate prin operaţiile ce trebuie aplicate
relaţiilor existente ı̂n baza de date pentru a obţine răspunsul;
II - limbaje cu calculul predicatelor, ı̂n care cererile sunt exprimate sub forma unor
mulţimi de tupluri - sau de funcţii - pentru care se specifică proprietăţile pe care
trebuie să le ı̂ndeplinească sub forma unor predicate. Această categorie de limbaje
se divide ı̂n două subcategorii, ı̂n funcţie de obiectele cu care lucrează predicatele,
şi anume:
- limbaje cu calcul pe tupluri, adică obiectele sunt tupluri (Calcul de ordinul I);
- limbaje cu calcul pe domenii, adică obiectele sunt domeniile diferitelor atribute
ale relaţiilor (Calcul de ordinul II).
Partea IV

(prezentare formalizată)
139
Capitolul 7
Sistemul formal al calculului

propoziţional
În acest capitol este studiat calculul propoziţional (calculul propoziţiilor) clasic
(L) prin trei dintre dimensiunile sale: sintaxa, semantica şi algebra. Fiecare dintre
cele trei componente este analizată atât ı̂n sine cât şi ı̂n relaţie cu celelalte două.
La nivelul acestui material, cunoaşterea logicii propoziţionale este realizată prin
relaţia ternară stabilită ı̂ntre sintaxă, semantică şi algebră.
Prima secţiune a capitolului conţine câteva exemple de descompunere ale unor
texte ı̂n propoziţii elementare şi reprezentarea lor simbolică cu ajutorul conectorilor
propoziţionali ”şi”, ”sau”, ”non” şi ”implică”. Acest exerciţiu de reprezentare
simbolică este o primă sugestie asupra trecerii de la limbajul natural la limbajul
formal al logicii propoziţionale.
Secţiunea 2 conţine sintaxa şi algebra calculului propoziţional. Ea ı̂ncepe
cu definirea limbajului lui L. Construcţia noastră are la bază un alfabet ı̂n care
apar numai doi conectori primari: implicaţia (→) şi negaţia (¬). Există şi alte
construcţii care au la bază alţi conectori (a se vedea Exemplele 1.2.10). Prin
inducţie, sunt definite enunţurile lui L: ele sunt formaţiuni de simboluri ce tra-
duc propoziţii din limbajul natural. Conjuncţia (∧), disjuncţia (∨) şi echivalenţa
logică (↔) sunt conectori derivaţi, definiţi cu ajutorul implicaţiei şi negaţiei. Pasul
următor este ı̂mbogăţirea limbajului L cu o structură logică. În subsecţiunea 1,
pornind de la trei axiome şi o singură regulă de deducţie (modus ponens), se de-
finesc demonstraţiile formale; ı̂n subsecţiunea 2 se defineşte deducţia din ipoteze. La
capătul demonstraţiilor formale stau teoremele formale. Subsecţiunea 3 cuprinde
unele proprietăţi sintactice ale lui L. Teorema deducţiei este folosită ca instrument
principal ı̂n stabilirea celor mai importante teoreme formale. In subsecţiunea 4
sunt studiate sistemele deductive, iar ı̂n subsecţiunea 5, mulţimile consistente de
enunţuri. In subsectiunea 6, este descris modul cum se realizează trecerea de la
sintaxa lui L la algebra Boole. Factorizând mulţimea enunţurilor lui L printr-o
141
142CAPITOLUL 7. SISTEMUL FORMAL AL CALCULULUI PROPOZIŢIONAL
relaţie de echivalenţă canonică (definită ı̂n termenii echivalenţei logice), se obţine

o algebră Boole, numita algebra Lindenbaum-Tarski asociată lui L. Prin această
construcţie, conectorii propoziţionali sunt convertiţi ı̂n operaţii booleene, iar sta-
bilirea teoremelor formale se reduce la un calcul algebric. Din acest moment, se
poate urmări cum, pas cu pas, se trasează o paralelă algebrică la sintaxa lui L.
În subsecţiunea 7, se definesc prealgebrele Boole şi se consideră algebrele Boole ca
algebre ”tip Lindenbaum-Tarski” obţinute din prealgebre Boole.
Secţiunea 3 conţine exemple de deducţii formale din ipoteze.
Semantica lui L este tratată ı̂n Secţiunea 4. În subsecţiunea 1 se defineşte
noţiunea de interpretare, valoarea de adevăr a unui enunţ ı̂ntr-o interpretare,
noţiunea de model şi deducţia semantică din ipoteze. În subsecţiunea 2, prin Teo-
rema de completitudine, enunţurile universal adevărate (= enunţurile adevărate
ı̂n orice interpretare) sunt puse faţă ı̂n faţă cu teoremele formale. Demonstraţia
Teoremei de completitudine este de natură algebrică. Ideea acestei demonstraţii
este folosirea Teoremei de reprezentare a lui Stone pentru a obţine interpretări. În
subsecţiunea 3, este prezentată Teorema de completitudine extinsă, care stabileşte
echivalenţa dintre deducţia formală şi deducţia semantică. Demonstraţia Teore-
mei de completitudine extinsă se bazează pe proprietăţile mulţimilor consistente
maximale de enunţuri.
Secţiunea 5 conţine o demonstraţie a Teoremei de reprezentare a lui Stone pe
baza Teoremei de completitudine extinsă.
Bibliografie: ı̂n principal [5]; apoi [49], [20], [8], [106], [72], [3], [20], [28], [29],
[30], [39], [41], [42], [43], [50], [117], [53], [66], [75], [76], [78], [79], [80], [90], [91],
[94], [106], [109], [116], [121].
7.1 Introducere. Exemple de reprezentări simbo-

lice
Calculul propoziţional studiază următorii conectori:

-conjuncţia (şi), notată ∧,
-disjuncţia (sau), notată ∨,
-negaţia (non), notată ¬,
-implicaţia (dacă ..., atunci ...), notată →,
-echivalenţa logică (dacă şi numai dacă), notată ↔.
In exemplele următoare, vom prezenta descompunerea unor texte ı̂n unităţi logi-
ce şi reprezentarea lor simbolică cu ajutorul acestori conectori.
Exemplul 7.1.1
De te-ating, să feri ı̂n lături,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
7.1. INTRODUCERE. EXEMPLE DE REPREZENTĂRI SIMBOLICE 143
(M. Eminescu, Glossă)
Dacă notăm:
p1 ≡ ”te-ating”
p2 ≡ ”să feri ı̂n lături”
q1 ≡ ”hulesc”
q2 ≡ ”să taci din gură”
r1 ≡ ”ce mai vrei cu-a tale sfaturi”
r2 ≡ ”stii a lor măsură”
atunci textul de mai sus se va scrie simbolic:
(p1 → p2 ) ∧ (q1 → q2 ) ∧ (r2 → r1 ).
Exemplul 7.1.2
Imbracă-te ı̂n doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;
C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea !
(M. Eminescu, La mormântul lui Aron Pumnul)
Dacă notăm:
p1 ≡ ”ı̂mbracă-te ı̂n doliu, frumoasă Bucovină”
p2 ≡ ”cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta”
q1 ≡ ”acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină se stinse un luceafăr”
q2 ≡ ”(acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină) se stinse o lumină”
q3 ≡ ”(acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină) se stinse-o dalbă stea”
atunci se obţine scrierea simbolică a textului precedent:
(q1 ∧ q2 ∧ q3 ) → (p1 ∧ p2 ).
Exemplul 7.1.3
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
(M. Eminescu, Rugăciunea unui dac)
Cu notaţiile:
p1 ≡ ”era azi”
p2 ≡ ”(era) mâine”
p3 ≡ ”(era) ieri”
p4 ≡ ”(era) dintotdeauna”
q1 ≡ ”unul erau toate”
q2 ≡ ”totul era una”
textul capată forma simbolică:
(q1 ∧ q2 ) → (¬p1 ∧ ¬p2 ∧ ¬p3 ∧ ¬p4 ).
Exemplul 7.1.4
Că de-i vreme rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Şi de-i vreamea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
(M. Eminescu, Revedere)
Notăm:
p ≡ ”vremea era rea”
q ≡ ”(vremea) era bună”
p1 ≡ ”vântu-mi bate”
q1 ≡ ”frunza-mi sună”
r ≡ ” mie-mi curge Dunărea”
Atunci textul se reprezintă simbolic prin:
((p ∨ q) → (p1 ∧ q1 )) ∧ ((q ∨ p) → r).
Exemplul 7.1.5
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie,
Căci nimic nu se ı̂ntâmplă ı̂n ı̂ntinderea pustie,
Şi ı̂n noaptea nefiinţei totul cade, totul tace
Căci ı̂n sine ı̂mpăcată reı̂ncep-eterna pace...
(M. Eminescu, Scrisoarea I)
În acest caz, vom nota:

p1 ≡ ”timpul mort şi-ntinde trupul”
p2 ≡ ”devine veşnicie”
p3 ≡ ”se ı̂ntâmplă ı̂n ı̂ntinderea pustie”
q1 ≡ ”ı̂n noaptea nefiinţei totul cade”
q2 ≡ ”(ı̂n noaptea nefiinţei) totul tace”
q3 ≡ ”ı̂n sine ı̂mpăcată reı̂ncep-eterna pace”
Rezultă următoarea scriere simbolică a textului:
(¬p3 → (p1 ∧ p2 )) ∧ (q3 → (q1 ∧ q2 )).
Exemplele de mai sus ne dau o idee despre modul ı̂n care un text scris ı̂n limbaj
natural poate căpăta o ı̂nfăţişare simbolică ı̂n calculul propoziţional.
Teza fundamentală a calculului propoziţional este existenţa a două valori de
adevăr: 1 (= adevărul) şi 0 (= falsul). Conectorilor ∧, ∨, ¬, →, ↔ le corespund
7.2. SINTAXA ŞI ALGEBRA CALCULULUI PROPOZIŢIONAL 145
operaţiile algebrice pe mulţimea L2 = {0, 1}, notate tot ∧, ∨, ¬, →, ↔ şi definite

prin tabele.
Se observă că am considerat pe L2 structura canonică de algebră Boole.

Atunci teza bivalenţei valorilor de adevăr este completată prin ipoteza că acţiunea
conectorilor calculului propoziţional se face conform regulilor calculului boolean.
De aici se poate ı̂ncepe formalizarea calculului propoziţional. Limbajul său
formal trebuie să conţină simboluri pentru cei cinci conectori, iar enunţurile vor
fi construite prin aplicarea unor reguli de combinare a simbolurilor ı̂n raport cu
conectorii.
Unii conectori vor fi aleşi ca simboluri primare şi vor fi incluşi ı̂n alfabetul
sistemului formal. Ceilalţi conectori vor fi definiţi cu ajutorul primilor.
Alegerea axiomelor şi regulilor de deducţie este un act capital. În primul rând,
ele trebuie să asigure corectitudinea sistemului formal şi, dacă este posibil, com-
pletitudinea sa. Pentru calculul propoziţional, aceste deziderate vor fi ı̂ndeplinite.
In secţiunea următoare, vom construi limbajul calculului propoziţional cu impli-
caţia şi negaţia drept conectori primari. Axiomatizarea aleasă va pune ı̂n evidenţă
rolul implicaţiei ı̂n definirea mecanismului inferenţial al sintaxei calculului propozi-
ţional.
7.2 Sintaxa şi algebra calculului propoziţional
In această secţiune, vom studia sintaxa şi algebra calculului propoziţional L.

Intâi este prezentată construcţia limbajului lui L: pornind de la o listă de sim-
boluri primitive (= alfabet), sunt definite prin recurenţă enunţurile. Acestea sunt
reprezentări formalizate ale propoziţiilor din limbajul natural. Urmează introduc-
erea structurii logice a limbajului lui L. Trei axiome şi o regulă de deducţie (modus
ponens) asigură definirea prin inducţie a teoremelor formale şi a deducţiei formale.
Axiomele şi teoremele formale reprezintă comportarea propoziţiilor adevărate, iar
deducţia din ipoteze modelează demonstraţiile matematice, care pleacă de la câte
un sistem specific de axiome. Cu aceasta este pus la punct mecanismul inferenţial
al lui L.
In subsecţiunea 1, sunt demonstrate unele proprietăţi sintactice. Teorema
deducţiei este folosită ı̂n stabilirea unor teoreme formale şi a unor reguli de deducţie
derivate.
Subsecţiunea 2 conţine construcţia unei algebre Boole asociate sistemului formal
L (algebra Lindenbaum-Tarski). Algebra Lindenbaum-Tarski este definită pornind
de la structura logică a lui L. Proprietăţile sintaxei lui L sunt traduse ı̂n ter-
meni booleeni, ceea ce permite prelucrarea lor algebrică. Cititorul este ı̂ndemnat
să urmărească paralelismul perfect ı̂ntre noţiunile şi rezultatele din sintaxă şi cores-
pondenţii lor algebrici (obtinuţi prin trecerea la algebra Lindenbaum-Tarski). Aceas-
tă relaţie ı̂ntre cele două dimensiuni ale lui L (sintaxa şi algebra) va fi completată
ı̂n secţiunile următoare prin adăugarea componentei semantice.
Definiţia 7.2.1 Alfabetul sistemului formal al calculului propoziţional este format

din următoarele simboluri:
1) variabile propoziţionale, notate: u, v, w, ... (eventual cu indici); mulţimea lor,
notată V , este presupusă a fi infinită,
2) simboluri logice (conectori):
¬: simbolul de negaţie (va fi citit ”non”),
→: simbolul de implicaţie (va fi citit ”implică”),
3) parantezele (, ), [, ].
Pornind de la aceste simboluri primitive, vom construi cuvintele (asamblajele):
Definiţia 7.2.2 Un cuvânt este un şir finit de simboluri primitive, scrise unul după
altul.
Exemplele 7.2.3 u → ¬v, ¬(u → ¬v) → w, u → uv¬.
Intuiţia ne spune că primele două cuvinte ”au sens”, pe când cel de-al treilea
nu. Din mulţimea cuvintelor le vom selecta pe acelea care ”au sens”, ”sunt bine
formate”, noţiune precizată astfel:
Definiţia 7.2.4 Se numeşte enunţ orice cuvânt ϕ care verifică una din condiţiile
următoare:
(i) ϕ este o variabilă propoziţională,
(ii) există un enunţ ψ astfel ı̂ncât ϕ = ¬ψ,
(iii) există enunţurile ψ, χ astfel ı̂ncât ϕ = ψ → χ.
Variabilele propoziţionale se vor numi enunţuri atomice sau elementare.
Vom nota cu E mulţimea enunţurilor.
Observaţia 7.2.5 Definiţia conceptului de enunţ este dată prin inducţie. Momen-
tul iniţial al definiţiei prin inducţie este dat de condiţia (i), iar trecerea ”de la k la
k + 1” este asigurată de (ii) şi (iii).
Pentru ϕ, ψ ∈ E, introducem abrevierile:

ϕ ∨ ψ = ¬ϕ → ψ (disjuncţia lui ϕ şi ψ),
ϕ ∧ ψ = ¬(ϕ → ¬ψ) (conjuncţia lui ϕ şi ψ),
ϕ ↔ ψ = (ϕ → ψ) ∧ (ψ → ϕ) (echivalenţa logică a lui ϕ şi ψ).
(1) În prezentarea sistemului formal al calculului propoziţional am considerat
negaţia şi implicaţia drept conectori primitivi (iniţiali). Conectorii derivaţi ∨ (sau),
∧ (şi), ↔ (echivalent) au fost introduşi prin prezentările de mai sus.
(2) Există prezentări ale sistemului formal al calculului propoziţional (echiva-
lente cu cea de mai sus) care folosesc alţi conectori primitivi (a se vedea Exemplele
1.2.10).
In continuare, vom ı̂mbogăţi limbajul calculului formal cu o structură logică:

teoremele formale şi deducţia formală. Aceste două componente ale structurii logice
a lui L sunt definite pe baza axiomelor lui L şi a unei reguli de deducţie (modus
ponens).
7.2.1 Axiome, teoreme şi demonstraţii formale

Definiţia 7.2.7 O axiomă a sistemului formal al calculului propoziţional este un
enunţ care are una din formele următoare:
(G1) ϕ → (ψ → ϕ)
(G2) (ϕ → (ψ → χ)) → ((ϕ → ψ) → (ϕ → χ))
(G3) (¬ϕ → ¬ψ) → (ψ → ϕ),
unde ϕ, ψ, χ sunt enunţuri arbitrare.
Definiţia 7.2.8 Fie ϕ un enunţ (ϕ ∈ E).

Vom spune că enunţul ϕ este o teoremă formală sau pe scurt teoremă, şi vom
nota
` ϕ,
dacă este verificată una din condiţiile următoare:
(T1) ϕ este o axiomă,
(T2) există un enunţ ψ astfel ı̂ncât ψ şi ψ → ϕ sunt teoreme.
Conditia (T2) se scrie prescurtat:

ψ, ψ → ϕ
ϕ
şi se numeşte regula de deducţie modus ponens (m.p.).
Vom nota cu T mulţimea teoremelor.
(i) Deci, T ⊆ E.
(ii) Deci, mulţimea T a teoremelor este obţinută din axiome, prin aplicarea
regulii de deducţie m.p..
(iii) Deci, avem:
` (G1), ` (G2), ` (G3).
Definiţia conceptului de teoremă formală fost dată prin inducţie: axiomele (G1)
- (G3) corespund momentului zero al inducţiei, iar ”trecerea de la k la k + 1” este
realizată prin modus ponens.
Definiţia 7.2.10 O demonstraţie formală a unui enunţ ϕ este un şir finit de
enunţuri ψ1 , . . . , ψn astfel ı̂ncât ψn = ϕ şi pentru orice 1 ≤ i ≤ n se verifică
una din condiţiile următoare:
(1) ψi este o axiomă,
(2) există doi indici k, j < i astfel ı̂ncât ψk = ψj → ψi .
Condiţia (2) se mai scrie:

ψj , ψk = ψj → ψi
ψi
şi se numeşte tot modus ponens.
Se observă că proprietăţile (1), (2) nu exprimă altceva decât condiţiile (T1),
(T2), deci
` ϕ dacă şi numai dacă există o demonstraţie formală ψ1 , . . . , ψn a lui ϕ.
n se numeşte lungimea demonstraţiei formale. O teoremă poate avea demonstraţii
formale de lungimi diferite.
7.2.2 Deducţia formală din ipoteze şi Σ-demonstraţia for-

mală
Definiţia 7.2.11 Fie Σ o mulţime de enunţuri (Σ ⊆ E) şi ϕ un enunţ (ϕ ∈ E).
Vom spune că enunţul ϕ este dedus din ipotezele Σ, şi vom nota
Σ ` ϕ,
dacă una din condiţiile următoare este verificată:

(D1) ϕ este o axiomă,
(D2) ϕ ∈ Σ,
(D3) există un enunţ ψ astfel ı̂ncât ψ şi ψ → ϕ sunt deduse din ipotezele Σ.
Condiţia (D3) se mai scrie:
Σ ` ψ, ψ → ϕ
Σ`ϕ
şi se numeşte tot modus ponens.

Definiţia de mai sus este tot de tip inductiv: (D1) şi (D2) constituie pasul zero
al inducţiei, iar (D3) constituie trecerea ”de la pasul k la k + 1”.
Definiţia 7.2.12 O Σ-demonstraţie formală a lui ϕ este un şir finit de enunţuri

ψ1 , . . . , ψn astfel ı̂ncât ψn = ϕ şi pentru orice 1 ≤ i ≤ n este verificată una din
condiţiile:
(1) ψi este o axiomă,
(2) ψi ∈ Σ,
(3) există doi indici k, j < i astfel ı̂ncât ψk = ψj → ψi .
Prin compararea condiţiilor (D1) - (D3) din Definiţia 7.2.11 cu conditiile (1) - (3)
din Definiţia 7.2.12, rezultă că
Σ ` ϕ dacă şi numai dacă există o Σ-demonstraţie formală a lui ϕ.
(i) Dacă Σ = ∅, atunci ∅ ` ϕ ⇐⇒ ` ϕ.
(ii) Dacă ` ϕ, atunci Σ ` ϕ pentru orice Σ ⊆ E.
Cu aceasta, descrierea sintactică a sistemului formal al calculului propoziţional
este ı̂ncheiată. Vom nota cu L acest sistem logic.
Observăm că toată prezentarea s-a desfăşurat la nivel simbolic: pornind de la o
mulţime de simboluri, am definit enunţurile, după care am introdus structura logică
a lui L: axiomele şi teoremele şi apoi deducţia sintactică (inferenţa sintactică).
7.2.3 Proprietăţi sintactice ale lui L. Teorema deducţiei
In această subsecţiune, vom prezenta unele proprietăţi sintactice ale lui L, cea
mai importantă dintre ele fiind teorema deducţiei. Folosind acest rezultat, vom
stabili cele mai semnificative teoreme formale ale lui L.
Propoziţia 7.2.14 Fie Σ, ∆ ⊆ E şi ϕ ∈ E.
(i) dacă Σ ⊆ ∆ şi Σ ` ϕ, atunci ∆ ` ϕ,
(ii) dacă Σ ` ϕ, atunci există Γ ⊆ Σ finită, astfel ı̂ncât Γ ` ϕ,
(iii) dacă Σ ` χ pentru orice χ ∈ ∆ şi ∆ ` ϕ, atunci Σ ` ϕ.
Demonstraţie.
(i): Demonstraţia se face prin inducţie asupra conceptului Σ ` ϕ. Dacă Σ ` ϕ,
atunci este verificată una din condiţiile (D1) - (D3). Le vom lua pe rând:
- dacă ϕ este o axiomă, atunci ∆ ` ϕ,
- dacă ϕ ∈ Σ, atunci ϕ ∈ ∆, deci ∆ ` ϕ,
- dacă Σ ` ψ şi Σ ` (ψ → ϕ), atunci conform ipotezei inducţiei, ∆ ` ψ şi ∆ ` (ψ →
ϕ), deci ∆ ` ϕ.
(ii): Demonstraţia se face tot prin inducţie:
- dacă ϕ este axiomă, atunci ∅ ` ϕ şi ∅ ⊆ Σ este finită,
- dacă ϕ ∈ Σ, atunci luăm Γ = {ϕ},
- dacă Σ ` ψ şi Σ ` (ψ → ϕ), atunci conform ipotezei inducţiei, există Γ1 , Γ2 ⊆ Γ
finite, astfel ı̂ncât Γ1 ` ψ, Γ2 ` (ψ → ϕ); luăm Γ = Γ1 ∪ Γ2 şi aplicăm (i).
(iii): Exerciţiu. 2
Propoziţia 7.2.15 (Principiul identităţii)
Pentru orice enunţ ϕ ∈ E,
` (ϕ → ϕ).
Demonstraţie. Următoarea listă de enunţuri este o demonstraţie formală a lui
` (ϕ → ϕ):
ϕ → ((ϕ → ϕ) → ϕ) (G1)
[ϕ → ((ϕ → ϕ) → ϕ)] → [(ϕ → (ϕ → ϕ)) → (ϕ → ϕ)] (G2)
(ϕ → (ϕ → ϕ)) → (ϕ → ϕ) m.p.
ϕ → (ϕ → ϕ) (G1)
ϕ→ϕ m.p.
Propoziţia 7.2.16 (Principiul terţului exclus)

Pentru orice ϕ ∈ E,
` (ϕ ∨ ¬ϕ).
Demonstraţie. ϕ ∨ ¬ϕ = ¬ϕ → ¬ϕ şi ` (¬ϕ → ¬ϕ), conform Principiului

identităţii. 2
Teorema 7.2.17 (Teorema deducţiei)

Dacă Σ ⊆ E şi ϕ, ψ ∈ E, atunci:
Σ ` (ϕ → ψ) ⇐⇒ Σ ∪ {ϕ} ` ψ.
Demonstraţie.
(=⇒): Se aplică Propoziţia 7.2.14, (i) şi modus ponens.
(⇐=): Prin inducţie, după modul cum este definit Σ ∪ {ϕ} ` ψ. Considerăm
următoarele cazuri:
- (1) ψ este o axiomă.
Cum ` ϕ şi ψ → (ϕ → ψ), conform (G1), atunci ` (ϕ → ψ) prin m.p., deci
Σ ` (ϕ → ψ).
- (2) ψ ∈ Σ ∪ {ϕ}, cu două subcazuri:
(a) ψ ∈ Σ: din Σ ` ψ, Σ ` ψ → (ϕ → ψ) se deduce Σ ` ϕ → ψ,
(b) ψ ∈ {ϕ}: se aplică Principiul identităţii: Σ ` ϕ → ϕ.
- (3) Există α ∈ E astfel ı̂ncât Σ ∪ {ϕ} ` α şi Σ ∪ {ϕ} ` α → ψ. Aplicând ipoteza
inducţiei, rezultă Σ ` (ϕ → α) şi Σ ` (ϕ → (α → ψ)). De asemenea,
Σ ` (ϕ → (α → ψ)) → ((ϕ → α) → (ϕ → ψ)) (G2)
Aplicând de două ori m.p., se obţine Σ ` (ϕ → ψ). 2
In demonstraţia de mai sus a implicaţiei (⇐=), cazurile (1) şi (2) reprezintă
momentul zero al inducţiei, iar cazul (3) constituie trecerea ”de la k la k + 1”.
Observaţia 7.2.18 În demonstrarea Principiului identităţii şi a Teoremei deducţiei,

nu au intervenit decât axiomele (G1), (G2) şi m.p.. Aceasta arată că cele două
rezultate sunt valabile ı̂n orice sistem logic ı̂n care apar (G1), (G2) şi modus po-
nens.
Teorema deducţiei este un instrument eficace ı̂n stabilirea teoremelor formale.

Această afirmaţie va fi probată prin demonstraţiile propoziţiilor următoare.
Propoziţia 7.2.19
` (ϕ → ψ) → ((ψ → χ) → (ϕ → χ)).
Demonstraţie. Vom aplica succesiv m.p. şi apoi Teorema deducţiei:

{ϕ → ψ, ψ → χ, ϕ} ` ϕ
{ϕ → ψ, ψ → χ, ϕ} ` ϕ→ψ
{ϕ → ψ, ψ → χ, ϕ} ` ψ m.p.
{ϕ → ψ, ψ → χ, ϕ} ` ψ→χ
{ϕ → ψ, ψ → χ, ϕ} ` χ m.p. 2
{ϕ → ψ, ψ → χ} ` ϕ→χ Teorema deducţiei
{ϕ → ψ} ` (ψ → χ) → (ϕ → χ) Teorema deducţiei
` (ϕ → ψ) →
((ψ → χ) → (ϕ → χ)) Teorema deducţiei.
Privind ultimele cinci rânduri ale demonstraţiei precedente, ideea ei devine
transparentă. Prin aplicarea repetată a Teoremei deducţiei, totul se reduce la a
stabili deducţia formală
{ϕ → ψ, ψ → χ, ϕ} ` χ,
ceea ce este foarte uşor. Această observaţie este utilă şi ı̂n obţinerea demonstraţiilor
propoziţiilor următoare.
Corolarul 7.2.20
` ϕ → ψ, ` ψ → χ implică ` ϕ → χ.
Demonstraţie. Din Propoziţia 7.2.19, aplicând de două ori modus ponens. 2
Observaţia 7.2.21 Din Corolarul 7.2.20, se deduce următoarea regulă de deducţie
derivată:
ϕ → ψ, ψ → χ
(R1)
ϕ→χ
In stabilirea teoremelor formale, este mai eficient să aplicăm (R1) ı̂n loc de
Propoziţia 7.2.19. Acelaşi lucru este valabil şi ı̂n cazul regulilor de deducţie derivate
din alte teoreme formale, ce vor fi prezentate ı̂n continuare.
Propoziţia 7.2.22
` (ϕ → (ψ → χ)) → (ψ → (ϕ → χ)).
Demonstraţie. Aplicăm m.p. şi apoi Teorema deducţiei:
{ϕ, ψ, ϕ → (ψ → χ)} ` ϕ
{ϕ, ψ, ϕ → (ψ → χ)} ` ϕ → (ψ → χ)
{ϕ, ψ, ϕ → (ψ → χ)} ` ψ → χ m.p.
{ϕ, ψ, ϕ → (ψ → χ)} ` ψ
{ϕ, ψ, ϕ → (ψ → χ)} ` χ m.p.
{ψ, ϕ → (ψ → χ)} ` ϕ→χ Teorema deducţiei
{ϕ → (ψ → χ)} ` ψ → (ϕ → χ) Teorema deducţiei
` (ϕ → (ψ → χ)) →
(ψ → (ϕ → χ)) Teorema deducţiei.
2
Observaţia 7.2.23 Propoziţia 7.2.22 corespunde următoarei reguli de deducţie

derivată:
ϕ → (ψ → χ)
(R2)
ψ → (ϕ → χ)
Propoziţia 7.2.24
` ϕ → (¬ϕ → ψ).

{ϕ, ¬ϕ} ` ¬ϕ → (¬ψ → ¬ϕ) (G1)
{ϕ, ¬ϕ} ` ¬ϕ
{ϕ, ¬ϕ} ` ¬ψ → ¬ϕ m.p.
{ϕ, ¬ϕ} ` (¬ψ → ¬ϕ) → (ϕ → ψ) (G3)
{ϕ, ¬ϕ} ` ϕ → ψ m.p.
{ϕ, ¬ϕ} ` ϕ
{ϕ, ¬ϕ} ` ψ m.p.
{ϕ} ` ¬ϕ → ψ Teorema deducţiei
` ϕ → (¬ϕ → ψ) Teorema deducţiei.
2
Propoziţia 7.2.25
` ¬ϕ → (ϕ → ψ).
Demonstraţie. Din Propoziţia 7.2.24, conform (R2). 2
Exerciţiul 7.2.26 Să se demonstreze Propoziţia 7.2.25 ı̂n acelaşi mod ca Propoziţia
7.2.24, folosind Teorema deducţiei.
Propoziţia 7.2.27
` ¬¬ϕ → ϕ.

{¬¬ϕ} ` ¬¬ϕ → (¬¬¬¬ϕ → ¬¬ϕ) (G1)
{¬¬ϕ} ` ¬¬ϕ
{¬¬ϕ} ` ¬¬¬¬ϕ → ¬¬ϕ m.p.
{¬¬ϕ} ` (¬¬¬¬ϕ → ¬¬ϕ) → (¬ϕ → ¬¬¬ϕ) (G3)
{¬¬ϕ} ` ¬ϕ → ¬¬¬ϕ m.p.
{¬¬ϕ} ` (¬ϕ → ¬¬¬ϕ) → (¬¬ϕ → ϕ) (G3)
{¬¬ϕ} ` ¬¬ϕ → ϕ m.p.
{¬¬ϕ} ` ϕ m.p.
` ¬¬ϕ → ϕ Teorema deducţiei.
2
Propoziţia 7.2.28
` (ϕ → ψ) → (¬ψ → ¬ϕ).
Demonstraţie. Aplicăm m.p. şi Teorema deducţiei:

{ϕ → ψ, ¬ψ, ¬¬ϕ} ` ¬¬ϕ → ϕ Propoziţia 7.2.27
{ϕ → ψ, ¬ψ, ¬¬ϕ} ` ¬¬ϕ
{ϕ → ψ, ¬ψ, ¬¬ϕ} ` ϕ m.p.
{ϕ → ψ, ¬ψ, ¬¬ϕ} ` ϕ→ψ
{ϕ → ψ, ¬ψ, ¬¬ϕ} ` ψ m.p.
{ϕ → ψ, ¬ψ, ¬¬ϕ} ` ¬ψ
{ϕ → ψ, ¬ψ, ¬¬ϕ} ` ¬ψ → (ψ → ¬¬ψ) Propoziţia 7.2.25
{ϕ → ψ, ¬ψ, ¬¬ϕ} ` ¬¬ψ m.p. de două ori
{ϕ → ψ, ¬ψ} ` ¬¬ϕ → ¬¬ψ Teorema deducţiei
{ϕ → ψ, ¬ψ} ` (¬¬ϕ → ¬¬ψ) → (¬ψ → ¬ϕ) (G3)
{ϕ → ψ, ¬ψ} ` ¬ψ → ¬ϕ m.p.
{ϕ → ψ, ¬ψ} ` ¬ψ
{ϕ → ψ, ¬ψ} ` ¬ϕ m.p.
{ϕ → ψ} ` ¬ψ → ¬ϕ Teorema deducţiei
` (ϕ → ψ) → (¬ψ → ¬ϕ) Teorema deducţiei.
2
Propoziţia 7.2.29
` ϕ → ¬¬ϕ.
Demonstraţie.
{ϕ, ¬¬¬ϕ} ` ¬¬¬ϕ → ¬ϕ Propoziţia 7.2.27
{ϕ, ¬¬¬ϕ} ` ¬¬¬ϕ
{ϕ, ¬¬¬ϕ} ` ¬ϕ m.p.
{ϕ} ` ¬¬¬ϕ → ¬ϕ Teorema deducţiei
{ϕ} ` (¬¬¬ϕ → ¬ϕ) → (ϕ → ¬¬ϕ) (G3)
{ϕ} ` ϕ → ¬¬ϕ m.p.
{ϕ} ` ϕ
{ϕ} ` ¬¬ϕ m.p.
` ϕ → ¬¬ϕ Teorema deducţiei.
2
Propoziţia 7.2.30
` (ϕ → ¬ϕ) → ¬ϕ.
Demonstraţie.
{ϕ → ¬ϕ, ¬¬ϕ} ` ¬¬ϕ → ϕ Propoziţia 7.2.27

{ϕ → ¬ϕ, ¬¬ϕ} ` ¬¬ϕ
{ϕ → ¬ϕ, ¬¬ϕ} ` ϕ m.p.
{ϕ → ¬ϕ, ¬¬ϕ} ` ϕ → ¬ϕ
{ϕ → ¬ϕ, ¬¬ϕ} ` ¬ϕ m.p.
{ϕ → ¬ϕ, ¬¬ϕ} ` ϕ → (¬ϕ → ¬(ϕ → ϕ)) Propoziţia 7.2.24
{ϕ → ¬ϕ, ¬¬ϕ} ` ¬(ϕ → ϕ) m.p. de două ori
{ϕ → ¬ϕ} ` ¬¬ϕ → ¬(ϕ → ϕ) Teorema deducţiei
{ϕ → ¬ϕ} ` (¬¬ϕ → ¬(ϕ → ϕ)) →
((ϕ → ϕ) → ¬ϕ) (G3)
{ϕ → ¬ϕ} ` (ϕ → ϕ) → ¬ϕ m.p.
{ϕ → ¬ϕ} ` ϕ→ϕ Propoziţia 7.2.14
{ϕ → ¬ϕ} ` ¬ϕ m.p.
` (ϕ → ¬ϕ) → ¬ϕ Teorema deducţiei.
2
Propoziţia 7.2.31
` ϕ → (¬ψ → ¬(ϕ → ψ)).
Demonstraţie.
{ϕ, ϕ → ψ} ` ψ m.p.
{ϕ} ` (ϕ → ψ) → ψ Teorema deducţiei
{ϕ} ` ((ϕ → ψ) → ψ) → (¬ψ → ¬(ϕ → ϕ)) Propoziţia 7.2.28
{ϕ} ` ¬ψ → ¬(ϕ → ϕ) m.p.
` ϕ → (¬ψ → ¬(ϕ → ψ)) Teorema deducţiei.
2
Propoziţia 7.2.32
` ϕ → (ϕ ∨ ψ).
Demonstraţie. Este transcrierea Propoziţiei 7.2.24. 2
Propoziţia 7.2.33
` ψ → (ϕ ∨ ψ).
Demonstraţie. ` ψ → (ϕ ∨ ψ) se scrie echivalent ` ψ → (¬ϕ → ψ), pentru care

avem demonstraţia formală:
{ψ, ¬ϕ} ` ψ
{ψ} ` ¬ϕ → ψ Teorema deducţiei
` ψ → (¬ϕ → ψ) Teorema deducţiei.
2
Propoziţia 7.2.34
` (ϕ → χ) → [(ψ → χ) → ((ϕ ∨ ψ) → χ)].

Demonstraţie.
{ϕ → χ, ψ → χ, ¬ϕ → ψ} ` ¬ϕ → ψ
{ϕ → χ, ψ → χ, ¬ϕ → ψ} ` ϕ→χ
{ϕ → χ, ψ → χ, ¬ϕ → ψ} ` ¬ϕ → χ (R1)
{ϕ → χ, ψ → χ, ¬ϕ → ψ} ` ¬χ → ¬¬ϕ Prop. 7.2.28
{ϕ → χ, ψ → χ, ¬ϕ → ψ} ` ¬¬ϕ → ϕ Prop. 7.2.27
{ϕ → χ, ψ → χ, ¬ϕ → ψ} ` ¬χ → ϕ (R1)
{ϕ → χ, ψ → χ, ¬ϕ → ψ} ` ϕ→χ
{ϕ → χ, ψ → χ, ¬ϕ → ψ} ` ¬χ → χ (R1)
{ϕ → χ, ψ → χ, ¬ϕ → ψ} ` (¬χ → χ) → (¬χ → ¬¬χ) Prop. 7.2.28
{ϕ → χ, ψ → χ, ¬ϕ → ψ} ` ¬χ → ¬¬χ m.p.
{ϕ → χ, ψ → χ, ¬ϕ → ψ} ` (¬χ → ¬¬χ) → ¬¬χ Prop. 7.2.30
{ϕ → χ, ψ → χ, ¬ϕ → ψ} ` ¬¬χ m.p.
{ϕ → χ, ψ → χ, ¬ϕ → ψ} ` ¬¬χ → χ Prop. 7.2.27
{ϕ → χ, ψ → χ, ¬ϕ → ψ} ` χ m.p.
{ϕ → χ, ψ → χ} ` (¬ϕ → ψ) → χ T. deducţiei
{ϕ → χ} ` (ψ → χ) → ((¬ϕ → ψ) → χ) T. deducţiei
` (ϕ → χ) →
[(ψ → χ) → ((¬ϕ → ψ) → χ)] T. deducţiei.
2
Observaţia 7.2.35 Propoziţia 7.2.34 implică regula deducţiei derivată:
ϕ → χ, ψ → χ
(R3)
(ϕ ∨ ψ) → χ
Propoziţia 7.2.36
` (ϕ ∧ ψ) → ϕ.
Demonstraţie.
` ϕ → (¬ϕ → ¬ψ Propoziţia 7.2.24
` ¬ϕ → (ϕ → ¬ψ) (R2)
` (¬ϕ → (ϕ → ¬ψ)) → (¬(ϕ → ¬ψ) → ¬¬ϕ) Propoziţia 7.2.28
` ¬(ϕ → ¬ψ) → ¬¬ϕ m.p.
` ¬¬ϕ → ϕ Propoziţia 7.2.27
` ¬(ϕ → ¬ψ) → ϕ (R1).
Am obţinut exact ` (ϕ ∧ ψ) → ϕ. 2
Propoziţia 7.2.37
` (ϕ ∧ ψ) → ψ.
Demonstraţie.
` ¬ψ → (ϕ → ¬ψ) (G1)
` (¬ψ → (ϕ → ¬ψ)) → (¬(ϕ → ¬ψ) → ¬¬ψ) Propoziţia 7.2.28
` ¬(ϕ → ¬ψ) → ¬¬ψ) m.p.
` ¬¬ψ → ψ Propoziţia 7.2.27
` ¬(ϕ → ¬ψ) → ψ (R1).
Ultima teoremă formală este chiar ` (ϕ ∧ ψ) → ψ. 2
Propoziţia 7.2.38
` (χ → ϕ) → [(χ → ψ) → (χ → (ϕ ∧ ψ))].
Demonstraţie.
{χ → ϕ, χ → ψ, χ} ` χ
{χ → ϕ, χ → ψ, χ} ` χ→ϕ
{χ → ϕ, χ → ψ, χ} ` ϕ m.p.
{χ → ϕ, χ → ψ, χ} ` ψ analog
{χ → ϕ, χ → ψ, χ} ` ψ → ¬¬ψ Prop. 7.2.29
{χ → ϕ, χ → ψ, χ} ` ¬¬ψ m.p.
{χ → ϕ, χ → ψ, χ} ` ϕ → (¬¬ψ → ¬(ϕ → ψ)) Prop. 7.2.25
{χ → ϕ, χ → ψ, χ} ` ¬(ϕ → ψ) m.p. de două ori
{χ → ϕ, χ → ψ} ` χ → ¬(ϕ → ψ) T. deducţiei
{χ → ϕ} ` (χ → ψ) → (χ → ¬(ϕ → ψ)) T. deducţiei
` (χ → ϕ) →
[(χ → ψ) → (χ → ¬(ϕ → ψ))] T. deducţiei.
2
Observaţia 7.2.39 Propoziţiei 7.2.38 ı̂i este asociată următoarea regulă de deducţie
derivată:
χ → ϕ, χ → ψ
(R4)
χ → (ϕ ∧ ψ)
Propoziţia 7.2.40
` (ϕ ∧ ψ) → (ψ ∧ ϕ).
Demonstraţie.
` (ϕ ∧ ψ) → χ Propoziţia 7.2.37
` (ϕ ∧ ψ) → ϕ Propoziţia 7.2.36
` (ϕ ∧ ψ) → (ψ ∧ ϕ) (R4).
2
Propoziţia 7.2.41
` ϕ → (ψ → (ϕ ∧ ψ)).
Demonstraţie.
{ϕ, ψ} ` ϕ
{ϕ, ψ} ` ψ
{ϕ, ψ} ` ψ → ¬¬ψ Propoziţia 7.2.29
{ϕ, ψ} ` ¬¬ψ m.p.
{ϕ, ψ} ` ϕ → (¬¬ψ → ¬(ϕ → ¬ψ)) Propoziţia 7.2.31
{ϕ, ψ} ` ¬(ϕ → ¬ψ) m.p. de două ori
` ϕ → (ψ → (ϕ ∧ ψ)) Teorema deducţiei de două ori.
2
Propoziţia 7.2.42
` [(ϕ ∧ χ) ∨ (ψ ∧ χ)] → ((ϕ ∨ ψ) ∧ χ).
Demonstraţie.
` (ϕ ∧ χ) → ϕ Propoziţia 7.2.36
` ψ → (ϕ ∨ ψ) Propoziţia 7.2.33
` (ϕ ∧ χ) → (ϕ ∨ ψ)
` (ϕ ∧ χ) → χ (R1)
` (ϕ ∧ χ) → (ϕ ∨ ψ) ∧ χ (R4)
` (ψ ∧ χ) → (ϕ ∨ ψ) ∧ χ analog
` [(ϕ ∧ χ) ∨ (ψ ∧ χ)] → ((ϕ ∨ ψ) ∧ χ) (R3).
2
Propoziţia 7.2.43
` (χ → θ) → [(ϕ → (ψ → χ)) → (ϕ → (ψ → θ))].
Demonstraţie.
{χ → θ, ϕ → (ψ → χ), ϕ, ψ} ` ϕ → (ψ → χ)
{χ → θ, ϕ → (ψ → χ), ϕ, ψ} ` ϕ
{χ → θ, ϕ → (ψ → χ), ϕ, ψ} ` ψ→χ m.p.
{χ → θ, ϕ → (ψ → χ), ϕ, ψ} ` ψ
{χ → θ, ϕ → (ψ → χ), ϕ, ψ} ` χ m.p.
{χ → θ, ϕ → (ψ → χ), ϕ, ψ} ` χ→θ
{χ → θ, ϕ → (ψ → χ), ϕ, ψ} ` θ m.p.
Se aplică apoi Teorema deducţiei de patru ori. 2
Propoziţia 7.2.44
` (ϕ → (ψ → χ)) → ((ϕ ∧ ψ) → χ).
Demonstraţie.
{ϕ → (ψ → χ), ϕ ∧ ψ} ` ϕ∧ψ
{ϕ → (ψ → χ), ϕ ∧ ψ} ` (ϕ ∧ ψ) → ϕ
{ϕ → (ψ → χ), ϕ ∧ ψ} ` ϕ m.p.
{ϕ → (ψ → χ), ϕ ∧ ψ} ` ψ analog
{ϕ → (ψ → χ), ϕ ∧ ψ} ` ϕ → (ψ → χ)
{ϕ → (ψ → χ), ϕ ∧ ψ} ` χ m.p. de două ori.
Se aplică apoi Teorema deducţiei de două ori. 2
Propoziţia 7.2.45
` [(ϕ ∧ ψ) → χ] → [ϕ → (ψ → χ)].
Demonstraţie.
{(ϕ ∧ ψ) → χ, ϕ, ψ} ` ϕ
{(ϕ ∧ ψ) → χ, ϕ, ψ} ` ψ
{(ϕ ∧ ψ) → χ, ϕ, ψ} ` ϕ → (ψ → (ϕ ∧ ψ)) Propoziţia 7.2.41
{(ϕ ∧ ψ) → χ, ϕ, ψ} ` ϕ∧ψ m.p. de două ori
{(ϕ ∧ ψ) → χ, ϕ, ψ} ` (ϕ ∧ ψ) → χ
{(ϕ ∧ ψ) → χ, ϕ, ψ} ` χ m.p.
Se aplică apoi Teorema deducţiei de trei ori. 2
Propoziţia 7.2.46
` (ϕ ∨ ψ) → (χ → [(ϕ ∧ χ) ∨ (ψ ∧ χ)]).
Demonstraţie. Conform Teoremei deducţiei, se reduce la a demonstra:
{ϕ ∨ ψ, χ} ` ¬(ϕ ∧ χ) → (ψ ∧ χ),
ceea ce este totuna cu
{ϕ ∨ ψ, χ} ` ¬¬(ϕ → ¬χ) → ¬(ψ → ¬χ).
Aplicând Teorema deducţiei, se reduce la a demonstra:
{¬ϕ → ψ, χ, ¬¬(ϕ → ¬χ)} ` ¬(ψ → ¬χ).
{¬ϕ → ψ, χ, ¬¬(ϕ → ¬χ)} ` ¬¬(ϕ → ¬χ)

{¬ϕ → ψ, χ, ¬¬(ϕ → ¬χ)} ` ϕ → ¬χ Prop. 7.2.27, m.p.
{¬ϕ → ψ, χ, ¬¬(ϕ → ¬χ)} ` χ → ¬ϕ (G3), m.p.
{¬ϕ → ψ, χ, ¬¬(ϕ → ¬χ)} ` ¬ϕ → ψ
{¬ϕ → ψ, χ, ¬¬(ϕ → ¬χ)} ` χ→ψ (R1)
{¬ϕ → ψ, χ, ¬¬(ϕ → ¬χ)} ` χ
{¬ϕ → ψ, χ, ¬¬(ϕ → ¬χ)} ` ψ m.p.
{¬ϕ → ψ, χ, ¬¬(ϕ → ¬χ)} ` ψ → (χ → ¬(ψ → ¬χ)) Prop. 7.2.31
{¬ϕ → ψ, χ, ¬¬(ϕ → ¬χ)} ` ¬(ψ → ¬χ) m.p. de două ori.
2
Propoziţia 7.2.47
` [(ϕ ∨ ψ) ∧ χ] → [(ϕ ∧ χ) ∨ (ψ ∧ χ)].

Demonstraţie. Din Propoziţia 7.2.46, cu ajutorul Propoziţiilor 7.2.44 şi 7.2.45.

2
Propoziţia 7.2.48 Pentru orice enunţuri ϕ şi ψ, avem:
(1) ` (ϕ ∧ ¬ϕ) → ψ şi (2) ` ψ → (ϕ ∨ ¬ϕ)
Demonstraţie. Pentru (1) avem următoarea demonstraţie formală:

` ϕ → (¬ϕ → ψ) Propoziţia 7.2.24
` (ϕ → (¬ϕ → ψ)) → ((ϕ ∧ ¬ϕ) → ψ) Propoziţia 7.2.44
` (ϕ ∧ ¬ϕ) → ψ m.p.
Conform Principiului identitatii, {ψ} ` ¬ϕ → ¬ϕ, de unde, prin Teorema deducţiei,
` ψ → (¬ϕ → ¬ϕ), adică (2). 2
Propoziţia 7.2.49
` (ϕ → ψ) → (¬ψ → ¬ϕ).
Propoziţia 7.2.50
` (ϕ → ϕ0 ) → [(ψ → ψ 0 ) → ((ϕ0 → ψ) → (ϕ → ψ 0 ))].
Demonstraţie.
{ϕ → ϕ0 , ψ → ψ 0 , ϕ0 → ψ} ` (ϕ → ϕ0 ) → [(ϕ0 → ψ) → (ϕ → ψ)] P. 7.2.19
{ϕ → ϕ0 , ψ → ψ 0 , ϕ0 → ψ} ` ϕ → ϕ0
{ϕ → ϕ0 , ψ → ψ 0 , ϕ0 → ψ} ` (ϕ0 → ψ) → (ϕ → ψ) m.p.
{ϕ → ϕ0 , ψ → ψ 0 , ϕ0 → ψ} ` ϕ0 → ψ
{ϕ → ϕ0 , ψ → ψ 0 , ϕ0 → ψ} ` ϕ→ψ m.p.
{ϕ → ϕ0 , ψ → ψ 0 , ϕ0 → ψ} ` (ϕ → ψ) → [(ψ → ψ 0 ) → (ϕ → ψ 0 )] P. 7.2.19
{ϕ → ϕ0 , ψ → ψ 0 , ϕ0 → ψ} ` (ψ → ψ 0 ) → (ϕ → ψ 0 ) m.p.
{ϕ → ϕ0 , ψ → ψ 0 , ϕ0 → ψ} ` ψ → ψ0
{ϕ → ϕ0 , ψ → ψ 0 , ϕ0 → ψ} ` ϕ → ψ0 m.p.
{ϕ → ϕ0 , ψ → ψ 0 } ` (ϕ0 → ψ) → (ϕ → ψ 0 ) T.d.
{ϕ → ϕ0 } ` (ψ → ψ 0 ) → ((ϕ0 → ψ) → (ϕ → ψ 0 )) T.d.
{∅} ` (ϕ → ϕ0 ) →
[(ψ → ψ 0 ) → ((ϕ0 → ψ) → (ϕ → ψ 0 ))] T.d.
2
Corolarul 7.2.51
` (ϕ → ϕ0 ), ` (ψ → ψ 0 ) implică ` (ϕ0 → ψ) → (ϕ → ψ 0 ).
Demonstraţie. Din Propoziţia 7.2.50, aplicând de două ori modus ponens. 2
Observaţia 7.2.52 Din Corolarul 7.2.51, se deduce următoarea regulă de deducţie

derivată:
ϕ → ϕ0 , ψ → ψ 0
(RX)
(ϕ0 → ψ) → (ϕ → ψ 0 )
Propoziţia 7.2.53 Fie Γ ⊆ E şi ϕ ∈ E. Atunci

Γ ` ϕ dacă şi numai dacă există γ1 , . . . γn ∈ Γ, astfel ı̂ncât
n
^
(7.1) ` γi → ϕ.
i=1
Demonstraţie.
=⇒: Dacă Γ ` ϕ, atunci conform Propoziţiei 7.2.14 (ii), există γ1 , . . . , γn ∈ Γ,
astfel ı̂ncât
(7.2) {γ1 , . . . , γn } ` ϕ.
Aplicând de n ori Teorema deducţiei, obţinem:
(7.3) ` γ1 → (γ2 → . . . → (γn → ϕ) . . .).
Tinând cont de Propoziţia 7.2.44, obţinem (7.1).

⇐=: Dacă (7.1) are loc, cu γ1 , . . . , γn ∈ Γ, atunci conform Propoziţiei 7.2.45,
deducem (7.3). Din Teorema deducţiei aplicată ı̂n sens invers obţinem (7.2), deci
Γ ` ϕ. 2
Propoziţia precedentă arată cum deducţia formală poate fi exprimată ı̂n ter-
menii unor teoreme formale. În cazul unor sisteme logice (de exemplu logica
modală), este convenabil ca noţiunea de deducţie să fie introdusă prin condiţia
din Propoziţia 7.2.53.
Lema 7.2.54 Fie Γ ⊆ E şi ϕ, ψ ∈ E. Atunci:
Γ ` (ϕ ∧ ψ) ⇐⇒ Γ ` ϕ şi Γ ` ψ.
Demonstraţie. Prezentăm demonstraţia pentru cazul particular Γ = ∅.

