UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

CONSILIERE PASTORALĂ ȘI ASISTENȚĂ PSIHO-
SOCIALĂ

În așteptarea zorilor
Un creștinism pentru mâine
Jean Delumeau
-recenzie-

Coordonator,
Pr. prof. univ. dr. Ștefan Iloaie

Masterand:
Grigore Chira

Cluj-Napoca
2018
 Încă din Introducere, Jean Dleumeau ne pune în față unele critici aduse în general
creștinismului și în particular catolicismului, dar și mențiunea că deși creștinismul este una
dintre religiile pline de evoluție și inovație, lumea nu mai este aceeași. De asemenea, oferă un
scurt rezumat al celor XI capitole, în care a împărțit cartea.
Primul capitol începe cu întrebarea „Va muri creștinismul?”, întrebare tratată de către
autor și în alte scrieri. Pentru a putea trage o concluzie, el oferă diferite statistici și sondaje
privitoare la existența și importanța creștinismului catolic pentru societatea de astăzi, însă
menționează că acestea trebuie tratate cu prudență, deoarece multe se contrazic între ele, totul
depinzând de întrebările puse. În Europa se simte un regres al interesului față de creștinism și
nevoia unei „noi evanghelizări”. Cu toate acestea, autorul concluzionează, spunând că: astăzi,
creștinismul nu mai poate fi identificat cu Bisericile, deoarece tinerii de astăzi deși au anumite
credințe creștine, se desprind din ce în ce mai mult de structurile instituționale.
În continuarea capitolului, autorul vorbește despre o mândrie, fără aroganță, a
creștinismului catolic, care, deși este blamat de o mare parte din mass-media actuală, el, pe
lângă fatul că și-a recunoscut greșelile făcute, a oferit lumii întregi un adevărat patrimoniu, de
la cele mai mici opere de artă, până la cele mai înalte universități. Frumusețea creștinismului
reiese și din prezența lui în lumea altruismului, în lumea iubirii aroapelui, autorul menționând
că lucrările milei au fost și sunt prezente în lumea creștină.
Capitolul al doilea începe prin prezentarea reorganizării lumii creștine în alte puncte
decât cele din secolele trecute. Astfel, după cum spune Jean Delumeau, creștinismul este pe
cale să își schimbe adresa. În prezent viața creștină a părăsit Asia Mică și Africa de Nord și s-a
stabilit în America Latină, în Africa și în Asia. Deși în Europa este vizibilă o descreștinare,
aceasta nu înseamnă neapărat declinul istoric și mondial al creștinismului.
Punctul următor al acestui capitol dezvoltă ideea unei scări a timpului. Adică, dacă ne
îndreptăm atenția spre scara istoriei universului, constantăm că situația creată de Hristos,
creștinismul, se află abia la primele acțiuni stângace. Această mențiune trebuie să trezească
confesiunile creștine din încremenirea în care se află și să încerce să țină pasul, cât pot de mult,
cu inovațiile „lumii bătrâne”.
Un alt punct punct contitutiv al acestui capitol are în vedre persecuțiile împotriva
creștinilor. Jean Delumeau menționează că dorința de nimicire a creștinismului a fost mult mai
mare în secolul al XX-lea decât cea din perioada Bisericii primare, dorință manifestată cel mai
violent în Europa. Deși prigonirea creștinilor continuă și astăzi, nimic nu atinge violența din
secolul trecut.

