Analiza operei de artă

•Autorul, titlul lucrării, anul execuției, tehnica, dimensiunea, locul unde se află lucrarea

• Contextul artistic (ex. arta bizantină, renascentistă…impresionistă, fovistă etc)

• Cadrul vizual
• Compoziția (tipuri de compoziție: statică și dinamică; deschisă și închisă)
•Liniile de forță ale compoziției
• Perspectiva
• Spațiul și timpul
• Cromatica
• Lumina
•Interpretarea mesajului
 Cadrul vizual

• De cele mai multe ori de formă dreptunghiular

• Obiectele care continuă în afara cadrului, sursa de lumină, privirea personajelor pot

lărgi cadrul în plan imaginativ

• Dacă avem de-a face cu un cadrul orientat orizontal, el va fi perceput ca sinonim al -

calmului, al distanţelor, pe când un cadrul vertical lasă loc acţiunii, proximităţii şi
introspecţiei.
Compoziție = modalitate specifică de structurare a elementelor unei opere de artă astfel încât să formeze un
ansamblu omogen, echilibrat, indestructibil, capabil să transmită privitorului ideea și emoția artistului.

Compoziția include preocupări pentru selecția, proporționarea, distribuirea și corelarea elementelor, dar
nu se reduce la o simplă însumare a acestora, ci vizează crearea unei unități coerente.

Compoziția statică exprimă situații de echilibru stabil și dominante de simetrii, sugerând acțiuni, gesturi
centralizatoare și secvențe de „eternizare a clipei” în încercarea de încetinire sau oprire a timpului.
Compoziția statică caută evitarea mișcărilor, a contrastelor și a dramaticului, evocând liniștea,
claritatea și solemnul.

Acest tip compozițional devine „static” prin ordonarea clară, calculată a componenetelor ansamblului,
fundamentată pe o rețea geometrică simplă, construită din linii întretăiate cu precădere în unghiuri drepte,
intersectate cu cercuri sau arce de cer, evitând în general oblicele oarecare și situațiile întâmplătoare.
• Compoziția dinamică reprezintă o formulă plastică a contrastelor, agitației și a tendințelor
centripete sau centrifuge, elementele componente aflându-se într-un permanent iureș în jurul
centrelor compoziționale. Prin această formă compozițională se pot sugera secvențe de evenimente,
desfășurări de acțiuni semnificând creștere, evoluție și vitalitate.

Compoziția dinamică reprezintă un tip structural-constructiv frecvent utilizat în pictura de șevalet,

fie prin combinații de compoziții închise, fie în variante de compoziții deschise.
 Compoziția deschisă și compoziția închisă

- Compoziția deschisă și compoziția închisă semnifică faptul că toate componentele sale tind
într-o direcție sau alta, ori spre exterior, ori spre centru, spre interior.

- Compoziția deschisă exprimă tendințe centrifuge, expansive spre limitele câmpului plastic,
dând în final impresia că spațiul plastic respectiv reprezintă doar o secvență sau un fragment
dintr-un ansamblu exterior amplu.

- În cazul compoziției închise, tensiunile și energiile converg spre interior, căutând stabilitate
și echilibru.

- Într-o generalizare largă, putem afirma că formele compoziționale închise sunt specifice
picturii de șevalet, iar formele compoziționale deschise sunt mai frecvent utilizate în pictura
decorativă.
Rubens - Răpirea fiicelor lui Leucip (1618), 209 x 228 cm
Rubens - Vânătoarea de lei (1621),
ulei pe pânză,
249 x 377 cm, Alte Pinakothek
Gustave Courbet - Atelierul artistului (1855), ulei pe pânză, 359 x 598 cm, Musée d'Orsay, Paris
 LINII ŞI FORME

• Liniile verticale înfrâng gravitaţia, simbolizează creşterea, evoluţia, fragilitatea

• Liniile orizontale sugerează pasivitatea, calmul şi în general, invită la meditaţie.
• Linia oblică este resimţită ca o mişcare care duce fie spre liniştea orizontalei, fie spre
• stabilitatea verticalei şi sugerează dezechilibrul, provizoratul.
• Liniile oblice ascendente spre dreapta exprimă dinamismul, viitorul
• Liniile descendente spre dreapta- căderea, bătrâneţea, datorită sistemului vizual de citire de la stânga la
dreapta.
• Linia curbă are semnificaţii pozitive- feminitate, eleganţă, bucurie dar,şi implicaţii negative-viclenie,
instabilitate, incertitudine.