=⇒: Presupunem ` ϕ şi ` ψ. Conform Propoziţiei 7.2.41, avem ` ϕ → (ψ →
(ϕ ∧ ψ)), de unde rezultă, aplicând m.p. de două ori, că ` (ϕ ∧ ψ).
⇐=: Rezultă din Propoziţiile 7.2.36 şi 7.2.40. 2
7.2.4 Sistem deductiv

Definiţia 7.2.55 O mulţime nevidă Σ de enunţuri se numeşte sistem deductiv dacă
pentru orice enunţ ϕ, Σ ` ϕ implică ϕ ∈ Σ.
Cu alte cuvinte, un sistem deductiv este o mulţime de enunţuri ı̂nchisă la
deducţii.
Lema 7.2.56 Dacă Σ este o mulţime de enunţuri, atunci sunt echivalente următoa-
rele:
(a) Σ este un sistem deductiv,
(b) Σ conţine mulţimea teoremelor formale şi α, α → β ∈ Σ implică β ∈ Σ.
Demonstraţie.
(a) =⇒ (b): Dacă ` ϕ, atunci Σ ` ϕ, deci ϕ ∈ Σ. Presupunem că α, α → β ∈ Σ,
deci Σ ` α, Σ ` α → β, de unde Σ ` β, conform m.p. Rezultă β ∈ Σ.
(b) =⇒ (a): Σ este o mulţime nevidă. Presupunem Σ ` ϕ. Conform Propoziţiei
7.2.14 (ii), există σ1 , . . . , σn ∈ Σ astfel ı̂ncât {σ1 , . . . , σn } ` ϕ. Aplicând Teorema
deducţiei, obţinem:
` σ1 → (. . . → (σn → ϕ) . . .).
Cum σ1 , . . . , σn ∈ Σ, rezultă ϕ ∈ Σ. 2
Vom nota cu D(Σ) sistemul deductiv generat de Σ, adică intersecţia sistemelor

deductive ce includ pe Σ. Se poate arăta că
D(Σ) = {ϕ ∈ Σ | Σ ` ϕ}.
Exerciţiul 7.2.57 Fie Σ, Σ1 , Σ2 ⊆ E. Să se arate

Vn că:
(a) D(Σ) = {ϕ ∈ E | există σ1 , . . . , σn ∈ Σ, ` i=1 σi → ϕ}.
(b) Σ ⊆ D(Σ).
(c) Σ1 ⊆ Σ2 implică D(Σ1 ) ⊆ D(Σ2 ).
(d) D(D(Σ))S= D(Σ).
(e) D(Σ) = {D(Γ) | Γ ⊆ E, Γ finită}.
Considerăm funcţia D(·) : P(E) −→ P(E), definită de asocierea Σ 7−→ D(Σ).

Conform proprietăţilor (b) - (d) din Exerciţiul 7.2.57, D(·) este un operator de
ı̂nchidere. Pentru orice familie (Σi )i∈I de părţi ale lui E, notăm
Y \ a [
Σi = Σi , Σi = D( Σi ).
i∈I i∈I i∈I i∈I
Familia Qsistemelor
` deductive ale lui L este o latice completă ı̂n raport cu operaţiile
infinite şi introduse mai sus.
7.2.5 Mulţimi consistente
Studiul mulţimilor consistente are un interes ı̂n sine. Ele sunt acele mulţimi
de enunţuri din care nu se pot deduce contradicţii. Mulţimile consistente maxi-
male sunt contrapartea sintactică a ultrafiltrelor (= filtre maximale) din algebra
Boole. Ele au proprietăţi sintactice remarcabile, ceea ce permite construcţia unor
interpretări prin care se demonstrează Teorema de completitudine extinsă.
Definiţia 7.2.58
O mulţime Σ de enunţuri este inconsistentă dacă Σ ` ϕ, pentru orice enunţ ϕ
al lui L.
O mulţime Σ de enunţuri este consistentă dacă nu este inconsistentă.
Propoziţia următoare arată că mulţimile consistente sunt acele mulţimi de

enunţuri din care nu se deduc formal contradicţii.
Propoziţia 7.2.59 Fie Σ o mulţime de enunţuri (Σ ⊆ E). Sunt echivalente

următoarele:
(1) Σ este inconsistentă,
(2) există ϕ ∈ E, astfel ı̂ncât Σ ` (ϕ ∧ ¬ϕ),
(3) există ϕ ∈ E, astfel ı̂ncât (Σ ` ϕ şi Σ ` ¬ϕ),
(4) pentru orice ϕ ∈ E, Σ ` ¬(ϕ → ϕ),
(5) există ϕ ∈ E, astfel ı̂ncât Σ ` ¬(ϕ → ϕ).
Demonstraţie.
(1) =⇒ (2): Evident.
(2) ⇐⇒ (3): Prin Lema 7.2.54.
(3) =⇒ (4): Conform Propoziţiei 7.2.31, avem ` ϕ → (¬ϕ → ¬(ψ → ψ)) pentru
orice ψ ∈ E. Presupunând Σ ` ϕ şi Σ ` ¬ϕ, rezultă Σ ` ¬(ψ → ψ), prin aplicarea
de două ori a m.p..
(4) =⇒ (5): Evident.
(5) =⇒ (1): Fie ϕ ∈ E cu Σ ` ¬(ϕ → ϕ) şi ψ ∈ E. Conform (G1),
Σ ` (ϕ → ϕ) → (¬ψ → (ϕ → ϕ)).
Dar Σ ` ϕ → ϕ, deci Σ ` ¬ψ → (ϕ → ϕ). Conform Propoziţiei 7.2.28,
Σ ` (¬ψ → (ϕ → ϕ)) → (¬(ϕ → ϕ) → ¬¬ψ).
Aplicând de două ori m.p., Σ ` ¬¬ψ. Însă Σ ` ¬¬ψ → ψ (Propoziţia 7.2.27), deci
Σ ` ψ pentru orice ψ ∈ E. Atunci Σ este inconsistentă. 2
Propoziţia 7.2.60 Fie Σ ⊆ E şi ϕ ∈ E.

Σ ∪ {ϕ} este inconsistentă dacă şi numai dacă Σ ` ¬ϕ.
Demonstraţie.
Dacă Σ ∪ {ϕ} este inconsistentă, atunci Σ ∪ {ϕ} ` ¬ϕ, deci prin Teorema
deducţiei, Σ ` ϕ → ¬ϕ. Aplicând Propoziţia 7.2.30 şi m.p., rezultă Σ ` ¬ϕ.
Reciproc, presupunem că Σ ` ¬ϕ, de unde Σ ∪ {ϕ} ` ¬ϕ şi Σ ∪ {ϕ} ` ϕ.
Conform Propoziţiei 7.2.27, avem Σ ∪ {ϕ} ` ϕ → (¬ϕ → ψ), de unde prin m.p.
obţinem Σ ∪ {ϕ} ` ψ, pentru orice ψ ∈ E. 2
Corolarul 7.2.61 Σ ∪ {¬ϕ} este inconsistentă ⇐⇒ Σ ` ϕ.

Demonstraţie. Se foloseşte faptul că Σ ` ϕ ⇐⇒ Σ ` ¬¬ϕ. 2
Corolarul precedent caracterizează deducţia formală din ipoteze ı̂n termeni de

mulţimi inconsistente.
Exemplul 7.2.62 ∅ este o mulţime consistentă (conform Corolarului 7.4.9), iar E
este inconsistentă.
Observaţia 7.2.63 Dacă Σ este consistentă, atunci sistemul deductiv D(Σ) ge-
nerat de Σ este consistent.
Definiţia 7.2.64 O mulţime consistentă ∆ este maximală dacă pentru orice mulţime
consistentă Σ avem: ∆ ⊆ Σ implică ∆ = Σ.
Cu alte cuvinte, mulţimile consistente maximale sunt elementele maximale ale fa-
miliei mulţimilor consistente.
Propoziţia 7.2.65 Pentru orice mulţime consistentă Σ, există o mulţime consis-
tentă maximală ∆, astfel ı̂ncât Σ ⊆ ∆.
Demonstraţie. Fie familia de mulţimi A = {Γ ⊆ E | Γconsistentă şi Σ ⊆ Γ}.
Evident că Σ ∈ A. Vom arata că (A, ⊆) este inductiv ordonată.
Fie (Γi )i∈I o familie total ordonată de mulţimi din A: pentru orice i, j ∈ I, Γi ⊆ Γj
S
sau Γj ⊆ Γi . Vom arata că Γ0 = i∈I Γi este un majorant al familiei (Γi )i∈I . În
primul rând trebuie demonstrat că Γ0 ∈ A.
Presupunem prin absurd că Γ0 este inconsistentă, deci există ϕ ∈ E astfel ı̂ncât Γ0 `
¬(ϕ → ϕ). Conform Propoziţiei 7.2.14 (ii), există o mulţime finită {ψ1 , . . . , ψn } ⊆
Γ0 , astfel ı̂ncât
{ψ1 , . . . , ψn } ` ϕ.
Observăm că există indicii i1 , . . . , in ∈ I, astfel ı̂ncât ψ1 ∈ Γi1 , . . . , ψn ∈ Γin . Cum
(Γi )i∈I este total ordonată, va exista k ∈ {i1 , . . . , in }, astfel ı̂ncât toţi Γi1 , . . . , Γin
sunt incluşi ı̂n Γk . Atunci {ψ1 , . . . , ψn } ⊆ Γk , deci Γk ` ¬(ϕ → ϕ): aceasta
contrazice consistenţa lui Γk , deci Γ0 este consistentă. Cum Σ ⊆ Γ0 , rezultă că
Γ0 ∈ A. Este evident că Γ0 este majorant al familiei (Γi )i∈I .
Aplicarea axiomei lui Zorn asigură existenţa unui element maximal ∆ al lui (A, ⊆),
deci a unei mulţimi consistente maximale ∆ ce include pe Σ. 2
Observaţia 7.2.66 Se va observa o asemănare ı̂ntre demonstraţia propoziţiei prece-
dente şi demonstraţia următorului rezultat de la algebre Boole: “orice filtru propriu
se scufundă ı̂ntr-un ultrafiltru (= filtru maximal)”. Ambele demonstraţii fac apel
la axioma lui Zorn.
Propoziţia 7.2.67 Orice mulţime consistentă maximală ∆ are următoarele pro-

prietăţi:
(i) ∆ este sistem deductiv (∆ ` ψ =⇒ ψ ∈ ∆),
(ii) dacă ϕ ∨ ψ ∈ ∆, atunci ϕ ∈ ∆ sau ψ ∈ ∆,

(iii) pentru orice ψ ∈ E, ψ ∈ ∆ sau ¬ψ ∈ ∆,
(iv) pentru orice ψ, χ ∈ E, are loc echivalenţa:
ψ → χ ∈ ∆ ⇐⇒ (¬ψ ∈ ∆ sau χ ∈ ∆).
Demonstraţie.
(i): Presupunem prin absurd că există ψ ∈ E astfel ı̂ncât (∆ ` ψ şi ψ 6∈ ∆).
Atunci ∆ ⊂ ∆ ∪ {ψ}, de unde, conform maximalităţii lui ∆, rezultă că ∆ ∪ {ψ}
este inconsistentă. Aplicând Propoziţia 7.2.60, rezultă ∆ ` ¬ϕ, ceea ce contrazice
consistenţa lui ∆.
(ii) Presupunem prin absurd că există ϕ, ψ ∈ ∆, astfel ı̂ncât ϕ ∨ ψ ∈ ∆, ϕ 6∈ ∆
şi ψ 6∈ ∆. Ca mai sus, se deduce că ∆ ∪ {ϕ}, ∆ ∪ {ψ} sunt inconsistente, deci
∆ ` ¬ϕ şi ∆ ` ¬ψ (conform Propoziţiei 7.2.60). Conform Propoziţiei 7.2.31, avem
` ¬ϕ → (¬ψ → ¬(¬ϕ → ψ)),
de unde prin m.p. obţinem că ∆ ` ¬(¬ϕ → ψ). Această ultimă proprietate spune
că ∆ ` ¬(ϕ ∨ ψ), ceea ce contrazice consistenţa lui ∆.
(iii) Rezultă din (ii) şi din ` ψ ∨ ¬ψ.
(iv) Rezultă din (iii) şi din: ` ϕ → ψ ⇐⇒` ¬ϕ ∨ ψ. 2
Propoziţia precedentă pune ı̂n evidenţă proprietăţi remarcabile ale mulţimilor

consistente maximale (analoage cu cele ale ultrafiltrelor (= filtrele maximale) din
algebra Boole). Aceste proprietăţi vor fi folosite ı̂n construcţia modelului din
propoziţia 7.4.11.
7.2.6 Algebra Lindenbaum-Tarski a calculului propoziţional
Algebra Lindenbaum-Tarski a calculului propoziţional L este o algebră Boole

asociată ı̂n mod canonic lui L. Ca mulţime, ea se obţine prin factorizarea lui E la o
relaţie de echivalenţă definită prin conectorul ↔. Conectorii definesc pe mulţimea
cât operaţii booleene. Proprietăţile sintactice ale lui L se reflectă ı̂n proprietăţi
ale algebrei Lindenbaum-Tarski, realizându-se trecerea de la sintaxă la algebră.
Urmând această cale, o problemă de sintaxă poate fi convertită ı̂ntr-o problemă
de algebră; pe drumul invers, o soluţie a problemei algebrice poate fi transportată
ı̂ntr-o soluţie a problemei sintactice.
Vom folosi cele două definiţii echivalente ale algebrelor Boole:

- ca structură (B, ∧, ∨, ¬, 0, 1) çu axiomele (B1) - (B7) (adică latice distributivă,
cu 0 şi 1, complementată) şi
- ca structură (B, →, ¬, 1) çu axiomele (A1) - (A4).
Să observăm că a doua definiţie este adecvată sistemului de axiome ales, (G1)
- (G3).
Să definim, pe mulţimea E a enunţurilor lui L, o relaţie binară ∼ astfel:

def.
ϕ ∼ ψ ⇔ ` ϕ ↔ ψ.
Observaţia 7.2.68 Conform Lemei 7.2.54, ϕ ∼ ψ dacă şi numai dacă (` ϕ → ψ

şi ` ψ → ϕ).
Lema 7.2.69 Relaţia ∼ este o relaţie de echivalenţă pe E.
Demonstraţie. Vor trebui verificate următoarele condiţii:

(1) ` α ↔ α, pentru orice α ∈ E,
(2) ` α ↔ β ⇐⇒ ` β ↔ α, pentru orice α, β ∈ E,
(3) ` α ↔ β, ` β ↔ γ =⇒ ` α ↔ γ, pentru orice α, β, γ ∈ E.
(1) rezultă din Principiul identităţii şi observaţia precedentă;

(2) rezultă din observaţia precedentă;
(3) rezultă din (R1) şi observaţia precedentă. 2
Clasa de echivalenţă a lui ϕ ∈ E va fi notată ϕ:

b
ϕ
b = {ψ ∈ E | ψ ∼ ϕ.
Considerăm mulţimea cât E/∼ :
E/∼ = {ϕ
b | ϕ ∈ E}.
Fie ϕ si ψ două enunţuri ale lui L. Dacă ` ϕ ↔ ψ, atunci spunem că ϕ şi ψ sunt
echivalente logic. Echivalenţa logică a două enunţuri este traducerea ı̂n limbajul
formal a ideii de echivalenţă a două propoziţii din limbajul natural. În alţi termeni,
conectorul ↔ este corespondentul formal al lui ⇔ (”dacă şi numai dacă”).
Definiţia relaţiei de echivalenţă ∼ porneşte tocmai de la această observaţie:
două enunţuri echivalente logic vor fi identificate prin ∼. O clasă de echivalenţă
strânge la un loc toate enunţurile echivalente logic.
Definim relaţia binară ≤ pe E/∼ :
def.
b ≤ ψb ⇔ ` ϕ → ψ.
ϕ
Este necesar să verificăm independenţa de reprezentanţi:
(` ϕ → ϕ0 , ` ϕ0 → ϕ, ` ψ → ψ 0 , ` ψ 0 → ψ) =⇒ (` ϕ → ψ ⇐⇒` ϕ0 → ψ 0 ).
=⇒: Presupunem că ` ϕ → ψ. Din ` ϕ0 → ϕ, ` ϕ → ψ şi ` ψ → ψ 0 rezultă,
aplicând (R1), că ϕ0 → ψ 0 .
⇐=: Similar.
Lema 7.2.70 Relaţia ≤ este o relaţie de ordine pe E/∼ .

Demonstraţie. Este necesar să verificăm condiţiile următoare:

(1) ` ϕ → ϕ, oricare ϕ ∈ E,
(2) ` ϕ → ψ, ` ψ → ϕ =⇒ ` ϕ ∼ ψ, pentru orice ϕ, ψ ∈ E,
(3) ` ϕ → ψ, ` ψ → χ =⇒ ` ϕ → χ, pentru orice ϕ, ψ, χ ∈ E.
Ele rezultă din Principiul identităţii şi din (R1). 2
Chiar prin definiţie, relaţia de ordine ≤ din Lema 7.2.70 este o reflectare al-
gebrică a conectorului →. În acest fel, stabilirea unor teoreme formale ale lui L
revine la verificarea unor inegalităţi booleene.
• Folosind Definiţia 1 a algebrei Boole:

Propoziţia 7.2.71 (E/∼ , ≤) este o latice distributivă, ı̂n care pentru orice ϕ, ψ ∈
E:
(1) inf(ϕ, b =ϕ
b ψ) \ ∧ ψ, (2) sup(ϕ, b =ϕ
b ψ) \ ∨ ψ.
Demonstraţie.
Demonstrăm ı̂ntâi (1), ceea ce revine la a verifica condiţiile următoare:
(i) ` (ϕ ∧ ψ) → ϕ, ` (ϕ ∧ ψ) → ψ,
(ii) dacă ` χ → ϕ şi ` χ → ψ, atunci χ → (ϕ ∧ ψ).
Condiţia (i) rezultă din Propoziţiile 7.2.36, 7.2.37, iar (ii) din (R4).
Demonstrăm acum (2), ceea ce revine la a verifica condiţiile următoare:
(iii) ` ϕ → (ϕ ∨ ψ), ` ψ → (ϕ ∨ ψ),
(iv) dacă ` ϕ → χ şi ` ψ → χ, atunci ` (ϕ ∨ ψ) → χ.
Se folosesc Propoziţiile 7.2.32, 7.2.33 şi (R3). Rezultă că (E/∼ , ≤) este o latice, ı̂n
care
b ∧ ψb = ϕ
ϕ \ ∧ ψ, ϕ b ∨ ψb = ϕ
\ ∨ ψ.
Distributivitatea rezultă din Propoziţiile 7.2.42, 7.2.46. 2
(1) Să punem
def.
¬ϕ
b = ¬ϕ.
c
Atunci definiţia operaţiei ¬ nu depinde de reprezentanţi.
(2) Conform Propoziţiei 7.2.48, avem
∧ ¬ϕ ≤ ψb ≤ ϕ\
ϕ\ ∨ ¬ϕ,
pentru orice ϕ, ψ ∈ E. Atunci ϕ\

∧ ¬ϕ este primul element al laticii E/∼ , iar ϕ\
∨ ¬ϕ
este ultimul element. Vom nota
0 = ϕ\
∧ ¬ϕ, 1 = ϕ\
∨ ¬ϕ
(este evident că definiţiile nu depind de reprezentanţi).

Teorema 7.2.73 Structura (E/∼ , ∧, ∨, ¬, 0, 1) este o algebră Boole, numită alge-

bra Lindenbaum-Tarski asociată sistemului formal L.
Demonstraţie. Conform Propoziţiei 7.2.71, (E/∼ , ∧, ∨) este o latice distributivă.

Conform observaţiilor precedente, ϕ
b ∧ ¬ϕ
b = 0 şi ϕ
b ∨ ¬ϕ
b = 1, deci orice element ϕ b
al lui E/∼ admite pe ¬ϕ b drept complement. 2
Observaţia 7.2.74 Dacă notăm p : E −→ E/∼ surjecţia canonică (p(ϕ) = ϕ, b pen-

tru orice ϕ ∈ E), atunci pentru orice ϕ, ψ ∈ E, sunt verificate condiţiile următoare:
(a) p(ϕ ∨ ψ) = p(ϕ) ∨ p(ψ),
(b) p(ϕ ∧ ψ) = p(ϕ) ∧ p(ψ),
(c) p(¬ϕ) = ¬p(ϕ),
(d) p(ϕ → ψ) = p(ϕ) → p(ψ),
(e) p(ϕ ↔ ψ) = p(ϕ) ↔ p(ψ),
unde
def. def.
ϕb → ψb = ϕ\ → ψ, ϕ b ↔ ψb = ϕ\ ↔ ψ.
Egalităţile (a) - (c) sunt chiar definiţiile operaţiilor din E/∼ . (d) revine la a arăta că
` (ϕ → ψ) ↔ (¬ϕ ∨ ψ) (exerciţiu), iar (e) rezultă din (b) şi (d). Cele cinci egalităţi
de mai sus arată modul ı̂n care conectorii sunt convertiţi ı̂n operaţii booleene.
Lema 7.2.75 Pentru orice ϕ ∈ E,
` ϕ ⇐⇒ ϕ
b = 1.
Demonstraţie. Trebuie să demonstrăm:
` ϕ ⇐⇒` ϕ ↔ (ϕ ∨ ¬ϕ).
=⇒: Presupunem că ` ϕ. Cum ` ϕ → ((ϕ ∨ ¬ϕ) → ϕ), conform (G1), rezultă
` (ϕ ∨ ¬ϕ) → ϕ; totodată, are loc ` ϕ → (ϕ ∨ ¬ϕ), deci ` ϕ ↔ (ϕ ∨ ¬ϕ).
⇐=: Presupunem că ϕ ↔ (ϕ ∨ ¬ϕ). Conform ` ϕ ∨ ¬ϕ (Principiul terţului exclus),
rezultă, aplicând m.p., că ` ϕ. 2
Observaţia 7.2.76 Lema 7.2.75 oferă o metodă algebrică pentru a verifica dacă
un enunţ este teoremă formală.
Exerciţiul 7.2.77 Să se arate că:
` [α → (β → γ)] → [(α → (γ → δ)) → (α → (β → δ))].
Notând a = α b c=γ
b, b = β, b conform Lemei 7.2.75, este suficient să stabilim
b, d = δ,
identitatea booleană:
[a → (b → c)] → [(a → (c → d)) → (a → (b → d))] = 1,
ceea ce este echivalent cu
a → (b → c) ≤ (a → (c → d)) → (a → (b → d)).
Dar, un calcul boolean ı̂n algebra Lindenbaum-Tarski E/∼ ne dă:
(a → (c → d)) → (a → (b → d)) = (a− ∨ c− ∨ d)− ∨ a− ∨ b− ∨ d =
(a ∧ c ∧ d− ) ∨ a− ∨ b− ∨ d = a− ∨ b− ∨ c = a → (b → c),
ceea ce termină verificarea.
• Generalizare la Σ.
Vom generaliza construcţia de mai sus, pornind cu o mulţime Σ de enunţuri şi

definind algebra Lindenbaum-Tarski asociată lui Σ.
Fie Σ o mulţime de enunţuri ale lui L (Σ ⊆ E). Să definim pe E următoarea
relaţie binară ∼Σ :
def.
ϕ ∼Σ ψ ⇔ Σ`ϕ↔ψ
⇔ (Σ ` ϕ → ψ şi Σ ` ψ → ϕ).
Procedând analog ca mai sus, se poate arăta că ∼Σ este o relaţie de echivalenţă
pe E şi că E/∼Σ are o structură canonică de algebră Boole (= algebra Lindenbaum-
Tarski a lui Σ).
Notăm cu ϕ/Σ clasa de echivalenţă a lui ϕ ∈ E şi cu
E/∼Σ = {ϕ/Σ | ϕ ∈ E}.
Dacă definim următoarele operaţii pe E/∼Σ :
def. def.
ϕ/Σ ∨ ψ/Σ = (ϕ ∨ ψ)/Σ, ϕ/Σ ∧ ψ/Σ = ϕ ∧ ψ)/Σ,
def.
¬(ϕ/Σ) = (¬ϕ)/Σ,
def. def.
0 = (ϕ ∧ ¬ϕ)/Σ, 1 = (ϕ ∨ ¬ϕ)/Σ,
Atunci obţinem
Teorema 7.2.78 Structura (E/∼Σ , ∧, ∨, ¬, 0, 1) este o algebră Boole, numită al-

gebra Lindenbaum-Tarski asociată lui Σ.
Avem:
ϕ/Σ = 1 ⇐⇒ Σ ` ϕ.
Dacă Σ = ∅, atunci ∼Σ =∼ şi obţinem algebra Lindenbaum-Tarski E/∼ a lui L.

• Folosind Definiţia 2 a algebrei Boole:
Prezentăm construcţia unei algebre Boole echivalente asociate canonic sistemu-

lui formal L. Construcţia ı̂n această variantă este preluată din [63].
Am definit pe multimea E a enunţurilor lui L relaţia binară ∼ astfel:
def.
ϕ ∼ ψ ⇔ ` ϕ ↔ ψ.
Lema 7.2.79
(` ϕ şi ` ψ) =⇒ ` ϕ ↔ ψ.
Demonstraţie.
def.↔ Lema 7.2.54
` ϕ ↔ ψ ⇐⇒ ` (ϕ → ψ) ∧ (ψ → ϕ) ⇐⇒ ` ϕ → ψ şi ` ψ → ϕ.
Prin ipoteză, avem ` ϕ şi, conform (G1), avem ` ϕ → (ψ → ϕ); atunci aplicând
modus ponens, rezultă ` ψ → ϕ.
Prin ipoteză avem ` ψ şi, conform (G1), avem ` ψ → (ϕ → ψ); atunci aplicând
modus ponens, rezultă ` ϕ → ψ.
Deci, rezultă ` ϕ ↔ ψ. 2
(i) Conform Lemei 7.2.54,
ϕ∼ψ dacă şi numai dacă (` ϕ → ψ şi ` ψ → ϕ),
deoarece ϕ ∼ ψ ⇐⇒` ϕ ↔ ψ ⇐⇒` (ϕ → ψ)∧(ψ → ϕ) ⇐⇒ (` ϕ → ψ şi ` ψ → ϕ).

(ii) Avem ` (ϕ ∧ ψ) → (ϕ ↔ ψ).
Amintim că relaţia ∼ este o relaţie de echivalenţă pe E, conform Propoziţiei

7.2.69. Clasa de echivalenţă a lui ϕ ∈ E va fi notată ϕ,
b deci ϕ
b = {ψ ∈ E | ψ ∼ ϕ}.
Fie mulţimea cât E/ ∼, adică: E/ ∼= {ϕ b | ϕ ∈ E}.
Propoziţia 7.2.81 Clasele nu depind de reprezentanţi, adică:
b = ψb ⇐⇒ ϕ ∼ ψ.
ϕ
Demonstraţie.
=⇒: Deoarece ϕ ∈ ϕ b şi ϕ b rezultă că ϕ ∈ ψ,
b = ψ, b deci ϕ ∼ ψ.
⇐=: Fie χ ∈ ϕ, b adică χ ∼ ϕ; dar, prin ipoteză, ϕ ∼ ψ; rezultă, prin tranzi-
b Deci, ϕ
tivitatea lui ∼, că χ ∼ ψ, adică χ ∈ ψ. b Similar se demonstrează că
b ⊆ ψ.
b
ψ ⊆ ϕ.b Deci, ϕb = ψ.b 2
Propoziţia 7.2.82 Pentru orice ϕ, ψ, ϕ0 , ψ 0 ∈ E,

(i) dacă ϕ ∼ ϕ0 şi ψ ∼ ψ 0 , atunci (ϕ → ψ) ∼ (ϕ0 → ψ 0 ),
(ii) dacă ϕ ∼ ψ, atunci ¬ϕ ∼ ¬ψ,
(iii) (ϕ → ϕ) ∼ (ψ → ψ).
Demonstraţie.
def.∼
(i): Ipoteza este următoarea: (ϕ ∼ ϕ0 şi ψ ∼ ψ 0 ) ⇐⇒
def.↔
(` ϕ ↔ ϕ0 şi ` ψ ↔ ψ 0 ) ⇐⇒
Lema 7.2.54
(` (ϕ → ϕ0 ) ∧ (ϕ0 → ϕ) şi ` (ψ → ψ 0 ) ∧ (ψ 0 → ψ) ⇐⇒
0 0 0 0
(` ϕ → ϕ si ` ϕ → ϕ) şi (` ψ → ψ si ` ψ → ψ), iar concluzia ce trebuie
demonstrată este următoarea:
def.∼
(ϕ → ψ) ∼ (ϕ0 → ψ 0 ) ⇐⇒
def.↔
` (ϕ → ψ) ↔ (ϕ0 → ψ 0 ) ⇐⇒
Lema 7.2.54
` [(ϕ → ψ) → (ϕ0 → ψ 0 )] ∧ [(ϕ0 → ψ 0 ) → (ϕ → ψ)] ⇐⇒
0 0 0 0
(a) ` (ϕ → ψ) → (ϕ → ψ ) şi (b) ` (ϕ → ψ ) → (ϕ → ψ).
Conform ipotezei, din ` ϕ0 → ϕ şi ` ψ → ψ 0 , rezultă, aplicând regula (RX), că
` (ϕ → ψ) → (ϕ0 → ψ 0 ), adică (a).
Similar, conform restului ipotezei, adică din ` ϕ → ϕ0 şi ` ψ 0 → ψ, rezultă,
aplicând (RX), că ` (ϕ0 → ψ 0 ) → (ϕ → ψ), adică (b).
Rezultă că (ϕ → ψ) ∼ (ϕ0 → ψ 0 ).
def.∼ def.↔ Lema 7.2.54
(ii): ϕ ∼ ψ ⇐⇒ ` ϕ ↔ ψ ⇐⇒ ` (ϕ → ψ) ∧ (ψ → ϕ) ⇐⇒ ` ϕ → ψ şi
` ψ → ϕ şi
def.∼ def.↔ Lema 7.2.54
¬ϕ ∼ ¬ψ ⇐⇒ ` ¬ϕ ↔ ¬ψ ⇐⇒ ` (¬ϕ → ¬ψ) ∧ (¬ψ → ¬ϕ) ⇐⇒ ` ¬ϕ →
¬ψ şi ` ¬ψ → ¬ϕ.
Conform Propoziţiei 7.2.49, avem ` (ϕ → ψ) → (¬ψ → ¬ϕ); deoarece avem prin
ipoteză ` ϕ → ψ, rezultă, aplicând modus ponens, că ` ¬ψ → ¬ϕ.
Similar, conform Propoziţiei 7.2.49, avem ` (ψ → ϕ) → (¬ϕ → ¬ψ); deoarece
avem prin ipoteză ` ψ → ϕ, rezultă, aplicând modus ponens, că ` ¬ϕ → ¬ψ.
Rezultă că ¬ϕ ∼ ¬ψ.
(iii): Conform Propoziţiei 7.2.15, avem ` ϕ → ϕ şi ` ψ → ψ. De aici, aplicând
Lema 7.2.79, rezultă ` (ϕ → ϕ) ↔ (ψ → ψ) adică (ϕ → ϕ) ∼ (ψ → ψ), conform
definiţiei lui ∼. 2
Definim pe E/∼ operaţia binară →, operaţia unară ¬ şi constanta 1 astfel:

def. def. def.
b → ψb = ϕ\
ϕ → ψ, ¬ϕ
b = ¬ϕ,
c 1 = ϕ\
→ ϕ.
Atunci conform Lemei 7.2.82, definiţiile nu depind de reprezentanţi (adică dacă

ψ∈ϕb ⇐⇒ ψ ∼ ϕ, atunci ¬ψ ∼ ¬ϕ şi deci ¬ψ c = ¬ϕ,
c etc.).
Amintim următorul rezultat cu o altă demonstraţie.
Lema 7.2.83
`ϕ ⇐⇒ ϕ
b = 1.
Demonstraţie. Avem:
ϕ
b = 1 ⇐⇒
ϕ
b = ϕ\→ ϕ ⇐⇒
ϕ ∼ (ϕ → ϕ) ⇐⇒
Def.↔
` ϕ ↔ (ϕ → ϕ) ⇐⇒
Lema 7.2.54
` (ϕ → (ϕ → ϕ)) ∧ ((ϕ → ϕ) → ϕ) ⇐⇒
(a) ` ϕ → (ϕ → ϕ) şi (b) ` (ϕ → ϕ) → ϕ.
=⇒: Deoarece, prin ipoteză, avem ` ϕ şi, conform Propoziţiei 7.2.15, avem
` ϕ → ϕ, rezultă, aplicând Lema 7.2.79, că ` ϕ ↔ (ϕ → ϕ), adică ϕ
b = 1.
⇐=: Prin ipoteză, avem ϕ b = 1; dar, conform Propoziţiei 7.2.15, avem (c)
` ϕ → ϕ; aplicând modus ponens lui (b) şi (c), rezultă ` ϕ. 2
Corolarul 7.2.84
ϕ\
∨ ¬ϕ = 1.
Demonstraţie. Din Propoziţia 7.2.16 şi Lema 7.2.83. 2
Teorema 7.2.85 Structura (E/ ∼, →, ¬, 1) este o algebră Boole, numită algebra
Lindenbaum-Tarski asociată sistemului formal L.
Demonstraţie. Trebuie să verificăm: pentru orice ϕ, bχ
b ψ, b ∈ E/ ∼,
(A1’) ϕ b
b → (ψ → ϕ) b = 1,
(A2’) (ϕb → (ψb → χ b)) → ((ϕb → ψ)b → (ϕb→χ b)) = 1,
(A3’) (¬ϕ b → ¬ψ) b → (ψb → ϕ)b = 1,
(A4’) ϕb → ψb = 1 = ψb → ϕ b implică ϕ b
b = ψ.
Lema 7.2.83
(A1’): ϕ b → (ψb → ϕ) b = 1 ⇐⇒ ϕ →\ (ψ → ϕ) = 1 ⇐⇒ ` ϕ → (ψ → ϕ),
ceea ce este adevarat, conform Observaţiei 7.2.9 referitoare la (G1).
(A2’), (A3’): se demonstrează similar, folosind respectiv axiomele (G2), (G3).
(A4’): ϕ b → ψb = 1 = ψb → ϕ b ⇐⇒
Lema 7.2.83
ϕ\→ ψ = 1 = ψ\ →ϕ ⇐⇒
Lema 7.2.54
` ϕ → ψ si ` ψ → ϕ ⇐⇒
` (ϕ → ψ) ∧ (ψ → ϕ) ⇐⇒
` ϕ ↔ ψ ⇐⇒
P rop. 7.2.81
ϕ∼ψ =⇒ (dar de fapt sunt echivalente)
ϕ b
b = ψ. 2
Observaţia 7.2.86 Dacă notăm p : E −→ E/ ∼ surjecţia canonică (p(ϕ) = ϕ,
b
pentru orice ϕ ∈ E), atunci pentru orice ϕ, ψ ∈ E, sunt verificate condiţiile
următoare:
(a) p(ϕ ∨ ψ) = p(ϕ) ∨ p(ψ),
(b) p(ϕ ∧ ψ) = p(ϕ) ∧ p(ψ),
(c) p(¬ϕ) = ¬p(ϕ),
(d) p(ϕ → ψ) = p(ϕ) → p(ψ),
(e) p(ϕ ↔ ψ) = p(ϕ) ↔ p(ψ),
(f) p(0) = 0, p(1) = 1,
unde
def. def. def. def.
b ∨ ψb = ϕ
ϕ \
∨ ψ, b ∧ ψb = ϕ
ϕ \
∧ ψ, b ↔ ψb = ϕ\
ϕ ↔ ψ, 0 = ¬1 = ϕ\
∧ ¬ϕ.
• Generalizare la Σ
Fie Σ o mulţime de enunţuri ale lui L (Σ ⊆ E). Să definim pe E următoarea relaţie
binară ∼Σ :
def.
ϕ ∼Σ ψ ⇔ Σ ` ϕ ↔ ψ
⇔ (Σ ` ϕ → ψ şi Σ ` ψ → ϕ).
Procedând analog ca mai sus, se poate arăta că ∼Σ este o relaţie de echivalenţă
pe E. Dacă notăm cu ϕ/Σ clasa de echivalenţă a lui ϕ ∈ E şi cu E/ ∼Σ = {ϕ/Σ |
ϕ ∈ E} şi dacă definim următoarele operaţii pe E/ ∼Σ :
def. def. def.
ϕ/Σ → ψ/Σ = (ϕ → ψ)/Σ, ¬(ϕ/Σ) = (¬ϕ)/Σ, 1 = (ϕ → ϕ)/Σ,
atunci obţinem:
Teorema 7.2.87 Structura (E/ ∼Σ , →, ¬, 1) este o algebră Boole, numită algebra

Lindenbaum-Tarski a lui Σ.
Dacă Σ = ∅, atunci ∼Σ =∼ şi obţinem algebra Lindenbaum-Tarski E/ ∼ a lui L.

Generalizarea Lemei 7.2.83 este:
Σ`ϕ ⇐⇒ ϕ/Σ = 1.
7.2.7 Algebrele Boole ca algebre ”tip Lindenbaum-Tarski”
Conţinutul acestei subsecţiuni este preluat din [63].

Studiul mulţimilor prebooleene (preboolean sets) [90], [93], al prealgebrelor
Nelson şi L
Ã ukasiewicz [81], al S-prealgebrelor [59] şi al prealgebrelor Hilbert [26] a
condus la introducerea [63] noţiunii de prealgebră Boole, asociată definiţiei echiva-
lente a algebrei Boole cu axiomele (A1) - (A4), şi la factorizarea prealgebrei Boole
pentru a obţine algebra Boole, urmând ı̂ndeaproape lucrarea [26].
• Prealgebre Boole
Definiţia 7.2.88 Structura X = (X, →, − , D) este numită o prealgebră Boole dacă
∅ 6= D ⊆ X şi → este o operaţie binară pe X, − este o operaţie unară pe X, astfel
ı̂ncât pentru orice x, y, z ∈ X avem:
(1) x → (y → x) ∈ D,
(2) [x → (y → z)] → [(x → y) → (x → z)] ∈ D,
(3) (y − → x− ) → (x → y) ∈ D,
(4) dacă x ∈ D şi x → y ∈ D, atunci y ∈ D.
1) Structura (X, →, D) cu axiomele (1), (2), (4) este o prealgebră Hilbert (a se
vedea [26]).
2) Axioma (4) este corespondentul algebric al regulii de deducţie logică modus

ponens.
3) Calculul propoziţional clasic L = (E, →, ¬, T ) este un exemplu de prealgebră
Boole, unde E este mulţimea enunţurilor, T este mulţimea teoremelor formale.
4) Algebrele Boole, definite ca algebre (B, →, − , 1) satisfăcând axiomele
(A1) - (A4), definesc prealgebra Boole (B, →, − , D), unde luăm D = {1}, conform
(MP).
5) Dată o algebră Boole B = (B, →, − , 1) şi un sistem deductiv (= filtru) F al
lui B, atunci (B, →, − , F ) este o prealgebră Boole (a se vedea [59]).
Fie (X, →, − , D) o prealgebră Boole ı̂n această secţiune.
Propoziţia 7.2.90 Următoarele proprietăţi au loc, pentru toţi x, y, z ∈ X:

(5) dacă y ∈ D, atunci x → y ∈ D,
(6) x → x ∈ D (reflexivitatea),
(7) dacă x → y ∈ D si y → z ∈ D, atunci x → z ∈ D (tranzitivitatea).
Demonstraţie. (A se vedea [26], [87]):

(5): Fie y ∈ D; deoarece din (1) y → (x → y) ∈ D, rezultă din (4) că x → y ∈ D.
(6): Din (1), x → ((x → x) → x) ∈ D; din (2), [x → ((x → x) → x)] → [(x →
(x → x)) → (x → x)] ∈ D.
Atunci din (4), (x → (x → x)) → (x → x) ∈ D.
Dar, din (1) din nou, x → (x → x) ∈ D. Rezultă, din (4) că x → x ∈ D.
(7): Fie x → y ∈ D si y → z ∈ D.
Deoarece y → z ∈ D, atunci din (5) obţinem x → (y → z) ∈ D.
Dar, din (2), [x → (y → z)] → [(x → y) → (x → z)] ∈ D.
Rezultă, din (4), că (x → y) → (x → z) ∈ D.
Deoarece x → y ∈ D, atunci din (4) din nou, obţinem că x → z ∈ D. 2
Definiţia 7.2.91 Să definim pe X o relaţie binară ≤ astfel: pentru toţi x, y ∈ X,

def.
x≤y ⇐⇒ x → y ∈ D.
Atunci din (6) şi (7) obţinem:
(6’) x ≤ x, pentru orice x, adică ≤ este reflexivă,

(7’) dacă x ≤ y şi y ≤ z, atunci x ≤ z, adică ≤ este tranzitivă.
1) Din (6’), (7’), rezultă că relaţia binară ≤ pe X este o cvasi-ordine (preordine).
2) Proprietatea (5) spune:
(5’) Dacă y ∈ D, atunci x ≤ y, pentru toţi x ∈ X,

adică fiecare element al lui X precede toate elementele lui D.
Propoziţia 7.2.93 Următoarele proprietăti au loc, pentru toţi x, y, z ∈ X:

(8) dacă x ≤ y → z, atunci x → y ≤ x → z,
(9) x ≤ y → x,
(10) x ≤ y → z ⇐⇒ y ≤ x → z,
(11) y → z ≤ (x → y) → (x → z),
(12) x → y ≤ (y → z) → (x → z),
(13) dacă x ≤ y, atunci y → z ≤ x → z,
(14) x → (y → z) ≤ y → (x → z),
(15) dacă x ≤ y, atunci z → x ≤ z → y.
Demonstraţie. (A se vedea [26] şi [87])

(8): Din (2), [x → (y → z)] → [(x → y) → (x → z)] ∈ D;
dacă x ≤ y → z, adică x → (y → z) ∈ D, atunci din (4), obţinem (x → y) → (x →
z) ∈ D, adică x → y ≤ x → z.
(9): Rezultă direct din (1).
(10): =⇒: dacă x ≤ y → z, atunci din (8), avem x → y ≤ x → z; dar din (9),
y ≤ x → y; atunci aplicând (7’), obţinem y ≤ x → z.
⇐=: rezultă prin simetrie.
(11): Din (2), avem [x → (y → z)] ≤ [(x → y) → (x → z)].
Pe de altă parte, din (9), avem y → z ≤ x → (y → z).
Prin urmare, aplicând (7’), obţinem y → z ≤ (x → y) → (x → z), adică (11) are
loc.
(12): rezultă din (11), aplicând (10).
(13): Din (12), x → y ≤ [(y → z) → (x → z)], adică (x → y) → [(y →
z) → (x → z)] ∈ D. Dacă x ≤ y, adică x → y ∈ D, atunci din (4), obţinem că
(y → z) → (x → z) ∈ D, adică y → z ≤ x → z.
(14): Din (2), avem [x → (y → z)] ≤ [(x → y) → (x → z)].
Pe de altă parte, deoarece conform (9), y ≤ x → y, atunci din (13), avem (x →
y → (x → z) ≤ y → (x → z).
Prin urmare, aplicând (7’), obţinem că [x → (y → z)] ≤ y → (x → z).
(15): Dacă x ≤ y, adică x → y ∈ D, atunci din (5), avem z → (x → y) ∈ D. Pe
de altă parte, din (2), avem [z → (x → y)] → [(z → x) → (z → y)] ∈ D.
Prin urmare, aplicând (4), obţinem (z → x) → (z → y) ∈ D, adică z → x ≤ z → y.
2
Propoziţia 7.2.94 Următoarele proprietăţi au loc, pentru toţi x, y ∈ X:

(16) y − → x− ≤ x → y,
(17) (a) x ≤ x− → y, (b) x− ≤ x → y,
(18) (x− )− ≤ x,
(19) x ≤ (x− )− ,
(20) x → y ≤ y − → x− .
Demonstraţie.
(16): Rezultă direct din (3).
(17) (a): Din (9), x− ≤ y − → x− şi, din (16), y − → x− ≤ x → y; prin urmare,

aplicând (7’), obţinem x− ≤ x → y.
(17) (b) este echivalent cu (17) (a), din (10).
(18): Din (9) şi (16), avem:
(x− )− ≤ (((x− )− )− )− → (x− )− ≤ x− → ((x− )− )− ≤ (x− )− → x.
Prin urmare, aplicând (7’), obţinem (x− )− ≤ (x− )− → x care, aplicând (8), ne dă
[(x− )− → (x− )− ] ≤ [(x− )− → x], adică [(x− )− → (x− )− ] → [(x− )− → x] ∈ D.
Dar, din (6), (x− )− → (x− )− ∈ D, prin urmare, aplicând (4), obţinem (x− )− →
x ∈ D, adică (x− )− ≤ x.
(19): Din (18), ((x− )− )− ≤ x− , adică ((x− )− )− → x− ∈ D.
Pe de altă parte, din (3), [((x− )− )− → x− ] → [x → (x− )− ] ∈ D.
Prin urmare, aplicând (4), x → (x− )− ∈ D, adică x ≤ (x− )− .
(20): Deoarece, din (19), y ≤ (y − )− , atunci din (13), avem x → y ≤ x → (y − )− .
Pe de altă parte, deoarece, din (18), (x− )− ≤ x, atunci din (11), avem x → (y − )− ≤
(x− )→ (y − )− .
Prin urmare, aplicând (7’), obţinem x → y ≤ (x− )− → (y − )− .
Dar, din (16), (x− )− → (y − )− ≤ y − → x− .
Prin urmare, aplicând (7’) din nou, obţinem x → y ≤ y − → x− . 2
• Algebrele Boole ca prealgebre Boole cât,

adică ca algebre “tip Lindenbaum-Tarski”
Definiţia 7.2.95 Fie X = (X, →, − , D) o prealgebră Boole.
Să definim o relaţie binară ∼ pe X astfel: pentru toţi x, y ∈ X,
def.
x∼y ⇐⇒ x ≤ y şi y ≤ x ⇐⇒ x → y ∈ D şi y → x ∈ D.
Propoziţia 7.2.96 Relaţia binară ∼ pe X este o relaţie de echivalenţă.
Demonstraţie.
· reflexivitatea: pentru toţi x ∈ X, x ∼ x ⇐⇒ x ≤ x, care este adevarată
din (6’).
· simetria: pentru toţi x, y ∈ X, x ∼ y implică y ∼ x; este evident.
· tranzitivitatea: fie x, y, z ∈ X astfel ı̂ncât x ∼ y şi y ∼ z, adică
(x → y ∈ D şi y → x ∈ D) şi (y → z ∈ D şi z → y ∈ D), sau, echivalent,
(x → y ∈ D şi y → z ∈ D) şi (z → y ∈ D şi y → x ∈ D), care implică, conform
(7), că x → z ∈ D şi z → x ∈ D, adică x ∼ z. 2
Lema 7.2.97 Relaţia ∼ verifică proprietăţile: pentru orice x, y, x0 , y 0 ∈ X,

(a) x ∼ x0 şi y ∼ y 0 implică (x → y) ∼ (x0 → y 0 ),
(b) x ∼ y implică x− ∼ y − ,
(c) D este o clasă de echivalenţă.
Demonstraţie.
(a): Fie x ∼ x0 şi y ∼ y 0 , adică (x ≤ x0 şi x0 ≤ x) şi (y ≤ y 0 şi y 0 ≤ y).
Dar, y ≤ y 0 implică, prin (13), x → y ≤ x → y 0 şi x0 ≤ x implică, prin (11),
x → y 0 ≤ x0 → y 0 . Prin urmare, aplicând (7’), x → y ≤ x0 → y 0 . Similar,
x0 → y 0 ≤ x → y. Prin urmare, (x → y) ∼ (x0 → y 0 ).
(b): Fie x ∼ y, adică x → y ∈ D şi y → x ∈ D.
Deoarece x → y ∈ D şi, din (20), (x → y) → (y − → x− ) ∈ D, rezultă, din (4), că
y − → x− ∈ D.
Similar, y → x ∈ D şi (y → x) → (x− → y − ) ∈ D implică, prin (4), ca x− → y − ∈
D. Prin urmare, x− ∼ y − .
(c): Este suficient să demonstrăm că x, y ∈ D implică x ∼ y. Într-adevăr,
x ∈ D implică, prin (5), că y → x ∈ D şi similar, y ∈ D implică x → y ∈ D. Prin
urmare, x ∼ y. 2
Deoarece ∼ este o relaţie de echivalenţă pe X, fie | x | clasa de echivalenţă a lui

x ∈ X:
def.
|x| = {y ∈ X | y ∼ x}
şi fie B = X/ ∼ mulţimea cât, adică mulţimea tuturor claselor de echivalenţă:
def.
B = X/ ∼ = {| x | | x ∈ X}.
Lema 7.2.98 Clasele de echivalenţă nu depind de reprezentanţii aleşi, adică pentru

toţi x, y ∈ X,
| x |=| y | ⇐⇒ x ∼ y.
Demonstraţie.
=⇒: Deoarece x ∈| x | şi | x |=| y |, rezultă că x ∈| y |, adică x ∼ y.
⇐=: Fie z ∈| x |, adică z ∼ x; deoarece x ∼ y, din tranzitivitate obţinem că
z ∼ y, adica z ∈| y |. Prin urmare, | x |⊆| y |. Similar, | y |⊆| x |. Prin urmare,
| x |=| y |. 2
Definiţia 7.2.99 Să definim pe mulţimea cât B = X/ ∼ de mai sus o relaţie

binară ≤ astfel: pentru toţi | x |, | y |∈ B,
def.
|x|≤|y| ⇐⇒ x≤y ⇐⇒ x → y ∈ D.
Lema 7.2.100 Relaţia binară ≤ pe mulţimea cât B = X/ ∼ este o relaţie de

ordine.
Demonstraţie.
· reflexivitatea: pentru toţi | x |∈ B, | x | ≤ | x |⇐⇒ x ≤ x, care are loc conform
(6’).
· antisimetria: fie | x |, | y |∈ A astfel ı̂ncât | x | ≤ | y | şi | y | ≤ | x |, adică
x → y ∈ D şi y → x ∈ D, adică x ∼ y; prin urmare, din Lema 7.2.98, | x | = | y |.
· tranzitivitatea: fie | x |, | y |, | z |∈ B astfel ı̂ncât | x | ≤ | y | şi | y | ≤ | z |,

adică x ≤ y şi y ≤ z. Atunci aplicând (7’), x ≤ z, adică | x | ≤ | z |. 2
−
Sa definim pe mulţimea cât B = X/ ∼ operaţia binară →, operaţia unară şi
constanta 1 astfel: pentru orice | x |, | y |∈ B,
def. def. def.
| x | → | y | = | x → y |, | x |− = | x− |, 1 = D.
Din Lema 7.2.97, definiţiile sunt bune (adică nu depind de reprezentanţi).

Lema 7.2.101
|x|= 1 ⇐⇒ | x | = D ⇐⇒ x ∈ D.
Demonstraţie. Să observăm că | x | = D ı̂nseamnă x ∼ y for all y ∈ D, adică

(x → y ∈ D şi y → x ∈ D), pentru toţi y ∈ D.
=⇒: y ∈ D şi y → x ∈ D implică, prin (4), că x ∈ D.
⇐=: Fie x ∈ D; trebuie să demonstrăm că | x |= D.
· | x |⊆ D: fie y ∈| x |, adică y ∼ x, adică (y → x ∈ D şi x → y ∈ D). Deoarece
x ∈ D, rezultă, din (4), că y ∈ D.
· D ⊆| x |: fie y ∈ D; atunci din (5), x → y ∈ D. Dar, x ∈ D implică, prin (5), că
y → x ∈ D de asemenea. Prin urmare, x ∼ y, care implică y ∈| x |. 2
Teorema 7.2.102 Prealgebra cât (B = X/ ∼, →, − , 1) este o algebră Boole, pe

care o numim algebra “tip Lindenbaum-Tarski” a lui X .
Demonstraţie. Trebuie să verificăm că pentru toţi | x |, | y |, | z |∈ B,
(A1) | x |→ (| y |→| x |) = 1,
(A2) [| x |→ (| y |→| z |)] → [(| x |→| y |) → (| x |→| z)] = 1,
(A3) (| y |− →| x |− ) → (| x |→| y |) = 1,
(A4) dacă | x |→| y |= 1 =| y |→| x |, atunci | x |=| y |.
Într-adevăr,
(A1): | x |→ (| y |→| x |) =| x → (y → x) |= 1, din (1) şi din Lema 7.2.101.
(A2): rezultă similar din (2) şi Lema 7.2.101.
(A3): rezultă similar din (3) şi Lema 7.2.101.
(A4): Fie | x |→| y |= 1 =| y |→| x |, adică | x → y |= D şi | y → x |= D,
sau, equivalent, prin Lema 7.2.101, x → y ∈ D şi y → x ∈ D, adică x ∼ y, care
ı̂nseamnă, prin Lema 7.2.98, | x |=| y |. 2
(i) La nivel de logică algebrică, avem calculul propoziţional clasic L, din care,
prin factorizarea F ac1, obţinem algebra Lindenbaum-Tarski, care este o algebră
Boole. O altă factorizare, F ac2, printr-un sistem deductiv (filtru) de data aceasta,
a algebrei Lindenbaum-Tarski, ne conduce la o altă algebră Boole, algebra Boole
cât.
La nivel de algebra logicii, avem prealgebra Boole, care modelează calculul

propoziţional clasic L, din care, prin factorizarea F ac10 , obţinem algebra “tip
Lindenbaum-Tarki”, care este o algebră Boole. Prin altă factorizare, să o numim
F ac20 , a acestei algebre Boole printr-un sistem deductiv (filtru), obţinem o algebră
Boole cât. Prin urmare, putem scrie:
F ac1 F ac2
Logica algebrică: L =⇒ alg. Lind. − T arski =⇒ alg. Lind. − T arski cât
F ac10 F ac20
Algebra logicii: prealgebra Boole =⇒ algebra Boole =⇒ algebra Boole cât
(ii) Următoarele probleme deschise apar:

a) Să se studieze factorizarea F ac10 similar cu F ac1.
b) Să se studieze ı̂n paralel compunerea celor două factorizări la cele două nivele:
F ac2 ◦ F ac1 şi F ac20 ◦ F ac10 .
c) Să se definească şi să se studieze pe prealgebra Boole noţiunile corespunzătoare
noţiunilor din calculul propoziţional clasic L.
d) Să se definească noţiunea analoagă de prealgebră Boole pentru calculul cu predi-
cate clasic.
7.3 Exemple de deducţii formale din ipoteze
Exemplele prezentate ı̂n această secţiune vor avea ca punct de plecare propoziţii
formulate ı̂n limbajul natural. Acestea vor fi trecute ı̂n limbajul formal şi apoi vor
fi prelucrate conform mecanismului inferenţial al lui L.
Exemplul 7.3.1 Se consideră propoziţiile:

(a) Cuget, deci exist.
(b) Cuget, deci dacă exist, nu mă duc la cursul de logică.
(c) Cuget, deci nu mă duc la cursul de logică.
Vrem să arătăm că din primele două propoziţii se deduce a treia.
Vom nota:
p ≡ ”cuget”
q ≡ ”exist”
r ≡ ”nu mă duc la cursul de logică”.
Atunci cele trei propoziţii (a) - (c) se vor scrie simbolic astfel:
(a): p → q
(b): p → (q → r)
(c): p → r
Dacă Σ = {p → q, p → (q → r)}, atunci trebuie să aratăm că Σ ` p → r.
Prezentăm mai jos demonstraţia formală a lui Σ ` p → r:
7.3. EXEMPLE DE DEDUCŢII FORMALE DIN IPOTEZE 179
(1) Σ ` p → (q → r)
(2) Σ ` (p → (q → r)) → ((p → q) → (p → r)) (G2)
(3) Σ ` (p → q) → (p → r) m.p., (1), (2)
(4) Σ ` p→q
(5) Σ ` p→r m.p., (3), (4).

