ROLURILE ŞI FUNCŢIILE ASISTENTULUI MEDICAL ŞI STATUTUL SĂU ÎN

CADRUL ECHIPEI DE ÎNGRIJIRE

Pentru a fi un asistent medical competent ,cu eficienta in sistemul medical trebuie sa

cunosti ”arta “de a ingriji. Intr-adevar este o arta sa poti ingriji un individ,sau un grup de
indivizi,astfel incat rezultatul final sa satisfaca atat persoana ingrijita cat si pe cel care a
contribuit la aceasta ingrijire.
Rolul ingrijirilor se concretizeaza in :promovarae sanatatii,prevenirea bolii si
ingrijirea bolnavilor sub orice forma si in orice forma de asistenta sociala conform unui
plan de ingrijire elaborat logic.Acest plan este individualizat si conduce atat la o buna
organizare,continuitate,comunicare si coordonare a masurilor terapeutice precum si
stabilirea responsabilitatilor personale,rolul propriu si delegat al asistentului medical la
pregatirea si perfectionarea profesionala a asistentilor medicali .
OMS- Descrie rolul asistentului medical in societate astfel:’Rolul asistententului
medical in societate este sa asiste indivizi,familii,sau grupuri ,sa optimizeze si sa
integreze functiile fizice ,mentale(psihice)si sociale ,afectate semnificativ prin
schimbari ale starii de sanatate .
Funcţiile pe care un asistent medical generalist le îndeplineşte prin activitatea pot fi
clasificate în patru categorii:
- funcţii cu caracter independent;
- funcţii cu caracter dependent;
- funcţii cu caracter interdependent;
- alte funcţii;
Funcţiile cu caracter independent se referă la faptul că asistenta medicală asistă
pacientul din proprie iniţiativă, temporar sau definitiv, în următoarele situaţii:
- pentru îngrijiri de confort, atunci când el nu-şi poate îndeplini anumite funcţii;
- atunci când asistenta stabileşte relaţii de încredere cu persoana îngrijită sau cu
aparţinătorii;
- când asistenta transmite informaţii acestuia în limita competenţei sale;
 - când asistenta este alături de indivizi şi colectivitate în scopul promovării unor
condiţii mai bune de viaţă şi sănătate.
Referitor la funcţiile cu caracter dependent, asistenta va observa dacă metodele de
tratament şi de recuperare intervin în evoluţia bolii şi va transmite informaţia medicului.
De asemenea, ea poate aplica diferite metode de tratament pentru care este calificată, dar
aceasta numai la indicaţia medicului. Asistenta medicală are obligaţia de a anunţa
medicul pentru orice modificare semnificativă în evoluţia pacientului.
Referitor la funcţiile cu caracter interdependent, asistenta medicală, colaborează cu
alţi profesionişti din domeniul sanitar, social, educativ, administrativ.Participă la
activităţi interdisciplinare, colaborând astfel cu educatori, psihologi, logopezi, profesori,
asistenţi sociali.
Alte funcţii specifice asistentului medical se desprind din definiţia nursingului dată de
OMS în colaborare cu Consiliul Internaţional de Nursing: „ Nursingul este o parte
integrantă a sistemului de îngrijire a sănătăţii” şi cuprinde:
- promovarea sănătăţii;
- prevenirea bolii;
- îngrijirea bolnavilor ( fizic, psihic, mental, handicapaţi) de toate vârstele, în
toate unităţile sanitare, comunităţi şi în toate formele de asistenţă socială.
Putem spune că prin activitatea lor asistenţii medicali îndelinesc o funcţie
profesională, o funcţie educativă, dar şi o funcţie economică şi de cercetare.Toate
aceste funcţii răspund unor nevoi esenţiale ale indivizilor, familiilor şi comunităţilor pe
care aceştia prin activităţile pe care le desfăşoară îi deservesc
Datorită rolului său profesional , asistentul medical trebuie să deţină abilităţi de
a comunica eficient cu pacienţii şi cu familiile acestora , abilitaţi a de a fi un bun
educator, furnizor de îngrijire, manager al îngrijirilor dar şi mediator , găsind în acest fel
modul cel mai bun de îngrijire prin care pacientul să obţină ameliorarea dependenţei
sale sau dacă este posibil câştigarea autonomiei şi independenţei .
Coform legii 307/2004 asistenţii medicali îşi desfăşoară activitatea conform
pregătirii profesionale, în sistem public şi/sau în sectorul privat, precum şi în colaborare
cu furnizorii de servicii de îngrijiri de sănătate.
 Activitatea asistenţilor medicali se desfăşoară în cadrul echipei medicale sau
independent pentru îngrijiri de sănătate.
Totodată asistenţii medicali recunosc rolul cu celorlalţi membri ai echipei medicale
şi participă la menţinerea relaţiilor amiabile în cadrul acesteia.
Conform aceleaşi legi conţinutul şi caracteristicile activităţilor de asistent medical
generalist sunt:
a) determinarea nevoilor de îngrijiri generale de sănătate şi furnizarea îngrijirilor
generale de sănătate, de natură preventivă, curativă şi de recuperare, conform normelor
elaborate de către Ministerul Sănătăţii, în colaborare cu Ordinul Asistenţilor Medicali şi
Moaşelor din România;
b) administrarea tratamentului, conform prescripţiilor medicului;
c) protejarea şi ameliorarea sănătăţii, elaborarea de programe şi desfăşurarea de
activităţi de educaţie pentru sănătate şi facilitarea acţiunilor pentru protejarea sănătăţii în
grupuri considerate cu risc;
d) participarea asistenţilor medicali generalişti abilitaţi ca formatori, la pregătirea
teoretică şi practică a asistenţilor medicali generalişti în cadrul programelor de formare
continuă;
e) desfăşurarea opţională a activităţilor de cercetare, în domeniul îngrijirilor generale
de sănătate, de către asistenţii medicali generalişti licenţiaţi;
f) pregătirea personalului sanitar auxiliar;
g) participarea la protejarea mediului ambiant;
h) întocmirea de rapoarte scrise referitoare la activitatea specifică desfăşurată.

Bibliografie
Legea nr. 307 din 28/06/2004 privind exercitarea profesiei de asistent medical şi a
profesiei de moaşă, precum şi organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor
Medicali şi Moaşelor din România
Nursing general: Lucretia Titircă Ghid de nursing general
SUPORT CURS
SURSA NET
 MODELUL CONCEPTUAL AL VIRGINIEI HENDERSON(MODELUL NEVOII)

Virginia Henderson a indentificat 14 nevoi fundamentale cu concepte bio-psiho-

sociale,culturale si spirituale ale individului.
Telul profesiei de nursing consta in atingerea de catre pacient a independentei in
satisfacerea acestor necesitati ceea ce duce la obtinerea unei stari de bine si a echilibrului
atat biologic cat si psihologic
Un deficit poate produce o nevoie. O problema poate impiedica o nevoie sa fie
indeplinita.Se cunos cazuri in care multi oameni prezinta deficite fizice sau psihice ,insa
datorita capacitatii lor de a se adapta aceste deficite nu constituie probleme.

1 NEVOIA DE A RESPIRA SI A AVEA O BUNA CIRCULATIE

Primul ajutor care se acordă unui pacient, va asigura , preferenţial respiraţia şi
circulaţia.
A RESPIRA -reprezinta functia organismului prin care se primeste oxigenul
atmosferic si se elimina dioxidul de carbon din organism(respiratie pulmonara)si se
cedeaza bioxidul de carbon ,rezultat in urma arderilor tisulare. Aparatul respirator
cuprinde caile respiratorii (cavitatea nazala,faringe,laringe,trahee si bronhii) si
plamanii.
.A AVEA O BUNĂ CIRCULAŢIE – se referă la asigurarea unei circulaţii sanguine
adecvate, prin contractilitatea inimii.Sângele este transportorul pentru gazele sanguine
( oxigen şi bioxid de carbon), pentru substanţe nutritive şi pentru diferiţii produşi
biologici, necesari organismului.Circulatia este asigurata de inima si vase.

2 NEVOIA DE A BEA SI A MANCA

Această nevoie este comună tuturor fiinţelor vii, deoarece se asigură aportul energetic
necesar desfăşurării vieţii. Sunt aduse în organism substanţe cu rol plastic, se asigură
rezervele energetice, plastice şi microelemente, cum ar fi, vitamine şi substanţe minerale.
Prin nevoia de a bea, se realizează aportul necesar desfăşurării activităţii biologice
celulare şi extracelulare, funcţia de transport şi funcţia de excreţie. Fără apă viaţa nu ar fi
posibilă. Aparatul de import al materiei, este tubul digestiv, care cuprinde: cavitatea
bucală,faringele,esofagul,stomacul, intestinul subţire ( duoden, jejun, ileon),
organele digestive anexe ( pancreas, ficat, colecist), intestinul gros ( cec, apendice, colon
ascendent, colon transvers, colon descendent, cu porţiunile sale : sigmoid, ampula rectală,
rect). Instinctul alimentar face posibilă supravieţuirea organismului. Centrul reflexului
alimentar este hipotalamusul iar centrul saţietăţii este situat în nucleul ventro- medial .El
este centrul dominant, care inhibă ( atunci când este excitat), centrul foamei. Stimularea
centrilor nervoşi se face:
- pe cale nervoasă- exemlu: impulsuri de la scoarţa cerebrală;
- pe cale umorală – unde rolul important îl are glicemia.
Factori care influenţează satisfacerea nevoii de a bea şi a mânca sunt: vârsta,
activitatea fizică, emoţiile, clima, religia, cultura.