• În funcţie de grosimea liniilor:

- liniile subţiri simbolizează rafinamentul,fragilitatea, inconsistenţă

- liniile groase simbolizează vigoarea, puterea, brutalitatea, violenţa.
Formele geometrice:

• triunghiul -asemeni cifrei trei, simbolizează divinitatea, armonia, focul, religia, misticismul,

magia forţele cosmice
• dreptunghiul –trecerea timpului, progresul, durabilitatea, ambiţia şi dorinţa de perfecţiune
• pătratul – pământul, materia, securitatea, stabilitatea,încăpăţânarea, intransingenţa
• cercul – perfecţiunea, omogenitatea, siguranţa, timpul (fără început şi fără sfârşit), mişcarea
infinită, fecunditatea, generozitatea etc.
Perspectiva = ansamblu de reguli și de procedee menite să transpună obiectele tridimensionale și
raporturile dintre ele pe suprafața plană a unui tablou – pictură sau desen.
Perspectiva multiplă

Lascaux

Paul Cézanne – Naturi statice

Henri Matisse - Camera rosie (1910), ulei pe pânză, 180x221 cm, Pablo Picasso - Domnisoarele din Avignon (1907), ulei pe pânză,
Hermitage Museum St. Petersburg 244x234 cm, Museum of Modern Art, NY
 Perspectiva ierarhică

Stindardul regal din Ur (cca. 2600-2400 î.Hr) sidef, lapislazuli Dvera Răstignirii (1500)
și calcar roșu,
21,5 x 49,5 cm, British Museum, Londra
Perspectiva inversă – practicată de exemplu în arta bizantină, pentru a figura un tărâm spiritual,
ireal, aflat în afara spațiului, măreau planurile pe măsură ce se îndepărtau, în loc să le micșoreze.

Elena Murariu, Icoana întru cinstirea Binecredinciosului

Voievod Ștefan cel Mare (2004)
Sfânta Sofia, Fecioara Maria cu Pruncul și împărații Constantin (dreapta) și Gislebertus, Judecata de Apoi, 1120-1135, marmură,
Iustinian (stânga), sec. X. Sfântul Lazăr, Autun, Franța
Perspectiva liniară - ține seama de felul în care ochiul uman percepiul spațiul, de modificările pe care
obiectele le suferă o dată cu adâncimea imaginii sau cu schimbarea poziției observatorului. Modificările
perspectivale se datorează structurii câmpului vizual, care are forma unui con cu o deschidere de aprox. 53 °,
cu vârful în ochiul privitorului și lărgindu-se pe măsură ce distanța crește la infinit. În acest fel, obiectele din
prim-plan vor apărea mai mari, căci ocupă toată suprafața retinei, și din ce în ce mai mici pe măsură ce se
distanțează de privitor. Din această cauză perspectiva liniară mai poartă numele de proiecție conică.

Perspectiva în zbor de pasăre – este specifică picturii gotice și extre orientale,

în care spațiul este văzut de sus, în planuri etajate, fără o centrare umană.

Leonardo da Vinci, Sfânta Ana, Fecioara şi Pruncul (cca. 1502-1516)

 Masaccio - Plata tributului (1425), frescă 247 cm
× 597 cm Brancacci Chapel, Florence

Masaccio - Sfânta Treime (1427-1428), fresca, 667x317cm, Santa

Maria Novella, Italia
Leonardo da Vinci- Cina cea de taină (1495-97), tempera și ulei, 4,5 X 8,8 m, Santa Maria delle Grazie, Milano
Titian – Venus din Urbino (1538) , ulei pe pânză, Galeria Uffizi, Florența
Perspectiva ascendentă : obiectul privit se află deasupra cotei observatorului.

