Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”

Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social Politice

Master: Securitate Comunitara si Controlul Violentei
Student: Nicuta Alexandra

PREVENIREA ŞI COMBATEREA CONSUMULUI ILICIT

DE DROGURI

1
CUPRINS

CAPITOLUL I. Consideraţii generale în domeniul dependenţei de droguri………………. …3

Scurt istoric privind apariţia şi folosirea drogurilor……………………………………………….3
Caracteristicile toxicomaniei……………………………………………………………………...6
Perspective în abordarea dependenţei……………………………………………………………9
Tipuri de consumatori……………………………………………………………………………10
Stilul de viaţă al consumatorului…………………………………………………………………13
Complicaţii ale dependenţei de substanţe psihoactive…………………………………………...16

CAPITOLUL II. Prevenirea şi combaterea consumului de droguri........................................18

Definiţia prevenirii.........................................................................................................................18
Motive pentru a acorda prioritate prevenirii în intervenţiile publice.............................................19
De ce nu se realizează prevenirea în mod eficient şi adecvat?......................................................20
Factori preventivi şi factori de risc în prevenire............................................................................23
Combaterea consumului de droguri...............................................................................................27
Modele de abordare în toxicomania tinerilor.................................................................................28
Eficacitatea educaţiei în domeniul drogurilor................................................................................29
Rolul şi locul asistentului social în domeniul dependenţei............................................................30
Rolul consilierului de probaţiune în domeniul dependenţei..........................................................32
Consideraţii finale………………………………………………………………………………..34
Bibliografie………………………………………………………………………………………37

2
 Capitolul I. Consideraţii generale în domeniul dependenţei

I.1. Scurt istoric privind apariţia şi folosirea drogurilor

Tentaţia de a ajunge la stări de euforie îşi are rădăcina în timpuri de mult apuse, chiar de
pe vremea dacilor şi a romanilor se fumau anumite ierburi cu efecte afrodisiace şi halucinogene
(cânepa indiană).
Încă de la început omul a utilizat ierburi, rădăcini, frunze pentru calmarea durerilor.
Opiumul a fost utilizat ăn scopuri medicale de cel puţin 3500 de ani. Antichitatea a cunoscut
efectele psihofarmacologice ale opiumului şi cannabisului, recomandate ca medicamente de către
Hipocrat şi Galenius.
Drogurile sunt „substanţe artificiale create de oamenii de ştiinţă în anumite situaţii limită.
Cauzele au fost de regulă războaiele. Efectele drogurilor erau „benefice” pentru armatele
diverselor popoare care trebuiau să reziste în regim de război, de multe ori fără hrană şi fără apă.
Aşa au luat naştere substanţele excitante – droguri sub forma primară.”1 Tot războaiele au dus la
dezastre umane. Astfel, în secolul al XVII-lea s-a descoperit morfina, un medicament care calma
durerile provocate de răni. Cu timpul s-a realizat că aceasta administrată în mod repetat duce
foarte repede la dependenţă fizică şi psihică. S-a căutat un înlocuitor şi prin derivarea morfinei cu
opiul s-a descoperit heroina, care iniţial se credea că nu dă dependenţă aşa mare ca morfina. În
realitate, dependenţa de heroină este de şapte ori mai mare decât cea de morfină.
După primul război mondial, aceste substanţe au început să fie consumate în toată lumea.
Până la sfârşitul anilor ’30, ele erau legale. Comercializarea lor, în timp, a dus la profituri enorme
scoase în afara legii, drogurile au devenit o sursă inestimabilă pentru piaţa neagră. Flagelul
comerţului ilicit de stupefiante pornit din America de Sud şi Orientul Mijlociu a cuprins întreaga
planetă. În timpul primului război mondial, mai ales după revoluţia rusă din 1917, cât şi după
război, a crescut simţitor numărul consumatorilor de droguri şi au apărut bande care foloseau
morfină şi cloroform pentru a jefui călătorii din trenurile de pe diferite rute interne.
Obârşia drogului este, contemporană cu cea a naşterii practicilor mistico-religioase , cu
apariţia primelor altare de cult din temple, ele construind o parte intrinsecă a culturii religioase la
multe popoare, inspirând uneori, ritualuri ciudate, exotice, la care s-a făcut apel vreme

1
Constantin Victor Drăghici, Adriana Camelia Voicu, Adrian Iacob, Denis Eugen Benegui, Traficul şi consumul de
droguri în penitenciar, editura Sitech, Craiova, 2009, p. 11;

3
îndelungată. Acordând drogului esenţă divină, omul credea că, prin consumarea lui, poate accede
în lumea zeităţilor responsabile de viaţa şi sănătatea sa.
Cele mai vechii atestări referitoare la stupefiante sunt făcute în tăbliţele sumerienilor din
Mesopotamia, în urmă cu circa 7000 de ani. Ele au vizat macul din care se produce opiul şi
derivatele sale. Ca preparat medicinal opiul a fost menţionat de Scriponius Largus în anul 46
î.Hr.
La sfârşitul secolului al XIX-lea s-a intensificat preocuparea pentru uzul excesiv de drog,
mai ales pentru uzul de alcool, tabac, precum şi opiacee şi cocaină. Cocaina a fost izolată din
frunzele de coca după 1860 şi a început să se răspândească foarte repede în din 1885, când
campaniile farmaceutice au început să vândă în USA şi Europa produse pe bază de cocaină. În
1884 „Sigmund Freud a publicat un articol despre potenţialul terapeutic al cocainei. Unele
autorităţi din USA i-au împărtăşit entuziasmul şi cocaina a început să fie recomandată ca
remediu pentru boală. După o anumită perioadă s-a constatat că are capacitatea de a induce
intoxicaţii care produc tulburări psihice, precum şi pierderea controlului asupra
comportamentului, iar dacă este folosită timp îndelungat induce dependenţă. Cu toate acestea, în
USA, la sfârşitul secolului al XIX-lea opiumul şi cocaina erau încă găsite în patentele
medicamentelor care erau vândute pentru o mare varietate de indicaţii terapeutice.” 2 Cocaina
cunoaşte astăzi, din punct de vedere al abuzului, o răspândire extraordinară, depăşind cu mult
aria geografică tradiţională, cucerind Europa, Orientul Mijlociu, Asia. Mai mult, cocaierul a fost
aclimatizat în Arhipelagul Indonezian, în Sri Lanka, Hawaii.
În 1897, chimistul german H.Dreser descoperă heroina el fiind convins că a găsit un leac
împotriva tuberculozei, boală care făcea ravagii la acel final de secol. Dar heroina va fi dintre
toate drogurile cunoscute până în prezent, cea care dă naştere cu cea mai mare uşurinţă
toxicomaniei, euforia extrem de rapidă şi intensă pe care o provoacă facând-o în ochii
consumatorilor de pe toate continentele cel mai apreciat derivat al morfinei, în plus se obţine cu
eforturi relativ mici, prin acetilarea morfinei.
Haşişul este un alt tip de drog folosit în vechime, produs al plantei Cannabis Sativa L,
cunoscută mai ales sub denumirea de cânepă indiană. Drumul haşişului este redat în legendele
orientale, fiind descris drept o substanţă halucinogenă şi euforică.

2
Ruxandra Răşcanu, Mirela Zivari, Psihologie şi psihopatologie în dependenţa de drog, editura Ars Docendi,
Bucureşti, 2002, p. 16;

4
 Astăzi, cannabisul, cu toate varietăţile şi numeroasele sale produse şi subproduse este
utilizat pe toată suprafaţa globului pământesc în mod curent. Încă de acum patru sau cinci mii de
ani milioane de fiinţe umane fumează, prizează, amestecă aceste substanţe cu diverse băuturi.
La începutul secolului XX apar noi droguri şi noi căi de administrare, ceea ce a condus la
apariţia de noi probleme legate de consumul lor. Barbitalul, primul sedativ barbituric, a fost
introus în clinicile medicale din 1903. După o perioadă de câţiva ani de zile, după introducerea
unor noi compuşi în clinică, apare primul caz de dependenţă în revistele medicale, după care,
acelaşi „patern” este întâlnit în cazul sedativelor nebarbiturice (maprobamat) în anii 1950.
O altă clasă de substanţe psihoactive, amfetaminele, au fost sintetizate pentru prima dată
în 1887 şi au fost introduse în uzul clinic în 1932. Raportări privind abuzul de amfetamine au
apărut prima oară în anii 1930, dar numai după cel de-al doilea război mondial s-a acordat o
mare importanţă acestei probleme. Alte amfetamine, utilizate ca drog au fost introduse în timpul
anilor 1950 şi apoi 1960.
Un nou drog, denumit ICE, obţinut din metanfetamină, de curând sosit pe piaţa ilicită
din Hawaii, are efecte mai intense şi de o durată mai lungă decât ale crack-ului, creând 14 ore de
paranoia, violenţă şi halucinaţii însă cu un preţ mai mare.
De la apariţia pe piaţă, în 1960, a primului medicament din familia bezodiazepinelor
(clordiazepoxidul- Librium), consumul a crescut progresiv în timpul a două decenii. Raportat la
barbiturice, singurele disponibile anterior, benzodiazepinele reprezintă un progres considerabil în
clinică datorită eficienţei lor. Dependenţa şi fenomenul de sevraj, observate pentru prima dată în
1961 de Hollister, au fost ignorate la început. Creşterea publicaţiilor în acest domeniu, în presa
medicală a avut loc numai după câţiva ani. Cercetările farmacologice şi chimice recente au
permis propunerea altor modalităţi de tratament al anxietăţii, cu antidepresive care prezintă
avantajul că nu induc fenomenul de dependenţă.
Preocuparea socială pentru abuzul de halucinogene s-a intensificat în anii 1960 când
consumul unei noi substanţe descoperită recent, cu un foarte mare potenţial halucinogen, se
răspândeşte foarte repede printre grupurile de tineri. Este vorba despre LSD (dietyl amida
acidului lisergic), halucinogen extras din alcaloizii unei ciuperci parazite a secarei şi care
provoacă profunde modificări psihice.
În Europa, cocaina şi haşişul, pătrund în cea mai mare parte prin Spania sau Portugalia de
unde, ulterior, este introdusă în tările vest-europene, cu precădere în Germania.

5
 România, prin aşezarea sa geografică este ţara de tranzit dinspre Orientul Mijlociu către
Europa de Vest. Ca orice ţară de tranzit, în timp, a devenit şi consumatoare. Vânzătorii de ilizii
au dus standardul morţii albe şi prin baruri, discoteci şi chiar la colţ de stadă. Traficul de
stupefiante a devenit cea mai rentabilă afacere din România, câştigându-se astfel sume fabuloase.