3 NEVOIA DE A ELIMINA SUBSTANTE TOXICE DIN ORGANISM

Funcţia de a elimina, îndepărtează din organism, în mod fiziologic, substanţe nocive
sau produşi biologici şi în mod patologic, anumiţi produşi patologici. Menţinerea
constantă a compoziţiei mediului intern se realizează prin procesul de homeostazie
( echilibru hidric, electrolitic şi acido-bazic). Nevoia de a elimina se referă la:
a) a urina – urina este produsul prin care se elimină din organism substanţele toxice ce
rezultă din metabolism, prin intermediul apei;
b) a defeca – este mecanismul prin care se îndepărtează din organism materii fecale,
rezultate în urma procesului de digestie;
c) a expira – îndepărtează din organism bioxidul de carbon rezultat din diverse reacţii
biochimice;
d) a transpira – reprezintă procesul de pierdere a apei, sărurilor minerale şi a unei mici
cantităţi de uree la nivelul pielii, prin glandele sudoripare – cu scopul menţinerii
homeostaziei termice;
e) eliminarea de substanţe nefolositoare la nivelul fanerelor;
f) eliminarea ţesuturilor mortificate;
g) eliminarea unor produse biologice, cum ar fi: sebumul, sputa, substanţe odorizante
4 NEVOIA DE A MENTINE TEMPERATURA CORPULUI
TERMOREGLARE- reprezintă ansamblul de procese şi mecanisme cu ajutorul cărora
temperatura corpului este menţinută constant, în condiţiile unor variaţii limitate ale
temperaturii mediului extern. Pentru a menţine homeotermia organismului, mecanismele
de reglare intervin astfel:
- la temperaturi mai mari ale mediului ambiant se scade producerea de căldură în
organism ( termogeneza) şi se intensifică mecanismele de pierdere a căldurii ( termoliza);
- la temperaturi mai mici ale mediului ambiant decât cele ale organismului, procesul se
desfăşoară în sens invers , este inrensificată termogeneza şi este diminuată termoliza.
Căldura se produce prin termogeneză şi se pierde prin termoliză. Sursa termogenezei este
metabolismul, adică acele procese chimice care generează energie pentru desfăşurarea
funcţiilor vitale ; o parte din energia astfel obţinută se transformă în energie calorică.
Termoliza se produce prin patru procese fizice : - radiaţie – prin care se pierde până la
45% din căldura corpului; - convecţie – prin care se pierde 30% din căldura corpului; -
conductibilitate – se pierde tot 30% din căldura corpului; - evaporare – se pierde 25% din
căldura corpului în condiţii normale de temperatură a mediului ambiant şi la repaus. 30
Atunci când temperatura mediului ambiant este mare, singurul mijloc de eliminare a
căldurii din organism este evaporarea, care se realizează prin transpiraţie. Aparatul central
de reglare a temperaturii este reprezentat de hipotalamus, formaţiune neuronală ce
aparţine encefalului. Termogeneza este accentuată atunci când organismul pierde căldură.
Sistemul cel mai implicat este cel muscular, prin: - creşterea tonusului musculaturii
striate; - prin apariţia frisonului; - prin activitatea musculară voluntară.
Temperatura corpului omenesc şi limitele acesteia – se referă la temperatura organelor
interne, adică la temperatura centrală. Aceasta este aproximativ egală cu temperatura
orală ( măsurată sublingual), temperatura din esofag, stomac, rect, din axilă, din cavitatea
nazală şi din ureche. În condiţii normale, temperatura orală oscilează între 36,1 – 37,2 C,
iar cea rectală, cu 0,2 – 0,5 C mai mult. Temperatura centrală poate fi influenţată de : -
intensitatea efortului; - climă; - ingestia de alimente; - boală; - ritmul circadian; -
sexul – femeile au temperaturi mai mari decât bărbaţii datorită influenţei hormonale; -
vârsta – tinerii au temperaturi mai mari decât vârstnicii; nou-născuţii pierd mai multă
căldură.
5 NEVOIA DE A MENTINE TEGUMNTELE CURATE SI INTEGRE
Pielea reprezintă un organ cu funcţii multiple, în structura sa având ţesuturi epiteliale ale
epidermului, glandelor, fanerelor, sistemului melanoformator şi ţesuturi conjuctive ale
dermului şi hipodermului. De la exterior la interior, organul cutanat are trei zone distincte
: - epidermul – este un epiteliu pluristratificat, pavimentos, cu evoluţie spre cornificare;
aici găsim celula Merkel şi celule melanocite ( ele constituind sistemul pigmentar al
pielii, cu rol vital în fotoprotecţie); - dermul – constituit din fibre de colagen şi de
reticulină, substanţă fundamentală şi mai puţine celule. Rolul său este acela de a asigura
elasticitatea, tensiunea, rezistenţa la presiune şi protecţia mecanică a pielii; - hipodermul
– este constituit dintr-o reţea de trasee conjunctivo-elastice, ale cărei ochiuri sunt ocupate
de lobuli grăsoşi, constituiţi din celule adipoase; tot aici întâlnim şi vasele sanguine, ce au
un calibru mic. Inervaţia pielii este realizată de terminaţiile senzitive ale nervilor cerebro-
spinali şi terminaţiile efectoare simpatice cu rol vasomotor şi secretor.
Pielea are anumite particularităţi, în special legat de vârstă. La nou-născut – pielea
este subţire şi fragilă, este uscată prin imaturitatea glandelor sebacee, este sensibilă la frig
( deoarece reţeaua vasculară se organizează în 4 – 5 luni). La vârstnici – senescenţa
clinică începe după 40 ani, este mai evidentă pe părţile expuse radiaţiilor ultraviolete.
Pielea devine astfel plisabilă, aspră, descuamativă, uneori pruriginoasă.

6 NEVOIA DE A SE MISCA SI DE A AVEA O BUNA POSTURA

Mişcarea reprezintă mobilizarea părţilor componente ale corpului prin acţiuni coordonate.
Postura reprezintă menţinerea părţilor componente ale corpului într-o poziţie fiziologică,
de echilibru şi funcţional. Mişcarea este foarte utilă, pentru că ea asigură: - deplasarea
bolnavului în scop de apărare, hrană, sau pentru realizarea unor nevoi fiziologice; - o
bună circulaţie a sângelui; - funcţionalitatea tubului digestiv; - o bună circulaţie cerebrală
şi oxigenare; - o bună funcţionalitate respiratorie; - un echilibru fizic şi psihic; -
stimulează somnul ; - coordonează toate funcţiile organismului. Mişcarea este posibilă
datorită colaborării mai multor aparate şi sisteme: - sistemul osteo-articular; - sistemul
musculo- tendinos; - sistemul nervos; - aparatul circulator; - aparatul vestibular. La baza
mişcării stau următoarele componente: - oase; - articulaţii; - muşchi; - organele sistemului
nervos: receptori, nervi senzitivi, nervi motori, măduva spinării, encefal. În realizarea
mişcării şi a posturii intervine aparatul locomotor şi sistemul muscular. Aparatul
locomotor – care indeplineşte funcţia de locomoţie. Este format din 206 segmente osoase,
peste 430 de muşchi striaţi şi peste 310 articulaţii. Sistemul muscular – este constituit din
muşchi scurţi, striaţi, lungi, laţi şi inelari.
Poziţia omului , specifică numai lui, este ortostatismul ( în picioare) – poziţie în care
membrele inferioare stau lipite, picioarele în unghi drept pe gampe, genunchii şi şoldurile
extinse. Membrele 23 superioare sunt lipite de părţile laterale ale trunchiului, cu coatele
extinse ; antebraţele sunt rotate în afară, iar palmele şi degetele extinse privesc înainte.
Această poziţie este asigurată prin contracţia unui număr mare de muşchi şi este posibil
de realizat, atunci când verticala centrului de greutate cade în poligonul de susţinere,
poligon format de către plante. Mişcările de deplasare ale corpului sunt: - MERSUL –
reprezintă ansamblul de mişcări executate de muşchii membrelor inferioare; - FUGA –
este realizată prin aceleaşi contracţii ce se produc şi în mers, dar cu o frecvenţă şi
intensitate mai mare; - FLEXIA – sinonim cu îndoire; - EXTENSIE – sinonim cu
întindere; - ROTAŢIE – mişcarea realizată în jurul axei lungi, internă sau externă; -
PRONAŢIE – mişcarea de răsucire a palmelor în jos; - SUPINAŢIE – mişcarea de
răsucire a palmelor în sus; - ABDUCŢIE – este mişcarea realizată în afara axei
longitudinale; - ADDUCŢIE – este mişcarea realizată înăuntru, spre axa longitudinală.
NECOORDONAREA MIŞCĂRILOR – constă în dificultatea sau incapacitatea
individului în aşi coordona mişcările, acestea devenind haotice, imprecise, inutile.
Cauzele generatoare sunt: - de ordin fizic : boli ale sistemului nervos ( boala Parkinson,
sindroame cerebeloase), deficit senzorial ( orbirea), dezechilibre hidro-electrolitice,
reacţii medicamentoase, droguri; - de ordin psihic: tulburări de gândire, stress, emoţii
puternice, anxietate; - prin necunoaştere; POSTURĂ INADECVATĂ – constă în
adoptarea unei poziţii, care nu respectă pricipiile poziţiei anatomice a corpului şi
predispune individul la diferite deformări. Cauze: - imobilizarea prelungită la pat în
cursul unor boli; - imobilizarea prelungită în aparate gipsate, atele; - poziţii incorecte: în
bancă – pentru elevi; - lipsa exerciţiilor fizice; - terapii diverse: poziţia Trendelenburg ( în
urgenţă), poziţia şezândă, extensia continuă a unor fracturi; - durere, dispnee; - modificări
date de anumite boli: opistotonus ( în tetanos), torticolis, în meningită; - deformări osoase
ale coloanei vertebrale: cifoză, scolioză, lordoză; - deformări osoase ale membrelor
inferioare: genu valgum, genu varum, luxaţii congenitale de şold, picior strâmb
congenital.
7 NEVOIA DE A DORMI SI A SE ODIHNI
Este dovedit faptul că somnul şi odihna sunt indispensabile pentru integrarea funcţiilor
organismului.
Somnul reprezintă absenţa stării de veghe, atât noaptea cât şi ziua. În perioada de
somn se constată o scădere a activităţilor fiziologice, a metabolismului bazal, scăderea
tonusului muscular, a ritmului respiraţiilor, pulsului şi tensiunii arteriale. Tot acum creşte
cantitatea de hormon somatotrop, necesar creşterii copiilor, sistemul nervos intră în
repaus, astfel se poate înmagazina energia şi se pot înlătura substanţele toxice. Durata
somnului depinde de vârsta individului: nou-născutul doarme 18 ore pe zi, copilul mic şi
adolescentul dorm 12 ore pe zi, adultul între 7 şi 9 ore pe zi, iar vârstnicul, 6-8 ore pe zi.
OBOSEALA – pacientul prezintă: - faţa palidă, tristă, ochi încercănaţi, privire
înceţoşată; - puls rar, lent, slab; - hipotensiune arterială; - somnolenţă diurnă; - tegumente
reci şi transpirate; - este apatic şi plictisit; - scade în greutate.
8 NEVOIA DE A SE IMBRACA SI DEZBRACA
Este o necesitate specifică fiinţei umane. Aparatele şi sistemele care intervin în
efectuarea acestor manevre sunt aparatul locomotor şi sistemul nervos.
Dificultatea în a se îmbrăca şi dezbrăca o întâlnim în una din situaţiile: - leziuni
traumatice - fracturi, arsuri, plăgi; - scăderea forţei membrelor superioare – paralizii,
pareze; - lipsa integrităţii anatomice – amputaţiile, - obstacole pentru mişcare – aparat
gipsat, pansamente, chingi; 29 - alte deficienţe – durerea ,slăbirea, oboseala. Dezinteresul
pentru ţinuta vestimentară: - deficienţe de ordin psihologic – stări depresive, accese de
melancolie; - deficienţe socio-economice, - afecţiuni fizice grave, invalidante;
9 NEVOIA DE A EVITA PERICOLELE
Este nevoia care protejează fiinţa umană împotriva tuturor agresiunilor interne sau
externe şi ajută la menţinerea integrităţii sale fizice şi psihice. Factorii care influenţează
satisfacerea nevoii: - biologici: vârsta ( predispuşi sunt copiii şi bătrânii), mecanismele de
autoapărare; - psihologici: emoţii anxietate, stress; - sociologici: mediu adecvat, măsuri
de protecţie, religia, nivelul cultural şi educaţional al individului. Manifestări patologice:
- vulnerabilitatea faţă de pericole, care este dată de : anxietate( ce poate genera diverse
situaţii ca agitaţia , bulimia de stress, insomnie, tahicardie, hiperventilaţie, accelerarea
tranzitului intestinal); - durerea – care se poate însoţi de : tulburări de respiraţie,
modificări ale TA, tahicardie, transpiraţii abundente; - starea depresivă – care se
manifestă prin apatie, astenie fizică şi psihică, inapetenţă, lipsă de interes, oboseală; -
pierderea imaginii de sine – intervine prin percepţia negativă a propriului corp şi a
funcţiei sale; - pierderea stimei de sine – situaţie caracterizată prin incapacitatea de a lua
decizii.
10 NEVOIA DE A COMUNICA
. Omul are următoarea caracteristică: comunicarea . Ea poate fi de tip verbal, auditiv
sau vizual. Tot aici întâlnim şi sexualitatea, prin ea realizându-se schimburi interumane,
sau se creează sentimente, idei, emoţii, trăiri.
11 NEVOIA DE A ACTIONA CONFORM PROPRIILOR CONVINGERI SI
VALORI.
Asistenta medicală va îngriji pacientul ţinând cont de opţiunea religioasă a
pacientului şi nu va încerca să modifice convingerile pacientului.
12 NEVOIA DE A FI OCUPAT SI A SE REALIZA.
Este nevoia prin care fiecare individ tinde la realizare şi autodepăşire. Este nevoia
care se referă la realizarea individului prin studiu şi prin muncă.
13 NEVOIA DE A SE RECREEA
Este o funcţie fundamentală comună fiinţelor umane. Ea intervine favorabil în
echilibrul biologic.
14 NEVOIA DE A INVATA SA-SI MENTINA SANATATEA
Această nevoie se derulează în concordanţă cu realizarea celorlalte nevoi, fiind
dependentă de gradul cultural al individului, de posibilităţile socio-economice şi de
gradul de emotivitate.