Hyacinthe Rigaud, Ludovic al XIV-lea (1701)

 Perspectivă aeriană sau perspectivă atmosferică – sugerează adâncimea doar prin modificarea
calității și luminozității culorilor în funcție de distanță; acest tip de perspectivă îl întâlnim, de exemplu, în
peisajele clasice din sec. XVII-XVIII, utilizând o valorație în trei etape, precizia desenului descrescând în
adâncime în desen și gravură, iar în pictură cele trei planuri principale fiind colorate în brun, verde și
albastru; perspectiva aeriană apare, de asemenea și la impresioniști, sub influența stampelor japoneze.

Masaccio - Plata tributului (1425), frescă 247 cm × 597 cm Brancacci

Chapel, Florence Paul Cézanne (1839-1906) – Golful Marsiliei văzut de la Estaque
 SPAŢIUL ŞI TIMPUL

• Determinările culturale sunt poate cele mai vizibile în modul prin care sunt reprezentate spaţiul şi
timpul prin intermediul imaginii.
• Repere topografice (descrierea unui loc), dar şi reperele temporale (moda etc.) ne ajută să
aproximăm şi să evocăm simboluri asociate unor perioade sau spaţii.

Jean Auguste Domnique Ingres,

Hyacinthe Rigaud, Ludovic al XIV-lea (1701) Anton van Dyck, Carol I la vânătoare
Nepoleon pe tronul imperial (1806)
 Cromatica; Semnificația culorilor

• În general, pentru a atrage atenţia, vor fi folosite culorile roşu, albastru în contrast cu alte culori
(calde) pe care le evidenţiază şi le dinamizeză, sau negru- care amplifică strălucirea tuturor culorilor.
• Pentru a mări lizibilitatea mesajului, vor fi utilizate contraste puternice negru-galben, verde-alb,
negru-alb, albastru-galben, verde-galben, portocaliu-negru etc.

Francis Bacon, Study after Velásquez’s

Portrait of Pope Innocent X (1953)
• Albastru în cultura occidentală -cer, aer, mare, aventură, libertate, noapte calmă, imaterialitate, puritate, ideal, pace, vis,
perfecţiune morală, loialitate, fidelitate,romantism, fraternitate, melancolie.
• Verde în cultura occidentală -lumea vegetală, apa (înainte de albastru, până in secolul XVI), originea vieţii, primăvară, speranţă,
tinereţe, expansiune, regenerare,victorie, încredere, toleranţă, libertate, răceală, indiferenţă, infidelitate, suicid, invidie.
• Roşu în cultura occidentală- Foc, sânge, inimă, acţiune, forţă, putere, dinamism,dragoste, pasiune, dorinţă, erotism, petrecere,
violenţă, război, semnal, alarmă,interdicţie, crimă, mânie, păcat, prostituţie, pericol, satanism.
• Galben în cultura occidentală-Soare, lumină, aur, divinitate, căldură, energie, bogăţie, fecunditate, prosperitate, lux, bucurie,
vivacitate, minciună.
• Portocaliu în cultura occidentală- glorie, splendoare, progres, echilibru spirit-libido,vanitate, violenţă, lux, înşelăciune.
• Violet în cultura occidentală- Demnitate, seriozitate, cunoaştere, erudiţie, religie,spiritualitate, reâncarnare, magie, ceremonie,
melancolie, frică.
• Alb în cultura occidentală-Lapte, zăpadă, gol, puritate, virginitate, inocenţă, perfecţiune, aristocraţie, pace, simplitate, discreţie,
curăţenie, impersonalitate, spital.
• Negru în cultura occidentală- Solemnitate, discreţie, serios, mister, moarte, tenebre,doliu, singurătate, bătrâneţe, frică, nefericire,
păcat.
• Culorile primare:
• rosu
• galben
• albastru

• Din amestecul culorilor primare (în cantitati egale) se obțin culorile secundare:
• oranj = rosu + galben
• verde = galben + albastru
• violet = rosu + albastru

• Culorile complementare înseamna pentru fiecare culoare primară

(rosu, galben, albastru) amestecul în cantitati egale a celorlalte două culori
primare.
• rosu - verde
• galben - violet
• albastru – oranj

• Culorile complementare sunt opuse pe cercul cromatic.