I.2. Caracteristicile toxicomaniei

În literatura de specialitate, analizându-se etiologia complexă şi complicată, de natură socio-

psiho-medicală a conduitelor toxicomane clasice, unde sunt abordate în special sau exclusiv
toxicomaniile cu dependenţă de substanţe, s-a ajuns la un set de cunoştinţe care susţin că, în
funcţie de diferiţi parametri ai consumului de droguri şi indiferent de tipologia consumatorilor,
de situaţiile concrete ale consumului şi abuzului, apariţia şi persistenţa toxicomaniei se definesc
prin acţiunea şi prezenţa a trei condiţii:

a. drogul şi caracteristicile sale;

 Dependenţa 3 reprezintă nevoia toxicomanului de a-şi administra droguri. Ea poate fi
fizică sau psihică.
Dependenţa fizică nu se întâlneşte la toate tipurile de droguri. Când apare ea se manifestă
sub forma unor stări patologice care constau în necesitatea organică de a folosi droguri
pentru a evita tulburările ce apar la încetarea utilizării. Ea apare mai ales la derivaţii
opiului (heroina, morfina).
Dependenţa psihică este cea mai importantă. Ea constă în modificări de comportament şi
o stare mentală particulară însoţită de necesitatea psihică imperioasă de a-şi administra
substanţe periodic sau continuu pentru o stare de bine sau pentru a înlătura desconfortul
psihic. Este întâlnită la toate tipurile de droguri.
 Sevrajul4 este întreruperea folosirii unei substanţe în mod brusc sau treptat, urmată de
anumite simptome. Acesta se manifestă atât fizic cât şi psihic.

3
Ruxandra Răşcanu, Mirela Zivari, Psihologie şi psihopatologie în dependenţa de drog, editura Ars Docendi,
Bucureşti, 2002, pp. 336-337;
4
Etienne Gaudet, Drogurile şi adolescenţa. Răspunsuri la întrebările părinţilor, editura Minerva, Bucureşti, 2006,
p. 46;

6
 Sevrajul fizic, în cazul căruia se impune un examen medical, reprezintă dezechilibrul
biologic dintre substanţele pe care le primea corpul şi pe care nu le mai primeşte la un
moment dat. Acest tip de sevraj necesită asistenţă medicală şi trebuie uneori chiar
susţinut de o anume medicaţie. Dar poate fi un simplu moment neplăcut care poate fi
depăşit şi fără ajutorul medicamentelor: simptomele sunt uşoare şi se manifestă, de
exemplu, sub forma unui tremur al extremităţilor la trezirea din somn sau prin transpiraţie
abundentă. Sevrajul fizic se limitează adesea la aceste simple manifestări şi mulţi
consumatori îl suportă fără îngrijire medicală. Acest tip de sevraj apare mai frecvent la
consumatorii de heroină.
Sevrajul psihologic, pe de o parte, face apel la capacităţile psihice ale individului:
capacitatea de a traversa doliul ulterior încetării consumlui, capacitatea de a accepta o
perioadă de disconfort temporar (deprimarea, oboseală, lipsa de interes, iritabilitate,
nervozitate), capacitatea de a accepta schimbări în deprinderile cotidiene.
 Toleranţa apare atunci când organismul se obişnuieşte cu prezenţa unei anumite
substanţe şi se adaptează la acesta. Ca atare, pentru obţinerea unei anumite stări,
toxicomanul trebuie să mărească doza. Astfel, un toxicoman ajunge să suporte doze care
pentru persoanele neconsumatoare ar fi fatale.

b. consumatorul cu însuşirile sale fizice, caracteristicile sale psihologice şi rolurile

sociale 5 . Caracteristicile persoanei consumatoare vizează elemente foarte diverse şi
complexe, aşa cum este şi natura umană. Una dintre caracteristicile cele mai importante
se referă la parametri fiziologici şi fiziopatologici.
 Parametrii fiziologici au în vedere talia, greutatea, vârsta, sexul individului şi ei
influenţează direct efectul drogului, prin intermediul relaţiei acestora cu volumul de
distribuire a respectivei substanţe.
 Dintre parametrii fiziopatologici, cel mai important este starea de sănătate a individului,
ce influenţează în principal absorbţia şi eliminarea substanţei şi, prin acesta, efectul
drogului, există o variabilitate a efectului, dependenţa de prezenţa unor leziuni organice
care reprezintă substratul unor eventuale afecţiuni psihice.

5
George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 393;

7
 Caracteristicile psihologice ale consumatorului se referă la elemente de natură
psihologică referitoare sau generate de expectanţele cu privire la efectele drogului,
precum şi la experienţa anterioară în zona toxicomaniei. De multe ori, obţinerea unui
efect plăcut este rezultatul unui comportament învăţat prin repetarea experienţei şi prin
ajustarea modificărilor senzoriene, perceptive, în funcţie de dispoziţia în care se află
persoana, înaintea introducerii drogului în organism. Gradul în care persoana va resimţi,
efectul va fi crescut dacă dispoziţia sa coincide cu tipul de acţiune pe care drogul îl
exercită. De asemenea, cu cât activitatea desfăşurată sub acţiunea drogului este mai
simplă, concretă, mai bine învăţată sau comportamentul este mai puţin motivat şi mai
bine achiziţionat, cu atât realizarea şi finalitatea acesteia vor fi mai puţin afectate.
c. contextul socio-cultural, cu subculturile specifice 6 . Elemetele de context social se
referă la următoarele aspecte ce influenţează destul de serios fenomenul toxicomaniei:
 mediul fizic influenţează comportamentul toxicoman, întrucât în funcţie de trăsăturile
mediului fizic în care este consumat drogul, efectul acestuia, exprimat prin manifestări
compoartamentale ale individului, va fi diferit: mediul indiferent sau ostil afectează în
sens negativ comportamentul consumatorului şi efectul obţinut.
 mediul social vizează relaţia ce se stabileşte între consumator şi drogul întrebuinţat,
relaţie ce depinde de prezenţa altor persoane şi de comportamentul lor în momentul
utilizării substanţei: dacă utilizarea de droguri este acceptată, încurajată, ghidată de către
persoane aflate în compania consumatorului în mod frecvent, constant, formând grupul
său de apartenenţă, atunci efectele drogului vor fi resimţite ca fiind cele dorite, căutate.

6
George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 393;

8
 I.3. Perspective în abordarea dependenţei7

Există patru mari perspective în abordarea narcomaniei:

 ca problemă medicală;
 ca problemă morală;
 ca problemă legală;
 ca fenomen social.

Modelul medical sau cel al bolii, consideră că subiectul este bolnav (fizic sau mental) şi
are nevoie de îngrijire medicală. El suferă de o gravă afecţiune, iar prognosticul, tratamentul şi
etiologia acesteia pot fi stabilite. Adicţia ar avea cauze genetice sau farmacologice şi clienţii
toxicomani nu ar trebui să accepte vina pentru dependenţa lor, dar ar trebui să recunoască faptul
că nu o pot rezolva fără tratament.
Modelul moral susţine ideea potrivit căreia cel care consumă droguri este un păcătos, un
depravat, o persoană rea, slabă, lipsită de voinţă. El se ghidează după standarde morala
considerate decăzute, îi lipsesc reperele şi valorile oficiale şi, prin urmare, este dispreţuit şi
stârneşte revolta. Transgerând în mod premeditat normele sociale, în dorinţa de a obţine o
plăcere singulară şi egoistă, individul este responsabil pentru apariţia acestei probleme, dar şi
pentru rezolvarea ei. Comportamentul său, resprobabil şi respingător, are drept consecinţă
firească pedeapsa şi reeducarea morală, ca măsuri de intervenţie din partea societăţii.
În modelul legal, toxicomanul este un delicnvent, un criminal, o persoană de care înspiră
teamă şi neîncredere. Dependenţa sa este o formă de manifestare a refuzului şi inadaptării faţă de
valorile sociale convenţionale privitoare la tradiţie, succes, utilitatea şi funcţionalitatea socială.
Societăţii îi revine sarcina de a rezolva această disfuncţie individuală prin instituţiile sale
specializate, iar individul în cauză, pentru că este responsabil, trebuie să suporte consecinţele
dezagreabile.
Modelul social presupunecă individul care abuzează de droguri este o persoană normală,
care însă şi-a dezvoltat o strategie de adaptare specifică la presiunea şi solicitările mediului sau
care recurge la droguri deoarece acest lucru reprezintă pentru el doar un mod de recreere. Se
insistă pe construirea unor subculturi specifice violenţei urbane. Toxicomaniile sunt considerate

7
George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, editura Polirom, Iaşi, 2005, p.396;

9
obiceiuri şi, astfel, ele pot fi abordate şi privite ca fiind bune sau rele, în funcţie de finalitate.
Persoana dependentă va trebui să rezolve problemele apărute, deşi responsabilitatea pentru
crearea acestora nu îi aparţine în totalitate. Tratamentul constă în psihoterapie şi antrenament
comportamental.
Între cele patru modele există diferenţe senmificative, contraste, dar şi o oarecare
coerenţă, iar juxtapunerea lor îngăduie abordarea unei structuri caracterizate prin
complementaritate. Totodată se poate obţine astfel o imagine care însumează concepţiile asupra
toxicomaniei vehiculate în diferite orizonturi şi care reprezintă punctele de plecare pentru
diversele strategii curative şi preventive.

I.4. Tipurile de consumatori

Clasificarea tipurilor de toxicomani se poate face utilizând criterii diverse: cel mai adesea se
„apelează la cele ţinând de natura consumului, acolo unde este prezentă o substanţă consumată
sub forma unor doze în secvenţe diverse, cu care se corelează de obicei criteriile cantitativiste
(cantitatea de drog dintr-o doză, frecvenţa dozelor, tipurile de substanţe consumate), însă o astfel
de tipologie este utilă doar în măsura în care criteriul respectiv este dublat şi de cel calitativ (cât
de toxic este consumul şi care sunt efectele disfuncţionale).”8
Etienne Gaudet a conceput o tipologie a adolescentului consumator de droguri în
corcondanţă cu practica sa în acest domeniu9.

Non consumatorul sau abstinentul

Este vorba despre tânărul care nu a consumat niciodată sau despre cel care a consumat
Unii tineri declară că sunt non-consumatori...de la prima lor experienţă de vinerea trecută! Alţii,
adepţi ai unor teorii vehiculate de grupurile de sprijin reciproc (Narcoticii Anonimi) afirmă că
sunt dependenţi şi că vor fi dependenţi toată viaţa. Etienne Gaudet consideră că poate fi
considerat non-consumator un tânăr care a încetat consumul de trei luni (fără recăderi). Perioada
este relativ lungă pentru un adolescent şi trebuie ca în timpul acesta să fi început anumite

8
George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 378;
9
Etienne Gaudet, Drogurile şi adolescenţa. Răspunsuri la întrebările părinţilor, editura Minerva, Bucureşti, 2006,
pp. 51-54;

10
schimbări semnificative în stilul lui de viaţă (activităţi, prieteni, atitudinea faţă de şcoală, relaţia
cu părinţii).