SURSA :NET
SUPORT CURS .
 COMUNICAREA FAMILIALA

1 Aspecte generale
Nu stiu cat de multa importanta acordam fiecare din noi comunicarii, in schimb merita
sa incercam o reflectie asupra acestui process ,in speranta ca acest lucru ne va ajuta sa
imbunatatim comunicarea cu ceilalti si, de ce nu cu noi insine.
Comunicarea reprezinta un sistem de transmitere a unor mesaje care pot fi procese
mentale (confuzii,ganduri,decizii interioare ) sau expresii fizice (gesturi si
sunete).Comunicarea constituie o necessitate si o activitate sociala .Cauza care a dus la
aparitia comunicarii a fost necesitatea de a comunica intre oameni ca personae sau ca
grupuri sociale,cand se aflau departe unii de altii.Motivul care a determinat apoi
dezvoltarea comunicarii a fost necesitatea de a comunica intre oameni si organizatiile lor,
in conditiile dezvoltarii relatiilor sociale.Formele de comunicare apar si se dezvolta odata
cu mijlocul de comunicare principal intre oameni ,care este limba sau limbajul,in care
exista doua forme de intrbuintare:orala si scrisa.
A comunica este o arta care se invata .Din pacate nu o invatam in scoala,nici macar in
facultate si pornim in viata cu acest”mare handicap”….Ne luam un servici,ne casatorim,
facem copii, si de multeori ne dam seama ca nu putem sa ne intelegem,sa comunicam cu
ceilalti intr-un mod eficient ,oricare ar fi ceilalti:parinti,copii,parteneri de serviciu sau de
casa,in viata avem deseori probleme de intelegere a nevoilor celuilalt,a valorilor
celuilalt,si de aceea ajungem la conflicte.Ca parinti e de preferat ca niciodata sa nu
incepem sa vorbi cu copilul nostrum adresandu-I cuvinte jicnitoare.Nu vom ajunge la
esenta problem,ba mai mult putem sa creem resentimente.Pentru a discuta real cu copii
este nevoie ca parintiisa invete sa se cunoasca pe sine mai intai.E necesar sa-si cunoasa
sentimentele,trairile,sa le constientizeze ,sa invete despre sentimentele familiei,(cum se
simt cei din jur cand apare vreo problema)sa invete sa-si exprime sentimentele,sa
empatizeze ,(adica sa se puna in pielea celuilalt )sa invete despre sine (despre momentele
lor de furie,de anxietate,de deprimare,de stress puternic si sa invete sa le gestioneze )sa
stie care sunt momentele lor cele mai bune si cele mai putin bune,din zi sau din
saptamana
.Comunicarea constituie un instrument de de dezvoltare a structurii si relatiilor de rol
familial.Daca membrii familiei sunt capabili sa asculte unii pe altii ,sa se intrebe si sa
comenteze subiectele care-i preocupa,sa ajunga la un consens asupra lor,ei pot conlucra si
interactina optim,astfel incat fiecare sa fie stimulat in a se dezvolta si aresimti satisfactie.
Comunicarea defectuasa poate angaja disfunctii familiale multiple,ce duc la
deteriorarea relatiilor familiale.
Principalele aspecte ale evaluarii stilului si calitatii fmiliale au fost creionate de
J.Risjin si E.E Faunce(1927)
- Claritatea dictiei:
- Schimbarile de subiect(mesajele pot fi complete sau tangentiale intrerupte
dau cu tendinta de trecere la alt subiect ,evitante);
- Raportul intre accord si dezacord(sunt capabili membri familiei sa fie in
dezacord ,fara a se manifesta agresiv) :
- Intensitatea (membrii familiei isi pot exprima afectele : manie
,tamdrete,afectiune,nevoi sexuale, tristete-cu suficienta intensitate sau se
exprima de o maniera minotona), masurata,este intotdeauna cerebrala?
- Semnificatia din punct de vedere al relatiilor(comentariile sunt formulate in
mod amical sau agresiv?)
- Ordinea schimburilor verbale (cine se adreseaza si cui ,cine este lasat
deoparte in conversatie ,cine vorbeste in numele cui?)
- Angajarea (in ce masura mebrii familiei se simt atrasi sa raspunda prin DA
sau NU sau printr-un mesaj clar la intrebarile privitoare la proiectele si
deciziile lor )
- Respectarea promisiunilor(in ce masura membrii familiei promit ceva de
care nu se achita ulterior :Se simt ei legati de promisiune?):
- Configurarea secventiala ( ex:mama vorbeste tatalui si copii o intrerup.Tatal
vorbeste si nimeni nu asculta .Mama vorbeste si toata lumea asculta si
raspunde mai putin tatal.Primul nascut incepe sa vorbeasca si conversatia se
termina printr-o mustrare facuta de mama sau de tata);
Facand o analiza a comunicarii in cadrul minigrupului familial
psihologul poate constata eventualele incoerente in care rolurile familiei
sunt asumate si executate.Cunoscand situatia poate intervene psihoterapeutic
in sensul autocunoasterii constientizarii rorurilor familiale derivate din starile
ego-ului si autoreglarii comportamentelor familiale ,astfel incat sa se
stimuleze dezvoltarea personalitatii fiecarui membru al microgrupului
familial armonizarea relatiilor comunicationale si de rol.
Traim intr-o societate in care mediul conversational este tot mai
sarac, cu toate auzim cuvantul "comunicare" la orice colt de strada, la birou,
in autobuz etc. Il auzim in familie in replici de genul: "se intampla... daca nu
exista comunicare", "eu si sotul nu mai comunicam". De ce
Din cauza ca ne urmarim propriile idei, din cauza calculatorului,
din cauza televizorului, a radioului, prin care descoperim ca mult prea multi
oameni isi petrec enorm de mult timp captand mesaje mecanice si care nu-si
gasesc timp sa faca schimb de mesaje ca niste fiinte vii, iubitoare si
afectuoase cu membrii familiei.
Daca mama si tata stau in fata calculatorului sau a televizorului, in
medie, cam 7 ore pe zi, la care se adauga timpul in care luam masa, drumul
la/de la serviciu, orele de somn, aproape ca nu ne mai ramane timp pentru
vorbit. Cand si cum sa facem, sa ajungem sa intelegem cat de importante
sunt intr-o familie aceste discutii, aceste schimburi de idei. Exista multe
ocazii cand ambii parteneri isi petrec timpul impreuna (dimineata la cafea,
inainte de culcare). O discutie cat de mica este extrem de importanta pentru
sanatatea relatiei lor si pentru dezvoltarea echilibrata a copilului.
In foarte multe cupluri problemele pot fi rezolvate si se poate
impiedica o destramare a familiei prin conversatie. Trebuie sa se vorbeasca
despre ceea ce-l deranjeaza pe unul din membrii familiei: mama, tata sau
copil. Ascultati ce are de spus, dezbateti problema, gasiti impreuna o solutie.
Pentru a educa niste copii care sa reuseasca, parintii trebuie sa invete sa
comunice intre ei si cu copiii lor.
Nu astepta ca celalalt "sa-si dea seama" ca ceva nu este in ordine.
Renuntati la ganduri de genul: "trebuia" sa vada ca nu ti-a placut ceva. Este
mult mai simplu sa-i spui: "dragul meu, lasa-ma sa termin eu ce am inceput",
in cazul unei pedepse sau in cazul in care copilul este certat. Daca mama
vine si cearta copilul pentru o greseala, tatal sa nu intervina cu ceva
contrRevenind la prezenta copilului in viata dumneavoastra, strecurati printre
stirile de seara, emisiunea de maxima audienta sau alte seriale si discutii,
dialoguri care conteaza foarte mult in comunicarea dintre sot si sotie, mai
ales cand este prezent si copilul. Atunci cand aceste discutii sunt vesele,
afectuoase si copilul se va simti in siguranta. Simte ca apartine unei familii
iubitoare.
Bineinteles, copiii trebuie inclusi si ei in conversatiile familiei. In
felul acesta invata sa se descurce in lumea adultilor, devin mai vioi si-si
construiesc un vocabular care le va dezvolta talentul de a conversa si de a se
adapta in societate.Trebuie sa nu uitam ca totusi, copilul nu este un adult in
miniatura. Un copil are interese propriei varste si atentia lui este foarte
redusa. Ceea ce este de o durata foarte scurta pentru un adult, poate fi o
eternitate pentru copil. Deci, nu invitati copilul la conversatii lungi si
plictisitoare.
Numitorul comun in toate relatile este nevoia fiecaruia de a se simti iubit si
inteles. Discutile cu copiii se poarta in asa fel incat ei sa se simta ca fiind
membri importanti ai familiei din punct de vedere al comunicarii. Acest lucru
construieste si stabileste legaturi de care ne bucuram tot restul vietii, fiind o
modalitate de a va comunica iubirea, grija si respectul pentru copilui
dumneavoastra.
Pentru că de aici, de la o comunicare deficitară apar neînţelegerile,
conflictele, care de multe – de prea multe ori escaladează şi se ajunge la
situaţii încordate ce ar fi putut fi evitate dacă s-ar fi cunoscut importanţa unei
comunicări constructive. Când comunicăm avem o sarcina dificilă de care
adesea nu ne dăm seama şi de aceea de multe o privim cu indiferență, suntem
neglijenţi. Trebuie să punem în cuvinte trăiri, sentimente şi pentru asta
trebuie să avem grijă să comunicăm în aşa fel încât celălalt să înţeleagă
exact ce vrem să transmitem, să găsim cuvintele potrivite pentru a comunica
căci altfel se poate distorsiona și altera mesajul Să încercăm să înţelegem şi
să acceptăm că suntem diferiţi şi prin comunicarea noastră să încercăm să
zidim relaţiile nu să dărâmăm. Să conştientizăm faptul că interiorul nostru
este exteriorizat prin stilul de vorbire .Cele mai recente studii au demonstrat
că doar 7% din ceea ce se comunică între oameni se transmite propriu-zis
prin cuvinte, 38% se face prin tonul vocii, iar 55% din comunicare, adică cea
mai mare parte, este rezultatul fizionomiei și al limbajului
corpului. Expresiile chipului, gesturile, calitatea și tipul mișcărilor pe care le
face cineva în timpul comunicării ne aduc mai multe informații despre ce
spun persoanele respective decât cuvintele în sine.
 BARIERE IN COMUNICARE