Johannes Itten – Cercul cromatic și

sfera cromatică
 LUMINA

• Lumina este percepută optic dar trăită psihic.

• Lumina naturală și artificială/ lumină directă și lumină difuză.
• Iluminarea directă, de obicei provenind dintr-o sursă aflată în afara câmpului vizual (soare, lună,
reflector etc.) ierarhizează centrele de interes.
• Deşi în practică sunt folosite mai multe surse de lumină, senzaţia rămâne aceea de sursă unică.
• Iluminarea directă evidenţiază formele şi textura obiectelor, cea mai mică imperfecţiune crează
contraste puternice şi umbre profunde.

• Umbrele şi lumina se întâlnesc la graniţe bine definite şi elimitate, cu puţine zone de clarobscur. care
nu fac decât să rupă cele două planuri.
• Ochiul percepe la prima lectură zonele cele mai luminoase, urmând apoi să exploreze zonele de umbră.
• Iluminarea directă acţionează şi ca indicator temporal (dimineaţa, prânz, seara).
• Soarele aflat la sud dă o lumină rece, accentuată de umbre profunde.
• Iluminarea din spate, aureolică, ideală pentru portret, aruncă în prim plan subiectul şi-l distanţează
de fundal.
• Iluminarea din faţă anulează orice relief şi măreşte contrastul dintre planul subiectului luminat şi
întunericul din fundal.
• Iluminarea laterală este ideală pentru reliefarea texturii şi a contrastului dintre zonele puternic
luminate şi conurile de umbră pline de mister.
• Lumina difuză, filtrată natural sau prin medii translucide înmoaie scena, relieful,textura şi dă
culorilor o omogenitate firească.
• Lumina difuză lasă loc senzaţiilor de spaţialitate, atemporalitate specifică ezitărilor şi visului,
cu vibraţii poetice.
• sfumato = mod de a estompa conturul în umbră al unei picturi, astfel încât imaginea pare văzută printr-un
văl de fum.

• clarobscur = procedeu grafic și pictural de distribuire a luminii și a umbrelor, pentru a obține treceri
gradate și efecte de contrast puternic.
Caravaggio - Chemarea Sfântului Matei (1599-1600), ulei pe pânză, 322 x 340 cm, Capela Contarelli, San Luigi dei Francesi, Roma
Bernini - Extazul sfintei Tereza (1647-52), marmură policromă și bronz, Cappella Cornaro, Santa Maria della Vittoria, Roma
Genurile artistice - în funcție de subiectul lucrării:
- scena istorică, („genul major” sau „cel mai nobil dintre genuri, din punct de vedere
moral” ; pictura istorică s-a făcut cunoscută prin modul de tratare realistă a subiectelor abordate,
acest tip de creație având, de obicei, o destinație publică; Creatorii acestei arte a subiectelor morale, Diego Velásquez, Predarea
cum mai erau denumite operele acesteia, trebuiau să cunoască tainele portretului, peisajului și ale cetății Breda (1634-1635)

naturii statice)
- scena de gen, (pictura de gen sau scena de gen, înfățișează bărbați, femei și întămplări
legate de ei; Secnele de gen se diferențiază de pictura istorică prin acțiunea personajelor, atmosfera
mai puțin rigidă și chiar prin atribuirea denumirii de gen minor, scena de gen s-a raportat și la Jan Vermeer van Delft, Lecția de
specificul celei dintâi, de unde și-a căutat sursele de inspirație pentru piesele vestimentare sau pentru muzică (1662-1665)