Exploratorul
Deoarece tânărul este curios şi vrea să ştie totul, îşi poate dori să experimenteze
consumul unor substanţe diferite, precum şi variatele moduri de a le consuma. Doreşte de fapt să
le cunoască gustul şi efectul. Această etapă de exploatare este prezentă la începutul adolescenţei
(între 12-14 ani). Este evident că una sau două încercări sunt întru totul eficiente pentru ca
tânărul să îşi facă o părere clară despre ele. Dacă însă un tânăr de 18 ani susţine că după patru ani
de consum regulat este încă în căutarea diferitelor faţete ale canabisului, atunci se pune problema
dacă mai este vorba despre explorare.
Consumatorul social sau ocazional
Deoarece drogurile şi alcoolul sunt recunoscuţi „lubrifianţi sociali” este normal să fie
prezente acolo unde oamenii petrec şi se întâlnesc. Consumatorul social utilizează substanţa în
scop recreativ: el caută plăcerea, efectul, partea specială a situaţiei. Odată petrecerea terminată,
el îşi reia activităţile obişnuite fără consecinţe negative, şi fără probleme.

Consumatorul permanent
Acestă categorie de consumatori, mai greu de definit, cuprinde două grupe: micul
consumator permanent şi marele consumator permanent.

a. Micul consumator permanent. Este vorba despre adolescentul care consumă o dată sau
de două ori pe săptămână, de obicei în week-end. El îşi alege un loc unde riscurile de a fi
surprins sunt minime. Îşi planifică în aşa fel consumul încât să nu aibă consecinţe
negative pentru el: fumează seara devreme pentru a se putea întoarce acasă noaptea „cu
stomacul gol”. Va alege substanţe care nu îl dezechilibrează pe o perioadă mai lungă şi se
va înconjura de prieteni care practică acelaşi tip de consum. Este de multe ori vorba
despre adolescenţii relativ funcţionali în viaţa de fiecare zi care reuşesc să îşi plătească
propriul consum. Se întâmplă uneori ca mai mulţi tineri să pună la un loc banii pe care îi
au pentru a-şi putea cumpăra şi împărţi drogurile.
b. Marele consumator permanent. Pentru acest gen de persoane, consumul ocupă un loc
din ce în ce mai mare. Este vorba despre adolescenţi care consumă de trei până la patru

11
 ori pe săptămână; la acest nivel, consumul se întinde pe parcursul întregii săptămâni. În
acelaşi timp creşte gradul de risc: cu cât frecvenţa consumului este mai mare cu atât
creşte riscul de a suporta consecinţe negative. Tânărul care consumă în mediul şcolar se
expune consecinţelor legale (urmărirea judiciară, eliminare). De asemenea, există riscul
să îi scadă capacităţile de învăţare (memoria, puterea de concentrare, motivaţia) şi astfel
rezltatele sale şcolare vor fi tot mai slabe. Anturajul lui este în general alcătuit din alţi
consumatori permanenţi, iar o mare parte din banii de buzunar se duc pe droguri, ceea ce
îi reduce alte ieşiri sociale (cinema, cafenea). Acest tip de consumator este din ce în ce
mai puternic ancorat în stilul său de viaţă.

Supraconsumatorul
Este vorba despre adolescentul a cărui viaţă se învârte în jurul consumului. El merge la
şcoală pentru a consuma droguri cu amicii lui sau pentru a vinde droguri. Cercul lui de prieteni
este construit exclusiv din alţi tineri care consumă droguri la fel ca el. Există prea puţin loc în
viaţa lui pentru activităţi care să nu includă posibilitatea de a consuma droguri; dacă trebuie să
aleagă între a merge cu prietena lui la cinema sau a consuma droguri cu amicii, decizia este
imediat luată! În plus, deoarece consumă zilnic, veniturile lui trebuie să crească corespunzător:
sau va găsi un loc de muncă bine remediat sau se va ocupa să vândă droguri pentru a-şi finanţa
propriul consum. Cantitatea de substanţe consumate trebuie şi ea să crească deoarece consumul
este cotidian. Ajunge în punctul în care nu îşi mai concepe viaţa decât intoxicat.
Abuzivul
De data aceasta nu este vorba de frecvenţa consumului, ci de cantitatea de substanţă
consumată. Consumatorul abuziv este acela care consumă mari cantităţi de substanţe sau le
amestecă cu uşurintă. Scopul lui: să se dezlănţuie. Este tipul de consumator „extrem”, care
încearcă să se desprindă de realitate. De multe ori, acest tip de consumator se foloseşte de
droguri pentru a-şi controla emoţiile, pe care astfel ar fi imposibil să le suporte: eşecuri şcolare,
rupturi amoroase, idei suicidare. Este puţin apreciat de ceilalţi tineri fiindcă întotdeauna trebuie
dus acasă la terminarea petrecerii, nu de puţine ori bolnav sau în crize de plâns.
Există şi supraconsumatorul abuziv. Această consumă zilnic mari cantităţi de substanţe.
Având o toleranţă mare la drog, el trebuie să mărească tot timpul cantitatea consumată pentru a

12
obţine acelaşi efect. Aşa se face că există tineri care, drogându-se de dimineaţă pănă seara,
consumă între 4 şi 5 grame de canabis pe zi.
În timpul adolescenţei tânărul consumator trece frecvent de la un tip de consum la altul.
El poate, de exemplu, să îşi restrângă consumul în timpul anului şcolar, pentru a-l intensifica în
timpul verii. Adolescenţei poate de asemenea să consume cantităţi mai mari, în perioade de criză
personală (despărţire amoroasă, mutare în altă locuinţă, divorţ al părinţilor).

I.5. Stilul de viaţă al consumatorului

Există un întreg proces prin care persoanele consumatoare de droguri trec înainte ca
dependenţa să devină un stil de viaţă. Acest proces începe, pe de o parte, prin sublinierea
aspectelor pozitive ale consumului, pe de altă parte, prin observarea faptului că o anumită
categorie de oameni consumă droguri (prieteni, colegi, rude). În faţa acestei realităţi, o persoană
poate să încerce să consume droguri. Dacă prima încercare oferă rezultate pozitive, atunci
experienţa consumului de droguri poate fi repetabilă.
Consumul de droguri, în special opiacee, conduce în timp către apariţia sindromului
deficitar. Acesta se caracterizează prin existenţa a trei elemente definitorii:10

 Deficitul de activitate: stilul de viaţă al consumatorului de droguri este centrat pe

procurarea drogurilor în detrimentul altor tipuri de activităţi. Persoana dependentă îşi
organizează viaţa în jurul obţinerii drogurilor astfel încât încetează în a mai fi interesat să
achiziţioneze şi alte experienţe de viaţă.
 Deficitul de operare intelectuală: apar dificultăţi de concentrare şi menţinere a atenţiei,
lacune de memorie.
 Deficitul de afectivitate: singura relaţie învestită afectiv este relaţia cu drogul.
Dependenţa de droguri conduce către imposibilitatea de a avea relaţii umane reale, iar
singura relaţie valabilă este relaţia cu drogul şi sentimentele pe care acesta le produce,
consumatorul de droguri valorizând sentimentele persoanale mai mult decât oamenii şi
comportamentele lor.

10
Valentin Schiaucu, Rob Canton (coord.), Manual de probaţiune, editura Euro Standard, Bucureşti, 2008, p. 221;

13
 Simplul fapt de a consuma droguri nu reprezintă însă un indicator al instalării dependenţei.
Existenţa unui consum frecvent, asociat cu anumite modificări comportamentale, poate să
conducă către ideea dezvoltării fenomenului dependeţei. În momentul în care consumul de
droguri devine o preocupare zilnică, asociată cu o serie de comportamente care implică un
consum mare de timp, bani şi energie, atunci este vorba despre formarea unui stil de viaţă centrat
pe dependenţă. Caracteristicile acestui stil de viaţă sunt:11

 Relaţia cu familia. În cele mai multe dintre situaţii, familia află despre existenţa
comportamentului de consum de droguri la mai mult timp de la debutul său, moment în
care dependenţa fizică şi cea psihică sunt deja instalate. Această situaţie apare din diverse
motive (consumatorul este implicat într-un proces penal, cere ajutorul părinţilor), dar în
special datorită unor comportamente pe care le adoptă în familie şi pe care membrii săi
încep să le observe. În cazul celor care consumă heroină, el începe chiar să sustragă
anumite obiecte din locuinţă, pe care le vinde ulterior pentru a-şi face rost de sumele
necesare pentru procurarea drogurilor. Îşi neglijează treptat responsabilităţile atribuite în
cadrul familiei, justifică lipsa de la domiciliu prin petrecerea timpului liber în compania
prietenilor, se simt iritaţi când ceilalţi îi critică stilul de viaţă şi comportamentul de
consum.
 Relaţia cu şcoala. În mod semnificativ experienţele din timpul perioadei şcolare
reprezintă factori semnificativi în conturarea unui stil de viaţă ulterior. Faptul că iniţierea
în consumul de droguri apare, de regulă, în timpul anilor de şcoală creează în timp o serie
de dificultăţi (absenteism, dificultăţi în a face faţă programului şcolar) care pot să
conducă ulterior către întreruperea studiilor. Odată cu trecerea timpului, perspectivele de
reintegrare şcolară a persoanelor dependente de droguri sunt din ce în ce mai reduse
datorită formării unei lipse de încredere în capacităţile lor proprii şi o slabă apreciere a
potenţialelor performanţe şcolare.
 Relaţia profesională. Datorită faptului că debutul în consumul de droguri se produce de
obicei în timpul perioadei şcolare, în timp se înregistrează dificultăţi de adaptare şi
concentrare la cerinţele impuse de standardele educaţionale şi chiar abandonul şcolar. Din
acest motiv, persoanele consumatoare de droguri nu reuşesc întotdeauna să dobândească

