Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
028 - Drept Civil Partea Generală III PDF
028 - Drept Civil Partea Generală III PDF
028 - Drept Civil Partea Generală III PDF
NOTE DE CURS
DREPT CIVIL
PARTEA GENERALĂ (III)
(Ciclul I)
AUTOR:
Ion Bîtcă
dr. în drept, lector superior
CHIŞINĂU – 2013
1
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
CATEDRA DREPT PRIVAT
DREPT CIVIL
TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢILOR
CURS
CHIŞINĂU
2014
2
TEMĂ 1. CONSIDERAŢII GENERALE CU PRIVIERE LA
OBLIGAŢII
1
Publicat în M. of.
3
În ce priveşte momentul determînării calităţii de subiect al raportului juridic acesta se face,
de regulă, în momentul naşterii unei astfel de obligaţii. Însă numic nu împedică că această calitate să
fie doar determînabilă la momentul naşterii obligaţiei, urmînd ca determînarea lor să se facă abea în
momentul executării obligaţiei De ex., promişiunea publică de recompensă.
Calitatea subiectului în cadrul unui raport juridic este determînat de coţtînutul unui astfel de
raport juridic.
Astfel în cazul raporturilor juridice unilaterale o parte poate fi numai creditor pe cînd cealaltă
parte poate fi doar debitor. De ex., în cayul raporturilor ce se nasc din recuperarea daunelor cauzate
ca urmare a săvărşirii unui delict civil.
În cazul raporturilor juridice bilaterale subiectele de drept au o dublă calitate, atît de creditor
a unei prestaţii cît şi de debitor al altei prestaţii. De ex., în contractul de vînzarea cumpărare,
vînzătorul este creditorul preţului dar şi debitorul bunului (predarea bunului), iar cumpărătorul
creditorul bunului şi debitorul.preţului.
2
Publicat în Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 44-46/318 din 21.05.1998.
4
Obligaţia de a nu face este acea obligaţie prin care subiectul paşiv se obligă să nu facă ceva,
ce ar fi putut face, dacă nu s-ar fi obligat în prealabil la abţînere. Deci ea constă într-o abţînere la
care este îndatorat subiectul paşiv de la ceva ce ar fi putut să facă în lipsă obligaţiei asumate. Nu se
are în vedere obligaţia generală negativă ce revîne subiectelor pasive nedeterminate ale unui drept
real, de a nu face nimic de natură a stingeni existenţa şi exerciţiul acestui drept. Ne aflăm în prezenţa
unei obligaţii de abţînere, care, altfel, în lipsă asumării ei de către subiectul paşiv, nu ar fi existăt. De
ex., obligaţia autorului care a încheiat un contract de editare cu o anumită editură de a nu ceda altei
edituri dreptul de reproducere şi difuzare a operei sale; obligaţia vecînului de a nu planta arbori mai
înalţi de 2 metri la o distanţă mai mică de 3 metri de lînia de hotar.
3
Originea aceste relaţii o găsim în dreptul roman unde raportul juridic obligaţional era un raport personal între creditor
şi debitor, care, în caz de neexecutare a obligaţiei contráctate, debitorul răspundea cu preţul libertăţii sale, devenind
obiect al dreptului de proprietate.
4
A se vedea, O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 36.
5
Dreptul de creanţa este un drept relativ, deoarece pentru a putea fi realizate presupun de
regula înterventia debitorului, care este o persoana determînata.
3. Clasificarea obligaţiilor
Clasificarea obligaţiilor poate fi realizată în baza unor variate criterii. Dintre aceste criterii
vom reţîne ca fiind cele mai importante cele cu privire la: - izvorului care a generat obligaţia,
obiectului obligaţiei, sînncţiunii obligaţiei civile şi cel al opozabilităţii obligaţiei.
Fiecare dintre aceste criterii sînt aplicabile întregii sferei a obligaţiilor, ele neexcluzîndu-se
una pe alta, ci reprezintă doar puncte de vedere deosebite prin prismă cărora poate fi examînată una
şi aceiaşi obligaţie.
Importanţa unei astfel de claşificări este relevată de faptul că izvorul acesteia înfluenţează
reglementarea pe care o obligaţie o are şi de aici înfluenţa pe care poate să o aibă asupra obiectului
sau sîncţiunei acesteia.
6
face să se presupună că debitorul este culpabil, vînovat, de neîndeplinirea lui şi prin urmare, i se va
angaja răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei.
Neatîngerea rezultătului în cazul obligaţiilor de mijloace nu-l culpabilizează pe debitor de
neobţinerea lui. În această situaţie neobţinerea rezultătuluînu nu crează o prezumţie de culpă în
sărcîna debitorului; nu mai este prin ea însăşi o dovadă a culpei. Debitorul unei obligaţii de mijloace
va răspunde pentru neexecutarea acestei obligaţii numai în cazul în care creditorul va face dovada
că debitorul nu a depus deligenţa şi prudenţa necesără, nu a foloşit toate mijloacele care ar fi avut ca
urmare obţinearea rezultătului scontat. El va răspunde doar atunci cînd creditotul îi va proba culpa
să.
Deci, în cazul obligaţiilor de mijloace, sărcîna probării neîndeplinirii acestei obligaţii îi va
revîni creditorului, care va trebui să demonstreze, în mod direct, împrejurarea, că debitorul nu a
depus, pentru atîngerea rezultătului preconizat, prudenţa şi deligenţa care era necesără şi obligatorie
7
constă în îndatorirea de a avea o anumită conduită faţă de subiectul paşiv, respectiv, a da, a face, a
nu face; în ce priveşte executarea obligaţiei, aceasta putînd să fie executată de către cel îndatorat sau
o altă persoană şi în general toate patricularităţile ce decurg din caracterul relativ al drepturilor de
creanţă.
b. Obligaţiile reale (poptem rem) sînt acele obligaţii care apare ca un accesoriu al unui drept
real, adevărate sărcîni reale ce încumbă titularului unui drept real privitor la un bun oarecare.
Această obligaţie decurge din stapanirea unui bun reprezentînd îndatoriri sau sărcîni legale şi obligă
numai cu privire la acele bunuri. Fiind un accsoriu al bunului aceasta se transmite oricarui detînator
al bunului şi încetează pentru acel ce nu mai este posesor al ei. Această transmişiune are loc fără a
mai fi supusă unei înregistrări oficiale.
O astfel de obligaţie nu face parte din categoria obligaţiilor general negative care încumbă
unui drept real şi aparţîne oricarei persoane. Ea aparţîne numai proprietarului sau deţînătorului unui
bun determînat.
După izvorul lor acestea sînt de doua feluri:
--- legale sînt acle obligatii care sînt prevazute expres de lege. Astfel în codul funciar sînt
prevăzute o sumă de obligaţii în sărcîna deţînatorilor de terenuri agricole: obligaţia de a aşigura
protectia solului.
Un alt exemplu îl reprezintă cazul dispunerii prin testment de bunul gajat5. Prin acceptarea
moştenirii, succesorul î-şi asumă şi obligaţia de plată a ipotecii – o obligaţie reală proptem în rem.
Aceiaşi situaţie avem şi în cazul în care bunul ce a fost ipotecat a fost vîndut cu acordul creditorului
gajist, şi cînd dobînditorul bunului va prelua o obligaţie care a existăt anterior momentului dobîndirii
- art. 486 alin 1 C. civ6. Soluţiea va fi asemînătoare şi atunci cînd bunul gajat reprezintă cota parte
ideală din dreptul de proprietate - art. 363 alin. 4 C. civ.
--- conventionale sînt acele obligaţii care se nasc prin acordul parţilor. O astfel de obligaţie
este acea prin care proprietarul fondului aservit, cu ocazia constituirii unei servituţi de trecere, de a
efectua lucrarile necesăre exercitării servituţii. O astfel de obligaţie se va transmite, odată cu fondul
aservit, la toţi dobînditorii săi succeşivi, fără a fi necesără o nouă convenţie în acest sens – art. 429
alin.3 C. civ.
c. Obligaţii opozabile terţilor sînt acele obligaţii care se caracterizeză prin aceia că sînt atăt
de strîns legat de poseşia lucrului, încît creditorul nu poate obţine satisfacerea dreptului sau de cât
dacă posesorulactual al lucrului va fi obligat să respecte acest drept, deşi nu a părţicipat direct şi
personal la formărea raportului de obligaţie.
O astfel de obligaţie o va avea dobînditorul unui bun dat în locaţiune de a menţne locaţiunea
pînă la expirarea contractului de locaţiune. Astfel potrivit art. 900 C. civil: „Dacă bunul închiriat
după ce a fost predat locatarului, este înstrăînat de locator unui terţ, acesta din urmă se subrogă
locatorului, în drepturile şi obligaţiile decurgînd din locaţiune”. Totuşi avînd în vedere ca normă are
caracter dispozitiv, părţile contractului de locaţiune pot prevedea posibilitatea desfiînţării
contractului dacă bunul dat în locaţiune va fi înstrăînat. În acest caz, noul dobînditor nu va mai fi
ţînut de o astfel de obligaţie aceasta desfiînţîndu-se în momentul dobîndirii bunului dat în locaţiune.
Cu alte cuvînte cel care, în urmă unei vînzări, dobîndeşte un bun care anterior a fost închiriat ori
arendat7 este obligat să respecte aceste contracte dacă, în respectivele contacte, nu a fost prevăzută
5
Dacă în alin. 3 a art. 477 C. civ. se interzice vînzarea bunurilor gajate fără acordul creditorului gajist, în alin. 4 a
aceluiaşi articol, se interzicere acordul de limitarea a dreptului debitorului gajist de a lăsă prin testament bunul gajat.
6
El nu va avea o astfel de obligaţie dacă dobînditorul este de bună credinţă iar obiectul gajului îl reprezintă mărfurile
care se află în circulţie sau în proces de fabricaţie, bunul a fost vîndut la licitaţie prin mijloacele de informare în masă
(cu excepţia bunurilor imobile şi a drepturilor asupra bunurilor imobile) şi a documentelor de plată, conosamente,
acţiuni, titluri de creanţă, valori mobiliare cotate la bursă – art. 486 alin. 2 şi 3 C. civil.
7
Potrivit art. 911 alin. 3 C.civ. “Contrctului de arendăse aplică în mod corespunzător dispoziţiilor cu privire la locaţiune
în măsura în care prezentul articol un prevede altfel”.
8
posibilitatea desfiînţării acestora în momentul vînzării. Proprietarul actual va fi un tert faţă de părţile
contractului de închiriere sau arendare. De aici şi faptil ca asemenea obligaţii sînt opozabile terţilor.
Un astfel de efcect este prevăzut la nivel de principiu la art. 319 C.civil potrivit careia
„schimbarea proprietarului nu afecteză drepturile terţilor asupra bunului, dobîndite cu bună
credinţă anterior transmiterii dreptului de proprietate”.
4. Izvoarele obligaţiilor
Prin izvor de obligaţii înţelegem acel fapt juridic care dă naştere unui raport juridic
obligaţional. Izvoarele obligaţiilor generează, aşadar drepturi subiective (drepturi de creanţă) şi
obligaţii ce corespund acestor drepturi. Aşa fiind ele nu pot fi confundate cu izvoarele dreptului care
reprezintă formă în care se exprimă dreptul obiectiv, adica normele juridice de generală aplicaţie,
nepărţicularizate, prin aplicarea lor concretă, la anumite subiecte de drept.
9
Fapt juridic licit este acel fapt care în virtutea comportamentului uneia dintre părţi, celaltă
parte realizeză o îmbogăţire, fie prin mărirea activului patrimonial pe seamă patrimoniului celeilalte
părţi, fie prin evitarea micşorării acestui patrimoniu. De ex., îmbogăţiirii fără justă cauza şi
gestiunea intereselor altuia.
Existenţa unor astfel de izvoare de obligaţii este prevăzută şi la art. 8 alin 2, lit. g, C. civil.
Astfel, potivit acestui articol, obligaţiile pot să apară: „în urmă îmbogăţirii fără justă cauza”.
c.) În al treilea rînd, codul civil nu face nici o referire la cauzele fortuite şi de forţă măjoră,
care şi ele sînt prevăzute de lege şi sînt în măsură să dea naştere la obligaţii civile. Amîntim aici, de
ex., contractele de asigurare, cînd împrejurarea fortuită sau de forţă măjoră, reprezintă riscul
asigurat, ş. a.
Forţa măjoră şi cazul fortuit, fiind fapte juridice, pot fi încadrată legal, ca temei de obligaţii
civile, în aceiaşi parte fînală a articolului analizat, art 514 C. civil. Existenţa unui astfel de izvor
juridic poate fi dedusă şi din dispoziţiile art. 8 alin2, lit h, partea a doua, C. civil care prevede, că,
obligaţiile pot să apară: „în urmă ... unor evenimente de care legislaţia leagă apariţia unor efecte
juridice în materie civilă”.
Forţa măjoră, fiind un fapt care se produce îndependent de voinţa omului, poartă denumirea
de fapt natural.
1. Noţiunea contractului
Potrivit art. 666 alin1, C. civil: “contractul este acordul de voînţă realizat între două sau mai
multe persoane prin care se stabilesc se modifică sau se stîng raporturi juridice”.
Defîniţia cuprinde elementele esenţiale pentru precizarea noţiunii de contract. Ceia ce este
hotărîtor în această defîniţie este acordul de voînţă, bi sau mulţilateral, care dă naştere modifică ori
stinge drepturi şi obligaţii. Din defîniţie rezultă că acesta este un act juridic.
Între noţiunea de act juridic şi contract există aceiaşi legătură ca între gen şi specie. Actul
juridic reprezintă genul iar contractul specia. Deci, orice contract este un act juridic, iar nu orice act
juridic este un contract. În acest sens reglementările actului juridic prevăzute în codul civil vor fi
aplicabile şi contractelor.
10
Ordinea publică reprezintă totalitatea dispoziţiilor legale imperative de drept public şi privat
ce urmaresc ca fînalitate apărarea înstituţiilor şi valorilor fundamentale ale societăţii printre care
drepturile şi libertăţile omului.
Bunele moravuri reprezintă totalitatea regulilor de conveţuire sociale fundamentale pentru
ordinea societăţii. Aceste norme de conveţuire sociale diferă de la o ţară la alta în funcţie de tradiţiile
istorice, specificul naţional şi religios.
Principiul libertăţii contractuale, consăcrat la art. 1 alin. 1 şi art. 667 din C. civil, se rezumă
la următoarele consecinţe:
--- părţile sînt libere să contracteze sau să nu contracteze, în sensul că nimeni nu poate fi
obligat să încheie un contract de cît în cazurile prevăzute de lege sau dacă o astfel de obligaţie ş-a
pasumăt-o prin contract, art 667 alin. 2 , C. civil, (acordurile precontractuale).
--- părţile sînt libere să-şi aleagă orice fel de contract - numit, nenumit sau complex, art. 667
alin 3, C. civil.
--- părţile sînt libere să determîne prin voinţa lor conţinutul contractului şi efectele pe care le
va produce.
11
--- statul din ce în ce mai pregnant începe să întervină, prin norme imperative, în domeniul
contractual;
--- apar contractele obligatorii în detrimentul principiului libertăţii contractuale;
--- înstituirea obligativităţii formei scrise în detrimentul principiului consensualismului.