decor)
- portretul (Istoricul de artă Nadeije Laneyrie-Dagen menționa că „în cadrul ierarhiei
genurilor, portretul ocupă un loc ambiguu. Pentru că subiectul său este omul, creatură după Rafael Sanzio, Portretul lui
imaginea lui Dumnezeu, ar fi trebuit să ocupe pe scara demnităților picturii locul al doilea după Baldassare Castiglione (1514-1515)
tabloul istoric care preaslăvește grandoarea morală a ființei umane”)
- peisajul (Peisajul ca gen artistic a devenit autonom abia în secolul al XVII-lea, cu toate
că existase și anterior sub diverse forme, servind de cele mai multe ori ca decor pentru pictura istorică
sau portret, acesta și-a afirmat, prin creații reprezentative, nelimitatele capacități de transmitere a unei Jan Vermeer van Delft, Vedere din
Delft (1660-1661)
suite de semnificații și mesaje tipice operei de artă),
- natura statică (s-a situat la „nivelul de jos al ierarhiei genurilor, fiindcă nu îl
reprezintă pe om și, practic, nu are niciodată legătură cu creaturile vii”. Sub aspect istoric, deşi au
existat naturi statice încă din antichitate, cu toate acestea independența genului artistic la care facem
referire s-a manifestat abia în secolul al XVII-lea, când a apărut şi termenul din limba flamandă. Jean-Baptiste-Siméon Chardin, Calcanul
Louis David - Încoronarea lui Napoleon- ulei pe panzã, dimensiune 624x979 cm
Napoleon, Josephina, Maria Letizia Ramolino, Papa Pius al VII-lea, Louis David
Bernini - David (1623-1624), marmură, h=170 cm, Galleria Borghese, Roma
Bernini - David (1623-1624), marmură, h=170 cm, Galleria Borghese, Roma
Donatello- David (1440s?) h.158 cm Michelangelo - David (1501-1504), Bernini- David (1623-1624), marmură,
Museo Nazionale del Bargello Galleria dell'Accademia, h 434 cm h170 cm, Galleria Borghese, Roma
Bernini, David - detaliu (1623-24), marmură, h=170 cm, Galleria
Borghese, Roma
Rubens - Coborârea de pe cruce (1612-1614) Rembrandt - Coborarea de pe cruce
Caravaggio - Punerea în mormânt (1602-03), ulei pe pânză, Rubens - Punerea în mormânt (1612-13), ulei pe pânză,
300 x 203 cm, Pinacoteca, Vatican 88,3x66,5 cm
Caravaggio - Bacchus bolnav (cca. 1593), ulei pe pânză, 67 x 53 cm, Galleria Borghese, Roma
Caravaggio - Bacchus (cca. 1596), ulei pe pânză, 95 x 85 cm, Galleria degli Uffizi, Florența
Caravaggio - Bacchus (cca. 1596), ulei pe pânză, 95 x 85 cm, Galleria Rubens - Bacchus (1638-40), ulei pe pânză, 191x161 cm
degli Uffizi, Florența
Johannes Vermeer - Vedere din Delft (1660-1661)
 John Constable (1776-1837)
Caruta cu fan 1821, ulei pe pânză, 130x185cm, National Gallery, Londra
C.D.Friedrich - Mănăstirea (1809), ulei pe pânză, 110x171 cm,
Schloss Charlottenburg
Claude Monet - Gara Saint Lazare (1877-78), ulei pe pânză
Claude Monet - Catedrala din Rouen (1890-1894), ulei pe pânză
Claude Monet - Parlamentul Londrei
 Jean Siméon Chardin - Borcan de caise (1758), Jean Siméon Chardin - Iepure mort și unelte de vânătoare (cca. 1727),
ulei pe pânză, 57 x 51 cm., Galeria de Artă din Ontario ulei pe pânză., 81 x 65 cm., Luvru
 TIPURI DE PORTRETE:

• din punct de vedere tematic – portret mitologic , religios, laic etc.

• în funcție de numărul personajelor sau relația dintre acestea – portrete inidviduale, de grup, de căsătorie
sau de familie
• în funcție de încadrare – portret bust, portret compozițional, portret figură întreagă
• în funcție de poziționare – portret din profil, semiprofil, frontal, din spate
• în funcție de motivație: (tipul de expunere) – portrete psihologice sau de aparat
• din punct de vedere funcțional – portret ca opere de artă în sine, ca suvenir, ca biografie, ca document, ca
armă politică
• în funcție de genul artistului –portrete ale artiștilor bărbați /femei
• în funcție de vârsta modelului: portrete de bătrâni, de maturi, de tineri și de copii;
• în funcție de comanditarul operei: portretul de donator/ctitor și tabloul votiv;
• în funcție de genul modelului – portrete de bărbați, portrete de femei, portrete de hermafrodiți