11
Valentin Schiaucu, Rob Canton (coord.), Manual de probaţiune, editura Euro Standard, Bucureşti, 2008, pp. 221-
222;

14
 o calificare profesională care să le permită prestarea unei activităţi calificate, întâmpinând
dificultăţi în găsirea unui loc de munc. Pe de o parte categoria celor care reuşesc să se
integreze din punct de vedere profesional înregistrează fie o experienţă profesională
redusă, discontinuităţi în istoria profesională, fie abandonează locul de muncă datorită
dificultăţilor de natură fizică sau psihică care apar şi care îl împiedică efectiv să presteze
o muncă sub cerinţele legate de timp, punctualitate, concentrare sau efort fizic.
 Relaţiile sociale. Există o relaţie bidirecţională între consumul de droguri şi viaţa socială,
în sensul determinării şi condiţionării reciproce. Debutul şi menţinerea în
comportamentul de consum se produc în contextul unor relaţii sociale. Unele persoane
susţin că dependenţa de droguri produce în timp o alterare a reputaţiei şi contactului cu
persoanele din jur, situaţie ce conduce la o restrângere, limitare treptată a vieţii sociale a
individului. Activităţile de petrecere a timpului liber sunt orientate către ideea procurării
şi consumului dedroguri în compania altor persoane, care au adoptat acelaşi stil de viaţă
centrat pe un singur element: drogul.
 Probleme de natură juridică. Comiterea unei infracţiuni şi implicarea într-un proces
penaladuc o nouă perspectivă vieţii persoanei consumatoare de droguri, care îi poate pune
în pericol unul dintre atributele fundamentale ale vieţii sale: libertatea. Existenţa acestei
situaţii poate să constituie un motiv relevant pentru intrarea în tratament, mizând pe
factorul decizional (spre exemplu, instanţa) care ar putea oferi o reducere a pedepsei sau
o alternativă la pedeapsa cu închisoarea ca urmare a interesului pentru rezolvarea
dependenţei de droguri, posibil uan din cauzele comiterii unor infracţiuni.
 Sănătatea fizică. Deşi de cele mai multe ori, au cunoştinţă depsre modul în care
drogurile produc consecinţe în plan fizic, oamenii continuă să consume chiar în situaţii
aflate la limita condiţiilor igienico-sanitare, folosind, de exemplu, în comun echipamentul
de injectare. Acest tip de comportament, conduce în timp la apariţia bolilor, colaterale
asociate consumului de droguri: hepatita B şi C, TBC. De asemenea, intervin modificări
în ritmul somn-veghe, tulburări ale alimentaţiei, senzaţia de sete, tremor, dureri
musculare. Consumul de droguri se desfăşoară zilnic în principiu după un program
structurat, în funcţie de simptomele fizice care apar: sfârşitul serii pentru a adormi,
dimineaţa pentru a se putea mişca şi elimina durerile musculare şi la prânz pentru a
elimina starea de agitaţie.

15
  I.6.Complicaţii ale dependenţei de substanţe psihoactive12

Tulburările somatice datorate consumului de drog reprezintă o problemă foarte gravă.

În afară de reacţii la supradoză şi de manifestările sindromului de abstinenţă, cele mai multe
complicaţii somatice sunt infecţii locale sau generalizate datorate administrării intravenoase a
drogului. Această cale este preferată de cele mai multe persoane, pentru a obţine un efect
puternic şi rapid al drogului, în special opiacee, barbiturice, amfetamine, folosirea intravenoasă a
acestor substanţe are consecinţe grave atât local cât şi general. Printre efectele locale se numără
infecţii la locul injectării, leziuni arteriale. Efectele generale se datorează transmiterii infecţiilor,
mai ales când se folosesc aceleaşi ace pentru mai multe persoane. Utilizarea de ace contaminate
pentru administrarea intravenoasă a drogului poate cauza hepatită, tetanos, septicemie,
endocardită bacteriană, precum şi HIV/SIDA. Uzul intranazal de cocaină (prizatul) poate
cauza eroziunea septului nazal.
Drogul şi modul cum este utilizat condiţionează felul complicaţiilor somatice care ar
putea interveni. Complicaţiile sunt dependente de proprietăţile farmacologice ale drogului, cele
mai cunoscute fiind sindromul de abstinenţă şi accidente datorate supradozării. Acestea din
urmă sunt de regulă rezultatul unor erori în stabilirea dozei necesare, datorită mai ales folosirii
unor produse cu concentraţii, sau de puritate diferite. Sindromul de abstinenţă se caracterizează
prin stări de anxietate, rinoree, căscat, lăcrimare, frisoane, simptomologie care se poate
agrava dacă starea de întrerupere se prelungeşte în timp. Calea de administrarea a drogului este
un factor important în determinarea intensităţii sindromului de abstinenţă, care este mai intens la
cei care îşi administrează droguri intravenos.
Simptomele depresive sunt o complicaţie frecventă a tulburărilor cauzate de uzul de
substanţă psihoactivă şi explică parţial rata înaltă de suicid la această categorie de indivizi.
Dependenţa de lungă durată la anumite substanţe psihoactive (în special halucinogene,
PCP, cocaină) este adesea asociată cu o reducere generalizată în comportamentele direcţionale
spre un scop (mersul la şcoală) chiar când persoana nu mai ia substanţe de o perioadă lungă de
timp. Aceasta este adesea acompaniată de depresie, anxietate, iritabilitate şi deficite uşoare în
activitatea cognitivă; dificultăţi în concentrarea atenţiei.

12
Ruxandra Răşcanu, Mirela Zivari, Psihologie şi psihopatologie în dependenţa de drog, editura Ars Docendi,
Bucureşti, 2002, pp. 89-91;

16
 Abuzul sau dependenţa de substanţe psihoactive se asociază astfel cu o deteriorare a
nivelului general de sănătate fizică şi psihică. Denutriţia şi tulburările somatice întâlnite pot
rezulta din incapacitatea de a menţine o bună sănătate fizică printr-o dietă corespunzătoare şi
o igienă adecvată.
Nici un consumator nu îşi poate finanţa vicul care devine din ce în ce mai costisitor.
Spre exemplu „un dependent de heroină care are nevoie zilnic de foarte mulţi bani, va fi obligat
să împrumute de la prieteni, cunoştinţe. Neavând posibilitatea să îi returneze va fi determinat să
fure de acasă, să comită infracţiuni cu grad ridicat de pericol social (furt, tâlhărie, înşelăciune,
prostituţie) sau să devină comerciant de stupefiante, devenind astfel un pericol pentru prieteni şi
alţi tineri.”13
Consumatorii de droguri îşi pierd libertatea, apare izolarea şi depersonalizarea iar
dificultatea de a trăi în societate este tot mai mare. Problemele se adună şi de cele mai multe ori
duc la marginalizare, la excludere.

13
Boloş Daniela, Alcoolul şi drogurile – de la experiment la dependenţă. Repere special cu privire la tinerii de vârstă
şcolară, editura Eurodidact, Cluj-Napoca, 2005, pag. 17;

17
 Capitoul II. Prevenirea şi combaterea consumului de droguri

II.1.Definiţia prevenirii

Termenul de prevenţie include „orice activitate care vizează modificarea, reducerea sau
întârzierea iniţierii consumului de droguri într-a anumită perioadă de timp.” 14 Deşi această
definiţie pare dictată de bunul simţ, cercetătorii, politicienii şi practicienii par a înţelege în mod
diferit semnificaţia acestui termen. W. Buisman prezintă aceste variaţii ale percepţiei termenului
de prevenţie. De exemplu, profesioniştii din domeniul sănătăţii definesc prevenţia ca fiind orice
activitate de reducere a cererii menită să modifice comportamentul şi astfel să reducă dorinţa de
a consuma droguri. Experţii criminologi, politicienii şi marele public în general înţeleg
prevenţia ca fiind o activitate de reducere a ofertei, argumentată de credinţa conform căreia cu
cât substanţele psihoactive sunt mai puţin disponibile, cu atât ar scădea probabilitatea iniţierii
consumului de droguri.
Pregătirea profesioniştilor pentru realizarea obiectivelor de prevenire se „dovedeşte a fi
insuficientă, indiferent din ce domeniu este, al sănătăţii, al educaţiie sau al serviciilor sociale. În
special în cazul celor care au urmat o profesie medicală, programa universitară centrându-se pe
aspecte privind diagnosticul şi tratamentul patologiei deja existente, fiind omisă aproape în
totalitate prevenirea. Pe lângă acestea, intervenţia se concepe în special la nivel individual,
eventul familial şi rareori la nivel de grup sau comunitate. Cu toate acestea, în acest moment s-a
ajuns ca abordarea sănătăţii să implice o dimensiune colectivă autentică.”15
În cadrul drogodependentelor, prevenirea nu înseamnă efectiv modificarea
comportamentelor de consum ale unui individ, ci modelarea sau modificarea favorabilă a stilului
de viaţă al grupurilor şi societăţilor.
Marea responsabilitate pe care o presupune această funcţie contrastează cu uşurinţa cu
care mulţi profesionişti şi politicieni, ca şi o mare parte a populaţiei generale, îşi spun părerea
despre o temă în care sunt foarte departe în a fi calificaţi.

14
W. Buisman, Prevenţia abuzului de droguri în rândul tinerilor, în Dan Prelipceanu, Carmen Mihalcea, Daniela
Simache, Ghid de tratament în abuzul de substanţe psiho-active, editura Info Medica, Bucureşti, 2002, p. 25;
15
Cicu Gabriel, Podaru Dana, Moldovan Ana Maria, Prevenire şi consiliere antidrog. Manual de formare în prevenire
antidrog, editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2004, p. 13;

18
 II.2. Motive pentru a acorda prioritate prevenirii în intervenţiile publice

Se spune că este mai bine a se preveni decât a se vindeca, însă practica indivizilor,
profesioniştilor şi instituţiilor arată că această credinţă este rar pusă în prcatică. Astfel există
motve pentru care este important a se preveni, iar acest lucru se poate realiza luând în
considerare limitele resurselor disponibile, acordarea unei priorităţi clare prevenirii, în speciaş în
intervenţiile finanţate din bugetele publice, abordarea curativă putând fi suportată şi prin
investiţii individuale, în schimb abordarea prevenirii nu poate fi făcută decât prin investiţii
publice de stat sau prin intermediul unor organizaţii nelucrative determinate, cum ar fi fundaţiile
sau asociaţiile.
Fundamentele prevenirii sunt atât practice cât şi etice. Dacă pentru a se acţiona se
aşteaptă ca răul să se fi produs probleme cu care societatea se confruntă în materie de abuz de
substanţe psihoactive sunt următoarele:

 mortalitatea provenită din consumul de droguri, în care de multe ori, intervenţia este
tardivă;
 morbiditatea care adesea poate crea incapacitate şi poate fi uneori ireversibilă. Chiar
atunci când se cunoaşte, există repercursiuni în mediul de muncă şi în cadrul economic
(absenteism, ore de muncă pierdute), a căror influenţă se extinde în contextul social.
 Cost social crescut, în special important în termeni de insecuritate şi nelinişte a
cetăţenilor datorate delincvenţei asociate consumului sau vânzării ilegale de droguri. În
unele ţări traficul de droguri şi corupţia ameninţă însăţi fundamentele convieţuirii şi
democraţiei.
 Costuri umane, în termeni de suferinţă a indivizilor dependenţi de droguri şi a celor care
îi înconjoară.
 Cheltuieli crescute la nivel sanitar şi penitenciar, provenită din tratamentul şi reabilitarea
dependenţilor şi problemelor medicale şi sociale asociate ale acestora (cheltuieli în
asistenţa primară, tratamente intraspitaliceşti, costuri ale probelor de laborator,
alemedicamentelor ca şi costuri de detenţie, costuri ale altor măsuri de reabilitare
alternative).