(a) Dacă are mintea limpede, atunci studentul Tică va ajunge un informatician
bun, prin urmare el merge des la plimbare.
(b) Dacă studentul Tică nu va ajunge un informatician bun, atunci el nu are mintea
limpede.
(c) El merge des la plimbare.
Aratăm că din (a) şi (b) se deduce (c).
Să notăm:
p ≡ ”el merge des la plimbare”
q ≡ ”are mintea limpede”
r ≡ ”studentul Tică va ajunge un informatician bun”.
Cele trei propoziţii (a) - (c) se reprezintă, atunci simbolic astfel:
(a): (q → r) → p
(b): ¬r → ¬q
(c): p
Dacă Σ = {(q → r) → p, ¬r → ¬q}, atunci trebuie să aratăm că Σ ` p. Aceasta
decurge din Σ-demonstraţia următoare:
(1) Σ ` ¬r → ¬q
(2) Σ ` (¬r → ¬q) → (q → r) (G2)
(3) Σ ` q→r m.p., (1), (2)
(4) Σ ` (q → r) → p
(5) Σ ` p m.p., (3), (4).

(a) Iar ı̂n lumea cea comună a visa e un pericul
Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul.
(M. Eminescu, Scrisoarea a II-a)
(b) Dacă nu eşti pierdut, atunci nu ai iluzii.
(c) Dacă nu eşti ridicul, atunci nu ai iluzii.
(d) În lumea cea comună a visa e un pericul.
Vrem să aratăm că din propoziţiile (a) - (c) se deduce (d).
Notăm:
q ≡ ”ı̂n lumea cea comună a visa e un pericul”
r ≡ ”ai (cumva) iluzii”
s1 ≡ ”esti pierdut”
s2 ≡ ”esti ridicul”.
Atunci (a) - (d) au scrierea simbolică:
(a): (r → (s1 ∧ s2 )) → q
(b): ¬s1 → ¬r
(c): ¬s2 → ¬r
(d): q
Dacă Σ = {(r → (s1 ∧ s2 )) → q, ¬s1 → ¬r, ¬s2 → ¬r}, atunci Σ-demonstraţia
următoare va stabili că Σ ` q:
(1) Σ ` (r → (s1 ∧ s2 )) → q
(2) Σ ` (r → s1 ) → ((r → s2 ) → (r → (s1 ∧ s2 ))) lista
(3) Σ ` ¬s1 → ¬r
(4) Σ ` (¬s1 → ¬r) → (r → s1 ) (G3)
(5) Σ ` r → s1 m.p., (3), (4)
(6) Σ ` ¬s2 → ¬r
(7) Σ ` (¬s2 → ¬r) → (r → s2 ) (G3)
(8) Σ ` r → s2 m.p., (6), (7)
(9) Σ ` (r → s2 ) → (r → (s1 ∧ s2 )) m.p., (2), (5)
(10) Σ ` r → (s1 ∧ s2 ) m.p., (8), (9)
(11) Σ ` q m.p., (1), (10).

(a) Dacă nu dau pe la curs, deoarece explicaţiile nu mă conving, atunci nu ştiu ce
s-a predat ora trecută.
(b) Sunt sigur pe ce ştiu, căci dau pe la curs şi explicaţiile profesorului nu mă
conving.
(c) Dacă ştiu ce s-a predat ora trecută, atunci sunt sigur pe ce ştiu.
Vrem să aratăm că ultima propoziţie se deduce din primele două.
Notăm:
p ≡ ”ştiu ce s-a predat ora trecută”
q ≡ ”dau pe la curs”
r ≡ ”explicaţiile profesorului mă conving”
s ≡ ”sunt sigur pe ce ştiu”.
Atunci propoziţiile (a) - (c) se scriu astfel:

(a): (¬r → ¬q) → ¬p
(b): (q ∧ ¬r) → s
(c): p → s.
Vom nota Σ = {(¬r → ¬q) → ¬r, (q ∧ ¬r) → s} şi vom demonstra că Σ ` p → s.
( 1) Σ ` (¬r → ¬q) → ¬p
( 2) Σ ` ((¬r → ¬q) → ¬p) → (¬¬p → ¬(¬r → ¬q)) lista
( 3) Σ ` ¬¬p → ¬(¬r → ¬q) m.p., (1), (2)
( 4) Σ ` p → ¬¬p lista
( 5) Σ ` p → ¬(¬r → ¬q) (3), (4)
( 6) Σ ` p → (¬r ∧ q) idem (5)
( 7) Σ ` (¬r ∧ q) → (q ∧ ¬r) lista
( 8) Σ ` p → (q ∧ ¬r) (6), (7)
( 9) Σ ` (q ∧ ¬r) → s
(10) Σ ` p→s (8), (9)

(a) Dacă nu plouă, atunci ı̂n cazul când ies la plimbare, nu trec pe la cafenea.
(b) Dacă nu plouă, atunci ies la plimbare.
(c) Trec pe la cafenea.
(d) Plouă.
Vom demonstra că din primele trei propoziţii se deduce (d).
Notăm:
ϕ ≡ ”plouă”
ψ ≡ ”ies la plimbare”
χ ≡ ”trec pe la cafenea”.
Atunci propoziţiile (a) - (d) se scriu astfel:
(a): ¬ϕ → (ψ → ¬χ)
(b): ¬ϕ → ψ
(c): χ
(d): ϕ
şi mulţimea de ipoteze este Σ = {¬ϕ → (ψ → ¬χ), ¬ϕ → ψ, χ}. Prezentăm o
Σ-demonstraţie că Σ ` ϕ.
(1) Σ ` ¬ϕ → (ψ → ¬χ)
(2) Σ ` ¬ϕ → ψ
(3) Σ ` χ
(4) Σ ` (¬ϕ → (ψ → ¬χ)) → ((¬ϕ → ψ) → (¬ϕ → ¬χ)) (G2)
(5) Σ ` (¬ϕ → ψ) → (¬ϕ → ¬χ) m.p., (1), (4)
(6) Σ ` ¬ϕ → ¬χ m.p., (2), (5)
(7) Σ ` (¬ϕ → ¬χ) → (χ → ϕ) (A3)
(8) Σ ` χ→ϕ m.p., (6), (7)
(9) Σ ` ϕ m.p., (3), (8)
Exemplul 7.3.6 Fie X atacantul echipei de fotbal U ce joacă ı̂n Cupa U.E.F.A.
şi Y finanţatorul lui U.
Se consideră propoziţiile următoare:
(a) X ı̂şi va cumpăra un castel ı̂n Scoţia, pentru că Y ı̂i va da un milion de dolari,
deoarece U va câştiga Cupa U.E.F.A..
(b) Dacă U va câştiga Cupa U.E.F.A., atunci X va locui ı̂n Scoţia, deoarece ı̂şi va
cumpăra un castel ı̂n Scoţia.
(c) Dacă Y nu ı̂i va da un milion de dolari, atunci U nu va câştiga Cupa U.E.F.A..
(d) X nu va locui ı̂n Scoţia.

Vrem să demonstrăm că propoziţiile (a) - (d) constituie o mulţime de premise din
care poate fi dedusă propoziţia ”U nu va câştiga Cupa U.E.F.A.”.
Notăm:
p ≡ ”U va câştiga Cupa U.E.F.A.”
q ≡ ”Y ı̂i va da un milion de dolari”
r ≡ ”X ı̂şi va cumpăra un castel ı̂n Scoţia”
s ≡ ”X va locui ı̂n Scoţia”.
Atunci cele patru propoziţii (a) - (d) se reprezintă simbolic astfel:
(a): p → (q → r)
(b): p → (r → s)
(c): ¬q → ¬p
(d): ¬s.
Notând Σ = {p → (q → r), p → (r → s), ¬q → ¬p, ¬s}, rezolvarea problemei
revine la a stabili că Σ ` ¬p. Pentru aceasta, avem nevoie de următoarea lemă:
Lema 7.3.7 Dacă α, β, γ, δ sunt enunţuri oarecare ale lui L, atunci
` (α → (β → γ)) → [(α → (γ → δ)) → (α → (β → δ))].
Demonstraţie. Aplicând de mai multe ori Teorema deducţiei, aceasta este echiva-
lent cu a arăta că
∆ = {α → (β → γ), α → (γ → δ), α, β} ` δ.
Prezentăm mai jos o demonstraţie a lui ∆ ` δ:
∆ ` α
∆ ` α → (β → γ)
∆ ` β→γ m.p.
∆ ` β
∆ ` γ m.p.
∆ ` α → (γ → δ)
∆ ` γ→δ m.p.
∆ ` δ m.p..
2
Demonstraţia lemei fiind terminată, trecem la a stabili că Σ ` ¬p. Prezentăm

mai jos o Σ-demonstraţie:
( 1) Σ ` p → (q → r)
( 2) Σ ` p → (r → s)
( 3) Σ ` (p → (q → r)) →
[(p → (r → s)) → (p → (q → s))] Lema
( 4) Σ ` (p → (r → s)) → (p → (q → s)) m.p., (1), (3)
( 5) Σ ` p → (q → s) m.p., (2), (4)
( 6) Σ ` (p → (q → s)) → ((p → q) → (p → s)) (G2)
( 7) Σ ` (p → q) → (p → s) m.p., (5), (6)
( 8) Σ ` ¬q → ¬p
( 9) Σ ` (¬q → ¬p) → (p → q) (G3)
(10) Σ ` p→q m.p., (8), (9)
(11) Σ ` p→s m.p., (7), (10)
(12) Σ ` (p → s) → (¬s → ¬p) lista
(13) Σ ` ¬s → ¬p m.p., (11), (12)
(14) Σ ` ¬s
(15) Σ ` ¬p m.p., (13), (14).
Exemplul 7.3.8 Se consideră propoziţiile următoare:

(a) În cazul că iau examenul de logică, mă voi duce la munte, fiindcă merit.
(b) Dacă iau examenul de logică şi merit, atunci voi fi fericit.
(c) Dacă nu merit, atunci nu iau examenul sau nu mă duc la munte.
(d) Mă voi duce la munte.
Fie Σ mulţimea de premise formată din propoziţiile (a) - (d). Vom demonstra că
Σ ` ”Dacă iau examenul, atunci voi fi fericit.”
Pentru aceasta, vom nota:

p ≡ ”iau examenul”
q ≡ ”merit”
r ≡ ”mă voi duce la munte”
s ≡ ”voi fi fericit”
şi obţinem următoarea reprezentare simbolică:
(a): p → (q → r)
(b): (p ∧ q) → s
(c): ¬q → (¬p ∨ ¬r)
(d): r
Va trebui să aratăm că Σ ` p → s. Pentru aceasta, avem nevoie de următorul

rezultat.
Lema 7.3.9 Pentru orice enunţuri α, β, avem
` (¬α ∨ ¬β) → ¬(α ∧ β)
Prezentăm o Σ-demonstraţie pentru Σ ` p → s.

( 1) Σ ` p → (q → r)
( 2) Σ ` (p → (q → r)) → ((p → q) → (p → r)) (G2)
( 3) Σ ` (p → q) → (p → r) m.p., (1), (2)
( 4) Σ ` ¬q → (¬p ∨ ¬r)
( 5) Σ ` (¬p ∨ ¬r) → ¬(p ∧ r) Lema
( 6) Σ ` ¬q → ¬(p ∧ r) (R1), (4), (5)
( 7) Σ ` (¬q → ¬(p ∧ r)) → ((p ∧ r) → q) (G3)
( 8) Σ ` (p ∧ r) → q m.p., (6), (7)
( 9) Σ ` ((p ∧ r) → q) → (r → (p → q)) lista
(10) Σ ` r → (p → q) m.p., (8), (9)
(11) Σ ` r
(12) Σ ` p→q m.p., (10), (11)
(13) Σ ` (p ∧ q) → s
(14) Σ ` ((p ∧ q) → s) → (p → (q → s)) lista
(15) Σ ` p → (q → s) m.p., (13), (14)
(16) Σ ` (p → (q → s)) → ((p → q) → (p → s)) (G2)
(17) Σ ` (p → q) → (p → s) m.p., (15), (16)
(18) Σ ` p→s m.p., (12), (17)
Exemplul 7.3.10 Considerăm propoziţiile următoare:

(a) Dacă nu am chef şi ı̂mi displace materia predată, atunci nu mă duc la curs.
(b) Nu ı̂mi displace materia predată, pentru că am chef.
(c) Mă duc la curs, dacă ni se dau subiectele de examen.
(d) Dacă nu mă duc la curs, atunci ni se dau subiectele de examen.
(e) Imi displace materia predată.
Vrem să aratăm că textul format din aceste cinci propoziţii este inconsistent.
Vom nota:
p ≡ ”ı̂mi displace materia predată”
q ≡ ”am chef”
r ≡ ”mă duc la curs”
s ≡ ”ni se dau subiectele de examen”.
Atunci propoziţiile (a) - (e) se reprezintă simbolic astfel:
(a): (¬q ∧ p) → ¬r
(b): q → ¬p
(c): s → r
(d): ¬r → s
(e): p.
Vrem să aratăm că următoarea mulţime de enunţuri este inconsistentă:
{(¬q ∧ p) → ¬r, q → ¬p, s → r, ¬r → s, p}.
Acest lucru este echivalent cu a arată că Σ ` ¬p, unde:
Σ = {(¬q ∧ p) → ¬r, q → ¬p, s → r, ¬r → s}.

Prezentăm mai jos o Σ-demonstraţie pentru Σ ` ¬p:
( 1) Σ ` (¬q ∧ p) → ¬r
( 2) Σ ` ((¬q ∧ p) → ¬r) → (p → (¬q → r)) lista
( 3) Σ ` p → (¬q → r) m.p., (1), (2)
( 4) Σ ` q → ¬p
( 5) Σ ` (q → ¬p) → (p → ¬q) lista
( 6) Σ ` p → ¬q m.p., (4), (5)
( 7) Σ ` (p → (¬q → r)) → [(p → ¬q) → (p → ¬r)] (G2)
( 8) Σ ` (p → ¬q) → (p → ¬r) m.p., (3), (7)
( 9) Σ ` p → ¬r m.p., (6), (8)
(10) Σ ` (p → ¬r) → (r → ¬p) lista
(11) Σ ` r → ¬p m.p., (9), (10)
(12) Σ ` s→r
(13) Σ ` s → ¬p (R1), (11), (12)
(14) Σ ` (r → ¬p) → [(s → ¬p) → ((r ∨ s) → ¬p)] lista
(15) Σ ` (s → ¬p) → ((r ∨ s) → ¬p) m.p., (13), (14)
(16) Σ ` (r ∨ s) → ¬p m.p., (13), (15)
(17) Σ ` ¬r → s
(18) Σ ` r∨s este chiar (17)
(19) Σ ` ¬p m.p., (16), (18)
Exemplul 7.3.11 U si V sunt două echipe de fotbal din campionatul intern, iar
X este antrenorul lui U.
Să se arate că textul format din următoarele propoziţii este inconsistent.
(a) Dacă U bate V, atunci merge ı̂n cupele europene pentru că va avea mai multe
puncte.
(b) Dacă U bate V, atunci X va fi bucuros, pentru că U va merge ı̂n cupele eu-
ropene.
(c) Dacă portarul lui U se va ı̂nsănatoşi, atunci U va bate V.
(d) Dacă portarul se va ı̂nsănatoşi, atunci U va avea mai multe puncte.
(e) Portarul lui U se va ı̂nsănatoşi.
(f) X nu va fi bucuros.
Notăm:
α ≡ ”U bate V”
β ≡ ”U va merge ı̂n cupele europene”
γ ≡ ”U va avea mai multe puncte”
δ ≡ ”X va fi bucuros”
ε ≡ ”Portarul lui U se va ı̂nsănatoşi”
Atunci propoziţiile date au următoarea reprezentare simbolică:
(a): α → (γ → β)
(b): α → (β → δ)
(c): ε → α
(d): ε → γ
(e): ε
(f): ¬δ.
Fie
Σ = {α → (γ → β), α → (β → δ), ε → α, ε → γ, ε}.
Dacă demonstrăm că Σ ` δ, atunci propoziţiile (a) - (f) sunt contradictorii. Prezentăm
mai jos o demonstraţie pentru Σ ` δ:
( 1) Σ ` ε
( 2) Σ ` ε→α
( 3) Σ ` ε→γ
( 4) Σ ` α m.p., (1), (2)
( 5) Σ ` γ m.p., (1), (3)
( 6) Σ ` α → (γ → β)
( 7) Σ ` γ→β m.p., (4), (6)
( 8) Σ ` α → (β → δ)
( 9) Σ ` β→δ m.p., (4), (8)
(10) Σ ` γ→δ (R1), (7), (9)
(11) Σ ` δ m.p., (5), (10).
7.4 Semantica calculului propoziţional
Până acum am dezvoltat sistemul L la nivel sintactic, fără a atribui enunţurilor

valori de adevăr. Acest lucru va fi realizat ı̂n secţiunea de faţă prin noţiunea de
interpretare.
7.4.1 Interpretare. Modele. Deducţia semantică din ipoteze
Fie V mulţimea infinită a variabilelor propoziţionale şi (L2 = {0, 1}, →, ¬, 1)

algebra Boole canonică.
Definiţia 7.4.1 O interpretare a lui L este o funcţie oarecare h : V −→ L2 .
Propoziţia 7.4.2 Pentru orice interpretare h : V −→ L2 , există o funcţie unică

h∼ : E −→ L2 , care satisface proprietăţile următoare:
(a) h∼ (x) = h(x), pentru orice x ∈ V ,
(b) h∼ (¬ϕ) = ¬h∼ (ϕ), pentru orice ϕ ∈ E,
(c) h∼ (ϕ → ψ) = h∼ (ϕ) → h∼ (ψ), pentru orice ϕ, ψ ∈ E.
Demonstraţie. Definiţia lui h∼ se face prin inducţie, urmărind clauzele (a) - (c).
Demonstrarea unicităţii lui h∼ se face tot prin inducţie. Fie g : E −→ L2 astfel
ı̂ncât:
(a’) g(x) = h(x), pentru orice x ∈ V ,
7.4. SEMANTICA CALCULULUI PROPOZIŢIONAL 187
(b’) g(¬ϕ) = ¬g(ϕ), pentru orice ϕ ∈ E,

(c’) g(ϕ → ψ) = g(ϕ) → g(ψ), pentru orice ϕ, ψ ∈ E.
Vom arăta că pentru orice α ∈ E,
h∼ (α) = g(α).
Distingem trei cazuri pentru α:

- α ∈ V : g(α) = h(α) = h∼ (α).
- α = ¬ϕ: g(α) = ¬g(ϕ) = ¬h∼ (ϕ) = h∼ (¬ϕ) = h∼ (α), pentru că g(ϕ) = h∼ (ϕ)
(ipoteza inducţiei).
- α = ϕ → ψ: g(α) = g(ϕ) → g(ψ) = h∼ (ϕ) → h∼ (ψ) = h∼ (α), pentru că
g(ϕ) = h∼ (ϕ) şi g(ψ) = h∼ (ψ) (ipoteza inducţiei). 2
Consecinţe imediate. Pentru orice ϕ, ψ ∈ E,

(d) h∼ (ϕ ∨ ψ) = h∼ (ϕ) ∨ h∼ (ψ),
(e) h∼ (ϕ ∧ ψ) = h∼ (ϕ) ∧ h∼ (ψ),
(f) h∼ (ϕ ↔ ψ) = h∼ (ϕ) ↔ h∼ (ψ).
Observaţia 7.4.3 Dacă h : V −→ L2 este o interpretare, atunci există un unic

morfism boolean h : E/∼ −→ L2 care face comutativă diagrama următoare:
p
V ,→ E−→ E/∼
Z ½
Z h∼ ½
Z
h ~ ½
= h
Z ?½
L2
b = h∼ (ϕ), pentru orice ϕ ∈ E.

h este definit de: h(ϕ)
O interpretare asociază variabilelor propoziţionale valori ı̂n algebra Boole

L2 = {0, 1}. Conform Propoziţiei 7.4.2, o interpretare h se extinde ı̂n mod unic la
o funcţie h∼ definită pe E astfel ı̂ncât conectorii ¬, →, ∨, ∧, ↔ sunt pransportaţi ı̂n
operaţiile booleene corespunzătoare (ı̂n termeni algebrici, funcţia h din Observaţia
7.4.3 este un morfism boolean). Putem spune că h∼ transformă structura logică a
lui L ı̂n structura logică a lui L2 .
Definiţiile 7.4.4
· Enunţul ϕ este adevărat ı̂n interpretarea h : V −→ L2 dacă h∼ (ϕ) = 1.
· Enunţul ϕ este fals ı̂n interpretarea h dacă h∼ (ϕ) = 0.
· Un enunţ ϕ este universal adevărat (tautologie) dacă este adevărat ı̂n orice
interpretare; acest lucru se notează
|= ϕ.
Observaţia 7.4.5 Interpretarea unui enunţ este valoarea 0 sau 1 obţinută, atunci
când tuturor variabilelor propoziţionale ce intră ı̂n componenţa sa le atribuim valori
din L2 . Un enunţ universal adevărat ϕ va avea valoarea 1 pentru orice valori din
L2 luate de variabilele propoziţionale ce apar ı̂n ϕ.
Definiţia 7.4.6 O interpretare h : V −→ L2 este un model al lui Σ ⊆ E dacă

h∼ (σ) = 1 pentru orice σ ∈ Σ. Notăm faptul că h este un model al lui Σ astfel:
h |= Σ.
Definiţia 7.4.7 Fie Σ ⊆ E şi ϕ ∈ E. Spunem că ϕ se deduce semantic din ipotezele
Σ dacă h∼ (ϕ) = 1, pentru orice model h al lui Σ. Se notează acest lucru astfel:
Σ |= ϕ.
Propoziţia 7.4.8 Pentru orice enunţ ϕ al lui L, are loc următoarea proprietate:
` ϕ =⇒ |= ϕ.
Demonstraţie. Vom arată că dacă ` ϕ, atunci h∼ (ϕ) = 1 pentru orice inter-
pretare h : V −→ L2 . Se procedează prin inducţie asupra modului ı̂n care a fost
definit ` ϕ.
Considerăm ı̂ntâi cazul axiomelor:
(G1): ϕ este de forma α → (β → α).
h∼ (ϕ) = h∼ (α) → (h∼ (β) → h∼ (α)) = ¬h∼ (α) ∨ ¬h∼ (β) ∨ h∼ (α) = 1.
(G2): ϕ este de forma (α → (β → γ)) → ((α → β) → (α → γ)).
Dacă notăm a = h∼ (α), b = h∼ (β), c = h∼ (γ), atunci
h∼ (ϕ) = (a → (b → c)) → ((a → b) → (a → c)) = 1,
dupa cum arată o simplă verificare ı̂n L2 .
(G3): ϕ este de forma (¬α → ¬β) → (β → α).
Este suficient să probăm că (a− → b− ) → (b → a) = 1 ı̂n L2 .
Presupunem acum că ` ϕ a fost obţinut prin m.p. din ` ψ, ` ψ → ϕ. Ipoteza
inducţiei conduce la h∼ (ψ) = 1 şi h∼ (ψ → ϕ) = 1. Atunci
1 = h∼ (ψ) → h∼ (ψ) = 1 → h∼ (ϕ) = h∼ (ϕ)
şi demonstraţia s-a ı̂ncheiat. 2
Corolarul 7.4.9 Pentru orice enunţ ϕ, nu putem avea ` ϕ şi ` ¬ϕ.
Demonstraţie. Dacă ar există un enunţ ϕ astfel ı̂ncât ` ϕ şi ` ¬ϕ, atunci pentru
orice interpretare h am avea h∼ (ϕ) = 1 şi ¬h∼ (ϕ) = h∼ (¬ϕ) = 1: contradicţie. 2
Conform Lemei 7.2.54 şi Corolarului 7.4.9, pentru nici un enunţ ϕ nu putem
avea ` ϕ ∧ ¬ϕ. Deci Corolarul 7.4.9 exprimă noncontradicţia sistemului formal L:
prin demonstraţii formale nu se poate ajunge la contradicţii.
7.4.2 Teorema de completitudine

Teorema 7.4.10 (Teorema de completitudine a lui L)
Pentru orice enunţ ϕ ∈ E, avem:
` ϕ ⇐⇒ |= ϕ.
Demonstraţie.
=⇒: Conform Propoziţiei 7.4.8.
⇐=: Presupunem că 6` ϕ (ϕ nu este teoremă formală). Trecând la algebra
Lindenbaum-Tarski E/∼ şi aplicând Lemma 7.2.75, rezultă ϕ b 6= 1. Aplicăm Teo-
rema de reprezentare a lui Stone pentru algebra Boole E/∼ . Atunci există o
mulţime nevidă X şi un morfism boolean injectiv d : E/∼ −→ LX 2 . Din injec-
b 6= 1 ı̂n LX
tivitatea lui d rezultă că d(ϕ) 2 , deci există x ∈ X astfel ı̂ncât d(ϕ)(x)
b 6= 1
ı̂n L2 .
Considerăm proiecţia πx : LX 2 −→ L2 definită prin πx (f ) = f (x), pentru orice
f ∈ LX 2 . π x este morfism boolean. Să luăm interpretarea h dată de compunerea
următoarelor morfisme booleene:
p d π
V ⊆ E −→ E/∼ −→ LX x
2 −→ L2
adică h = πx ◦ d ◦ p.
Vom stabili că pentru orice α ∈ E:
(7.4) h∼ (α) = d(b

α)(x).
Demonstrăm (7.4) prin inducţie asupra enunţului α:

- α∈V:
h∼ (α) = h(α) = πx (d(p(α)) = d(b α)(x).
- α = ¬β:
b
Ipoteza inducţiei funcţionează pentru β, deci h∼ (β) = d(β)(x). Atunci
b
h∼ (α) = ¬h∼ (β) = ¬d(β)(x) b
= (¬d(β))(x) b
= d(¬β)(x) c
= d(¬β)(x) = d(b
α)(x).
- α = β → γ:
b
Ipoteza inducţiei funcţionează pentru β şi γ, deci h∼ (β) = d(β)(x) şi h∼ (γ) =
d(b
γ )(x). Atunci
b
h∼ (α) = h∼ (β) → h∼ (γ) = d(β)(x) → d(b
γ )(x) =
b → d(b
(d(β) γ ))(x) = d(βb → γ
b)(x) = d(β\
→ γ)(x) = d(b
α)(x).
Proprietatea (7.4) a fost demonstrată.
Aplicând (7.4) pentru α = ϕ, rezultă h∼ (ϕ) = d(ϕ)(x)
b 6= 1, deci 6|= ϕ. 2
Comentarii
(i) De fapt, completitudinea lui L este exprimată numai prin implicaţia ”|=
ϕ =⇒` ϕ”. In cele mai importante texte de logică, prin teoremă de completitudine
a lui L este desemnată echivalenţa din Teorema 7.4.10.
(ii) Studierea unei teorii ştiinţifice are ca scop determinarea propoziţiilor va-
labile ale teoriei. La nivelul sistemului logic, propoziţiile din teorie sunt reprezen-
tate de enunţuri. Pentru sistemul logic L, au fost definite două clase remarca-
bile de enunţuri: teoremele formale (noţiune sintactică) şi enunţurile universal
adevărate (noţiune semantică). Ambele noţiuni candidează la a reprezenta ı̂n sis-
temul logic propoziţiile valabile (adevărate) din logica propoziţională neformalizată.
Enunţurile universal adevărate sunt mai aproape de ceea ce ı̂nţelegem noi ı̂n mod
obişnuit prin propoziţie adevărată. Teorema formală este un concept mai sofisti-
cat; ea traduce ı̂n plan formal ideea de propoziţie a cărei valabilitate a fost stabilită
printr-o demonstraţie.
Compararea teoremelor formale cu enunţurile universal adevărate apare ca o
problemă naturală. Teorema de completitudine stabileşte echivalenţa celor două
tipuri de enunţuri. Luate separat, fiecare din cele două implicaţii ce compun Teo-
rema de completitudine are o semnificaţie profundă.
Implicaţia ”` ϕ =⇒|= ϕ” ne arată că demonstraţiile formale produc enunţuri
universal adevărate. În particular, de aici rezultă noncontradicţia lui L.
Implicaţia reciprocă ”|= ϕ =⇒` ϕ” ne arată că structura logică a lui L (definită
de cele trei axiome şi de regula de deducţie m.p.) este capabilă să asigure demonstraţii
formale pentru toate enunţurile universal adevărate.
De asemenea, Teorema de completitudine ne dă un procedeu comod de verificare
a faptului că un enunţ este o teoremă formală (procedeu ce poate fi programat).
(iii) Demonstraţia prezentată mai sus este de natură algebrică. Ideea funda-
mentală este trecerea la algebra Lindenbaum-Tarski şi invocarea Teoremei lui Stone
pentru găsirea interpretării necesare ı̂n demonstraţie. Această trecere prin algebră
aruncă o lumină mai completă asupra relaţiei dintre sintaxă şi semnatică, care are
de fapt şi un substrat algebric. Pe scurt, sistemul formal L a fost analizat din
perspectiva relaţiei tripartite:
sintaxă semantică
Z ½
Z ½
Z ½
Z ½
algebră
7.4.3 Teorema de completitudine extinsă
Teorema de completitudine, demonstrată ı̂n secţiunea precedentă, exprimă o

relaţie profundă ı̂ntre sintaxă şi semantică. Un al doilea mod de a pune faţă ı̂n
faţă sintaxa şi semantica lui L ı̂l reprezintă problema comparării deducţiei formale
(sintactice) cu deducţia semantică. Teorema de completitudine extinsă, prezen-
tată ı̂n această secţiune, este un răspuns definitiv la această problemă. Stabilind
echivalenţa dintre deducţia sintactică şi deducţia semantică, ea ı̂ntăreşte conside-
rabil relaţia dintre cele două dimensiuni ale lui L.
Teorema de completitudine extinsă poate fi obţinută printr-o metodă algebrică
asemănătoare ce cea din cazul Teoremei 7.4.10. Ideea principală este aplicarea
Teoremei de reprezentare a lui Stone pentru algebra Lindenbaum-Tarski asociată
unei mulţimi de enunţuri.
In subsecţiunea de faţă, vom prezenta o demonstraţie directă, bazată pe mulţimile
consistente maximale. Mulţimile consistente maximale sunt contrapartea sintactică
a ultrafiltrelor (= filtre maximale) din algebra Boole. Ele au proprietăţi sintactice
remarcabile, ceea ce permite construcţia unor interpretări prin care se demonstrează
Teorema de completitudine extinsă.
Propoziţia 7.4.11 Orice mulţime consistentă Σ admite un model.
Demonstraţie. Fie ∆ o mulţime maximal consistentă maximală astfel ı̂ncât Σ ⊆

∆. Considerăm interpretarea h definită, pentru orice x ∈ V , prin:
½
1, dacă x ∈ ∆,
h(x) =
0, dacă x 6∈ ∆.
Pentru orice ϕ ∈ E, avem echivalenţa
(7.5) h∼ (ϕ) = 1 ⇐⇒ ϕ ∈ ∆.
Demonstrarea lui (7.5) se face prin inducţie relativ la ϕ:

- dacă ϕ ∈ V : (7.5) este chiar definiţia lui h.
- dacă ϕ = ¬α: folosind ipoteza inducţiei şi Propoziţia 7.2.67 (iii),
h∼ (ϕ) = 1 ⇐⇒ h∼ (α) = 0 ⇐⇒ α 6∈ ∆ ⇐⇒ ϕ ∈ ∆.
- dacă ϕ = α → β: din ipoteza inducţiei şi Propoziţia 7.2.67 (iii) şi (iv), obţinem:
h∼ (ϕ) = 1 ⇐⇒ h∼ (α) → h∼ (β) = 1
⇐⇒ h∼ (α) = 0 sau h∼ (β) = 0 (suntem ı̂n L2 )
⇐⇒ α 6∈ ∆ sau β ∈ ∆
⇐⇒ ¬α ∈ ∆ sau β ∈ ∆
⇐⇒ α → β ∈ ∆
⇐⇒ ϕ ∈ ∆.
Folosind (7.5) şi Σ ⊆ ∆, rezultă că h∼ (σ) = 1, pentru orice σ ∈ Σ. 2
Teorema 7.4.12 (Teorema de completitudine extinsă (tare))
Fie Σ ⊆ E şi ϕ ∈ E.
Σ ` ϕ ⇐⇒ Σ |= ϕ.
Demonstraţie.
=⇒: Prin inducţie asupra modului de definire a noţiunii Σ ` ϕ.
⇐=: Dacă Σ 6` ϕ, atunci Σ∪{¬ϕ} este consistentă (Corolarul 7.2.61). Aplicând
Propoziţia 7.2.67, Σ ∪ {¬ϕ} admite un model h. Atunci h este un model al lui Σ
şi h∼ (ϕ) = 0, deci Σ 6|= ϕ. 2
(1) Teorema de completitudine extinsă stabileşte echivalenţa ı̂ntre inferenţa sin-
tactică şi cea semantică.
(2) Pentru Σ = ∅, se obţine Teorema de completitudine
` ϕ ⇐⇒ |= ϕ,
demonstrată ı̂ntr-o subsecţiune precedentă.

(3) Teorema de completitudine este un caz particular al Teoremei de completi-
tudine extinse, iar aceasta s-a obţinut aplicând Propoziţia 7.4.11. La rândul ei,
Propoziţia 7.4.11 poate fi demonstrată plecând de la Teorema de completitudine.
Pentru a proba această afirmaţie, să considerăm o mulţime consistentă Σ. Fie
ϕ ∈ Σ. Atunci {ϕ} este o mulţime consistentă, deci conform Propozitiei 7.2.60,
6` ¬ϕ. Aplicând Teorema de completitudine, rezultă 6|= ¬ϕ, deci există o structură
de ordinul I, A, astfel ı̂ncât A 6|= ¬ϕ. Prin urmare, A |= ϕ, pentru orice ϕ ∈ Σ,
deci A |= Σ.
7.5 Teorema de completitudine extinsă versus

teorema lui Stone
Am văzut că Teorema de completitudine (extinsă) poate fi dedusă folosind Teo-

rema lui Stone.
Vom da acum o demonstraţie a Teoremei de reprezentare a lui Stone folosind
Teorema de completitudine extinsă. Amintim ı̂ntâi Teorema de reprezentare a lui
Stone ı̂n următoarea formă:
Teorema 7.5.1 (Teorema de reprezentare a lui Stone)

Pentru orice algebră Boole B, există o mulţime nevidă X şi un morfism boolean
injectiv d : B −→ LX2 .
Demonstraţie.
(a) Considerăm sistemul formal al calculului propoziţional L, ı̂n care mulţimea
V a variabilelor este B:
V = B.
Cu notaţia uzuală, E este mulţimea enunţurilor, E/∼ este algebra Lindenbaum-
Tarski asociată lui L şi p : E −→ E/∼ este surjecţia canonică.
7.5. T. DE COMPLETITUDINE EXTINSĂ VERSUS T. LUI STONE 193
Se poate arăta, imitând demonstraţia Propoziţiei 7.4.2, că există un morfism

boolean surjectiv f : E/∼ −→ B, astfel ı̂ncât următoarea diagramă este comuta-
tivă:
p |B -
B E/∼
Z ½
Z ½
1BZZ
~
½
½ f
=
B
Atunci
F = f −1 (1) = {ϕ
b | f (ϕ)
b = 1}
este un filtru propriu ı̂n E/∼ , deci putem considera algebra Boole cât (E/∼ )/F .
Pentru orice ϕ, ψ ∈ E, are loc echivalenţa următoare:
ϕ/ b F ⇐⇒ f (ϕ)
b F = ψ/ b
b = f (ψ).
Atunci funcţia λ : (E/∼ )/F −→ B definită de
λ(ϕ/
b F ) = f (ϕ),
b pentru orice ϕ ∈ E,
este un izomorfism boolean.

(b) Fie F un filtru propriu ı̂n E/∼ (eventual cel de la (a)) şi fie ∆ = p−1 (F ). ∆
este un sistem deductiv consistent ı̂n L şi pentru orice ϕ, ψ ∈ E au loc echivalenţele:
ϕ/ b F ⇐⇒ ϕ
b F = ψ/ b ↔ ψb ∈ F ⇐⇒ ϕ\
↔ ψ ∈ F ⇐⇒
ϕ ↔ ψ ∈ ∆ ⇐⇒ ∆ ` ϕ ↔ ψ ⇐⇒ ϕ/∆ = ψ/∆,
unde ϕ/∆ este clasa de echivalenţă a lui ϕ ı̂n raport cu ∼∆ .
Dacă E/∆ = E/∼∆ este algebra Lindenbaum-Tarski asociată lui ∆, atunci echivalen-
ţele de mai sus spun că funcţia Φ : (E/∼ )/F −→ E/∆ , definită prin Φ(ϕ/
b F ) = ϕ/∆
pentru orice ϕ ∈ E, este un izomorfism boolean.
(c) Presupunem că ∆ este o mulţime consistentă (eventual cea de la punctul
(b)) şi X este mulţimea modelelor lui ∆:
X = {h : V −→ L2 | h |= ∆}.
Conform Teoremei de completitudine extinsă (presupusă anterior demonstrată),

X 6= ∅. Pentru orice ϕ, ψ ∈ E, avem echivalenţele:
ϕ/∆ = ψ/∆ ⇐⇒ ∆ ` ϕ ↔ ψ
⇐⇒ ∆ |= ϕ ↔ ψ
⇐⇒ h∼ (ϕ ↔ ψ) = 1, pentru orice h ∈ X,
⇐⇒ h∼ (ϕ) ↔ h∼ (ψ) = 1, pentru orice h ∈ X,
⇐⇒ h(ϕ) = h(ψ), pentru orice h ∈ X.
Definim funcţia λ : E/∆ −→ LX ∼
2 prin: λ(ϕ/∆)(h) = h (ϕ), pentru orice ϕ ∈ E şi
h ∈ X. Echivalenţele de mai sus arată că funcţia λ este bine definită şi că ea este
injectivă. Este uşor de văzut că λ este morfism boolean. În consecinţă, λ este un
morfism boolean injectiv.
Asamblând paşii (a), (b), (c), vom obţine Teorema lui Stone.
Considerăm compunerea morfismelor booleene (toate injective) de la aceşti trei
paşi:
∼
= Φ λ
B −→ (E/∼ )/F ,→ E/∆ ,→ LX
2 .
Am obţinut un morfism boolean injectiv d : B ,→ LX

2 . 2
Observaţia 7.5.2 În demonstraţia Teoremei lui Stone şi cea a Teoremei de com-
pletitudine extinsă, s-a folosit axioma lui Zorn. Într-o axiomatizare a teoriei mulţimi-
lor fără axioma lui Zorn, enunţurile celor două teoreme apar ca proprietăţi echiva-
lente.
Capitolul 8
Sistemul formal al calculului

cu predicate
Teoriile matematice studiază proprietăţi ale structurilor matematice.

O structură este definită ca o mulţime nevidă (universul structurii), ı̂nzestrată
cu operaţii, relaţii şi constante verificând anumite axiome. Elementele universului
structurii vor fi numite indivizi. Dacă operaţiile şi relaţiile acţionează asupra indi-
vizilor, iar constantele desemnează anumiţi indivizi privilegiaţi, atunci este vorba
de o structură de ordinul I.
Atunci când există şi operaţii şi relaţii ce acţionează asupra mulţimilor de in-
divizi, iar unele constante sunt mulţimi de indivizi, avem de-a face cu structuri de
ordinul II. Analog, putem avea structuri de ordinul III, IV, etc. Există cazuri când
trebuie să considerăm structuri formate din mai multe universuri, cu operaţii şi
relaţii ce operează cu indivizi din universuri diferite. Asemenea structuri, numite
multisortate, sunt folosite ı̂ndeosebi ı̂n informatica teoretică.
În acest capitol, sunt considerate numai structuri de ordinul I. Două struc-
turi sunt de acelaşi tip τ (= similare) (de aceeaşi signatură τ ), dacă există o
corespondenţă bijectivă ı̂ntre operaţiile, relaţiile şi constantele lor, iar acestea o-
perează ı̂n acelaşi mod asupra indivizilor celor două structuri. Proprietăţile struc-
turilor (de ordinul I), ce se pot exprima ı̂n termeni de indivizi, de operaţii, de
relaţii şi de constante, folosind conectorii propoziţionali şi cuantificatorii ”există”
şi ”oricare”, se numesc proprietăţi de ordinul I.
Unei clase formate din structuri de acelaşi tip τ ı̂i vom asocia un limbaj formal
(Lτ = limbajul calculului cu predicate), ı̂n care proprietăţile de ordinul I sunt
traduse prin formule şi enunţuri. O listă de axiome şi de reguli de deducţie defineşte
structura logică a lui Lτ .
Teoremele formale şi deducţia formală sunt definite recursiv, plecând de la axi-
ome şi aplicând, cu fiecare pas, câte o regulă de deducţie.
Înşiruirea acestor paşi defineşte o construcţie simbolică numită demonstraţie
195
196CAPITOLUL 8. SISTEMUL FORMAL AL CALCULULUI CU PREDICATE
formală. Tot la nivel formal, se defineşte şi un concept de deducţie din ipoteze.
Considerând la start axiomele şi o mulţime de enunţuri (ipoteze formale) şi aplicând
apoi succesiv câte o regulă de deducţie, obţinem nişte enunţuri numite concluzii
formale. Procedeul recursiv de trecere de la ipoteze formale la concluzii formale
este tocmai deducţia formală din ipoteze. Limbajul şi structura logică constituie
sintaxa lui Lτ .
Intuitiv, o teorie este o mulţime de aserţiuni ce pot fi valabile sau nu ı̂n struc-
turile considerate. La nivel formal, o teorie (de ordinul I) este o mulţime de enunţuri
ale lui Lτ .
Semantica lui Lτ ı̂ncepe cu noţiunea de interpretare, pe baza căreia este definită
validitatea enunţurilor lui Lτ ı̂ntr-o structură de ordinul I. Se ajunge la noţiunile
tarskiene de model al unui enunţ şi de model al unei teorii. De aici se obţine
conceptul de deducţie semantică, introdus tot de Tarski. O teoremă centrală asupra
calculului cu predicate arată că orice teorie consistentă ı̂ntr-un limbaj numărabil
admite un model cel mult numărabil. Rezultatul, demonstrat de Henkin ı̂n [54],
are drept consecinţă Teorema de completitudine extinsă: deducţia sintactică este
echivalentă cu deducţia semantică. Ca un caz particular, se obţine Teorema de
completitudine a lui Gödel [46]: teoremele formale ale lui Lτ coincid cu enunţurile
universal adevărate.
Echivalenţele exprimate prin cele două teoreme de completitudine:
teoreme formale ⇐⇒ enunţuri universal adevărate
deducţia formală ⇐⇒ deducţia semantică
stabilesc o legătură puternică ı̂ntre sintaxa şi semantica lui Lτ . Aceasta permite
un transfer de proprietăţi ı̂ntre sintaxă şi semantică, având drept rezultat un plus
de cunoaştere pentru ambele planuri. Această idee ne dă o sugestie sumară asupra
subiectelor de studiu ı̂n teoria modelelor, una din principalele ramuri ale logicii
matematice [3], [19].
Scopul acestui capitol este de a prezenta sintaxa şi semantica lui Lτ şi de a
demonstra cele două teoreme de completitudine menţionate mai sus.
În secţiunea 1, este definită noţiunea de structură de ordinul I şi este construit
limbajul formal Lτ asociat clasei structurilor de ordinul I ce au aceeaşi signatură.
In secţiunea 2, este continuată construcţia sintaxei lui Lτ , prin precizarea a-
xiomelor şi regulilor de deducţie şi prin definirea teoremelor formale şi a deducţiei
formale. Sunt prezentate unele exemple de teoreme formale şi unele proprietăţi
sintactice ale lui Lτ şi se face o analiză sumară a algebrei Lindenbaum-Tarski
asociată lui Lτ . Se introduc algebrele Boole monadice şi algebrele Boole cilindrice.
Secţiunea 3 se ocupă cu semantica lui Lτ . Sunt definite interpretările lui Lτ
ı̂n structuri de ordinul I, valorile formulelor şi enunţurilor lui Lτ relative la inter-
pretare, enunţurile universal adevărate, etc. şi sunt demonstrate unele proprietăţi
ale deducţiei semantice. Sunt prezentate exemple de enunţuri universal adevărate.
8.1. STRUCTURI ŞI LIMBAJ 197
Secţiunea 4 este consacrată celor două rezultate principale ale capitolului:

Teorema de completitudine (Gödel) şi Teorema de completitudine extinsă (Henkin).
Este expusă ı̂n detaliu metoda constantelor, prin care Henkin a demonstrat ı̂n [54]
aceste două teoreme.
Capitolul se ı̂ncheie cu o secţiune 5 asupra unor exemple.
Bibliografia acestui capitol: [41], [42], [5].
8.1 Structuri şi limbaj
In această secţiune, vom introduce structurile de ordinul I şi vom construi un

limbaj formal Lτ asociat clasei structurilor de ordinul I ce au signatură fixată.
Pornind de la un alfabet format din variabile, simboluri de operaţii, de relaţii şi
de constante, simboluri logice (conectori şi cuantificatori), simbolul de egalitate
şi din paranteze, sunt definite prin inducţie termenii, formulele şi enunţurile lui
Lτ . Alegerea simbolurilor de operaţii, de relaţii şi de constante reflectă signatura
structurilor fixate.
8.1.1 Structuri de ordinul I
Incepem cu câteva exemple de structuri.
Exemplul 8.1.1 Noţiunea de latice se poate defini ı̂n două moduri:

(i) ca o structură parţial ordonată (L, ≤), ı̂n care există sup(x, y) şi inf(x, y) pentru
orice x, y ∈ L;
(ii) ca o structură algebrică (L, ∨, ∧), ı̂n care ∨, ∧ sunt două operaţii binare pe L,
asociative, comutative, idempotente şi care verifică proprietatea de absorbţie.
Exemplul 8.1.2 Laticea cu prim şi ultim element este structura algebrică de
forma (L, ∨, ∧, 0, 1), unde (L, ∨, ∧) este o latice, iar 0 şi 1 sunt două constante
din L desemnând primul, respectiv ultimul element.
Exemplul 8.1.3 Graful este o structură de forma G = (X, R), unde X este
mulţimea nodurilor, iar R este o relaţie binară pe X ce defineşte arcele: x → y
dacă xRy.
Exemplul 8.1.4 Inelul unitar este o structură de forma (A, +, ·, 0, 1), ı̂n care +, ·
sunt operaţii binare, 0, 1 sunt constante, ce verifică anumite axiome.
Se observă că la aceste structuri apare o mulţime de bază (= universul struc-

turii), ı̂mpreună cu operaţii, relaţii sau constante. Pornind de la această observaţie,
se degajă noţiunea generală de structură de ordinul I.
Definiţia 8.1.5 O structură de ordinul I este de forma:
A = (A, (fi )i∈I , (Rj )j∈J , (ck )k∈K ),
unde:
- A este o mulţime nevidă, numită universul structurii,
- fi : Ani −→ A este o operaţie ni -ară, pentru orice i ∈ I (ni ≥ 1 este ordinul sau
aritatea lui fi ),
- Rj ⊆ Amj este o relaţie mj -ară pe A, pentru orice j ∈ J (mj ≥ 1 este ordinul sau
aritatea lui Rj ),
- ck ∈ A este o constantă, pentru orice k ∈ K.
O structură de acelaşi tip cu A are forma:
B = (B, (fi0 )i∈I , (Rj0 )j∈J , (c0k )k∈K ),
unde: - B este o mulţime nevidă, numita universul structurii,

- fi0 : B ni −→ B este o operaţie ni -ară,
- Rj0 ⊆ B mj este o relaţie mj -ară pe B,
- c0k ∈ B este o constantă,
pentru orice i ∈ I, j ∈ J, k ∈ K.
Tipul sau signatura structurilor A, B este:
τ = ((ni )i∈I ; (mj )j∈J ; (0)k∈K ).
Structura A va fi notată de acum ı̂nainte
A = (A, (fiA )i∈I , (RjA )j∈J , (cA

k )k∈K ).
(1) În forma (i), laticile sunt structuri de tipul (∅; 2; ∅), iar ı̂n forma (ii), de tipul
(2, 2; ∅; ∅).
(2) Laticile cu prim şi ultim element au tipul (2, 2; ∅; 0, 0).
(3) Grafurile sunt de tipul (∅; 2; ∅).
(4) Inelele unitare au tipul (2, 2; ∅; 0, 0).
(5) În mod obişnuit, ∅ nu se mai scrie şi se foloseşte doar separatorul virgulă.
Vom considera acum şi alte exemple de structuri.1
Exemplul 8.1.7 Spaţiul vectorial peste un corp K este o structură de forma

(E, +, 0, ·), unde + este o operaţie (internă) pe E, 0 este o constantă, iar · este
o operaţie externă: · : K × E −→ E ((α, x) ∈ K × E 7→ α · x ∈ E), verificând
axiomele cunoscute (nu amintim axiomele spaţiului vectorial).
1 Vom folosi =⇒ şi ⇐⇒ ca prescurtare pentru ”dacă ..., atunci”, respectiv pentru ”dacă şi
numai dacă”.
Exemplul 8.1.8 Spaţiul metric este o pereche (X, d), unde X 6= ∅ şi d : X 2 −→
R+ astfel ı̂ncât, pentru orice x, y, z ∈ X, următoarele condiţii sunt ı̂ndeplinite:
(i) d(x, y) = 0 ⇐⇒ x = y,
(ii) d(x, y) = d(y, x),
(iii) d(x, z) ≤ d(x, y) + d(y, z).
Exemplul 8.1.9 Spaţiul topologic este o pereche (X, D), unde X 6= ∅ şi D ⊆ P(X),
astfel ı̂ncât:
(i) ∅, X ∈ D, S
(ii) (Ai )i∈I ⊆ D =⇒ i∈I Ai ∈ D,
(iii) A, B ∈ D =⇒ A ∩ B ∈ D.
· Structurile din Exemplele 8.1.1 - 8.1.4 se ı̂ncadrează ı̂n definiţia structurilor de
ordinul I, ı̂n timp ce structurile din Exemplele 8.1.7, 8.1.8, 8.1.9 nu se ı̂ncadrează
ı̂n această definiţie.
· În structurile din Exemplele 8.1.7, 8.1.8, avem operaţii externe, iar ı̂n structura
din Exemplul 8.1.9, D este o relaţie unară pe P(X).
· Structurile din Exemplele 8.1.7, 8.1.8 conduc la ideea de structură multisortată,
iar cea din Exemplul 8.1.9 la ideea de structură de ordinul II.
Toate structurile considerate de noi ı̂n continuare vor fi de ordinul I.
8.1.2 Limbajul de ordinul I, Lτ
Fiecărei clase de structuri de un tip fixat τ ı̂i vom asocia un limbaj de ordinul I, ı̂n
care să poată fi exprimate (la nivel simbolic) proprietăţi ale structurilor considerate.
Să considerăm clasa structurilor de ordinul I, de o signatură fixată
τ = ((ni )i∈I ; (mj )j∈J ; (0)k∈K ).
Alfabetul limbajului de ordin I, Lτ , asociat acestor structuri, este format din

următoarele simboluri primitive:
(1) o mulţime infinită de variabile: x, y, z, v, w, . . . ; notăm cu V mulţimea vari-
abilelor,
(2) simboluri de operaţii: fi , pentru orice i ∈ I (fiecărui fi ı̂i este ataşat numărul
natural ni , numit ordinul lui fi ),
(3) simboluri de relaţii (predicate): Rj , pentru orice j ∈ J (fiecărui Rj ı̂i este ataşat
numărul natural mj , numit ordinul lui Rj ),
(4) simboluri de constante: ck , pentru orice k ∈ K,
(5) simbolul de egalitate: =,
(6) conectorii: →, ¬,
(7) cuantificatorul universal: ∀,
(8) paranteze: (,),[,].
Pentru comoditate, vom spune uneori:

- ”operaţii” ı̂n loc de ”simboluri de operaţii”,
- ”relaţii”, ı̂n loc de ”simboluri de relaţii”,
- ”constante”, ı̂n loc de ”simboluri de constante”.
Definiţia 8.1.11 Termenii lui Lτ se definesc prin inducţie astfel:

(t1) variabilele şi simbolurile de constante sunt termeni,
(t2) dacă f este un simbol de operaţie n-ară şi t1 , . . . , tn sunt termeni, atunci
f (t1 , . . . , tn ) este termen.
Definiţia 8.1.12 Formulele atomice ale lui Lτ se definesc prin următoarele două
condiţii:
(fa1) dacă t1 , t2 sunt termeni, atunci t1 = t2 este formulă atomică,
(fa2) dacă R este un predicat m-ar şi t1 , . . . , tm sunt termeni, atunci R(t1 , . . . , tm )
este formulă atomică.
Definiţia 8.1.13 Formulele lui Lτ se definesc prin inducţie astfel:

(f1) formulele atomice sunt formule,
(f2) dacă ϕ este formulă, atunci ¬ϕ este formulă,
(f3) dacă ϕ, ψ sunt formule, atunci ϕ → ψ este formulă,
(f4) dacă ϕ este formulă şi x este variabilă, atunci ∀xϕ este formulă.
Fie F orm(Lτ ) mulţimea formulelor lui Lτ .
Definiţia 8.1.14 O teorie este o mulţime Σ de formule ale lui Lτ .