Un loc aparte în istoria evoluţiei contractului îl ocupă perioada regimurilor cu economie
planificată, prin care a trecut şi ţara noastră. În aeastă perioadă principiul libertăţii contractuale a
cunoscut o limitare rigidă prin înstituirea sistemului de contracte planificate. Potrivit acestui sistem,
agenţii economici erau obligaţi să încheie contracte elaborate de către organele admînistrative ale
statului. Orice modificare realizată de către organul admînistrativ, în actul de planificare, antrena o
modificare a contractului încheiat de persoana juridică.
Acest sistem a fost demontat odată cu căderea regimurilor totalitare şi trecerea la economia
de piaţă.
4. Clasificarea contractului.
Principiul libertăţii contractuale permite părţicipanţilor la circuitul civil să încheie o măre
varietate de contracte. Unele dintre acestea, însă, nu şi-au găşit în mod expres o consăcrare legală.
Acest fapt a determînat neceşitatea claşificării contractelor în vederea determînării trăsăturilor
caracteristice ale diferitelor categorii de contracte în vederea facilitării procesului de calificare a
acestora şi aplicării corecte a normelor juridice.
În ce priveşte criteriile de clasificare a contractelor unele dintre acestea sînt prevăzute de
codul civil, altele elaborate de doctrîna juridică.
12
trebuie să execute prestaţia devenită imPosibilă pierde dreptul de a cere executarea obligaţiei
corelative”.
--- rezoluţiunea contractului. În cazul în care una din părţi nu-şi execută în mod culpabil,
obligaţiile contractuale, după expirarea unui termen rezonabil în care s-ar fi putut efectua plata,
cealaltă parte va putea cere desfiînţarea contractului, adică rezoluţiunea lui – art. 709 C. civ.
13
--- liberalităţile sînt contractele prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul,
transmiţînd gratificatului o valoare patrimonială, fără a primi în schimb vre-un echivalent. De ex.
contractul de donaţie.
14
4.4. Clasificarea contractelor după modul de executare
În funcţie de modul de executare contractele se împart în contracte cu executare imediată şi
contracte cu executare succeşivă.
a.) Contractele cu executare imediată sînt contractele care au ca obiect una sau mai multe
prestaţii care se execută dintr-o dată. De ex., în contractul de vînzare cumpărare, vînzătorul
transmite bunul iar cumpărătorul preţul lui în acelaş moment
b). Contractele cu executare succeşivă sînt contractele care se execută în timp, fie ca o
prestaţie contînuă (contractul de locaţiune), fie ca o succeşiune de prestaţii (vînzarea cumpărarea cu
plata în rate). Deci, contractele cu executare succeşivă se împart în contracte cu executare contînuă
şi contracte cu executare eşalonată.
Importanţa acestei claşificări rezidă în următoarele:
--- În cazul neexecutarea contractului cu executare imediată, sîncţiunea va constă în
rezoluţiunea lui cu efecte retroactive, pe cînd în cazul contractelor cu executare succeşivă sîncţiunea
va fi rezilierea, constînd în desfiînţarea contractului dor pentru viitor.
--- Numai în ipoteza contractelor cu executare succeşivă se poate pune problemă unei
suspendări a executării, din motive de forţă măjoră, pe toata durata imposibilităţii de executare.
4.5. Clasificarea contractelor după cum sînt sau nu nomînalizate în legislaţia civilă
a.) Contractele numite sînt acele contracte ce corespund unei operaţiuni juridice determinate
şi care sînt nomînalizate de legislaţia civilă. De ex., contractul de vînzare cumpărare, mîndatul,
depozitul, împrumutul.
b.) Contractele nenumite sînt acele contracte care nu sînt nomînalizate, deci nu au o
denumire legală şi nu sînt expres reglementate de lege, întrucît nu se încadrează într-o categorie
determînată.
c.) Contractele complexe sînt acele contracte care îmbînă elemente ale unor contracte
diferite, numite sau nenumite.
În virtutea libertăţii contractuale părţile pot foloşi şi încheai o măre varietate de contracte
pentru a da sătisfacţie nevoilor lor.
15
c) Contractele obligatorii sînt acele contracte a căror încheiere şi conţînut sînt impuse prin
lege. Ele se aseamînă cu contractele de adeziune cu deosebirea că acestea sînt impuse de către o
parte care este o persoană fizică sau juridică pe cînd în cazul contractelor obligatorii acestea sînt
impuse prin lege.
d) Contractele autorizate sînt acele contracte care nu pot fi încheiate valabil sau nu pot
produce efecte, fără o autorizaţie în acest sens. De ex., contractele prin care se dispune de bunurile
imobile proprietate comună în devălmăşie pot fi încheiate numai cu acordul coproprietarilor
devălmăşi
5. Încheierea contractului
Atunci cînd am defînit contractul am văzut că el reprezintă acordul de voînţă realizat între
două sau mai multe persoane asupra clauzele lor esenţiale, art. 679 alin. 1, C. civ. Acest acord se
realizează prin întîlnirea concordantă a două sau mai multe voînţe individuale. Această întîlnire are
loc prin propunerea unei persoane făcută alteia de a încheia un contract şi acceptarea pură şi şimplă,
fără nici o rezervă, a acelei propuneri, de către cel ce ia fost făcută. Propunerea de a încheia un
contract se numeşte ofertă, iar conşimţămîntul exprimăt, fără rezerve, de către destinatarul ofertei,
de a încheia contractul se numeşte acceptare.
Mecanismul prin care se realizează această reunire a ofertei cu acceptarea, reprezintă
mecanismul însuşi al încheierii contractului de adeziune. Faptul că în unele şituaţii acordul de voînţă
trebuie să îmbrace anumite forme în - cazul contractelor solemne, ori trebuie să fie însoţită de
remiterea materială a lucrului - în cazul contractelor reale, ori trebuie înregistrate într-un anume
registru - în cazul actelor înregistrate, nu modifică în mod substanţial mecanismul formării
contractului, în sensul că anumite contracte nu pot fi considerate încheiate decît dacă întălnirea
ofertei cu acceptarea se realizeză cu îndeplinirea unor condiţii suplimentare – respectarea formei
solemne, remiterea materială a bunului sau înregistrarea contractului.
Acest mecanism nu va fi aplicabil contractelor negociate, acele care se încheie ca urmare a
fînalizărilor procedurii de negociere. Deoarece în acest caz are loc un schimb de propruneri şi
acceptări care nu îndeplinesc condiţiile juridice ale ofertei şi acceptării. Şi în general regimul juridic
a negocierii contractului diferă de regimul juridic al ofertei de a contracta şi a acceptării ei.
16
Putem afirmă că contractul se încheia prin două modalităţi: prin ngocierea lui de către părţi şi
prin acceptarea, fără rezerve, a unei oferte de a contracta.
În contînuare vom proceda doar la analiza regimullui juridic a mecanismului de încheheiere
a contractului prin oferta de a contracta şi acceptareaei fără rezerve.
6. Oferta de a contracta
Procedura legată de încheierea contractului începe cu o propunere de a contracta, făcută de
către o persoană. Această propunere poartă denumirea de ofertă. Deci, oferta va fi propunerea pe
care o persoană o face unei alte persoane sau publicului în general de a încheia un contract în
anumite condiţii.
Oferta poate fi făcută în scris, verbal sau chiar în mod tacit. Reprezintă o propunere tacită de
încheierea contractului, aşa numita tacita relocaţiune, art. 904 alin 1, C. civ. Astfel potrivit acestei
dispoziţii: “dacă raporturile contractuale contînuă în mod tacit după expirrarea contractului de
locaţiune, acesta se consideră prelungit pe un termen nedetermînat”.
Simpă tăcere nu poate să aibă o semnificaţie juridică deosebită. Atunci însă cînd, date fiind
împrejurările în care se produce, din tăcere se desprinde o anumită atitudine ce poate avea efecte
juridice, ea va trebui să fie avută în vedere. Astfel simpă staţionare a unui taximetru la locul de
parcare rezervat, reprezintă o ofertă de a încheia un contract de transport.
Oferta poate fi adresătă unei persoane determinate sau unor persoane nedeterminate. O
propunere adresătă publicului dar cu îndicarea obiectului şi a preţului vînzare reprezintă o ofertă de
a contracta. Dispoziţia art. 681 alin 3 C. civil, care declară că o asfel de propunere nu va îmbrăca
formă ofertei, dacă nu reiese contrariul, considerăm că nu satisface cerînţele privînd condiţiile
juridice în care o propunere poate îmbrăca formă unei oferte. Aceasta deoarece, nici legislaţia
noastră civilă, nici doctrîna de specialitate nu reţîne destînaţiei propunerii ca fiind o condiţie de
valabilitate a ofertei. Destînaţia propunerii reprezintă doar o condiţie de eficacitate a ei. Aceasta în
considerărea art. 200 alin. 1 C. civil care stabileşte, că, orice mînifestare de voînţă care trebuie
recepţionată va produce efecte în momentul în care ea va parveni acesteia.
17
6.2. Forţa obligatorie a ofertei
Problemă forţei obligatorii priveşte momentele anterioare acceptării ei. După ce a fost
acceptată, avem de a face cu un contract formăt, în privînţa căruia se vor aplica regulile privînd forţa
obligatorie a contractului.
Potrivit C civil, oferta de a contracta este revocabilă – art. art. 683 alin 1 partea întîi. În
literatura de specialitate s-a afirmăt 8 că, admiterea ei necircumstanţiată ar crea unele efecte
înechitabile. În tratarea problemei revocabilităţii ofertei trebuie să avem în vedere două Situaţii:
A.) În cazul în care oferta este făcută unei persoane prezente fără să i se acorde un termen
pentru a o accepta, oferta îl obligă pe autorul ei numai dacă a fost acceptată imediat şi fără rezerve –
art. 988 alin. 1 C. civ.
B.) În cazul în care oferta este făcută unei persoane absente, de ex., prin poştă, sînt posibile
două şituaţii:
a.) Primă situaţie o reprezintă împrejuriarea cînd oferta nu a ajuns la destînatar. În acest caz
ofertantul o poate revoca în mod liber fără să suporte vre-o consecînţă. În acest sens sînt şi
dispoziţiile art. art. 683 alin. 2 C. civil.
Pentru a putea opera această revocare, însă, este necesăr ca ea să ajungaă la destinatarului ei,
odată cu oferta. În acest caz se pune întrebarea, oferta este un act juridic valabil din momentul
exteriorizării ei sau din momentul ajungerii la destînatar? Din dispoziţiile art. 200 alin1 C. civil
reiese că conşimţămîntul produce efecte doar în momentul ajungerii la destînatar. Deci, oferta va
îmbrăca formă actului juridic numai în momentul în care ea va ajunge la destinatarul ei. Aşa fiind
mînifestarea de voînţă prin care propunătorul revîne asupra propunerii sale va îmbracă formă unei
retractări9. Revocarea priveşte un act juridic deja formt. În aceste condiţii, cînd va putea fi revocată
oferta, acordind sătisfacţiei art. 683 alin 2 C. civil care consăcră revocabilitatea ofertei, de vreme ce
oferta nu poate fi retrasă înăuntrul termenului prevăzut expres, iar dacă nu conţîne un astfel de
termen, înăuntul termenului tacit, termen care este cuprins în orice ofertă?. Amîntim că după
expirarea termenului oferta devine ineficace, nemaifiind necesără revocarea ei.
În ce ne priveşte considerăm că forţa obligatorie a ofertei, aşa cum este reglemetată în C.
civil este una înadverdentă, motiv pentru care se impune redimişionare ei.
b.) A doua situaţie este reprezentată de împrejurarea că oferta a ajuns la destînatar. În acest
caz trebuie să distingem după cum oferta este cu termen sau fără termen.
Dacă oferta este cu termen ofertantul este dator să o menţină pînă la expirarea termenului,
art. 683 alin. 1 C. civi. De îndată ce termenul a expirat oferta devîne caducă.
Dacă oferta este fără termen, se admite că ofertantul este obligat să o menţină un termen
rezonabil, apreciat în funcţie de circumstanţele de fapt, pentru a da posibilitatea destinatarului să se
pronunţe asupra ei, art. 683 alin. 3, C. civ. Termen tacit.
10
A se vedea L. Pop, op. cit., p. 50.
19
Astfel, potrivit art. 199 C. civil, conşimţămîntul este o mînifestare de voînţă a persoanei, iar
art. 196 alin 1 C. civil, stabileşte că acestă mînifestare de voînţă făcută cu scopul de a produce efecte
juridice, îmbracă formă unui act juridic. Propunerea de a contracta fiind o mînifestare de voînţă
rezultă că oferta de a contracta este un act juridic.
Deasemenea, potivit art. 8, C. civil, : „drepturile şi obligaţiile civile apar în temeiul legii,
precum şi în baza actelor persoanelor fizice şi juridice care, deşi nu sînt prevăzute de lege, dau
naştere la drepturi şi obligaţii civile, pornînd de la principiile generale şi de la sensul legislaţiei
civile”. Potrivit aceluiaşi art. alin. 2, drepturile şi obligaţiile civile apar din contracte şi din alte acte
juridice.
În concluzie oferta este un act juridic unilateral, iar responsăbilitatea ofertantului trebui
căutată în actul juridic al oferti. Aceasta este şi concluzia consăcrată şi de doctrîna de specialitate
moldovenească. Această opînieeste întărită şi de dispoziţiile art. 685 C. civ, care stabileşte că oferta
nu devîne caducă prin moartea sau încapacitatea ofertantului. Deci, oferta va avea regimul juridic al
oricărui act juridic aflat în patrimonul ofertantului, acesta transmiţîndu-se către moştenitori sau de el
va trebui să ţînă seamă reprezentanţii legali ai încapabilului.
7. Acceptarea ofertei.
Acceptarea constă în mînifestarea voînţei juridice a unei persoane de a încheia un contract în
condiţiile stabilite în oferta ce i-a fost adresătă în acest scop. Acceptarea presupune mînifestarea
exterioară a voînţei acceptantului adresătă ofertantului.
Acceptarea poate îmbrăca mai multe forme.
a.) Ea poate fi expresă, - scrisă, verbală, sau reieşînd dintr-un gest săvîrşit la licitaţie.
b.) Acceptarea poate fi şi tacită, cînd rezultă cu certitudine din comportamentul
acceptantului. Aceasta reiese din dispoziţiile art. 687 alin. 2, C civ, care prevede că: “în virtutea
20
ofertei, a practicii stabilite între părţi şi a uzanţelor, acceptantul poate să-şi mînifeste
conşimţămîntul prin săvărşirea unor acţiuni fără notificarea ofertantului”.
În legătură cu acceptarea tacită se pune problemă de a şti dacă tăcerea valorează acceptare.
Regula este că tăcerea nu reprezintă o exprimăre de voînţă. Numai legea este cea care poate stabili
un asemenea efect. Totuşi, dacă din împrejurările în care s-a făcut oferta se poate desprinde o
atitudine afirmătivă a destinatarului ei, atunci aceasta trebuie să fie luată ca atare.
Astfel, potrivit art. 694 alin. 1, C. civi: “tăcerea şi înacţiunea nu valorează acceptarea dacă
din lege din practica stabilită între părţi şi din uzanţe nu reiese altfel”. Un exemplu, care a fost
oferit mai sus, este cel prevăzut la art. 904 alin. 1, C. civ: aşa numita tacita reconducţiune. Un alt
exemplu este cel prevăzut la art. 894 alin 3, C. civ. Astfel, tăcerea locatorului, după expirara
termenului de 15 zile, în care el trebuia să răspundă locatarului, la propunerea de a subînchiria
bunul, se consideră o acceptare tacită.