19
 II.3. De ce nu se realizează prevenirea în mod eficient şi adecvat?16

Nu sunt uşor de determinat motivele incoerenţei dintre discursul social cu privire la

prioritatea prevenirii şi practica reală care se dovedeşte adesea insuficientă sau ineficientă.
Probabil că există multe motive iar unele dintre ele sunt clar interrelaţionate. Dintre acestea sunt:

 Lipsa conştientizării reale cu privire la necesitatea prevenirii. Ceea ce se spune nu implică

ceea ce se crede, cu atât mai puţin cu cât se asumă necesitatea de a se acţiona în
consecinţă. Câteodată este vorba doar despre un pasaj comun, un „discurs” pe care îl tot
repetă politicienii şi profesioniştii.
 Efectele prevenirii nu sunt uşor sesizabile. Acestea sunt dificil de măsurat, dar aceasta nu
înseamnă imposibil (în condiţiile existenţei mijloacelor şi voinţei de a o face). Rezultatele
cele mai aşteptate sunt puţin vizibile pe termen scurt. Chiar dacă acestea se produc,
adesea nu sunt observate sau nu se cunoaşte modul în care pot fi obiectivate. Pentru a
observa rezultatele prevenirii este necesară existenţa unei metodologii specifice de
evaluare pe termen scurt şi pe termen lung.
 Slaba valorificare politică. Se presupune că un politician, într-un stat democrat trebuie să
acţioneze răspunzând dorinţelor şi necesităţilor populaţiei. Logic, acest lucru trebuie făcut
astfel încât acţiunile sale să fie vizibile, dat fiind că în funcţie de aceasta va fi reales sau
nu. Poate din cauza aceasta, în multe ţări aceştia tind spre realizarea acţiunilor de
prevenire cu o preocupare mai maee pentru spectaculozitatea lor decât pentru eficacitatea
lor. O mare parte din campaniile de prevenire tipice, de mică anvergură, servesc pentru a
arăta interesul finanţatorului pentru problemă şi pentru a se justifica în faţa opiniei
publice, argumentând venitul alocat printr-o oarecare campanie de prevenire. Acest tip de
strategie continuă să funcţioneze, astfel încât populaţia poate crede în eficacitatea unor
astfel de acţiuni. Aici intervine responsabilitatea specialiştilor în drogodependenţă ca
anumite măsuri de prevenire cu adevărat eficace dar de obicei puţin mediatizate, să fie
scoase la lumină. Este vorba apoi de a face vizibilă eficacitatea, utilizând în fiecare
moment instrumentele cele mai adecvate de marketing pentru a inaugura programele de
prevenire. Astfel, va prima alternativa deja cunoscută, ineficientă dar vizibilă.

16
Cicu Gabriel, Podaru Dana, Moldovan Ana Maria, Prevenire şi consiliere antidrog. Manual de formare în prevenire
antidrog, editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2004, pp.14-16;

20
 Contradicţii motivaţionale între profesionişti. Există o serie de profesionişti la care o
componentă motivaţională foarte importantă pentru alegerile făcute este dorinţa de a ajuta
prin intermediul relaţionării directe. Intervenţiile terapeutice sau de reinserţie urmează să
recompenseze şi să întărească motivaţia expertului în drogodependenţă, care îşi atribuie o
parte importantă a rezultatelor pozitive şi reuşitelor pacienţilor lor. În cazul prevenirii,
este necesară capacitatea de a experimenta recompense abstracte care nu sunt direct
observabile şi pentru care evaluarea este absolut indispensabilă. Astfel când este vorba de
prevenire specialiştii nu se bucură de aceleaşi recompense ca şi atunci când se lucrează
individual cu persoanele deja dependente.
 Cererea socială bazată pe urgenţă. Urgenţa de cele mai multe ori nu lasă să se vadă ceea
ce este mai important. Resursele disponibile sunt limitate şi utilizarea prioritară adecvată
a acestora este o sarcină adeseori dură, care necesită competenţă, determinare şi
onestitate. Multe proiecte de prevenire dispun de resurse minime, fapt care le împiedică
să îşi atingă scopurile, de exemplu avitarea apariţiei unor cazuri numeroase de SIDA.
Apoi aceleaşi resurse, oricum excesiv limitate, sunt adesea investite în cazuri izolate sau
în activităţi ce implică costuri excesive comparativ cu alternative mult mai eficiente
dezvoltate cu aceste resurse. Sunt rar situaţiile în care, în alocarea fondurilor, se opune
rezistenţă presiunilor imediate sau puterii financiare, chiar şi pentru a realiza un bine net
superior.
 Conflictul de interese economice. A preveni în domeniul drogurilor implică mai multe ori
interferenţa cu interesele unor instituţii puternice legale sau ilegale. În mod obişnuit,
nimeni nu se va opune din motive economice dacă se doreşte a se face un tratament unui
bolnav drogodependent. Situaţia este diferită dacă se va interfera prin intermediul
măsurilor de prevenire mai ample în beneficiile campaniilor multinaţionale de ţigări sau
alcool. O dovadă clară a acestui fapt este toleranţa cu privire la activităţi clar
contrapreventive, cum ar fi publicitatea la ţigări, alcool sau anumite medicamente.
 Lipsa unei tradiţii profesionale în materie de prevenire. Această lipsă de tradiţie este în
mod special importantă. În medicină, de exemplu disciplina „igienă şi medicină
preventivă” este considerată, în mod obişnuit, o materie puţin relevantă atât pentru corpul
profesoral cât şi pentru mulţi dintre studenţi dornici să lucreze în terminologie înaltă, în
domenii cu grad mare de spectaculozitate în privinţa rezultatelor intervenţiei.

21
  Comportamente sociale contradictorii. Agenţii sociali chemaţi să consucă prevenires
(profesori, părinţi, profesionişti ai domeniului medical) trebuie să se implice în acesta
prin exemplul propriu. Fără acesta este dificil pentru cei care sunt consumatori sau
dependenţi de anumite substanţe, de obicei legale (tutun, alcool), şi câteodată ilegale, să
se implice pe deplin, cu sinceritate şi fără rezerve, în activităţile de profilaxie.
 Percepţia socială reticentă cu privire la agenţii de prevenire şi obiectivele acestora.
Prevenirea în acest domeniu trebuie să lupte tocmai împotriva naturii umane, sau măcar
împotriva părţii sale cele mai puţin inteligente. Această natură tinde spre căutarea plăcerii
imediate şi evitarea stării de rău. Evitarea plăcerilor imediate care pot provoca consecinţe
negative sau dizabilităţi pe termen mediu sau lungnecesită mai multă elaborare. Drogurile
sunt substanţe care produc o satisfacţie directă prin acţiunea lor asupra sistemului nervos
şi în plus, prin satisfacţia simbolică pe care adesea o oferă permiţând consumatorului să
se simtă, de exemplu, adult sau mai apreciat de către grup. Exigenţa implicită a gândirii şi
autocontrolului ca parte cosubstanţială a prevenirii face ca, adesea, actorii săi să fie văzuţi
ca falşi moralişti şi ca persoane care reprimă accesul la plăcere şi autosarisfacţie.
Coordonarea nu este adesea un element esenţial în acţiunea în domeniul prevenirii
abuzului de droguri. Atât la nivel local cât şi regional, naţional, european şi mondial, mii
de persoane reinventează cu trudă în fiecare zi, roata. Profesioniştii incontestabili
elaborează materiale uşor diferite, unele mai bune, altele mai slabe, deja publicate
înainte; multe instituţii, şi în cadrul lor, numeroşi directori care îşi iau în serios sarcina
doresc să îş prezinte materialele sau experienţa de prevenire inivatoare, într-un domeniu
în care, spre deosebire de tehnologia de vârf, inovaţia permanentă nu este un sinonim
absolut al creşterii calităţii. Proiectele de prevenire dezvoltate coordonat între diferite
regiuni sau ţări, care permit utilizarea eforturilor comune păstrând diferenţierile necesare,
reprezintă deocamdată un obiectiv restâns.

Lipsa de previziune şi organizare pe termen mediu şi lung. Lipsa previziunii împiedică

planificarea pe o perioadă de timp mai mare de 1-2 ani. Adesea, inabilitatea sau perpetuarea
problematizării în absenţa voinţei de soluţionare a obstacolelor administrative conduce la
pierderea perspectivei cu scăderea consistenţei şi consecvenţei măsurilor. Astfel, se pretinde că
sistemul bugetar împiedică financiar programele de prevenire cu o angajare mai mare de un an şi

22
astfel se investesc fonduri în formarea profesorilor fără ca apoi să se asigure resursele pentru
aplicarea celor învăţate.

II.4. Factori preventivi şi factori de risc în prevenire

În ultimele decenii, studiile au încercat să definească originilor şi evoluţia consumului

abuziv de droguri, felul în care problema apare şi se dezvoltă. S-au identificat factori care
diferenţiază între persoanele care recurg şi cele care nu recurg la droguri. Factorii asociaţi cu un
potenţial crescut de consum sunt numiţi factori de risc iar cei asociaţi cu scăderea acestui
potenţial sunt denumiţi factori protectori. Există un număr mare de factori de riscîn ceea ce
priveşte abuzul de droguri. Factorii de risc pot fi corelaţi cu aspecte personale, familiale sau
şcolare.
Buisman17 clasifică factorii de risc şi pe cei protectori astfel:

 Factori de risc asociaţi contextului familial:

- Mediul familial nociv, în special unul în care părinţii sunt consumatori abuzivi de
substanţe;
- Conflicte în cadrul familiei şi lipsa unei relaţii apropiate între părinţi şi copil;
- Educaţia inadecvată şi condiţiile precare oferite de către părinţi.
 Alţi factori de risc vizează felul în care copiii interacţionează cu şcoala, colegii sau
liderii şi comunitatea din care fac parte:
- Tulburări de comportament precoce şi persistente;
- Eşecuri şcolare;
- Abilităţi reduse de funcţionare socială;
- Marginalizarea de către grupul de egali încă din primele etape ale vieţii şcolare.
 Factori protectori care nu sunt întotdeauna opuşi factorilor de risc. Cei mai
reprezentativi sunt:
- Legăturile puternice din cadrul familiei;
- Părinţii care îşi supraveghează copiii şi formulează reguli clare de comportament;
- Implicarea părinţilor în viaţa copiilor lor;

17
W. Buisman, Prevenţia abuzului de droguri în rândul tinerilor, în Dan Prelipceanu, Carmen Mihalcea, Daniela
Simache, Ghid de tratament în abuzul de substanţe psiho-active, editura Info Medica, Bucureşti, 2002, pp. 23-24;

23
 - Rezultate bune la şcoală.