„Oamenii se urăsc pentru că se tem unii de alţii; se tem pentru că nu se cunosc;

nu se cunosc pentru că nu comunică” (Martin Luther King)

“Lupt împotriva neputinţei pe care o simt în încercarea de a vă transmite

întregul conţinut al ideii mele” (Iulia Hasdeu)

Una dintre cele mai frecvent întâlnite şi mai importante forme de comunicare este
comunicarea interpersonală (comunicarea „de la om la om”, „faţă în faţă”, „între patru
ochi”). Comunicarea interpersonală este un schimb de informaţii, impresii, trăiri şi
sentimente pe care oamenii le angajează oriunde şi oricând sunt împreună. „Cel mai
frumos lucru în doi este faptul că oferă şansa de a descoperi în maniera cea mai concretă
şi mai personalizată atât afecţiunea, prietenia, intimitatea, alintul, mângâierea, gelozia sau
confesiunea, cât şi invidia, ura, vanitatea şi multe alte trăiri, emoţii şi sentimente
omeneşti” (Ştefan Prutianu, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, Iaşi, Polirom,
2000, p.34) O astfel de modalitate de comunicare este vitală pentru cunoaşterea propriei
persoane dar mai ales pentru cunoaşterea celorlalţi, pentru influenţarea comportamentului
lor. „Fără îndoială, persuadarea intelocutorului este unul dintre cele mai frecvente
obiective ale comunicării interpersonale, dar nu neapărat cel mai important” (, pIdeea de
"bariere in comunicare" include orice element de natura a obstructiona desfasurarea
adecvata a comunicarii, contribuind la diminuarea gradului de fidelitate, acuratete si
eficienta a transferului de mesaj.

Principalele bariere in calea comunicarii sunt reprezentate de: diferentele de

perceptie, concluziile grabite, stereotipurile, lipsa de cunoastere, lipsa de interes,
dificultatile de exprimare, emotiile si personalitatea.

1) Diferentele de perceptie reprezinta modul in care privim (percepem) lumea. Prin mod
de a percepe lumea trebuie sa intelegem experientele noastre anterioare. Persoane de
diferite varste, nationalitati, culturi, educatie, ocupatie, sex, temperamente vor avea alte
perceptii si tot diferite le lor fi interpretarile date situatiilor cu care se confrunta.

2) Concluziile grabite intervin in situatiile in care vedem ceea ce dorim sa vedem si

auzim ceea ce dorim sa auzim, evitand recunoasterea si acceptarea realitatii.

3) Stereotipurile reprezinta situatiile in care tratam diferite persoane ca si cand ar fi una

singura: "o generalizare despre un grup de oameni care distinge acesti oameni de altii"
(Myers, 1990,332) sau "tendinta de a alatura atribute cuiva singur in baza unei categorii
in care aceasta persoana a fost plasata" (Hellriegel, Slocum, Woodman, 1992, 119). Un
bun exemplu il constituie, in acest sens, modul in care suntem adeseori etichetati de tarile
civilizate, gratie "ambasadorilor" care-si duc pe acolo existenta, intr-un mod nu tocmai
ortodox.

4) Lipsa de cunoastere - comunicarea eficienta cu o persoana avand o educatie diferita de

a noastra, ori ale carei cunostinte in legatura cu o anumita tema de discutie sunt mult mai
reduse decat cele pe care le avem noi, reprezinta o sarcina dificila.

5) Lipsa de interes - una din cele mai nedorite bariere in calea comunicarii (prin efectele
pe care le produce) este lipsa de interes a interlocutorului fata de mesajul receptat. In
astfel de cazuri, de dorit este ca emitatorul sa (re) formuleze mesajul astfel incat acesta sa
intre in sfera de interese si preocupari ale receptorului.

6) Dificultatile de exprimare apar atunci cand emitatorul intampina dificultati in a-si gasi
cuvintele potrivite pentru exprimarea ideilor pe care doreste sa le transmita. Lipsa de
incredere in propriile posibilitati, vocabularul saracacios, starea de emotivitate sunt
factori care pot conduce la devierea sensului mesajului.

7) Personalitatile celor doi actori, emitatorul si receptorul, care intervin in procesul

comunicarii au un rol extrem de important in desfasurarea actului de comunicare. Este
necesara adaptarea factorilor de personalitate dintr-o perspectiva multipla: "temperarea"
temperamentului, corelarea limbajului cu posibilitatile de interpretare ale interlocutorului;
starea de spirit (dispozitia) in care se afla interlocutorul este, de asemenea, o variabila
importanta de care trebuie sa se tina seama cand se formuleaza un mesaj.

Ion Haines propune urmatoarea clasificare a barierelor de comunicare (1998, 23-25):

bariere de limbaj: dificultati de exprimare, expresii si cuvinte confuze;

bariere de mediu, avand ca suport explicativ pozitia emitentului sau a receptorului:

imaginea despre celalalt dublata uneori de existenta ideilor preconcepute, sentimentele
persoanelor aflate in procesul comunicarii, o perceptie inadecvata a subiectului supus
discutiei;

bariere de conceptie: presupunerile, neatentia si lipsa de interes la receptare, enuntarea

incorecta a mesajului, concluziile eronate.