Pentru orice formule ϕ şi ψ, introducem abrevierile (formulele derivate) următoare:
ϕ ∨ ψ: pentru ¬ϕ → ψ,
ϕ ∧ ψ: pentru ¬(ϕ → ¬ψ),
ϕ ↔ ψ: pentru (ϕ → ψ) ∧ (ψ → ϕ),
∃xϕ: pentru ¬∀x¬ϕ.
Convenţie de scriere: ı̂n acest capitol, vom scrie ∀xϕ ı̂n loc de (∀x)ϕ (vedeţi
capitolul II) şi ∃xϕ ı̂n loc de (∃x)ϕ.
Notaţia 8.1.15
t ∈ Lτ : t este un termen al lui Lτ ,
ϕ ∈ Lτ : ϕ este o formulă a lui Lτ .
Exemplele 8.1.16
(i) În cazul structurii din Exemplul 8.1.1 (i):
- limbajul asociat are un singur predicat binar, ≤, iar o structură are forma
A = (A, ≤A ),
- termenii sunt daţi numai de variabile, iar formulele atomice sunt de forma:
x = y, x ≤ y, . . .
(ii) În cazul structurii din Exemplul 8.1.1 (ii): W V
- limbajul asociat are două simboluri de operaţii binare, , , iar o structură este
WA VA
de forma A = (A, , ),
- termenii sunt de forma:
· x,W y, z, . . V
. (variabilele),
W W V V
· x Wy, xV y, . . . , (xV y)W z, . . . , (x y) z, . . .,
· (x y) z, . . . , (x y) z, . . .,
· ..................
- formulele atomice sunt de forma:
· xW = y, V
· x Wy =Wz, x y = V z, W V
· (x y) z = ((x z) z) y, etc.
Vom defini acum prin inducţie mulţimile:

V (t) = mulţimea variabilelor termenului t,
F V (ϕ) = mulţimea variabilelor libere ale formulei ϕ.
Definiţia 8.1.17 V (t) se defineşte prin inducţie astfel:
- dacă t este2 variabila x, atunci V (t) = {x},
- dacă t este constanta c, atunci V (t) = ∅,S
n
- dacă t este f (t1 , . . . , tn ), atunci V (t) = i=1 V (ti ).
Definiţia 8.1.18 F V (ϕ) se defineşte prin inducţie astfel:

- dacă ϕ este t1 = t2 , atunci F V (ϕ) = V (t1 ) S ∪ V (t2 ),
m
- dacă ϕ este R(t1 , . . . , tm ), atunci F V (ϕ) = j=1 V (tj ),
- dacă ϕ este ¬ψ, atunci F V (ϕ) = F V (ψ),
- dacă ϕ este α → β, atunci F V (ϕ) = F V (α) ∪ F V (β),
- dacă ϕ este ∀xψ, atunci F V (ϕ) = F V (ψ) \ {x}.
Consecinţe imediate.
- dacă ϕ este α ∧ β, α ∨ β, α ↔ β, atunci F V (ϕ) = F V (α) ∪ F V (β),
- dacă ϕ este ∃xψ, atunci F V (ϕ) = F V (ψ) \ {x}.
(1) Când scriem V (t) = {x}, etc. a nu se confunda = cu simbolul de egalitate
(notat bolduit, =).
(2) V (t) ⊆ V , F V (ϕ) ⊆ V .
2 În acest capitol, vom folosi ”este”, sau ”:”, sau ”=” pentru notaţii, ca de exemplu
t este x, sau
t: x, sau
t = x.
Dacă x ∈ F V (ϕ), atunci x se va numi variabilă liberă a lui ϕ; ı̂n caz contrar, x
se va numi variabilă legată.
O formulă fără variabile libere se va numi enunţ.
Observaţia 8.1.21 Există cazuri când o variabilă are unele apariţii libere, iar
altele legate. Fie ϕ(x, y, u) formula (∀x(x · y = y + u)) → (∃y(x · y ≤ y + u)). Vom
ı̂nlătura excesul de paranteze, scriind această formulă astfel:
∀x(x · y=y + u) → ∃y(x · y ≤ y + u).
Prima subformulă, ∀x(x · y = y + u), conţine pe x ca variabilă legată, ı̂n timp ce

a doua subformulă, ∃y(x · y ≤ y + u), conţine pe x ca variabilă liberă. Deci, ı̂n
formula ϕ(x, y, u), x este variabilă liberă.
Notaţia 8.1.22 Dacă F V (ϕ) ⊆ {x1 , . . . , xn }, atunci vom nota ϕ(x1 , . . . , xn ).
Definiţia 8.1.23 Fie ϕ o formulă, x o variabilă, astfel ı̂ncât ϕ(x), şi t un termen.
Formula ϕ(t), obţinută din ϕ prin substituţia lui x cu t, se defineşte astfel:
- dacă y este o variabilă a lui t, se ı̂nlocuieşte y cu o variabilă v ce nu apare ı̂n ϕ(x)
sau ı̂n t ı̂n toate apariţiile legate ale lui y ı̂n ϕ,
- se ı̂nlocuieşte apoi x cu t.
Exemplul 8.1.24 Fie formula ϕ(x): ∃y(x = y) şi termenul t: y + z, unde ”:”
ı̂nseamnă ”notaţie pentru”. Atunci:
- ∃y(x = y) ↔ ∃v(x = v),
- ϕ(t): ∃v(y + z = v).
Proprietăţile structurilor ce se pot exprima ı̂n limbajul Lτ se numesc proprietăţi

de ordinul I.
Exemplele 8.1.25 Fie Lτ un limbaj cu un singur predicat binar R. Structurile

sunt de forma A = (A, RA ), cu RA relaţie binară pe A. Următoarele proprietăţi
sunt de ordinul I:
(a) R este reflexivă: ∀xR(x, x)

(b) R este simetrică: ∀x∀y(R(x, y) ↔ R(y, x))
(c) R este antisimetrică: ∀x∀y(R(x, y) ∧ R(y, x) → x = y)
(d) R este tranzitivă: ∀x∀y∀z(R(x, y) ∧ R(y, z) → R(x, z))
(e) R este relaţie de echivalenţă:
∀xR(x, x) ∧ ∀x∀y(R(x, y) ↔ R(y, x)) ∧ ∀x∀y∀z(R(x, y) ∧ R(y, z) → R(x, z))
(f) R este relaţie de ordine parţială:
α: ∀xR(x, x) ∧ ∀x∀y(R(x, y) ∧ R(y, x) → x = y) ∧ ∀x∀y∀z(R(x, y) ∧ R(y, z) →
R(x, z))
(g) R este relaţie de ordine totală (= A este lanţ) (notând cu α enunţul de la (f)):
8.2. SINTAXA ŞI ALGEBRA CALCULULUI CU PREDICATE 203
α ∧ ∀x∀y(R(x, y) ∨ R(y, x))

(h) A este o latice:
Considerăm enunţurile:
β1 : ∀x∀y∃z[(R(x, z) ∧ R(y, z)) ∧ ∀u[(R(x, u) ∧ R(y, u)) → R(z, u)]],
β2 : ∀x∀y∃z[(R(z, x) ∧ R(z, y)) ∧ ∀u[(R(u, x) ∧ R(u, y)) → R(u, z)]].
β1 exprimă faptul că orice pereche de elemente admite supremum, iar β2 exprimă
faptul că orice pereche de elemente admite infimum.
Atunci proprietatea de a fi latice este dată de enunţul: α ∧ β1 ∧ β2
(i) A este o latice cu prim element:
α ∧ β1 ∧ β2 ∧ ∃x∀yR(x, y)
(j) A este o latice cu ultim element:
α ∧ β1 ∧ β2 ∧ ∃x∀yR(y, x)
(k) Orice lanţ este o latice:
α ∧ ∀x∀y(R(x, y) ∨ R(y, x)) → (α ∧ β1 ∧ β2 )
(l) Într-o latice cu 0, 1, orice element este complementat (proprietate de ordinul I
falsă): W V
(α ∧ β1 ∧ β2 ) → ∀x∃y[(x y = 1) ∧ (x y = 0)]
Întrebare: Ce este ı̂n neregulă la exemplul (l)?
8.2 Sintaxa şi algebra calculului cu predicate
In prima secţiune a acestui capitol a fost definit limbajul formal al lui Lτ (asociat
structurilor de ordinul I având o signatură fixată). Formulele şi enunţurile lui Lτ
sunt expresia simbolică a proprietăţilor de ordinul I. Această secţiune continuă
construcţia sintaxei lui Lτ : sunt precizate axiomele şi regulile sale de deducţie şi
apoi se definesc teoremele formale şi deducţia formală din ipoteze. Sunt prezentate
mai multe exemple de demonstraţii formale ı̂n Lτ şi câteva proprietăţi sintactice.
8.2.1 Axiome, teoreme şi demonstraţii formale
Axiomele calculului cu predicate sunt, de exemplu:

(G1) - (G3): axiomele calculului propoziţional,
(G4): [∀x(ϕ → ψ)] → (ϕ → ∀xψ), dacă x 6∈ F V (ϕ) (Regula (→ ∀),
(G5): ∀xϕ(x, y1 , . . . , yn ) → ϕ(t, y1 , . . . , yn ), unde t este un termen oarecare,
(G6): x = x,
(G7): x = y → (t(v1 . . . x . . . vn ) = t(v1 . . . y . . . vn )),
(G8): x = y → (ϕ(v1 . . . x . . . vn ) → ϕ(v1 . . . y . . . vn )).
(G6) - (G8) se numesc axiomele egalităţii.

Calculul cu predicate are două reguli de deducţie:
ψ, ψ → ϕ
: Modus ponens (m.p.)
ϕ
ϕ
: Principiul generalizării (P.G.)
∀xϕ
Definiţia 8.2.1 Teoremele formale ale lui Lτ se definesc prin inducţie astfel:
· axiomele sunt teoreme formale,
· dacă ψ, ψ → ϕ sunt teoreme formale, atunci ϕ este teoremă formală (m.p.),
· dacă ϕ este teoremă formală, atunci ∀xϕ este teoremă formală (P.G.).
Momentul zero al acestei definiţii prin inducţie este precizat de axiome, iar pa-
sul inducţiei este asigurat de cele două reguli de deducţie (m.p. şi P.G.).
Faptul că ϕ este o teoremă formală va fi notat astfel:
` ϕ.
Aşadar, teoremele formale se obţin plecând de la axiome şi aplicând de un numar

finit de ori m.p. sau P.G..
Pentru comoditate, vom spune teoremă ı̂n loc de teoremă formală.
Definiţiile 8.2.2
O demonstraţie formală a lui ϕ este un şir finit de formule ψ1 , . . . , ψn , astfel
ı̂ncât ψn = ϕ şi, pentru orice 1 ≤ i ≤ n, avem una din situaţiile:
· ϕi este axiomă,
· există j, k < i, astfel ı̂ncât ψk = ψj → ψi ,
· există j < i şi x ∈ V , astfel ı̂ncât ψi = ∀xψj .
Numărul n se numeşte lungimea demonstraţiei formale.
Comparând definiţiile teoremelor formale şi ale demonstraţiilor formale, se ob-

servă că:
` ϕ ⇐⇒ (ϕ admite o demonstraţie formală).
Observaţia 8.2.3 Axiomele calculului propoziţional şi regula de deducţie modus

ponens sunt prezente şi la calculul cu predicate. Atunci orice teoremă formală a
calculului propoziţional va fi şi teoremă formală a calculului cu predicate.
Urmează exemple de demonstraţii formale.
Propoziţia 8.2.4
` ∀x∀yϕ(x, y) → ∀y∀xϕ(x, y).
Demonstraţie. Scriem demonstraţia formală a formulei de mai sus:
` ∀x∀yϕ(x, y) → ∀yϕ(x, y) (G5)

` ∀yϕ(x, y) → ϕ(x, y) (G5)
` ∀x∀yϕ(x, y) → ϕ(x, y) calc. prop.
` ∀x(∀x∀yϕ(x, y) → ϕ(x, y)) P.G.
` ∀x(∀x∀yϕ(x, y) → ϕ(x, y)) → (∀x∀yϕ(x, y) → ∀xϕ(x, y)) (G4)
` ∀x∀yϕ(x, y) → ∀xϕ(x, y) m.p.
` ∀y(∀x∀yϕ(x, y) → ∀xϕ(x, y)) P.G.
` ∀y(∀x∀yϕ(x, y) → ∀xϕ(x, y)) → (∀x∀yϕ(x, y) → ∀y∀xϕ(x, y)) (G4)
` ∀x∀yϕ(x, y) → ∀y∀xϕ(x, y) m.p.
2
Propoziţia 8.2.5
` ∀x(ϕ → ψ) → (∀xϕ → ∀xψ).
Demonstraţie.
( 1) ` ∀xϕ ∧ ∀x(ϕ → ψ) → ∀xϕ calc. prop.

( 2) ` ∀xϕ → ϕ (G5)
( 3) ` ∀xϕ ∧ ∀x(ϕ → ψ) → ϕ calc. prop.
( 4) ` ∀xϕ ∧ ∀x(ϕ → ψ) → (ϕ → ψ) analog cu (3)
( 5) ` ∀xϕ ∧ ∀x(ϕ → ψ) → ψ (3), (4) + calc. prop.
( 6) ` ∀x[∀xϕ ∧ ∀x(ϕ → ψ) → ψ] P.G.
( 7) ` ∀x[∀xϕ ∧ ∀x(ϕ → ψ) → ψ] →
[∀xϕ ∧ ∀x(ϕ → ψ) → ∀xψ] (G4)
( 8) ` ∀xϕ ∧ ∀x(ϕ → ψ) → ∀xψ m.p., (6), (7)
( 9) ` [∀xϕ ∧ ∀x(ϕ → ψ) → ∀xψ] →
[∀x(ϕ → ψ) → (∀xϕ → ∀xψ)] calc. prop.
(10) ` ∀x(ϕ → ψ) → (∀xϕ → ∀xψ) m.p., (8), (9).
2
Propoziţia 8.2.6
` ∀xϕ ↔ ¬∃x¬ϕ.
Demonstraţie.
` ϕ → ¬¬ϕ calc. prop.

` ∀x(ϕ → ¬¬ϕ) P.G.
` ∀x(ϕ → ¬¬ϕ) → (∀xϕ → ∀x¬¬ϕ) Propoziţia 8.2.5
` ∀xϕ → ∀x¬¬ϕ m.p.
` ∀x¬¬ϕ → ∀xϕ analog
` ∀xϕ ↔ ∀x¬¬ϕ din ultimele două
` ∀x¬¬ϕ ↔ ¬¬∀x¬¬ϕ calc. prop.
` ∀xϕ ↔ ¬¬∀x¬¬ϕ din ultimele două.
Prin definiţie, ¬∃x¬ϕ este chiar ¬¬∀x¬¬ϕ. 2
Propoziţia 8.2.7
` ∀x(ϕ ↔ ψ) → (∀xϕ ↔ ∀xψ).
Demonstraţie.
` (ϕ ↔ ψ) → (ϕ → ψ) calc. prop.
` ∀x[(ϕ ↔ ψ) → (ϕ → ψ)] P.G.
` ∀x[(ϕ → ψ) → (ϕ → ψ)] → [∀x(ϕ ↔ ψ) → ∀x(ϕ → ψ)] Propoziţia 8.2.5
` ∀x(ϕ ↔ ψ) → ∀x(ϕ → ψ) m.p.
` ∀x(ϕ → ψ) → (∀xϕ → ∀xψ) Propoziţia 8.2.5
` ∀x(ϕ ↔ ψ) → (∀xϕ → ∀xψ) m.p.
` ∀x(ϕ ↔ ψ) → (∀xψ → ∀xϕ) analog
` ∀x(ϕ ↔ ψ) → [(∀xϕ → ∀xψ) ∧ (∀xψ → ∀xϕ)] din ultimele două,
care este exact ceea ce trebuia demonstrat. 2
Propoziţia 8.2.8
` (ϕ → ∀xψ) → ∀x(ϕ → ψ), dacă x 6∈ F V (ϕ).
Demonstraţie.
` (ϕ → ∀xψ) ∧ ϕ → ∀xψ calc. prop.

` ∀xψ → ψ (G5)
` (ϕ → ∀xψ) ∧ ϕ → ψ m.p.
` (ϕ → ∀xψ) → (ϕ → ψ) calc. prop.
` ∀x[(ϕ → ∀xψ) → (ϕ → ψ)] P.G.
` ∀x[(ϕ → ∀xψ) → (ϕ → ψ)] → [(ϕ → ∀xψ) → ∀x(ϕ → ψ)] (G4)
` (ϕ → ∀xψ) → ∀x(ϕ → ψ) m.p..
2
Propoziţia 8.2.9
` ∀x(ϕ → ψ) ↔ (∃xϕ → ψ), dacă x 6∈ F V (ψ).

Demonstraţie.
( 1) ` (ϕ → ψ) → (¬ψ → ¬ϕ) calc. prop.

( 2) ` ∀x[(ϕ → ψ) → (¬ψ → ¬ϕ)] P.G.
( 3) ` ∀x[(ϕ → ψ) → (¬ψ → ¬ϕ)] →
[∀x(ϕ → ψ) → ∀x(¬ψ → ¬ϕ)] Propoziţia 8.2.5
( 4) ` ∀x(ϕ → ψ) → ∀x(¬ψ → ¬ϕ) m.p.
( 5) ` ∀x(¬ψ → ¬ϕ) → (¬ψ → ∀x¬ϕ) (G4)
( 6) ` ∀x(ϕ → ψ) → (¬ψ → ∀x¬ϕ) din (4), (5), calc. prop.
( 7) ` (¬ψ → ∀x¬ϕ) → (¬∀x¬ϕ → ¬¬ψ) calc. prop.
( 8) ` ∀x(ϕ → ψ) → (¬∀x¬ϕ → ¬¬ψ) din (6), (7)
( 9) ` ∀x(ϕ → ψ) ∧ ∃xϕ → ¬¬ψ din (8)
(10) ` ¬¬ψ → ψ
(11) ` ∀x(ϕ → ψ) ∧ ∃xϕ → ψ din (10)
(12) ` ∀x(ϕ → ψ) → (∃xϕ → ψ) din (11)
(13) ` (∃xϕ → ψ) → (¬ψ → ∀x¬ϕ) calc. prop. + def. lui ∃xϕ
(14) ` (∃xϕ → ψ) ∧ ¬ψ → ∀x¬ϕ calc. prop.
(15) ` ∀x¬ϕ → ¬ϕ (G5)
(16) ` (∃xϕ → ψ) ∧ ¬ψ → ¬ϕ calc. prop.
(17) ` (∃xϕ → ψ) → (¬ψ → ¬ϕ) calc. prop.
(18) ` (¬ψ → ¬ϕ) → (ϕ → ψ)
(19) ` (∃xϕ → ψ) → (ϕ → ψ) din (17), (18)
(20) ` ∀x[(∃xϕ → ψ) → (ϕ → ψ)] →
[(∃xϕ → ψ) → ∀x(ϕ → ψ)] (G4)
(21) ` ∀x[(∃xϕ → ψ) → (ϕ → ψ)] din (19), prin P.G.
(22) ` (∃xϕ → ψ) → ∀x(ϕ → ψ) m.p..
Din (12) şi (22), rezultă Propoziţia 8.2.9. 2
Corolarul 8.2.10
` ∀x(ϕ → ∃xψ) ↔ (∃xϕ → ∃xψ),
` ∀x(ϕ → ∀xψ) ↔ (∃xϕ → ∀xψ).
Demonstraţie. Din Propoziţia 8.2.9, pentru că x nu apare liberă ı̂n ∃xψ şi ∀xψ.
2
Propoziţia 8.2.11
` ∀x(ϕ ∧ ψ) ↔ (∀xϕ ∧ ∀xψ).

Demonstraţie.
( 1) ` ∀xϕ ∧ ∀xψ → ∀xϕ calc. prop.

( 2) ` ∀xϕ → ϕ (G5)
( 3) ` ∀xϕ ∧ ∀xψ → ϕ (1) şi (2)
( 4) ` ∀xϕ ∧ ∀xψ → ψ analog
( 5) ` ∀xϕ ∧ ∀xψ → ϕ ∧ ψ calc. prop.
( 6) ` ∀x[∀xϕ ∧ ∀xψ → ϕ ∧ ψ] P.G.
( 7) ` ∀x[∀xϕ ∧ ∀xψ → ϕ ∧ ψ] → [∀xϕ ∧ ∀xψ → ∀x(ϕ ∧ ψ)] (G4)
( 8) ` ∀xϕ ∧ ∀xψ → ∀x(ϕ ∧ ψ) m.p.
( 9) ` ∀x(ϕ ∧ ψ) → (ϕ ∧ ψ) calc. prop.
(10) ` (ϕ ∧ ψ) → ϕ
(11) ` ∀x(ϕ ∧ ψ) → ϕ din (9), (10)
(12) ` ∀x[∀x(ϕ ∧ ψ) → ϕ] P.G.
(13) ` ∀x[∀x(ϕ ∧ ψ) → ϕ] → [∀x(ϕ ∧ ψ) → ∀xϕ] (G4)
(14) ` ∀x(ϕ ∧ ψ) → ∀xϕ m.p.
(15) ` ∀x(ϕ ∧ ψ) → ∀xψ analog
(16) ` ∀x(ϕ ∧ ψ) → (∀xϕ ∧ ∀xψ) din (14), (15).
Din (8), (16), rezultă Propoziţia 8.2.11. 2
Propoziţia 8.2.12
` ϕ(t) → ∃xϕ(x).
Demonstraţie.
` ∀x¬ϕ(x) → ¬ϕ(t) (G5)

` ¬¬ϕ(t) → ¬∀x¬ϕ(x) calc. prop.
` ϕ(t) → ¬¬ϕ(t) calc. prop.
` ϕ(t) → ¬∀x¬ϕ(x) calc. prop..
2
Propoziţia 8.2.13
(i) ` x = y → y = x,
(ii) ` (x = y) ∧ (y = z) → (x = z),
(iii) ` (x = y) → (ϕ(x) ↔ ϕ(y)).
Demonstraţie.
(i):
` x = y → (x = z → y = z) (G8)
` x = z → (x = y → y = z) calc. prop.
` x = x → (x = y → y = x) luând mai sus z = x
`x=x (G6)
`x= y→y =x m.p..
(ii):
`x=y→y =x (i)
` y = x → (y = z → x = z) (G6)
` x = y → (y = z → x = z) calc. prop.
` (x = y) ∧ (y = z) → x = z calc. prop..
(iii):
`x=y→y =x (i)
` y = x → (ϕ(y) → ϕ(x)) (G8)
` x = y → (ϕ(y) → ϕ(x)) calc. prop.
` x = y → (ϕ(x) → ϕ(y)) (G8)
` x = y → [(ϕ(x) → ϕ(y)) ∧ (ϕ(y) → ϕ(x))] calc. prop..
2
Propoziţia 8.2.14
` ∀xϕ(x) → ∃xϕ(x).
Demonstraţie.
` ∀xϕ(x) → ϕ(x) (G6)
` ϕ(x) → ∃xϕ(x) Propoziţia 8.2.12
` ∀xϕ(x) → ∃xϕ(x) calc. prop..
2
Propoziţia 8.2.15
` ∀x∃y(x=y).
Demonstraţie.
` x = y → ∃y(x = y) Propoziţia 8.2.12

` x = x → ∃y(x = y) punând termenul x ı̂n loc de y
`x=x (G6)
` ∃y(x = y) m.p..
2
Propoziţia 8.2.16
` ∀x∀y∃z [(x=z) ∧ (z=y)].

Demonstraţie.
` (x = z) ∧ (z = y) → ∃z [(x = z) ∧ (z = y)] Propoziţia 8.2.12

` (x = z) ∧ (z = z) → ∃z [(x = z) ∧ (z = y)] luăm termenul z
` (x = z) ∧ (z = z)
` ∃z [(x = z) ∧ (z = y)] m.p..
2
Propoziţia 8.2.17
ϕ→ψ
∀xϕ → ∀xψ
Demonstraţie. Din Propoziţia 8.2.5. 2
Propoziţia 8.2.18
ϕ→ψ
∃xϕ → ∃xψ
Demonstraţie.
`ϕ→ψ ipoteză
` ¬ψ → ¬ϕ calc. prop.
` ∀x¬ψ → ∀x¬ϕ Propoziţia 8.2.17
` ¬∀x¬ϕ → ¬∀x¬ψ calc. prop.
Ultima formulă este chiar ` ∃xϕ → ∃xψ. 2
8.2.2 Deducţia din ipoteze şi Σ-demonstraţia formală.

Teorema deducţiei
Definiţia 8.2.19 Fie Σ o mulţime de formule şi ϕ o formulă. Spunem că formula
ϕ se deduce (formal) din ipotezele Σ, şi notăm astfel:
Σ ` ϕ,
dacă una din următoarele are loc:

(a) ϕ este axiomă,
(b) ϕ ∈ Σ,
(c) există o formulă ψ, astfel ı̂ncât Σ ` ψ, Σ ` ψ → ϕ, adică:
Σ ` ψ, ψ → ϕ
(m.p.)
Σ`ϕ
(d) există ψ şi x, astfel ı̂ncât Σ ` ψ şi ϕ este ∀xψ, adică:

Σ`ψ
(P.G.)
Σ ` ∀xψ
Noţiunea ”Σ ` ϕ” a fost definită prin inducţie:

- momentul zero al inducţiei este precizat de (a) şi (b),
- pasul inducţiei (trecerea de la k la k + 1) este realizat prin aplicarea condiţiilor
(c) şi (d).
Observaţia 8.2.20
∅ ` ϕ ⇐⇒ ` ϕ.
O Σ-demonstraţie formală a lui ϕ este un şir finit de formule ψ1 , . . . , ψn , astfel
ı̂ncât ψn = ϕ şi, pentru orice 1 ≤ i ≤ n, avem una din situaţiile:
· ϕi este axiomă,
· ϕi ∈ Σ,
· există j, k < i, astfel ı̂ncât ψk = ψj → ψi ,
· există j < i şi x ∈ V , astfel ı̂ncât ψi = ∀xψj .
Numărul n se numeşte lungimea Σ-demonstraţiei formale.
Comparând definiţiile deducţiilor formale şi ale Σ-demonstraţiilor formale, se

observă că:
Σ ` ϕ ⇐⇒ (ϕ admite o Σ − demonstraţie formală).
Definiţia 8.2.22 Dacă ϕ(1 , . . . , xn ) este o formulă, atunci ∀x1 . . . ∀xn ϕ(x1 , . . . , xn )
se numeste ı̂nchiderea sa universală.
Propoziţia 8.2.23
Σ ` ϕ(x1 , . . . , xn ) ⇐⇒ Σ ` ∀x1 . . . ∀xn ϕ(x1 , . . . , xn ).
Demonstraţie.
=⇒: Se aplică P.G. de n ori.
⇐=:
Σ ` ∀x1 . . . ∀xn ϕ(x1 , . . . , xn ) → ∀x2 . . . ∀xn ϕ(x1 , . . . , xn )
Σ ` ∀x2 . . . ∀xn ϕ(x1 , . . . , xn ) → ∀x3 . . . ∀xn ϕ(x1 , . . . , xn )
...
Σ ` ∀xn ϕ(x1 , . . . , xn ) → ϕ(x1 , . . . , xn ).
Conform calculului propoziţiilor, rezultă:
Σ ` ∀x1 . . . ∀xn ϕ(x1 , . . . , xn ) → ϕ(x1 , . . . , xn ).
Atunci
Σ ` ∀x1 . . . ∀xn ϕ(x1 , . . . , xn ) prin ipoteza
Σ ` ∀x1 . . . ∀xn ϕ(x1 , . . . , xn ) → ϕ(x1 , . . . , xn ) mai sus
Σ ` ϕ(x1 , . . . , xn ) m.p..
2
Conform propoziţiei precedente, studiul deducţiei formale din ipoteze poate fi

redus la enunţuri.
Propoziţia 8.2.24
(a) Σ ` ϕ, Σ ⊆ ∆ =⇒ ∆ ` ϕ,
(b) Σ ` ϕ ⇐⇒ există Σ0 ⊆ Σ, Σ0 finita, Σ0 ` ϕ.
Demonstraţie. Prin inducţie după ϕ. 2
Teorema 8.2.25 (Teorema deducţiei)

Fie Σ o mulţime de formule, ϕ un enunţ şi ψ o fomulă. Atunci
Σ ` ϕ → ψ ⇐⇒ Σ ∪ {ϕ} ` ψ.
Demonstraţie.
=⇒: Aplicând Propoziţia 8.2.24, (a) şi m.p..
⇐=: Prin inducţie asupra modului cum este definit Σ ∪ {ϕ} ` ψ. Totul decurge ca
ı̂n cazul calculului propoziţional, adăugându-se situaţia: ψ = ∀xα, Σ ∪ {ϕ} ` α:
Σ ∪ {ϕ} ` α =⇒ Σ`ϕ→α ipoteza inducţiei

=⇒ Σ ` ∀x(ϕ → α) P.G.
=⇒ Σ ` ∀x(ϕ → α) → (ϕ → ∀xα) (G4), ϕ fiind enunţ
=⇒ Σ ` ϕ → ∀xα m.p.
=⇒ Σ`ϕ→ψ conform notaţiei.
2
8.2.3 Mulţimi (teorii) consistente

Definiţia 8.2.26 O mulţime Σ de formule (teorie) se numeşte inconsistentă, dacă
Σ ` ϕ, pentru orice formulă ϕ. În caz contrar, Σ se numeşte consistentă.
Următoarele rezultate asupra teoriilor consistente şi teoriilor consistente maxi-

male se demonstrează la fel ca analoagele lor din cazul calculului propoziţional.
Propoziţia 8.2.27 Pentru orice teorie Σ, sunt echivalente următoarele afirmaţii:

(1) Σ este inconsistentă,
(2) există o formulă ϕ, astfel ı̂ncât Σ ` ϕ ∧ ¬ϕ,
(3) există o formulă ϕ, astfel ı̂ncât Σ ` ϕ şi Σ ` ¬ϕ,
(4) pentru orice formulă ϕ, Σ ` ¬(ϕ → ϕ),
(5) există o formulă ϕ, astfel ı̂ncât Σ ` ¬(ϕ → ϕ).
Propoziţia 8.2.28 Fie Σ o teorie şi ϕ o formulă a lui Lτ . Atunci

(a) Σ ∪ {ϕ} este inconsistentă ⇐⇒ Σ ` ¬ϕ,
(b) Σ ∪ {¬ϕ} este inconsistentă ⇐⇒ Σ ` ϕ.
Definiţia 8.2.29 O teorie consistentă ∆ se numeşte maximală dacă este un ele-

ment maximal ı̂n mulţimea teoriilor consistente ale lui Lτ (ordonată de incluziune).
Cu alte cuvinte, o teorie consistentă ∆ este maximală a dacă prin adăugarea unor
formule noi la ∆ se obţine o teorie inconsistentă.
Propoziţia 8.2.30 Orice teorie consistentă se poate scufunda ı̂ntr-o teorie consis-
tentă maximală.
Propoziţia 8.2.31 Fie Σ o teorie consistentă maximală. Atunci

(1) Σ ` ϕ ⇐⇒ ϕ ∈ Σ,
(2) Σ ` ϕ ∨ ψ ⇐⇒ (Σ ` ϕ sau Σ ` ψ),
(3) Pentru orice formulă ϕ, avem: Σ ` ϕ sau Σ ` ¬ϕ.
Observaţia 8.2.32 Fie Σ o teorie şi ϕ, ψ două formule ale lui Lτ . Atunci
Σ ` ϕ ∧ ψ ⇐⇒ (Σ ` ϕ şi Σ ` ψ).
Propoziţia 8.2.33 Dacă Σ este o teorie consistentă, atunci sunt echivalente:

(1) Σ este maximală,
(2) pentru orice formule ϕ, ψ, Σ ` ϕ ∨ ψ ⇐⇒ (Σ ` ϕ sau Σ ` ψ),
(3) pentru orice formulă ϕ, Σ ` ϕ sau Σ ` ¬ϕ.
8.2.4 Algebra Lindenbaum-Tarski a calculului cu predicate
Studiem algebra Lindenbaum-Tarski asociată calculului cu predicate. Mulţimea

formulelor lui Lτ este factorizată printr-o relaţie de echivalenţă canonică, iar mulţimea
cât obţinută este ı̂nzestrată cu o structură de algebră Boole. Operaţiile acestei al-
gebre Boole se obţin din conectorii propoziţionali ai lui Lτ : disjuncţia, conjuncţia şi
negaţia. Implicaţia şi echivalenţa logică din sintaxa lui Lτ sunt traduse algebric prin
implicaţia booleană, respectiv prin echivalenţa booleană din algebra Lindenbaum-
Tarski. Până aici totul se produce ı̂n mod analog algebrei Lindenbaum-Tarski a
calculului propoziţional. În subsecţiune se analizează modul ı̂n care cuantifica-
torii lui Lτ acţioneaza ı̂n algebra Lindenbaum-Tarski. Astfel, se degajă noţiunile
de cuantificator existenţial şi de cuantificator universal ı̂ntr-o algebră Boole, apoi
noţiunea de algebră Boole monadică şi de algebră Boole cilindrică. Algebrele Boole
cilindrice sunt structurile algebrice asociate calculului cu predicate. Multe din
proprietăţile sintactice şi semantice ale lui Lτ pot fi formulate şi demonstrate ı̂n
contextul algebrelor Boole cilindrice (vedeţi monografia [56]).
• Algebra Lindenbaum-Tarski a lui Lτ

Fie F orm(Lτ ) mulţimea formulelor lui Lτ . Următoarea relaţie binară, ∼, pe
F orm(Lτ ):
ϕ ∼ ψ ⇐⇒` ϕ ↔ ψ ⇐⇒ (` ϕ → ψ şi ` ψ → ϕ)
este o relaţie de echivalenţă (se demonstrează exact ca la calculul propoziţional).

Fie B = F orm(Lτ )/ ∼ mulţimea cât; pentru ϕ ∈ F orm(Lτ ), notăm cu ϕ b clasa
sa de echivalenţă. Definim următoarele operaţii pe mulţimea B:
def. def. def. def. def.
b ∨ ψb = ϕ
ϕ \ b ∧ ψb = ϕ
∨ ψ, ϕ \
∧ ψ, ¬ϕ
b = ¬ϕ,c 0 = ϕ\∧ ¬ϕ, 1 = ϕ\∨ ¬ϕ.
La fel ca ı̂n cazul calculului propoziţiilor, se poate arăta că definiţiile acestor operaţii
nu depind de reprezentanţi şi că structura
B = (B = F orm(Lτ )/ ∼, ∨, ∧, ¬, 0, 1)
este o algebră Boole, numită algebra Lindenbaum-Tarski a lui Lτ .

La fel ca ı̂n cazul calculului propoziţional, sunt valabile echivalenţele următoare:
· ` ϕ → ψ ⇐⇒ ϕ b
b ≤ ψ,
· ` ϕ ⇐⇒ ϕ b = 1.
Considerăm funcţia surjectivă p : F orm(Lτ ) −→ B, p(ϕ) = ϕ, b pentru orice

ϕ ∈ F orm(Lτ ). Funcţia p are proprietăţile următoare:
· p(ϕ ∨ ψ) = p(ϕ) ∨ p(ψ), p(ϕ ∧ ψ) = p(ϕ) ∧ p(ψ), p(¬ϕ) = ¬p(ϕ),
· p(ϕ → ψ) = p(ϕ) → p(ψ), p(ϕ ↔ ψ) = p(ϕ) ↔ p(ψ),
· p(ϕ) ≤ p(ψ) ⇐⇒ ` ϕ → ψ,
· p(ϕ) = 1 ⇐⇒ ` ϕ.
Funcţia p duce operaţiile logice ı̂n operaţii booleene. În mod natural, se pune
problema care este comportamentul funcţiei p faţă de cuantificatori.
Propoziţia 8.2.34
^ _
d
∀xϕ(x) = d
ϕ(v), d
∃xϕ(x) = d
ϕ(v).
v∈V v∈V
Demonstraţie. A proba prima formulă este echivalent cu:
d
(a) ∀xϕ(x) d pentru orice v ∈ V ,
≤ ϕ(v),
d pentru orice v ∈ V , atunci ψb ≤ ∀xϕ.

(b) dacă ψb ≤ ϕ(v), d
Avem:
(a): rezultă folosind axioma (G5): ` ∀xϕ → ϕ(v), pentru orice v ∈ V .
(b): Presupunem ψb ≤ ϕ(v), d v ∈ V , deci ` ψ → ϕ(v), v ∈ V . Alegem o

variabilă v ce nu apare ı̂n ψ sau ı̂n ∀xϕ(x).
` ψ → ϕ(v)
` ∀v(ψ → ϕ(v)) P.G.
` ∀v(ψ → ϕ(v)) → (ψ → ∀vϕ(v)) (G4)
(i) ` ψ → ∀vϕ(v) m.p..
De asemenea,
` ∀vϕ(v) → ϕ(x) (G5)

` ∀x[∀vϕ(v) → ϕ(x)] P.G.
` ∀x[∀vϕ(v) → ϕ(x)] → (∀vϕ(v) → ∀xϕ(x)) (G4)
(ii) ` ∀vϕ(v) → ∀xϕ(x) m.p..
b \
Din (i) şi (ii) rezultă: ` ψ → ∀xϕ(x), adică ψ ≤ (∀xϕ(x)).
A doua relaţie rezultă din prima, folosind egalitaţile de Morgan:

^ _
\ = (¬∀x¬ϕ)
(∃xϕ) \ = ¬(∀x¬ϕ) \ =¬ \ =
(¬ϕ(v)) \
(ϕ(v)).
v∈V v∈V
Observaţia 8.2.35 Folosind funcţia p, egalităţile din Propoziţia precedentă se

scriu: ^ _
p(∀xϕ) = p(ϕ(v)), p(∃xϕ) = p(ϕ(v)).
v∈V v∈V
Notăm Sent(Lτ ) mulţimea enunţurilor lui Lτ . Atunci
Sent(Lτ )/ ∼= {ϕ
b | ϕ ∈ Sent(Lτ )}
este o subalgebră Boole a lui B = F orm(Lτ )/ ∼.
• Algebra Lindenbaum-Tarski a unei teorii

Definiţia 8.2.36 O submulţime Σ a lui F orm(Lτ ) se numeşte teorie a lui Lτ .
Vom generaliza acum construcţia de mai sus, definind algebra Lindenbaum-

Tarski a unei teorii.
Fie Σ o teorie a lui Lτ . Considerăm relaţia binară ∼Σ pe F orm(Lτ ) definită
astfel:
ϕ ∼Σ ψ ⇐⇒ Σ ` ϕ ↔ ψ ⇐⇒ (Σ ` ϕ → ψ, Σ ` ψ → ϕ).
Atunci ∼Σ este o relaţie de echivalenţă. Fie BΣ = F orm(Lτ )/ ∼Σ mulţimea cât.
Notăm cu ϕ/Σ clasa de echivalenţă a lui ϕ ∈ F orm(Lτ ). BΣ devine algebră Boole
faţă de operaţiile:
def. def.
ϕ/Σ ∨ ψ/Σ = (ϕ ∨ ψ)/Σ, ϕ/Σ ∧ ψ/Σ = (ϕ ∧ ψ)/Σ,
def. def. def.

¬(ϕ/Σ) = (¬ϕ)/Σ, 1 = (ϕ ∨ ¬ϕ)/Σ, 0 = (ϕ ∧ ¬ϕ)/Σ.
BΣ = (BΣ , ∨, ∧, ¬, 0, 1) se numeşte algebra Lindenbaum-Tarski a teoriei Σ.
Observaţia 8.2.37
B = B∅
Propoziţia 8.2.34 se poate extinde cu uşurinţă la algebra Lindenbaum-Tarski

BΣ .
In algebra Lindenbaum-Tarski BΣ , au loc echivalenţele următoare:
ϕ/Σ ≤ ψ/Σ ⇐⇒ Σ ` ϕ → ψ,
ϕ/Σ = 1 ⇐⇒ Σ ` ϕ.
Aceste echivalenţe traduc ı̂n limbaj algebric proprietăţi ale deducţiei formale. Prin
cea de a doua echivalenţă, a demonstra că Σ ` ϕ se reduce la un calcul boolean.
8.2.5 Algebre Boole monadice, poliadice şi cilindrice
În mod natural, se pune acum problema definirii algebrelor corespunzătoare cal-
culului cu predicate. Ele vor avea ca prototip algebra Lindenbaum-Tarski a lui Lτ .
Primul pas va fi obţinerea unei noţiuni de cuantificator (existenţial şi universal) pe
o algebră Boole oarecare.
Fie A = (A, ∨, ∧, ¬, 0, 1) o algebră Boole oarecare.
Definiţia 8.2.38
Un cuantificator existenţial pe A este o funcţie ∃ : A −→ A, astfel ı̂ncât:
· ∃(0) = 0,
· x ≤ ∃(x),
· ∃(x ∧ ∃(y)) = ∃(x) ∧ ∃(y).
Dual, un cuatificator universal pe A este o funcţie ∀ : A −→ A, astfel ı̂ncât:

· ∀(1) = 1,
· x ≥ ∀(x),
· ∀(x ∨ ∀(y)) = ∀(x) ∨ ∀(y).
Dacă ∃ este un cuantificator existenţial pe A, atunci ∀(x) = ¬∃(¬x) defineşte

un cuantificator universal pe A; dacă ∀ este un cuantificator universal pe A, atunci
∃(x) = ¬∀(¬x) defineşte un cuantificator existenţial pe A.
Definiţia 8.2.39 O algebră Boole monadică este o structură (A, ∃), unde A este
o algebră Boole şi ∃ este un cuantificator existenţial pe A.
Considerăm algebra Lindenbaum-Tarski B şi o variabilă oarecare x ∈ V . Definim

operaţia unară ∃x : B −→ B prin:
def. d
∃x (ϕ)
b = ∃xϕ, pentru orice ϕ ∈ F orm(Lτ ).
Observaţia 8.2.40 Operaţia ∃x este bine definită:
` ϕ ↔ ψ =⇒ ` ∃xϕ ↔ ∃xψ.
Propoziţia 8.2.41 ∃x este un cuantificator existenţial pe B.
Demonstraţie. Cele trei relaţii:

· ∃x (0) = 0,
·ϕb ≤ ∃x (ϕ),
b
· ∃x (ϕ b = ∃x (ϕ)
b ∧ ∃x (ψ)) b
b ∧ ∃x (ψ)
sunt echivalente cu :
· ` (ϕ ∧ ¬ϕ) ↔ ∃x(ϕ ∧ ¬ϕ), (putem lua pe ϕ = enunţ)
· ` ϕ → ∃xϕ,
· ` ∃x(ϕ ∧ ∃xψ) ↔ (∃xϕ ∧ ∃xψ. 2
Observaţia 8.2.42 Cuantificatorul universal ∀x asociat lui ∃x este:

def.
∀x (ϕ)
b = ∀xϕ.d
Definiţia cuantificatorului existenţial (respectiv universal) pe o algebră Boole

oarecare a fost obţinută ı̂n mod independent de A. Tarski şi de P. Halmos. Cele
trei axiome simple ce definesc cuantificatorul existenţial (respectiv universal) por-
nesc din analiza proprietăţilor operaţiilor unare ∃x (respectiv ∀x ) ale algebrei
Lindenbaum-Tarski B.
Acţiunea cuantificatorului existenţial asupra formulelor lui Lτ este reflectată
ı̂n algebra Lindenbaum-Tarski B prin operaţiile unare (∃x )x∈V . Atunci struc-
turile algebrice ale lui Lτ vor fi algebre Boole ı̂nzestrate cu familii de cuantificatori
existenţiali.
Definiţia 8.2.43 Fie I o mulţime nevidă. Se numeşte I-algebră Boole cilindrică o

structură
(A, (∃i )i∈I , E)
unde:
· A este o algebră Boole,
· ∃i este cuantificator existenţial pe A, pentru orice i ∈ I,
· E este o funcţie E : I 2 −→ A, numită egalitate pe A,
astfel ı̂ncât următoarele condiţii sunt ı̂ndeplinite:
(C1 ) ∃i ◦ ∃j = ∃j ◦ ∃i , pentru orice i, j ∈ I,

(C2 ) E(i, i) = 1, i ∈ I,
(C3 ) E(i, j) = ∃k [E(i, k) ∧ E(k, j)], pentru k 6= i, j din I,
(C4 ) ∃i [E(i, j) ∧ x] ∧ ∃i [E(i, j) ∧ ¬x] = 0, pentru i 6= j ı̂n I.
\
Exemplul 8.2.44 Fie E0 : V −→ B, dată de E0 (x, y) = (x = y), pentru orice
x, y ∈ V . Atunci
(B, (∃x )x∈V , E0 )
este o V -algebră Boole cilindrică.
Noţiunea de I-algebră Boole cilindrică este generalizarea structurii din Exemplul
8.2.44. În interpretare, I reprezintă mulţimea variabilelor, (∃i )i∈I familia cuantifi-
catorilor existenţiali, iar E reflectă predicatul de egalitate.
Exemplul următor ı̂ndepartează noţiunea de algebră cilindrică de sintaxa lui

Lτ .
Exemplul 8.2.45 Fie X, I două mulţimi nevide şi F (X I , L2 ) mulţimea funcţiilor
p : X I −→ L2 .
Pentru i ∈ I şi p : X I −→ L2 , definim funcţia ∃i (p) : X I −→ L2 prin:
_
∃i (p)(x) = {p(y) | y ∈ X I , y |I\{i} = x |I\{i} }, pentru orice x ∈ X I .
In felul acesta, obţinem o funcţie ∃i : F (X I , L2 ) −→ F (X I , L2 ). ∃i este un cuan-

tificator existenţial pe algebra Boole F(X I , L2 ).
De asemenea, definim E0 (i, j) : X I −→ L2 prin:
½
1, dacă xi = xj ,
E0 (i, j)(x) =
0, dacă xi 6= xj .
Se obţine o funcţie E0 : I 2 −→ F (X I , L2 ) : (i, j) 7→ E0 (i, j).
Atunci
(F(X I , L2 ), (∃i )i∈I , E0 )
este o I-algebră Boole cilindrică.
· Algebrele cilindrice sunt structuri algebrice ce provin din sintaxa calculului cu
predicate. Ele au fost definite şi studiate de A. Tarski, de elevii săi L. Henkin şi
J.D. Monk şi de numeroşi alţi cercetători [56].
· Algebrele Boole poliadice, introduse de P. R. Halmos [50], constituie un al
doilea tip de structuri algebrice ce au ca prototip algebra Lindenbaum-Tarski a lui
Lτ .
· Între algebrele cilindrice şi algebrele poliadice există o legatură puternică
(vedeţi [38]), multe din proprietăţile unora putând fi transferate celorlalte structuri.
Cu toate acestea, teoriile lor s-au dezvoltat separat şi, cel mai adesea, cu tehnici
diferite.
8.3. SEMANTICA CALCULULUI CU PREDICATE 219
8.3 Semantica calculului cu predicate
Formulele şi enunţurile sunt formaţiuni simbolice, construite din alfabetul lui
Lτ . În această secţiune, vom defini validitatea formulelor şi enunţurilor prin inter-
mediul noţiunii de interpretare. Vrem să vedem ce ı̂nseamnă a interpreta limbajul
Lτ ı̂ntr-o structură dată. Prin alegerea alfabetului lui Lτ , există o corespondenţă bi-
univocă ı̂ntre simbolurile de operaţii, de relaţii şi de constante şi operaţiile, relaţiile
şi constantele acestei structuri. Atunci putem considera că operaţiile, relaţiile şi
constantele unei structuri A reprezintă interpretarea simbolurilor de operaţii, de
relaţii şi de constante ı̂n A. Până aici totul este deja conţinut ı̂n modul cum a fost
construit limbajul. A rămas să interpretăm variabilele lui Lτ ı̂n A. Prin definiţie,
variabilele vor fi interpretate prin elemente ale lui A. Atunci o interpretare va fi
o funcţie de la mulţimea variabilelor la universul structurii. Prin inducţie, sunt
definite: valoarea unei formule relativ la o interpretare, valoarea unui enunţ ı̂ntr-o
structură, noţiunea de enunţ universal adevărat, model al unei teorii, etc. Pe lângă
validitatea formulelor şi enunţurilor, semantica lui Lτ mai studiază şi deducţia se-
mantică, definită cu ajutorul noţiunii de model. In cele ce urmează vom formula
ı̂n termeni precişi aceste noţiuni şi idei.
8.3.1 Interpretare. Modele
Fie A o structură corespunzătoare limbajului Lτ . Dacă f (respectiv R, respectiv

c) este un simbol de operaţie (respectiv un simbol de relaţie, respectiv un simbol de
constantă), atunci vom nota cu f A (respectiv RA , respectiv cA ) operaţia (respectiv
relaţia, respectiv constanta) corespunzătoare din A.
Definiţia 8.3.1 O interpretare (sau evaluare) a lui Lτ ı̂n A este o funcţie
s : V −→ A.
Astfel, o variabilă v ∈ V este interpretată prin elementul s(v) al lui A.
Definiţia 8.3.2 Pentru orice termen t şi pentru orice interpretare s, definim prin
inducţie elementul tA (s) ∈ A:
· dacă t este variabila v, atunci tA (s) = s(v),
· dacă t este constanta c, atunci tA (s) = cA ,
· dacă t este f (t1 , . . . , tn ), atunci tA (s) = f A (tA A
1 (s), . . . , tn (s)).
A
Elementul t (s) al lui A se numeşte valoarea de adevăr a termenului t ı̂n inter-
pretarea s.
Definiţia 8.3.3 Pentru orice formulă ϕ şi pentru orice interpretare s, vom defini
valoarea de adevăr a lui ϕ ı̂n interpretarea s
kϕ(s)k = kϕ(s)kA ∈ L2 = {0, 1} :
- pentru formule atomice:

· dacă ϕ este t1 = t2 , atunci
½
1, dacă tA A
1 (s) = t2 (s),
kϕ(s)k =
0, dacă t1 (s) 6= tA
A
2 (s).
· dacă ϕ este R(t1 , . . . , tm ), atunci
kϕ(s)k = 1 ⇐⇒ (tA A A
1 (s), . . . , tm (s)) ∈ R .
- pentru formule oarecare, prin inducţie:

· pentru formule atomice a fost definit,
· dacă ϕ este ¬ψ, atunci kϕ(s)k = ¬kψ(s)k,
· dacă ϕ este α → β, atunci kϕ(s)k = kα(s)k → kβ(s)k,

V
· dacă ϕ este ∀xψ, atunci kϕ(s)k = a∈A kψ(s[xa ])k,
unde s[xa ] : V −→ L2 este interpretarea definită de:

½
a, dacă v = x,
s[xa ](v) =
s(v), dacă v 6= x.
Consecinţă imediată:
· dacă ϕ este α ∨ β, atunci kϕ(s)k = kα(s)k ∨ kβ(s)k,
· dacă ϕ este α ∧ β, atunci kϕ(s)k = kα(s)k ∧ kβ(s)k,
· dacă ϕ este α ↔ β, atunci kϕ(s)k =W kα(s)k ↔ kβ(s)k,
· dacă ϕ este ∃xψ, atunci kϕ(s)k = a∈A kψ(s[xa ])k.
In secţiunea precedentă, prin construcţia lui Lτ s-a trecut de la structuri la

limbaj: proprietăţile de ordinul I ale structurilor sunt reprezentate simbolic prin
formule şi enunţuri. Conform definiţiilor precedente, drumul invers, de la limbaj la
structuri, este realizat prin corespondenţele următoare:
f 7→ f A : de la simboluri de operaţii la operaţii ale lui A
R 7→ RA : de la simboluri de relaţii la relaţii ale lui A
c 7→ cA : de la simboluri de constante la constante ale lui A
v 7→ s(v) : de la variabile la indivizi ai lui A
t 7→ tA (s) : de la termeni la indivizi ai lui A
ϕ 7→ kϕ(s)k : de la formule la valori de adevăr.
Prin funcţia k·kA , conectorii →, ¬, ∨, ∧, ↔ sunt transformaţi ı̂n operaţiile booleene
corespunzătoare, iar cuantificatorii ∀ şi ∃ ı̂n operaţiile infimum şi supremum (cu A
ca mulţime de indici).
Lema 8.3.4 Fie s1 , s2 două interpretări. Pentru orice termen t, avem:
s1 |V (t) = s2 |V (t) =⇒ tA (s1 ) = tA (s2 ).
Demonstraţie. Prin inducţie, după modul de definire al termenului t:

· dacă t este variabilă sau constantă, atunci afirmaţia este imediată,
· dacă tSeste f (t1 , . . . , tn ), atunci
n
V (t) = i=1 V (ti ), s1 |V (t) = s2 |V (t)
=⇒ s1 |V (ti ) = s2 |V (ti ) , i = 1, . . . , n
=⇒ tA A
i (s1 ) = ti (s2 ), i = 1, . . . , n
=⇒ t (s1 ) = f A (tA
A A A A A A
1 (s1 ), . . . , tn (s1 )) = f (t1 (s2 ), . . . , tn (s2 )) = t (s2 ). 2
Lema precedentă arată că valoarea tA (s) a termenului t ı̂n interpretarea s de-
pinde numai de restricţia lui s la V (t).
Propoziţia 8.3.5 Pentru orice formulă ϕ şi pentru orice interpretări s1 , s2 , avem:
s1 |F V (ϕ) = s2 |F V (ϕ) =⇒ kϕ(s1 )k = kϕ(s2 )k.
Demonstraţie. Prin inducţie după ϕ:
· dacă ϕ este de forma t1 = t2 , atunci F V (ϕ) = V (t1 ) ∪ V (t2 ),

s1 |F V (ϕ) = s2 |F V (ϕ)
=⇒ s1 |V (tj ) = s2 |V (tj ) , j = 1, 2,
=⇒ tA A
j (s1 ) = tj (s2 ), j = 1, 2 (conform Lemei 8.3.4).
Rezultă
kϕ(s1 )k = 1 ⇐⇒ tA A A A
1 (s1 ) = t2 (s1 ) ⇐⇒ t1 (s2 ) = t2 (s2 ) ⇐⇒ kϕ(s2 )k = 1,
de unde kϕ(s1 )k = kϕ(s2 )k.
Sm
· dacă ϕ este de forma R(t1 , . . . , tm ), atunci F V (ϕ) = j=1 V (tj ), deci
s1 |F V (ϕ) = s2 |F V (ϕ)
=⇒ s1 |V (tj ) = s2 |V (tj ) , j = 1, . . . , m,
=⇒ tA A
j (s1 ) = tj (s2 ), j = 1, . . . , m.
Rezultă
kϕ(s1 )k = 1 ⇐⇒ (tA A
1 (s1 ), . . . , tm (s1 )) ∈ R
A
⇐⇒ (tA A
1 (s2 ), . . . , tm (s2 )) ∈ R
A
⇐⇒ kϕ(s2 )k = 1.
· dacă ϕ este de forma α → β, atunci F V (ϕ) = F V (α) ∪ F V (β),

s1 |F V (ϕ) = s2 |F V (ϕ)
=⇒ s1 |F V (α) = s2 |F V (α) , s1 |F V (β) = s2 |F V (β)
=⇒ kα(s1 )k = kα(s2 )k, kβ(s1 )k = kβ(s2 )k (ipoteza inducţiei)
=⇒ kϕ(s1 )k = kϕ(s2 )k.
· dacă ϕ este de forma ¬ψ, atunci se procedează analog.
· dacă ϕ este de forma ∀xψ, atunci F V (ϕ) = F V (ψ) \ {x}.