Alţi factori, precum accesul facil la droguri sau credinţa că drogurile nu sunt dăunătoare
influenţează numărul tinerilor care încep să consume droguri.

Factorii şi procesele care cresc riscul de consum sau protejează împotriva acestuia,
determină identificarea unei arii de intervenţie de tip protectiv:

 Relaţiile intrafamiliale. Programele de prevenţie pot creşte influenţa factorilor protectivi

asupra copiilor de vârstă mică prin educarea părinţilor în sensul unei mai bune
comunicări întrafamiliale, stabilirii de reguli ferme şi precise şi formării altor atitudini
parentale. Părinţii „trebuie să îşi asume un rol mai activ în viaţa copiilor lor, să discute cu
ei despre alcool, tutun şi droguri, să le supravegheze activităţile, să le cunoască prietenii
şi să încerce să să le înţeleagă problemele şi grijile personale.”18
 Relaţiile din cadrul grupului. Perioadele de vulnerabilitate ale copiilor sunt cele de
tranziţie, în care ei trec de la o etapă de dezvoltare la alta. „Prima etapă de tranziţie mai
importantă este atunci când se desprind de mediul protector al familiei şi încep viaţa
şcolară, unde îşi vor face noi prieteni. Trecerea de la şcoala generală la liceu, colegiu sau
universitate presupune noi confruntări în plan social, cum ar fi necesiatatea de a se adapta
unui grup mai larg de egali.acesta este perioada când ei devin mai susceptibili la a
experimenta prima dată efectele drogurilor.” 19 Programele de intervenţie se axează pe
relaţiile unui individ cu egalii săi, prin dezvoltarea unor atitudini de funcţionare socială,
care presupune o mai bună comunicare, stimularea relaţiilor pozitive cu egalii şi
comportamente sociale şi abilităţi de a face faţă ofertei de droguri. Programele preventive
care vizează competenţele sociale vizează dezvoltarea echilibrată a aptitudinilor sociale şi
personale în ceea ce priveşte: învăţarea, judecata, afectivitatea, luarea deciziilor sau
rezolvarea problemelor şi comunicarea,
 Mediul şcolar. Obiectivele prevenirii în mediul şcolar a consumului de droguri, are
următoarele obiective:20

18
W. Buisman, Prevenţia abuzului de droguri în rândul tinerilor, în Dan Prelipceanu, Carmen Mihalcea, Daniela
Simache, Ghid de tratament în abuzul de substanţe psiho-active, editura Info Medica, Bucureşti, 2002, p. 24;
19
W. Buisman, Prevenţia abuzului de droguri în rândul tinerilor, în Dan Prelipceanu, Carmen Mihalcea, Daniela
Simache, Ghid de tratament în abuzul de substanţe psiho-active, editura Info Medica, Bucureşti, 2002, p. 24;
20
Strategia Naţională Antidrog 2013-2020, capitolul II;

24
 - Dezvoltarea unor atitudini şi practici la nivelul întregii populaţii aflate într-o
formă de învăţământ, prin intermediul programelor şcolare şi de petrecere a
timpului liber, în scopul adoptării unui stil de viaţă sănătos, fără tutun, alcool sau
droguri;
- Creşterea influenţei factorilor de protecţie la vârste mici pentru evitarea sau cel
puţin întârzierea debutului consumului de alcool, tutun şi droguri;
- Sensibilizarea şi educarea populaţiei şcolare în scopul evitării consumului
experimental/recreaţional de droguri şi trecerii de la acesta la cel regulat.
 Relaţiile din cadrul comunităţii. Programele de prevenţie care vizează comunitatea
atrag organizaţii civile, culturale, sportive şi guvernamentale în încercarea de a consolida
mediile care descurajează consumului de drog. Oferind tinerilor activităţi de recreere
atractive şi mai ales ieftine sau gratuite, prevenind plictiseala, aceste instituţii contribuie
la un mediu comunitar pozitiv şi sănătos. Un element important îl constituie educarea
tinerilor în ceea ce priveşte efectele drogurilor. Ajutarea tinerilor în încercarea de a
dezvolta comportamente socio-şcolare mai eficiente le „întăreşte legătura cu prietenii, cu
şcoala şi comunitatea, mărindu-le capacitatea de a refuza consumul de substanţe
psihoactive.”21 Obiectivele prevenirii la nivel comunitar sunt:22
- Iniţierea şi derularea de către autorităţile administraţiei publice locale a unor
proiecte în parteneriat public-privat, de interes local, pentru protecţia antidrog a
comunităţilor proprii, cu sprijinul centrelor judeţene de prevenire, evaluare şi
consiliere antidrog;
- Stimularea şi sprijinirea de către autorităţile administraţiei publice locale,
inclusiv financiar, a iniţiativelor organizaţiilor neguvernamentale ce desfăşoară
activităţi de prevenire a consumului de droguri în comunităţile locale;
- Elaborarea şi derularea programelor finanţate de la bugetul de stat pentru
prevenirea consumului de droguri în arii regionale de interes, diferenţiate în
raport de numărul consumatorilor, preferinţele de consum, statutul ocupaţional,
caracteristicile grupurilor de risc, particularităţi ale dezvoltării economice,
turistice, de infrastructură, mediu etc.;

21
W. Buisman, Prevenţia abuzului de droguri în rândul tinerilor, în Dan Prelipceanu, Carmen Mihalcea, Daniela
Simache, Ghid de tratament în abuzul de substanţe psiho-active, editura Info Medica, Bucureşti, 2002, p. 25;
22
Strategia Naţională Antidrog 2013-2020, capitolul II;

25
- Iniţierea şi dezvoltarea unor proiecte şi programe adecvate în folosul
comunităţilor locale, pentru consolidarea educaţiei civice, culturale şi spirituale,
ce se constituie în alternativa de viaţă sănătoasă, cultivarea abstinenţei la
consumul de droguri, inclusiv alcool şi tutun, încurajarea formării unui climat
social care să împiedice stigmatizarea şi marginalizarea persoanelor afectate de
consumul de droguri;
- Crearea oportunităţilor şi stimularea participării mass-media la susţinerea, prin
mijloace specifice, a programelor, proiectelor şi campaniilor antidrog;
- Dezvoltarea de programe de informare şi conştientizare a întregii populaţii pentru
- dobândirea unei atitudini de toleranţă în scopul diminuării marginalizării şi
stigmatizării consumatorilor de droguri, precum şi a unei atitudini de
responsabilitate în prevenirea consumului;
- Dezvoltarea unui sistem de evaluare şi monitorizare, integrat şi individualizat, al
copiilor şi tinerilor aflaţi în situaţii de risc, care să favorizeze procesul de
maturizare, integrare socială, educaţie şi formare profesională;
- Sensibilizarea, informarea şi responsabilizarea tuturor mediilor de comunicare în
masă, în vederea transmiterii unor mesaje cu caracter preventiv bazate pe evidenţe
ştiinţifice;
- Dezvoltarea unor programe de informare şi educare antidrog adresate tuturor
- persoanelor aflate în serviciul militar, precum şi altor categorii profesionale, ce
implică responsabilitate şi risc public;
- Extinderea programelor de educaţie pentru promovarea unui stil de viaţă sănătos
şi pentru prevenirea consumului de droguri în rândul tuturor persoanelor aflate în
penitenciare;
- Îmbunătăţirea prevederilor legislative pentru implementarea măsurilor de
protecţie antidrog şi antidoping a sportivilor;
- Crearea şi dezvoltarea unui sistem naţional integrat de servicii specializate de
prevenire a consumului de droguri, precum şi a unui sistem naţional de formare
profesională în domeniu, inclusiv elaborarea şi validarea standardelor minime de
calitate a serviciilor de prevenire.

26
 II.5. Combaterea consumului de droguri

In domeniul combaterii consumului de droguri există unele priorităţi cum ar fi:

 Îmbunătăţirea accesului la programe precoce de intervenţie (măsuri) în special pentru

tinerii care consumă experimental substanţe psihoactive;
 Îmbunătăţirea accesului la programe de tratament ţintite şi deversificate, inclusiv
tratament integrat psihosocial şi farmacologic. Standardele de eficienţă ale programelor
de tratament ar trebui evaluate continuu. De asemenea, tratamentul trebuie să fie o parte
integrată a politicilor de sănătate.
 Îmbunătăţirea accesului la servicii pentru prevenirea şi tratamentul HIV/SIDA, a
hepatitei, şi a alor boli infecţioase sau probleme sociale cauzate de consumul de droguri.

Obiectivele specifice punctate în Strategia Naţională Antidrog 2013-2020 în domeniul

combaterii consumului sunt:

 Reducerea cererii de droguri, prin consolidarea sistemului naţional integrat de

prevenire şi asistenţă, în concordanţă cu evidenţele ştiinţifice, ce cuprinde
totalitatea programelor, proiectelor şi intervenţiilor universale, selective şi
indicate de prevenire implementate în şcoală, familie şi comunitate, precum şi
intervenţiile de identificare, atragere şi motivare a consumatorilor de droguri în
vederea furnizării de servicii de asistenţă specializată ce au ca finalitate integrarea
socială;
 Reducerea ofertei de droguri prin identificarea şi destructurarea reţelelor de trafic,
reducerea disponibilităţii drogurilor pe piaţă şi utilizarea eficientă a sistemului de
aplicare a legii, concomitent cu dezvoltarea unor mecanisme instituţionale de
monitorizare şi control, coordonate şi adaptate nevoilor actuale şi situaţiei reale a
fenomenului şi care să susţină în mod viabil măsurile de luptă împotriva acestuia;
 Coordonarea în domeniul drogurilor, urmăreşte asigurarea unui concept unitar de
acţiune în domeniul problematicii drogurilor şi precursorilor, monitorizarea
implementării politicilor naţionale în domeniul drogurilor, utilizarea eficientă a
resurselor şi maximizarea rezultatelor intervenţiilor realizate;

27
  In domeniul cooperării internaţionale, se urmăreşte reafirmarea angajamentului
României, asumat prin documentele internaţionale şi prin cele bilaterale sau
multilaterale la care ţara noastră este parte şi consolidarea poziţiei ca partener
activ în efortul mondial de reducere a cererii şi ofertei de droguri precum şi a
traficului de precursori;
 Îmbunătăţirea nivelului de cunoaştere a problematicii drogurilor la nivel naţional
pornind de la evidenţe ştiinţifice, prin monitorizare, cercetare şi informare.