Factorii perturbatori care pot influenta, la randul lor, comunicarea pot proveni din
arii diferite. Identificarea la timp a acestora, precum si minimalizarea efectelor pe care le
pot avea in procesul de comunicare sunt importante pentru asigurarea unei comunicari
corecte.
 Cultura, background-ul si influentele – Intreaga noastra experienta poate influenta
uneori calitatea mesajelor emise sau receptate. Cultura, de exemplu, poate fi uneori un
factor perturbator al comunicarii, facand greoaie sau ineficienta intelegerea unui mesaj
nou care nu se incadreaza in contextul culturii de baza.
 Propria persoana – cand intr-o discutie unul dintre parteneri este vadit focusat pe
propria persoana, acesta „rateaza” ceea ce spune cealalta persoana, ajungandu-se intr-un
final la confuzii sau conflicte. Factorii care pot produce o astfel de situatie sunt:
autoapararea (avem senzatia ca in discutia respectiva partenerul de conversatie ne ataca),
superioritatea (avem senzatia ca noi stim mai mult si mai bine decat celalalt) si ego-ul
(avem senzatia ca noi suntem centrul discutiei).
 Fond sonor – unele echipamente sau chiar ambientul pot produce perturbari ale
comunicarii. Atat cel care emite un mesaj cat si cel care il primeste vor fi nevoiti sa faca
un efort suplimentar pentru a comunica eficient. De cele mai multe ori acestia fie
obosesc, fie nu au forta de a inlatura bruiajele si atunci comunicarea este compromisa.
 Stresul – se stie fapul ca stresul influenteaza puternic procesul comunicational in
sensul ca o persoana stresata nu mai percepe sau intepreteaza un mesaj la fel ca in
situatiile normale.
 Perceptia – Atunci cand o persoana vorbeste prea repede, nu are fluenda in discurs, nu
articuleaza corect cuvintele etc. suntem tentati sa nu-i mai acordam toata atentia. Astfel,
atitudinea noastra preconceputa ne va afecta abilitatea de a asculta.
Ideal ar fi ca procesul de comunicare sa fie impecabil si sa existe un limbaj universal
neutru care sa asigure acuratetea procesului. Din pacate insa, asa ceva nu exista decat in
situatii particulare (comunitati restranse ca numar de indivizi, specializati intr-un anumit
domeniu, cum ar fi, de exemplu, laboratoarele stiintifice, departamentele de IT etc.). In
situatiile comune, factorii perturbatori sunt omniprezenti numai ca, printr-un efort
sustinut si comun, cei care participa la actul comunicational ii pot indeparta sau le pot
minimiza influentele asigurandu-se in finat o comunicare eficienta, ceea ce se doreste de
la inceput.
Ori de câte ori scriem sau vorbim, încercând să convingem, să explicam, să
influențăm, să educăm, sau să îndeplinim orice alt obiectiv, prin intermediul procesului
de comunicare, urmărim întotdeauna patru scopuri principale:
 să fim receptați (auziti sau citiți);
 să fim înțeleși;
 să fim acceptați;
 să provocăm o reacție (o schimbare de comportament sau atitudine).
Atunci când nu reușim să atingem nici unul dintre aceste obiective, înseamnă că
ceva în derularea comunicării nu funcționează corespunzător, adică ceva a interferat în
transmiterea mesajelor. Orice interferează cu procesul de comunicare poartă denumirea
de barieră, dificultate sau „noise”.
Barierele în comunicare se produc atunci când receptorul mesajului comunicat
nu receptează sau interpretează greșit sensul dorit de către emițător. Scopul studierii
comunicării este acela de a reduce motivele care cauzează aceste fenomene. Așa cum am
mai spus, „înțelesurile se regăsesc în oameni și nu în cuvinte, astfel că identificarea
factorilor care conduc la interpretări greșite este primul pas spre a realiza o mai bună
comunicare.

SURSA:NET
SUPORT CURS .
 EDUCATIA PENTRU SANATATE
riere apar datorita lipsei unui sistem de referinta comun sau unei diferente de experienta
intre emCultura generală, inclusiv cultura sănătăţii, se formează prin instrucţia generală a
populaţiei în setul continuu al generaţiilor. Această secvenţă a culturii generale, ce poartă
titulatura specifică „de sănătate”, mai este considerată şi azi ca fiind o activitate de bază
şi obligatorie a serviciilor de sănătate, în loc să fie apreciată ca o noţiune de „pregătire
continuă”, de „educaţie premanentă”, de „perfecţionare” pe un fond pregătit general în
sistemul instrucţiei publice a populaţiei.
Veriga principală pe care ar trebui să acţioneze serviciile de sănătate şi cele
educaţionale pentru a avea rezultate bune, pe termen scurt şi lung, privind îmbunătăţirea
stării de sănătate a populaţiei, este educaţia pentru sănătate.
Ca sistem care include conştiinţa stării de sănătate, procesul de predare/învăţare
şi participarea, educaţia pentru sănătate are ca scop creşterea nivelului de cunoştinţe
medicale ale populaţiei în domeniul sanogenezei, protecţiei mediului şi prevenirii bolilor;
formarea şi dezvoltarea unor deprinderi corecte care să promoveze sănătatea precum şi
crearea unei poziţii active faţă de sănătatea individuală şi de problemele sănătăţii publice,
în sensul atragerii şi capacitării maselor la participarea activă în vederea realizării şi
consolidării sănătăţii.
Medicul este un educator de specialitate şi este normal să fie utilzat pentru
cunoştinţele specifice în sistemul instrucţiei generale a populaţiei (la nivelul unei
demnităţi financiare echitabile pentru acţiunea de educator în cadrul elementelor
Educaţiei Naţionale), educaţia pentru sănătate făcând parte din obligaţiile instrucţiei
naţionale.
După Ch. Gernez-Rieux şi M. Gervois, educaţia pentru sănătate îndeplineşte trei
roluri, în funcţie de scopul urmărit:
- preventiv - temele de educaţie conţinând elemente de instrucţie a populaţiei pentru
prevenirea îmbolnăvirilor;
- constructiv – de realizare a adeziunii opiniei publice în favoarea sănătăţii;
- curativ – pentru educarea şi convingerea pacienţilor de a urma prescripţiile medicale.
Putem considera educaţia pentru sănătate ca fiind o componentă a instrucţiei
generale, o ramură a culturii umane, una din bazele sănătăţii, cu rol în influenţarea
modului de viaţă modern spre conţinut favorabil sănătăţii, în realizarea de generaţii care
să aibă un comportament sanogen şi în formarea voinţei politice pentru acordarea de către
forurile decidente a adevăratului rol ce se cuvine sănătăţii.
Educaţia pentru sănătate, la fel ca în celelalte ramuri ale culturii, trebuie să deţină
un fond material, fizic, care să stea la baza cuvântului cu rol educativ, ea avînd viabilitate
doar atunci când exprimarea teoretică este susţinută de un material adecvat cu caracter
educativ şi cu aplicabilitate practică.
Educaţia pentru sănătate presupune acceptabilitate, respect reciproc, informare,
mijloace pentru deprinderea diferitelor obiceiuri sanogene, cooperarea receptorilor, ea
fiind totodată şi un drept al omului şi o obligaţie a societăţii, concretizată printr-o
programă analitică şcolară anuală integrată programei tuturor treptelor de instrucţie
(bazate pe mesaj educativ de cultură sanitară, imagini de exemplificare şi demonstraţii
practice).
Educaţia pentru sănătate implică, obligatoriu, cunoaşterea şi aplicarea continuă a
tehnicilor de comunicare, ca element fundamental.
Datorită faptului că în cadrul comunicării există doi poli: educatorul (cel care
transmite informaţia) şi ascultătorul (receptorul sau cel care primeşte informaţia), în
activităţile de comunicare cei doi poli trebuie să aibă flexibilitatea de a schimba
permanent rolurile, adică şi educatorul trebuie să ştie să asculte. El trebuie să accepte
sentimentele altor persoane, să ştie cum să stimuleze discuţia pentru a avea loc un dialog
cu individul sau convorbirea cu grupul mic de indivizi, ţinând cont, permanent, de
comunicaţia non verbală, care, uneori, poate fi mai eficientă şi utilă decât cea verbală.
Pot apare bariere în comunicaţie care ţin de deosebirea socio-culturală dintre
educator şi receptorul informaţiei, receptivitatea scăzută a audientului, atitudine negativă
faţă de medic sau educator, înţelegere limitată sau transmiterea de mesaje contradictorii.
Pentru a depăşi aceste bariere educatorul trebuie să vorbească clar şi rar, într-un
limbaj adecvat auditoriului, cu explicaţii, şi să transmită informaţiile într-o succesiune
logică, numărul acestora/şedinţă să nu fie prea mare şi să revină asupra noţiunilor
importante, când are dubii în legătură cu înţelegerea lor de către auditor, utilizând tehnici
pedagogice adecvate.
În practica medicală, foarte frecvent educaţia pentru sănătate se realizează în
grupuri mici, în care comunicarea este mai adecvată nevoilor de formare.
Aceste grupuri pot fi: omogene (cel mai eficace), sau neomogene.
În cadrul transmiterii informaţiei active în grupul de lucru sunt uzual utilizate o
serie de tehnici în educaţia pentru sănătate:
- “tehnica brainstorming” – tehnică provocatoare ce urmăreşte să mobilizeze participanţii
pentru identificarea unor nevoi şi găsirea unor soluţii;
- “tehnica brainwriting” – fiecare persoană îşi exprimă în scris ideile în ceea ce priveşte
nevoile educative într-o problemă definită, după care ideile consemnate se triază şi se
aduc la cunoştinţa grupului;
- “tehnica grupului nominal” – fiecare membru al grupului îşi exprimă părerile în legătură
cu o problemă, iar educatorul grupează ideile comune.
În cadrul modernizării mijloacelor de comunicare, Organizaţia Pan-Americană a Sănătăţii
a iniţiat şi difuzat în anul 1989 un program de educaţie pentru sănătate prin sateliţi
(privind situaţia sanitară în America Latină, mortalitatea infantilă, rolul femeii în
serviciile de sănătate, toxicomania, etc.)
Tipuri de educaţie pentru sănătate
Există trei tipuri de educaţie pentru sănătate: formală, nonformală şi comportamentală:
1. educaţie pentru sănătate formală care este rezultatul unui proces planificat de
transmitere de experienţe, cunoştinţe, ce vizează toată populaţia (socializare secundară a
individului), necesită efort de predare-învăţare şi educatori;
2. educaţia pentru sănătate nonformală vizează componentele din conduita individului
care se formează prin experienţă sau imitaţie (socializarea primară a individului); nu
necesită efort cu caracter de educaţie, de transmitere a cunoştinţelor; este realizată de
familie şi comunitate;
3. educaţie pentru sănătate comportamentală cuprinde educaţia pentru sănătate conform
normelor sociale şi educaţia pentru dezvoltarea sănătăţii publice şi promovarea
comportamentelor favorabile sănătăţii, principalele obiective educaţionale vizând
dezvoltarea cunoştinţelor, aptitudinilor, atitudinilor şi a convingerilor ce vizează
sănătatea.
DiferSURenSSSSURSA NETte in educatie diferente in interesul fata de mesaj diferente
in nivelul de inteligenta lipsa de respect mutual difeente in ceea ce priveste varsta, sexul,
rasa si categoria sociala lipsa de abilitate din partea emitatorului lipsa de abilitate din
partea receptorului lipsa de informatii suplimentare l3d3dp
Unele elemente reBARstrBARang absBAorbtia de informatii sau idei noi:
complexitatea ideii (cu cat ideea este mai complexa, cu atat mai putini oameni vor fi
capabili sa o inteleaga) diferenta fata de modelele cunoscute (oamenii nu accepta idei noi
daca ele difera radical de ceea ce ei cunosc) competitia cu ideile existente (ideile noi
concureaza cu ideile deja acceptate) necesitatea demonstrarii (ideile sunt mai usor
acceptate daca ele pot fi demonstrate sau daca exista dovezi care sa le sustina) puterea
intereselor (interesele pot fi suficient de puternice pentru a bloca ideile noi) nesatisfacerea
unei nevoi (atunci cand mesajul nu ia in considerare nevoile manifeste ale receptorului -
permeabilitatea acestuia din urma la mesaj scade pana la disparitia totala) frecventa
repetarii (o idee reuseste doar daca receptorului i se aduce in mod constant aminte de ea)
Iata cateva exemple ce ilustreaza aceste elemente: companiile de televiziune prin cablu au
descoperit ca intrarea lor pe teren se face mai greu decat prevazusera pentru ca oamenii
nu erau obisnuiti sa plateasca pentru receptia programelor
INGRIJIREA LA DOMICILIU A PACIENTILOR IN STADIU TERMINAL