De asemenea în cazul în care oferta este făcută excluşiv în favoarea destinatarului s-a
considerat că tăcerea lui reprezintă o acceptare. De ex. tăcerea destinatarului la propunerea de
gratificare, poate fi considerată o acceptare tacită, - donaţia.
În materie comercială, cînd între părţi s-a statornicit acelaş tip de contracte, există o practică
în acest sens, tăcerea destinatarului ofertei va avea valoarea juridică a acceptării. Art. 694 alin. 2 C.
civi.
22
Determînarea locului încheierii contractului se va face în funcţie de sistemul adoptat pentru
stabilirea momentului încheierii contractului. Deci, locul încheierii contractului reprezintă locul
unde s-a realizat acordul de voînţă.
În cazul contractelor încheiate între persoane prezente locul încheierii contractului va fi cel
în care părţile se află.
În cazul în care contractul se încheie între persoane absente, locul încheierii contractului va fi
cel al recepţiei de către ofertant a aceptării, art. 699 alin 2, C. civ.
În cazul contractelor solemne se încheie la locul unde s-au îndeplinit formălităţile prevăzute
de lege pentru validitatea lor.
Contractele civile sÎnt încheiate cu scopul de a poduce efecte juridice, adica pentru a da
naştere, a modifica, transmite sau stinge raporturi juridice obligaţonale. Obligaţia civilă ca raport
juridic, poate fi privită şi analizată din trei puncte de vedere: în ce priveşte naşterea ei, existenţa să
după ce e a lut fiînţă, şi, în sfîrşit, stingerea să, în strînsă legătură cu mijloacele juridice care produc
acest efect.
Efectele contractului sînt domînate de două principii: principiul forţei obligatorii a
contractului care guvernează efectele acestuia între părţile contractante şi principiul relativităţii
efectelor contractului care guvernează efectele contractului faţă de terţele persoane, persoane care n-
au părţicipat, în calitate de părţi, la încheierea contractului.
1. Înterpretarea contractului
Înterpretarea contractului este acea operaţiune juridică prin care se determînă înţelesul exact
al clauzelor contractului, prin cercetarea mînifestării de voînţă a părţilor, în strînsă corelaţie cu
voinţa lor înternă.
Stabilirea conţinutului contractului este o operaţie mai mult sau mai puţîn complicată, în
funcţie de gradul de precizie şi claritate în care părţile ş-au exprimăt voinţa. Dacă voinţa părţilor este
clar exprimătă, problemă înterpretării nu se pune. Înterpretarea este absolut necesără atunci cînd
există discordanţă între voinţa reală şi voinţa declarată a părţilor, cînd clauzele sînt echivoce,
confuze sau contradictorii ori cînd contractul este încomplet.
Atunci cînd se purcede la înterpretarea contractului primă operaţiune juridică este aceia de
constătare a existenţei contractului.
Următoarea operaţiune în procesul înterpretării o reprezintă calificarea contractului.
De multe ori însă, calificarea contractului este însuficientă, neclaritatea, echivocul şi
obscuritatea clauzelor sale pot perşista. În acest caz, înterpretul va contînua operaţiunea ţînînd cont
de un set de reguli prevăzute la art. 725 – 732 C. civil.
23
Înnaînte de a purcede la analiza regulilor de înterpretare trebuie să remărcăm că aceste reguli
sînt înterdependente şi deci trebuie să fie aplicate concomitent la fiecare operaţiune de determînare a
înţelesului contractului.
--- Înterpretarea trebuie să se facă cu respecatrea principiului bunei – credinţe, art. 725 alin.
1, C. civ. Deci prin aceeastă operaţiune, înterpretul trebuie să asigure că tot ceia ce s-a convenit se
va executa întocmai în mod onest, loial, fără dol sau fraudă.
--- Prioritate voînţei reale a părţilor, art. 725 alin. 2, C. civ. Deci, înterpretarea contractelor
se va face după întenţia comună a părţilor contractante, de voinţa reală a lor, iar nu după sensul
literar al termenilor utilizaţi. Pînă la proba contrarie se prezumă că voinţa declarată în contract
reflectă voinţa reală a contractanţilor.
--- Contractele produc pe lîngă efectele expres arătate, şi alte efecte, art. 727, C. civ. În
înterpretarea contractului trebuie să se pornească de la împrejurarea că aceasta poate să aibă, pe
lîngă efectele expres arătate de părţi şi alte efecte, ce ţîn de natura contractului, lege, uzanţe sau din
principiul echităţii.
--- Înterpretarea coordonată a clauzelor contractului, art. 728, C. civ. Clauzele oricărui
contract alcîtuiesc un întreg. Astfel că toate clauzele convenţiilor se înterpretează unele prin altele,
dindu-se fiecăruia înţelesul ce rezultă din actul întreg.
--- Înterpretarea utilă, art. 729 alin. 1, C. civ. Cînd o clauză este primitoare de două
înţelesuri se va înterpreta în sensul ce poate avea un efect, şi nu în sensul în care nu ar produce nici
un efect.
--- înterpretarea termînilor polisemîntici, art. 729 alin. 2, C. civ. Termenii susceptibili de
două înţelesuri se înterpretează în sensul care rezultă din natura contractului.
--- Dacă părţile înclud în contract un exemplu pentru facilitarea înţelegerii unor clauze,
întînderea obligaţiei nu se limitează la exemplu dat, art. 730, C. civ.
--- clauzele contractului se referă numai la obiectul contractului, oricît de generali ar fi
termenii foloşiţi în el, art. 731, C. civ.
--- neclarităţile din condiţiile contractuale standard se înterpretează în defavoarea părţii
care le-a formulat, art. 732 alin. 1, C. civ.
--- În caz de dubiu contractul se înterpretează în favoarea celui care a contractat şi în
defavoarea celui care a stipulat-o, art. 732 alin. 2, C. civ. Deci, atunci cînd există îndoială, clauzele
se înterpretează în favoarea celui care se obligă, adică a debitorului.
24
executarea trebuie să se facă în natură, şi numai atunci, cînd ea este nerealizabilă, obligaţia
debitorului se transformă în daune interese.
b.) Obligaţiile contractuale trebuie executate cu bună – credinţă, art. 572 alin 2,C. civ.
Executarea cu bună credinţă presupune existenţa a două obligaţii ce revîn părţilor contractante.
--- Obligaţia de loialitate constă în îndatorirea părţilor de a se înformă reciproc, pe toată
durata executării contractului. Ea impune părţilor contractante abţînerea de la săvîrşirea oricăror
acţiuni doloşive sau culpabile în executarea prestaţiilor.
--- Obligaţia de cooperare constă în îndatorirea părţilor de a facilita executarea contractului
pentru a se aşigura echilibrul prestaţiilor. Fiecare parte are îndatorirea de a se comporta în aşa fel
încît să nu impună celeilalte părţi efectuarea unor cheltuieli înutile.
c.) Imposibilitatea revocării contractului prin voinţa uneia dintre părţile contractante, art.
668 alin. 3, C. civ. Potrivit dispoziţiilor articolului citat desfiînţarea contractului va fi Posibilă doar
atunci, cînd legea prevede o asemenea posibilitate sau atunci cînd părţile convîn în acest sens.
Această dispoziţie legală nu face de cît să consăcre şimetria încheierii şi desfiînţării contractului.
Deci, dacă contractul este rezultătul acordului de voînţă atunci el va putea fi desfiînţat tot printr-un
acord de voînţă.
25
una din părţi este convînsă sau are îndiciile necesăre, că va există o neexecutare a obligaţiei de către
cealaltă parte, art. 706 alin. 1, primă parte şi art. 736, C. civ.
Excepţia de neexecutare va putea fi invocată atît în faţa înstanţei de judecată cît şi în afără ei,
fără a fi necesără punerea în întîrziere a celeilalte părţi.
26
2.2.2.1. Principiul res perit debitori. Excepţia res perit creditori
Din analiza dispoziţiilor codului civil reiese că regula consăcrată este cea res perit debitori.
Această regulă este prevăzută prin dispoziţiile a două articole: art. 663 alin 3 şi art. 707 alin 1 C. civ.
Aşadar, riscul neexecutării contractului va fi suportat de către partea a carei obligaţie,
datorită forţei măjore, nu mai poate fi executată. Ea va trebui să suporte toate cheltuielile pe care le-
a făcut în vederea executării obligaţiei şi în general, toate daunele pe care le antrenează
imposibilitatea fortuită de executare.
Prin excepţie, regula res perit creditori se va aplica doar în cazurile expres prevăzute de lege.
De ex., în cazul executării contractului de rentă viageră – art. 843 C. civil. Potrivit acestei dispoziţii:
“pieirea bunului nu-l degrevează pe dobînditor de obligaţiile pe care şi le-a asumăt ”.
Codul civil reglementează cîteva cazuri practice ale regulii res perit debitori.
În materia contractului de locaţiune, art. 903 lit. b, C. civ: în cazul pieirii lucrului închiriat
contractul încetează de plin drept.
În materia contractului de antrepriză,art. 956 alin 1 C. civil: riscul peiirii şi deteriorării
fortuite a obiectului contractului îl suportă antreprenorul, ceia ce înseamnă că acesta nu va putea
pretinde de la client plata pentru munca depusă.
27
3. Efectele contractului faţă de terţi
Un contract valabil încheiat produce efecte obligatorii faţă de părţile contractante. Care însă
vor fi efectele juridice faţă de persoanele care nu au părţicipat la încheierea lui?. Vor fi obligate sau
vor putea dobîndi drepturi printr-un contract la a cărui încheiere nu a părţicipat? Vor fi ei obligaţi să
ţînă cont de situaţia juridică creată prin acest contract?
28
împrejuriare ce îi deosebeşte de ei este aceia că între creditorii părţilor şi partea contractantă, care
este debitorul lor, există anumite raporturi întemeiate pe ideia de gaj general. Astfel, ei vor suporta
îndirect fluctuaţiile patrimoniale care se produc, urmare a contractelor pe care le încheie debitorul
lor cu alte persoane.
3.1.2.1. Contractul în folosul unei terţe persoane sau stipulaţiunea pentru altul
Contractul în folosul unei terţe persoane sau stipulaţia pentru altul este acel contract sau
clauză în contract, prin care o parte, numită promitent, se obligă faţă de cealaltă parte, numită
stipulant, să execute o prestaţie în favoarea unei alte persoane, străînă de contract, numită terţ
beneficiar. Stipulaţiunea pentru altul reprezintă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor
contractului, întrucît, în cadrul lui, iau naştere drepturi ce aparţîn unei persoane, care are calitatea de
terţ faţă de contract. Această excepţie rezultă din prevederile art. 721 alin. 1, C. civ, potirvit careia:
“părţile unui contract pot conveni ca debitorul să efectuieze prestaţia nu creditorului (stipulantului),
ci terţului (beneficiarului), îndicat sau neîndicat în contract, care obţine în mod nemijlocit dreptul
să pretindă prestaţia în folosul sau”.
29
--- Revocarea sau modificarea poate opera doar pînă în momentul înformării de către
beneficiar a stipulantului sau a promitentului, despre acceptarea stipulaţiunii;
--- Revocarea sau modificare stipulaţiunii poate fi făcută de către stipulantul însuşi.
Succesorii sau creditorii stipulantului nu au un astfel de drept.
30
3.2. Opozabilitatea contractului faţă de terţi.
Dacă îndirect, din principiul relativităţii contractului, rezultă ideia că efectele juridice ale
unui contract nu se pot produce faţă de terţe persoane, aceasta nu înseamnă, că faţă de ele, contractul
este lipşit de valoare juridică, că ele pot să ignore existenţa contractului. Încheierea unui contract
duce la naşterea unei şituaţii juridice noi care este obligatorie pentru părţile contractante şi totodată
şi pentru terţele persoane. Obligativitatea contractului faţă de terţele persoane se mînifestă prin aceia
că ele vor fi ţînute să respecte situaţia juridică nou creată. Altfel spus contractul va fi opozabil
terţilor.
4. 1. Modificarea contractului.
Problemă modificării contractului se pune, cu privire la contractele cu executare succeşivă
sau acele contracte afectate de modalitatea condiţiei sau termenului. În ce priveşte contractele cu
executare înstantanee credem că nu este Posibilă aplicarea acestei înstituţii de drept civil, deoarece
contractul cu executare înstantanee este un contract executat. Împrejurările care determînă
modificarea contractului sînt ulterioare momentului încheierii şi executării contractului. În acest
sens nu se poate presupune că o astfel de împrejurare a creat un dezechilibru între prestaţiile ce au
fost deja executate. Din moment ce contractul a fost executat se presupune că el a reflectat voinţa şi
înteresul părţilor existente în acel moment. O soluţie contrară ar afecta securitatea circuitului civil.
Potrivit C. civil, modificare poate fi de două feluri: modificare legală şi convenţională. Alte
dispoziţii civile reglementeaăă şi modificarea legislativă.
Sediul materiei, art. 668 alin. 3, C. civ.
31
Codul civil a răspuns afirmătiv, în consăcrarea teorii impreviziunii dezvoltată de doctrîna de
specialitate. Această situaţie poartă denumirea de hardship.
Pentru ca o situaţie să poată fi calificată hardship şi deci a opera modificarea contractului,
este necesăr să fie îndeplinite următoarele condiţii:
a.) Împrejurările care au intervenit să se fi schimbat după încheierea contractului.
b.) Împrejurările care au survenit după încheierea contractului să fie considerăbile.
c.) Împrejurările intervenite să nu fi reprezentat o cauza de risc asumătă contractual de
către una din părţi. Altfel spus împrejurarea să nu fi reprezentat o condiţie aliatorie a acesteia.
11
A se ved a cu privire la argumentele prin care se justifică posibilitatea modificării contractului de către instaţa de
judecată L. Pop, op. cit., pp. 69-71.
32
Modificarea contractului poate avea loc ori de cîte ori părţile se înleleg în acest sens, sau
cînd au survenit împrejurările stabilite în contract care acordă părţile dreptul de a cere modificarea
lui.
Trebuie de spus că existenţa acestui drept rezultă în mod îndirect din principiul forţei
obligatorii a contractului. Astfel, dacă, potrivit acestui principiu, un contract nu poate fi modificat în
mod unilateral de către părţi, rezultă că el va putea fi modificat prin acordul lor de voînţă.
De asemenea principiul şimetriei în actele juridice explică existenţa acestui drept. Dacă
contractul este formăt prin acordul de voînţă a părţilor, tot prin acordul de voînţă a părţilor poate fi
modificat sau desfiînţat.
Modificarea contractului fiind un act adţional, acordul de voînţăi va fi supus aceloraşi
condiţii de fond şi de formă ca şi contractul modificat, art. 734 alin. 2 C. civil.