II.6. Modele de abordare în toxicomania tinerilor23

Intervenţia în toxicomania tinerilor este de dată relativ recentă. Intervenţiile specifie

destinate adolescenţilor cu probleme de toxicomanie se practică doar de două decenii. La
început, ele erau identice, cu intervenţiile practicate în cazul adulţilor toxicomani; se consideră
că adolescentul este într-un anume fel mini-adult cu aceleaşi nevoi ca şi acesta. De la o vreme
însă, specificitatea adolescenţei a fost recunoscută iar modelele teoretice au progresat.
Nici o metodă de abordare nu este în mod obligatoriu mai bună decât alta, ceea ce
contează este rezultatul obţinut. Filosofia intervenţiei în cazul tinerilor cu probleme de
toxicomanie este de multe ori rezultatul combinării mai multor abordări.
Abordarea A.A.: consumul îngrjorător de alcool şi e droguri este o maladie. Persoana
afectată nu se vindecă niciodată. Activitatea grupurilor de susţinere reciprocă (Alcoolici
Anonimi, Narcomanii Anonimi) se inspiră din acest model.
Abordarea morală: consumul se datorează slăbiciunii morale a individului. Numeroase
ligi în favoarea cumpătării s-au construit pe acest model. A consuma înseamnă a comite păcate.
Abordarea socială: condiţiile sociale actuale (sărăcia, şomaj, familii despărţite, rasism)
îl determină pe individ să consume. Consumul este astfel o tentativă de adaptare la dificultăţile
sociale.

23
Etienne Gaudet, Drogurile şi adolescenţa. Răspunsuri la întrebările părinţilor, editura Minerva, Bucureşti, 2006,
pp. 67-69;

28
 Abordarea psihologică: consumul este un răspuns la un tip de dezechilibru psihologic al
individului (abuz, violenţă, respingere, ruptură). Consumul permite astfel supravieţuirea
persoanei.
Abordarea sistemică: consumul este un simptom al disfuncţionalităţii familiei. Prin
consum, persoana reacţionează şi încearcă să-şi regăsească echilibrul. Consumul poate fi deci în
acelaşi timp şi cauza, şi efectul problemelor cu care se confruntă în viaţă.
Abordarea bio-psiho-socială: persoana în ansamblul său este perturbată (corp-spirit-
relaţie). Consumul este încercarea de a reface aparenţa unui echilibru. Trebuie deci intervenit
asupra întregului ansamblu de elemente perturbate.
Abordarea comportamentală: consumul este un comportament dobândit. Persoana
trebuie să găsească noi strategii de adaptare.
Abordarea în sensul reducerii efectelor negative: consumul este decizia persoanei. Va
trebui să-şi adapteze comportamentul astfel încât să reducă efectele negative ale consumului: să
nu fure, să nu împrumute seringi, să nu absenteze de la şcoală.

II.7. Eficacitatea educaţiei în domeniul drogurilor

Un număr considerabil de studii au încercat să determine care sunt efectele campaniilor
mass-media împotriva drogurilor. Aceste studii s-au axat pe a afla cât de cunoscute sunt
asemenea campanii de către public, pe de o parte şi asupra impactului pe care acesta l-a avut
asupra cunoştinţelor, atitudinilor şi comportamentelor, pe de altă parte. Majoritatea acestor
campanii şi în special cele realizate prin intermendiul televiziunii şi radioului sunt foarte
cunoscute. De exemplu un studiu realizat în Marea Britanie arată că „până la 95% dintre tinerii
au auzit de campania anti-heroină. Cercetările asupra impactului pe care campania l-a avut au
arătat că există o creştere semnificativă în ceea ce priveşte cunoaşterea efectelor negative ale
consumului de heroină şi că atitudinile negative faţă de consumul de droguri au crescut cu
10%.”24
Aceste rezultate confirmă concluziilr multor altor studii conform cărora campaniile mass-
media pot atesta o atitudine deja existentă sau să amplifice interesul faţă de o problemă, dar
rareori au şi un impact semnificativ asupra comportamentului. Deoarece o atitudine negativă

24
Dan Prelipceanu, Carmen Mihalcea, Daniela Simache, Ghid de tratament în abuzul de substanţe psiho-active,
editura Info Medica, Bucureşti, 2002, p. 32;

29
poate fi uşor abandonată de către un tânăr aflat într-o situaţie în care i se oferă droguri în
prezenţa prietenilor, organizatorii unei campanii mai vechi tot din Marea Britanie au încercat să
afirme că a refuza droguri într-o astfel de situaţie delicată din punct de vedere psihologic nu
înseamnă neapărat afectare a imaginii personale în ochii grupului.
Campaniile pot influenţa atitudini şi opinii privind abuzul de drog de o asemenea manieră
încât chiar probabilitatea de a iniţia consumul poate chiar descreşte. Pentru a atinge acest
obiectiv, doar anumite canale media pot fi folosite în transmiterea unui mesaj clar. În ceea ce
priveşte grupurile de egali, trebuie să se încerce creşterea acţiunii de prevenire în şcoli.
Din punct de vedere al eficacităţii programele de prevenţie care vizează influenţa socială
(formarea de abilităţi, educaţia în cadrul grupului de egali) au rezultate semnificative în ceea ce
priveşte consumul de droguri în rândul tinerilor. Programele care urmăresc factorii protectori
încearcă să influenţeze comunicarea părinte-copil, formarea legăturilor şi intenţia de consum.
Programele care urmăresc factorii de risc acţionează la nivelul rezistenţei la consumul de
droguri. Mai mult, o abordare modernă în cadrul prevenţiei trebuie să ţină cont de următoarele
aspecte:

 Realizarea unui program de prevenţie adaptat la nevoile tinerilor;

 Oferirea de informaţie onestă şi actuală despre diversele droguri şi efectele lor;
 Aplicarea acestor programe care exprimă încrederea şi respectul pentru tineri;
 Susţinerea părinţilor, egalilor şi a altor educatori;
 Utilizarea diverselor canale de comunicare şi a unor modele noi (internet)

II.8. Rolul şi locul asistentului social în domeniul dependenţei25

Asistenţa socială ca profesie cu identitate proprie, care ocupă un spaţiu în schema
interdisciplinară, poate fi definită ca acea profesie dedicată dezvoltării bunăstării sociale a
omului, înţelegând şi aplicând cunoaşterea ştiinţifică cu privire la activităţile umane în cadrul
unui sistem de resurse organizate care funcţionează având drept obiectiv prevenirea şi depăşirea
stărilor de inegalitate şi necesitatea indivizilor, grupurilor şi colectivităţilor în vederea
promovării justiţiei sociale.

25
Sanda Luminiţa Mihai, 14 paşi în lumea drogurilor, Bucureşti, 2005, pp. 189- 191;

30
 Înainte de a se ocupa de situaţiile de necesitate, neconcordanţe şi dezechilibre sociale,
menirea asistentului social este de a determina din partea persoanelor, familiilor şi grupurilor,
dezvoltarea unor răspunsuri emoţionale, intelectuale şi sociale necesare pentru utilizarea
resurselor proprii şi depăşirea propriilor limite.
Obiectivul este ca persoana cu probleme de dependenţă şi cei care convieţuiesc alături de
aceasta, să ajungă la un grad de autonomie care să le permită să îşi mobilizeze propriile resurse
şi să desfăşoare astfel o viaţă cât se poate de normală din punct de vedere social fiind capabili să
îşi transforme activ propria realitate.
În majoritatea cazurilor, nu va fi posibilă întreprinderea unei recuperări şi depăşirea
problemei fără a se produce o schimbare progresivă în stilurile de viaţă a acestei populaţii ceea
ce impică realizarea unor modificări în diferite domenii din viaţă conform cu gradul de
deteriorare la care au ajuns, pentru a face faţă problemelor, ca şi potenţând propriile resurse ale
indivizilor.
Funcţiile asistentului social în acest domeniu sunt orientate în patru direcţii:

a. cunoaşterea istoriei de evoluţie a consumului

- contextul socioambiental şi familial în iniţierea şi influenţa subiectului;
- efectele personale, sociale care induc perseverenţa în consumul de drog;
b. cunoaşterea situaţiei actuale, individuale şi familiale înainte de tratament
- poziţia individului: motivaţie, expectanţe şi grad de implicare;
- nivelul şi capacitatea de răspuns şi influenţa diferitelor componente ale mediului
familial în timpul tratamentului;
c. cunoşterea variabilelor sociale externe care pot interveni în procesul
tratamentului:
- problematica socială asociată consumului, pierderea resurselor economice şi de
muncă, arest;
- influenţa relaţiilor sociale: grupuri de egali, asociaţii, vloluntariat;
d. realizarea de activităţi oportune care să aibă în vedere atât valorificarea cazului
ca şi gestiunea şi conexiunea cu resursele şi serviciile necesare.

31
 II.9. Rolul consilierului de probaţiune în domeniul dependenţei26
Consumul de droguri afectează viaţa persoanei consumatoare, familia acestuia, prietenii,
dar şi alte persoane cu care acesta întâmplător întră în contact (de exemplu victimele
infracţiunilor). Dependenţa implică totodată costuri ridicate de tratament, având în vedere şi
riscuri asociate, costuri pe care le suportă fiecare membru al societăţii.
Alături de alţi actori implicaţi din sistemul de justiţie şi de tratament al consumatorului,
consilierul de probaţiune este responsabil în diminuarea consecinţelor negative ascociate.
În acord cu responsabilitatea pe care o poartă consilierul de probaţiune are un rol
important în:

 Evaluare. În momentul în care consilierul de probaţiune întâlneşte o persoană

consumatoare de drog, el este interesat de:
- Analiza gravităţii problemei consumului şi modul în care consumul are implicaţii
asupra faptei pentru care este sau a fost cercetat sau judecat beneficiarul. Un aspect
care defineşte procesul de evaluare în cazul persoanelor consumatoare de substanţe
psihoactive este verificarea legăturii de cauzalitate care există între consumul de drog
şi infracţiunea săvârşită, fiind foarte important a evalua tiparul dezvoltat şi
probabilitatea repetiţiei comportamentului infracţional. În evaluare este necesar să se
surprindă în primul rând tipul de consumator, şi a stabili modalitatea în care tipul şi
frecvenţa consumului de drog pot influenţa repetiţia infracţiunii pentru care este
cercetat. Consilierul de probaţiune are responsabilitatea de a se asigura că alte
persoane nu vor fi vătămate de comportamentul asociat persoanei evaluate ceea ce
implică evaluarea riscului de recidivă şi de punere în pericol a siguranţei publice.
- Înţelegerea cauzelor şi problemelor ce au determinat implicarea în consum (gânduri,
sentimente, comportamente). Atunci când experienţa drogului oferă satisfacţii
pozitive pe moment, experienţa consumului de drog devine repetabilă. Evaluarea
cauzelor ce au determinat consumul de drog şi a motivelor ce au determinat
menţinerea consumului capătă astfel relevanţă pentru că pot ajuta la înţelegerea
persoanei consumatoare, la înţelegerea acelor aspecte care i-au conferit în momentul