Fie a ∈ A.
Dacă s1 |F V (ϕ) = s2 |F V (ϕ) , atunci s1 [xa ] |F V (ψ) = s2 [xa ] |F V (ψ) .
Conform ipotezei inducţiei, kψ(s1 [xa ])k = kψ(s2 [xa ])k, deci
V V
kϕ(s1 )k = a∈A kψ(s1 [xa ])k = a∈A kψ(s2 [xa ])k = kϕ(s2 )k. 2
Conform lemei precedente, valoarea de adevăr a unei formule ϕ ı̂ntr-o inter-

pretare s depinde numai de restricţia lui s la F V (ϕ).
Notaţia 8.3.6 Dacă {x1 , . . . , xn } conţine variabilele ce apar ı̂ntr-un termen t,

atunci notăm t(x1 , . . . , xn ). Reamintim că ϕ(x1 , . . . , xn ) ı̂nseamnă F V (ϕ) ⊆
{x1 , . . . , xn }.
Definiţia 8.3.7 Fie t(x1 , . . . , xn ) un termen, ϕ(x1 , . . . , xn ) o formulă şi a1 , . . . , an

∈ A. Definim
def. def.
tA (a1 , . . . , an ) = tA (s) ∈ A, kϕ(a1 , . . . , an )k = kϕ(s)k ∈ L2 ,
unde s : V −→ A este o interpretare ce verifică s(xi ) = ai , i = 1, . . . , n.
Conform Lemei 8.3.4 şi Propoziţiei 8.3.5, definiţiile lui tA (a1 , . . . , an ) şi
kϕ(a1 , . . . , an )k sunt corecte (depind numai de condiţia s(xi ) = ai , i = 1, . . . , n).
Definiţia 8.3.8
def.
A |= ϕ[a1 , . . . , an ] ⇔ kϕ(a1 , . . . , an )k = 1.
Folosind această definiţie (notaţie), transcriem unele proprietăţi din definiţia k · k.

· dacă ϕ(x1 , . . . , xn ) este t1 (x1 , . . . , xn ) = t2 (x1 , . . . , xn ), atunci
A |= ϕ[a1 , . . . , an ] ⇔ tA A
1 (a1 , . . . , an ) = t2 (a1 , . . . , an ).
· dacă ϕ(x1 , . . . , xn ) este R(t1 (x1 , . . . , xn ), . . . , tm (x1 , . . . , xn )), atunci
A |= ϕ[a1 , . . . , an ] ⇔ (tA A A
1 (a1 , . . . , an ), . . . , tm (a1 , . . . , an )) ∈ R .
· dacă ϕ(x1 , . . . , xn ) este ¬ψ(x1 , . . . , xn ), atunci
A |= ϕ[a1 , . . . , an ] ⇔ A 6|= ψ[a1 , . . . , an ].
· dacă ϕ(x1 , . . . , xn ) este α(x1 , . . . , xn ) → β(x1 , . . . , xn ), atunci
A |= ϕ[a1 , . . . , an ] ⇔ (A |= α[a1 , . . . , an ] ⇔ A |= β[a1 , . . . , an ]).
· dacă ϕ(x1 , . . . , xn ) este α(x1 , . . . , xn ) ∨ β(x1 , . . . , xn ), atunci
A |= ϕ[a1 , . . . , an ] ⇔ (A |= α[a1 , . . . , an ] sau A |= β[a1 , . . . , an ]).
· dacă ϕ(x1 , . . . , xn ) este α(x1 , . . . , xn ) ∧ β(x1 , . . . , xn ), atunci
A |= ϕ[a1 , . . . , an ] ⇔ (A |= α[a1 , . . . , an ] şi A |= β[a1 , . . . , an ]).
· dacă ϕ(x1 , . . . , xn ) este α(x1 , . . . , xn ) ↔ β(x1 , . . . , xn ), atunci
A |= ϕ[a1 , . . . , an ] ⇔ (A |= α[a1 , . . . , an ] ⇔ A |= β[a1 , . . . , an ]).
· dacă ϕ(x1 , . . . , xn ) este ∀xψ(x, x1 , . . . , xn ), atunci
A |= ϕ[a1 , . . . , an ] ⇔ pentru orice a ∈ A, A |= ψ[a1 , . . . , an ].
· dacă ϕ(x1 , . . . , xn ) este ∃xψ(x, x1 , . . . , xn ), atunci
A |= ϕ[a1 , . . . , an ] ⇔ există a ∈ A, A |= ψ[a1 , . . . , an ].
Noţiunea ”A |= ϕ[a1 , . . . , an ]” poate fi definită ı̂n mod direct, fără a face apel
la k · kA . Definiţia este prin inducţie, constând ı̂n echivalenţele de mai sus.
Observaţia 8.3.9 Dacă ϕ este un enunţ, atunci kϕ(s)k nu depinde de inter-

pretarea s; ı̂n acest caz, notăm kϕk = kϕ(s)k. De asemenea,
A |= ϕ ⇔ kϕk = 1.
· Dacă A |= ϕ, spunem că enunţul ϕ este adevărat ı̂n A sau că A este model
pentru ϕ.
· Dacă Γ este o mulţime de enunţuri, atunci spunem că A este model al lui Γ
dacă A este model pentru orice ϕ ∈ Γ; notăm aceasta cu
A |= Γ.
· Dacă ϕ(x1 , . . . , xn ) este o formulă, atunci A este model al lui ϕ(x1 , . . . , xn ), şi
notăm aceasta scriind:
A |= ϕ(x1 , . . . , xn ),
dacă
A |= ∀x1 . . . ∀xn ϕ(x1 , . . . , xn ).
· Dacă Σ este o teorie (= mulţime de formule ale lui Lτ ), atunci A este model3
al lui Σ, şi notăm aceasta scriind
A |= Σ,
dacă A este model pentru fiecare ϕ ∈ Σ.
Definiţia noţiunii ”A |= Σ” a fost dată de A. Tarski. Ea stă la baza teoriei mo-
delelor, una din principalele ramuri ale logicii matematice.
Convenţie: Pentru orice structură A,

A |= ∅.
8.3.2 Constante noi
In rezolvarea unor probleme din logica predicatelor, se impune să lărgim lim-
bajul Lτ , prin adăugarea unor constante noi. Vom prezenta ı̂n continuare câteva
rezultate simple legate de acest procedeu.
Fie C o mulţime de constante noi (distincte de constantele lui Lτ ).
Considerăm limbajul Lτ (C), obţinut din Lτ prin adăugarea constantelor din C.
O structură a lui Lτ (C) este de forma (A, ac )c∈C , unde A este o structură co-
respunzătoare lui A şi ac ∈ A, pentru orice c ∈ C (ac este interpretarea constantei
c ∈ C). Dacă c = {c1 , . . . , cn }, atunci o structură pentru L(c1 , . . . , cn ) va fi de
forma (A, a1 , . . . , an ), unde ai este interpretarea lui ci , i = 1, . . . , n.
Lema 8.3.11 Pentru orice termen t(x1 , . . . , xn ) al lui Lτ şi pentru orice a1 , . . . , an
∈ A,
t(c1 , . . . , cn )(A,a1 ,...,an ) = tA (a1 , . . . , an ).
Demonstraţie. Prin inducţie asupra lui t:
· t este x: t(c)(A,a) = a = tA (a),
· t este o constantă d din Lτ : t(c)(A,a) = dA = tA (a),
· t este f (t1 (x1 , . . . , xn ), . . . , tm (x1 , . . . , xn )):
t(c1 , . . . , cn )(A,a1 ,...,an ) = f (t1 (c1 , . . . , cn ), . . . , tm (c1 , . . . , cn ))
= f (A,a1 ,...,an ) (t1 (c1 , . . . , cn )(A,a1 ,...,an ) , . . . , tm (c1 , . . . , cn )(A,a1 ,...,an ) )
= f A (tA A
1 (a1 , . . . , an ), . . . , tm (a1 , . . . , an ))
A
= t (a1 , . . . , an ),
ipoteza inducţiei fiind: tj (c1 , . . . , cn )(A,a1 ,...,an ) = tA j (a1 , . . . , an ), j = 1, . . . , m. 2
3 În matematică, noţiunea de model are mai multe sensuri. Prin model matematic al unei
situaţii concrete se ı̂nţelege, de obicei, un ansamblu de noţiuni şi de relaţii ce dau o reprezentare
matematică a acelei situaţii. În acest caz, este realizată o trecere de la concret la abstract.
Noţiunea de model al unei teorii este asociată unui traseu invers. Teoria este un concept al unei
lumi simbolice (sintaxa), iar un model al său aparţine lumii reale a structurilor.
Propoziţia 8.3.12 Pentru orice formulă ϕ(x1 , . . . , xn ) a lui Lτ şi pentru orice
a1 , . . . , an ∈ A,
(A, a1 , . . . , an ) |= ϕ(c1 , . . . , cn ) ⇐⇒ A |= ϕ[a1 , . . . , an ].
Demonstraţie. Prin inducţie după ϕ:
· dacă ϕ este t1 (x1 , . . . , xn )=t2 (x1 , . . . , xn ), atunci:
(A, a1 , . . . , an ) |= ϕ(c1 , . . . , cn )
⇐⇒ t1 (c1 , . . . , cn )(A,a1 ,...,an ) = t2 (c1 , . . . , cn )(A,a1 ,...,an )
⇐⇒ tA A
1 (a1 , . . . , an ) = t2 (a1 , . . . , an )
⇐⇒ A |= ϕ[a1 , . . . , an ].
· dacă ϕ este R(t1 (x1 , . . . , xn ), . . . , tm (x1 , . . . , xn )), atunci:
(A, a1 , . . . , an ) |= ϕ(c1 , . . . , cn )
⇐⇒ (t1 (c1 , . . . , cn )(A,a1 ,...,an ) , . . . , tm (c1 , . . . , cn )(A,a1 ,...,an ) ) ∈ R(A,a1 ,...,an )
⇐⇒ (tA A
1 (a1 , . . . , an ), . . . , tm (a1 , . . . , an )) ∈ R
A
⇐⇒ A |= ϕ[a1 , . . . , an ].
· dacă ϕ este ¬α: (exerciţiu, folosind inducţia).
· dacă ϕ este α → β: (exerciţiu, folosind inducţia).
· dacă ϕ(x1 , . . . , xn ) este ∀xψ(x, x1 , . . . , xn ).
Ipoteza inducţiei: pentru orice constante c, c1 , . . . , cn şi pentru orice a, a1 , . . . , an ∈
A:
(A, a, a1 , . . . , an ) |= ψ(c, c1 , . . . , cn ) ⇐⇒ A |= ψ[a, a1 , . . . , an ].
Atunci
(A, a1 , . . . , an ) |= ϕ(c1 , . . . , cn )
⇐⇒ pentru orice a ∈ A, (A, a1 , . . . , an ) |= ψ(x, c1 , . . . , cn )[a] (ipoteza inducţiei)
⇐⇒ pentru orice a ∈ A, A |= ψ[a, a1 , . . . , an ] (ipoteza inducţiei)
⇐⇒ A |= ϕ[a1 , . . . , an ]. 2
Un caz special ı̂l constituie extinderea limbajului Lτ cu simboluri de constante

pentru elementele unei structuri date.
Fie A o structură şi C = {ca | a ∈ A} cu ca 6= cb pentru a 6= b. O structură pen-
tru Lτ (C) este de forma (B, ba )a∈A , cu ba ∈ B, pentru orice a ∈ A. În particular,
(A, a)a∈A este o structură pentru Lτ (C).
Vom identifica constanta ca cu a, deci pe C cu A. Atunci limbajul Lτ (C)
se va nota cu Lτ (A). Conform Propoziţiei 8.3.12, pentru ϕ(x1 , . . . , xn ) ∈ L şi
a1 , . . . , an ∈ A, avem
(A, a)a∈A |= ϕ(ca1 , . . . , can ) ⇐⇒ A |= ϕ[a1 , . . . , an ].
Cu identificarea ca ↔ a, echivalenţa se scrie
(A, a)a∈A |= ϕ(a1 , . . . , an ) ⇐⇒ A |= ϕ[a1 , . . . , an ].
Conform acestei echivalenţe, este natural să scriem A |= ϕ(a1 , . . . , an ) ı̂n loc de
A |= ϕ[a1 , . . . , an ] sau de echivalentul său (A, a)a∈A |= ϕ(a1 , . . . , an ).
8.3.3 Enunţuri. Formule universal adevărate

· Enunţul ϕ este universal adevărat, şi notăm aceasta cu:
|= ϕ,
dacă A |= ϕ, pentru orice structură A (de un tip fixat τ ).

· Formula ϕ(x1 , . . . , xn ) este universal adevărată dacă enunţul ∀x1 . . . ∀xn ϕ(x1 , . . . , xn )
este universal adevărat.
Exemplul 8.3.14 Fie Lτ limbajul egalităţii: fără operaţii, predicate şi constante.
Structurile corespunzătoare sunt exact mulţimile.
- pentru n ≥ 1, considerăm enunţul σn definit de:
V Wn
∃x1 . . . ∃xn [ 1≤i<j≤n ¬(xi = xj ) ∧ ∀y( i=1 y = xi )].
Atunci pentru orice mulţime A:

A |= σn ⇐⇒ cardinalul lui A este n (| W
A |= n).
n
- A are cel mult n elemente ⇐⇒ A |= k=1 σk .
Wn−1
- A are cel puţin n elemente ⇐⇒ A |= ¬ k=1 σk (n ≥ 2).
Exemplul 8.3.15 Fie Lτ limbajul teoriei grafurilor: cu un singur predicat binar,

R. Fie următorul graf simetric G = (X, R):
d
•
½½
• •½
a b ZZ
Z•
c
X = {a, b, c, d}, R = {(a, b), (b, a), (b, c), (c, b), (b, d), (d, b), (c, d), (d, c)}.
Vrem să vedem dacă
G |= ∀x∃y∀z(R(x, z) ∨ R(y, z)).
Aceasta este echivalent cu a arăta că următoarele patru afirmaţii sunt adevărate:
(1) G |= ∃y∀z(R(a, z) ∨ R(y, z))
(2) G |= ∃y∀z(R(b, z) ∨ R(y, z))
(3) G |= ∃y∀z(R(c, z) ∨ R(y, z))
(4) G |= ∃y∀z(R(d, z) ∨ R(y, z)).
Analizăm (1): are loc dacă una din următoarele afirmaţii este adevărată:
(1a) G |= ∀z(R(a, z) ∨ R(a, z))
(1b) G |= ∀z(R(a, z) ∨ R(b, z))
(1c) G |= ∀z(R(a, z) ∨ R(c, z))

(1d) G |= ∀z(R(a, z) ∨ R(d, z)).
De exemplu, (1b) are loc dacă următoarele patru afirmaţii sunt adevărate:
(1ba) G |= (R(a, a) ∨ R(b, a))
(1bb) G |= (R(a, b) ∨ R(b, b))
(1bc) G |= (R(a, c) ∨ R(b, c))
(1bd) G |= (R(a, d) ∨ R(b, d)).
Se observă că toate aceste afirmaţii sunt adevărate.
Exemplul 8.3.16 Fie G = (X, R) un graf simetric. Pentru x ∈ X, gradul lui x

este
deg(x) =| {y ∈ X | xRy} | .
Pentru orice n ≥ 1, notăm cu ϕn (x) următoarea formulă:
Vn Vn
∃x1 . . . ∃xn [ i=1 xRxi ∧ ∀y( i=1 ¬(y = xi ) → ¬R(x, y))].
Formula ϕn (x) exprimă faptul că ”x are gradul n”. Iată şi alte trei exemplificări
de formalizare a unor proprietăţi de ordinul I:
Wn
- gradul lui x este cel mult n: k=1 ϕk (x).
Wn+1
- gradul lui x este cel puţin n + 2: ¬ k=1 ϕk (x).
- există un x astfel ı̂ncât gradul său să fie mai mare ca 5 şi mai mic ca 8:
∃x(ϕ6 (x) ∨ ϕ7 (x)).
Exemplul 8.3.17 Un monoid este o structură de forma A = (A, +, 0), unde +

este o operaţie binară, asociativă şi 0 este element neutru.
Limbajul monoizilor va avea un simbol de operaţie binară, +, şi o constantă, 0.
A monoid ⇐⇒ A |= ∀x∀y∀z(x+(y +z) = (x+y)+z)∧∀x(x+0 = 0+x = x).
Ordinul unui element a ∈ A este cel mai mic n astfel ı̂ncât na = 0; dacă nu
există un asemenea n, atunci ordinul lui a este ∞.
Formula
ordn (x) : ¬(x = 0) ∧ ¬(2x = 0) ∧ . . . ∧ ¬((n − 1)x = 0) ∧ (nx = 0)
exprimă faptul că ordinul lui x este n.

Observăm că ”ordinul lui x este finit” nu
W∞este proprietate de ordinul I. Ea s-ar
putea exprima ca o ”disjuncţie infinită”: n=1 ordn (x). O asemenea formulă ar
presupune un limbaj ce admite disjuncţii şi conjuncţii infinite.
8.3.4 Deducţia semantică din ipoteze
Vom defini acum noţiunea de deducţie semantică (ı̂n sensul lui Tarski).
Definiţia 8.3.18 Fie Σ o mulţime de formule şi ϕ o formulă a lui Lτ .

Spunem că ϕ se deduce semantic din ipotezele Σ (şi notăm: Σ |= ϕ) dacă ϕ este
adevărată ı̂n orice model A al lui Σ:
A |= Σ =⇒ A |= ϕ.
Observaţia 8.3.19 Cum A |= ∅ pentru orice structură A (prin convenţie), rezultă

că:
∅ |= ϕ ⇐⇒|= ϕ.
Observaţia 8.3.20
Σ ⊆ ∆, Σ |= ϕ =⇒ ∆ |= ϕ.
Propoziţia 8.3.21
Σ |= ϕ(x1 , . . . , xn ), Σ |= ϕ(x1 , . . . , xn ) → ψ(x1 , . . . , xn )
Σ |= ψ(x1 , . . . , xn )
Demonstraţie. Fie A |= Σ. Conform ipotezei,
A |= ϕ(x1 , . . . , xn ), A |= ϕ(x1 , . . . , xn ) → ψ(x1 , . . . , xn ).
Fie a1 , . . . , an ∈ A. Atunci A |= ϕ(a1 , . . . , an ) şi A |= ϕ(a1 , . . . , an ) → ψ(a1 , . . . , an ),

deci A |= ψ(a1 , . . . , an ). Am demonstrat că A |= ψ(x1 , . . . , xn ). 2
Propoziţia 8.3.22
Σ |= ϕ(x1 , . . . , xn )
Σ |= ∀x1 . . . ∀xn ϕ(x1 , . . . , xn )
Teorema 8.3.23 (Teorema deducţiei semantice)

Fie Σ o mulţime de formule, ϕ un enunţ şi ψ o formulă. Atunci are loc
următoarea echivalenţă:
Σ |= ϕ → ψ ⇐⇒ Σ ∪ {ϕ} |= ψ.
Demonstraţie.
=⇒: Din Σ |= ϕ → ψ avem Σ ∪ {ϕ} |= ϕ → ψ. Cum Σ |= ϕ, rezultă Σ |= ψ
(conform Propoziţiei 8.3.12).
⇐=: Vom presupune ψ = ψ(x1 , . . . , xn ). Trebuie să arătăm că:
A |= Σ =⇒ A |= ϕ → ψ(x1 , . . . , xn ).
Fie A |= Σ. Vrem să arătăm că A |= ϕ → ψ(x1 , . . . , xn ), adică
A |= ∀x1 . . . ∀xn (ϕ → ψ(x1 , . . . , xn )).
Fie a1 , . . . , an ∈ A; arătăm că
A |= ϕ → ψ(a1 , . . . , an ).
Aceasta este echivalent cu
A |= ϕ =⇒ A |= ψ(a1 , . . . , an ).
Presupunem A |= ϕ, de unde A |= Σ ∪ {ϕ}. Conform ipotezei, A |= ψ(x1 , . . . , xn ),

deci A |= ψ(a1 , . . . , an ). 2
Observaţia 8.3.24 Implicaţia =⇒ este adevărată pentru cazul când ϕ este o for-
mulă arbitrară. Implicaţia ⇐= nu este adevărată ı̂n general:
∅ ∪ {x = y} |= (x = z): pentru că A |= (x = y) =⇒ A |= (x = z).
Nu avem ı̂nsă ∅ |= (x = y) → (x = z). Într-adevăr, dacă ar fi aşa, atunci am avea
A |= (x = y) =⇒ x = z pentru orice structură A. Atunci
A |= ∀x∀y∀z(x = y → x = z),
ceea ce nu este adevărat.
Σ |= ϕ → ψ Σ |= ϕ → ψ
(1) (2)
Σ |= ∀x ϕ → ∀x ψ Σ |= ∃x ϕ → ∃x ψ
Σ |= ϕ ↔ ψ Σ |= ϕ ↔ ψ
(3) (4)
Σ |= ∀x ϕ ↔ ∀x ψ Σ |= ∃x ϕ ↔ ∃x ψ
Exerciţiul 8.3.26 Fie CS (Σ) = {ϕ | ϕ formulă, Σ |= ϕ}. Atunci pentru orice

formulă α,
Σ |= α ⇐⇒ CS (Σ) |= α.
8.3.5 Exemple de enunţuri universal adevărate
In această subsecţiune vom prezenta o listă de enunţuri universal adevărate,

precum şi unele enunţuri ce nu sunt universal adevărate. Atunci când nu se pre-
cizează, se va presupune că k · k = k · kA , unde A este o structură oarecare.
Exemplul 8.3.27
|= ∀x (ϕ(x) → ψ(x)) → (∀xϕ(x) → ∀xψ(x)).
Următoarele afirmaţii sunt echivalente:

- k∀x (ϕ(x) → ψ(x)) → (∀xϕ(x) → ∀xψ(x))k = 1
- k∀x(ϕ(x) → ψ(x))k → (k∀xϕ(x)k → k∀xψ(x)k) = 1
- k∀x(ϕ(x) → ψ(x))k ≤ k∀xϕ(x)k → k∀xψ(x)k
- k∀x(ϕ(x)
V → ψ(x))k ∧ k∀xϕ(x)k
V ≤ k∀xψ(x)k
V
- Va∈A kϕ(a) → ψ(a)k ∧ a∈A kϕ(a)k ≤ V a∈A kψ(a)k
- a∈A (kϕ(a)k ∧ (kϕ(a)k → kψ(a)k)) ≤ a∈A kψ(a)k.
Pentru a stabili această ultimă inegalitate, este suficient să arătăm că pentru orice
a ∈ A avem
kϕ(a)k ∧ (kϕ(a)k → kψ(a)k) ≤ kψ(a)k.
Ori, ı̂n orice algebră Boole avem: x ∧ (x → y) = x ∧ y ≤ y.
Exemplul 8.3.28
6|= (∀xϕ(x) → ∀xψ(x)) → ∀x(ϕ(x) → ψ(x)).
Considerăm un limbaj cu un singur predicat, <, şi cu două constante, 2, 3.

Fie structura A = ({1, 2, . . . , n, . . .}, <, 2, 3) şi formulele:
ϕ(x) : x = 2,
ψ(x) : x ≥ 3, (x ≥ 3 este abrevierea lui ¬(x < 3)).
Considerând interpretări ı̂n structura A menţionată, avem:
k ∀xϕ(x) → ∀xψ(x)k = k∀xϕ(x)k → k∀xψ(x)k =
V∞ V∞
( n=1 kn = 2k) → ( n=1 kn ≥ 3k) = 0 → 0 = 1.
V∞ V∞
k∀x(ϕ(x) → ψ(x))k = n=1 kn = 2 → n ≥ 3k = n=1 (kn = 2k → kn ≥ 3k) = 0.
Rezultă:
k(∀xϕ(x) → ∀xψ(x)) → ∀x(ϕ(x) → ψ(x))k =
k∀xϕ(x) → ∀xψ(x)k → k∀x(ϕ(x) → ψ(x))k = 1 → 0 = 0.
Exemplul 8.3.29
|= (∀xϕ(x) → ∀xψ(x)) → ∃x(ϕ(x) → ψ(x)).

Este
V echivalent cu aVdemonstra: W
( a∈A kϕ(a)k) → ( b∈A kψ(b)k) ≤ a∈A (kϕ(a)k → kψ(a)k)
ceea
W ce este echivalent
V cu: W
( a∈A ¬kϕ(a)k) ∨ ( b∈A kψ(b)k) ≤ a∈A (¬kϕ(a)k ∨ kψ(a)k)
ceea
W ce este echivalent
V cu: W
a∈A (¬kϕ(a)k ∨ b∈A kψ(b)k) ≤ a∈A (¬kϕ(a)k ∨ kψ(a)k).
Această din urmă inegalitate este evidentă.
Exemplul 8.3.30
6|= ∃x (ϕ(x) → ψ(x)) → (∀xϕ(x) → ∀xψ(x)).
Considerăm limbajul cu un singur predicat binar < şi cu constantele 1, 2.

Luăm tot structura A = ({1, 2, . . . , n, . . .}, <, 1, 2) şi formulele:
ϕ(x) : x ≥ 1,
ψ(x) : x = 2. W
k∃x (ϕ(x) → ψ(x))k = n≥1 (kn ≥ 1k → kn = 2k) = 1;
V V
k∀xϕ(x)k = n kn ≥ 1k = 1; k∀xψ(x)k = n kn = 2k = 0;
k∀xϕ(x) → ∀xψ(x)k = k∀xϕ(x)k → k∀xψ(x)k = 1 → 0 = 0;

k∃x (ϕ(x) → ψ(x)) → (∀xϕ(x) → ∀xψ(x))k =
k∃x (ϕ(x) → ψ(x))k → k∀xϕ(x) → ∀xψ(x)k = 1 → 0 = 0.
Exemplul 8.3.31
|= (∃xϕ(x) → ∃xψ(x)) → ∃x (ϕ(x) → ψ(x)).
W W
k∃xϕ(x) → ∃xψ(x)k = ( a∈A kϕ(a)k) → ( b∈A kψ(b)k) =
V W W V
( a∈A ¬kϕ(a)k) ∨ b∈A kψ(b)k = b∈A (( a∈A ¬kϕ(a)k) ∨ kψ(b)k) ≤
W
b∈A (¬kϕ(b)k ∨ kψ(b)k) = k∃x(ϕ(x) → ψ(x))k.
Exemplul 8.3.32
6|= ∃x (ϕ(x) → ψ(x)) → (∃xϕ(x) → ∃xψ(x)).
Considerăm limbajul ce are o operaţie binară, +, un predicat binar, <, şi o con-
stantă, 1.
Structura este A = (N∗ , +, <, 1), iar formulele:

ϕ(x) : ∃y(x = y + y) (x este par),
ψ(x) : x < 1. W
k∃x (ϕ(x) → ψ(x))k = n (¬kn este park ∨ kn < 1k) = 1;
k∃xϕ(x) → ∃xψ(x)k = k∃x(x este par)k → k∃x(x < 1)k = 1 → 0 = 0;

k∃x (ϕ(x) → ψ(x))k → k∃xϕ(x) → ∃xψ(x)k = 1 → 0 = 0.
Exemplul 8.3.33
|= ∃x (ϕ(x) ↔ ψ(x)) → (∀xϕ(x) → ∃xψ(x)).
Următoarele afirmaţii sunt echivalente:

- k∃x (ϕ(x) ↔ ψ(x)) → (∀xϕ(x) → ∃xψ(x))k = 1,
- k∃x (ϕ(x) ↔ ψ(x))k ≤ k∀xϕ(x)k → k∃xψ(x)k,
- k∀xϕ(x)k ∧ k∃x (ϕ(x) ↔ ψ(x))k ≤ k∃xψ(x)k.
Demonstrăm ultima inegalitate: V W
k∀xϕ(x)k ∧ k∃x (ϕ(x) ↔ ψ(x))k = a∈A kϕ(a)k ∧ ( b∈A (kϕ(b)k ↔ kψ(b)k)) =
W V
b∈A [( a∈A kϕ(a)k) ∧ (kϕ(b)k ↔ kψ(b)k)] ≤
W W
b∈A [kϕ(b)k ∧ (kϕ(b)k → kψ(b)k)] = b∈A (kϕ(b)k ∧ kψ(b)k) ≤
W
b∈A kψ(b)k = k∃xψ(x)k.
Exemplul 8.3.34
6|= (∀xϕ(x) → ∃xψ(x)) → ∃x (ϕ(x) ↔ ψ(x)).
Fie Lτ limbajul egalităţii, ı̂mbogăţit cu constantele 1, 2 şi A = N.

Considerăm formulele:
ϕ(x) : x = 1,
ψ(x) : x = 2.
k∀x(x = 1) → ∃x(x = 2)k = k∀x(x = 1)k → k∃x(x = 2)k = 0 → 1 = 1;
k∃x(x = 1 ↔ x = 2)k = 0.
Exemplul 8.3.35
|= (∀xϕ(x) ∨ ∀xψ(x)) → ∀x (ϕ(x) ∨ ψ(x)).
k∀xϕ(x) ∨ ∀xψ(x)k = k∀xϕ(x)k ∨ k∀xψ(x)k =

V V V
( a∈A kϕ(a)k) ∨ ( b∈A kψ(b)k) = a,b∈A (kϕ(a)k ∨ kψ(b)k) ≤
V
a∈A (kϕ(a)k ∨ kψ(a)k) = k∀x(ϕ(x) ∨ ψ(x))k.
Exemplul 8.3.36
6|= ∀x (ϕ(x) ∨ ψ(x)) → (∀xϕ(x) ∨ ∀xψ(x)).
Se consideră un limbaj cu o operaţie binară, +, A = (N, +).

Considerăm formulele:
ϕ(x) : x = 2x (2x este termenul x + x),
ψ(x) : ¬(x = 2x).
k∀x[(x = 2x) ∨ (x 6= 2x)]k = 1;
k∀x(x = 2x)k = 0, k∀x(x6=2x)k = 0.
Deci,
k∀x[(x = 2x) ∨ (x6=2x)] → [∀x(x = 2x) ∨ ∀x(x6=2x)]k = 1 → (0 ∨ 0) = 1 → 0 = 0.
Exemplul 8.3.37
|= ∀x (ϕ(x) ∨ ψ(x)) → (∃xϕ(x) ∨ ∀xψ(x)).
V V W
k∀x (ϕ(x) ∨ ψ(x))k = a∈A (kϕ(a)k ∧ kψ(a)k) ≤ a∈A [ b∈A (kϕ(b)k ∧ kψ(a)k)] =
V W W V
a∈A [( b∈A kϕ(b)k) ∧ kψ(a)k] = ( b∈A kϕ(b)k) ∨ ( a∈A kψ(a)k) =
k∃xϕ(x)k ∨ k∀xψ(x)k = k∃xϕ(x) ∨ ∀xψ(x)k.

Exemplul 8.3.38
6|= (∃xϕ(x) ∨ ∀xψ(x)) → ∀x (ϕ(x) ∨ ψ(x)).
Luăm un limbaj cu un predicat binar, <, şi două constante, 2, 3. A = (N, <, 2, 3).
k∃x(x = 2) ∨ ∀x(x < 3)k = k∃x(x = 2)k ∨ k∀x(x < 3)k = 1 ∨ 0 = 1,
k∀x[(x = 2) ∨ (x < 3)]k = 0.
Rezultă:
6|= (∃x(x = 2) ∨ ∀x(x < 3)) → ∀x((x = 2) ∨ (x < 3)).
Exemplul 8.3.39
|= ∃x (ϕ(x) ∨ ψ(x)) ↔ (∃xϕ(x) ∨ ∃xψ(x)).
Exemplul 8.3.40
|= ∃x (ϕ(x) ∧ ψ(x)) → (∃xϕ(x) ∧ ∃xψ(x)).
Exemplul 8.3.41
6|= (∃xϕ(x) ∧ ∃xψ(x)) → ∃x (ϕ(x) ∧ ψ(x)).
6|= (∃x(x = 2) ∧ ∃x(x = 3)) → ∃x ((x = 2) ∧ (x = 3))

(se ia limbajul egalităţii, ı̂mbogăţit cu două constante, 2, 3 şi A = (N, 2, 3)).
Exemplul 8.3.42
|= ∀x (ϕ(x) ∧ ψ(x)) → (∀xϕ(x) ∧ ∃xψ(x)).
Revine
V la inegalitatea: V W
Va∈A (kϕ(a)k ∧ kψ(a)k)
W ≤ ( a∈A kϕ(a)k) ∧ ( b∈A kψ(b)k) =
a∈A (kϕ(a)k ∧ b∈A kψ(b)k).
Exemplul 8.3.43
6|= (∀xϕ(x) ∧ ∃xψ(x)) → ∀x (ϕ(x) ∧ ψ(x)).
Se consideră un limbaj cu un predicat binar, <, şi cu constantele 2, 3.

A = (N∗ , <, 2, 3).
6|= (∀x(x ≥ 1) ∧ ∃x(x = 2)) → ∀x ((x ≥ 1) ∧ (x = 2)).
Exemplul 8.3.44
|= ∀x (ϕ(x) ∧ ψ(x)) ↔ (∀xϕ(x) ∧ ∀xψ(x)).
Exemplul 8.3.45
|= ∀x1 . . . ∀xn ∀y1 . . . ∀ym [ϕ(x1 , . . . , xn ) ∨ ψ(y1 , . . . , ym )] ↔
[∀x1 . . . ∀xn ϕ(x1 , . . . , xn ) ∨ ∀y1 . . . ∀ym ψ(y1 , . . . , ym )].
Exemplul 8.3.46
|= ∃x1 . . . ∃xn ∃y1 . . . ∃ym [ϕ(x1 , . . . , xn ) ∧ ψ(y1 , . . . , ym )] ↔
[∃x1 . . . ∃xn ϕ(x1 , . . . , xn ) ∧ ∃y1 . . . ∃ym ψ(y1 , . . . , ym )].
Exemplul 8.3.47
|= ∀x1 . . . ∀xn ∃y1 . . . ∃ym [ϕ(x1 , . . . , xn ) ∨ ψ(y1 , . . . , ym )] ↔
[∀x1 . . . ∀xn ϕ(x1 , . . . , xn ) ∨ ∃y1 . . . ∃ym ψ(y1 , . . . , ym )].
Exemplul 8.3.48
|= ∃x1 . . . ∃xn ∀y1 . . . ∀ym [ϕ(x1 , . . . , xn ) ∧ ψ(y1 , . . . , ym )] ↔
[∃x1 . . . ∃xn ϕ(x1 , . . . , xn ) ∧ ∀y1 . . . ∀ym ψ(y1 , . . . , ym )].

8.4. TEOREMA DE COMPLETITUDINE EXTINSĂ. MODELE HENKIN 235
8.4 Teorema de completitudine extinsă. Modele

Henkin
Completitudinea calculului cu predicate apare ca problemă ı̂n monografia lui

Hilbert şi Ackermann din 1928 [57]. Prima demonstraţie a teoremei de completi-
tudine pentru calculul cu predicate a fost obţinută de Gödel ı̂n teza sa de doctorat
din 1929 şi publicată apoi ı̂n [46]. Gödel a demonstrat ı̂ntâi completitudinea cal-
culului cu predicate fără egalitate, apoi a extins rezultatul şi pentru limbaje cu
egalitate. Limbajele considerate de Gödel erau numărabile şi nu conţineau sim-
boluri de operaţii. În [46], este obţinută şi teorema de compacitate, ca un corolar
al teoremei de completitudine. Demonstraţia originară a teoremei de completitu-
dine (bazată pe aducerea enunţurilor la forma normală Skolem) are ı̂n prezent mai
mult un interes istoric. Teorema de completudine a lui Gödel stabileşte echivalenţa
teoremelor formale cu enunţurile universal adevărate. În lucrarea [54], Henkin
demonstrează (pentru limbaje de orice cardinal) următorul rezultat: orice teorie
consistentă a lui Lτ admite un model. O consecinţă imediată a sa este teorema de
completitudine extinsă, ce afirmă echivalenţa deducţiei formale ı̂n Lτ cu deducţia
semantică. Teorema de completitudine a lui Gödel este un caz particular al teoremei
de completitudine extinsă.
In această secţiune, prezentăm ı̂n detaliu demonstraţia dată de Henkin pen-
tru teorema de completitudine extinsă. Metoda folosită de Henkin ı̂n demonstraţie
(cunoscută sub numele de metoda constantelor) este un instrument eficace pentru
construcţii de modele ale teoriilor consistente (vedeţi discuţia din [55]). Ea a fost
folosită apoi cu succes ı̂n demonstrarea unor teoreme de completitudine pentru alte
sisteme logice (intuiţionist, modal, temporal, etc.), ca şi a unor teoreme importante
ale teoriei modelelor (teorema de omitere a tipurilor, teoreme de interpolare de tip
Craig, teoreme ale celor doi cardinali, etc.) (vedeţi [3], [19], [80]).
Fie Lτ un limbaj de ordinul I. Prin definiţie, cardinalul lui Lτ este:
| Lτ |=| F orm(Lτ ) |=| Sent(Lτ ) | .
Observaţia 8.4.1 Presupunem că V este numărabilă şi că mulţimile de operaţii,
de relaţii şi de constante sunt cel mult numărabile. Atunci
| Lτ |=| F orm(Lτ ) |=| Sent(Lτ ) |= ω,
unde ω este cardinalul mulţimilor numărabile. Spunem că Lτ este limbaj numărabil.
Fie C o mulţime de constante noi şi Lτ (C) limbajul obţinut din Lτ prin adăugarea
constantelor din C.
Observaţia 8.4.2 Dacă | Lτ |=| C |, atunci | Lτ (C) |=| Lτ |=| C |.

Lema 8.4.3 Fie ϕ(x) o formulă ı̂n Lτ , c o constantă din C şi ϕ(c) enunţul din
Lτ (C) obţinut prin ı̂nlocuirea lui x cu c. Atunci pentru orice teorie T a lui Lτ ,
avem:
T ` ϕ(c) ı̂n Lτ (C) ⇐⇒ T ` ∀xϕ(x) ı̂n Lτ .
Demonstraţie.
=⇒: Dacă α1 (c), . . . , αn (c) = ϕ(c) este o demonstraţie formală a lui ϕ(c) din T ı̂n
Lτ (C), atunci α1 (x), . . . , αn (x) este o demonstraţie formală a lui ϕ(x) din T ı̂n Lτ .
Atunci T ` ϕ(x) ı̂n Lτ , deci T ` ∀xϕ(x).
⇐=: Dacă T ` ∀xϕ(x) ı̂n Lτ , atunci T ` ∀xϕ(x) ı̂n Lτ (C). Cum ` ∀ϕ(x) → ϕ(c),
rezultă T ` ϕ(c) ı̂n Lτ (C). 2
Lema 8.4.4 Dacă T este o teorie consistentă ı̂n Lτ , atunci T este consistentă şi
ı̂n Lτ (C).
Demonstraţie. Presupunem că T nu este consistentă ı̂n Lτ (C), deci există
ϕ(c1 , . . . , cn ) ∈ Lτ (C), astfel ı̂ncât
T ` ϕ(c1 , . . . , cn ) ∧ ¬ϕ(c1 , . . . , cn ), c1 , . . . , cn ∈ C.
Conform Lemei 8.4.3,
T ` ∀x1 . . . ∀xn (ϕ(x1 , . . . , xn ) ∧ ¬ϕ(x1 , . . . , xn )),
deci:
T ` ϕ(x1 , . . . , xn ) ∧ ¬ϕ(x1 , . . . , xn ) ı̂n Lτ ,
ceea ce contrazice consistenţa lui T . 2
O teorie ı̂nchisă este formată numai din enunţuri.

În continuare, vom considera numai teorii ı̂nchise.
Definiţia 8.4.5 Fie T o teorie consistentă ı̂n Lτ (C). T se numeşte teorie Henkin,
dacă pentru orice formulă ϕ(x) a lui Lτ (C), cu cel mult o variabilă liberă x, există
c ∈ C, astfel ı̂ncât
T ` ∃xϕ(x) → ϕ(c).
Observaţia 8.4.6 Implicaţia
T ` ϕ(c) → ∃xϕ(x)
are loc ı̂ntotdeauna.
Pentru a da o interpretare noţiunii de teorie Henkin, vom gândi o formulă ϕ(x)
ca pe o ”ecuaţie” ı̂n x. Atunci enunţul ∃xϕ(x) va semnifica existenţa ”soluţiilor”
lui ϕ(x), iar ϕ(c) va ı̂nsemna că ”c este o soluţie” a lui ϕ(x).
Atunci condiţia T ` ∃xϕ(x) → ϕ(x) din definiţia teoriei Henkin se interpretează
astfel: dacă ı̂n ipotezele T ecuaţia ϕ(x) admite soluţie, atunci o soluţie a sa poate
fi aleasă din mulţimea C.
Lema 8.4.7 Fie Lτ un limbaj de ordinul I şi C o mulţime de constante, astfel

ı̂ncât | Lτ |=| C |. Dacă T este o teorie consistentă ı̂n Lτ , atunci există o teorie
Henkin T ı̂n Lτ (C), cu T ⊆ T .
Demonstraţie. Vom face demonstraţia numai pentru limbaje numărabile:
| LP C |=| C |=| Lτ (C) |= ω.
Fie C = (cn )n<ω o enumerare a lui C, cu n 6= m =⇒ cn 6= cm .

Fie (ϕn (xn ))n<ω o enumerare a formulelor lui Lτ (C) cu cel mult o variabilă
liberă. Construim prin inducţie:
· un şir de teorii (Tn )n<ω ale lui Lτ (C), cu T0 = T ,
· un şir de constante din C: (en )n<ω ,
cu proprietăţile:
(i) Tn este consistentă ı̂n Lτ (C),
(ii) Tn+1 = Tn ∪ {∃xn ϕn (xn ) → ϕn (en )},
unde en este o constantă din C ce nu apare ı̂n Tn şi
½
variabila liberă a lui ϕn , dacă există,
xn =
orice variabilă, dacă ϕn nu are variabile libere.
Vom lua definiţia prin recurenţă a teoriilor Tn ca fiind dată de (ii). Rămâne să
arătăm că dacă Tn este consistentă, atunci şi Tn+1 este consistentă.
Presupunem prin absurd că teoria
Tn ∪ {∃xn ϕn (xn ) → ϕn (en )}
este inconsistentă ı̂n Lτ (C), deci, aplicând Propoziţia 8.2.28, rezultă
Tn ` ¬(∃xn ϕn (xn ) → ϕn (en )).
Atunci
Tn ` ∃xn ϕn (xn ) ∧ ¬ϕn (en ),
deci Tn ` ∃xn ϕn (xn ) şi Tn ` ¬ϕn (en ).
Lema 8.4.3 implică Tn ` ∀xn ¬ϕn (xn ), deci Tn ` ¬∃xn ϕn (xn ): contradicţie cu
faptul că Tn este consistentă. S
Construcţia prin inducţie s-a terminat. Fie T = n<ω Tn . Se verifică uşor că T
este consistentă. Să arătăm că T este teorie Henkin.
Fie ϕ(x) ∈ Lτ (C) cu cel mult o variabilă liberă x, deci există n cu ϕ(x) =
ϕn (xn ):
∃xϕ(x) → ϕ(en ) = ∃xn ϕn (xn ) → ϕn (en ) ∈ Tn+1 ⊆ T .
Atunci T ` ∃xϕ(x) → ϕ(en ) şi T este o teorie Henkin. 2
Lema 8.4.8 Fie T ⊆ T 0 , T este teorie Henkin, T 0 este consistentă. Atunci T 0 este
teorie Henkin.
Demonstraţie. Direct din definiţie. 2
Fie C o mulţime de constante de acelaşi cardinal cu limbajul Lτ şi Lτ (C)

limbajul obţinut din Lτ prin adjuncţionarea constantelor din C.
Fixăm o teorie Henkin consistentă maximală ı̂n Lτ (C).
Pe mulţimea C, considerăm relaţia binară:
def.
c ≈ d ⇔ (c = d) ∈ Σ ⇔ Σ ` (c = d).
Lema 8.4.9 ≈ este o relaţie de echivalenţă.
Demonstraţie. Arătăm că relaţia ≈ este reflexivă, simetrică şi tranzitivă.

· c ≈ c: Σ ` c = c.
· c ≈ d =⇒ d ≈ c:
Dacă c ≈ d, atunci Σ ` c = d. Deoarece ` c = d → d = c, se obţine Σ ` d = c,
deci d ≈ c.
· c ≈ d, d ≈ e =⇒ c ≈ e:
Într-adevăr, (c ≈ d, d ≈ e) implică (Σ ` c = d, Σ ` d = e) implică Σ ` (c = d) ∧ (d
= e); dar avem şi ` [(c = d)∧(d = e)] → (c = e); rezultă Σ ` (c = e), deci c ≈ e. 2
Vom considera mulţimea cât A = C/ ≈; c≈ va fi clasa de echivalenţă a lui c ∈ C.

Lema 8.4.10 Fie t(x1 , . . . , xn ) un termen al lui Lτ şi c1 , . . . , cn ∈ C. Atunci
` ∃x(t(c1 , . . . , cn ) = x).
Demonstraţie. Fie ϕ(x) formulă din Lτ (C): t(c1 , . . . , cn ) = x.
` ϕ(t(c1 , . . . , cn )) → ∃xϕ(x)
` t(c1 , . . . , cn ) = t(c1 , . . . , cn ) → ∃x(t(c1 , . . . , cn ) = x)
` t(c1 , . . . , cn ) = t(c1 , . . . , cn )
` ∃x(t(c1 , . . . , cn ) = x). 2
Lema 8.4.11 Fie t(x1 , . . . , xn ) un termen al lui Lτ şi c1 , . . . , cn ∈ C constante.

Atunci există d ∈ C, astfel ı̂ncât:
Σ ` t(c1 , . . . , cn ) = d.
Demonstraţie. Conform Lemei 8.4.10, ` ∃x(t(c1 , . . . , cn ) = x).

Σ este o teorie Henkin, deci există d ∈ C astfel ı̂ncât:
Σ ` ∃x(t(c1 , . . . , cn ) = x) → (t(c1 , . . . , cn ) = d).
Prin m.p., rezultă:
Σ ` t(c1 , . . . , cn ) = d. 2
Vom organiza acum A ca o structură pentru Lτ .

Fie f un simbol de operaţie n-ară. Definim operaţia n-ară f A pe A astfel:
≈ def.
f A (c≈ ≈
1 , . . . , cn ) = d ⇔ Σ ` f (c1 , . . . , cn ) = d.
Pentru orice c1 , . . . , cn ∈ C, există d ∈ C, astfel ı̂ncât Σ ` f (c1 , . . . , cn ) = d
(conform Lemei 8.4.11). 2
Lema 8.4.12 f A este bine definită.
Demonstraţie. Trebuie să arătăm că:
(ci ≈ di , i = 1, . . . , n) şi c ≈ d) =⇒ (Σ ` f (c1 , . . . , cn ) = c ⇔ Σ ` f (d1 , . . . , dn )

= d).
Anume vom arăta că:

(ci ≈ di , i = 1, . . . , n) şi (c ≈ d ) şi (Σ ` f (c1 , . . . , cn ) = c) implică Σ `
f (d1 , . . . , dn ) = d.
Într-adevăr,
(Σ ` ci = di , i = 1, . . . , n) şi (Σ ` (c = d)) şi (Σ ` f (c1 , . . . , cn ) = c) implică:
Vn
Σ ` (f (c1 , . . . , cn ) = c) ∧ i=1 (ci = di ) ∧ (c = d).
Dar,
Vn
` (f (c1 , . . . , cn ) = c) ∧ i=1 (ci = di ) ∧ (c = d) → (f (d1 , . . . , dn ) = d),
deci, prin m.p., rezultă
Σ ` f (d1 , . . . , dn ) = d. 2
Fie R un simbol de relaţie n-ară. Definim relaţia n-ară RA pe A astfel:
def.
RA = {(c≈ ≈
1 , . . . , cn ) | Σ ` R(c1 , . . . , cn )}.
Lema 8.4.13 RA este bine definită.
Demonstraţie. Trebuie să arătăm că:
ci ≈ di , i = 1, . . . , n =⇒ (R(c1 , . . . , cn ) ∈ Σ ⇔ R(d1 , . . . , dn ) ∈ Σ).
Anume vom arăta că: Vn

(Σ ` ci = di , i = 1, . . . , n şi Σ ` R(c1 , . . . , cn )) implică Σ ` R(c1 , . . . , cn ) ∧ i=1 (ci
= di ).
Dar,
Vn
R(c1 , . . . , cn ) ∧ i=1 (ci = di ) → R(d1 , . . . , dn ),
de unde, prin m.p., rezultă

` R(d1 , . . . , dn ).
2
Fie d o constantă a lui Lτ . Conform Lemei 8.4.11, există c ∈ C, cu Σ ` d = c.

def.
Definim dA = c≈ ⇔ (d = c) ∈ Σ.
Lema 8.4.14 Definiţia lui dA este corectă.
Demonstraţie. Dacă c1 , c2 ∈ C, Σ ` d = c1 , Σ ` d = c2 , atunci Σ ` (d = c1 ) ∧ (d

= c2 ). Cum
` (d = c1 ) ∧ (d = c2 ) → (c1 = c2 ), rezultă Σ ` (c1 = c2 ), deci c≈ ≈
1 = c2 . 2
Dacă c ∈ C, atunci punem cA = c≈ .

În acest fel, am obţinut o structură A a limbajului Lτ (C).
Lema 8.4.15 Dacă t(x1 , . . . , xn ) este un termen şi c, c1 , . . . , cn ∈ C, atunci:
tA (c≈ ≈ ≈
1 , . . . , cn ) = c ⇐⇒ Σ ` t(c1 , . . . , cn ) = c.
Demonstraţie. Prin inducţie, dupa modul de formare a termenului t.

