Sunteți pe pagina 1din 3

Rolul educației vizuale în societatea contemporană

Arta este rostirea tainei prin taină.


Vasilii Kandinskii

În prezent, lumea este dominată de vizual, abundă în exces cu imagini de diferite


feluri, care aparțin interiorităţii umane sau exteriorităţii obiectuale, dar mai ales intervalului,
construind relaţii, mai mult sau mai puţin fluide, mai mult sau mai puţin evidente, dar
întotdeauna existente între cele două universuri, constituind un ansamblu de imagini:
picturi, fotografii, desene de copii şi artişti, imagini de presă, ilustraţii, reclame, afişe,
spoturi publicitare, filme, imagini tv în direct, imagini digitale, timbre, bancnote, ambalaje
garnisite cu imagini, semne de circulaţie, umbre, oglindiri, imagini urme, imagini video,
radiografii, encefalograme, seismograme, imagini tridimensionale (mulaje, statui,
holograme, bazoreliefuri etc.), diagrame, pictograme, logo-uri, hărţi, scheme, etc. Pe lângă
aceste imagini exterioare sau devenite exterioare o bună parte dintre ele, în marea lor
majoritate construite de om cu mîinile sau cu ajutorul diferitelor aparate, noi mai avem
acces, simţim, cunoaştem, gândim şi imaginăm prin imagini interne: imagini perceptive,
fantasme, imagini mentale, imagini hipnagogice, halucinaţii etc. Dar şi unele şi celelalte
sunt relativ externe sau interne, marea lor majoritate întrunind condiţia intervalului, căci
prin intermediul lor luăm cunoştinţă de noi înşine şi percepem realul. Sfera imaginilor dă
naştere uniu dublu care se interpune între om şi lume, participând inevitabil cu ceva la
fiecare din aceste universuri.

Educaţia vizual-plastică a societății, în special a tinerilor, indiferent de vârsta,


sensibilitatea, inteligenţa, starea lor fizică şi socială, este o „aventură” culturală şi socială
de mare responsabilitate pentru profesor. Este o „aventură” în care profesorul de educaţie
plastică este implicat în întregime în orice moment cu tot ce crede, simte, spune şi face, cu
întreaga personalitate. După stilul de predare pe care il adoptă, mesajul său poate lua o
valoare specifică pentru toţi elevii şi are rezonanţe particulare pentru unii dintre ei. Ca şi
psihoterapeutul, preotul sau magicianul, profesorul, prin arta sa pedagogică, produce
schimbare, influenţând, produce noul fără să atingă. Ca să influenţeze, ca să dezvolte
sensibilităţi, să promoveze şi să dezvolte comportamente creative, profesorul de educaţie
plastică trebuie să ştie cum, trebuie să intuiască dorinţe şi curiozităţi, să sesizeze sensibilităţi
şi tendinţe particulare, uneori mici ciudăţenii, să prevadă reacţii şi comportamente şi să fie
pregătit să le preîntâmpine, rămânând fidel profesiunii sale de credinţă. Pentru toate acestea
profesorul sau viitorul profesor de educaţie plastică trebuie să se pregătească, să-şi
sistematizeze informaţia de specialitate, să-şi scruteze analitic propria personalitate, să
redescopere jocul şi copilăria, să se inspire din experienţa proprie şi a altora, să-şi
consolideze şi să-şi construiască competenţele necesare, să studieze mereu, să fie
responsabil, liber interior şi prin urmare creativ si democrat.

Educația vizuală își propune dezvoltarea de capacități, deprinderi, atitudini în


domeniul culturii și dialogării artistico-estetice și cooperării creative a tinerilor,
promovarea valorilor culturale prin arta vizuală, formarea pentru și prin valori artistice,
dezvoltarea gândirii critice și a creativității.

Comunicarea este un alt rol pe care și-l poate asuma arta vizuală. Comunicarea este
procesul prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei, verbali) cu
scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul). Poezia, muzica, artele plastice
sunt nişte mijloace puternice de influenţare a conştiinţelor şi de modelare a emoţionalităţii,
chiar dacă în intenţia artistului emiţător nu este ideea schimbării conduitei receptorului de
artă. Operele de artă, imaginile transmit mesaje și semnale. Termenul generic de mesaj
acoperă o mare varietate de realităţi : gânduri, sentimente, trăiri, idei, emoţii, stări de
conştiinţă sau produse ale fanteziei și imaginaţiei. Acest proces de traducere/transformare
a mesajului în semnale (codificare) se dovedeşte a fi o activitate indispensabilă, iar
transmiţătorul care o efectuează, un participant de neînlăturat la procesul comunicării.
Transmiţătorul, în cazul artistului este şi sursa sau enunţătorul mesajului (el îşi transmite
mesajul prin opera creată de el însuşi). Enunţătorul mesajului (artistul/creatorul imaginii)
preia conştient sau inconştient idei, viziuni, simboluri, motive, soluţii tehnice/plastice etc.
formulate, configurate de alţi artişti dinaintea sa. Prin imaginile sale nu vorbeşte doar el,
artistul, ci şi părinţii, educatorii, prietenii, grupul de apartenenţă socială sau profesională,
muzeul imaginar, spiritul epocii. Mesajul se coagulează în timpul facerii operei plastice din
tensiunea, interferenţa, precipitarea semnelor pur plastice şi lumea interioară a artistului
grea de aluviuni, totul într-o combustie potenţată de voinţa de a crea. Deci, semnificaţia
operei de artă se constituie și se configurează la intersecţia dintre universul
creatorului/sursei/transmiţătorului, universul operei propriu-zise şi universul receptorului
de artă. În cazul receptorului de artă, este implicată pe lângă alte multe instanţe psihice,
şi cultura artistică (cultura vizuală). Receptorul fără cultură artistică sau cu o cultură redusă,
se mulţumeşte, de regulă, să extragă din mesajul operei acele elemente prin care să
identifice obiectele sau grupul de obiecte. Avem în acest caz o receptare tip recunoaştere
elementară : copaci, grup de copaci fără frunze, toamnă, peisaj de toamnă. Oare opera
de artă este un mesaj cifrat de artist pe care spectatorul trebuie să-l descifreze? Sunt
specialişti (istorici, psihologi, psihanalişti, sociologi etc.) care reduc operele de artă la nişte
documente istorice, psihanalitice etc., descifrându-le mesajul împunându-le în prealabil
codul la care s-au acordat ei (cod istoric, psihanalitic, sociologic etc.

Rezultă deci că opera de artă nu e niciodată supusă unei simple descifrări. Actul
receptării, în cazul operei de artă, poate fi instaurator nu doar de tipul recunoaştere. În
receptarea operei de artă se vorbeşte de fapt de trei intenţii posibile ale consumatorului de
artă : îl poate interesa intenţia autorului (ce vrea să spună de fapt autorul prin intermediul
operei/imaginii), intenţia operei (ce îmi spune efectiv opera/imaginea pe care o am acum şi
aici sub privirile mele), sau intenţia proprie (ce îmi activează opera/imaginea în mintea mea
şi ce semnificaţii pot construi eu pornind de la lumea mea interioară), perspectivă ce scoate
în evidenţă coplexitatea comunicării/dialogului cu opera de artă.

În concluzie, putem estima rolul educației vizuale în societate ca unul important, rol
ce constituie temelia culturii vizuale a omului contemporan care trăiește într-o lume
dominată de vizual. Pentru a putea dialoga cu opera de artă, cu imaginea bidimensională
sau tridimensională, el are nevoie de o minimă cultură vizuală care să-i mijlocească
experienţe estetice care, la rândul lor să-i provoace satisfacţii contemplative.