26
Valentin Schiaucu, Rob Canton (coord.), Manual de probaţiune, editura Euro Standard, Bucureşti, 2008, pp.223-
228;

32
 debutului sau pe parcursul consumului beneficii, dar şi a aspectelor ce lipseau în acel
moment şi au fost suplinite de prezenţa drogului utilizat.
- Recunoaşterea semnelor de consum. În evaluare pot exista indicii fizice care pot
indica prezenţa consumului în cazul unei persoane dependente de substanţe. de
exemplu neglijarea de sine poate fi un indiciu al consumului de heroină. Dacă apar
indicii indicii ale unor pierderi semnificative de memorie sau atenţie se poate
presupune că există un istoric de consum de ketamină, iar dacă persoana devine
nervoasă şi agitată în timpul întrevederii de supraveghere poate fi efectul asociat al
unui consum de cocaină.
- Identificare disponibilităţii pentru schimbare. Oamenii sunt interesaţi să îşi schimbe
stilul de viaţă în următoarele situaţii: când ştiu ce probleme sunt cauzate de
comportamentul lor şi sunt îngrijoraţi cu privire la aceste probleme, în acelaşi timp
când se simpt optimişti şi pregătiţi să facă o schimbare, altfel spus o combinaţie între
pozitiv (încrederea şi competenţa) şi negativ (cunoaşterea problemelor şi
îngrijorarea). Astfel consilierul de probaţiune are sarcina de a evalua stagiul în care se
află persoana, provocând beneficiarul în ceea ce priveşte aceste arii motivaţionale.
 Determinarea schimbării. După ce a fost identificat stagiul în care se află consumatorul,
consilierul de probaţiune este interesat în stimularea sau menţinerea motivaţiei pentru
schimbare.
 Medierea relaţiei dintre beneficiar şi alte instituţii din comunitate. Un alt rol al
consilierului de probaţiune ca profesionist constă în oferirea persoanele consumatoare de
informaţii legate de servicii medicale, psihologice sau sociale existente, provocarea
deschiderii către asistare şi facilitatea accesului la serviciile de care dispune reţeaua
comunitară, mediind totodată relaţiile dintre beneficiar şi alte instituţii abilitate în a
asigura serviciile de specialitate.

Înţelegerea cauzelor ce îi conduc pe oameni să aleagă drogul ca soluţie în rezolvarea

problemelor cu care se confruntă zi de zi poate face diferenţa. Prin menţinerea unei atitudini
constructive pe tot parcursul intervenţiei, prin ajustarea aşteptărilor reciproce şi folosirea
resurselor comunitare, consilierul de probaţiune poate deveni reper pentru cei care şi-au
pierdut echilibrul existenţial.

33
 Consideraţii finale
În diverse feluri oamenii încearcă să fie altfel, să îşi schimbe stilul şi inclusiv corpul.
Această dorintă de a fi altfel este un răspuns la probleme mai serioase iar neîmplinirile,
nemulţumirile faţă de aspectul fizic (somatic) sunt strâns legate de o stare de rău nedefinită, de o
tristeţe, de neplăcerea faţă de viaţă. În aceste circumstanţe oamenii apelează la câte un „elixir” ca
să îşi dobândească fericirea la care aspirăm cu toţii. Tot mai frecvent tineri ori adulţi, femei ori
bărbaţi, săraci sau bogaţi, instruiţi sau necalificaţi doresc să facă totul pentru ca în coordonatele
generale să fie altfel, să fie altul, alta, să fie şarmanţi. Astfel în acest context se apelează la
droguri care pot schimba dispoziţia, care îi pot face pentru un scurt timp seducători, însă nu toţi
realizează cât de periculoase sunt pentru organism şi pentru relaţiile interpersonale, deoarece
acestea ajung să ducă la marginalizare, şi să excludă din viaţa socială.
Nu toţi suntem egali în faţa drogurilor. Unii au nevoie de de ani pentru a fi „corupţi” de
droguri, pe când alţii cad victime încă de la prima încercare. Această „inegalitate poate avea
rădăcini în traumele din copilărie sau în predispoziţia naturală a unui individ sensibil la stres care
devine neputincios în faţa problemelor vieţii. Acţiunea acestui flagel are un deznodământ fatidic:
toxicomania, rezultatul provocat fiind de cele mai multe ori acelaşi – detaşarea temporară a
omului de problemele vieţii şi plăsmuirea unei lumi artificiale a dorinţelor lui, plină de extaz,
senzaţie care lipseşte din viaţa cotidiană. Mecanismul de antrenament provoacă intervenţia unei
părţi din funcţiile memoriei: amintirea stimulativă de plăcere conduce la o dorinţă necontrolată
de regăsire.”27
Percepţia populaţiei despre droguri este diferită, dar multe persoane cu traume, stresate,
depresive, instabile le consideră ca pe ceva normal de consumat, ca pe ceva care creează stări
deosebite, care fac persoane „încântătoare” uitând în mod conştient sau mai puţin conştient că ele
duc la marginalizare sau la excluziune din comunitate.
Moleculele din care sunt alcătuite drogurile au forţa unei veritabile capcane pentru suflet,
pentru psihicul uman şi fie că e vorba de haşiş ori cocaină doza necesară pentru a deveni
dependent variază de la un individ la altul. Motivele pentru care unele persoane se simt puternic
atrase de droguri sunt extrem de diferite şi greu de explicat dar ceea ce pare a fi acceptat este că

27
Constantin Victor Drăghici, Adriana Camelia Voicu, Adrian Iacob, Denis Eugen Benegui, Traficul şi consumul de
droguri în penitenciar, editura Sitech, Craiova, 2009, pag. 32;

34
ele reprezintă un pericol major pentru organism, o adevărată capcană atât pentru cei avizaţi dar
mai ales pentru cei neinformaţi.
Sub influenţa drogurilor consumatorilor li se pare că au o capacitate mai mare de muncă,
că au o creativitate mai evidentă, că au performanţe semnificative, că le dispar angoasele, se
instalează un calm aparent în care relaţiile cu familia sau prietenii se ameliorează, dar toate sunt
doar iluzii şi se transformă rapid în coşmar.
Medicii, psihologii, părinţii pot observa că după consumul iniţial se instalează o stare
plăcută de euforie, la doze cronice sau brutale poate apărea obişnuinţa, iar efectele scontate de
consumator îşi pierd intensitatea iniţială. Atunci persoana care a consumat drogul mai mult timp,
caută senzaţiile cunoscute, iar pentru revenirea la nivelul anterior, dorit se ajunge la doze mărite.
Pentru a mări dozele consumatorul nu este întotdeauna pregătit psihic, fizic şi material (drogul
întotdeauna costă) fapt care îl va determina să facă o serie de combinaţii sperând că însumând
substanţele acestea vor difuza în organism şi el va retrăi starea care începe să îi lipsească precum
aerul. Este intrarea clară într-o fază critică atât pentru consumator dar mai ales pentru familia
nepregătită, pentru medic şi psiholog care împreună trebuie să adapteze desiponibilităţi şi
tratamentele medicopsihosociale.
Din ce în ce mai frecvent sunt percepute relativ discret afirmaţii de genul „nu mai pot trăi
fără haşiş, coca, etc” acest risc este valenţat de trăirile în plan psihic, din care pacientului i se
pare că nu mai poate ieşi, că ar avea nevoie de un efort supraomenesc. Dacă nu toţi consumatorii
ajung la acest risc, la supradoză, la sinucidere, în acelaşi timp toate drogurile prin ambivalenţa
lor devin extrem de inportante pentru om, pentru sănătatea şi viaţa lui.
Dependenţă sau adicţie, consum sau obişnuinţă, toleranţă sau violenţă, toate acestea îşi
au rolul şi importanţa lor în efortul conjugal al specialiştilor, al organizaţiilor
nonguvernamentale, la nivel naţional pentru ca „moartea albă” să nu mai secere vieţi la început
de drum. Strategiile naţionale antidrog trebuie concepute pe baza informaţiilor complexe din
acest domeniu, pe baza cunoaşterii profunde a pericolelor şi capcanelor. În acelaşi timp este
nevoie de defrişarea unor căi mai puţin accesibile ale psihismului uman pe care mulţi încearcă să
le transverseze singuri sau în grup. Aceştia sunt de regulă într-o mare nesiguranţă, într-o
bulversare în care nu ştiu să ia decizii bune pentru ei, oricum, sunt într-o suferinţă psihică din
care pot învăţa cu ajutorul specialiştilor să iasă, să reziste, să se schimbe.

35
 Fenomenul dependenţei ia amploare pe zi ce trece. Deşi dependenţii de droguri sunt
“consideraţi nişte delincvenţi, ei sun, în realitate, oameni bolnavi, ajunşi în stare de
iresponsabilitate pentru faptele lor. Încorsetaţi de suferinţă, dispreţuiţi şi marginalizaţi, se topesc
încet dar sigur. Se sting neînţeleşi de nimeni, sufletele lor zdrobite de durere, se zbat între
minciună şi adevăr, între zi şi noapte.”28

28
Constantin Victor Drăghici, Adriana Camelia Voicu, Adrian Iacob, Denis Eugen Benegui, Traficul şi consumul de
droguri în penitenciar, editura Sitech, Craiova, 2009, pag. 14;

36
BIBLIOGRAFIE:

1. Boloş Daniela, Alcoolul şi drogurile – de la experiment la dependenţă. Repere special cu

privire la tinerii de vârstă şcolară, editura Eurodidact, Cluj-Napoca;
2. Cicu Gabriel, Podaru Dana, Moldovan Ana Maria, Prevenire şi consiliere antidrog.
Manual de formare în prevenire antidrog, editura Ministerului Administraţiei şi
Internelor, Bucureşti, 2004;
3. Drăghici Constantin Victor, Voicu Adriana Camelia, Iacob Adrian , Benegui Denis
Eugen, Traficul şi consumul de droguri în penitenciar, editura Sitech, Craiova, 2009
4. Gaudet Etienne , Drogurile şi adolescenţa. Răspunsuri la întrebările părinţilor, editura
Minerva, Bucureşti, 2006;
5. Mihai Sanda Luminiţa, 14 paşi în lumea drogurilor, Bucureşti, 2005;
6. Neamţu George, Stan Dumitru , Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, editura Polirom,
Iaşi, 2005;
7. Prelipceanu Dan, Mihalcea Carmen, Simache Daniela, Ghid de tratament în abuzul de
substanţe psiho-active, editura Info Medica, Bucureşti, 2002;
8. Răşcanu Ruxandra, Zivari Mirela, Psihologie şi psihopatologie în dependenţa de drog,
editura Ars Docendi, Bucureşti, 2002;
9. Schiaucu Valentin, Canton Rob (coord.), Manual de probaţiune, editura Euro Standard,
Bucureşti.

37