Tratăm numai pasul inducţiei.
Fie t = f (t1 (x1 , . . . , xn ), . . . , tm (x1 , . . . , xn )) şi presupunem că echivalenţa are
loc pentru termenii t1 , . . . , tm . Conform Lemei 8.4.11, există d1 , . . . , dm ∈ C, Σ `
ti (c1 , . . . , cn ) = di , pentru i = 1, . . . , m. Din ipoteza inducţiei,
tA ≈ ≈ ≈
i (c1 , . . . , cn ) = di , i = 1, . . . , m.
Atunci
tA (c≈ ≈
1 , . . . , cn ) = c
≈
⇐⇒ f A (tA ≈ ≈ A ≈ ≈
1 (c1 , . . . , cn ), . . . , tm (c1 , . . . , cn )) = c
≈
A ≈ ≈ ≈
⇐⇒ f (d1 , . . . , dm ) = c
⇐⇒ Σ ` (d1 , . . . , dm ) = c (conform definiţiei lui f A )
⇐⇒ Σ ` f (t1 (c1 , . . . , cn ), . . . , tm (c1 , . . . , cn )) = c (α)
⇐⇒ Σ ` t(c1 , . . . , cn ) = c,
unde (α) rezultă astfel:
Σ ` ti (c1 , . . . , cn ) = di , i = 1, . . . , m implică echivalenţa următoare
Σ ` f (t1 (c1 , . . . , cn ), . . . , tm (c1 , . . . , cn )) = c ⇐⇒ Σ ` f (d1 , . . . , dm ) = c. 2
Lema 8.4.16 Pentru orice formulă ϕ(x1 , . . . , xn ) ∈ L şi pentru orice c1 , . . . , cn ∈

C, avem:
A |= ϕ[c≈ ≈
1 , . . . , cn ] ⇐⇒ ϕ(c1 , . . . , cn ) ∈ Σ ⇐⇒ Σ ` ϕ(c1 , . . . , cn ).
Demonstraţie. După modul de formare a formulei ϕ.
· ϕ este de forma t1 (x1 , . . . , xn ) = t2 (x1 , . . . , xn ):

Conform Lemei 8.4.11, există di ∈ C, cu Σ ` ti (c1 , . . . , cn ) = di , i = 1, 2. Aplicând
Lema 8.4.15, obţinem:
d≈ A ≈ ≈
i = ti (c1 , . . . , cn ), i = 1, 2.
În acest caz,
A |= ϕ[c≈ ≈
1 , . . . , cn ] ⇐⇒ tA ≈ ≈ A ≈ ≈
1 (c1 , . . . , cn ) = t2 (c1 , . . . , cn )
≈ ≈
⇐⇒ d1 = d2
⇐⇒ Σ ` d1 = d2
⇐⇒ Σ ` t1 (c1 , . . . , cn ) = t2 (c1 , . . . , cn ).
Ultima echivalenţă rezultă din Σ ` di = ti (c1 , . . . , cn ), i = 1, 2 şi din axiomele
egalităţii.
· ϕ este de forma R(t1 , . . . , tm ), cu ti = ti (x1 , . . . , xn ), i = 1, . . . , m:

Conform Lemei 8.4.11, există d1 , . . . , dm ∈ C, cu
(*) Σ ` ti (c1 , . . . , cn ) = di , 1 = 1, . . . , m.
Aplicând Lemma 8.4.15, obţinem:

d≈ A ≈ ≈
i = ti (c1 , . . . , cn ), i = 1, . . . , m.
Atunci
A |= ϕ[c≈ ≈
1 , . . . , cn ] ⇐⇒ (tA ≈ ≈ A ≈ ≈
1 (c1 , . . . , cn ), . . . , tm (c1 , . . . , cn )) ∈ R
A
≈ ≈ A
⇐⇒ (d1 , . . . , dm ) ∈ R
⇐⇒ R(d1 , . . . , dm ) ∈ Σ (conform definiţiei lui RA )
⇐⇒ R(t1 (c1 , . . . , cn ), . . . , tm (c1 , . . . , cn )) ∈ Σ conform (*)
⇐⇒ ϕ(c1 , . . . , cn ) ∈ Σ.
· ϕ este de forma ¬ψ(x1 , . . . , xn ):
Ipoteza inductiei este:
A |= ψ[c≈ ≈
1 , . . . , cn ] ⇐⇒ ψ(c1 , . . . , cn ) ∈ Σ.
Atunci
A |= ϕ[c≈ ≈
1 , . . . , cn ] ⇐⇒ A 6|= ψ[c≈ ≈
1 , . . . , cn ]
⇐⇒ ψ(c1 , . . . , cn ) 6∈ Σ
⇐⇒ ¬ψ(c1 , . . . , cn ) ∈ Σ (Σ este consistentă maximală)
⇐⇒ ψ(c1 , . . . , cn ) ∈ Σ.
· ϕ este de forma ψ1 ∨ ψ2 : exerciţiu !
· ϕ(x1 , . . . , xn ) este ∃xψ(x, x1 , . . . , xn ):
A |= ϕ[c≈ ≈
1 , . . . , cn ] ⇐⇒ există c≈ ∈ A, A |= ψ[c≈ , c≈ ≈
1 , . . . , cn ]
⇐⇒ există c ∈ C, ψ(c, c1 , . . . , cn ) ∈ Σ (ipoteza inducţiei)
⇐⇒ Σ ` ∃xψ(x, c1 , . . . , cn ) (Σ este teorie Henkin)
⇐⇒ ϕ(c1 , . . . , cn ) ∈ Σ.
2
Observaţia 8.4.17 Conform Propoziţiei 8.4.16, pentru orice enunţ ϕ ∈ Lτ (C),
are loc echivalenţa
A |= ϕ ⇐⇒ ϕ ∈ Σ,
de unde rezultă
A |= Σ.
A se numeşte modelul Henkin asociat teoriei Σ. Il vom mai nota şi AΣ .
Teorema 8.4.18 Dacă T este o teorie consistentă, atunci ea admite un model.
Demonstraţie. Fie T o teorie consistentă a lui Lτ . Fie C o mulţime de constante

noi, cu | C |=| Lτ |. Conform Lemei 8.4.7, există o teorie Henkin T , astfel ı̂ncât
T ⊆ T . Fie Σ o teorie consistentă maximală a lui Lτ (C), cu T ⊆ Σ. Σ este o teorie
Henkin (conform Lemei 8.4.8).
Considerăm modelul Henkin A, asociat lui Σ. Conform Propoziţiei 8.4.16, pen-
tru orice formulă ϕ(x1 , . . . , xn ) ∈ L şi c1 , . . . , cn ∈ C:
A |= ϕ[c≈ ≈
1 , . . . , cn ] ⇐⇒ ϕ(c1 , . . . , cn ) ∈ Σ.
Cum T ⊆ Σ, rezultă de aici că A |= T . 2

Teorema 8.4.18 este valabilă pentru limbaje de orice cardinal infinit. Cu excepţia
Lemei 8.4.7, toţi paşii necesari obţinerii Teoremei 8.4.18 au fost demonstraţi ı̂n cazul
general. Lema 8.4.7 a fost demonstrată numai pentru limbaje numărabile, pentru
a evita folosirea inducţiei transfinite.
Teorema 8.4.19 (Teorema de completitudine extinsă)
Fie Σ o teorie şi ϕ o formulă a lui Lτ . Atunci
Σ ` ϕ ⇐⇒ Σ |= ϕ.
Demonstraţie.
=⇒: Prin inducţie, ı̂n raport cu definiţia noţiunii ”Σ ` ϕ”.
⇐=: Presupunem Σ 6` ϕ, deci Σ ∪ {¬ϕ} este consistentă. Fie A |= Σ ∪ {¬ϕ}; atunci
A |= Σ şi A 6|= ϕ. Rezultă Σ 6|= ϕ. 2
Corolarul 8.4.20 (Teorema de completitudine)
Pentru orice formulă ϕ a lui Lτ , are loc echivalenţa următoare:
` ϕ ⇐⇒ |= ϕ.
Demonstraţie. Luăm Σ = ∅. 2
Observaţia 8.4.21 Se verifică uşor că reciproca Teoremei 8.4.18 este adevărată:
dacă o teorie admite un model, atunci ea este consistentă.
Observaţia 8.4.22 Dacă Σ este o teorie Henkin şi AΣ este modelul său Henkin,
atunci
| AΣ |≤| C |=| Lτ (C) |=| Lτ | .
Corolarul 8.4.23 (Teorema Lövenheim-Skolem) Orice teorie consistentă T

ı̂ntr-un limbaj numărabil admite un model cel mult numărabil.
Demonstraţie. Din Teorema 8.4.18 şi din observaţia precedentă. 2
Corolarul 8.4.24 (Teorema de compacitate)

O teorie T admite un model dacă şi numai dacă orice parte finită a sa admite
un model.
Demonstraţie. Se aplică Teorema 8.4.18, plus observatia: T este consistentă dacă

şi numai dacă orice parte finită a sa este consistentă. 2
Corolarul 8.4.25 Dacă T are modele finite suficient de mari, atunci T admite un
model infinit.
Demonstraţie. Fie C = {cn | n < ω} o mulţime numarabilă de constante noi.

Considerăm teoria lui Lτ (C):
Σ = T ∪ {¬(cn = cm ) | n < m < ω}.
Orice submulţime finită Σ0 a lui Σ are un număr finit de constante din C; fie ele
continute ı̂n {c0 , . . . , cm }. Fie A0 |= T cu | A0 |≥ m + 1. Atunci există a0 , . . . , am ∈
A0 , distincte, deci (A0 , a0 , . . . , am ) |= Σ0 . Punând am+1 , am+2 , . . . arbitrare, este
evident că
(A0 , a0 , . . . , am , am+1 , . . .) |= Σ0 .
Conform Teoremei de compacitate, Σ admite un model
(B, b0 , . . . , bm , . . .) |= Σ,
cu (bm ) distincte două câte două.

Deci, B |= T şi | B |≥ ω. 2
Observaţia 8.4.26 Teorema de completitudine extinsă (Teorema 8.4.19) a fost

demonstrată pe baza Teoremei 8.4.18, iar Teorema de completitudine a rezultat ca
un caz particular al Teoremei 8.4.19. La rândul ei, Teorema 8.4.18 poate fi obţinută
din Teorema de completitudine.
Pentru a proba această afirmaţie, să considerăm un enunţ ϕ al unei teorii con-
sistente T . Atunci {ϕ} este o mulţime consistentă, deci, aplicând Propoziţia 8.2.28,
6` ¬ϕ. Conform Teoremei de completitudine, 6|= ¬ϕ, deci există o structură A astfel
ı̂ncât A 6|= ¬ϕ. Rezultă A |= ϕ pentru orice ϕ ∈ T , deci A |= T .
În demonstraţia celor trei rezultate (Teorema 8.4.18, Teorema 8.4.19 şi Corolarul
8.4.20) a fost invocată axioma alegerii (ı̂n forma sa echivalentă, cunoscută sub
numele de axioma lui Zorn). Într-o axiomatizare a teoriei mulţimilor fără
axioma alegerii (de exemplu, Zermelo-Fraenkel), aceste trei rezultate devin enunţuri
echivalente logic.
8.5 Cum se stabileşte dacă o formulă este teoremă

formală
Există trei moduri ı̂n care putem stabili că o formulă este teoremă formală:
· pe cale sintactică: construind o demonstraţie formală a formulei;
· pe cale algebrică: prin trecerea la algebra Lindenbaum-Tarski;
· pe cale semantică: calculând kϕk ı̂ntr-o structură A oarecare.
Vom exemplifica pe câteva cazuri:
Exemplul 8.5.1 Care din următoarele enunţuri este teoremă formală ?

(a) ∃x∀yϕ(x, y) → ∀y∃xϕ(x, y),
(b) ∀y∃xϕ(x, y) → ∃x∀yϕ(x, y).
Soluţie:
• Vom arăta că (a) este o teoremă formală.
· sintactic:
` ∀yϕ(x, y) → ϕ(x, y) axioma
` ∃x∀yϕ(x, y) → ∃xϕ(x, y) (Exerciţiul 8.3.25(2))
` ∀y[∃x∀yϕ(x, y) → ∃xϕ(x, y)] P.G.
` ∀y[∃x∀yϕ(x, y) → ∃xϕ(x, y)] →
[∃x∀yϕ(x, y) → ∀y∃xϕ(x, y)] axioma
` ∃x∀yϕ(x, y) → ∀y∃xϕ(x, y) m.p..
· algebric:
p(∃x∀yϕ(x, y) → ∀y∃xϕ(x, y)) = p(∃x∀yϕ(x, y)) → p(∀y∃xϕ(x, y)) =
W V V W
[ u∈V v∈V p(ϕ(u, v))] → [ w∈V z∈V p(ϕ(w, z))] =
V V V W
u [( v p(ϕ(u, v))) → w z p(ϕ(w, z))] =
V V V W
u w [( v p(ϕ(u, v))) → ( z p(ϕ(w, z))] =
8.5. CUM SE STABILEŞTE DACĂ O FORMULĂ ESTE TEOREMĂ FORMALĂ245
V V W
u,w [(¬ v p(ϕ(u, v))) ∨ z p(ϕ(w, z))] =
V W W
u,w [ v ¬p(ϕ(u, v)) ∨ z p(ϕ(w, z))] =
V W
u,w v,z [¬p(ϕ(u, v)) ∨ p(ϕ(w, z))] = 1,
W
deoarece v,z [¬p(ϕ(u, v)) ∨ p(ϕ(w, z))] = 1.
· semantic:
Fie A o structură ı̂n care calculăm k · k.
k∃x∀yϕ(x, y) → ∀y∃xϕ(x, y)k = k∃x∀yϕ(x, y)k → k∀y∃xϕ(x, y)k = 1
⇐⇒
k∃x∀yϕ(x, y)k ≤ k∀y∃xϕ(x, y)k
⇐⇒
W V V W
a∈A b∈A kϕ(a, b)k ≤ d∈A c∈A kϕ(c, d)k
⇐⇒
V W
b∈A kϕ(a, b)k ≤ c∈A kϕ(c, d)k, pentru orice a, d ∈ A.
Ultima inegalitate este evidentă.
• Vom arăta că (b) nu este teoremă formală.
Fie Lτ limbajul egalităţii, A structura: A = {α, β}, cu α 6= β şi ϕ(x, y) formula:
x = y. Atunci V W
k∀y∃x(x = y)k = b∈A a∈A ka = bk =
(kα = αk ∨ kα = βk) ∧ (kβ = αk ∨ kβ = βk) = (1 ∨ 0) ∧ (0 ∨ 1) = 1.

W V
k∃x∀y(x = y)k = a∈A b∈A ka = bk =
(kα = αk ∧ kα = βk) ∨ (kβ = αk ∧ kβ = βk) = (1 ∧ 0) ∨ (0 ∧ 1) = 0.

Atunci
k∀y∃xϕ(x, y) → ∃x∀yϕ(x, y)k = k∀y∃x(x = y)k → k∃x∀y(x = y)k = 1 → 0 = 0.
Rezultă că (b) nu este teoremă formală.
Exemplul 8.5.2 Care din următoarele enunţuri este teoremă formală ?

(a) ∀z∃x∀yϕ(x, y, z) → ∀y∀z∃xϕ(x, y, z),
(b) ∀y∀z∃xϕ(x, y, z) → ∀z∃x∀yϕ(x, y, z).
Soluţie:
• Demonstrăm că (a) este teoremă formală.
· sintactic:
` ∀yϕ(x, y, z) → ϕ(x, y, z) axioma
` ∃x∀yϕ(x, y, z) → ∃xϕ(x, y, z) (Exerciţiul 8.3.25(2))
` ∀z∃x∀yϕ(x, y, z) → ∀z∃xϕ(x, y, z) (Exerciţiul 8.3.25(1))
` ∀y[∀z∃x∀yϕ(x, y, z) → ∀z∃xϕ(x, y, z)] P.G.
` ∀y[∀z∃x∀yϕ(x, y, z) → ∀z∃xϕ(x, y, z)] →

[∀z∃x∀yϕ(x, y, z) → ∀y∀z∃xϕ(x, y, z)] axioma
` ∀z∃x∀yϕ(x, y, z) → ∀y∀z∃xϕ(x, y, z) m.p..
· algebric:
p(∀z∃x∀yϕ(x, y, z) → ∀y∀z∃xϕ(x, y, z)) =
p(∀z∃x∀yϕ(x,
V W V y, z)) → p(∀y∀z∃xϕ(x,
V V W y, z)) =
0 0
[V w u V v p(ϕ(u,
W V v, w))] → [ v 0
W u0 p(ϕ(u
w 0 , v , w0 ))] =
0 0 0
v 0 ,w0 [( w u v p(ϕ(u, v, w)) → u0 p(ϕ(u , v , w ))] = . . . = 1.
· semantic:
k∀z∃x∀yϕ(x, y, z) → ∀y∀z∃xϕ(x, y, z)k =
k∀z∃x∀yϕ(x, y, z)k → k∀y∀z∃xϕ(x, y, z)k =
V W V V V W
( c∈A a∈A b∈A kϕ(a, b, c)k → ( b0 ∈A c0 ∈A a0 ∈A kϕ(a0 , b0 , c0 )k).
Trebuie
V W Vsă aratăm că: V V W 0 0 0
c a b kϕ(a, b, c)k ≤ b0 c0 a0 kϕ(a , b , c )k,
ceea ce este echivalent cu

V W V W
c a kϕ(a, b, c)k ≤ a0 kϕ(a0 , b0 , c0 )k, pentru orice b0 , c0 ∈ A.
b
Această ultimă inegalitate este uşor de probat.
• Demonstrăm că (b) nu este teoremă formală.
Considerăm un limbaj cu un singur predicat n-ar, +, unde ϕ(x, y, z) este
x + y = z şi A = (N, +). Atunci
k∀y∀z∃xϕ(x, y, z) → ∀z∃x∀yϕ(x, y, z)k =

k∀y∀z∃xϕ(x, y, z)k → k∀z∃x∀yϕ(x, y, z)k.
Dar, V W
k∀y∀z∃xϕ(x, y, z)k = n,p∈N m∈N km + p = nk = 1 şi
V W V
k∀z∃x∀yϕ(x, y, z)k = p n m km + p = nk.
Facem p = 0 şi calculăm termenul corespunzător din intersecţia ”după p”:
W V W V
n mkm + 0 = nk = Vn m km = nk = 0,
deoarece pentru orice n, m km = nk = 0.
Prin urmare, 1 → 0 = 0, deci (b) nu este teoremă formală.
Exerciţiul 8.5.3 Fie Q1 , Q2 , Q3 ∈ {∃, ∀} şi τ o permutare a {1, 2, 3}. Să se

determine care din enunţurile:
Q1 x Q2 y Q3 z ϕ(x, y, z) → Qτ (1) x Qτ (2) y Qτ (3) z ϕ(x, y, z)

este teorema formală.
Partea V

şi probabilităţi
247
249
Evenimentul şi probabilitatea sunt noţiunile pe care este construită teoria proba-
bilităţilor. Este acceptată ipoteza că mulţimea evenimentelor asociate unei expe-
rienţe aleatoare are o structură de algebră Boole. Atunci probabilităţile vor fi
funcţii definite pe algebre Boole şi luând valori ı̂n intervalul [0,1] (le vom numi
probabilităţi algebrice).
Un alt punct de vedere este identificarea unui eveniment cu enunţul ce-l descrie.
In această situaţie, probabilităţile vor fi funcţii definite pe mulţimi de enunţuri
(le vom numi probabilităţi logice). Probabilitatea logică apare ca un nou tip de
semantică: ı̂n loc să considerăm valorea de adevăr a unui enunţ, vom evalua pro-
babilitatea sa. Axiomele probabilităţii exprimă un ”comportament” ı̂n raport cu
operaţiile logice ale sistemului logic considerat. Pentru calculul propoziţional, a-
xiomele probabilităţii logice sunt inspirate din cunoscuta definiţie a probabilităţii a
lui Kolmogorov şi au ı̂n vedere conectorii propoziţionali. În cazul calculului cu pre-
dicate, este necesar ca axiomele probabilităţii să fie ı̂mbogăţite cu cerinţe referitoare
la comportamentul faţă de cuantificatori. O definiţie satisfacătoare a probabilităţii
logice pentru calculul predicatelor a fost dată de Gaifman ı̂n lucrarea [37]. Printre
alte rezultate, această lucrare conţine şi o importantă teoremă de completitudine.
Teorema de completitudine a lui Gaifman a deschis calea către o teorie a modelelor
probabiliste. Contribuţii remarcabile la dezvoltarea teoriei modelelor probabiliste
au adus Scott şi Krauss ı̂n lucrarea [108]. Modelarea mulţimilor de evenimente
prin structura de algebră Boole presupune considerarea experienţelor aleatoare ce
urmează legile logicii clasice. Schimbând sistemul logic, vom avea alte structuri
algebrice pentru mulţimile de evenimente. Tipul de algebră va fi dat de algebra
Lindenbaum-Tarski a logicii considerate. Pentru fiecare caz ı̂n parte, este necesară
definirea unei noţiuni adecvate de probabilitate. Aşadar, fiecărui sistem de logică
ı̂i corespunde o ”teorie a probabilităţilor”.
Următoarele două capitole reprezintă o introducere ı̂n teoria probabilităţilor
pentru calcul propoziţional, respectiv pentru calculul cu predicate. Pe lângă definiţi-
ile şi proprietăţile fundamentale ale probabilităţilor definite pe algebre Boole, ı̂n
primul capitol (9), sunt demonstrate două teoreme clasice: teorema lui Carathéodory
şi teorema Horn-Tarski. Ele vor fi folosite ı̂n al doilea capitol (10) ı̂n demonstrarea
unor rezultate importante asupra structurilor Gaifman probabiliste. Cele câteva
rezultate asupra structurilor probabiliste demonstrate ı̂n capitolul 10 constituie o
introducere ı̂ntr-o teorie a modelelor probabiliste, un domeniu de mare adâncime
al logicii.
Bibliografie: [1], [32], [37], [40], [45], [58], [71], [108], [120], [77].
250
Capitolul 9
Probabilităţi pe algebre
Boole
În acest capitol sunt introduse două noţiuni de probabilitate:

- probabilitatea logică, definită pe mulţimea enunţurilor logicii propoziţionale cla-
sice, şi
- probabilitatea algebrică, definită pe o algebră Boole oarecare.
Prin trecere la algebra Lindenbaum-Tarski, o probabilitate logică se transformă
ı̂ntr-o probabilitate algebrică. Astfel, studiul probabilităţilor logice se reduce la
studiul probabilităţilor algebrice. Acesta este motivul pentru care ı̂n acest capitol
ne ocupăm numai de probabilităţi definite pe algebre Boole.
Secţiunile 1 şi 2 conţin unele identităţi satisfăcute de aceste probabilităţi,
ı̂n timp ce secţiunea 3 conţine câteva proprietăţi simple ale σ-algebrelor şi
σ-probabilităţilor. In secţiunile 4 şi 5, sunt demonstrate două teoreme de prelun-
gire: teorema lui Carathéodory şi respectiv teorema Horn-Tarski.
9.1 Evenimente şi probabilităţi
Amintim că ı̂n grupul aditiv ordonat laticial < = (R, ∨, ∧, +, −, 0)) putem defini
o implicaţie → astfel: pentru orice x, y ∈ R,
def.
x → y = y − x.
Atunci, pe conul negativ al grupului <, R− = {x ∈ R | x ≤ 0}, putem defini o

implicaţie: pentru orice x, y ∈ R− ,
def.
x →L y = (x → y) ∧ 0 = min(0, y − x),
251
252 CAPITOLUL 9. PROBABILITĂŢI PE ALGEBRE BOOLE
iar pe conul pozitiv al grupului <, R+ = {x ∈ R | x ≥ 0}, putem defini o implicaţie:

pentru orice x, y ∈ R+ ,
def.
x →R y = (x → y) ∨ 0 = max(0, y − x).
Construcţia teoriei probabilităţilor porneşte cu două noţiuni fundamentale: eve-
nimentul şi probabilitatea. Evenimentele sunt asociate unor experienţe aleatoare.
Vom face ipoteza că experienţele aleatoare considerate urmează legile logicii clasice.
In tratarea celor două noţiuni fundamentale pot fi adoptate două puncte de vedere:
(I) Mulţimea B a evenimentelor asociate unei experienţe aleatoare are

o structură de algebră Boole. In cest caz, a evalua “probabilitatea” realizării
unui eveniment din B revine la a da o funcţie de la B ı̂n R+ . Această funcţie,
numită probabilitate, va fi supusă unor condiţii ce exprimă comportamentul său
faţă de operaţiile booleene ale lui B. Mai general, vom considera probabilităţi
definite pe algebre Boole oarecare.
Fie B = (B, ∨, ∧, − , 0, 1) o algebră Boole oarecare. Elementele lui B se vor numi
evenimente.
Definiţiile 9.1.1
· O probabilitate pe algebra Boole B este o funcţie m : B −→ R+ cu proprietăţile
următoare:
(P1) m(1) = 1,
(P2) pentru orice x, y ∈ B, dacă x ∧ y = 0, atunci m(x ∨ y) = m(x) + m(y).
· Probabiliatea m este strict pozitivă dacă m(x) > 0 pentru orice x ∈ B \ {0}.
· O funcţie m : B −→ [0, 1] ce verifică axioma (P2) se numeşte măsură pe B.
Observaţia 9.1.2 Conform teoremei de reprezentare a lui Stone, există o mulţime
nevidă X şi un morfism boolean injectiv d : B −→ P(X). Atunci evenimentele se
identifică cu părţi ale lui X. Pe această cale, se ajunge la modelul ansamblist al
teoriei probabilităţilor.
(II) Evenimentele sunt identificate cu enunţuri ı̂n logica propoziţiilor
clasică, iar probabilităţile vor fi funcţii definite pe mulţimi de enunţuri.
Fie L sistemul formal al calculului propoziţional şi E mulţimea enunţurilor sale.
Definiţia 9.1.3 O probabilitate pe L este o funcţie µ : E −→ R+ cu proprietatea

că pentru orice ϕ, ψ ∈ E, următoarele condiţii sunt satisfăcute:
(i) ` ϕ implică µ(ϕ) = 1,
(ii) ` ¬(ϕ ∧ ψ) implică µ(ϕ ∨ ψ) = µ(ϕ) + µ(ψ).
O probabilitate pe L se mai numeşte şi probabilitate logică, ı̂n timp ce o proba-
bilitate pe o algebră Boole se mai numeşte probabilitate algebrică.
Lema 9.1.4 Dacă µ este o probabiliate logică, atunci
(a) µ(¬ϕ) = 1 − µ(ϕ),
(b) ` ϕ ↔ ψ implică µ(ϕ) = µ(ψ).
9.2. PROPRIETĂŢI ALE PROBABILITĂŢILOR 253
Demonstraţie.
(a): În L, avem următoarele teoreme formale: ` ϕ∨¬ϕ şi ` ¬(ϕ∧¬ϕ). Conform
axiomelor (i) şi (ii), µ(ϕ ∨ ¬ϕ) = 1 şi µ(ϕ ∨ ¬ϕ) = µ(ϕ) + µ(¬ϕ), de unde µ(¬ϕ) =
1 − µ(ϕ).
(b): Presupunem ` ϕ ↔ ψ, deci ` ϕ → ψ şi ` ψ → ϕ. Atunci ` ¬ϕ ∨ ψ şi
` ¬(¬ϕ ∧ ψ), de unde 1 = µ(¬ϕ ∨ ψ) = µ(¬ϕ) + µ(ψ) = 1 − µ(ϕ) + µ(ψ), deci
µ(ϕ) = µ(ψ). 2
Fie E/∼ = {ϕ b | ϕ ∈ E} algebra Lindenbaum-Tarski asociată lui L. Vom stabili

o relaţie ı̂ntre probabilităţile logice şi probabilităţile definite pe algebra Boole E/∼ .
Fie µ : E −→ R+ o probabilitate logică. Considerăm funcţia mµ : E/∼ −→ R+
definită, pentru orice ϕ ∈ E, prin
def.
mµ (ϕ)
b = µ(ϕ).
Lema 9.1.4(b) ne asigură că mµ este bine definită. Este uşor de observat că mµ
este o probabilitate pe E/∼ .
Reciproc, fie m : E/∼ −→ R+ o probabilitate pe algebra Boole E/∼ . Putem
defini o funcţie µm : E −→ R+ , pentru orice ϕ ∈ E, prin
def.
µm (ϕ) = m(ϕ).
b
Atunci µm este o probabilitate logică.

Funcţiile µ 7→ mµ şi m 7→ µm sunt inverse una celeilalte. Prin urmare, studiul
probabilităţilor logice se reduce la studiul probabilităţilor definite pe algebre Boole.
9.2 Proprietăţi ale probabilităţilor
Fie B = (B, ∨, ∧, − , 0, 1) o algebră Boole şi m : B −→ R+ o probabilitate pe B.

Amintim că putem defini pe B două implicaţii:
- implicaţia booleană, asociată lui ∧:
def.
x → y = x →L y = (x ∧ y − )− = x− ∨ (y − )− = x− ∨ y
- implicaţia asociată lui ∨:

def.
x →R y = (x ∨ y − )− = x− ∧ (y − )− = x− ∧ y
şi că
x− = x → 0 = x →R 1
(unde ”L” vine de la ”Left” = stânga, iar ”R” vine de la ”Right” = dreapta; vedeţi
[60], [62]).
Notaţia 9.2.1 Vom nota reversul implicaţiei →R astfel: pentru x, y ∈ B,

notatie
x−y = x ∧ y − = (x− )− ∧ y − = (y ∨ x− )− = y →R x.
Propoziţia 9.2.2 Pentru orice x, y ∈ B, următoarele proprietăţi sunt verificate:

(1) m(x− ) = 1 − m(x), adică m(x− ) = m(x →R 1) = m(x) →R m(1),
(2) m(0) = 0,
(3) m(x − y) = m(x) − m(x ∧ y), adică m(y →R x) = m(x ∧ y) →R m(x),
(4) dacă y ≤ x, atunci m(x − y) = m(x) − m(y), adică m(y →R x) = m(y) →R
m(x),
(5) dacă y ≤ x, atunci m(y) ≤ m(x),
(6) 0 ≤ m(x) ≤ 1,
(7) m(x ∨ y) = m(x) + m(y) − m(x ∧ y) şi m(x ∧ y) = m(x) + m(y) − m(x ∨ y),
(8) m(x → y) = 1 − m(x) + m(x ∧ y),
(9) m(x ↔ y) = 1 − m(x) − m(y) + 2m(x ∧ y).
Demonstraţie.
(1): Din x ∨ x = 1, x ∧ x− = 0 rezultă 1 = m(x ∨ x− ) = m(x) + m(x− ).
(2): Din (1).
(3): Din x = (x − y) ∨ (x ∧ y) şi (x − y) ∧ (x ∧ y) = 0.
(4): Din (3).
(5): Din (4).
(6): Din (5).
(7): Observăm că x ∨ y = x ∨ (y − x) şi x ∧ (y − x) = 0. Atunci m(x ∨ y) =
m(x) + m(y − x) = m(x) + m(y) − m(x ∧ y). Partea a doua urmează imediat.
(8): Aplicand succesiv (7), (1) si (3), obţinem: m(x → y) = m(x− ∨ y) =
m(x− ) + m(y) − m(x− ∧ y) = 1 − m(x) + m(y) − m(y − x) = 1 − m(x) + m(y) −
(m(y) − m(x ∧ y)) = 1 − m(x) + m(x ∧ y).
(9): Se aplică (7), (8) şi proprietatea (x → y) ∨ (y → x) = 1: m(x ↔ y) =
m((x → y) ∧ (y → x)) = m(x → y) + m(y → x) − m((x → y) ∨ (y → x)) =
[1 − m(x) + m(x ∧ y)] + [1 − m(y) + m(x ∧ y)] − 1 = 1 − m(x) − m(y) + 2m(x ∧ y).
2
Propoziţia 9.2.3 Fie x1 , x2 , . . . , xn ∈ B. Atunci
(1) m(∨ni=1 xi ) = Σni=1 m(xi )−Σ1≤i<j≤n m(xi ∧xj )+Σ1≤i<j<k≤n m(xi ∧xj ∧xk )−. . .
+(−1)n−1 m(x1 ∧ x2 ∧ . . . ∧ xn ),
(2) m(∧ni=1 xi ) = Σni=1 m(xi )−Σ1≤i<j≤n m(xi ∨xj )+Σ1≤i<j<k≤n m(xi ∨xj ∨xk )−. . .
+(−1)n−1 m(x1 ∨ x2 ∨ . . . ∨ xn ).
Corolarul 9.2.4
(1) Fie x1 , x2 , . . . , xn ∈ B astfel ı̂ncât xi ∧ xj = 0 pentru orice i 6= j. Atunci
m(∨ni=1 xi ) = Σni=1 m(xi ).

9.2. PROPRIETĂŢI ALE PROBABILITĂŢILOR 255
2) Fie x1 , x2 , . . . , xn ∈ B astfel ı̂ncât xi ∨ xj = 0 pentru orice i 6= j. Atunci
m(∧ni=1 xi ) = Σni=1 m(xi ).
Propoziţia 9.2.5 Fie m : B −→ [0, 1] o funcţie oarecare. Atunci sunt echivalente

afirmaţiile următoare:
(1) m este o probabilitate,
(2) m verifică următoarele condiţii:
(a) m(0) = 0, m(1) = 1,
(b) pentru orice x, y ∈ B, m(x) + m(x → y) = m(y) + m(y → x),
(b’) pentru orice x, y ∈ B, m(x) + m(x →R y) = m(y) + m(y →R x).
Demonstraţie.
(1) =⇒ (2): Egalitatea m(x) + m(x → y) = m(y) + m(y → x) rezultă din
Propoziţia 9.2.2(8).
(2) =⇒ (1): Ţinând cont că x → (x ∧ y) = x → y = (x ∨ y) → y, prin aplicarea
lui (b) rezultă
m(x∧y)+1 = m(x∧y)+m((x∧y) → x) = m(x)+m(x → (x∧y)) = m(x)+m(x → y),
m(y)+1 = m(y)+m(x → (x∨y)) = m(x∨y)+m((x∨y) → y) = m(x∨y)+m(x → y).

Deducem că m(x ∨ y) + m(x ∧ y) = m(x) + m(y), deci m este o probabilitate pe
B. 2
Observaţia 9.2.6 Propoziţia precedentă arată că probabilităţile pe algebre Boole

pot fi definite folosind numai implicaţia → (sau numai implicaţia →R ). Egali-
tatea (b) din Propoziţia 9.2.5 poate fi folosită pentru introducerea unui concept de
probabilitate pentru alte sisteme logice (intuiţionism, logici fuzzy, etc.)
Amintim operaţiile de inel boolean ale lui B: x + y = (x − y) ∨ (y − x) şi

x · y = x ∧ y.
Propoziţia 9.2.7 Fie x1 , x2 , . . . , xn ∈ B. Atunci
m(x1 +. . .+xn ) = Σni=1 m(xi )−2Σ1≤i<j≤n m(xi ·xj )+22 Σ1≤i<j<k≤n m(xi ·xj ·xk )−. . .
+(−2)n−1 m(x1 · . . . · xn ).
Demonstraţie. Pentru n = 2, avem m(x + y) = m((x − y) + (y − x)) =

m(x−y)+m(y−x) = m(x)−m(x∧y)+m(y)−m(x∧y) = m(x)+m(y)−2m(x·y).
Se procedează apoi prin inducţie. 2
Presupunem că algebra Boole B este finită şi că At(B) = {a1 , . . . , an } este
mulţimea atomilor lui B. Orice element x ∈ B se scrie sub forma
x = ∨{a ∈ At(B) | a ≤ x}.

Cum orice doi atomi distincţi sunt disjuncţi, aplicând Corolarul 9.2.4, rezultă
m(x) = Σ{m(a) | a ∈ At(B), a ≤ x}.
Atunci probabilitatea m este determinată de restricţia sa m |At(B) la mulţimea
atomilor lui B.
Presupunem că atomii a1 , . . . , an sunt “egal probabili”: m(a1 ) = . . . = m(an ).
Atunci
1 = m(1) = m(∨ni=1 ai ) = Σni=1 m(ai ),
deci m(ai ) = n1 , pentru orice i = 1, . . . , n.
m
Dacă x ∈ B şi card{a ∈ At(B) | a ≤ x} = m, atunci m(x) = n. Se obţine
definiţia probabilităţii ı̂n sens clasic.
9.3 σ-algebre şi σ-probabilităţi

9.3.1 σ-algebre
Fie B = (B, ∨, ∧, − , 0, 1) o algebră Boole, F un filtru al lui B şi p : B −→ B/F

morfismul canonic.
Lema 9.3.1 Fie B o algebră Boole. Sunt echivalente afirmaţiile următoare:
(i) Pentru orice X ⊆ B numărabilă, există sup X.
(ii) Pentru orice X ⊆ B numărabilă, există inf X.
Definiţia 9.3.2 O σ-algebră este o algebră Boole ce verifică una din condiţiile
echivalente din Lema 9.3.1.
Definiţia 9.3.3 Filtrul F al B se numeşte σ-filtru dacă pentru orice submulţime

numărabila X a lui B, X ⊆ F implică sup X ∈ F .
Dacă B este o σ-algebră şi F este un σ-filtru, atunci B/F este o σ-algebră.
Definiţia 9.3.4 Fie B1 şi B2 două σ-algebre. Un morfism boolean f : B1 −→ B2
se numeşte σ-morfism dacă pentru orice submulţime numărabilă X a lui B1 , avem
f (sup X) = sup f (X).
Dacă f : B1 −→ B2 este σ-morfism, atunci f (inf X) = inf f (X), pentru orice
X ⊆ B1 numărabilă.
Dacă F este un σ-filtru al unei σ-algebre B, atunci p : B −→ B/F este un
σ-morfism.
Exemplele 9.3.5
(a) Fie Lω1 ω logica infinitară ce admite disjuncţii şi conjuncţii cel mult numărabile.
Algebra Lindenbaum-Tarski a logicii Lω1 ω este o σ-algebră.
(b) Dacă (X, O) este un spaţiu topologic, atunci σ-corpul de părţi generat de
familia O a mulţimilor deschise este σ-algebra mulţimilor boreliene.
9.3. σ-ALGEBRE ŞI σ-PROBABILITĂŢI 257
Definiţiile 9.3.6
· O submulţime E a algebrei Boole B se numeşte disjunctă dacă orice două
elemente diferite ale sale sunt disjuncte.
· Algebra Boole B satisface condiţia lanţului numărabil dacă orice submulţime
disjunctă a sa formată din elemente nenule este cel mult numărabilă.
Propoziţia 9.3.7 Dacă B este o algebră Boole, atunci sunt echivalente afirmaţiile
următoare:
(a) B satisface condiţia lanţului numărabil.
(b) Pentru orice E ⊆ B, există D ⊆ E cel mult numărabilă astfel ı̂ncât D şi E au
aceeaşi mulţime de majoranţi.
Demonstraţie.
(a) =⇒ (b): Fie E ⊆ B şi I idealul generat de E:
I = {b ∈ B | există b1 , . . . , bn ∈ E, b ≤ b1 ∨ . . . ∨ bn }.
Se observă că E şi I au aceiaşi majoranţi. Aplicând axioma lui Zorn, putem găsi o
mulţime F ⊆ I maximală ı̂n raport cu următoarele proprietăţi: F este disjunctă şi
0 6∈ F . Este evident că orice majorant al lui I este şi majorant al lui F .
Vom demonstra şi afirmaţia reciprocă. Presupunem prin absurd că există un
majorant b0 al lui F care nu este majorant al lui I. Atunci există b1 ∈ I, b1 6≤ b0 ,
de unde rezultă b1 − b0 = b1 ∧ b− 0 ∈ I şi b1 − b0 6= 0. Pentru orice b ∈ F , b ≤ b0 , deci
b∧(b1 −b0 ) = 0. De asemenea, b1 −b0 6∈ F (altfel, b1 −b0 = (b1 −b0 )∧(b1 −b0 ) = 0).
Prin urmare, F ∪{b1 −b0 } este disjunctă şi F ⊂ F ∪{b1 −b0 } ⊆ I, ceea ce contrazice
maximalitatea lui F . Rezultă că I şi F au aceiaşi majoranţi.
Conform (a), F este cel mult numărabilă: F = {f1 , f2 , . . . , fn , . . .}. Cum F ⊆ I,
pentru orice n există bn1 , . . . , bnjn ∈ E astfel ı̂ncât
fn ≤ bn1 ∨ . . . ∨ bnjn .
S∞
Mulţimea D = n=1 {bn1 , . . . , bnjn } ⊆ E este numărabilă şi D, F au aceiaşi majoranţi.
Rezultă că mulţimile E, I, F şi D au aceiaşi majoranţi.
(b) =⇒ (a): Fie E o mulţime disjunctă de elemente nenule. Conform (b), există
D ⊆ E cel mult numărabilă având aceiaşi majoranţi ca E. Presupunem că există
x ∈ E \ D. Pentru orice a ∈ D, a ∧ x = 0, deci a ≤ x− . Atunci x− este un majorant
al lui D, dar nu al lui E. Contradicţia obţinută ne arată că E = D. 2
Corolarul 9.3.8 Orice σ-algebră B ce satisface condiţia lanţului numărabil este

completă.
Demonstraţie. Fie E ⊆ B. Atunci există D ⊆ E cel mult numărabilă astfel

ı̂ncât D şi E au aceeaşi mulţime de majoranţi. Cum sup D există ı̂n B, este clar
că sup E = sup D. 2
Propoziţia 9.3.9 Fie m o probabilitate strict pozitivă pe algebra Boole B. Atunci
B satisface condiţia lanţului numărabil.
Demonstraţie. Fie E ⊆ B o mulţime disjunctă. Putem presupune că 0 6∈ E.

Pentru orice număr natural n ≥ 1, notăm
1
En = {x ∈ E | m(x) ≥ }.
n
Cum m este strict pozitivă, rezultă E = ∪∞ n=1 En . De asemenea, card(En ) ≤ n pen-
tru orice n ≥ 1. Într-adevăr, dacă ar exista n + 1 elemente distincte x1 , . . . , xn+1 ∈
En , atunci
n+1
m(∨n+1 n+1
i=1 xi ) = Σi=1 m(xi ) ≥ > 1.
n
Aşadar, fiecare mulţime En este finită, deci E = ∪∞ n=1 En este cel mult numărabilă.
2
Corolarul 9.3.10 Fie m o probabilitate strict pozitivă pe σ-algebra B. Atunci B
este o algebră Boole completă.
Demonstraţie. Se aplică Propoziţia 9.3.9 şi Corolarul 9.3.8. 2
9.3.2 σ-probabilităţi
Notaţia 9.3.11 Fie (xn ) un şir de elemente ı̂n algebra Boole B si x ∈ B. Atunci
notăm:
(xn ) ↑, atunci când şirul (xn ) este crescător,
(xn ) ↓, atunci când şirul (xn ) este descrescător,
xn ↑ x, atunci când şirul (xn ) este crescător şi ∨∞
n=1 xn = x,
xn ↓ x, atunci când şirul (xn ) este descrescător şi ∧∞
n=1 xn = x.
Un şir (xn ) se numeşte disjunct dacă {xn | n ≥ 1} este o mulţime disjunctă (adică
xn ∧ xm = 0, pentru n 6= m).
Definiţia 9.3.12 Fie B o σ-algebră. O funcţie m : B −→ R+ se numeşte
σ-probabilitate dacă:
(1) m(∨∞ ∞
n=1 xn ) = Σn=1 (xn ), pentru orice şir disjunct (xn ) din B,
(2) m(1) = 1.
Orice σ-probabilitate este o probabilitate. Dacă B este o algebră Boole finită,
atunci cele două noţiuni sunt echivalente.
Propoziţia 9.3.13 Fie m o probabilitate pe σ-algebra B. Următoarele afirmaţii
sunt echivalente:
(a) m este o σ-probabilitate,
(b) Pentru orice şir crescător (xn ) din B,
m(∨∞
n=1 xn ) = lim m(xn ),
n→∞
(c) Pentru orice şir descrescător (xn ) din B,

m(∧∞
n=1 xn ) = lim m(xn ),
n→∞
9.4. TEOREMA LUI CARATHÉODORY 259
(d) Pentru orice şir (xn ) din B, dacă xn ↑ 1, atunci
lim m(xn ) = 1,
n→∞
(e) Pentru orice şir (xn ) din B, dacă xn ↓ 0, atunci
lim m(xn ) = 0.
n→∞
Demonstraţie.
(a) =⇒ (b): Fie (xn ) un şir crescător. Formăm şirul (yn ) punând:
y1 = x1 , y2 = x2 − x1 , ..., yn+1 = xn+1 − xn , ... .
Se observă că (yn ) este un şir disjunct şi că ∨∞ ∞
n=1 xn = ∨n=1 yn . m este o
σ-probabilitate, deci
m(∨∞ ∞ ∞
n=1 xn ) = m(∨n=1 yn ) = Σn=1 m(yn ) = lim [m(y1 ) + . . . + m(yn )] =
n→∞
lim [m(x1 ) + m(x2 ) − m(x1 ) + . . . + m(xn ) − m(xn−1 )] = lim m(xn ).

n→∞ n→∞
(b) =⇒ (a): Fie (xn ) un şir disjunct. Considerăm şirul: yn = ∨ni=1 xi , n =

1, 2, . . . . m fiind probabilitate, m(yn ) = Σni=1 m(xi ), pentru orice număr natural
n ≥ 1. Se observă că (yn ) este un şir crescător şi ∨∞ ∞
n=1 m(yn ) = ∨n=1 m(xn ), deci
m(∨∞ ∞ n ∞
n=1 xn ) = m(∨n=1 yn ) = lim m(yn ) = lim Σi=1 m(xi ) = Σn=1 m(xn ).
n→∞ n→∞
Demonstrarea echivalenţelor (b) ⇐⇒ (c) ⇐⇒ (d) ⇐⇒ (e) nu ridică probleme.

2
Exerciţiul 9.3.14 Fie m o σ-probabilitate definită pe σ-algebra B.

(i) F = {x ∈ B | m(x) = 1} este un σ-filtru propriu al lui B.
(ii) Dacă p : B −→ B/F este σ-morfismul canonic, atunci există o unică
σ-probabilitate µ pe B/F astfel ı̂ncât µ ◦ p = m.
9.4 Teorema lui Carathéodory

Definiţia 9.4.1 Fie A o σ-algebră. O mulţime nevidă M ⊆ A se numeşte mono-
tonă dacă pentru orice şir (xn ) de elemente ale lui M , au loc proprietăţile următoare:
(xn ) ↑ implică ∨∞
n=1 xn ∈ M ,
(xn ) ↓ implică ∧∞
n=1 xn ∈ M .
Lema 9.4.2
(i) Orice intersecţie de σ-subalgebre ale lui A este o σ-subalgebră.
(ii) Orice intersecţie de mulţimi monotone este monotonă.
Fie X ⊆ A. Vom nota:

S(X) = intersecţia σ-subalgebrelor lui A ce includ pe X;
M (X) = intersecţia mulţimilor monotone ce includ pe X.
S(X) se numeşte σ-subalgebra lui A generată de X, iar M (X) se numeşte

mulţimea monotonă generată de X.
Propoziţia 9.4.3 Dacă B este o subalgebră Boole a σ-algebrei A, atunci

S(B) = M (B).
Demonstraţie. Este evident că B ⊆ M (B) ⊆ S(B). Dacă notăm
M 0 = {x ∈ A | x ∈ M (B), x− ∈ M (B)},
atunci M 0 este monotonă şi B ⊆ M 0 ⊆ M (B), deci M 0 = M (B), de unde rezultă

că M (B) este ı̂nchisă la complement. Pentru a ∈ M (B),
Ma = {x | x ∈ M (B), a ∧ x ∈ M (B)}
este monotonă şi B ⊆ Ma ⊆ M (B), deci Ma = M (B). Rezultă că M (B) este
ı̂nchisă la ∧. Am arătat că M (B) este subalgebră Boole a lui A. Cum M (B) este
şi monotonă, rezultă că este o σ-subalgebră a lui A. Atunci S(B) ⊆ M (B), deci
S(B) = M (B). 2
Lema 9.4.4 Fie B o subalgebră Boole a unei σ-algebre A şi fie m o probabilitate
pe B. Sunt echivalente afirmaţiile următoare:
(a) Pentru orice (xn ) ⊆ B, (xn ) ↑ şi x = ∨A xn ∈ B implică m(x) = limn→∞ m(xn ).
(b) Pentru orice (xn ) ⊆ B, (xn ) ↓ şi x = ∧A xn ∈ B implică m(x) = limn→∞ m(xn ).
(c) Pentru orice (xn ) ⊆ B, (xn ) ↑ 1 implică limn→∞ m(xn ) = 1.
(d) Pentru orice (xn ) ⊆ B, (xn ) ↓ 0 implică limn→∞ m(xn ) = 0.
Definiţia 9.4.5 O probabilitate m : B −→ [0, 1] ce verifică una din proprietăţile

echivalente (a)-(d) se numeşte continuă pe B.
Observaţia 9.4.6 Fie m o probabilitate definită pe o σ-algebră B. Conform

Propoziţiei 9.3.13, m este o σ-probabilitate dacă şi numai dacă m este continuă pe
B.
In această secţiune vom prezenta o demonstraţie a următoarei teoreme a lui

Carathéodory.
Teorema 9.4.7 (Teorema lui Carathéodory)

Fie B o subalgebră Boole a unei σ-algebre A şi m : B −→ [0, 1] o probabilitate
continuă. Atunci există o unică σ-probabilitate m : S(B) −→ [0, 1] astfel ı̂ncât
m |B = m.
Demonstraţia Teoremei 9.4.7 se bazează pe o serie de leme, prezentate ı̂n continuare.

In cele ce urmează, B este o subalgebră Boole a σ-algebrei A şi m : B −→ [0, 1]
este o probabilitate continuă pe B.
Lema 9.4.8 Fie două şiruri (an ), (bn ) ı̂n B şi c ∈ A astfel ı̂ncât an ↑ c şi bn ↑ c
ı̂n A. Atunci limn→∞ m(an ) = limn→∞ m(bn ).
Demonstraţie. Din c = ∨∞ ∞ ∞
n=1 an = ∨n=1 bn rezultă ak = ∨n=1 (ak ∧ bn ), pentru
orice k ≥ 1. Atunci (ak ∧ bn )n ↑ ak , deci
m(ak ) = lim m(ak ∧ bn ) ≤ lim m(bn ).

n→∞ n→∞
Această inegalitate are loc pentru orice n ≥ 1, deci
lim m(ak ) ≤ lim m(bn ).

k→∞ n→∞
Considerăm mulţimea
F = {∨∞
n=1 an | (an ) ⊆ B}.
F este o sublatice a lui A şi B ⊆ F . Pentru orice x ∈ F , putem găsi un şir (an ) ⊆ B
astfel ı̂ncât an ↑ x. Definim funcţia π : F −→ [0, 1] astfel:
def.
π(x) = lim m(an ), dacă x ∈ F şi (an ) ⊆ B astfel ı̂ncât an ↑ x.
n→∞
Lema 9.4.9 Funcţia π are proprietăţile următoare:

(e) Pentru orice a ∈ B, π(a) = m(a).
(f ) Pentru orice x, y ∈ F , π(x ∨ y) = π(x) + π(y) − π(x ∧ y).
(g) Dacă x, y ∈ F şi x ≤ y, atunci π(x) ≤ π(y).
(h) Dacă (xn ) ⊆ F , x ∈ F şi xn ↑ x, atunci limn→∞ π(xn ) = π(x).
Demonstraţie. Vom demonstra numai (f) şi (h).

(f): Fie x, y ∈ F şi (an ), (bn ) ı̂n B astfel ı̂ncât an ↑ x şi bn ↑ y. Atunci
(an ∨ bn ) ↑ (x ∨ y) şi (an ∧ bn ) ↑ (x ∧ y), deci
π(x∨y) = lim m(an ∨bn ) = lim [m(an )+m(bn )−m(an ∧bn )] = π(x)+π(y)−π(x∧y).
n→∞ n→∞
(h): Fie (xn ) ⊆ F şi x ∈ F astfel ı̂ncât xn ↑ x. Pentru orice n ≥ 1, considerăm

şirul (amn )n ⊆ B astfel ı̂ncât amn ↑ xm . Dacă m ≤ n, atunci amn ≤ xm ≤ xn , deci
∨nm=1 amn ≤ ∨nm=1 xm ≤ xn . Notând bn = ∨nm=1 amn , avem ∨nm=1 amn ≤ bn ≤ xn .
Se observă că şirul (bn ) ⊆ B este crescător.
Fie m ≤ n. Atunci amn ≤ bn ≤ xn . Rezultă
∨∞ ∞ ∞
n=m amn ≤ ∨n=m bn ≤ ∨n=m xn ,
de unde se obţine xm ≤ ∨∞
n=1 bn ≤ x. Ultima inegalitate este valabilă pentru orice
m ≥ 0, deci
x = ∨∞ ∞
m=1 xm ≤ ∨n=1 bn ≤ x.
Atunci x = ∨∞ n=1 bn , rezultând bn ↑ x. Am arătat că π(x) = limn→∞ m(bn ).