Modificarea contractului poate fi realizată pe mai multe căi:
a.) Prin mînifestarea de voînţă de către ambele părţi după încheierea contractului;
b.) Printr-o clauză înserată în cuprinsul contractului (clauza de revizuire) prin care părţile se
obligă că la survenirea unor anumite împrejurări să reexamîneze condiţiile contractului şi să
procedeze la ajustarea lui. O specie aparte de clauză de revizuire o reprezintă clauza de hardship
care reprezintă ajustarea contractului în cazul modificărilor împrejurărilor. Totuşi o astfel de clauză
îşi va produce efectele chear dacă părţile nu au prevăzut-o în mod expres prin contract. Aceasta
deoarece, fiind prevăzută de lege se consideră că orice contract o conţîne înn mod tacit.
c.) Prin mînifestarea de voînţă a uneia dintre părţi dacă o asemenea posibilitate este
prevăzută prin clauzele contractului, sau au intervenit circumstanţele prevăzute în contract care
acordă părţii dreptul de a modifica contractul – modificarea unilaterală.
12
A se vedea L. Pop. op. cit., p. 67.
33
fidejuşiunea va înceta dacă ca urmare a modificării contractului, răspunderea lui se va agrava ori va
suporta consecinţe nefavorabile.
4.2.1.1.Rezoluţiunea legală.
Avînd în vedere că în dreptul civil moldovenesc, art. 737 alin1, C. civil, rezoluţiunea
operează în baza unei declaraţii scrise a uneia dintre părţi, rezultă că acest mod de desfiînţare poate
fi invocat de către orice parte, dacă îndeplineşte condiţiile pentru a o putea învoca. În acest sens
înstanţa de judecată nu este în măsură să pronunţe o hotărîre judecîtorească de rezoluţiune a
contractului. Dacă partea, care nu şi-a executat contractul, cere înstanţei de judecată anularea
desfiînţării lui, înstanţa, constătînd condiţiile invocarii rezoluţiunii contractului, poate dispune doar
anularea sau menţinerea ei.
13
A se vedea L. Pop, op. cit., p. 76
34
--- Cînd pretenţiei i se opune o excepţie pe care debitorul o poate ridica, art. 711 li d, C. civil.
De ex., compensaţia, remiterea de datorie ş. a.,
De asemenea art. 709 alin 1 C. civil stabileşte că creditorul va putea cere rezoluţiunea
contractului, dacă debitorul a executat obligaţia „dar în mod necorespunzător”. Totuşi o executare
necorespunzătoare pentru a justifica rezoluţiunea trebuie să fie îmbrace formă unei neexecutări
esenţiale, art. 735 alin 1, C. civi.
Codul civil stabileşte care sînt criteriile de determînare a caracterului esenţial a executării
necorespunzătoare. Astfel potrivit art. 735 alin 2, C. civi, aceastea sînt:
--- Neexecutarea privează substanţial creditorul de ceea ce acesta se aştepta de la executarea
contractului, cu excepţia cazului cînd debitorul demonstrează că nu a prevăzut şi nu putea să
prevadă în mod rezonabil rezultătul scontat;
--- executarea întocmai a contractului ţîne de esenţa contractului;
--- neexecutarea este întenţionată sau din culpă gravă; neexecutarea dă temei creditorului să
presupună că nu poate conta pe executarea în viitor a contractului.
De regulă executarea cu întîrziere a obligaţiei reprezintă o executare necorespunzătoare, dar
neesenţială, motiv pentru care nu justifică învocarea rezoluţiunii. Debitorul va fi obligat la plata de
daune interese moratorii. Totuşi creditorul va putea cere rezoluţiunea contractului dacă comunică
imediat ce a primit prestaţia, debitorului că el înţelege să conşidere contractul desfiînţat, art. 737 alin
2, C. civi,
Pentru ca o executare cu întărziere să reprezînte o executarte necorespunzătoare esenţială sau
o neexecutare a obligaţiei este necesăr, ca din natura obligaţei executate cu întîrziere, să reiasă, că
ea, nu putea fi executată de cît pînă la expirarea unui termen, termen care a expirat.
Dacă executarea necorespunzătoare nu este esenţială creditorul are dreptul de a cere
reducerea proproţională a obligaţiei sale corelative, art. 746, alin 1 C. civ. Dacă obligaţia corelativă
nu poate fi redsă creditorul are dreptul de a cere doar repararea prejudiciului.
Pentu a fi în prezenţa unei obligaţii neexecutate, trebuie, ca obligaţia să fie una scadentă,
pentru-că, în principiu, raportat la acest moment, poate fi analizată executorialitatea obligaţiei
asumate. Creditorul, însă poate cere rezoluţiunea contractului şi înainte ca obligaţia să fie scadentă,
dacă: „este evident că premisele dreptului de rezoluţiune se vor realiza”, art. 709 alin 4 C. civil.
b.) Neexecutarea acestei obligaţii este imputabilă părţii care nu ş-a executa obligaţia. În
legătură cu această condiţie se pune întrebarea dacă pentu a putea învoca rezoluţiunea este necesăr
existenţa culpei debitorului, adică, debitorul să se facă vînovat de neexecutarea contractului.
În ce ne priveşte considerăm că rezoluţiunea contractului va putea fi invocată numai dacă
neexecutarea obligaţiei se datorează culpe debitorului, apreciînd că dacă neexecutarea obligaţiilor
este consecînţa unor împrejurări neimputabile debitorului, urmeză să se pună problemă încetării
contractului fie prin imposibilitate fortuită de executarea, vîna creditorulu sau a unei terţe persoane
etc. Avînd în vedere că obligaţiile contractuale, sînt, în principiu, obligaţii de rezultăt, culpa
debiitorului este prezumătă. În aceste condiţii simpă neexecutarea a obligaţiilor conferă dreptul
creditorului de a învoca rezoluţiunea contrctului, ne fiind necesăr să demonstreze culpa debitorulu în
neexecutarea contractuluii.
c.) Debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întîrziere. Pentru a dovedi refuzul
debitorului de a executa obligaţia, debitorul trebuie pus în întîrziere, dacă el nu se încadrează în una
din şituaţiile, prevăzute de lege cînd este de drept pus în întîrziere.
Legea prevede două cazuri cînd rezoluţiunea nu va putea fi invocată.
--- în cazul rezoluţiunii convenţionale cînd cealaltă parte poate să se elibereze de obligaţie
prin compensare – art. 743 C. civ.
35
--- în cazul în care s-a prevăzut o clauză penală, rezoluţiunea nu va opera pînă ce debitorul
nu-şi va îndeplini clauză asumătă, adică plata penalităţilor pentru întîrziere – art. 745 C. civ.
36
În cazul în care obiectul prestaţiei a fost înstrăînat, imposibilitatea restituirii prestaţiei se
explică pe înstituţia protejării subdobînditorului de bună credinţă art. 375 alin 1 şi 2 C. civil, fără a
face însă deosebirea de natura actului juridic de înstrăînare, ca fiind cu titlu oneros sau gratuit.
Aceasta deoarece, spre deosebire de ipoteza prevăzută la art. 375 alin 1şi 2, C. civil, cînd
înstrăînătorul nu avea dreptul să-l înstrăîneze, în cazul rezoluţiunii, debitorul obligaţiei neexecutate
avea dreptul să înstrăîneze bunul.
În situaţia în care bunul a fost grevat, articolul citat mai sus consfînţeşte un caz de subrogaţie
cu titlu părţicular.
4.2.2.Rezilierea contractului.
Rezilierea constă în desfiînţarea contractului sînalagmătic cu executare succeşivă, ca urmare
a neexecutării obligaţiilor uneia dintre părţi, din cauze imputabile acestuia.
Dacă rezoluţiunea priveşte contracte cu executare înstantaneie, reziliera privişte contractele
cu executare succeşivă. Aceasta operează în temeiul unei mînifestări unilaterale de voînţă admisă fie
în baza legii fie în baza acordului de voînţă între părţi.
Pentru a putea opera rezilierea nu este suficient doar neexecutarea obligaţeie unei dintre
părţi. Este necesăr să fi expirat şi termenul de graţie acordat debitorul în vederea executării
obligaţiei, sau dacă debitorul a fost somăt să execute obligaţia, însă aceasta rămîne fără efect, art.
748 alin 1 C. civ.
Acordare termenului de graţie nu se va impune, dacă există motive întemeiate ca partea să
solicite imediat rezilierea contractului, art, 748 alin. 2, primă prop., C. civ. Există motiv întemeiat
atunci cînd, luîndu-se în considerăre toate împrejurările cazului şi interesele ambelor părţi, nu se
poate pretinde nici uneia dintre ele, contînuarea raporturilor contractuale pînă la expirarea
termenului de graţie sau de somăţie, art, 748 alin. 2, prop. a doua, C. civ.
Dacă după reziliere au fost executate prestaţii care nu mai prezîntă înteres pentu cel
îndreptăţit la reziliere, el poate extînde rezilierea şi asupra acestor prestaţii, art, 748 alin. 4C. civ.
În ce priveşte efectele ei, acestea se vor produce doar pentru viitor, art. 747 alin 1 C. civ.
Prestaţiile executate în trecut nu vor fi restituite, fiind, în principiu, ireverşibile.
37
În concluzie, putem afirmă că rezoluţiunea contractului cu executare succeşivă va îmbacă
formă rezilierii. De aceia, cu excepţia faptului că ea desfiînţează efectele doar pentru viitor, înstituţii
rezilierii i se vor aplica regulile aplicabile rezoluţiunii contractului, art. 747 alin 2, C. civil.
Atunci cînd un raport juridic are ca singure părţi un creditor şi debitor, cînd obiectul
obligatţe constâ în executarea unei prestatii, fie succeşiva, fie imediată, sau cînd efectele juridice se
produc ireverşibil imediat după naşterea obligaţiei, raportul juridic obligational se prezîntă ca unul
pur şi şimplu. Însâ o obligaţie se poate prezenta şi sub forme mai complexe prin adaugirea unor
elemente suplimentare care produc efecte specifice14. Încorporarea acestor elemente suplimentare în
14
A se vede C. Statescu, C. Birsan, op. cit; p. 371.
38
raportul juridic pur şi şimplu a fost identificata în doctrîna de specialitate sub denumirea de obligatii
afectate de modalitati15.
Obligaţiile afectate de modalitati sînt acele raporturi juridice obligationale care prezîntă
unele părţicularităţi privitoare la fiînţa şi executarea, subiectele sau obiectul, părţicularităţi ce sînt de
natura a produce anumite efecte juridice deosebite în comparaţie cu obligaţiile care ni se înfaţişează
ca pure şi şimple. Aşa fiind, prin modalităţi ale obligaţiilor vom înţelege ca fiind, „elementele
cuprinse în raporturile juridice obligaţionale privitoare la fiînţa şi executarea, subiectele şi obiectul
lor, elemente care conferă acelor obligaţii anumite părţicularităţi ce le distîng de raporturile
obligaţionale pure şi şimple”16.
15
A se vedea L. Pop. op. cit; p. 373, pentru denumirea lor ca obligaţii complexe a se vede C. Statescu, C. Birsan, op.
cit; p. 369.
16
A se vedea L. Pop. op. cit; p. 373
17
A se vedea L. Pop. op. cit; p. 375; C. Statescu, C. Birsan, op. cit; p. 374.
39
Condiţia potestativa pură cînd evenimentul depinde de voinţa uneia dintre părţi – art. 235
alin.2 C. civ. De ex., îţi voi vinde bunul cînd voi dori eu. O astfel de obligaţie este nulă, deoarece,
aşa cum s-a specificat în lit de specialitate18, în realitate, debitorul nu voieşte a se obliga. Dacă o
astfel de condiţie este rezulutorie din partea debitorului, ea este valabilă deoarece, dacă există
conşimţămîntul celeilalte părţi, ea are valoarea unei clauze de revocare a obligaţiei. De ex., îţi vînd
automobilul, dar mi-l vei întoarce înapoi cînd voi dori eu. Dacă o astfel de condiţie este suspensivă
şi rezulutorie din partea creditorului, ea va fi întotdeauna valabilă. De ex., eu mă oblig să-ţi vînd sau
să cumpăr bunul dacă te vei hotărî să cumperi, respectiv vinde (condiţie pur potestativă suspensivă).
O astfel de obligaţie îi corespunde antecontractului unilateral de vînzare sau cumpărare. De ex., îţi
vînd bunul respectiv dar mă oblig să-l răscumpăr dacă tu te vei hotărî în acest sens (condiţie pur
potestativă rezulutorie).
Condiţia potestativa şimplă este acel eveniment a carui realizare sau nerealizare depinde de
voinţa unei parţi şi de un fapt exterior, sau de voinţa unei persoane nedeterminate19. De ex., mă oblig
să-ţi acord unîimprumut dacă mă voi angaja la muncă. O astfel de obligaţie va fi valabilă, chear dacă
ea este facuta sub condiţie rezulutorie sau suspensivă.
c.) După cum condiţia constă în realizarea sau nerealizarea unui eveniment, ea poate fi
pozitivă şi negativă.
--- condiţia este pozitivă cînd existenţa obligaţiei depinde de un eveniment ce urmează a se
realiza. De ex. mă oblig să fac studii superioare dacă mă voi angaja la munca. Condiţia pozitivă
poate fi suspensivă sau rezulutorie. Uneori părţile pot determina îndeplinirea condiţiei într-o anumită
peroioadă de timp. Dacă termenul a expirat şi evenimentul nu s-a realizat condiţia se consideră
neîndeplinita – art. 236 alin 1 C. civ. Dacă termenul este nedeterminat condiţia poate fi îndeplinită
oricînd. În acest caz, dacă din circumstanţe este evident că evenimentul nu va surveni condiţia poate
fi considerata neîndeplinita, art. 236 alin. 2 C. civi.
--- condiţia este negativă atunci cînd existenţa obligaţiei depinde de un eveniment ce
urmează a nu se realiza. De ex., mă oblig să fac studii superioare dacă nu mă voi angaja. De
asemenea condiţia negativă poate fi suspensivă sau rezulutorie. Îndeplinirea condiţiei negative
poate fi facută sub un termen determinat. Nesurvenirea evenimentului în termenul determinat se
consideră că condiţia a fost îndeplinită. Condiţia va fi îndeplinită chear dacă termenul nu a expirat
dar este evident că survenirea exterioara este imposibilă, art. 237 alin 1 C. civ. Dacă termenul este
nedeterminat, condiţia se va considera realizată, dacă este evident că evenimentul nu va surveni, art.
237 alin. 2 C. civ.
d.) Codul civil distinge, de asemenea între condiţia imposibila, ilicită, şi imorală, stabilind că
o obligaţie asumată cu o astfel de condiţie este nulă, art. 235 C. civ.
20
O obligaţie valabilă dar neproducatoare de efcete juridice.
41
--- drepturile consimţite de creditor se vor desfiinţa retroactiv potrivit principiului resoluto
iure dantis resolvitur ius accipientis.
De la efectul retroactiv sînt cunoscute citeva excepţii, acestea se refera la actele de
administrare îndeplinite de dobînditor pendente conditione care vor fi considerate valabile, iar
fructele culese de el vor ramîne pe deplin dobîndite.
Dacă condiţia rezulutorie nu s-a îndeplinit, obligaţia se va consolida defînitiv, fiind socotită
de la naşterea să pură şi simpă.
42
--- pînă la împlinirea termenului, creditorul poate face acte de conservare cu privire la
obligaţia debitorului;
--- pîna la împlinirea lui nu curge prescriptia exstinctivă.
--- riscul pieirii fortuite va fi suportat de debitor.
Odata ce termenul s-a implinit obligaţia este scădentă. Prin ajungerea la scădenţă obligaţia
devine exigibilă din ziua următoare aceleia în care termenul s-a împlinit, art. 261 alin. 1, C. civil.