2
 Prin vizibilitate, următorul punct al acestui capitol, autorul dorește să exprime impulsul
dat de Papa Ioan-Paul al II-lea, creștinismului catolic din secolul al XX-lea și totodată nevoia
unei prezențe a catolicismului pe scena publică a lumii. În această privință, creștinismul trebuie
să se folosească de toate mijloacele de comunicare din lumea modernă, în vederea conversației
cu lumea.
Capitolul al treilea ne atenționează că Bisericile creștine au făsut pași mari în relația
lor cu știința. Atât infinitul mare, Universul, cât și infinitul mic, omul, îl surprinde pe Jean
Delumeau și din constatările pe care le face referitor la știință și creștinism, trage urmăoarea
concluzie: opoziția dintre știință și religie nu are – sau nu mai are – astăzi nici o rațiune de a fi.
Referindu-se la creație și origine, în următorul punct, autorul spune că știința nu poate
să stabilească începutul absolut al universului, ci doar că, începând de la un anumit moment,
timpul, spațiul și materia au existat. Jeanu Delumeau crede că originea creației este în
Dumnezeu și că Acesta, nu s-a depărat de ea, ci îi este alături. În continuarea capitolui, el
vorbește despre hazard și inteligența care acționează în univers și concluzionează prin
următaoarea ideea: condițiile necesare apariției și menținerii vieții sunt atât de precise încât este
prea puțin probabil să fi fost întrunite din întâmplare, iar faptul că ele continuă să fie întrunite
nu se datorează tot întâmplării.
Capitolul al patrulea începe prin explicarea cantitativului și a calitativului. Pentru
cantitate, dând ca exemplu bacteriile și pentru calitate, omul, Jeanu Delumeau spune că în
această piramidă a complexității trebuie să vedem imaginea unui progres. La bază se află
cantitatea, iar la vârf, calitatea. În următoarele puncte ale capitolului, autorul, vorbește despre
sensul omului în această lume, despre superioritatea pe care o are față de celelate ființe,
superioritate dată de responsabilitatea față de semeni și despre îndemnurile la modestie oferite
de misterul ce se ascunde în adâncul nostru și al universului.
Capitolul al cincilea se descide exclusiv în vederea tratării păcatului strămoșesc. Jean
Delumeau menționează că în aceste discuții referitoare la păcatul strămoșesc și la culpabilitatea
ereditară există o sursă – absolut inutilă – de conflict între creștinism, pe de o parte, și știința și
mentalitățile moderne, pe de altă parte. Concepția tradițional-creștină ne spune că păcatul
originar a dereglat complet funcționarea naturii în om și în jurul omului, consecința principală
fiind moartea.
Autorul susține, în continuarea capitolului, că este nevoie de o actualizarea în trei
chestiuni legate de păcatul strămoșesc: 1) pretinsa enormitate a celei dintâi greșeli; 2)
condamnarea la moarte; 3) culpabilitatea erditară. El spune, că moartea este un fapt biologic,

3
explicat și de știință, și nu o pedeapsă și că ideea de păcat originar a fost exagertă, de-a lungul
timpului.
În următorul punct, autorul oferă o altă interpretare a păcatului originar, folosindu-se de
textele Sfântului Teofil din Antiohia și ale Sfântului Irineu, evidențiind ideile următoare:
protopărinții Adam și Eva era asemenea unor copii, care trebuiau să se dezvolte și să ajungă la
starea de adult, moartea a fost o binefare din partea lui Dumnezeu, pentru a nu rămâne omul
pentru totdeauna în greșeală și că mai întâi trebuie să fii vrednic ca om, și abia după aceea să te
împărtășești de slava lui Dumnezeu.
Acest capitol dezvoltă, în continuare, ideea că doctrina catolică este contară cuvintelor
spuse de Iisus și proorocul Iezechiel și vorbește despre sensul izbăvirii. Jean Dleumeau se
alătură, în gândire, teologilor catolici care resping teologia „satisfacției” și susțin că izbăvirea
are în vedere păstrarea legămânului cu noi, de către Dumnezeu.
Capitolul al șaselea se deschide cu răspunsul autorului la întrebarea „De ce există
răul?”. El afirmă că religia nu are răspuns la toate și că ar trebui să urmăm tăcerea lui Iisus,
deoarece el nu a venit să explice suferința ci să o umple cu prezența Lui. În continuare este
discutată revolta oamenilor împotriva lui Dumnezeu, iar exemplul cel mai potrivit în acest sens
este cel al lui Iov, care a înțeles că judecățile lui Dumnezeu sunt mai presus de cele ale
oamenilor.
Următorul punct al capitolului scoate în relief ideea ne-putinței lui Dumnezeu. Aceasta
trebuie înțeleasă în sensul că Dumnezeu a venit să sufere răul pentru noi. Capitolul se continuă
cu următoarele idei: Dumnezeu a venit să ne învețe că suferința nu constituie un bine, dar avem
datoria să o alinăm; omul nu este doar o mașină de ucis, așa cum cred multți, ci este în stare să
facă orice, chiar și binele, însă acesta din urmă nu este vizibil, deoarece „nu face zgomot”;
binele este prezent în lume, trebuie doar să-l vedem.
În începutul capitolului al șaptelea, Jean Delumeau contestă, bazându-se pe
cunoașterea științifică, istoria scrisă a lui Iisus, prezentată în Evanghelii. Însă, atenționează că
acestea au fost scrise pentru a prezenta oamenilor învățătura pe care o propovăduise El, nu viața
Acestui, cu exigențele istorice din zilele noastre. În continuare sunt tratate unele chestiuni
controversate cum ar fi, problema fraților și surorilor lui Iisus și minunile săvârșite de Acesta,
greu se înțeles, uneori, mai ales din perspectiva științei.
Capitolul al optulea este dedicat în întregime reconcilierii unității eclesieale. Este
nevoie de dialog ecumenic, calm, trasparent și care să respecte „pluritatea Bisericilor”. De
asemenea Biserica trebuie să uite de importanța ierarhică și să se deschidă mai mult spre lume.
Referitor la catolicism, autorul spune că acesta trebuie să renuțe la autoritate și să alăture