Pentru m ≤ n, avem amn ≤ bn ≤ xn , de unde m(amn ) ≤ m(bn ) ≤ π(xn ). Din
aceste inegalităţi rezultă, pentru orice m ≥ 1:
lim m(amn ) ≤ lim m(bn ) ≤ lim π(xn ).

n→∞ n→∞ n→∞
Aceste ultime inegalităţi se mai scriu:
π(xm ) ≤ π(x) ≤ lim π(xn ),

n→∞
de unde, prin trecerea la limită după m:
lim π(xm ) ≤ π(x) ≤ lim π(xn ).

m→∞ n→∞
S-a obţinut că π(x) = limn→∞ π(xn ). 2
Considerăm funcţia π ∗ : A −→ [0, 1] definită astfel: pentru orice u ∈ A,

def.
π ∗ (u) = inf{π(x) | x ∈ F, u ≤ x}.
Lema 9.4.10 Funcţia π ∗ are proprietăţile următoare:

(i) Pentru orice x ∈ F , π ∗ (x) = π(x).
(j) Pentru orice u1 , u2 ∈ A, u1 ≤ u2 implică π ∗ (u1 ) ≤ π ∗ (u2 ).
(k) Dacă u1 , u2 ∈ A, atunci π ∗ (u1 ∨ u2 ) + π ∗ (u1 ∧ u2 ) ≤ π ∗ (u1 ) + π ∗ (u2 )
(ı̂n particular π ∗ (u) + π ∗ (u− ) ≥ 1, pentru orice u ∈ A).
(l) Dacă (un ) ⊆ A, u ∈ A şi un ↑ u, atunci limn→∞ π ∗ (un ) = π ∗ (u).
Demonstraţie. Vom trata numai punctele (k) şi (l).
(k): Fie ε > 0. Din definiţia operaţiei inf, există x1 , x2 ∈ F , astfel ı̂ncât x1 ≥ u1 ,
x2 ≥ u2 şi
ε ε
π ∗ (u1 ) + ≥ π(x1 ), π ∗ (u2 ) + ≥ π(x2 ).
2 2
Adunând aceste inegalităţi şi ţinând cont de Lema 9.4.9 (f), (g), vom avea
π ∗ (u1 )+π ∗ (u2 )+ε ≥ π(x1 )+π(x2 ) = π(x1 ∨x2 )+π(x1 ∧x2 ) ≥ π ∗ (u1 ∨u2 )+π ∗ (u1 ∧u2 ).
Cum ε > 0 este arbitrar, π ∗ (u1 ) + π ∗ (u2 ) ≥ π ∗ (u1 ∨ u2 ) + π ∗ (u1 ∧ u2 ).

(l): Fie ε > 0. Considerăm un şir de numere reale strict pozitive (εn ) astfel
ı̂ncât Σn→∞ εn = ε. Conform definiţiei operaţiei inf, pentru orice număr natural
n ≥ 1 există xn ∈ F astfel ı̂ncât xn ≥ un şi π ∗ (un ) + εn ≥ π(xn ) = π ∗ (xn ). Prin
inducţie după n, vom demonstra următoarea inegalitate:
(9.1) π(∨nk=1 xk ) ≤ π ∗ (un ) + Σnk=1 εk .

· Pentru n = 1, se aplică definiţia lui π ∗ .

· Presupunem inegalitatea (9.1) adevărată pentru n; să demonstrăm că este adevărată
pentru n + 1; ı̂ntr-adevăr, ţinând cont de Lema 9.4.9(f) şi de ipoteza inducţiei,
obţinem:
π(∨n+1 n n
k=1 xk ) = π(∨k=1 xk ) + π(xn+1 ) − π(xn+1 ∧ ∨k=1 xk ) ≤
≤ π ∗ (un ) + Σnk=1 εk + π ∗ (un+1 ) + εn+1 − π(xn+1 ∧ ∨nk=1 xk ).

Dar un ≤ un+1 ≤ xn+1 şi un ≤ xn ≤ ∨nk=1 xk , deci un ≤ xn+1 ∧ ∨nk=1 xk ∈ B, de
unde rezultă π ∗ (un ) ≤ π(xn+1 ∧ ∨nk=1 xk ). Se obţine
π(∨n+1 ∗ n+1 ∗ ∗ ∗ n+1

k=1 xk ) ≤ π (un ) + ∨k=1 εk + π (un+1 ) − π (un ) = π (un+1 ) + Σk=1 εk ,
ceea ce termină inducţia.

Trecând la limită ı̂n inegalitatea (9.1) şi ţinând cont de Lema 9.4.9 (h), vom avea
π ∗ (∨n=1
∞
un ) ≤ π ∗ (∨∞ ∞ n ∗
n=1 xn ) = π(∨n=1 xn ) = lim π(∨k=1 xk ) ≤ lim π (un ) + ε.
n→∞ n→∞
Cum ε > 0 a fost ales arbitrar, π ∗ (∨∞ ∗ ∞

n=1 un ) ≤ limn→∞ π (un ). Însă u = ∨n=1 un ,
deci are loc inegalitatea
π ∗ (u) ≤ lim π ∗ (un ).
n→∞
Pentru orice n ≥ 1, un ≤ u implică π ∗ (un ) ≤ π ∗ (u), de unde limn→∞ π ∗ (un ) ≤

π ∗ (u). Atunci
π ∗ (u) = lim π ∗ (un ).
n→∞
2
Notăm
C = {u ∈ A | π ∗ (u) + π ∗ (u− ) = 1}.
Se observă că 0, 1 ∈ C şi că C este ı̂nchisă la complement.
Lema 9.4.11 C este o σ-subalgebră a lui A şi π ∗ |C este o σ-probabilitate pe C.
Demonstraţie. Fie u1 , u2 ∈ A. Conform Lemei 9.4.10(k), avem:
(9.2) π ∗ (u1 ∨ u2 ) + π ∗ (u1 ∧ u2 ) ≤ π ∗ (u1 ) + π ∗ (u2 ),
(9.3) π ∗ ((u1 ∨ u2 )− ) + π ∗ ((u1 ∧ u2 )− ) ≤ π ∗ (u− ∗ −

1 ) + π (u2 ).
Presupunem că u1 , u2 ∈ C, deci π ∗ (u1 ) = π ∗ (u− ∗ ∗ −

1 ) = 1 şi π (u2 ) + π (u2 ) = 1.
Adunând (9.2) şi (9.3), se obţine:
[π ∗ (u1 ∨ u2 ) + π ∗ ((u1 ∨ u2 )− )] + [π ∗ (u1 ∧ u2 ) + π ∗ ((u1 ∧ u2 )− )] ≤ 2.

Conform Lemei 9.4.10(k), π ∗ (u1 ∨ u2 ) + π ∗ ((u1 ∨ u2 )− ) ≥ 1 şi π ∗ (u1 ∧ u2 ) + π ∗ ((u1 ∧

u2 )− ) ≥ 1, deci π ∗ (u1 ∨ u2 ) + π ∗ ((u1 ∨ u2 )− ) = 1 şi π ∗ (u1 ∧ u2 ) + π ∗ ((u1 ∧ u2 )− ) = 1.
Aceste egalităţi arată că u1 ∨ u2 , u1 ∧ u2 ∈ C. Până acum, am arătat că C este o
subalgebră Boole a lui A.
Fie (un ) un şir crescător ı̂n C. Aplicând Lema 9.4.10(h),
π ∗ (∨∞ ∗
n=1 un ) = lim π (un ).
n→∞
Fie k ≥ 1. Atunci (∨∞ −

n=1 un ) ≤ uk , deci
∗ −
π ∗ ((∨∞ − ∗
n=1 un ) ) ≤ π (uk ) = 1 − π (uk ).
Trecând la limită ı̂n această inegalitate, rezultă

π ∗ ((∨∞ − ∗ ∗ ∞
n=1 un ) ) ≤ 1 − lim π (uk ) = 1 − π (∨k=1 uk ).
k→∞
A rezultat
π ∗ ((∨∞ − ∗ ∞
n=1 un ) ) + π (∨n=1 un ) ≤ 1.
Cum inegalitatea inversă este valabilă ı̂ntotdeauna, rezultă:

π ∗ (∨∞ ∗ ∞ −
n=1 un ) + π ((∨n=1 un ) ) = 1.
Deci, ∨∞n=1 un ∈ C, ceea ce arată că C este o σ-algebră.

Dacă u1 , u2 ∈ C, atunci (9.2) devine egalitate. Într-adevăr, dacă (9.2) ar fi o
inegalitate strictă, atunci prin adunarea termen cu termen a inegalităţilor (9.2) şi
(9.3) am obţine ı̂n partea dreaptă un numar real > 1. Aceasta este o absurditate,
deci
π ∗ (u1 ∨ u2 ) + π ∗ (u1 ∧ u2 ) = π ∗ (u1 ) + π ∗ (u2 ).
Rezultă că π ∗ |C este o probabilitate pe σ-algebra C. Conform Lemei 9.4.10
(l), π ∗ |C este continuă. Aplicând Propoziţia 9.3.13, rezultă că π ∗ |C este o σ-
probabilitate. 2
Demonstraţia Teoremei 9.4.7

Păstrând notaţiile de mai sus, B ⊆ C şi C este o σ-subalgebră a lui A, deci
S(B) ⊆ C. Atunci π ∗ |S(B) este o σ-probabilitate pe S(B), ce extinde pe m.
A rămas să demonstrăm unicitatea lui π ∗ |S(B) . Fie m1 , m2 două σ-probabilităţi
pe S(B) astfel ı̂ncât m1 |B = m2 |B = m. Considerăm mulţimea
K = {a ∈ S(B) | m1 (a) = m2 (a)}.
Fie (an ) ⊆ K şi a ∈ A astfel ı̂ncât an ↑ a. Atunci m1 (ak ) = m2 (ak ), pentru orice
număr natural k ≥ 1. m1 , m2 fiind continue, rezultă
m1 (a) = lim m1 (ak ) = lim m2 (ak ) = m2 (a),
k→∞ k→∞
ceea ce arată că a ∈ K. Deci K este monotonă şi B ⊆ K, ceea ce implică S(B) =
M (B) ⊆ K. Rezultă K = S(B) şi m1 = m2 . 2
9.5. TEOREMA HORN-TARSKI 265
9.5 Teorema Horn-Tarski
In această secţiune vom demonstra următoarea teoremă a lui Horn-Tarski [58].
Teorema 9.5.1 Fie A = (A, ∧, ∨, − , 0, 1) o algebră Boole şi B o subalgebră a sa.

Orice probabilitate pe B se poate extinde la o probabilitate pe A.
Pentru a demonstra această teoremă, vom stabili o serie de leme.
Fie A = (A, ∧, ∨, − , 0, 1) o algebră Boole. Fixăm o subalgebră B a lui A şi o

probabilitate m : B −→ [0, 1].
• Definim două funcţii mi : B −→ [0, 1] şi me : B −→ [0, 1] astfel: pentru orice

a ∈ A,
def. def.
mi (a) = sup{m(x) | x ∈ B, x ≤ a}, me (a) = inf{m(y) | y ∈ B, y ≥ a}.
Dacă a ∈ B, atunci mi (a) = me (a) = m(a).
Lema 9.5.2 Dacă x, y ∈ A şi x ∧ y = 0, atunci
mi (x) + mi (y) ≤ mi (x ∨ y) ≤ mi (x) + me (y) ≤ me (x ∨ y) ≤ me (x) + me (y).
Demonstraţie. Vom demonstra succesiv aceste patru inegalităţi.

(1) mi (x) + mi (y) ≤ mi (x ∨ y):
Fie a, b ∈ B cu a ≤ x, b ≤ y. Deci, a ∨ b ∈ B, a ∧ b = 0 şi a ∨ b ≤ x ∨ y, de unde
rezultă
m(a) + m(b) = m(a ∨ b) ≤ mi (x ∨ y).
Prin urmare,
mi (x) + mi (y) = sup{m(a) | a ∈ B, a ≤ x} + sup{m(b) | b ∈ B, b ≤ y} =
= sup{m(a) + m(b) | a, b ∈ B, a ≤ x, b ≤ y} ≤ mi (x ∨ y).

(2) mi (x ∨ y) ≤ mi (x) + me (y):
Fie a, t ∈ B, cu a ≤ x ∨ y şi y ≤ t. Atunci a ≤ x ∨ t = t− → y, deci a ∧ t− ≤ x,
ceea ce conduce la
m(a) = m((a ∧ t− ) ∨ (a ∧ t)) = m(a ∧ t− ) + m(a ∧ t) ≤ mi (x) + m(t),
de unde deducem
m(a) ≤ inf{mi (x) + m(t) | t ∈ B, t ≥ y} =
= mi (x) + inf{m(t) | t ∈ B, t ≥ y} = mi (x) + me (y).

In concluzie,
mi (x ∨ y) = sup{m(a) | a ∈ B, a ≤ x ∨ y} ≤ mi (x) + me (y).
(3) mi (x) + me (y) ≤ me (x ∨ y):

Fie u, v ∈ B cu u ≤ x şi v ≥ x ∨ y. Din x ∧ y = 0, rezultă y ≤ x− ≤ u− , deci
y ≤ v ∧ u− . Cum v ∧ u− ∈ B, se obţine
m(u) + me (y) ≤ m(u) + m(v ∧ u− ) = m(u ∨ (v ∧ u− )) = m(v),
ceea ce implică
mi (x) + me (y) = sup{m(u) | u ∈ B, u ≤ x} + me (y) =
sup{m(u) + me (y) | u ∈ B, u ≤ x} ≤ inf{m(v) | v ∈ B, v ≥ x ∨ y} = me (x ∨ y).

(4) me (x ∨ y) ≤ me (x) + me (y):
Pentru orice u, t ∈ B cu u ≥ x şi t ≥ y, au loc inegalităţile me (x ∨ y) ≤ m(u ∨ t) ≤
m(u) + m(t), deci
me (x ∨ y) ≤ inf{m(u) + m(t) | u, t ∈ B, u ≥ x, t ≥ y} =
= inf{m(u) | u ∈ B, u ≥ x} + inf{m(t) | t ∈ B, t ≥ y} = me (x) + me (y).

2
Corolarul 9.5.3 Dacă x ∈ B, y ∈ A şi x ∧ y = 0, atunci
mi (x ∨ y) = m(x) + mi (y), me (x ∨ y) = m(x) + me (y).
Corolarul 9.5.4 Dacă x, y ∈ A, x ∨ y ∈ B şi x ∧ y = 0, atunci
m(x ∨ y) = mi (x) + me (y).
Corolarul 9.5.5 Dacă x ∈ A, atunci
mi (x) + me (x− ) = me (x) + mi (x− ) = 1.
Lema 9.5.6 Fie a, b ∈ A şi x, y ∈ B astfel ı̂ncât a ≤ x, b ≤ y şi x ∧ y = 0. Atunci
(i) mi (a ∨ b) = mi (a) + mi (b), (ii) me (a ∨ b) = me (a) + me (b).
Demonstraţie.
(i): Fie u ∈ B cu u ≤ a ∨ b. Din x ∧ y = 0, rezultă b ≤ y ≤ x− , deci
u ≤ a ∨ b ≤ a ∨ x− = x → a. Atunci u ∧ x ≤ a, deci u ∧ x ≤ u ∧ a. Cum a ≤ x,
rezultă u ∧ x = u ∧ a.
Analog se arată că u ∧ y = u ∧ b.
Se observă că u = (u ∧ x) ∨ (u ∧ y) şi că u ∧ x, u ∧ y ∈ B, deci
m(u) = m(u ∧ x) + m(u ∧ y) ≤ mi (a) + mi (b).

9.5. TEOREMA HORN-TARSKI 267
Atunci
mi (a ∨ b) = sup{m(u) | u ∈ B, u ≤ a ∨ b} ≤ mi (a) + mi (b).
Inegaliatea inversă a fost stabilită ı̂n Lema 9.5.2, deci (i) este adevărată.
(ii): Demonstraţie similară. 2
• Pentru orice z ∈ A, fie B[z] subalgebra lui A generată de B ∪ {z}. Este uşor
de observat că:
B[z] = B[z − ] = {x ∈ A | există a, b ∈ B, astfel ı̂ncât x = (a ∧ z) ∨ (b ∧ z − )}.
Lema 9.5.7 Fie e1 , e2 ∈ B[z] cu proprietatea că e1 ∧ e2 = 0. Atunci există aj , bj ∈

B (j = 1, 2), astfel ı̂ncât ej = (aj ∧ z) ∨ (bj ∧ z − ) (j = 1, 2) şi a1 ∧ a2 = b1 ∧ b2 = 0.
Demonstraţie. Conform ipotezei, există cj , dj ∈ B astfel ı̂ncât ej = (cj ∧ z) ∨
(dj ∧ z − ) (j = 1, 2). Din e1 ∧ e2 = 0, se deduce c1 ∧ c2 ∧ z = d1 ∧ d2 ∧ z − = 0.
Notăm
notaţie notaţie notaţie notaţie
a1 = c1 ∧ c−
2, a2 = c−
1 ∧ c2 , b1 = d1 ∧ d−
2, b2 = d−
1 ∧ d2 .
Atunci a1 ∧ z = (c1 ∧ c2 ∧ z) ∨ (c1 ∧ c− −

2 ∧ z) = c1 ∧ (c1 ∨ c2 ) ∧ z = c1 ∧ z. Analog,
b1 ∧ z = d1 ∧ z . Rezultă e1 = (c1 ∧ z) ∨ (d1 ∧ z ) = (a1 ∧ z) ∨ (b1 ∧ z − ). În mod
− − −
analog, se arată că e2 = (a2 ∧ z) ∨ (b2 ∧ z − ). Egalităţile a1 ∧ a2 = b1 ∧ b2 = 0 sunt

evidente. 2
• Fixăm z ∈ A şi definim funcţiile ν∗ : A −→ [0, 1] şi ν ∗ : A −→ [0, 1] astfel:

pentru orice e ∈ A,
def. def.
ν∗ (e) = mi (e ∧ z), ν ∗ (e) = me (e ∧ z).
Lema 9.5.8 ν∗ |B[z] şi ν ∗ |B[z] sunt măsuri pe algebra Boole B[z].
Demonstraţie.
(i) ν ∗ |B[z] este o măsură pe algebra Boole B[z]:
Fie e1 , e2 ∈ B[z] cu e1 ∧ e2 = 0. Conform Lemei 9.5.7, există aj , bj ∈ B astfel ı̂ncât
ej = (aj ∧ z) ∨ (bj ∧ z − ) (j = 1, 2) şi a1 ∧ a2 = b1 ∧ b2 = 0. Atunci ej ∧ z = aj ∧ z
(j = 1, 2). Aplicând Lema 9.5.6, rezultă:
ν∗ (e1 ∨ e2 ) = mi ((e1 ∨ e2 ) ∧ z) = mi ((e1 ∧ z) ∨ (e2 ∧ z)) = mi ((a1 ∧ z) ∨ (a2 ∧ z)) =
= mi (a1 ∧ z) + mi (a2 ∧ z) = mi (e1 ∧ z) + mi (e2 ∧ z) = ν∗ (e1 ) + ν∗ (e2 ).

(ii) Se demonstrează similar că ν ∗ |B[z] este o măsură pe B[z]. 2
• Considerăm funcţiile m : B[z] −→ [0, 1] şi m : B[z] −→ [0, 1] definite astfel:

pentru orice e ∈ B[z],
def. def.
m(e) = mi (e ∧ z) + me (e ∧ z − ), m(e) = me (e ∧ z) + mi (e ∧ z − ).
Lema 9.5.9 Următoarele afirmaţii sunt adevărate:

(i) m şi m sunt probabilităţi pe algebra Boole B[z];
(ii) m |B = m |B = m;
(iii) m(z) = mi (z) şi m(z) = me (z).
Demonstraţie.
(i): Amintim că B[z] = B[z − ]. Conform Lemei 9.5.8, m şi m sunt măsuri pe
algebra Boole B[z]. Aplicând Corolarul 9.5.5, obţinem:
m(1) = mi (z) + me (z − ) = 1 şi m(1) = me (z) + mi (z − ) = 1, deci m şi m sunt
probabilităţi.
(ii): Fie a ∈ B. Conform Corolarului 9.5.4, m(a) = mi (a ∧ z) + me (a ∧ z − ) =
m(a) şi, analog, m(a) = m(a).
(iii): Evident. 2
Demonstraţia Teoremei 9.5.1:

Considerăm mulţimea F a perechilor (C, µ), unde C este o subalgebra a lui A astfel
ı̂ncât B ⊆ C ⊆ A şi µ : C −→ [0, 1] este o probabilitate.
Să definim o relaţie binară ¹ pe F astfel: pentru orice două perechi (C1 , µ1 ) ∈ F ,
(C2 , µ2 ) ∈ F,
def.
(C1 , µ1 ) ¹ (C2 , µ2 ) ⇐⇒ C1 ⊆ C2 şi µ2 |C1 = µ1 .
¹ este o relaţie de ordine pe F. Se poate arăta uşor că mulţimea ordonată (F, ¹)
este inductivă, deci conform axiomei lui Zorn există un element (C0 , µ0 ) maximal
ı̂n (F, ¹). Dacă C0 = A, atunci µ0 este o probabilitate pe A ce extinde pe m. Dacă
există z ∈ A \ C0 , atunci conform Lemei 9.5.9, există o probabilitate µ00 : C[z] −→
[0, 1] ce extinde pe µ0 . Datorită maximalităţii lui (C0 , µ0 ), rezultă C[z] = A, µ00
este o probabilitate pe A şi µ00 |A = m. 2
Propoziţia 9.5.10 Fie B o subalgebră a lui A şi z ∈ A. Dacă m este o proba-
bilitate pe B şi r ∈ [0, 1], atunci afirmaţiile următoare sunt echivalente:
(i) m se poate extinde la o probabilitate m0 pe B[z] astfel ı̂ncât m0 (z) = r;
(ii) m(z) ≤ r ≤ m(z).
Demonstraţie.
(i) =⇒ (ii): Imediat.
(ii) =⇒ (i): Dacă m(z) ≤ r ≤ m(z), atunci există θ ∈ [0, 1] astfel ı̂ncât
r = (1 − θ) · mi (z) + θ · me (z).
Considerăm funcţia m0 : B[z] −→ [0, 1] definită astfel: pentru orice a ∈ B[z],
def.
m0 (a) = (1 − θ) · m(a) + θ · m(a).
Conform Lemei 9.5.9, m0 este o probabilitate pe B[z], m0 extinde pe m şi
m0 (z) = (1 − θ) · m(z) + θ · m(z) = (1 − θ) · mi (z) + θ · me (z) = r.
2
Capitolul 10
Modele probabiliste ale

calculului cu predicate
În acest capitol sunt considerate probabilităţi (= probabilităţi logice) definite

pe mulţimi de enunţuri ale calculului cu predicate (secţiunea 1). Ele extind
noţiunea de teorie consistentă a calculului cu predicate. Condiţia lui Gaifman per-
mite definirea noţiunii de structură probabilistă şi de model al unei probabilităţi
logice. Teorema de completitudine a lui Gaifman (orice probabilitate logică ad-
mite un model probabilist) reprezintă varianta probabilistă a teoremei de com-
pletitudine a lui Henkin (orice teorie admite un model) (secţiunea 2). Ultima
secţiune conţine versiuni probabiliste ale unor rezultate din teoria clasică a mod-
elelor (teorema lanţului elementar, păstrarea probabilităţilor la substructuri, teo-
rema de consistenţă a lui Robinson).
10.1 Structuri probabiliste
notaţie
Fie L = Lτ calculul cu predicate de ordinul I şi C mulţimea constantelor
sale. Notăm cu E mulţimea enunţurilor lui L şi cu E0 mulţimea enunţurilor fără
cuantificatori.
Fie U o mulţime nevidă astfel ı̂ncât C ⊆ U . Atunci L(U ) va fi limbajul obţinut
din L prin adăugarea constantelor din U \C. Vom nota cu E(U ) mulţimea constan-
telor lui L(U ) şi cu E0 (U ) mulţimea enunţurilor lui L(U ) ce nu au cuantificatori.
Fie D ⊆ E cu proprietăţile următoare:
- D conţine teoremele formale ale lui L,
- D este ı̂nchisă la conectorii ∨, ∧, ¬, →.
269
270CAPITOLUL 10. MODELE PROBABILISTE ALE CALC. CU PREDICATE
Dacă E/∼ = {ϕ b | ϕ ∈ E} este algebra Lindenbaum-Tarski asociată lui L, atunci

D/∼ = {ϕb | ϕ ∈ D} este o subalgebră Boole a lui E/∼ .
Definiţia 10.1.1 O funcţie m : D −→ [0, 1] se numeşte probabilitate pe D dacă

pentru orice ϕ, ψ ∈ E sunt satisfăcute următoarele condiţii:
(P1) ` ϕ implică m(ϕ) = 1,
(P2) dacă ` ¬(ϕ ∧ ψ), atunci m(ϕ ∨ ψ) = m(ϕ) + m(ψ).
Următorul rezultat este o variantă a Lemei 9.1.4:
Lema 10.1.2 Fie m o probabilitate pe D şi ϕ, ψ ∈ D. Atunci

(a) m(¬ϕ) = 1 − m(ϕ);
(b) Dacă ` ϕ ↔ ψ, atunci m(ϕ) = m(ψ).
∼
Fie m o probabilitate pe D. Conform Lemei 10.1.2, putem defini o funcţie m:
D/∼ −→ [0, 1] astfel: pentru orice ϕ ∈ D,
∼ def.
m (ϕ)
b = m(ϕ).
∼
Atunci m este o probabilitate pe algebra Boole D/∼ .
Propoziţia 10.1.3 Orice probabilitate m : D −→ [0, 1] se poate extinde la o proba-

bilitate µ : E −→ [0, 1].
∼
Demonstraţie. Conform Teoremei Horn-Tarski, probabilitatea m: D/∼ −→ [0, 1]
se poate extinde la o probabilitate µ0 : E/∼ −→ [0, 1]. Daca p : E −→ E/∼ este
surjecţia canonică, atunci µ = µ0 ◦ p este o probabilitate pe E şi µ |D = m. 2
Definiţia 10.1.4 O funcţie f : E −→ L2 se numeşte interpretare booleană a lui L

dacă pentru orice ϕ, ψ ∈ E, avem
f (ϕ ∨ ψ) = f (ϕ) ∨ f (ψ), f (ϕ ∧ ψ) = f (ϕ) ∧ f (ψ),
f (¬ϕ) = ¬f (ϕ), f (ϕ → ψ) = f (ϕ) → f (ψ).
Lema 10.1.5 Fie T ⊆ E şi h = 1 : T −→ L2 funcţia constantă (h(ϕ) = 1, pentru

orice ϕ ∈ T ). Atunci următoarele afirmaţii sunt echivalente:
(i) T este consistentă,
∼ ∼
(ii) Există o interpretare booleană h: E −→ L2 a lui L astfel ı̂ncât h|T = h.
Observaţia 10.1.6 Lema 10.1.5 arată că o teorie consistentă poate fi gândită ca
o interpretare booleană a lui L. Atunci noţiunea de probabilitate introdusă de
Definiţia 10.1.1 este o variantă probabilistă a noţiunii de teorie consistentă.
10.1. STRUCTURI PROBABILISTE 271
Fie M o structură de ordinul I pentru limbajul L = Lτ . Amintim că o inter-

pretare a lui L ı̂n M poate fi considerată ca o funcţie k · kM : E(M ) −→ L2 cu
proprietăţile următoare:
- k · kM duce operaţiile logice ∨, ∧, ¬, → ale lui E(M ) ı̂n operaţiile algebrice cores-
punzătoare din L2 ;
- pentru orice enunţ al lui E(M ) de forma ∃xϕ(x), avem
_
k∃xϕ(x)kM = kϕ(a)kM .
a∈M
Aceasta ne sugerează conceptul de structură probabilistă ı̂n sensul lui Gaifman [37]:
Definiţia 10.1.7 O structură probabilistă pentru limbajul L = Lτ este o pereche

(U, m), unde U este o mulţime nevidă astfel ı̂ncât C ⊆ U şi m : E(U ) −→ [0, 1]
este o probabilitate ce satisface următoarea condiţie, numită condiţia lui Gaifman:
(Ga) Pentru orice formulă ϕ(x) a lui L(U ),

m(∃xϕ(x)) = sup{m(∨ni=1 ϕ(ai )) | a1 , . . . , an ∈ U }.
Lema 10.1.8 Condiţia lui Gaifman (G) este echivalentă cu fiecare din următoarele
trei proprietăţi:
(Ga1) Pentru orice formulă ϕ(x) a lui L(U ),
m(∀xϕ(x)) = inf{m(∧ni=1 ϕ(ai )) | a1 , . . . , an ∈ U }.
(Ga2) Pentru orice formulă ϕ(~x) = ϕ(x1 , . . . , xm ) a lui L(U ),
m(∃~xϕ(~x)) = sup{m(∨ni=1 ϕ(a~i )) | a~1 , . . . , a~n ∈ U m }.
(Ga3) Pentru orice formulă ϕ(~x) = ϕ(x1 , . . . , xm ) a lui L(U ),
m(∀~xϕ(~x)) = inf{m(∧ni=1 ϕ(a~i )) | a~1 , . . . , a~n ∈ U m }.
Demonstraţie. Vom demonstra numai că (Ga) =⇒ (Ga1):
Este cunoscut că ` ∀xϕ(x) ↔ ¬∃x¬ϕ(x). Aplicând Lema 10.1.2, rezultă:
m(∀xϕ(x)) = m(¬∃x¬ϕ(x)) = 1 − m(∃x¬ϕ(x)) =
= 1 − sup{m(∨ni=1 ¬ϕ(ai )) | a1 , . . . , an ∈ U } =
= inf{1 − m(∨ni=1 ¬ϕ(ai )) | a1 , . . . , an ∈ U } =
= inf{m(∧ni=1 ϕ(ai )) | a1 , . . . , an ∈ U }.
2
O interpretare k · kM ı̂ntr-o structură M de ordinul I este determinată ı̂n mod

unic de restricţia sa la mulţimea E0 (M ). Un rezultat similar se poate stabili şi ı̂n
cazul structurilor probabiliste.
Teorema 10.1.9 Considerăm o pereche (U, m), unde U este o mulţime nevidă
şi m : E0 (U ) −→ [0, 1] este o probabilitate. Atunci există o unică probabilitate
m∗ : E(U ) −→ [0, 1] ce extinde pe m şi verifică condiţia lui Gaifman.
P Q
Demonstraţie. Pentru orice V ⊆ U , notăm cu n (V ) (respectiv n (V )) mulţimea
formulelor lui L(V ) ı̂n forma normală prenex cu cel mult nP blocuri de cuantifica-
tori astfel ı̂ncât primul bloc este
Q ∃ (respectiv ∀). Dacă ϕ ∈ (V ), atunci ¬ϕ este
echivalentă cu o formulă din n (V ). EsteP cunoscut Qcă orice formulă din L(V ) este
logic echivalentă cu o formulă dintr-un n (V ) sau n (V ) (pentru un n ≥ 0).
Vom demonstra teorema numai ı̂n cazul când limbajul L(U ) este numărabil.
• Vom demonstra mai ı̂ntâi unicitatea lui m∗ :
Fie m∗1 , m∗2 două extensii ale lui m ce verifică condiţia (Ga). Vom demonstra că
pentru orice n ≥ 0, următoarele egalităţi sunt adevărate:
m∗1 |Pn (V )∩E(U ) = m∗2 |Pn (V )∩E(U ) ,

m∗1 |Qn (V )∩E(U ) = m∗2 |Qn (V )∩E(U ) .
Procedăm prin inducţie Pdupă n:Q
- Pentru n = 0, avem 0 (V ) = 0 (V ) = E0 (V ) şi m∗1 |E0 (V ) = m∗2 |E0 (V P) = m.
- Vom arăta cum Q se face trecerea de la n la n + 1. Fie ϕ = ∃~xψ(~x) ∈ n+1 (V ) ∩
E(U ), cu ψ(~x) ∈ n (V ) şi ~x = (x1 , . . . , xk ). Ipoteza inducţiei ne spune că pentru
orice a~j ∈ U k , j = 1, . . . , s,
m∗1 (∨sj=1 ψ(a~j )) = m∗1 (∨sj=1 ψ(a~j )).
Atunci prin aplicarea condiţiei (Ga2), rezultă:
m∗1 (ϕ) = sup{m∗1 (∨sj=1 ψ(a~j )) | a~1 , . . . , a~s ∈ U k } =
= sup{m∗2 (∨sj=1 ψ(a~j )) | a~1 , . . . , a~s ∈ U k } = m∗2 (ϕ).

Q
Mai sus am folositQfaptul că o disjuncţie de formule din n (V ) este logic echivalentă
cu o formulă din n (V ).
• Acum vom demonstra existenţa lui m∗ :
Notăm cu U mulţimea structurilor de ordinul I ale lui L care au pe U ca univers.
Pentru orice ϕ ∈ E(U ), notăm
notaţie
M (ϕ) = {A ∈ U | A |= ϕ}.
Atunci pentru orice ϕ, ψ ∈ E(U ), avem:
M (ϕ ∨ ψ) = M (ϕ) ∪ M (ψ), M (ϕ ∧ ψ) = M (ϕ) ∩ M (ψ), M (¬ϕ) = U \ M (ϕ).
Prin urmare, B = {M (ϕ) | ϕ ∈ E0 (U )} este o subalgebră a algebrei Boole P(U ).

Familia B = {M (ϕ)}ϕ∈E0 (U ) formează o bază de deschişi ai unei topologii pe U .
Spaţiul topologic obţinut este homeomorf cu spaţiul Boole asociat algebrei Boole
E0 (U )/∼ . Mulţimile M (ϕ), ϕ ∈ E0 (U ) sunt simultan ı̂nchise şi deschise.
10.1. STRUCTURI PROBABILISTE 273
Funcţia µ : B −→ [0, 1], definită pentru orice ϕ ∈ E0 (U ) de:

def.
µ(M (ϕ)) = m(ϕ)
este o probabilitate pe algebra Boole B.
· Vom arăta că µ este o probabilitate continuă pe B.
Considerăm ı̂n B un şir (Xn ) astfel ı̂ncât Xn ↓ ∅. Mulţimile Xn fac parte din baza
{M (ϕ) | ϕ ∈ E0 (U )} a spaţiului
T∞ U, deci sunt simultan ı̂nchise şi deschise. Din
compacitatea
Tn0 lui U şi din i=1 i = ∅ rezultă existenţa unui n0 ≥ 1 astfel ı̂ncât
X
X
i=1 i = ∅, deci Xn = ∅ pentru orice n ≥ n0 . Atunci limn→∞ µ(Xn ) = 0, deci µ
este continuă.
Fie B σ-algebra de părţi ale lui U generată de algebra Boole B. Aplicând
teorema lui Carathédory, rezultă existenţa unei σ-probabilităţi µ∗ : B −→ [0, 1], ce
extinde pe µ.
· Vom arăta că M (ϕ) ∈ B, pentru orice ϕ ∈ E(U ).
Procedăm prin inducţie după complexitatea enunţului ϕ:
- dacă ϕ ∈ E0 (U ), atunci M (ϕ) ∈ B ⊆ B.
- Presupunem că ϕ = ϕ1 ∨ ϕ2 şi M (ϕ1 ), M (ϕ2 ) ∈ B. Atunci M (ϕ) = M (ϕ1 ) ∪
M (ϕ2 ) ∈ B.
- Cazul ϕ = ¬ψ şi M (ψ) ∈ B este evident.
- Presupunem că ϕ = ∃xψ(x) şi M (ψ(a)) ∈ B, pentru orice a ∈ U . Ţinând cont că
U este numărabil, rezultă
M (ϕ) = ∪a∈U M (ψ(a)) ∈ B.
Pentru orice ϕ ∈ E(U ), vom defini
def.
m∗ (ϕ) = µ∗ (M (ϕ)).
Atunci funcţia m∗ : E(U ) −→ [0, 1] este o probabilitate ce extinde pe m.
· A rămas să mai arătăm că m∗ satisface condiţia (Ga).
Considerăm enunţul ∃xϕ(x) ı̂n L(U ). Atunci
M (∃xϕ(x)) = ∪a∈U M (ϕ(a)).
Mulţimea M (∃xϕ(x)) este compactă ı̂n U , deci există a1 , . . . , an ∈ U astfel ı̂ncât
M (∃xϕ(x)) = ∪ni=1 M (ϕ(ai )).
Ultima egalitate implică:
m∗ (∃xϕ(x)) = µ∗ (M (∃xϕ(x))) = µ∗ (∪ni=1 M (ϕ(ai ))) =
= µ∗ (M (∨ni=1 ϕ(ai ))) = m∗ (∨ni=1 ϕ(ai )).
De aici rezultă:
m∗ (∃xϕ(x)) = sup{m∗ (∨ni=1 ϕ(bi )) | b1 , . . . , bn ∈ U }.
2
Observaţia 10.1.10 Am văzut că orice probabiliate µ : D −→ [0, 1] induce o

∼ ∼
probabilitate µ: D/∼ −→ [0, 1]. Funcţia µ 7→µ stabileşte o corespondenţă biunivocă
ı̂ntre probabilităţile definite pe mulţimea de enunţuri D şi probabilităţile definite
pe algebra Boole D/∼ .
Pe baza Observaţiei 10.1.10, teoria modelelor probabiliste poate fi dezvoltată folosind
numai probabilităţi definite pe algebra Boole.
10.2 Teorema de completitudine a lui Gaifman
Fie L un limbaj de ordinul I, C mulţimea constantelor sale, E mulţimea enunţuri-

lor, E0 mulţimea enunţurilor fără cuantificatori, etc.
Noţiunile de probabilitate µ : D −→ [0, 1] şi de structură probabilistă (U, m),
introduse ı̂n secţiunea precedentă, reprezintă contrapartea probabilistă a noţiunilor
de teorie a lui L şi de structură de ordinul I.
În mod natural, se pune problema traducerii ı̂n limbaj probabilistic a altor
concepte şi proprietăţi ale logicii predicatelor.
Să ı̂ncepem cu noţiunea de model al unei teorii.
Fie T ⊆ E o teorie a lui L şi funcţia f : T −→ L2 definită astfel: f (ϕ) = 1
pentru orice ϕ ∈ T . Atunci o structură de ordinul I, M, este un model al lui T dacă
şi numai dacă restricţia lui k · kM la T coincide cu f . Această observaţie conduce
la următoarea definiţie.
Definiţia 10.2.1 Fie µ : D −→ [0, 1] o probabilitate pe D ⊆ E. O structură
probabilistă (U, m) este un model al lui µ dacă m |D = µ. În acest caz, vom scrie
(U, m) |= µ.
Teorema 10.2.2 (Teorema de completitudine a lui Gaifman [37])

Orice probabilitate µ : D −→ [0, 1] admite un model.
Demonstraţie. Fie C0 = C. Pentru orice enunţ ϕ ∈ E de forma ∃xψ(x), vom

considera o nouă constantă aϕ , astfel ı̂ncât, dacă ϕ 6= χ, atunci aϕ 6= aχ . Notăm
cu C1 mulţimea acestor constante noi. Procedând la fel pentru limbajul L(C1 ), se
obţine o nouă mulţime C2 , astfel ı̂ncât C2 ∩ C0 = ∅, C2 ∩ C1 = ∅. Prin inducţie, se
obţine un şir de mulţimi
C 0 , C 1 , . . . , Cn , . . .
disjuncte două câte două. Notăm
U = ∪∞
n=0 Cn .
In limbajul L(U ), luăm următoarea mulţime de enunţuri
E 0 = {∃xψ(x) → ψ(aϕ ) | ϕ = ∃xψ(x) ∈ E(U )}.

10.2. TEOREMA DE COMPLETITUDINE A LUI GAIFMAN 275
Considerăm algebra Lindenbaum-Tarski B = E(U )/∼ şi subalgebra B 0 a lui B

σ | σ ∈ D ∪ E 0 }.
generată de mulţimea X = {b
Teorema 10.2.2 va fi demonstrată prin ı̂nsumarea următorilor paşi:
(1) Elementele lui B 0 au forma (c c1 ) ∨ . . . ∨ (c

σ1 ∧ ψ cn ), unde, pentru orice
σn ∧ ψ
i = 1, . . . , n, σi ∈ D şi ψi = ∧j∈J ψij astfel ı̂ncât fiecare enunţ ψij este ı̂n E 0 sau
este negaţia unui element al lui E 0 .
b | ϕ ∈ E 0 }.
Fie F filtrul lui B generat de mulţimea {ϕ
(2) Dacă σ ∈ E şi σ b ∈ F , atunci σ b = 1.

Din σ b ∈ F , rezultă existenţa enunţurilor τ1 , . . . , τn ∈ E 0 astfel ı̂ncât ∧ni=1 τbi ≤ σ
b.
Atunci există numerele naturale k1 , . . . , kn ≥ 1, constantele a1 ∈ Ck1 , . . . , an ∈ Ckn
şi enunţurile ϕi = ∃xi ψ(xi ), i = 1, . . . , n astfel ı̂ncât τi = ∃xi ψ(xi ) → ψi (ai ) şi
ai = aϕi , pentru orice i = 1, . . . , n.
Putem presupune ki ≤ kn , i = 1, . . . , n (eventual printr-o renumerotare), deci
constanta an nu apare ı̂n σ şi nici ı̂n τ1 , . . . , τn−1 .
Din inegalitatea ∧ni=1 τbi ≤ σ b, se obţine ` ∧ni=1 τi → σ, deci {τ1 , . . . , τn } ` σ.
Rezultă că {¬σ, τ1 , . . . , τn } este o mulţime inconsistentă, deci ∆ ` ¬τn , unde ∆ =
{¬σ, τ1 , . . . , τn−1 }.
Atunci ∆ ` ¬(∃xn ψn (xn ) → ψn (an )), de unde rezultă ∆ ` ∃xn ψn (xn ) ∧
¬ψn (an ), deci ∆ ` ∃xn ψn (xn ) şi ∆ ` ¬ψn (an ). Cum constanta an nu apare ı̂n
enunţurile teoriei ∆, din ∆ ` ¬ψn (an ) rezultă ∆ ` ∀xn ¬ψn (xn ). Prin urmare,
∆ ` ¬∃xn ψn (xn ), ceea ce arată că ∆ este inconsistentă. Procedând analog din
aproape ı̂n aproape, ı̂n final rezultă că {¬σ} este inconsistentă, deci ` σ. În con-
cluzie, σb = 1.
(3) Pentru orice σ1 , σ2 ∈ E, σc1 /F = σ

c2 /F dacă şi numai dacă σ
c1 = σ
c2 .
Afirmaţia (3) rezultă astfel:
σ
c1 /F = σ c2 /F ⇐⇒ (cσ1 ↔ σ c2 ) ∈ F ⇐⇒ σ1\ ↔ σ2 ∈ F ⇐⇒ σ1\ ↔ σ2 = 1 ⇐⇒
σ
c1 = σc2 , conform (2).
(4) Dacă σ ∈ E 0 , atunci σb/F = 1/F (ı̂n algebra Boole B/F ).

Într-adevăr, dacă σ ∈ E 0 , atunci σ
b ∈ F , deci σ
b/F = 1/F .
b ∈ B 0 există un enunţ ψ ∈ D astfel

Aplicând (1) şi (4), rezultă că pentru orice ϕ
ı̂ncât σ b 0 0
b/F = ψ/F . Definim funcţia µ : B /F −→ [0, 1] prin
def.
µ0 (ϕ/
b F ) = µ(ϕ),
unde ϕb ∈ B 0 şi ψ ∈ D cu ϕ/ b F = ψ/ b F.
Să arătăm că funcţia µ0 este bine definită.
Dacă ϕbi /F = ψbi /F cu ϕbi ∈ B 0 şi ψi ∈ D pentru i = 1, 2, atunci
ϕ
c1 /F = ϕ c1 /F = ψ
c2 /F =⇒ ψ c2 /F =⇒ ψ
c1 = ψ
c2 =⇒` ψ1 ↔ ψ2 =⇒ µ(ψ1 ) = µ(ψ2 ),
conform (3) şi conform Lemei 10.1.2(b).

Se observă că µ0 este o probabilitate pe subalgebra B 0 a lui B. Conform Teore-
mei Horn-Tarski, µ0 se poate extinde la o probabilitate µ∗ : B/F −→ [0, 1].
Definim funcţia m∗ : E(U ) −→ [0, 1] punând, pentru orice ψ ∈ E(U ),
def.
b F ).
m∗ (ψ) = µ∗ (ψ/
Este evident că m∗ este o probabilitate pe E(U ).
Arătăm că m∗ verifică condiţia (Ga).
Fie ϕ = ∃xψ(x) ∈ E(U ) şi τ = ∃xψ(x) → ψ(aϕ ) ∈ E 0 . Atunci
m∗ (τ ) = m∗ (∃xψ(x) → ψ(aϕ )) = µ∗ (b
τ /F ) = µ∗ (1/F ) = 1,
de unde rezultă
m∗ (∃xψ(x)) ≤ m∗ (ψ(aϕ )).
Atunci
m∗ (∃xψ(x)) = m∗ (ψ(aϕ )) = sup{m∗ (∨ni=1 ψ(ai )) | a1 , . . . , sn ∈ U },
deci m∗ satisface condiţia lui Gaifman.
Dacă ϕ ∈ D, atunci m∗ (ϕ) = µ∗ (ϕ/
b D ) = µ0 (ϕ/
b F ) = µ(ϕ). In concluzie, (U, m∗ )
este un model al lui µ. 2
10.3 Către o teorie a modelelor probabiliste
In această secţiune, vom prezenta câteva elemente ale teoriei modelelor pro-
babiliste. Noţiuni şi rezultate ale teoriei modelelor vor fi traduse ı̂n noţiuni şi
rezultate ale teoriei modelelor probabiliste.
Fie L un limbaj de ordinul I şi C mulţimea constantelor sale. Dacă U este o
mulţime de constante astfel ı̂ncât C ⊆ U , atunci L(U ) va fi limbajul obţinut din L
prin adăugarea constantelor din U \ C. Vom nota cu E (respectiv E(U )) mulţimea
enunţurilor lui L (respectiv L(U )) şi cu B (respectiv B(U )) algebra Lindenbaum-
Tarski E/∼ (respectiv E(U )/∼ ). Clasa de echivalenţă a unui enunţ ϕ va fi notată
acum cu [ϕ].
Pentru a evita unele complicaţii de scriere, ı̂n această secţiune vom lucra numai
cu probabilităţi pe algebre Boole (conform Observaţiei 10.1.10, acest lucru este
posibil). Atunci o probabilitate pe L este o probabilitate µ pe o subalgebră a lui
B. Vom nota cu dom(µ) domeniul de definiţie al lui µ. În contextul precizat, o
structură probabilistă este o pereche (U, u), unde C ⊆ U şi u este o probabilitate
pe algebra Boole B(U ) ce satisface condiţia lui Gaifman:
(Ga) Pentru orice enunţ ∃xϕ(x) al lui L(U ),
u([∃xϕ(x)]) = sup{u(∨ni=1 [ϕ(ai )]) | a1 , . . . , an ∈ U }.
Condiţiile (Ga1) - (Ga3) din Lema 10.1.8 se rescriu ı̂ntr-un mod evident.
10.3. CĂTRE O TEORIE A MODELELOR PROBABILISTE 277
10.3.1 Pereche consistentă cu o probabilitate

· Fie µ este o probabilitate pe L şi (U, u) este o structură probabilistă. Spunem
că (U, u) este un model al lui µ, şi notăm
(U, u) |= µ,
dacă u |dom(µ) = µ.
· Fie (U, u) o structură probabilistă, ϕ un enunţ al lui L(U ) (ϕ ∈ E(U )) şi
r ∈ [0, 1]. Spunem că (U, u) satisface perechea (ϕ, r), şi notăm
(U, u) |= (ϕ, r),
dacă u([ϕ]) = r.
· Fie µ este o probabilitate pe L, ϕ ∈ E şi r ∈ [0, 1]. Spunem că perechea (ϕ, r)
este consistentă cu µ dacă există un model al lui µ ce satisface (ϕ, r).
Lema 10.3.2 Presupunem că µ este o probabilitate pe L, ϕ ∈ E şi r ∈ [0, 1].

Atunci următoarele afirmaţii sunt echivalente:
(i) (ϕ, r) este consistentă cu µ;
(ii) µi ([ϕ]) ≤ r ≤ µe ([ϕ]).
Demonstraţie.
(i) =⇒ (ii): Presupunem că există un model (U, u) al lui µ astfel ı̂ncât (U, u) |=
(ϕ, r). Atunci pentru orice ψ ∈ E, din [ψ] ∈ dom(µ) şi ` ψ → ϕ rezultă µ([ψ]) =
u([ψ]) ≤ u([ϕ]) = r. Aceasta arată că µi ([ϕ]) ≤ r şi, ı̂n mod analog, se arată că
r ≤ µe ([ϕ]).
(ii) =⇒ (i): Conform Propoziţiei 9.5.10, există o probabilitate η pe L cu pro-
prietatea că η extinde pe µ, [ϕ] ∈ dom(η) şi η([ϕ]) = r. Teorema de completitudine
a lui Gaifman asigură existenţa unui model (U, u) al lui η, deci u([ϕ]) = η([ϕ]) = r.
Prin urmare, (U, u) |= (ϕ, r). 2
10.3.2 Substructuri
Fie (U, u) şi (V, v) două structuri probabiliste astfel ı̂ncât U ⊆ V .
· Spunem că (U, u) este o substructură a lui (V, v), şi notăm
(U, u) ⊆ (V, v),
dacă u([ϕ]) = v([ϕ]) pentru orice ϕ ∈ E0 (U ).

· Spunem că (U, u) este o substructură elementară a lui (V, v), şi notăm
(U, u) ≺ (V, v),
dacă u([ϕ]) = v([ϕ]) pentru orice ϕ ∈ E(U ).

Lema 10.3.4 Fie (U, u) o substructură a lui (V, v). Atunci:

(i) pentru orice enunţ existenţial ϕ al lui L(U ), u([ϕ]) ≤ v([ϕ]);
(ii) pentru orice enunţ universal ϕ al lui L(U ), v([ϕ]) ≤ u([ϕ]).
Demonstraţie. Se aplică condiţiile (Ga) şi (Ga1). 2
10.3.3 Teorema lanţului elementar

Definiţiile 10.3.5 Fie λ ≥ 1 un ordinal. Considerăm o familie (Uα , uα )α<λ de
structuri probabiliste indexată de ordinalii α < λ. Spunem că (Uα , uα )α<λ este:
- un lanţ de structuri probabiliste, dacă (Uα , uα ) ⊆ (Uβ , uβ ), pentru orice ordinali
α < β < λ,
- un lanţ elementar de structuri probabiliste, dacă (Uα , uα ) ≺ (Uβ , uβ ), pentru orice
ordinali α < β < λ.
Dacă U este o mulţime de constante cu C ⊆ U , atunci vom nota
B0 (U ) = {[ϕ] | ϕ ∈ E0 (U )}.
B0 (U ) este o subalgebră a lui B(U ).

Fie (Uα , uα )α<λ un lanţ de structuri probabiliste şi
(10.1) U = ∪α<λ Uα .
Considerăm funcţia m : B0 (U ) −→ [0, 1] definită astfel: pentru ϕ ∈ E0 (U ) ∩

E(Uα ) = E0 (Uα ), cu α < λ,
def.
m([ϕ]) = uα ([ϕ]).
Atunci m este unica probabilitate pe B0 (U ) cu proprietatea că m |B0 (Uα ) = uα |B0 (Uα ) ,
pentru orice α < λ.
Conform Teoremei 10.1.9, există o unică probabilitate m∗ pe B(U ) ce satisface
condiţia lui Gaifman şi extinde pe m. Notăm u = m∗ . Atunci u este unica
probabilitate pe B(U ) ce satisface condiţia lui Gaifman şi u |B0 (Uα ) = uα |B0 (Uα ) ,
pentru orice α < λ.
Definiţia 10.3.6 Structura probabilistă (U, u) se numeşte reuniunea lanţului

(Uα , uα )α<λ .
Teorema 10.3.7 (Teorema lanţului elementar)

Fie (Uα , uα )α<λ un lanţ elementar de structuri probabiliste şi (U, u) reuniunea
sa. Atunci pentru orice ordinal α < λ,
(Uα , uα ) ≺ (U, u).