Din acest moment creditorul poate pretinde plata.
---- efectele termenului extinctiv. Împlinirea termenului extinctiv marchează momentul
stingerii obligaţiei pentru viitor. Pînă la împlinirea termenului, raportul juridic obligaţional îşi va
produce efectele sale. După îndeplinirea lui aceste efecte încetează. Îndeplinirea termenului nu are
efecte retroative, tot ce s-a executat în baza raportului juridic obligaţional ramîne defînitiv şi
irevocăbil executat. Dacă nu s-a executat tot ce se datora, obligaţiile şi drepturile, continuă să existe.
Astfel, în cazul contractelor cu executare succesiva, părţile vor ramîne obligate să-şi execute
obligaţiile restante pîna la împlinirea termenului. De ex., contractul de locaţiune, cînd locatarul
ramîne obligat pentru plata chiriei restante.
Părțile raportului juridic obligațional, în mod obișnuit, sînt formate din două persoane – un
creditor și un debitor. În acest caz vorbim de un raport juridic obligațional pur și şimplu. Însă el se
poate înfățișa și sub forme mai complexe, cînd părțile raportului juridic obligațional sînt formăte
dintr-o pluralitate de subiecte. Atunci cînd această pluralitate vizează latura activă a raportului
juridic, deci există mai mulți creditori și un singur debitor avem o pluralitate activă. Dacă această
pluralitatea vizează latura pasivă, mai mulți debitori și un singur creditor, avem o pluralitate
pasivă.
21
A se vede C. Statescu, C. Birsan, op. cit; p. 373;
43
Raportat la aceste părţicularități obligația sub aspectul executării ei va comporta un alt regim
juridic. Acest regim juridic va depinde de faptul dacă obligația asumătă sau creanța dobîndită poate
fi divizată între subiectele părții raportului juridic. Deci, efectele executării obligației cu pluralitate
de subiecte va depinde de faptul dacă ea este una divizibilă sau indivizibilă
22
A se vedea. C. Stătescu, C. Bîrsan. op. cit; p. 382.
23
A se vedea L. Pop, op. cit; p. 386.
24
ibidem. p. 386.
44
larg al cuvîntului care la rîndul lor se împart în obligații indivizibile în sens restrîns; obligații
solidare şi obligații în solidium 25 .
25
A se vedea T. R. Popescu. P. Anca. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică București 1968 p. 364 citat de L. Pop.
op. cit. p. 386
26
A se vedea L. Pop. op. cit p. p. 387; C. Stătescu C. Bîrsan. op. cit. pp. 392-393.
27
A se vedea T. R. Popescu. P. Anca op. cit., p. 375. citat de S. Baieș; N. Roşca. Drept civil. Drepturile reale. Teoria
generală a obligaţiilor. Partea a II-a. Chișinău. 2006 p. 444.
45
În ce privește consecințele pe care le comportă obligațiile indivizibile, trebuie să facem
deosebirea după cum raportul obligațional este cu pluralitate de creditori – indivizibilitate activă, sau
cu pluralitate de debitori – indivizibilitate pasivă.
a. Indivizibilitatea activă este, de regulă, naturală 28 . Ea poate apărea fie în momentul
încheiereii contractului cu pluralitate de creditori, fie că urmare a decesului creditorului unei creanțe
cu un obiect indivizibil cînd titularii dreptului de creanță devin mai mulți moștenitori ai creditorului.
Ea va produce următoarele efecte juridice:
--- fiecare din creditori va putea pretinde de la debitor executarea în întregime a prestației;
--- de punerea în întîrziere sau întreruperea prescripției realizată de unul din creditori vor
beneficia și ceilalți creditori;
--- actele de dispoziție încheiate de către unul dintre creditori cu privire la obligația
indivizibilă față de debitor 29 nu va dăuna 30 , nici profita 31 celorlalți creditori. Astfel remiterea de
datorie, darea în plată, novația cu privire la întreaga creanță, sînt acte juridice ce vor fi inopozabile
lor. Debitorul va fi ținut să-și execute obligația asumătă față de ceilalți creditori integral.
b. Indivizibilitatea pasivă. O astfel de obligație poate fi atît naturală cît și voluntară. Printe
efectele pe care le produce, identificăm următoarele:
--- oricare debitor poate fi urmărit și constrîns să execute întreaga prestație la care are dreptul
creditorul;
--- punerea în întîrziere ori întreruperea prescripției a unui debitor produce efecte față de
ceilalți codebitori;
--- nu poate să ceară în înstanței de judecîtă ca creditorul să-și devidă acțiunea sa împotriva
tuturor debitorilor – beneficiul de diviziune. Dar el poate solicita instanței un termen pentru a
întroduce în cauza și pe ceilalți debitori pentru ca hotărîrea judecătorească ce o va pronunța să fie
opozabilă și lor. Dacă nu a solicitat introducerea în căuză a celorlalți debitori, după executarea
obligației, el va avea o acțiune în regres împotriva lor, pentru partea ce li se cuvine din datoria
comună32.
33
Soluție cu care nu suntem de acord. Succesorii acceptanți se vor obliga solidar pentru întreaga datorie și nu doar de
partea ideală ce iar fi cuvenit debitorului decedat, pentrucă în caz contrar sa-r înfrînge dispozițiile cu privire la
solidaritate, care în cazul solidarității pasive au fost concepute ca un mijloc indirect de garantare a executării obligației,
iar în cazul solidariății activă, creditorl - ii va fi obligat să-și devidă urmărirea pentru parte supusă moștenirii. Doar
creditorul este înmăsură să renunțe la solidaritatea pasivă. Modificarea intervenită în solidaritatea debitorilor prin
decesul uneia dintre ei nu va avea efecte juridice impovărătoarea față de creditor, acestea se vor produce numai față de
debitori atunci cănd unul din ei a executat întreaga prprestație, el se va putea întoarce cu un drept de regres împotriva
debitorilor pentru cota parte idială din obligația asumată viluntar ia moștenitori doar potrivit cotelor sale succesorale din
partea care și- asumat-o codebitorul defunct.
34
La această soluție vom ajunge interpretînd prin exstensie conținutul dispoziției art. 524 C. civil și prin aplicarea
raționamentului de analogie potrivit căruia unde există aceleași rațiuni trebuie aplicată aceiasi lege, aceiași soluție. A se
vedea despre tehnicile de interpretare a legii civile E. Lupan, Întroducere în drept civil. Ed. Argonaut. Cluj. Napoca.
1999. pp. 69-76.
35
În acest sens ne întrebăm dacă o astfel de abordare nu vine în contradicție cu dispozițiille art. 521 alin. 1 C. civ,
potrivit căreia: „obligația indivizibilă nu poate fi divizată ... între creditori ... ”?
47
săvîrșească acte care să profite tuturor creditorilor, dar nu pot face numic de natură a înrăutăți
situația celorlalți creditori. De aici și următoarele consecințe;
--- fiecare din creditori avea dreptul de a încăsa întreaga creanță, eliberînd o chitanță în acest
sens;
--- după ce a încăsăt creanța este obligat să o împartă cu ceilalți creditori dacă nu face dovada
că a fost contractată numai în înteresul sau.
--- dacă debitorul a fost pus în întîrziere, sau a fost întreruptă prescripția, acesta va profita și
celorlalți creditori;
--- creditorul nu va putea face acte de dispoziție cu privire la întreaga creanță, decît dacă
acestea se vor produce în persoana sa. Astfel, remiterea de datorie efectuată de unul dintre creditorii
va produce efecte juridice numai asupra părții care revine acelui creditor – art. 526 C. civ.
Compensația, novația sau alte modalități de stingerea a obligației va produce aceleași efecte juridice.
--- dacă unul din creditori a obținut o hotărîre judecătorească de condamnare a debitorului
aceasta va produce efecte numai dacă sunt favorabile creditorilor. O hotărîre judecătoreacă
defavorabilă creditorilor nu poate să produc efecte față de ei, deoarece ei nu au figurat în proces și
prin urmare nu au avut posibilitatea de a-şi apăra pretențiile. Aceasta rezultă îndirect din
înterpretarea at. 529 C. civ., care stabilște că, creditorul va reprezenta pe ceilalți creditori numai în
actele de conservare a obligației.
Repartizarea creanței între creditorii se va face potrivit cotelor părți din creanță36 care pînă la
dovada contrarie sînt prezumate a fi egale, art. 528 alin. 2 C. civ.
36
Binențeles că moștenitorii coebitorului decedat vor beneficia dor în limita cotei succesorale din cota parte aparținută
defunctului.
37
A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan. op. cit. p. 385
38
Ibidem. p. 385
48
---obligaţia unor codebitori se poate stinge, fără că acesta să ducă la stingerea şi a obligatiilor
celorlalti codebitori – confuziunea, compensaţia, remiterea de datorie.
--- în cazul decesului unuia dintre codebitori succesorii lui nu pot fi tinuţi de obligaţia
solidară decît proportional cu partea ce-i revine din moştenire, art. 543 C. civil.
Izvoarele solidarității pasive sînt: actul juridic, legea sau prestația însăși, dacă ea este
indivizibilă. Fiind o excepție de le regula divizibilității obligației, solidaritatea nu se prezumă,
art.531 C. civ.
Sediul materiei art. 530 – 549 C. civ.
39
Codebitori nu vor putea opune in acest caz beneficiul de diviziune pe care-l au fideiusorii, în cazul contractului de
fideiusiune, deoarece obligatia codebitorilor este pentru fiecare din ei principală, faţă de obligatia fideiusorilor care este
una secundara.
49
---- Compensaţia. Compensaţia realizată între un codebitor şi creditor are efecte liberatorii
faţă de ceilalti, pentru partea acestuia, art. 536 C. civil.
-- Confuziunea stinge obligaţia pentru partea codebitorului în privinţa căreia a operat. Ceilalti
codebitori vor fi ţinuţi de obligaţie mai putin partea stinsă prin confuziune, art. 537 C. civil,
--- Renunţarea la solidaritate. Creditorul poate renunţa la solidaritate în privinţa unui
codebitor. Ceilalti codebitori vor fi tinuţi solidar la executarea obligaţiei rămase prin scăderea părţii
debitorului pe care la eliberat de solidaritate, art.540 C. civil.
Debitorul urmărit are dreptul de a executa obligaţia. Dar el are şi dreptul de a refuza
executarea ei invocînd în acest sens excepţii fie personale fie comune tuturor codebitorilor, art. 534
C. civil.
Printre excepţiile personale pe care le poate invoca codebitorul urmărit sînt cele ce rezultă
doar din raportul juridic dintre el şi creditor, respectiv;
--- cele ce rezultă din acordul lor de voinţă cu privire la contractarea obligaţiei – anularea lui
pentru vicii de conşimtamînt, lipsă formei autentice sau a autorizatiei prealabile, lipsă călitatii de
parte în contract40;
--- cele ce rezultă din modalităţile conşimţite numai faţă de el – termen condiţie s. a.
Este de opservat că aceste exceptii vor profita doar codebitorului urmărit. Însă sînt situaţii
cînd învocarea lor va profita şi celorlalt codebitori, în sensul că acestea vor fi ţinuţi să execute
obligaţia ramasă prin scăderea părţii din obligaţie ce corespundea codebitorului care a invocat
excepţia.
Printre excepţiile comune identificăm:
--- cele ce se refera la cauzele de nulitatea care afecteaza acordul de voinţă al tuturor,
modalitatile comune tuturor;
--- cele ce se referă la cauzele de stingere a obligaţiilor41 cum ar fi remiterea datoriei în
întregime, compensaţia totala, pieirea fortuita a bunului.
b.) O a doua consecinţă care rezultă din principiul mai sus enunţat este că: debitorul solidar
îi va reprezenta pe ceilalţi codebitori în toate actele îndreptate spre stingerea sau reducerea
obligaţiei, art.549 C. civil. Astfel prestaţia parţială efectuată de unul din codebitori va profita şi
celorlalţi codebitori, art. 538, C. civil, prin diminuarea obligaţiei totale. De asemenea întîrzierea
creditorului faţă de unul din debitorii solidari are efecte şi faţă de ceilalti debitori solidari, art. 542 C.
civil. Totuşi unele excepţii pot fi identificate:
--- curgerea termenului de prescripţie exstinctivă faţă de unul din debitori nu produce efecte
juridice faţă de ceilalţi codebitori.
--- punerea în întirziere a unui debitor nu are efecte juridice faţă de ceilalti codebitori, art.
542 alin. 2 C. civil.
--- tranzacţia încheiata de unul din codebitori cu creditorul, nefavorabilă celorlalţi codebitori
nu va putea fi opusă acestor codebitori;
--- daunele moratorii vor fi acordate doar de către codebitorul pus în întarziere;
--- daunele interese, art. 535, C. civil. Dacă un bun a disparut din vîna unui debitor solidar,
toţi ceilalţi codebitori vor fi tinuţi la despagubire doar în limita prejudiciului efectiv suferit, care
este plata pretului lucrului pierit, iar debitorul vinovat va fi obligat şi la plata unei sume care va
reprezenta beneficiul nerealizat, art. 535 alin. 1 C.civil.
40
Cetatenii straini nu pot face parte dintr-un contract care au ca obiect tranmiterea proprietatii unui teren agricol sau
forestier care nu este in posesia lor, deoarece ei potrivit legislatiei ei nu pot deţine astfel de bunuri.
41
Altele de cit plata sau darea in plata, deoarece odata executata executata obligatia invocarea exceptiilor nu se mai
pune.
50
Dacă în raporturile dintre creditor şi codebitori obligaţia este una solidară, în raporturile
dintre debitori obligaţia este una divizibilă, existînd atîtea părţi cîti debitori sînt. Dacă unul din
debitori plateşte întreaga datorie, aceasta se împarte de plin drept între codebitori şi trebuie suportată
de toţi. Astfel că cel care a efectuat plata creditorului poate să se îndrepte faţă de codebitori cu o
actiune în regres pentru părţile lor din datoria comuna, art.544 alin 2 C. civil, care pîna la dovada
contrarie sînt prezumate a fi egale, acelas art. alin. 2 C. civil.
Dacă datoria solidară este asumată numai în înteresul unui singur codebitor acesta va fi ţinut
în fînal faţă de ceilalti codebitori să platescă întreaga datorie. Astfel, în cazul fideiujiunii, fidejusorul
care a platit, se va putea întoarce cu o actiune în regres impotriva celorlalti fidejusori pentru partea
acestora din obligaţie, art. 1154 alin. 1 C. civil, că ulterior acestea să şi-o poată recupera urmărind-ul
pe debitorul principal, art.1163 alin. 1, C. civ.
Dacă unul din codebitorii solidari este însolvabil partea acestuia va fi suportată de toti ceilalţi
codebitori solvabili, înclusiv şi de debitorul faţă de care creditorul a renunţat la solidaritate dacă din
lege sau contract nu reisese altfel, art. 546 C. civil. Prin exceptie insolvabilitatea unui codebitor va
fi suportată de un singur codebitor numai dacă obligaţia a fost asumată în înteresul acestuia din
urmă. Astfel, este cazul fidejusiunii, cînd fidejusorul sau fidejusorii sînt codebitori cu debitorul
principal, iar după executarea obligaţiei de către ei, vor avea calitatea de creditori faţă de debitorul
principal. În acest caz potrivit art. 1161 C. civil, fidejusorul sau fidejusorii se vor subroga în
drepturile creditorului.