INGRIJIRILE TERMINALE-reprezinta ingrijirile ce se acorda bolnavilor in

fazele de sfarsit ale bolilor ,dinaintea mortii.Sunt importante pentru medicul de
familie,specialist cat si pentru cei ce efectueaza aceste ingrijiri deoarece in majoritatea
cazurilor pacientii in faza terminal isi doresc sa moara acasa.
O persoana traieste experienta a multiple astfel de boli. Medicul de familie are un rol
esential deoarece cunoaste cel mai bine conditiile socio-economice si modul particular in
care reactioneaza persoana, atat biologic cat si psihic. Contactul cu medicul specialist din
spital este de scurta durata si de aceea, principala calitate a actului medical in cazul bolilor
acute este eficienta.
Bolile cronice sunt determinate de fenomene patologice ireversibile care conduc in
mod natural la deteriorarea organismului si in final la deces. Progresele medicinei au
schimbat radical evolutia si prognosticul multor imbolnaviri,facilitand supravietuiri de
lunga durata, cu disabilitati adesea minime dar care sunt dependente de o asistenta inalt
calificata, specifica si perseverenta. Astfel de boli cronice sunt de exemplu: diabetul zaharat
insulino-dependent, cancerul sau insuficienta renala cronica. Evolutia naturala a acestor
afectiuni este letala intr-un interval de luni sau ani. Tratamentul cu insulina, citostatice si
respectiv dializa permit o supravietuire de ordinul zecilor de ani, calitatea vietii bolnavilor
fiind in relatie directa cu calitatea asistentei medicale.
Calitatea vietii este o notiune echivalenta definitiei OMS a sanatatii, in sensul de
bunastare fizica, psihica si sociala dar care nu este completa si implica prezenta bolii.
Conceptul modern de calitate a vietii este definit prin perceptia subiectiva a individului
asupra propriei sale stari de sanatate ce include:
• controlul simptomelor;
• functiile biologice ale organismului;
• functia de rol (capacitatea de integrare in munca, ameliorarea calitatii vietii este
obiectivul asistentei bolnavului cronic si masura calitatii ei).
Societatea asigura conditiile materiale necesare asistentei bolnavului cronic prin
finantarea unitatilor sanitare (personal calificat, ambient adecvat, mijloace de investigatie,
medicamente si materiale sanitare), suportul social si material al bolnavilor, incurajarea si
sustinerea cercetarii biomedicale. Programele desanatate sunt complexe de masuri specifice
menite sa reduca morbiditatea si mortalitatea printr-o anumita patologie (ex, cancerul), dar
mai ales sa asigure accesibilitatea cat mai larga la mijloacele terapeutice optime existente.
Aceste programe difera in functie de nivelul socio-economic al societatii. De exemplu, rata
de vindecari in cancer la copii este in prezent de 60% in tarile occidentale dezvoltate. in lume
insa, sute de mii de copii mor anual de cancer deoarece doar 10% dintre acestia au acces la un
tratament adecvat.
Comportamentul bolnavului cronic este decisiv in propria sa ingrijire, necesitand
motivatie si pregatire. El trebuie sa-si recunoasca boala, sa o accepte, infruntand criza
declansata de suferinta fizica si psihica, de alterarea imaginii de sine si sa devina membru
activ al echipei de ingrijire.
Complianta este respectarea de catre pacient a controalelor medicale, a tratamentului si
a regimului prescris, o premiza obligatorie a succesului terapeutic.
Motivatia si pregatirea pacientului sunt facilitate de interventia mecanismelor de
adaptare
 Starea terminală se referă la ultimele ore de viaţă ale pacientului, când moartea
este iminentă şi constituie o provocare continuă, atât pentru echipa medicală, cât şi pentru
pacient şi apropiaţii acestuia. Intervenţiile la aceşti pacienţi trebuie adaptate nevoilor şi
scopului de îngrijire.
Pentru profesioniştii din sănătate implicaţi în îngrijirea pacienţilor în faza terminală
a bolii, este esenţială asigurarea unei îngrijiri de calitate prin standardizarea intervenţiilor
specifice. Recunoaşterea promptă a semnelor şi simptomelor de moarte iminentă este
cheia pentru a putea oferi cele mai potrivite intervenţii. Uneori, faza terminală la un
pacient cu cancer poate fi precipitată (de o hemoragie masivă, de exemplu), dar de cele
mai multe ori se produce o deteriorare progresivă a statusului funcţional. Următoarele
semne sunt asociate adesea cu faza terminală: imobilizarea la pat; starea semicomatoasă;
abilitatea de a ingera doar cantităţi mici de lichide; imposibilitatea administrării
medicaţiei orale. Prezenţa a cel puţin două din aceste semne poate contribui la stabilirea
diagnosticului de stare terminală, în condiţiile în care toate cauzele intercurente posibile
au fost eliminate (adică deteriorarea stării pacientului nu este urmarea unei cauze
reversibile, precum deshidratarea, hipercalcemia, supradozarea de opioide, infecţiile,
deliriumul hipoactiv etc.).in diagnosticul morţii iminente, este important ca membrii
echipei de îngrijire să fie de acord că pacientul este în stare terminală şi să adapteze
scopul îngrijirii cu nevoile pacientului. Dezacordul asupra stării pacientului, speranţa că
pacientul va fi mai bine, nerecunoaşterea semnelor şi simptomelor stării
terminale, cunoştinţelor legate de intervenţiile specifice, o abilitate scăzută de comunicare
cu familia şi pacientul, teama de a nu scurta viaţa, teama de implicaţiile medico-legale
sunt bariere în îngrijirea pacientului care moare.
Îngrijirea paliativă acordă o grijă specială gestionării problemelor psihologice,
sociale, spirituale, la fel de mult ca rezolvării problemelor fizice şi controlului durerii.
Acest lucru implică evaluarea simptomelor ca prezenţă, severitate, impact asupra calităţii
vieţii, evaluarea medicaţiei curente şi a căii de administrare. La fel de importantă este
evaluarea psihosocială, care include, între altele, evaluarea gradului de înţelegere a
prognosticului de către aparţinători şi a conştientizării iminenţei decesului, precum şi o
evaluare a reţelei sociale care susţine pacientul în aceste momente. De asemenea, este
important să se evalueze riscul de doliu patologic şi să se ofere consiliere adecvată (4).
Evaluarea nevoilor spirituale/religioase implică identificarea tradiţiilor specifice, a
însemnătăţii valorilor personale şi a prezenţei crizei existenţiale.
După evaluarea pacientului, protocolul indică următorii paşi de intervenţie primară:
1. Pregătirea familiei cu privire la severitatea situaţiei şi stabilirea preferinţei pentru
locul îngrijirii terminale şi a decesului; înţelegerea că scopul tratamentului în acest
moment este confortul pacientului;
2. Pregătirea planului de îngrijire şi discutarea acestuia cu pacientul şi familia;
3. Simplificarea schemei de tratament, întreruperea intervenţiilor inutile, schimbarea
modului de administrare a medicaţiei, prin trecerea de la administrarea per os la cea
subcutanată;
4. Controlul adecvat al simptomelor; anticiparea nevoilor pacientului şi asigurarea unui
kit de medicaţie cu instrucţiuni clare pentru situaţii previzibile; printre cele mai frecvente
simptome se numără respiraţia stertoroasă, dispneea, agitaţia, delirul, durerea, greaţa,
vărsăturile;
 5. Intensificarea măsurilor de confort şi de menţinere a demnităţii pacientului prin
asigurarea igienei personale, repoziţionare adaptată nevoilor şi riscurilor, îngrijirea
cavităţii bucale, comunicarea adecvată;
6. Susţinerea ritualurilor cu însemnătate culturală pentru pacient, oferirea de suport
religios şi spiritual;
7. Consilierea psihoemoţională şi sprijin ţintit pentru doliul anticipativ;
8. Sprijin prin oferirea unui număr de telefon de contact cu sfaturi medicale pentru
pacienţii îngrijiţi la domiciliu sau în servicii care nu au echipe de îngrijiri paliative.
Comunicarea cu ceilalţi este important să se facă în mod clar, astfel ca la notarea în
foaia de evoluţie să se consemneze faptul că pacientul este în stare terminală şi nu, la
modul general, „prognosticul este prost“.
Îngrijirea pacientului cu stare terminală implică o echipă multidisciplinară de îngrijire
paliativă, care, în afară de medic şi asistent medical, va include îngrijitorul principal, care
poate fi din reţeaua socială a pacientului, asistentul social, psihologul, consilierul
spiritual/preotul/pastorul.
Recunoaşterea stării terminale şi aplicarea protocolului şi în alte servicii medicale decât
cele de îngrijiri paliative aduc o creştere a eficienţei serviciilor furnizate, scăzând
numărul pacienţilor care decedează cu simptome necontrolate.