4
credincioșilor, să se diminueze puterea Curiei și punerea în valoare a colegialităii și a
autonomiei Bisericilor regionale și locale. Cu alte cuvinte sunt necesare schimbări de mare
amploare.
Jean Delumeau susține că creștinismul, pentru a se menține în viitor, are nevoie de:
pluralitate, accepatre frățească, iubire reciprocă a diversității, eliminarea particularismelor
noastre etc. Prin acestea vom reuși să îi oprim pe contemporanii noștri din depăratrea de credința
creștină. De asemnea trebuie să nu ne pierdem nădejdea în realizarea acestui deziderat.
Capitolul al nouălea se îndreaptă în direcția dialogului interreligios și a importanței lui
la nivel mondial. Autorul afirmă că pacea între națiuni se va face când cea dintre religii va
exista, iar pacea dintre religii nu poate apărea fără un dialog interreligios. Însă nu poate exista
dialog între religii fără cercetarea fundamentelor teologice. Dialogul dintre relgii va fi o
problemă esențială a secolului al XXI-lea.
Continuarea capitolului prezintă condițiile unui dialog interreligios. De asemenea este
amintită prezența Duhului lui Dumnezeu în toate tradițiile religioase și Universalitatea
revelației divine. Cu toate acestea, dialogul dintre religii nu trebuie să știrbească identitatea
fiecărei confesiuni și nici nu trebuie suprimată lucrarea mântuitoare a lui Hristos, ci trebuie să
aibe în vedere punerea în practică a poruncii iubirii aproapelui.
Capitolul al zecelea prezintă o situație nemaiîntâlnită, deoarece are evidențiază un
paradox al lumii actuale. Într-o parte se află proliferarea religiosului în cadrul unor grupări
evanghelice, iar în cealaltă o secularizare a societății tot mai evidentă. Secolul al XX-lea
surprinde o reînnoire harismatică în sânul creștinismului. Capitolul continuă cu dezbaterea
conceptului de secularizare, evidențiind prezenața reală a acestuia în rândul creștinilor, mai ales
înntre occidentali. În final, autorul atrage atenția referitor la prăpastia care există între societate
și catolicism. Susține că Biserica catolică ar trebui să accepte noțiunea de excepție de la regulă
în cazuri în care sunt și ele excepționale.
În capitolul al unsprezecelea, ultimul al cărții, Jean Delumeau evidențează din nou
nevoia unei schimbări care să pornească de sus în jos. De asemnea, vorbește de o creativitate
pe care trebuie să o manifeste creștinismul, pentru ca inculturația mesajului creștin în civilizația
tehnică și științifică , dar și în mediile culturale din Asia, din Africa și din alte părți să aibe loc.
Continuă, prezentând istoria adatării teologiei creștine la toate civilizațiile timp de 2000 de ani.
Dă răspuns, în continuare, la posibila întrebare: de ce ne încăpățânăm să avansăm
propunerea creștină? Acesta este dublu: creștinismul a adus într-o manieră inedită și decisivă o
nouă imagine a lui Dumnezeu și a instituit noi raporturi între Dumnezeu și om. Menționează că
religia lui Iisus nu este legată de un teritoriu, ci este pentru toți. În finalul capitolului și al cărții

5
totodată, Jean Delumeau vorbește de iubirea pe care a adus-o Mântuitorul în lume, prin
Întruparea Sa, despre taina lui Dumnezeu revelată de Iisus și care duce la infinit și nu în ultimul
rând de importanța vieții veșince, făcută posibilă pentru toți prin Învierea lui Hristos.