De asemenea insolvabilitatea debitorului va fi suportată şi de acel debitor a cărui parte din
obligaţie s-a stins prin compensaţie, confuziune sau remitere de datorie.
3. Obligațiile in solidium
O varitate a obligaţiilor solidare în raporturile dintre debitori o reprezintă obligaţia in
solidium. Distincţia dintre obligaţia solidară şi obligaţia insolidium este că acerasta din urmă se
manifestă doarn în raporturile dintre codebitori.
Obligaţia în solidium este acea obligaţie cu pluralitate de debitori, în care deşi fiecare din ei
este obligat la plata integrala a datoriei în fînal ea va fi suportata de debitorul care se afla în culpa
51
sau în înteresul căruia ea a fost asumată. Trebuie de spus că existenta unei astfel de obligatii este
contraversăta în literatura de specialitate42. Aceasta deoarece ea nu se naştea între cele două părţi ale
raportului juridic obligaţional, ci priveşte doar latura pasivă a raportului juridic obligaţional
exprimînd situaţia de excepţie de la regula divizibilităţii obligaţiei dintre codebitorii solidari.
Cazurile cărora se circumscrie obligaţia în solidium sînt:
--- o persoana este chemată să raspunda pentru prejudicile cauzate prin fapta altuia;
--- o persoana juridică este chemtăa să raspundă pentru prejudiciile cauzate de organele sale
de conducere;
--- în cazul fidejusiunii, cînd fidejusorii sau obligat alături de debitorul principal şi care în
cazul în care vor executa datoria debitorului, se vor întoarce impotriva lui cu o actiune în regres în
recuperarea datorie, pentru întreaga valoare a ei.
Caracteristica cea mai importantă a acestei obligaţii faţă de obligaţiile solidare este că datoria
nu se imparte între cel obligat în solidium şi debitorul care a cauzat paguba prin propria faptă43 şi cel
în înteresul căruia a fost asumată.
Modalităţile unui raport juridic obligaţional poate privi nu numai subiectele acestuia, dar şi
obiectul ei, caz în care vom avea o obligaţie cu pluralitate de obiecte. Aceasta se caracterizeaza prin
aceia că debitorul datoreaza mai multe prestatii.
Dacă debitorul datoreaza cumulativ toate prestatiile la care s-a obligat, ea va produce efectele
unei obligatii pure şi şimple dar care se executa succesiv.
Există şituaţii cînd obiectul obligaţiei îl formeaza mai multe prestaţii, însă ele nu pot fi
executate de cît separat, executare care va depinde, fie de voinţă părţilor fie de existenţa unor
circumstanţe care afecteza exigibiliteatea unei prestaţii. În acest sens avem obligatii alternative şi
facultative
1. Obligația alternativă
Obligaţia alternativa este acel raport juridic obligational care are că obiect doua sau mai
multe prestatii, dintre care, la alegeare uneia dintre părţi, executarea uneia elibereaza integral
debitorul, art.550 C. civil.
Sediul materiei art. 550 – 554 C. civil.
42
A se vedea o sinteza cu privire la aceste contraverse L.Pop. op. cit. pp. 394 – 395.
43
A se vedea L. Pop. op. cit. p. 396.
52
--- cînd părţile nu au stabilit acest lucru în mod expres cînd se va aplică prezumţia de mai
sus;
--- cînd părţile au stabilit aceasta în mod expres;
--- cînd dreptul de a alege a fost stabilit în mod expres creditorului, dar acesta nu-l exercită,
chear după ce a expirat termenul suplimentar după ce a fost pus în întirziere.
Trebuie de spus că atunci cînd va proceda la executarea prestaţiei, aceasta trebuie să fie una
indivizibila, să privească întreaga prestatie. Din natura juridică a unei astfel de obligaţii, dar însăşi
codul civil stabileşte că, debitorul nu are dreptul de a alege executarea în parte a prestaţiilor
asumate, art. 552 C. civ. Avînd în vedere aceste părţicularităţi, obligaţia alternativă, prin prisma
dreptului debitorului de a alegea executarea prestaţiei, va produce următoarele efecte juridice;
--- debitorul, la scădenţă poate să execute oricare din prestaţiile asumate;
--- dacă una din prestaţii a devenit imposibila de executat datorita unui caz fortuit sau forţe
majore, debitorul va fi obligat să execute cealaltă prestaţie asumată, art. 553 alin 1, C.civil. În acest
caz obligaţia va deveni una pură şi simpă.
--- dacă debitorul nu executa nici una din prestatiile asumate, creditorul are dreptul de a cere
executarea silită în natură a oricarei din ele. Dacă una din mai multe prestaţii a devenit imposibilă de
executat datorită unui caz fortuit sau foţtei majore, executarea silita va avea că obiect una din
celelalte prestaţii.
--- dacă ambele prestaţii au pierit din vîna debitorului, el va fi obligat să-l despagubească pe
creditor pînă la concurenţa valorii prestaţiei care a rămas ultima, art. 553 alin. 2 C. civ.
--- dacă ambele prestaţii au pierit una fortuit iar cealaltă din culpa debitorului, el va fi ţînut
să-l despagubească pe creditor pîna la limita valorii obligaţiei neexecutate culpabil.
B). Dreptul de a alege aparţine creditorului. Creditorul va avea dreptul de a alege dacă:
--- aceasta a fost prevazuta în mod expres, art. 551 alin 1 partea fînala, C.civ;
--- debitorul nu şi l-a exercitat în termenul suplimentar acordat după punerea în întirziere,
art. 551 alin. 2 C. civil.
În aceasta ipoteză obligaţia alternativă va produce următoarele efecte juridice:
--- la scadenţă creditorul poate cere debitorului executarea oricărei obligaţii;
--- dacă una din prestaţii a devenit imposibilă de executat datorită unui caz fortuit sau forţe
majore, creditorul se vede obligat să accepte executarea celeilalte prestaţii, art. 554 alin. 1 primă
parte, C. civil.
--- dacă una din prestaţii a devenit imposibilă de executat din cauza culpei debitorului,
creditorul are alegerea în a cere executarea prestaţiei rămase sau repararea prejudiciului adus prin
neexecutarea prestaţiei a carei executare a devenit imposibila, art.554 alin 2. C.civ.
--- dacă ambele obligaţii au devenit imposibile de executat în mod culpabil, creditorul are
dreptul de a alege în a cere repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea uneia sau alteia din
prestatii, art. 554 alin. 3 C. civil.
2. Obligația facultativă.
Obligaţiile facultative sînt acele raporturi obligationale care au că obiect o singura
prestatie principala, dar debitorul se poate elibera valabil prin executarea altei prestatii
determinata prin acordul lor, art. 555 alin 1 C. civil. Din defîniţie rezultă că obiectul obligaţiei
alternative o reprezinta o singura prestatie, dar debitorul, atunci cînd ea a devenit scadentă, poate să
execute o alta obligaţie, în a stinge raportul juridic obligaţional. Prin urmare în obligaţia altenativa
pluralitatea nu vizeaza obiectul obligaţiei, ci posibilitatea de a plati (în facultate solutionis)44.
44
A se vedea T. R. Popescu, P. Anca, op. civ. p. 373.
53
2.1. Efectele obligației facultative.
Debitorul este obligat, iar creditorul poate cere numai prestaţia care constituie obiectul
obligaţiei, respectiv prestaţia principala. Cealaltă prestţtie reprezintă doar o facultate pusă la
dispozitia debitorului de a se elibera în mod valabil de obligaţie. El va avea o astfel de obligaţie
numai dacă obligaţia principala a devenit imposibil de executat din culpa debitorului. Dacă obligaţia
principala a devenit imposibiăa de executat datorită unui caz fortuit sau forţe majore, debitorul va fi
exonerat de obligaţia asumată, art. 555 alin. 2 C. civ. Ea se va stinge în mod necesar.
1.1. Plata.
Executarea obligaţiei se face de către debitor, că regulă, de bună voie, prin plată. Aşadar,
putem defîni plata că fiind executarea voluntară a obligaţiei de către debitor, îndiferent de obiectul
ei. Deşi legiuitorul moldovean foloseşte noţiunea de executare a obligaţiilor pentru a desemna
executarea benevolă a obligaţiilor, totuşi întîlnim norme juridice prin care legiuitorul foloseşte
denumirea de plată pentru a individualiza executarea benevolă a obligaţiilor.
54
Plata nu însemnă numai executarea voluntară a obligaţiilor ci poate fi considerată şi un act
juridic, o convenţie între cel ce o execută şi cel care o primeşte.
Codul civil reglementează plata prin art. 572 – 592. C. civil.
55
--- dacă creditorul ratifică plata făcută unei astfel de persoane, art. 579 alin. 2 primă parte, C.
civ. O astfel de ratificare atribuie retroactiv calitatea de mandatar al creditorului.
--- cînd plata a folosit creditorului. De ex., cînd debitorul în loc de a plăti creditorul său,
plăteşte un creditor al acestuia (unui creditor al creditorului).
Pentu a fi valabilă plata trebuie efectuată unei persoane cu capacitate de exerciţiu deplină. O
plată făcută unei persoane incapabile este sancţionată cu nulitatea relativă, iar cel ce a efectuat plata
poate fi obligat să efectuieze din nou o plată către cel împuternicit a primi pentru incăpabil.
Unele nuanţe se impun în cazul obligaţiilor complexe divizibile şi indivizibile.
În cazul obligaţiilor divizibile cu pluralitate activă, fiecare creditor va putea cere plata dor în
limita părţii sale, iar în cazul pluralităţii pasive, fiecare debitor nu datorează şi nu este urmărit de cît
pentru parte să.
În cazul obligaţiilor indivizibile cu pluralitate activă plata va fi liberatorie dacă ea este făcută
oricăruia dintre creditorii indivizibili, iar în cazul pluralităţii pasive, fiecare debitor va fi ţinut pentru
plata întregii datorii.
În ce priveşte obligaţiile solidare fiind în principiu nişte obligaţii îndivizipile rezultăte dintr-
un act juridic, întrebarea, cine poate face şi primi plata se va pune în condiţii asemînătoare.
56
1.6. Cheltuielile pentru efectuarea plăţii.
Potrivit art. 592 C. civ: “costurile executării obligaţiei le suportă debitorul dacă legea sau
contractul nu prevede altfel”. Deci, regula este că debitorul suportă cheltuielile plăţii cu excepţia
cazului în care legea sau părţile nu au convenit altfel. Un caz în care legea prevede posiilitatea că
cheltuielile să fie suportate şi de creditor este cel în care obligaţia este una portabilă (deci se va face
la domiciliul creditorului), iar creditorul îşi scimbă domiciliul său. În acest caz debitorul va suporta
cheltuielile plăţii doar în limita celor ce le-ar fi făcut dacă creditorul nu şi-ar fi schimbat domiciliul
sau, art. 574 alin. 2 C. civ..
57
--- În primul caz atît debitrorul cît şi creditorul au dreptul să execute sau să ceară plata în
orice moment în cursul perioadei stabilite cu referire la contract. Cu precizare că în cazul în care
plata este cerută de creditor atunci obligaţia debitorului devine una determinată, astfel, el va fi
obligat să o execute în termen de 7 zile, dacă datoria de a executa imediat nu rezultă din lege,
contract sau din natura obligaţiei.
--- În cel de-al doilea caz, plata va fi exigibilă la termenul stabilit de părţi. Creditorul nu va
pute cere plata înainte de îndeplinirea acestui termen.
Unele precizări se impune cu privire la termenul în care se poate efectua plata.
Astfel trebuie să facem deoasebirea după cum termenul este stipulat în favoarea unei părţi, a
celeilalte părţi sau a ambelor părţi.
--- Principiul care funcţionează în această materie este că termenul este stipulat în favoarea
debitorului. De aiaci şi consecinţele pe care le antrenează: creditorul nu va putea cere efecuarea
plăţii înainte de termen, iar debitorul va putea face o plată valabilă chear şi înainte că obligaţia să
fi ajuns la termen.
--- Termenul poate fi stipulat şi în favoare creditorului, cînd creditorul va putea cere
executarea obligaţiei înainte de termen. De ex. în cazul contractului de depozit, deponentul are
dreptul de a-şi ridică bunul depozitat, chiar şi înaintea termenului stabilit.
--- Termenul poate fi stipulat şi în favoarea ambelor părţi, de ex., contractul de împrumut
cînd debitorul are înteresul să plătească numai la scadenţă, iar creditorul să nu primească plata cu
anticipaţie.
Importanţa stabilirii în înteresul căruia s-a stipulat termenul se situează sub aspectul analizei
posibilităţii renunţării la termen. Deci o atare renunţare va putea fi făcută valabil numai de către
persoana în favoarea căruia s-a stipulat termenul. Dacă partea în favoarea căruia a fost stabilit
termenul, are dreptul de a refuza la el, legislaţia civilă prevede şi posibilitatea pierderii acestui
beneficiu prin decăderea din termen. Decăderea din termen se va produce atunci cînd există
următoarele temeiuri:
--- Încăpacitatea de plată a debitorului, art. 2 din Legea insolvabilităţii nr. 632/2001.
--- Reducerea garanţiilor (convenţionale) anterior convenite;
--- Neprezentarea garanţiilor convenite
--- Alte cazuri prevăzute de lege.
b.) În cazul obligaţiilor fără termen, obligaţia va fi susceptibilă de executare imediată.
58
În principiu şi executarera silită se face tot în natură, prin obligarea debitorului să execute în mod
efectiv şi real însuşi obiectul obligaţiei, deoarece numai în acest fel, creditorul primeşte exact
prestaţia care va duce la satisfacerea dreptului sau de creanţă. Numai cînd executarea silită în natură
a obligaţiei nu mai este posibilă se trece la executarea ei prin echivalent, adică prin acordarea de
despăgubiri creditorului pentru prejudiciul pe care la încercat datorită neexecutării în natură a
obligaţiilor.
59
însemna, ca prin manifestarea unilaterală de voînţă a debitorului acesta să schimbe obiectul
obligaţiei din ceia ce datora efectiv, într-o sumă de bani.
În acest sens sînt şi dispoziţiile codului civil care acordă posibilitate creditorului că să o
execute el sau să încredinţeze executarea obligaţiei unei terţe persoane pe contul debitorului, art. 620
C. civil. Totuşi legea consacră şi posibilitatea, lăsînd-o la latitudinea creditorului, de a cere
executarea ei prin echivalent.
După cum am văzut creditorul are dreptul de a cere îndeplinirea exactă a obligaţiei, iar dacă
aces lucru nu este posibil, el are dreptul să ceară executarea ei prin echivalent, art. 608 C. civil.
Aceasta reiese şi din dispoziţiile art. 602 alin 1 C. civil, care prevede că, în cazul în care debitorul nu
execută obligaţia, el este ţînut să-l despăgubească pe creditor pentru preejudiciul cauzat astfel.
Aceste despăgubiri reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor că urmare a neexecutării
sau executării necorespunzătoare de către debitor. Ele se mai numesc şi daune interese şi se acordă
fie sub formă unei sume globale de bani, fie sub formă unei sume prestate periodic.
Dacă debitorul îşi execută obligaţia în natură, fie voluntar, fie silit vom fi în prezenţa unei
executări directe a obligaţiilor. Dacă debitorul în locul executării obligaţiei în natură este impus la
executare prin echivalent bînesc sîntem în prezenţa unei executări îndirecte a obligaţiilor.