.
Rembrandt - Autoportrete
Rembrandt - Autoportret - detaliu (1659)
Leonardo da Vinci?- Salvator Mundi (1499-1510), 65,7×45,7 cm   Albrecht Dürer- Autoportret (1500)
 Rafael Sanzio, Portretul lui Rembrandt van Rijn, Lecția de anatomie
Baldassare Castiglione (1514-1515) a doctorului Tulp (1632)

Jan van Eyck, Portretul soților Arnolfini (1434)

Gustave Courbet, Autoportret (1841)
Rembrandt van Rijn - Lectia de anatomie a dr. Tulp (Nicolaes Pietersz)1632, ulei pe pânză, 169x216 cm
Rubens - Autoportret cu soția Isabela Brandt (1610)
178x136,5 cm, Alte Pinakothek, München
 Anthony van Dyck, Portretul de căsătorie
al Prințului William al II-lea și al Prințesei Henrietta Mary Stuart (1641), ulei pe pânză, 182 x 142 cm
Diego Velazquez - Las Meninas - Familia lui Filip al IV-lea (1656-57), ulei pe pânză, 318 x 276 cm, Museo del Prado, Madrid
PORTRETUL PSIHOLOGIC

Moretto da Brescia, Portret de tânăr (1530-40)

Rembrandt van Rijn, Bărbatul cu casca de aur (1650) Ivan Nikolaevich Kramskoy, Portretul unei femei necunoscute (1883)
Anton van Dyck, Carol I la vânătoare Hyacinthe Rigaud, Ludovic al XIV-
lea (1701)

PORTRETUL DE APARAT

Jan van Eyck,Altarul din Ghent – detaliu Jean Auguste Domnique Ingres,
(1426-1432) Nepoleon pe tronul imperial (1806)
• Un tip aparte de portret este cel de aparat, care evidențiază statutul modelului în societate, expunerea publică a acestuia
fiind o formă de demonstrare a puterii. Acest tip de reprezentare ne oferă imaginea unui alt mod de receptare a figurii
umane în diferite perioade istorice, sugerând rolul social și autoritatea individului raportată la epoca respectivă.
• Conform acestei accepțiuni portretul de aparat prezintă anumite elementele particulare, precum postura impunătoare și
gesturile modelului, recuzita de aparat din care fac parte costumul, podoabele şi însemnele puterii, diferite de la caz la
caz, în funcție de rangul fiecărui personaj în parte, de ambient și de obiectele alături de care acesta este reprezentat.
• Portretul de aparat apelează, uneori, la idealizări menite să impresioneze privitorul, acest scop fiind deservit printr-o
încadrare studiată a personajului (redat fie în figură întreagă - în picioare-, fie pe tron), artiștii recurgând adesea la
supradimensionarea modelului pentru a sublinia rangul, importanța și superioritatea acestuia. Operele de acest tip
devin veritabile piese istorice, fără de care figurile unor personalități marcante ale trecutului ne-ar fi rămas, probabil,
necunoscute.
• Din aceste motive, artiştii specializaţi în portretistică se bucurau de o deosebită apreciere şi stimă, fiind uneori solicitaţi
şi de comanditari din alte regiuni decât cele din care proveneau sau în care lucrau. În paralel cu portretul de aparat și-
au făcut apariția și imaginile cu destinație privată, acestea contrariind „simțul moral al criticilor care (…) [nu vedeau] în
acest gen decât glorificarea vanității personale”.
 Hyacinthe Rigaud, Ludovic al XV, (1727–1729), ulei pe pânză,
Hyacinthe Rigaud, Ludovic al XIV-lea (1701) 105x79 cm, Versailles
Bernini - Bustul lui Ludovic al XIV-lea (1665), marmură, h 80 cm, Musee National de Versailles
Leonardo da Vinci, Sfântul Ioan Man Ray și Marcel Duchamp, Rrose Sélavy (1921)
Botezătorul (1513-16)

PORTRETUL ANDROGIN

Michelangelo, Sibila Cumaea – Capela Otto Dix, Portretul jurnalistei Sylvia von Harden
Sixtină (1510) (1926)