Bibliografie
1 Moşoiu D. Protocoale clinice pentru îngrijiri paliative. Ediţia a II-a. Ed. Haco, Braşov,
2013
2 Sursa net .
 INGRIJIRI LA DOMICILIU

Mentinerea unui nivel crescut al calitatii vietii si serviciilor acordate pacientilor pana
in ultmie sale mmente a devenit un deziderant al sistemelor de sanatate
moderne.Cresterea numarului de pacienti cu boli incurabile ,cornice,imbatranirea rapida a
populatiei si gasirea rapida a solutilor de a face fata cheltuielilor crescute din sitemul
sanitar in conditii limitate a dus la cresterea ingrijirilor la domiciliu care a cunoscut o
dezvoltare rapida in ultimiii ani.In tara noastra domeniul este axat in special pe ingrjiri
medicale acordate pacientilor.Acest tip de ingrijiri s-a dezvoltat initial in cadrul ONG-
urilor .

Acordarea serviciilor medicale la domiciliu se face de catre personae fizice si

juridice autorizate si acreditate de MINISTERUL SANATATII si CASA NATIONALA
DE ASIGURARI DE SANATATE denumite furnizori de ingrijiri medicale la
domiciliu .Pentru a acorda servicii medicale la domiciliu acestia(furnizorii de servicii
medicale) trebuie sa aiba incheiate contracte cu casele de asigurari de sanatate pentru
decontarea serviciilor medicale prestate .

Recomandarea pentru efectuarea serviciilor de ingrijiri medicale la domiciliu se

face de catre medicii aflatii in relatie contractuala cu casele de asigurari de sanatate in
concordanta cu diagnosticul stabilit,in functie de patologia bolnavului,de precizarea
activitatilor zilnice pe care le are de indeplinit asiguratul si acesta nu le poate duce la final
si de gradul de dependenta fata a pacientului.Medicul specialist din ambulatoriu de
specialitate,medicul din spital,sau medicul de familie sunt cei care recomanda ingrijiri la
domiciliu pentru asiguratii care reprezinta urmatoarele afectiuni:

- Bolnavii in faza terminal ca urmare a unor afectiuni oncologice;

- Afectiuni neurologice ca :AVC ,Hemiplegie,Scleroza multipla,Paralizie

cerebrala infantile;

- Afectiuni ortopedice ca:Fractura de sold sau alte fracturi ale bazinului;

- Afectiuni dermatologice ca:Ulcer varicos

- Afectiuni urologice:Schimbarea sondei urinare ,bolnavii cu dializa care

necesita o ingrijire aparte

- Afectiuni reumatologice
 - Afectiuni gastrologice:evacuarea lichidului de ascita,alimentatie prin sonda
nazogastrica

- Afectiuni ORL :ngrijirea canulei traheale ;

- Afectiuni chirurgicale:ingrijirea stomelor,a fistulelor,a escarelor de decubit

Ingrijirile medicale la domiciliu pot fi acordate si in functie de gradul de dependent al

bolnavului care poate fi:

- Total dependent: pacientul nu poate indeplini 3 sau mai multe activitati

zilnicede baza:igiena si/sau alimentatie si/sau mobilizare fara ajutorul altei
personane si are nevoie de ingrijiri medicale.

- Partial dependent: pacientul nu poate indeplini cel putin 2 activitati zilnice

de baza fara ajutorul altei persoanesi are nevoie de ingrijiri medicale.

- Independent: pacientul indeplineste activitatile de baza zilnice dar din cauza

afectiunii are nevoie de ingrijiri la domiciliu ( entru:inriijirea stomelor
,alimentatie entrala,ingrijirea canulei traheale,ingrijirea plagilor
postoperatorii,tratamentelor parenterale);

Medicul de specialitate din ambulatoriu de specialitate acorda ingrijiri medicale pentru

asiguratii cu afectiuni oncologice sau AVC ,numai ca o consecinta a consultatiei
medicacale raportate si validate de CAS .

Recomandarea pentru ingrijiri medicale la domiciliu consemneaza de medical currant pe

baza unui bilet de externare a pacientului care la sfarsitul spitalizarii are recomandare cu
privire la necesitatea efectuarii ingrijirilor la domiciliu.

Durata pe care un asigurat poate beneficia de servicii de ingrijire medicale la domiciliu se

stabileste de medical care a facut recomandarea cu obligativitatea precizarii
ritmicitatii/periodicitatii serviciilor consemnate in formularul RECOMANDARE
PENTRU INGRIJIRI MEDICALE LA DOMICILIU,dar nu mai mult de 90 de zile in
ultimele 11 luni in una sau mai multe etape (episoade de ingrijire)

Furnizorii de servicii medicale la domiciliu acorda serviciii conform unui PLAN DE

INGRIJIRI –in conformitate cu recomandarile facute de medici de
specialitate,ambulatoriu de specialitate,spital zilnic inclusive sambata si duminica si in
timpul sarbatorilor legale.
 CALITATEA SI SIGURANTA PCIENTULUI IN SISTEMUL INGRIJIRILOR DE
SANATATE

Notiunea de calitate devine din ce in ce mai complexa iar preocuparea pentru

definirea ei ,considerabila.Se impun treptat diverse definitii(fara a se ajunge la un punct
de vedere unitar)cum ar fi;

- Satifacerea unei necesitati ;

- Conformitatea fata de specificatie;

- Gradul de satifacere a consumatorului;

- Conformitatea cu caietul de sarcini;

- Un cost mic pentru o utilizare data ;

- Capacitatea de a indeplini o trebuinta;

- Ansamblul mijloacelor pentru realizarea unui produs viabil ;

- Conformitatea cu un mdel dat;

- Respectarea caietelor de sarcini cu cele mai mici costuri de fabricatie;

- Satisfacerea in totalitate a beneficiarilor;

- Reflectarea marcii fabricii in ansamblul necesitatilor beneficiarilor;

- Crespunzator pentru utilizare si conformanta fata de cerinte ;

CALITATEA este definita ca :masura in care ansamblu de caracteristici implicite

satisface cerintele.Prin cerinta se intelege nevoia sau asteptarea care este declarata
,implicita sau obligatorie,iar caracteristica este o trasatura distinctiva de natura
:fizica,senzoriala,comportamentala,temporala sau functionala.

OMS(ORGANIZATIA MONDIALA A SANATATII) defineste calitatea astfel:

- La nivelul sistemului: nivelul atingerii scopurilor intrinseci ale sistemului

de sanatate pentru imbunatatirea sanatatii si capacitatii de raspuns la
asteptarile generale ale populatiei;
- La nivelul institutiilor de sanatate:un demers care trebuie sa permita ,sa se
garanteze fiecarui pacient,armonzarea actelor diagnostice si terapeutice ,care
le va asigura cel mai bun rezultat in conditii de sanatate,in conformitate cu
stadiul actual al stiintei medicale,la cel mai bun cost pentru acelasi
rezultat,cu cel mai mic risc iatrogen spre deplina satisfactie

Dupa Avedis Donabedian “Concept of Health Care Qality.A.Perspective An

Occasional Paper,Institute of Medicine,National Academy of Sciences
,February1976,Washington D.C16pp, calitatea serviciilor de sanatate
reprezinta acele ingrijiri care se asteapta ds maximizeze dimensiunea
bunastarii pacientilor,luand in considerare echilibrul castigurilor si
pierderilor asteptate ,care apar in toate etapele procesului ingrijirilor de
sanatate .

DIMENSIUNILE CALITATII:

Calitatea ca structura reprezinta totalitatea caracteristicilor la un moment

dat ;

Calitatea ca proces reprezinta totalitatea procedurilor utilizate in procesul

de realizare a serviciului;

Calitatea ca rezultat reprezinta gradul de atingere a obiectivelor;

Atat pentru practica medicala cat si pentru managementul sanitar au fost definite
9 dimensiuni ale calitatii ce formeza baza serviciilor medicale:

- Competenta profesionala: cunostintele/abilitatile/performanta

echipei medicale ale managerilor si ale echipei de suport;

- Accesibilitatea: furnizarea serviciilor de sanatate nu este

restrictionata de barieregeografice,culturale,sociale,organizationale
sau economice;

- Eficacitatea: procedurile si tratamentul aplicat conduc la obtinerea

rezultatelor dorite;

- Eficienta: acordarea ingrijirilor necesare ,corespunzatoare,la

costurile cele mai mici;

- Relatiile interpersonale : interactiunea dintre furnizori ,dintre

furnizori si pacienti(clienti),dintre manageri,furnizori si
platitori,precum si intre echipa de ingrijiri si comunitate ;
 - Comunittea: pacientul beneficiaza de un set complet de servicii de
sanatate care are nevoie ,intr-o ordine bine determinata ,fara
intrerupere,sau repetarea procedurilor de diagnostic si tratament;

- Siguranta :risc minim pentru pacient de complicatii sau de efecte

adverse ale tratamentului ori alte pericole legate de furnizarea
serviciilor de sanatate ;

- Infrastructura fizica si confortul: curatenie,confort,intimitate si alte

aspecte importante pentru pacienti

- Alegerea: pe cat posibil clientul alege furnizorul ,tipul de asigurare

sau tratamentul.