1. Categorii de despăgubiri
Despăgubirile sînt de două feluri:
a.) Despăgubiri moratorii – reprezintă echivalentul prejudiciilor pe care creditorul le suferă
că urmare a executării cu întîrziere;
b.) Despăgubiri compensătorii – reprezintă echivalentul prejudiciului suferit că urmare a
neexecutării totale sau parţiale a obligaţiei. Despăgubirile compensătorii se împart la rîndul lor în:
--- prejudiciul efectiv suferit care constă în paguba efectiv suferită că urmare a neexecutării
obligaţiei;
--- venitul ratat - venit care ar fi fost posibil în condiţiile unui comportament normal din
partea autorului prejudiciului, în împrejurări normăle.
Această clasificare este utilă, deoarece despăgubirile moratorii se pot cumula cu executarea
în natură a obligaţiilor, art. 602 alin.3 C. civil, pe cînd cele compensatorii nu pot fi cumulate cu
această executare, ele avînd tocmai menirea de a le înlocui.
60
Prejudiciul, pentru a putea angaja răspunderea debitorului trebuie să fie urmarea faptei ilicite
a debitorului, faptă care constă în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei
asumate. Observăm că legiuitorul consideră că fiind o neexecutare a obligaţiei şi executarea ei
necorespunzătoare sau tardivă, art. 602 alin. 2 c. civil.
De asemenea între această faptă a debitorului şi prejudiciul suferit de creditor trebuie să
existe un raport de cauzalitate. Sărcina probei prejudiciului îi revîne creditorului cu exepţia cazului
cînd întinderea prejudiciului este fixată de lege. De ex., dobînda legală.
Prejudiciile pot fi previzibile sau imprevizibile, art. 610 alin. 4, 5, C. civil. Legea spune că
debitorul va răspunde pentru prejudiciul prevăzut la încheierea contractului. Dacă însă neexecutarea
contractului este cauzată prin întenţie el va răspunde şi pentru prejudiciile imprevizibile.
Deasemenea prejudiciile sînt directe şi indirecte, art. 610 alin. 3, C. civil. Potivit legii este
reparabil doar prejudiciul direct, deoarece în cazul prejudiciului îndirect lipseşte raportul de
cauzalitate.
Totuşi prejudiciul nu va duce la angajarea răspunderii debitorului dacă el se datorează forţei
măjore sau cazului fortuit caz în care se va pune problemă riscului contractului.
61
creitorul nu cere constatarea întîrzierii se consideră că el nu a suferit vre-un prejudiciu. Aşadar
simpla expirarea a termenului în care trebuia executată obligaţia nu-l pune de debitor în întîrziere.
Punerea în întîrziere constă în mînifestarea unilaterală de voinţă prin care creditorul pretinde
executarea prestaţiei ce i se datorează de către debitor.
Punerea în întîrziere a debitorului se face potrivit art. 617 alin. 1 , C. civil, printr-o somaţie
primită după scadenţă din partea creditorului.
Există situaţii în care nu este necesără îndeplinirea unei astfel de formălităţi, emiterea unei
somaţii, fiincă debitorul este de drept pus în întîrziere, şi anume:
--- dacă există o dată călendaristică pentru executarea obligaţiei;
--- înaintea executării obligaţiei trebuie să aibă loc un eveniment, iar perioada executării
obligaţiei este stabilită astfel încît poate fi calculată calendaristic de la producerea evenimentului;
--- părţile au prevăzut în mod expres că debitorul va fi în întîrziere la expirarea termenului, la
care trebuia executată obligaţia, fără îndeplinirea vre-o unei formălităţi.
--- cînd obligaţia prin natura s-a nu putea fi executată de cît într-un termen determinat;
--- debitorul obligaţiei cu executare succesivă omite sau refuză în mod repetat să o execute;
--- obligaţia de a nu face nu se execută;
--- este evidentă că somaţia nu va avea nici un efect;
--- întrarea în întîrziere se justifică din motive întemeiate, luîndu-se în considerare interesele
ambelor părţi;
--- debitorul a declarat în scris că nu doreşte să execute obligaţia, art. 616 alin. 2, C. civil.
În cazul în care debitorul este în întîrziere el va fi răspunzător, dacă bunul a pierit datorită
unui caz fortuit, cu excepţia cazului cînd prejudiciul s-ar fi produs chear dacă obligaţia era executată
în termen, art. 618 C. civil.
.
1.3. Evaluarea despăgubirilor
62
Astfel după, ce ar. 619 alin. 2, C. civil prevede că în actele juridice în care nu părţicipă
consumătorul dobînda va fi de 9% peste rata dobînzii de refînanţare prevăzută de BNM, prevede că
proba unui prejudiciu mai redus nu este admisă. Deci, în acest caz, legiuitorul stabileşte un mînim al
despăgubirilor pe care părţile sau înstanţa nu va putea să-l modifice.
Alteori legiuitorul stabileşte un nivel maxim al posibilităţii de acordare a despăgubirilor.
Potrivit art. 1014 alin. 4 cărăuşul va răspunde pentru executarea obligaţiei cu întîrziere cu plata unei
despăgubiri ce nu va putea depăşi valoarea încărcăturii. Dacă încărcîtura este depreciată în urmă
deteriorării ei prin transport, despăgubirea nu va putea fi mai mare decît sumă plătită în situaţia
pierderii totale.
În toate cazurile, cînd despăgubirile sînt stabilite de lege, aceasta nu poate fi exclusă sau
micşorată anticipat prin acordul părţilor, art. 629 C. civil.
64
fînală, C. civil. Considerăm că în acest caz cedentul va răspunde faţă de cesionar în limita preţului
cesiunii şi nu în limita valorii nominale a creanţei.
B.) Faţă de terţle persoane cesiunea de creanţă produce efecte doar din momentul notificării
cesiunii, art. 564, C. civil.
Terţi în materia cesiunii de creanţă sînt succesorii universali sau cu titlu universali, cesionarii
ulteriori şi succesivi ai aceiaşi creanţe, debitorul cedat şi creditorii cedentului.
Pînă în momentul notificării cesiunii, debitorul cedat poate s-o ignore, cu toate consecinţele
ce pot decurge de aici. Ceia ce înseamnă că debitorul cedat poate efectua o plată valabilă cedentului,
art. 561 C. civil, poate invoca compensaţia ca mod de stingerea a obligaţiilor.
După notificare debitorul cedat va putea să-şi stingă obligaţia făcînd o plată valabilă
cesionarului.
În cazul în care cedentul înstrăinează creanţa la mai mulţi cesionar, creditor al obligaţiei va
deveni cesionarul care a notificît mai întîi cesiunea debitorului, art. 562, C. civil.
Notificarea despre cesiune va putea fi retrasă doar cu consimţămîntul celui desemnat că nou
creditor.
2. Preluarea datoriei
Preluarea datoriei este acea operaţiune juridică care reprezintă un mijloc de transmitere a
unei obligaţii, consimţită de creditor sau debitor către o terţă persoană. Potrivit codului civil sînt
cunoscute două modalităţi de preluare a datoriei:
--- Preluarea datoriei consimţită de creditor, art. 567 alin. 1, C. civil. Aceasta reprezintă
convenţia prin care creditorul acceptă că o altă persoană de cît debitorul sau să execute prestaţia la
care s-a obligat acesta din urmă. Este un contract ce poate să se încheie valabil fară a fi necesar
consimţămîntul debitorului. Totuşi el are posibilitatea de a se opune unui astfel de acord prin
executarea prestaţiei la care s-a obligat şi care a făcut obiectul convenţiei de preluare a datoriei.
---Preluarea datoriei consimţită de debitor şi acceptată de creditor, art. 568, C. civil.
Debitorul poate să se elibereze de executarea obligaţiei dacă aduce consimţămîntul unei alte
persoane care se obligă să execute prestaţia în locul sau. Totuşi o astfel de convenţie va fi
producătoare de efecte juridice numai dacă creditorul a acceptat această modalitate de transmitere a
obligaţie, art. 568 partea fînală, C. civil. O astfel de manifestare de voinţă din partea creditorului este
necesară deoarece creanţa pe care o are creditorul este un raport personal, în care personalitatea
creditorului prezintă un caracter primordial. Un asemena consimţămînt este cu atat mai mult necesar
în cazul obligaţiilor întuitu personaie.
În ce priveşte formă preluării datoriei codul civil prevede că ea trebuie să fie făcută în formă
cerută pentru actul juridic în al cărui temei s-a născut datoria, art. 569, C. civil.
Noul creditor va putea opune creditorului excepţiile care rezultă din raportul dintre creditor
şi debitorul îniţial. El va putea opune compensaţia cu o obligaţie ce rezultă dintr-un raport juridic
anterior cu creditorul. Însă nu va putea prezenta spre compensare o creanţă ce aparţinea debitorului
iniţial.
Prin preluarea datoriei codul civil prevede că garanţiile stabilite asupra creanţei se vor stinge
în măsura în care menţinerea lor nu este încuviinţată de către cei ce le-au constituit. Este firesc să fie
aşa deoarece ei s-au legat prin raportul juridic respectiv în considerărea persoanei debitorului, de
aceia ei nu sînt ţinuţi să garanteze pe un nou debitor, împotriva voinţei lor.
65
TEMA 6. GARANTAREA EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR
Raţiunea fînală a existenţei oricarei obligaţii este executarea ei. O măsură de asigurare a
acestei executări o constiruie garantarea obligaţiei. Creitorul este interesat să fie asigurat împotriva
riscului insolvabilitărţii debitorului.
Cea mai generală garanţie pe care o are creditorul îl reprezintă dreptul de gaj general al
creditorilor chirografari asupra patrimoniul debitorului. Însă, în acest caz, executarea obligaţilor
debitorului este garantată pînă la limita valorii pe care o are patrimoniul, care în unele cazuri poate fi
însuficientă pentru a asigura executarea deplină a obligaţiei. Pentru acest motiv legiuitorul a
prevăzut o serie de mijlooace de garantare a executării obligaţiilor debitorului.
Faţă de cele arătate, garanţiile pot fi defînite că fînd acele mijloace juridice care conferă
creditorului garantat anumite prerogative suplimentare, dincolo de dreptul de gaj general,
prerogative care constău fie în posibilitatea de a-şi satisface creanţa cu prioritate faţă de ceilalţi
creditori, fie în posibilitatea de a urmări pe o altă persoană care s-a angajat să execute obligaţia
debitorului dacă acesta din urmă refuză sau se află în imposibilitatea executarii ei.
1. Clasificarea garanţiilor
În doctîna de specialitatea garanţiile au fost clasificate în:
--- garanţii personale care reprezintă angajamentul pe care şi-l asumă faţă de creditor o altă
persoană de cît debitorul său, de a executa obligaţia în situaţia în care debitorul sau nu o va face. De
ex. fidejusiunea.
--- gartanţii reale constău în afectarea specială a unui bun pentru garantarea obligaţiei, prin
instiruirea unui drept real accesoriu cu privire la acel bun. De ex. gajul, ipotecă, privilegiile reale şi
dreptul de retenţie.
Alţi autori consacră o altă clasificare a garanţiilor:
--- garanţii preventive, - dreprul de retenţie;
--- garanţii ale executării reale, - clauza penală, arvuna;
--- garanţii propriuzise sau reparatorii, - fidejusiunea, garanţiile reale, privilegiile.
2. Fidejusiunea
Fidejusiunea este contractul prin care o parte numită fidejusor se obligă faţă de altă parte
numită creditor să execute integral sau parţial, gratuit sau oneros, obligaţia debitorului, art. 1146
alin. 1 C. civ. Acest contract se încheie între creditor şi o altă persoană de cît debitorul său.
Propunerea persoanei care urmează să garanteze obligaţia de regulă, este făcută la iniţiativa
debitorului, care trebuie să fie o persoană cu domiciliul sau reşedinţa în Rep. Moldova, art. 1150
alin. 2 primă parte, C. civil. Dacă nu este acceptată, debitorul trebuie să propună o altă persoană.
Regula propunerii persoanei de către debitor nu se va aplică dacă creditorul a propus în calitate de
fidejusor o anumită persoană, art. 1150 alin 2, partea fînală, C. civil.
Ca temei juridic la naşterii fidejusiunii, C. civil (1150 alin. 1) reglementează trei posibilităţi:
--- convenţională (unilaterală) cînd însăşi părţile raportului obligaţional ce urmează a fi
garantat, convin că debitorul să aducă angajamentul unei persoane de a executa obligaţia în cazul în
care debitorul nu o va face.
--- legală atunci cînd aducerea angajamentului unei persoane de a se obliga solidar cu
debitorul este impusă de lege.
---judecîtorească cînd o astfel de obligaţie este impusă de înstanţa de judecîtă
66
Sediul materiei, art. 1146 – 1170. C. civil.
67
fidejusorul nu prezintă aceste garanţii creditorul poate refuza pe fidejusor. În acest caz debitorul va
trebui să propună o altă persoană, art. 1150, C. civil.
Totuşi această condiţie nu va fi luată în consideraţie dacă fidejusorul este propus de către
creditor.
c.) Fidejusorul să aibă domiciliul în ţară. Nu vor putea garanta o asemenea obligaţie de cît
persoanele, fizice sau juridice cu domiciliul, reşedinţa sau sediul în Rep. Moldova, art. 1150 alin. 1,
C. civil.
68
Dacă creditorul cere executarea obligaţiei de la fidejusor atunci el este obligat să-i prezinte
toate informăţiile utile privînd conţinutul şi modalităţile obligaţiei principale şi privînd stadiul de
executare a acesteia, art. 1155, C. civil. Dacă fidejusorul a executat obligaţia, creditorul trebuie să-i
remită documentele care atestă creanţa împotriva debitorului, precum şi drepturile care garantează
această creanţă – art. 1161, C. civil.
69
--- compensarea creanţelor reciproce dintre debitor şi creditor. Debitorul nu va putea opune
compensarea creanţei dintre creditor şi fidejusor, art. 658, C. civil;
--- confuziunea, art. 661, C. civil;
--- remiterea de datorie, art. 662, C. civil.
--- dacă obligaţia garantată a fost preluată de o altă persoană, iar fidejusorul nu a fost de
acord să garantezi executarea obligaţiei de către această persoană - noul debitor.
c.) Fidejusiunea poate înceta şi ca urmare a stingerii obligaţiei garantate, pe cale directă.
Dintre care:
--- expirarea termenului pentru care a fost constituită fidejusiunea;
--- în cazul în care termenul este nedeterminat, iar în decurs de un an creditorul nu a întentat
nici o acţiune împotriva fidejusorului.
--- în caz de deces al fidejusorului;
--- atunci cînd din cauza creditorului nu mai poate avea loc subrogarea fidejusorului în
drepturile creditorului faţă de debitor. Fidejusorul va fi eliberat în măsura prejudiciului suferit.
--- prin compensaţie,
--- confuziunae dintre fidejusor şi creditor;
--- prin remiterea de fidejusiune, creditorul renunţînd la garanţie.