Demonstraţie. Este suficient să demonstrăm că pentru orice ordinal α < λ şi
pentru orice număr
P natural m ≥ 1 sunt adevărate următoarele proprietăţi:
(a) Dacă ϕ ∈ Q m (Uα ) ∩ E(Uα ), atunci u([ϕ]) = uα ([ϕ]);
(b) Dacă ϕ ∈ m (Uα ) ∩ E(Uα ), atunci u([ϕ]) = uα ([ϕ]).
(a): Procedăm prinPinducţie după

Q m:
- Pentru m = 0, avem 0 (Uα ) = 0 (Uα ) = E0 (Uα ) şi proprietăţile (a), (b) rezultă
chiar din definiţia reuniunii unui lanţ de structuri probabiliste.
- Să P
arătăm cum se realizează momentul (pasul) m → m + 1. Presupunem că
ϕ
Q ∈ m+1 (Uα ) ∩ E(Uα ), deci ϕ = ∃x1 . . . ∃xk ψ(x1 , . . . , xk ), cu ψ(x1 , . . . , xk ) ∈
m (Uα ). Pentru simplitatea
Q argumentaţiei, vom trata numai cazul k = 1, deci
ϕ = ∃xψ(x), cu ψ(x) ∈ m (Uα ). u şi uα satisfac condiţia lui Gaifman, deci
u([ϕ]) = sup{u(∨ni=1 [ψ(ai )]) | a1 , . . . , an ∈ U },
uα ([ϕ]) = sup{uα (∨ni=1 [ψ(ai )]) | a1 , . . . , an ∈ Uα }.
n
Q orice a1 , . . . , an ∈ Uα , enunţul ∨i=1 [ψ(ai )]) este logic echivalent cu un enunţ
Pentru
din m (Uα ) ∩ E(Uα ), deci, conform ipotezei inducţiei,
uα (∨ni=1 [ψ(ai )]) = u(∨ni=1 [ψ(ai )]).
Deoarece Uα ⊆ U , se obţine inegalitatea
uα ([ϕ]) ≤ u([ϕ]).
Fie ε > 0. Conform definiţiei operaţiei sup, există a1 , . . . , an ∈ U astfel ı̂ncât
u([ϕ]) ≤ u(∨ni=1 [ψ(ai )]) + ε.
Însă, conform (10.1), există un ordinal β cu proprietatea că α ≤ β < λ şi
a1 , . . . , an ∈ Uβ . Din ipoteza inducţiei, rezultă
(Uα , uα ) ≺ (Uβ , uβ ),
deci
u([ϕ]) ≤ u(∨ni=1 [ψ(ai )]) + ε = uβ (∨ni=1 [ψ(ai )]) + ε ≤ uβ ([ϕ]) + ε = uα ([ϕ]) + ε.
Cum ε a fost arbitrar, u([ϕ]) ≤ uα ([ϕ]), deci u([ϕ]) = uα ([ϕ]) şi demonstraţia lui
(a) este terminată.
(b) se tratează ı̂n mod analog. 2
Definiţiile 10.3.8 Fie (U, u) o substructură a lui (V, v).
Spunem că (V, v) este o extensie existenţială (universală) a lui (U, u), şi notăm
(U, u) ≺∃ (V, v) ((U, u) ≺∀ (V, v)),
dacă u([ϕ]) = v([ϕ]) pentru orice enunţ existenţial (respectiv universal) ϕ al lui
L(U ).
Se observă că (V, v) este o extensie existenţială a lui (U, u) dacă şi numai dacă
(V, v) este o extensie universală a lui (U, u).
Propoziţia 10.3.9 Dacă (U, u) ⊆ (V, v), atunci următoarele afirmaţii sunt echiva-
lente:
(i) (U, u) ≺∀ (V, v);
(ii) Există o extensie (W, w) a lui (V, v) astfel ı̂ncât (U, u) ≺ (W, w).
Demonstraţie.
(i) =⇒ (ii): Presupunem că (U, u) ≺∀ (V, v). Vom demonstra că există o proba-
bilitate η pe L(V ) astfel ı̂ncât:
(a) B(U ) ⊆ {[ϕ] | ϕ ∈ E0 (V )} ⊆ dom(η);
(b) η extinde pe u;
(c) η([ϕ]) = v([ϕ]), pentru orice ϕ ∈ E0 (V ).
Fie ϕ ∈ E(U ), a1 , . . . , an ∈ V \ U şi ψ(a1 , . . . , an ) ∈ E0 (V ) astfel ı̂ncât ` ϕ ↔

ψ(a1 , . . . , an ). Rezultă ` ϕ ↔ ∀x1 . . . ∀xn ψ(x1 , . . . , xn ).
Cum ∀x1 . . . ∀xn ψ(x1 , . . . , xn ) este un enunţ universal ı̂n L(U ), au loc următoarele
egalităţi:
u([ϕ]) = u([∀x1 . . . ∀xn ψ(x1 , . . . , xn )])
= v([∀x1 . . . ∀xn ψ(x1 , . . . , xn )]) = u([ψ(a1 , . . . , an )]).
Considerăm un enunţ ϕ ∈ E0 (V ) astfel ı̂ncât [ϕ] 6∈ B(U ). Vom demonstra

inegalităţile următoare:
(10.2) ui ([ϕ]) ≤ v([ϕ]) ≤ ue ([ϕ]).
Enunţul ϕ ∈ E0 (V ) este de forma ϕ(a1 , . . . , an ), cu a1 , . . . , an ∈ V \ U . Fie ψ ∈

E(U ) astfel ı̂ncât ` ψ → ϕ(a1 , . . . , an ). Rezultă ` ψ → ∀x1 . . . ∀xn ψ(x1 , . . . , xn ) şi
` ∀x1 . . . ∀xn ϕ(x1 , . . . , xn ) ↔ ϕ(a1 , . . . , an ), deci
u([ϕ]) ≤ u([∀x1 . . . ∀xn ψ(x1 , . . . , xn )]) = v([∀x1 . . . ∀xn ψ(x1 , . . . , xn )]) = v([ϕ]).
Rezultă prima din inegalităţile (10.2); a doua se demonstrează ı̂n mod analog.
Conform Propoziţiei 9.5.10, există o probabilitate µ pe subalgebra B(U )[[z]]
generată de B(U ) ∪ {[z]} astfel ı̂ncât µ extinde pe u şi u([ϕ]) = v([ϕ]).
Folosind consideraţiile precedente, printr-un proces de inducţie transfinită, se
obţine construcţia unei probabilităţi ce satisface condiţiile (a) - (c).
Aplicând teorema de completitudine a lui Gaifman, rezultă existenţa unei struc-
turi probabiliste (W, w) cu proprietăţile din (ii).
(ii) =⇒ (i): Evident. 2

10.3.4 Păstrarea probabilităţilor la substructuri

Definiţiile 10.3.10 Fie (U, u) o structură probabilistă, ϕ ∈ E(U ) un enunţ şi
r ∈ [0, 1] un număr real.
· Spunem că (U, u) este un model al perechii (ϕ, r), şi notăm
(U, u) |=∗ (ϕ, r),
dacă u([ϕ]) ≥ r.
· Definim
def.
µ∀ = {(ψ, µi ([ψ])) | ψ este un enunţ universal ı̂n L}.
· Spunem că (U, u) este un model al mulţimii µ∀ , şi notăm
(U, u) |=∗ µ∀ ,
dacă (U, u) este model al tuturor perechilor din µ∀ .
Teorema 10.3.11 Fie µ o probabilitate pe L şi (U, u) o structură probabilistă.

Atunci (U, u) poate fi scufundată ı̂ntr-un model (V, v) al lui µ dacă şi numai dacă
(U, u) |=∗ µ∀ .
Demonstraţie. Presupunem (U, u) ⊆ (V, v) şi (V, v) |= µ. Fie ϕ un enunţ uni-

versal ı̂n L. Pentru orice enunţ ψ cu proprietatea că [ψ] ∈ dom(µ) şi ` ψ → ϕ,
avem
µ([ψ]) = v([ψ]) ≤ u([ψ]) ≤ u([ϕ]).
Rezultă µi ([ϕ]) ≤ u([ϕ]), deci (U, u) |=∗ µ∀ .
Reciproc, presupunem că (U, u) |=∗ µ∀ .
• Fie [ϕ] ∈ dom(µ) şi ψ ∈ E0 (U ) astfel ı̂ncât ` ψ ↔ ϕ. Vom demonstra că
(10.3) µ([ϕ]) = u([ψ]).
Fie ~a = (a1 , . . . , an ) vectorul constantelor din U \ C ce apar ı̂n ψ. Din ` ϕ ↔ ψ(~a),

rezultă ` ¬ϕ ↔ ¬ψ(~a), deci ` ϕ ↔ ∀~xψ(~x) şi ` ¬ϕ ↔ ∀~x¬ψ(~x).
Însă ∀~xψ(~x) este un enunţ universal, deci
(U, u) |=∗ (∀~xψ(~x), µi ([∀~xψ(~x)])),
ceea ce ı̂nseamnă
u([∀~xψ(~x)]) ≥ µi ([∀~xψ(~x)]).
Din condiţia (Ga1), se obţine
u([ψ(~a)]) ≥ u([∀~xψ(~x)]),
deci
u([ψ(~a)]) ≥ µi ([∀~xψ(~x)]) = µi ([ϕ]).
Analog, din
(U, u) |=∗ (∀~x¬ψ(~x), µi ([∀~x¬ψ(~x)])),
rezultă
u([¬ψ(~a)]) ≥ µi ([¬ψ]).
Se ştie că µi ([¬ϕ]) + µe ([ϕ]) = 1, deci 1 − u([ψ(~a)]) ≥ 1 − µe ([ϕ]).
Am stabilit inegalitatea:
µi ([ϕ]) ≤ u([ψ(~a)]) ≤ µe ([ϕ]).
Dar [ϕ] ∈ dom(µ), deci

µi ([ϕ]) = µ([ϕ]) = µe ([ϕ]),
deci
µ([ϕ]) = u([ψ]),
adică (10.3) are loc.
• Fie acum ϕ ∈ E0 (U ) astfel ı̂ncât [ϕ] 6∈ dom(µ). Vom demonstra că µ poate fi
extinsă la o probabilitate η astfel ı̂ncât [ϕ] ∈ dom(η) şi η([ϕ]) = u([ϕ]). Conform
Propoziţiei 9.5.10, este suficient să arătăm că
(10.4) µi ([ϕ]) ≤ u([ϕ]) ≤ µe ([ϕ]).
Dacă ϕ = ϕ(~a), cu ~a = (a1 , . . . , an ) din U \ C, atunci ϕ(~a), ¬ϕ(~a) ∈ E0 (U ) şi

` ϕ(~a) ↔ ∀~xϕ(~x), ` ¬ϕ(~a) ↔ ∀~x¬ϕ(~x).
Observăm că
(U, u) |=∗ (∀~xϕ(~x), µi ([∀~xϕ(~x)])),
deci
u([ϕ]) = u([∀~xϕ(~x)]) ≥ µi ([∀~xϕ(~x)]) = µi ([ϕ]).
Analog, avem u([¬ϕ]) ≥ µi ([¬ϕ]), deci u([ϕ]) ≤ µe ([ϕ]). Deci, (10.4) are loc.
Folosind cele demonstrate mai sus, prin inducţie transfinită, putem defini o
probabilitate ε pe L(U ) astfel ı̂ncât:
· dom(µ) ∪ {[ϕ] | ϕ ∈ E0 (U )} ⊆ dom(ε);
· ε extinde pe µ;
· ε([ϕ]) = u([ϕ]), pentru orice ϕ ∈ E0 (U ).
In final, aplicând Teorema de completitudine a lui Gaifman, găsim un model

(V, v) al lui ε, deci (V, v) |= µ şi (U, u) ⊆ (V, v). 2
Definiţia 10.3.12 O probabilitate µ pe L este păstrată de substructurile proba-

biliste dacă (U, u) ⊆ (V, v) şi (V, v) |= µ implică (U, u) |= µ.
Corolarul 10.3.13 Fie µ o probabilitate pe L. Următoarele afirmaţii sunt echiva-

lente:
(i) µ este păstrată de substructurile probabiliste;
(ii) Pentru orice structură probabilistă (U, u), (U, u) |=∗ µ∀ implică (U, u) |= µ.
Definiţia 10.3.14 Fie (U, u) şi (V, v) două structuri probabiliste. Spunem că
(U, u) şi (V, v) sunt echivalente elementar dacă u |B = v |B . În acest caz, vom
nota
(U, u) ≡ (V, v).
Propoziţia 10.3.15 Dacă (U, u) ≡ (V, v), atunci există o structură probabilistă
(W, w) astfel ı̂ncât (U, u) ≺ (W, w) şi (V, v) ≺ (W, w).
Demonstraţie. Prin definiţia noţiunii de structură probabilistă, C ⊆ U şi C ⊆ V .

Putem presupune U ∩ V = C. B(U ) şi B(V ) sunt subalgebre ale lui B(U ∪ V ).
Considerăm ϕ(~a) ∈ E(U ), ψ(~b) ∈ E(V ), cu ~a = (a1 , . . . , an ) ı̂n U \ C şi ~b =
(b1 , . . . , bm ) ı̂n V \ C. Presupunem că ` ϕ(~a) ↔ ψ(~b) ı̂n L(U ∪ V ). Se observă că
` ϕ(~a) ↔ ∀~xϕ(~x) ı̂n L(U ) şi ` ψ(~b) ↔ ∀~y ψ(~y ) ı̂n L(V ), deci
` ∀~xϕ(~x) ↔ ∀~y ψ(~y ) ı̂n L(U ∪ V ).
Însă, ∀~xϕ(~x) şi ∀~y ψ(~y ) sunt enunţuri ı̂n L, deci ` ∀~y ψ(~y ) ↔ ∀~y ψ(~y ) ı̂n L.
Deoarece (U, u) ≡ (V, v), rezultă
u([ϕ(~a)]) = u([∀~xϕ(~x)]) = v([∀~y ψ(~y )]) = v([ψ(~b)]).
Fie [ϕ] 6∈ B(U ), cu ϕ = ϕ(~a), unde ~a = (a1 , . . . , an ) este format cu elemente din
U \C. Vom arăta că există o probabilitate µ pe L(U ∪V ) astfel ı̂ncât B(U )∪{[ϕ]} ⊆
dom(µ) ⊆ B(U ∪ V ).
Conform Propoziţiei 9.5.10, este suficient să stabilim următoarea inegalitate ı̂n
algebra Boole B(U ∪ V ):
(10.5) ui ([ϕ]) ≤ v([ϕ]) ≤ ue ([ϕ]).
Fie ` ψ → ϕ(~a) ı̂n L(U ), cu ψ ∈ E(U ). Deoarece ` ϕ(~a) ↔ ∀~xϕ(~x) şi

∀~xϕ(~x) ∈ E, avem
u([ψ]) ≤ u([∀~xϕ(~x)]) = v([∀~xϕ(~x)]) = v([ϕ]),
de unde rezultă ui ([ϕ]) ≤ v([ϕ]).

Inegalitatea a doua din (10.5) se demonstrează analog.
Folosind consideraţiile de mai sus, prin inducţie transfinită, se construieşte o
probabilitate µ0 pe L(U ∪ V ) astfel ı̂ncât următoarele proprietăţi sunt ı̂ndeplinite:
· B(U ) ∪ B(V ) ⊆ dom(µ0 ) ⊆ B(U ∪ V ),
· µ0 |B(U ) = u si µ0 |B(V ) = v.
Aplicând Teorema de completitudine a lui Gaifman, se obţine o structură proba-
bilistă (W, w) astfel ı̂ncât (U, u) ≺ (W, w) şi (V, v) ≺ (W, w). 2
10.3.5 O variantă probabilistă a

teoremei de consistenţă a lui Robinson
Fie L0 o expansiune a limbajului L. Atunci B(L) este o subalgebră a lui B(L0 ).

Dacă (U 0 , m0 ) este o structură probabilistă pentru limbajul L0 , atunci notăm
notaţie
(U 0 , m0 )[L = (U 0 , m0 |B(U ) ).
(U 0 , m0 )[L este o structură probabilistă pentru limbajul L.
Considerăm trei limbaje de ordinul I: L, L1 , L2 cu L = L1 ∩ L2 . Dacă C, C1 ,

C2 sunt respectiv mulţimile de constante ale celor trei limbaje, atunci C = C1 ∩ C2 .
Vom nota cu B, B1 , B2 algebrele Lindenbaum-Tarski ale limbajelor L, L1 , L2
respectiv. Dacă U este o mulţime astfel ı̂ncât C, C1 , C2 ⊆ U , atunci B(U ), B1 (U ),
B2 (U ) vor fi algebrele Lindenbaum-Tarski corespunzătoare limbajelor L(U ), L1 (U ),
L2 (U ), iar B10 , B20 vor fi subalgebrele lui B1 , B2 formate din clasele de echivalenţă
ale enunţurilor fără cuantificatori din L1 , L2 respectiv.
Teorema 10.3.16 Fie µ, µ1 , µ2 trei probabilităţi pe limbajele L, L1 , L2 respectiv,

astfel ı̂ncât µi |dom(µi )∩B = µ, pentru i = 1, 2. Atunci există o structură probabilistă
(A, m) pentru limbajul L1 ∪ L2 astfel ı̂ncât, pentru i = 1, 2,
m |dom(µi ) = µi .
Demonstraţie. Conform Teoremei de completitudine a lui Gaifman, există două

structuri probabiliste (U0 , u0 ) şi (V0 , v0 ), pentru L1 şi L2 respectiv, astfel ı̂ncât
(U0 , u0 ) |= µ1 şi (V0 , v0 ) |= µ2 . De aici rezultă
(10.6) (U0 , u0 )[L ≡ (V0 , v0 )[L .
Vom arăta că există o probabilitate µ0 pe L2 (U0 ∪ V0 ) astfel ı̂ncât următoarele două
condiţii sunt verificate:
· B(U0 ) ∪ B2 (V0 ) ⊆ dom(µ0 ) ⊆ B2 (U0 ∪ V0 ),
· µ0 |B(U0 ) = u0 şi µ0 |B2 (V0 ) = v0 .
• Întâi, vom demonstra:
(10.7) u0 |B(U0 )∩B2 (V0 ) = v0 |B(U0 )∩B2 (V0 ) .
Considerăm enunţurile α(~a) şi β(~b) astfel ı̂ncât :

· α(~a) este un enunţ ı̂n L(U0 ) şi ~a = (a1 , . . . , an ) este un vector cu elemente ı̂n
U0 \ C;
· β(~b) este un enunţ ı̂n L2 (V0 ) şi ~b = (b1 , . . . , bn ) este un vector cu elemente ı̂n
V0 \ C;
· ` α(~a) ↔ β(~b) ı̂n L2 (U0 ∪ V0 ).
Observăm că ` α(~a) ↔ ∀~xα(~x) ı̂n L(U0 ) şi ` β(~b) ↔ ∀~y β(~y ) ı̂n L2 (V0 ), deci
` ∀~xα(~x) ↔ ∀~y β(~y ) ı̂n L2 . Însă ∀~xα(~x) ∈ E, de unde rezultă
[∀~y β(~y )] = [∀~xα(~x)] ∈ B.
Tinând cont de (10.6), au loc următoarele egalităţi:
u0 ([α(~a)]) = u0 ([∀~xα(~x)]) = v0 ([∀~y β(~y )]) = v0 (β(~y )]).
În acest fel, am demonstrat egalitatea (10.7).

• Fie [ϕ] ∈ B(U0 ) ⊆ B2 (U0 ∪ V0 ) astfel ı̂ncât [ϕ] 6∈ B2 (V0 ) ⊆ B2 (U0 ∪ V0 ). Vom
demonstra că ı̂n algebra Boole B2 (U0 ∪ V0 ) au loc inegalităţile următoare:
(10.8) (v0 )i ([ϕ]) ≤ u0 ([ϕ]) ≤ (v0 )e ([ϕ]).
Fie ψ un enunţ ı̂n L2 (V0 ) astfel ı̂ncât ` ψ → ϕ ı̂n L2 (U0 ∪ V0 ). Atunci ϕ = ϕ(~a),
ψ = ψ(~b), unde ~a este un vector cu elemente din U0 \ C şi ~b este un vector cu
elemente din V0 \ C. Atunci ` ϕ ↔ ∀~xϕ(~x), ` ψ ↔ ∀~y ψ(~y ), ∀~xϕ(~x) ∈ E şi ∀~y ψ(~y )
este un enunt din L2 . Rezultă:
v0 ([ψ(~b)]) = v0 ([∀~y ψ(~y )]) ≤ v0 ([∀~xϕ(~x)]) = u0 ([∀~xϕ(~x)]) = u0 ([ϕ(~a)]).
De aici se obţine prima inegalitate din (10.8). A doua inegalitate se demonstrează

ı̂n mod analog.
• Aplicând Propoziţia 9.5.10, rezultă existenta unei probabilităţi µ1 ce verifică
proprietăţile următoare:
· B2 (V0 ) ∪ {[ϕ]} ⊆ dom(µ1 ) ⊆ B2 (U0 ) ∪ V0 ,
· µ1 |B2 (V0 ) = v1 ,
· µ1 ([ϕ]) = u0 ([ϕ]).
• Folosind acest rezultat şi aplicând inducţia transfinită, se obţine probabilitatea

µ0 .
Aplicând lui µ0 Teorema de completitudine a lui Gaifman, se obţine o structură
probabilistă (V1 , v1 ) pentru L2 (U0 ∪ V0 ) astfel ı̂ncât U0 ∪ V0 ⊆ V1 , v1 |B(U0 ) =
u0 |B(U0 ) şi v1 |B2 (V0 ) = v0 .
Atunci (V1 , v1 )[L(U0 ) ≡ (U0 , u0 )[L(U0 ) . Aplicând din nou procedeul de mai
sus, găsim o structură probabilistă (U1 , u1 ) pentru L1 (V1 ) astfel ı̂ncât V1 ⊆ U1 ,
u1 |B(U0 ) = u0 şi u1 |B(V1 ) = v1 |B(V1 ) .
Prin inducţie, se construiesc două lanţuri elementare de modele probabiliste:
(U0 , u0 ) ≺ (U1 , u1 ) ≺ . . . ≺ (Un , un ) ≺ . . .
(V0 , v0 ) ≺ (V1 , v1 ) ≺ . . . ≺ (Vn , vn ) ≺ . . .

pentru expansiuni ale lui L1 , respectiv L2 , astfel ı̂ncât următoarele proprietăţi sunt
ı̂ndeplinite:
· V1 ⊆ U1 ⊆ V2 ⊆ U2 ⊆ . . . ⊆ Un ⊆ Vn+1 ⊆ Un+1 ⊆ . . .,
· vn+1 ([ϕ]) = un ([ϕ]), pentru orice ϕ ∈ E(Un ),
· un+1 ([ϕ]) = vn+1 ([ψ]), pentru orice ψ ∈ E(Vn+1 ).
S∞ S∞ S∞ S∞
Fie A = n=0 Un = n=0 Vn şi (A, u) = n=0 (Un , un ), (B, v) = n=0 (Vn , vn ).
Conform Teoremei 10.3.7, pentru orice n ≥ 0 avem
(Un , un ) ≺ (A, u), (Vn , vn ) ≺ (B, v),
deci
(A, u)[L ≡ (B, v)[L .
∼ ∼
Fie B algebra Lindenbaum-Tarski a limbajului (L1 ∪ L2 )(A) şi B 0 subalgebra
sa formată din clasele enunţurilor fără cuatificatori. Atunci putem defini o pro-
∼
babilitate w :B 0 −→ [0, 1] astfel ı̂ncât w |B10 = u |B10 şi w |B20 = v |B20 . Aplicând
∼
Teorema 10.1.9, există o probabilitate m :B −→ [0, 1] ce extinde pe w şi verifică
condiţia lui Gaifman. Conform părţii de unicitate din Teorema 10.1.9, m |B1 = u |B1
şi m |B2 = v |B2 .
Structura probabilistă (A, m) satisface condiţiile cerute. 2
Rezultatul precedent este corespondentul probabilistic al teoremei de consistenţă

a lui Robinson din teoria clasică a modelelor.
Bibliografie
[1] M.A. Amer, Probability, logic and measures on epimorphic images of co-
products of measurable spaces, Reports Math. Logic, 28, 1994, 29-52.
[2] R. Balbes, Ph. Dwinger, Distributive lattices, Univ. of Missouri Press,

1974.
[3] J. Barwise (Editor), The Handbook of Mathematical logic, North-Holland,

Amsterdam 1977.
[4] O. Bâscă, Baze de date, Editura All, 1997.
[5] J.L. Bell, M. Machover, A course in mathematical logic, North-Holland,

1977; 1993.
[6] P. Bernays, A system of axiomatic set theory: I-VII, Journal of Symbolic

Logic, I: 2, 1937, 65-77; II: 6, 1941, 1-17; III: 7, 1942, 65-89; IV: 7, 1942,
133-145; V: 8, 1943, 89-106; VI: 13, 1948, 65-79; VII: 19, 1954, 81-96.
[7] G. Birkhoff, Lattice theory, Third Edition, AMS Colloq. Publ., vol. 25,
1973.
[8] I.M. Bocheński, Formale Logik, Freiburg - München 1956.
[9] G. Boole, An investigation into the laws of thought, 1854.
[10] N. Bourbaki, Foundations of mathematics for the working mathematicians,

Journal of Symbolic Logic, 14, 1949, 1-8.
[11] N. Bourbaki, Théorie des ensembles, Ch. 1-2, Paris 1954 (2nd ed. 1960).
[12] N. Bourbaki, Théorie des ensembles, Ch. 3, Paris 1956 (2nd ed. 1963).
[13] S.N. Burris, Logic for Mathematics and Computer Science, Prentice Hall,
1998.
[14] D. Buşneag, Contribuţii la studiul algebrelor Hilbert, Teză de doctorat, Uni-

versitatea din Bucureşti, 1985.
287
288 BIBLIOGRAFIE
[15] D. Buşneag, Categories of algebraic logic, Editura Academiei Române, 2006.
[16] D. Buşneag, F. Chirteş, D. Piciu, Probleme de logică şi teoria mulţimilor,

Editura Universitaria, Craiova 2003.
[17] G. Cantor, Beiträge zur Begründung der transfiniten Mengenlehre I, Math.

Ann., 46, 481-512, 1895.
[18] G. Cantor, Gesammelte Abhandlungen mathematischen und philosophis-

chen Inhalts, Ed. by E. Zermelo, Berlin 1932. Reprinted: Hildesheim 1962.
[19] C.C. Chang, H.J. Keisler, Model Theory, Amsterdam 1973; 3rd edition:
North Holland 1990.
[20] A. Church, Introduction to Mathematical Logic, vol. 1, Princeton Univ.

Press, 1956.
[21] P.J. Cohen, Set theory and the Continuum Hypothesis, New York, Amster-
dam 1966.
[22] D. van Dalen, A.F. Monna, Sets and Integration. An Outline of the De-
velopment, Groningen 1972.
[23] D. Van Dalen, H.C. Doets, H. Deswart, Sets: Naı̈ve, axiomatic and
applied, Pergamon Press, 1978.
[24] R. Dedekind, Über die drei Moduln erzeugte Dualgrupe, Math. Annalen,
53, 1900, 371-403.
[25] H. DeLong, A Profile of Mathematical Logic, Reading: Addison-Wesley,

1971.
[26] A. Diego, Sur les algèbres de Hilbert, Ph. D. Thesis, Collection de Logique
math., Serie A, XXI, Gauthier-Villars, 1966 (traduction faites d’après la
Thèse édi’ee en langue espagnole sous le titre: Sobre Algebras de Hilbert,
parue dans la Collection Notas de Logica Matematica, Univ. Nacional del
Sur, Bahia Blanca 1961).
[27] F.R. Drake, Set theory, Amsterdam 1974.
[28] H.B. Enderton, A mathematical introduction to logic, New York 1972.
[29] Gh. Enescu, Logică şi Adevăr, Editura politică, 1967.
[30] Gh. Enescu, Teoria sistemelor logice, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,
1976.
[31] Euclides, Elemente, traducere de Vicor Marian, Bucureşti, Tipografia Curţii

regale F. Göbl, FII. Vol. I, 1939; vol. II, 1940; vol. III, 1941.
BIBLIOGRAFIE 289
[32] J.E. Fenstad, Representation of probabilities defined on first order lan-

guages, in J.N. Crosley (ed.), Set, Models and Recursion Theory, North Hol-
land, 1967.
[33] J.E. Fenstad, The axiom of determinateness, In: Proceedings of the Second
Scandinavian Logic Symposium, Amsterdam 1971.
[34] A.A. Fraenkel, Axiomatische Begründung der geordneten Mengen, Jour-

nal für die reine und angewandte Mathematik (Crelle), 155, 1926, 129-158.
(Cf. Fund. Math., 7, 1925, 308-310.)
[35] A.A. Fraenkel, Y. Bar-Hillel, A. Levy, D. van Dalen, Foundations

of set theory, North-Holland, 1984 (first edition: 1958; second edition: first
printing, Amsterdam 1973; second printing, 1984).
[36] G. Frege, Grundgesetze der Arithmetik, begriffsschriftlich abgeleitet, Jena,

vol. I, 1893.
[37] H. Gaifman, Concerning measures on first order calculi, Israel J. Math., 2,

1964, 1-18.
[38] B.A. Galler, Cylindric and polyadic algebras,Proc. Amer. Math. Soc., 8,
1959, 176-183.
[39] G. Georgescu, Elemente de Logică Matematică, Academia Militară, 1978.
[40] G. Georgescu, Some model theory for probability structures, Reports Math.
Logic, 35, 2001, 103-113.
[41] G. Georgescu, Sistemul formal al calculului cu predicate (I), Revista de

logică http://egovbus.net/rdl, 20.10.2008, 1-33.
[42] G. Georgescu, Sistemul formal al calculului cu predicate (II), Revista de

logică http://egovbus.net/rdl, 20.10.2008, 1-19.
[43] G. Georgescu, Un semestru de logică, Revista de logică

http://egovbus.net/rdl, 19.11.2007, 1-5.
[44] G. Georgescu, Logică şi probabilităţi - Note de curs, Revista de logică

http://egovbus.net/rdl, nr. 2, 2010, 12.04.2010, 1-28.
[45] S. Givant, P. Halmos, Introduction to Boolean Algebras, Springer, 2008.
[46] K. Gödel, Die Vollstandigkeit der Axiome des logish Functionenkalkuls,

Monat. fur Mathematik und Physik, 37, 1930, 349-330.
[47] K. Gödel, The Consistency of the Axiom of Choice and of the General-
ized Continuum-Hypothesis with the Axioms of Set Theory, Annals of Math.
Studies, 3, Princeton 1940 (2nd printing, 1951).
290 BIBLIOGRAFIE
[48] G. Grätzer, General lattice theory, Second Edition, Birkhäuser 1998.

[49] A. Grzegorczyk, An outline of mathematical logic, D. Reidel Publishing
Company, 1974.
[50] P.R. Halmos, Algebraic logic, Chelsea Publ. Comp., New York 1962.
[51] P.R. Halmos, Lectures on Boolean Algebras, Princeton 1963.
[52] P.R. Halmos, Naive set theory, Springer, 1974.
[53] J. van Heijenoort, From Frege to Gödel. A Source-Book in Mathematical
Logic, Cambridge 1967.
[54] L. Henkin, The Completeness of First-order Functional Calculus, J. Symb.
Logic, 14, 1949, 159-166.
[55] L. Henkin, The Discovery of My Completeness Proofs, Bull. Symb. Logic,
vol.2, no. 2, 1996, 127-158.
[56] L. Henkin, J.D. Monk, A. Tarski, Cylindric Algebras, I, II, North-
Holland, 1971, 1985.
[57] D. Hilbert, W. Ackermann, Grundzugen der theoretischen Logik,
Springer-Verlag, Heidelberg 1928.
[58] A. Horn, A. Tarski, Measures in Boolean algebras, Trans. Amer. Math.
Soc., 64, 1948, 467-497.
[59] A. Iorgulescu, S-prealgebras, Discrete Mathematics, 126, 1994, 415-419.
[60] A. Iorgulescu, On BCK algebras - Part I.a: An attempt to treat unitarily
the algebras of logic. New algebras, J. of Universal Computer Science, Vol.
13, 11, 2007, 1628-1654.
[61] A. Iorgulescu, On BCK algebras - Part I.b: An attempt to treat unitarily
the algebras of logic. New algebras, J. of Universal Computer Science, Vol.
14, no. 22, 2008, 3686-3715.
[62] A. Iorgulescu, Algebras of logic as BCK algebras, Editura ASE, Bucureşti
2008.
[63] A. Iorgulescu, Asupra algebrelor Booleene, Revista de logică
http://egovbus.net/rdl, 25.01.2009, 1-25.
[64] K. Iséki, S. Tanaka, An introduction to the theory of BCK-algebras, Math.
Japonica, 23, No.1, 1978, 1-26.
[65] P.T. Johnstone, Stone spaces, Cambridge Univ. Press, 1982.
[66] S.C. Kleene, Mathematical Logic, New York 1967.
BIBLIOGRAFIE 291
[67] W. and M. Kneale, The Development of Logic, Oxford Univ. Press, 1962.
[68] J.L. Krivine, Théorie Axiomatique des Ensembles, Paris 1970.
[69] C. Kuratowski, A. Mostowski, Set Theory, Amsterdam 1968.
[70] A. Levy, Basic Set Theory, Springer Verlag, Berlin 1979; reprinted: Dover
Publications, 2003.
[71] J. L
Ã os, E. Marczewski, Extensions of measures, Fund. Math., 36, 1949,
267-276.
[72] J. L
Ã ukasiewicz, Selected Works, Warszawa - Amsterdam 1970.
[73] R.C. Lyndon, Notes on Logic, D. Van Nostrand, 1967.
[74] M. Maliţa, M. Maliţa, Bazele inteligenţei artificiale, Editura tehnică,

1987.
[75] Yu. A. Manin, A course in mathematical logic, Springer, Berlin 1977.
[76] G. Metakides, A. Nerode, Principii de logică şi programare logică, Edi-

tura Tehnică, 1988.
[77] Gh. Mihoc, N. Micu, Teoria probabilităţilor şi statistică matematică, Edi-
tura didactică şi pedagogică, 1980.
[78] Gr.C. Moisil Incercări vechi şi noi de logică neclasică, Editura ştiinţifică,
1965.
[79] Gr.C. Moisil, Elemente de logică matematică şi de teoria mulţimilor, Edi-
tura ştiinţifică, 1968.
[80] J.D. Monk, Mathematical Logic, Springer-Verlag, 1978.
[81] A. Monteiro, Construction des algèbres de LÃ ukasiewicz trivalentes dans les

algèbres de Boole Monadiques-I, Notas de Logica Mat., 11, 1974.
[82] A.P. Morse, A Theory of Sets, New York 1965.
[83] A. Mostowski, Über die Unabhängigkeit des Wohlordnungssatzes vom Ord-

nungsprinzip, Fund. Math., 32, 201-252.
[84] C. Năstăsescu, Introducere ı̂n teoria mulţimilor, Editura Didactică şi

Pedagogică, 1974.
[85] J. von Neumann, Eine Axiomatisierung der Mengenlehre, Journal für die
reine und angewandte Mathematik (Crelle), 154, 1925, 219-240; corrections,
ibid. 155, 128, 1926. Also in 61, 34-56. English translation in van Heijenoort
67, 393-413.
292 BIBLIOGRAFIE
[86] J. von Neumann, Die Axiomatisierung der Mengenlehre, Math. Ztschr., 27,
1928, 669-752. Also in 61, 339-422.
[87] T. Ogasawara, Relation between intuitionistic logic and lattice, Journal of

the Hiroshima University, Serie A, Vol. 9, 1939, 157-164.
[88] R. Padmanabhan, S. Rudeanu, Axioms for lattices and Boolean algebras,

World Scientific, Singapore 2008.
[89] D. Piciu, Algebras of fuzzy logic, Editura Universitaria, Craiova 2007.
[90] D. Ponasse, Problémes d’universalité s’introduissant dans l’algebrisation

de la logique mathématique, Thése présenté á la Faculté des Sciences de
l’Université de Clermont Ferrand, 1961.
[91] D. Ponasse, Logique mathématique, O.C.D.L., Paris 1967.
[92] D. Ponasse, Algébres floues et algébres de Lukasiewicz, Rev. Roum. Math.

Pures Appl., Tome XXIII, No. 1, 1978, 103-111.
[93] D. Ponasse, J.C. Carrega, Algébre et topologie booléennes, Masson, Paris

1979.
[94] C. Popovici, S. Rudeanu, H. Georgescu, Bazele informaticii, Vol. II,

Universitatea Bucureşti, Facultatea de matematică, 1991.
[95] W.V. Quine, New foundations for mathematical logic, Am. Math. Monthly,
44, 70-80. A revised and expanded version is in 53, 80-101.
[96] W.V. Quine, Mathematical logic, Revised edition, Cambridge, Mass. 1951
(first edition, 1940).
[97] M. Reghiş, Elemente de teoria mulţimilor şi de logică matematică, Editura

Facla, 1981.
[98] Ph. Rothmaler, Introduction to model theory, Taylor & Francis Group,
New York 2000.
[99] S. Rudeanu, Elemente de Logică Matematică (I), Gazeta de Informatică,

nr. 10/1992, 1-7.
[100] S. Rudeanu, Elemente de Logică Matematică (II), Gazeta de Informatică,

nr. 11/1992, 2-6.
[101] S. Rudeanu, Elemente de Logică Matematică (III), Gazeta de Informatică,

nr. 12/1992, 1-4.
[102] S. Rudeanu, Elemente de Logică Matematică (IV), Gazeta de Informatică,

nr. 1/1993, 1-8.
BIBLIOGRAFIE 293
[103] S. Rudeanu, Lecţii de Calculul Predicatelor şi Calculul Propoziţiilor, Editura

Universităţii Bucureşti, 1997.
[104] S. Rudeanu, Elemente de logică matematică, Revista de logică

http://egovbus.net/rdl, 01.09.2007, p. 1-23.
[105] B. Russell, The principles of mathematics, I., 1903; second ed., London
1937, New York 1938. Reprinted 1950.
[106] H. Scholz, Geschichte der Logik, Berlin 1931.
[107] E. Schröder, Algebra der Logik, vols. 1-3, 1890-1910. New York: Chelsea
reprint 1966.
[108] D. Scott, P. Krauss, Asigning probabilities to logical formules, in: Hin-

takka and Suppes (eds), Aspects of Inductive Logic, North Holland, 1966.
[109] J. Shoenfield, Mathematical Logic, London 1967.
[110] R. Sikorski, A theorem on extension of homomorphisms, Ann. Soc. Polon.

Math., 1948, 21, 332-335.
[111] R. Sikorski, Boolean Algebras, Berlin 1960 (second edition 1964).
[112] T. Skolem, Einige Bermerkungen zur axiomatischen Begründung der Men-

genlehre, 1923. Wiss. Vorträge gehalten auf dem 5. Kongress der Scandi-
nav. Mathematiker in Helsingfors, 1922, 217-232; also in 70, 137-152. English
translation in van Heijenoort 67, 290-301.
[113] T. Skolem, Über einige Grundlagenfragen der Mathematik, Skrifter utgit av

det Norske Vid.-Akad. i Oslo, I, 1929, No. 4, 1-49; also in 70, 275-280.
[114] M.H. Stone, The theory of representation for Boolean algebras, Trans.
Amer. Math. Soc., 40, 1936, 37-111.
[115] G. Takeuti, W.M. Zaring, Axiomatic Set Theory, Springer - Verlag, 1973.
[116] A. Tarski, Logic, Semantics, Metamathematics, London 1956.
[117] N. Ţăndăreanu, Introducere ı̂n programarea logică. Limbajul PROLOG,

Editura INTARF, Craiova 1994.
[118] F.L. Ţiplea, Introducere ı̂n teoria mulţimilor, Editura Universităţii

”Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi 1998.
[119] J. van Heijenoort, ed., A Source Book in Mathematical Logic, Harvard

Univ. Press, 1967.
[120] D.A. Vladimirov, Boolean Algebras in Analysis, Kluwer, 2002.

294 BIBLIOGRAFIE
[121] H. Wang, A survey of mathematical logic, Science Press, Peking China 1962,
Amsterdam 1963; traducere ı̂n limba română: Studii de Logică matematică,
Editura ştiinţifică, 1972.
[122] A.N. Whitehead, B. Russell, Principia Mathematica, 3 vols., Cambridge
1910, 1912, 1913; second ed. 1925, 1927, 1927.
[123] L.A. Zadeh, Fuzzy sets, Inform. Control, 8, 1965, 338-353.
[124] E. Zermelo, Untersuchungen über die Grundlagen Axiome der Mengenlehre
I, Math. Ann., 65, 1908, 261-281. English translation in van Heijenoort 67,
199-215.
[125] E. Zermelo, Über Grenzzahen und Mengenbereiche, Fund. Math., 16, 1930,
29-47.
Index
(U, u) satisface perechea (ϕ, r), 275 algebra Boole duală, 73

C(L), 58 algebra Boole a relaţiilor, 127
F V (ϕ), 199 algebra Lindenbaum-Tarski, 212
M (X), 258 algebra Lindenbaum-Tarski a teoriei Σ,
S(X), 258 214
Spec(B), 88 algebre Boole monadice, 214
V (t), 199 algebre Boole poliadice, 216
Σ-demonstraţie formală, 146, 209 aritatea lui R, 124
σ-algebră, 254 atom, 91
σ-filtru, 254 axiomă, 145
σ-morfism, 254 axioma lui Zorn, 48
σ-probabilitate, 256 axiomele calculului cu predicate, 201
tA (a1 , . . . , an ), 220
tA (s), 217 caracteristica, 103
A |= ϕ[a1 , . . . , an ], 220 complementara unei mulţimi, 117
P(A), 117 compunerea ŗelaţiilor binare, 129
ı̂nchiderea universală, 209 condiţia lanţului numărabil, 255
şir disjunct, 256 congruenţă a algebrei Boole, 81
conjuncţia, 14
bază de date relaţională, 134 cuantificator existenţial, 214
câmp de mulţimi, 119 cuantificator universal, 214
conjuncţia (intersecţia) relaţiilor binare, cuvânt, 144
125
deducţia formală din ipoteze, 208 deducţia formală din ipoteze, 146
model, 272 deducţia semantică din ipoteze, 186
relaţia totală, 127 deducţie semantică, 226
spaţiu boolean, 95 Definiţia 2 a algebrelor Boole, 66
submulţime fuzzy sau mulţime fuzzy, 102 demonstraţie formală, 145, 202
variabilă legată, 199 diagonala produsului cartezian, 121
diagrama Hasse, 44
alfabetul, 144 disjuncţia, 14
algebră Boole, 60 disjuncţia (reuniunea) relaţiilor binare,
algebră Boole atomică, 91 125
algebră Boole injectivă, 100 domeniile unei relaţii n-are, 124
algebră tip Lindenbaum-Tarski , 175 domeniile unei relaţii binare, 122
295
296 INDEX
domeniul unui predicat, 28 implicaţia relaţiilor binare, 126

dualul unui enunţ, 44 implicaţia booleană, 61
incluziunea mulţimilor (claselor), 114
echivalenţa, 14 inel, 74
echivalenţa booleană, 61 inel boolean, 75
echivalenţa logică, 163 infimum, 46
echivalenţa relaţiilor binare, 126 interpretare, 184
egalitatea, 115 interpretare booleană, 268
egalitatea mulţimilor, 115 interpretare(evaluare), 217
element complementat, 57 intersecţia a n mulţimi, 119
element maximal, 48 intersecţia a două mulţimi, 117
element minimal, 48 intersecţia unei familii de mulţimi, 120
enunţ, 13, 144, 199 inversarea relaţiilor binare, 129
enunţ adevărat, 185
enunţ universal adevărat, 224 lanţ de structuri probabiliste, 276
evaluare (interpretare), 217 lanţ elementar de structuri probabiliste,
extensie existenţială, 277 276
extensie universală, 277 latice complementată, 57
extensiune, 116 latice completă, 51
latice Dedekind, 49
familie de elemente, 120 latice distributivă, 56
familie de mulţimi, 120
latice Ore, 48
filtru al algebrei Boole, 79
laticea Dedekind duală, 52
filtru fuzzy al algebrei Boole, 104
laticea Ore duală, 52
filtru maximal sau ultrafiltru, 88
limbaj numărabil, 233
filtru prim, 88
filtru propriu, 88
majorant, 46
filtrul generat de X, 86
minorant, 46
filtrul principal, 86
model, 186
formulă universal adevărată, 224
model al mulţimii, 279
formulele lui Lτ , 198
model al perechii, 279
funcţia caracteristică, 103
model al unei probabilităţi, 275
funcţia caracteristică a unei mulţimi, 119
model Henkin asociat teoriei Σ, 240
funcţie, 123
monoid sau semigrup, 74
funcţie de n variabile, 125
morfism (homomorfism) de algebre Boole,
funcţie izotonă, 44
77
grup, 74 morfism de latici mărginite, 58
mulţime consistentă, 159
homomorfism (morfism) de algebre Boole, mulţime consistentă maximală, 161
77 mulţime consistentă de formule, 210
mulţime disjunctă, 255
I-algebre Boole cilindrice, 215 mulţime fuzzy sau submulţime fuzzy, 102
ideal al algebrei Boole, 79 mulţime inconsistentă, 159
implicaţia, 14 mulţime inconsistentă de formule, 210
INDEX 297
mulţime mărginită, 45 relaţia vidă, 127

mulţime monotonă, 257 relaţie n-ară, 124
mulţime ordonată inductivă, 48 relaţie binară, 122
mulţime totală, 116 reuniunea lanţului (Uα , uα )α<λ , 276
reuniunea a̧ două mulţimi, 116
negaţia, 13 reuniunea a n mulţimi, 119
negaţia (complementara) unei rel. binare, reuniunea unei familii de mulţimi, 120
125
nivel de fuzificare, 103 schemă relaţională, 134
semigrup sau monoid, 74
operaţie n-ară, 125 sistem deductiv, 158
operaţie unară, 123 sistem deductiv al algebrei Boole, 80
operaţie zero-ară sau nulară, 125
spaţiu topologic zero-dimensional, 95
partiţie, 91 structură de ordinul I, 195
pereche consistentă cu o probabilitate, structură probabilistă, 269
275 structuri probabiliste echivalente elemen-
prealgebră Boole, 170 tar, 281
prealgebră Boole cât, 175 subalgebră Boole, 76
predicat, 27 subalgebra generată de X, 98
predicat adevărat, 32 sublatice, 51
predicat ambivalent, 32 submulţimea nivel, 103
predicat fals, 32 substituţia , 200
prim element, 45 substructură , 275
Principiul dualităţii pentru algebre Boole, substructură elementară, 275
73 supremum, 47
Principiul dualităţii pentru latici, 52
Principiul dualităţii pentru m. (pre)ord. teoremă formală, 145, 202
, 44 Teorema de compacitate, 241
probabilitate, 268 Teorema de completitudine, 240
probabilitate continuă, 258 Teorema de completitudine a lui L, 187
probabilitate păstrată de substructuri, 280 Teorema de completitudine a lui Gaif-
probabilitate pe L, 250 man, 272
probabilitate pe algebra Boole, 250 Teorema de completitudine extinsă, 240
produsul cartezian a n mulţimi, 123 Teorema de completitudine extinsă (tare),
produsul cartezian a două mulţimi, 121 189
propoziţia, 13 Teorema de existenţă a ultrafiltrului, 88
propoziţie adevărată, 15 Teorema de reprezentare a lui Stone, 89
propoziţie universal adevărată sau tau- Teorema deducţiei, 210
tologie, 18 Teorema deducţiei semantice, 226
proprietăţi de ordinul I, 200 Teorema Lövenheim-Skolem, 241
teorie, 198
regulile de deducţie ale calculului cu pre- teorie consistentă maximală, 211
dicate, 201 teorie ı̂nchisă, 234
relaţia inversă, 44 teorie a lui Lτ , 213
298 INDEX
teorie Henkin, 234

termen, 198
topologia lui Stone, 94
ultim element, 45
ultrafiltru sau filtru maximal, 88
valoarea de adevăr ı̂n interpretarea s, 217

variabilă liberă, 27, 199
Lista figurilor
1 Legăturile dintre capitole . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6
3.1 Diagrama Hasse a mulţimii ordonate (A, R) . . . . . . . . . . . . . . 47

3.2 Exemple de mulţimi ordonate cu prim şi/sau ultim element . . . . . 48
3.3 Mulţime ordonată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48
3.4 Laticile liniar ordonate L2 şi L3 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55
3.5 Laticea liniară L4 şi laticea neliniară L2×2 . . . . . . . . . . . . . . 55
3.6 Laticile generate de 5 elemente . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 56
3.7 Mulţimi ordonate care nu sunt latici . . . . . . . . . . . . . . . . . . 56
3.8 Latici distributive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59
4.1 Algebra Boole L2×2 (rombul) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 66

4.2 Algebra Boole L2×2×2 (cubul) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 66
299

Logica Matematica

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Logica Matematica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Logică matematică

Partea I: Logică matematică clasică (prezentare neformalizată)

Figura 1: Legăturile dintre capitole

Bucureşti, Aprilie 2010

I Logică matematică clasică (prezentare neformalizată) 11

2 Calculul predicatelor (neformalizat) 29

III Elemente de teoria mulţimilor 109

5.3.2 Funcţia caracteristică a unei mulţimi . . . . . . . . . . . . . . 121

IV Logică matematică clasică (prezentare formalizată) 139

8 Sistemul formal al calculului cu predicate 195

V Logică matematică clasică şi probabilităţi 247

10 Modele probabiliste ale calc. cu predicate 269

Logică matematică clasică

Vom ı̂ncepe cu o prezentare neformalizată a calculului propoziţiilor clasic (biva-

Vom nota propoziţiile cu p, q, r, s, t, . . ..

Definiţia 1.1.3 Se numeşte negaţia propoziţiei p, şi se notează : ¬p (se citeşte

Definiţia 1.1.4 Se numeşte disjuncţia propoziţiilor p, q (ı̂n această ordine), şi se

Definiţia 1.1.5 Se numeşte conjuncţia propoziţiilor p, q (ı̂n această ordine), şi se

Definiţia 1.1.6 Se numeşte implicaţia propoziţiilor p, q (ı̂n această ordine), şi se

Definiţia 1.1.7 Se numeşte echivalenţa propoziţiilor p, q (ı̂n această ordine), şi se

1.2 Valoarea de adevăr a unei propoziţii

Logica (clasică a) propoziţiilor este bivalentă, adică studiază doar propoziţiile

Observaţiile 1.2.1 [99]

1.2.1 Propoziţii adevărate sau false

Stabilirea adevărului unei propoziţii compuse se face ı̂n raport cu adevărul

Definiţia 1.2.5 Propoziţia p ∧ q este adevărată dacă ambele propoziţii p, q sunt

v(p) v(q) v(p ∨ q) v(p ∧ q) v(p → q) v(p ↔ q)

sau, echivalent, următoarele matrice de adevăr:

v(p ∨ q) v(q)=0 v(q)=1 v(p ∧ q) v(q)=0 v(q)=1

v(p → q) v(q)=0 v(q)=1 v(p ↔ q) v(q)=0 v(q)=1

x y x ∨L2 y x ∧L2 y x →L2 y x ↔L2 y

Se observă că o propoziţie p ∈ P0 nu poate fi tautologie sau antilogie, căci nu este

Exemplul 1.2.9 (Exemplu de antilogie) Pentru orice p ∈ P ,

• Sistemul A1 (∨, ∧, ¬, ↔, O, I):

Alte tautologii remarcabile sunt următoarele:

(P13) (p → q) ↔ (¬q → ¬p) (se foloseşte ı̂n demonstraţii),

• Sistemul A2 (→, ¬):

• Sistemul A3 (→, ¬, ∨, ∧):

• Sistemul A4 (→, ∨):

• Sistemul A5 (→, O):

Observaţia 1.2.11 Din (P8) şi (P9) obţinem:

ceea ce arată că ∨ şi ∧ nu sunt independente, ci sunt dependente (∨ depinde de ∧

In general, aflăm dacă o propoziţie compusă oarecare p ∈ P este tautologie

Definiţiile 1.2.12 Fie I = I1 × I2 × . . . × In cu Ii ⊆ Z, i = 1, . . . , n şi fie a, b ∈ I,

Observaţia 1.2.13 Generarea elementelor produsului cartezian {0, 1} × {0, 1} ×

(a) (b) (c) (d)

v(p) v(p ∨ p) v((p ∨ p) ↔ p)

este adevărată (demonstraţia prin implicaţii = raţionamentul prin silogism ipotetic).

este adevărată (demonstraţia prin echivalenţe = raţionamentul cu echivalenţă).

1.2.3 Algebra Lindenbaum-Tarski

Să definim pe mulţimea P o relaţie binară ∼ astfel: pentru orice p, q ∈ P ,

p ∼ q dacă şi numai dacă p ↔ q este tautologie,

Propoziţia 1.2.16 Relaţia ∼ este o relaţie de echivalenţă pe P .

(ii) ∼ este simetrică, adică pentru orice p, q ∈ P , p ∼ q implică q ∼ p. Într-

v(p) v(q) v(p ↔ q) v(q) v(r) v(q ↔ r)

v(p) v(r) v(p ↔ r)

v(p) v(q) v(p ↔ q) v(¬p) v(¬q) v(¬p ↔ ¬q)

v(p) v(p0 ) v(p ↔ p0 ) v(q) v(q 0 ) v(q ↔ q 0 )

v(p) v(p0 ) v(q) v(q 0 ) v(p ∨ q) v(p0 ∨ q 0 ) v((p ∨ q) ↔ (p0 ∨ q 0 ))

adică (p ∨ q) ∼ (p0 ∨ q 0 ). Analog se demonstrează că (p ∧ q) ∼ (p0 ∧ q 0 ).

adică (p ∨ ¬p) ∼ (q ∨ ¬q). Restul se demonstrează la fel. 2

Deoarece ∼ este o relaţie de echivalenţă pe P , să formăm clasele de echivalenţă;

Lema 1.2.19 Definiţia claselor nu depinde de reprezentanţi (reprezentanţii aleşi),