CALITATEA INGRIJIRILOR MEDICALE:

CALITATEA TEHNICA/PROFESIONALA: raportata la respectarea protocoalelor
clinice si a ghidurilor de practica ,folosirea masurilor de control a
infectiilor,informare,consiliere ,integrarea serviciilor de sanatate management
eficient.existenta acesteia conduce catre un mediu fr munca eficace si eficient ,rezultate
pozitive a tratamentului,urmate de satisfacerea pacientului si a furnizorului.Gradul
satisfactiei pacientului este legat de calitatea actului medical,dar deriva si din conditiile in
care isi desfasoara munca,iar existenta satisfactiei duce la cresterea performantei ,acesta
este un factor cauzal al nivelului calitatilor ingrijirilor de sanatate deci poate fi folosit
drept criteriu de evaluare a calitatii acestora.
CALITATEA INTERPERSONALA/PERCEPUTA DE PACIENT/CLIENT: de cele
mai multe ori pacientii/clentii nu poseda abilitatea sau cunostintele necesare evaluarii
competentei tehnice a furnizorului sau a felului in care au folosite masurile de control al
infectiilor,dar stiu cum se simt ,cum au fost tratati si daca nevoile,asteptarile,le-au fost
indeplinite.Perceptia pacientului asupra sanatatii este mai degraba o consecinta decat un
atribut al ingrijirilor de sanatate.
Privita de specialisti ,satisfactia pacientului este un element al sanatatii psihologice
care influienteaza rezultatele ingrijirii si impactul lor.Un pacient satisfacut tinde sa
coopereze cu medicul si sa accepte mai usor remediile acestuia.Satisfactia pacientului
influienteaza accesul la serviciile medicale –un client satisfacut va reveni la medicul
respectiv sau la unitatea medicala.Ne putem astepta ca rezultatele evaluarii satisfactiei
pacientului sa fie diferite de cele ale evaluarii profesionistilor.Aceasta se intampla
deoarece pacientul se axeaza pe relatiile interpersonale pe care le percepe si le poate
evalua mai usor desisunt subiectivi spre deosebire de aspectele tehnice sau de specialitate
pe care le pot evalua mai greu.
In concluzie,evaluarea satisfactiei pacientului reprezinta felul in care furnizorul vine
in intampinarea valoilor si asteptarilor pacientilor.
CALITATEA TOTALA: este a treia dimensiune a calitatii concept nou putin dezvoltat
in domeniul sanatatii.prin aceasta calitatea se intelege atat calitate serviciilor cat si
calitatea sistemului .Manegementul calitatii totale extinde conceptul managementului
calitatii ingloband atat participarea cat si motivarea tuturor membrilor organizatiei.Acest
model pleaca de la premisa ca 90% din probleme sunt probleme legate de proces nu de
personal .
Cele trei principii ale calitatii totale sunt
 Focalizarea pe client
 Imbunatatirea continua a calitatii
 Lucrul in echipa
Calitatea in sanatate- Sistemul de sanatate ca si ansamblu al elementelor sale ca si
ansamblu al elementelor sale componente,al mecanismelor sale de actiune si
interactiune ,se adreseaza pacientului ca beneficiar ,furnizorului ca prestator,autoritatii ca
reglementator si platitor ,exprimandu-se in servicii de sanatate(Component relativ
similar ,dar de amploare ceva mai mare decat servicu medical)Componentele
serviciului de sanatate sunt:
Componenta directa- medicala specifica sistemului de sanatate si care cuprinde
totalitatea serviciilor cu caracter medical adresate pacientului:
 Consultatii;
 Investigatii;
 Tratamente;
 Manevre specifice;
 Consiliere de specialitate
 Transport medicaliza;
Componenta indirecta-de suport-exista in orice tip de sistem si care recunoaste
totalitatea serviciilor cu caracter medical adresate pacientului fie componentei
directe(medicale)
 Servicii hoteliere;
 Informare ;
 Consiliere nespecifica;
 Asistenta tehnica(financiar-contabila ,juridica);
 Administrarea resurselor(umane,materiale);
 Transport
Alte caracteristici ale sistemului de sanatate ca fiind servicii aparte sunt:
 Forma nemateriala-nu se concretizeaza in bunuri;
 Nestocabilitate-nu poate fi pastrat pentru a fi utilizat ulterior;
 Intangibilitatea –nu poate fi perceput fizic;
 Coincidenta in timp sau in spatiu a producerii si consumului-prezenta simultana a
prestatorului si beneficiarului in acelasi loc;
Din cauza acestor trasaturi ,serviciul de sanatate reprezinta o zona cu un grad mare de
subiectivism ,dificil de evaluat in mod obiectiv,atat ca performanta cat si ca eficienta
,necesitate sau in timp rea.Pricipiul cererii si ofertei este puternic influientat si deviat
mult de la o medie acceptabila
Refluxul de consum definit ca servicii consumate suplimentar,in absenta nevoii
eficiente de servicii deci pe componenta cerere –pacient conduce la inflatia de sevicii
ca fiind serviciile efectuate suplimentar si se distorsioneaza principul cerere-
oferta,avand consecinte negative de cele mai variate cum ar fi prabusirea exagerata a
tarifelor de servicii din sistem.
CRIZA COSTURILOPENTRU INGRIJIREA SANATATII IN SPITALE SI IN ALTE
INSTITUTII MEDICALE

Evluarea eficientei economice si umanitare a sistemului medical in general,a

spitalulu in mod special,constituie un reper de baza al politicii sociale,cu efecte directe
asupra bunastarii membrilor colectivitatilor umane.Studiile din acest domeniu urmaresc
sa identifice cele mai optime cai de functionare a sistemului de ingrijire a sanatatii in
raport cu cresterea acesului categoriilor sociale cele mai sarace la diferite categorii de
servicii.Propunandu-si evaluarea principalilor factori care influienteaza adresabilitatea
bolnavilor adica cererea adresata serviciilor de sanatate,numeroase cercetari efectuate in
trecutsau in prezent,evidentiaza principalele efecte determinate de cresterea costurilor de
ingrijire asupra diverselor grupuri de consumatori.Sociologii din Statele Unite au
observat ca,in numeroase cazuri,cererea masiva de ingrijire este indusa chiar de
furnizori. Fenomenul ,cunoscut sub numele de legea lui ROEMER,arata ca odata cu
cresterea paturilor de spital vor creste si cererile de sanatate din partea
comunitatii(Wolinskv F.D1988.p320).Cu alte cuvinte ,daca spitalul isi suplimenteaza
numarul de paturi ,furnizorii de sanatate vor face in asa fel ,incat acestea sa fie ocupate.In
pofida suplimentarii locurilor ,ratele de internare raman constante,pentru ca orice spital
trebuie sa mentina un anumit nivel de ocupare pentru functionarea eficienta a
serviciilor.Daca aceste rate de internare scad,spitalele vor dezvolta numeroase metode
pentru a face sa creasca numarul de servicii,cum sunt,de exenplu,tratamentele
ambulatorii,la domiciliul pacientului,in alte programe aplicate in afara spitalelor.
Problema cresterii permnente a costurilor pentru sanatate,inclusiv in cadrul
spitalelor,problema larg dezbatuta de reprezentantii OMS si a Bancii Mondiale,implica de
fapt multiple aspecte sociale legate de redistriburea cheltuielilor publice in cadrul
bugetelor guvernamentale si de redistribuirea diferitelor categorii de venituri ale
populatiei
Spitalele din Romania datorau la sf 2000circa 2mii miliarde de lei producatorilor
romani de medicamente.Daca guvernul nu va gasi solutii de rezolvare a situatiei
actuale producatorii vor opri livrarea medicamentelor .Prin oprirea furnizarii de
medicamente,sunt pusi in pericol bolnavii care sufera de boli cronice ;cancer,diabet
,SIDA .Lipsa cronica a fondurilor pentru sanatate este cauzata de consumul prea mare
de la nivelul spitalelor care a dus la subfinantatrea medicinei primare .Sunt spitale
care au un numar prea mare de angajati si spitale care consuma 75% din fondurile
alocate la inceputul anului ramanand astfel fara surse financiare si in imposibilitatea
sustinerii celor nenesare ingrijirii pacienilor.
Redistribuirea cheltuielilor pentru sanatate presupune doua cai principale:
 Cresterea costurilor serviciilor pentru cei avuti,in special a costurilor de utilizare a
serviciilor din spitalele de stat;
 Promovarea sistemelor de asurari pentru sanatate ,dar fara a fi subventionate de
stat in cazul pacientilor apartinand clasei mjlocii si celor din varful piramidei
sociale.
In intreaga lume ,serviciile medicale sunt finantate prin intermediul a patru surse
principale:
 Plati directe,efectuate de pacienti;
 Asigurari incheiate in mod voluntar;
 Asigurari obligatorii(sisteme de asigurari sociale );
 Finantarea de la bugetul de stat ;
Primele doua surse au un caracter privat,celelalte doua au un caracter public.In tarile cele
mai sarace ,peste jumatate din cheltuielile de sanatate sunt asigurate din surse private,in
forma platilor directe. Mecanismele de asigurare din aceste tari sunt foarte slabe ,iar
volumul finantarii la stat este foarte scazut.
In mod complementar cu sursele mentionate,exista,in intreaga lume ,trei moduri de
servicii de organizarea a serviciilor de sanatate:publice,private non-profit:private,bazate
pe profit;
Evalurea mijoacelor optime de redistribuire a cheltuielilor se afla in atentia specialistilor
ca o criza a costurilor de sanatate.Prin acoperirea acestor costuri se cauta solutiila
finantarea ingrijirii sanatatii, ca:plata directa ,plata prin sistemul asigurarilor sau plata de
la buget.Explorand beneficiile pe care le aduce o politica generala de stimulare a
participarii directe a consumatorilor la finantarea ingrijirii sanatatii o serie de studii au
semnalat avantajele pe care acest sistem de plata le poate aduce furnizorilor,firmelor de
asigurare si administratiilor locale si chiar psibilitatea ca acest sistem sa-i oblige pe
bolnavi sa devina mai constienti de costul ingrijirii lor,determinandu-i sa adopte stiluri de
viata care sa evite riscul imbolnavirilor.o asemenea politica poate furniza un mijloc mai
adecvat de control asupra costurilor ingrijirilor,pentru sumele provenite de la bugetul de
stat,generand ,totodata,un cuantum mai mare al contributiilor particulare .
In legatura cu obiectivele specifice programelor de sanatate se pot clasifica in;
- Cele privind asigurarile de sanatate –care se refera la influienta
contributiilor financiare,directe si indirecte,ale consumatorilo de
sanatate asupra micsorariii riscului bolii si la tranferul realizat intre
diferitele lor clase de venit;
- Cele privind sistemul de ingrijire al sanatatii-care se refera la
producerea unei anumite cantitati de servicii la un cost minim al
resurselor si cu o eficienta tehnica maxim
Analiza avantajelor si dezavantajelor diverselor forme de contributii la cheltuielile de
sanatate trebuie sa tina seama de urmatoarele elemente:
- Reducerea riscului financiar la care sunt expusi indivizii ca efect al
aparitiei unei boli impredictibile;
- Posibilitatea ca redistribuirea cheltuielilor sa aiba loc mai degraba in
functie de capacitatea de plata a consumatorului decat de incidenta
bolii;
- Necesitatea reducerii si restructurarii unor serviciide ingrijire a
sanatatiii,cu scopul de a asigura o eficienta cat mai mare a actului
medical ;
Expertii Banicii mondiale recomanda guvernelor aplicareaplatii directe numai pentru
pacientii cu venituri materiale adecvate

SURSA:-SORIN M RADULESCU-SOCIOLOGIA SANATATII SI A BOLII –P240-244