3. Gajul
Potrivit art. 454 alin. 1, C. civ: “gajul este un drept real în al cărui temei creditorul
(creditorul gajist) poate pretinde satisfacerea creanţelor sale cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori,
inclusiv statul, din valoare bunurilor depuse în gaj, în cazul în care debitorul (debitorul gajist) nu
execută obligaţia garantată prin gaj”. Potrivit altei definiţii, gajul este o garanţie în al cărui temei
creditorul gajist poate urmări bunul gajat, avînd priorietate faţă de alţi creditori, inclusiv faţă de
stat, la satisfacerea creanţei garantate, art. 1 alin. 1 al Legii. cu privire la gaj nr. 449/30. 07. 200145.
Sediul materiei - art. 454 – 495.
45
Publicată în M. Of. al Rep. Molvova. Nr. 120/2001
70
--- Gajul înregistrat va apărea în momentul înregistrării lui conform normelor stabilite de C.
civil. Părticularitatea acestui tip de gaj este că obiectul gajului va rămîne în posesia debitorului gajist
sau a unui terţ care acţionează în numele debitorului gajist.
---- Amanetul este acel contract care apare în momentul transmiterii obiectului gajului, dacă
în contractul de gaj nu este prevăzut altfel. Pînă în momentul transmiterii bunului, acordul realizat
între părţi va îmbrăcă formă unui antecontract, care constituie o promisiune că bunul gajat va fi
remis creditorului. Particularitatea amanetului este că bunul gajat se va transmite în posesiunea
creditorului gajist sau unui terţ care acţionează în numele creditorului gajist.
b.) Un al doilea criteriu de clasificare a gajului este cel al temeiului de constituire, care
poate fi legal sau convenţional.
--- Gajul este convenţional atunci cînd este rezultatul acordului de voînţă prin care părţile
convin asupra necesităţii constituirii gajului.
--- Gajul este legal atunci cînd legea obligă anumite persoane să constituie un gaj, în vederea
executării unei obligaţii. Legea specifică creanţele din care se pot naşte gajul legal:
--- creanţele statului, pentru sumele datorate conform legislaţiei fiscale;
--- creanţele persoanelor care au părţicipat la construcţia imobililor;
--- creanţele care rezultă dintr-o hotărîre judecîtorească;
c.) Un al treilea criteriu este în funcţie de natura raporturilor juridice ce constituie obiectul
gajului, legea distinge:
--- Ipotecă, gajarea pămîntului, construcţiilor, altor imoile legate nemijlocit de pămînt,
împreună cu terenul afereant necesăr asigurării funcţionale a obiectului gajat sau cu drept de
folosinţă a acestui obiect. Constituie ipotecă şi grevarea chiriilor, prezente şi viitore pe care le
produce un imobil.
--- Ipoteca de întreprinzător, gajul întreprinderii care se extinde asupra întregului ei
patrimoniu, inclusiv asupra fondurilor fixe şi circulante, asupra altor bunuri şi drepturi patrimoîniale
reflectate în bilanţul întreprinderii, dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
--- Gajul mărfurilor care se află în circulaţie sau în proces de prelucrare;
--- Gajul bunurilor pe care debitorul gajist le va dobîndi în viitor.
71
--- Dreptul de urmărire adică dreptul de a pretinde exercitarea dreptului de gaj indiferent în
mîna cui s-ar afla bunulu. Deci, gajul va subzista chear dacă bunul a fost transmis de debitor unei
terţe persoane. De la această regulă legea înstiuie unele excepţii:
--- Cînd creditorul gajist acordă o autorizare de înstrăinare a bunului liber de gaj, art. 478, C.
civ;
--- Cînd terţul dobînditor este de bună credinţă. Dobînditor de bună credinţă este prezumătă
persoana care:
--- dobîndeşte bunuri grevate cu gaj sub formă de mărfuri care se află în circulaţie şi în
proces de fabricaţie;
--- dobîndeşte bunuri grevate cu gaj a căror vînzare la licitaţie a fost anunţată în mijloacele
de înformăre în măsă, cu excepţia bunurilor imobile şi a drepturilor asupra bunurilor imobile;
--- dobîndeşte documente de plată, conosămente, acţiuni, titluri de creanţă, valori mobiliare
grevate cu gaj, cotate la bursă, art. 486 alin. 3, C. civ.
--- cînd bunul este dobîndit de la persoana care-l înstrăinează în cadrul unei activităţi
obişnuite, art. 59 alin. 2 din L. nr. 449/2001.
--- Dreptul de preferinţă adică de a fi plătit cu prioritate din bunul gajat faţă de alţi creditori.
În cazul în care bunul a format obiectul unor gajuri ulterioare, satisfacerea creanţelor ca urmare a
vînzării bunului se va face în ordinea consecutivităţii apariţiei drepturilor de gaj, art. 481 alin. 1, C.
civ. Părţile, prin acordul lor, pot modifică ordinea, gradului de prioritate, în vederea satisfacerii
creanţei din bunul gajat.
72
Pot fi gajate titluri de valoare precum şi drepturi confirmate prin certificate de acţiuni
(dobînzile, dividendele). Atunci, cînd se gajează titlurile de voaloare, se grevează bunurile indicate
în titlu, art. 460, C. civ.
Obiect al gajului pot fi mărfurile care se află în circulaţie şi în proces de prelucrare (stocurile
de mărfuri, materia primă, materialele, semifabricîte, produse fînite). În cazul vînzării acestor bunuri
dobînditorul le dobîndeşte liber de gaj, iar mărfurile cumpărate de debitorul gajist, menţionate în
contractul de gaj, devin obiect al gajului din momentul dobîndirii dreptului de proprietate au
gestiune asupra lor.
Deasemenea pot formă obiect al gajului bunurile care vor fi dobîndite în viitor, art. 457, C.
civ. De ex., roada anului următor, bunul ce urmează a fi fabricat sau cumpărat. Gajul va greva aceste
bunuri doar din momentul în care debitorul gajist devine proprietar.
Atunci cînd gajul îmracă formă ipotecii, legea prevede o serie de dispoziţii speciale cu
privire la obiectul ei:
--- bunul ipotecat trebuie să fie determinat în mod expres;
--- ipotecă asupra terenului se exstînde şi asupra construcţiilor capitale amplaste pe aceasta,
dacă contractul nu prevede altfel;
--- ipotecă asupra construcţiilor capitale, apartamentelor sau încăperilor izolate, situate pe
terenul care aparţin unui terţ, se extinde asupra dreptului de folosinţă sau de arendă a terenului sau a
cotei ideale respective;
--- ipoteca se extinde asupra tuturor ameliorărilor bunului gajat;
--- construcţia nefînalizată poate fi grevată cu ipotecă şi în cazul în care terenul nu aparţîne
cu drept de proprietate persoanei care efectuiază construcţia, dacă la momentul constituirii ipotecii
debitorul gajist deţine un drept de superficie asupra terenului pe care este amplasată construcţia, art.
18 – 19 din Legea 449/2001.
c.) În ce priveşte creanţa garantată prin gaj legea stabileşte anumite reguli:
--- să fie determînată sau determînabilă;
--- să fie exprimătă într-o sumă de bani
--- gajul garanteză creanţa în volumul existent la momentul satisfacerii ei, dacă părţile nu au
prevăzut altfel.
--- cu acordul părţilor poate avea loc o schimbare a creanţei îniţiiale cu una nouă.
d.) Cît priveşte formălităţile necesăre constituirii gajului, urmeză a fi respectate o serie de
reguli, pentru a aşigura opozabilitatea gajului faţă de terţi, posibilitatea de probă sau chear însă-şi
validitatea contractului.
Astfel gajul va fi înceiat în formă verbală dacă sîntem în prezenţa gajului cu deposedare
(amînetul).
Totuşi legea cere respectarea formei solemene în următoarele cazuri:
În cazul gajului fără deposedare formă contractului trebuie să fie una scrisă. În unele cazuri
legea cere în mod expres că contractul să fie încheiat în formă autenică – ipotecă. Alteori legea
prevede că gajul va îmbrace formă autentică dacă pentru transmiterea bunului se cere această formă.
Gajul se va înegistra în modul corespunzător:
--- ipotecă se înregistrează la organul cădastral teritorial în a cărui rază teritorială este
amplasăt bunul ipotecat în termen de 3 luni de la data încheierii contractului. Dacă contractul de v-c
şi cel de gaj se încheie concomitent, dreptul de proprietate şi dreptul de gaj se înregistrează
consecutiv.
--- ipotecă de întreprinzător se înrejistrează la biroul notarial în raza careia se află
întreprinderea;
--- gajul titlurilor de valoare nominative sau a statului se înregistreză în registrul deţinătorilor
titlurilor de valoare numinative sau titlurile de valoare a statului;
73
--- gajul celorlalte bunuri mobile se înregistrează în registrul bunurilor mobile;
--- gajul drepturilor de proprietate întelectuală se înscrie în registrul proprietăţii întelectuale.
74
--- odată cu încetarea poseşiunii în cazul amanetului;
--- după expirarea unui termen de 30 de ani de la data înregistrării în cazul ipotecii;
Încetarea gajului se face prin îndeplinirea unor formălităţi care au că rezultăt radierea din
registrul gajului. Pot solicita radierea înformăţiei cu privire la gaj:
--- creditorul gajist
--- debitorul gajist, în baza unui demers semnat de ambele părţi, a declaraţiei scrise a
creditorului cu privire la renunţarea la gaj sau a hotărării judecîtoreşti
--- teţul care a dobîndit obiectul gajulu, art. 473, C. civ
75
În cazul în care sîntem în prezenţa unei clauze penale convenţionale, aceasta trebuie să
îndeplinească condiţiile de valabilitate impuse de lege pentru orice contract – capacitatea părţilor;
conşimţămîntul; obiectul şi cauza.
Cît priveşte condiţiile de formă. Este de subliniat că clauza penală întotdeauna trebuie să
îmbrace formă scrisă, chear dacă obligaţia principală pentru garantarea careia a fost stipulată nu ar
îmbrăcă această formă. Nerespectarea formei scrise a clauzei penale este sancţionată cu nulitatea,
art. 625 alin. 2, C. civ.
5. Arvuna
Arvuna este o sumă de bani sau un alt bun pe care o parte contractantă o dă celeilalte părţi
pentru a confirmă încheierea contractului şi a-i garanta executarea, art. 631, C. civ.
6. Dreptul de retenţie
Dreptul de retenţie este defînit în art. 637 alin 1 C. civil potrivit careia: “cel care este dator
să remită sau să restituie un bun poate să-l reţină, în cazul prevăzut de lege, atît timp cît creditorul
nu-l despăgubeşte pentru cheltuielile necesăre şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun şi pentru
prejudiciile pe care bunul le-a cauzat”. Altfel spus cel ce deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva,
pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să reţînă lucrul respectiv, să refuze, deci, restituirea, pînă ce
creditorul titular al bunului, îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori
îmbunătăţirea acelui bun. De remarcat însă, că dreptul de retenţie, va putea fi aplicat, potrivit legii,
numai cînd prejudiciul este urmarea cheltuielilor necesăre sau utile, nu şi a cheltuielilor voluptorii,
deci acele cheltuieli făcute din simpă plăcere
76
celaltă parte va achita celtuielile ocazionate de stăpînearea acelui bun ar reprezenta o formă a
exepţiei de neexecutarea a contractului.
Totuşi această concepţie a fost criticîtă de mulţi autori. S-a afirmăt că dreptul de retenţie are
caracter absolut, fiind opozabil tuturor, în timp ce excepţia de neexecutare are caracter relativ,
izvorînd dint-un contract sinalagmatic. Apoi ea diferă şi în funcţie de împrejurările în care ea
întervine, astfel dacă excepţia va putea fi invocată atunci cînd cealaltă parte refuză executarea
contractlui dreptul de retenţie va putea fi invocat numai dacă cealalta parte refuză acordarea
despăgubirilor pentru cheltuielile ocazionate de stăpînirtea bunului, chiar dacă obligaţia principala a
fost executată.
B.) Potrivit altor autori dreptul de retenţie este un drept real de garanţie, imperfect.
Este un drept real pentru motivul că el este opozabil nu numai debitorilor ci şi faţa de unele
terţe persoane străine de raportul juridic care l-a generat. Codul civil moldovenesc prevede că
dreptul de retenţie va fi opozabil terţilor fără îndeplinirea vreunei formălităţi de publicitate, art. 639,
alin. 1, C. civ. Fiind un drept real, dreptului de retenţie îi este recunoscut atributul de urmărire a
bunului. Astfel potrivit art. 639, alin. 3, C. civ, retentorul poate revendică bunul dacă a fost
deposedat de bun contrar voinţei sale.
Dreptul de retenţie este un drept real, dar imperfect întrucît conferă retentorului numai o
detenţie materială, retentorul neputînd invoca în favoarea să efectele posesiei şi anume dobîndirea în
proprietate a fructelor bunurilor sau uzucapiunea. În cazul în care bunul ajunge în posesiunea
creditorului sau titularului dreptului, dreptul de retenţie se stinge.
77
--- În cazul mandatului, mandatarul are dreptul să reţină din sumele pe care trebuie să le
remită mandantului ceea ce mandantul îi datorează pentru executarea mandatului, art. 1033, alin. 4,
C. civ.
--- În materia contractului de depozit, depozitarul are dreptul să reţină bunul depozitat peste
termenul prevăzut în contract pînă la momentul retribuirii sale şi compensarea cheltuielilor suportate
cu întreţinerea bunului.
Spre deosebire de raporturile juridice reale care au caracter de durată şi stabilitate, raporturile
juridice obligaţionale se nasc pentru a se stinge imediat sau după un înterval de timp. Atingerea
scopului urmărit de către părţi poate avea loc prin realizarea drepturilor de creanţă şi executarea
obligaţiilor corelative. De regulă mijlocul firesc de realizarea a creanţelor constă în executarea în
natură a lor, deci plata. Însă legea reglementează şi alte mijloace de stingere a obligaţiilor care vor
putea fi aplicate dacă vor fi întrunite condiţiile necesare. De regulă, executarea se realizezează
voluntar. Atunci cînd acest lucru nu este posibil, acelaşi scop poate fi realizat prin executarea silită
în natură sau prin echivalent bănesc.
Mijloacele de stingerea a obligaţiilor sînt reglementate în Codul civil, Capitolul VII, art. 642
– 665.
Potrivit acestor dispoziţii obligaţiile se stîng prin plată (executarea), consemnarea,
compensarea, confuziunea, remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare, novaţia,
decesul persoanei fizice sau lichidarea persoanei juridice.
3. Darea în plată
Darea în plată reprezintă acel mijloc de stingere a obligaţiilor care constă în acceptarea de
către creditor, la propunerea debitorului, de a primi o altă prestaţie în locul celei pe care debitorul
era obligat iniţial să o execut, art. 643 alin. 2, C. civ. Aşadar darea în plată poate fi făcută numai cu
conşimţămîntul creditorului.
Pentru a fi în prezenţa unei dări în plată este necesăr că aceasta să fie concomitentă cu plata.
Altfel spus ea trebuie realizată în momentul în care prestaţia înlocuită devenise exigibilă. Dacă
acordul lor a intervenit înaintea momentului executării obligaţiei nu mai sîntem în prezenţa unei dări
în plată, ci în prezenţa unei novaţii prin scimbare de obiect.
În ce priveşte efectele ei, din cele arătate mai sus rezultă că darea în plată operiază că o
variantă a plăţii şi deci produce aceleaşi efecte juridice, stîngînd obligaţia cu toate garanţiile şi
accesoriile ei, art. 643 alin. 4, C. civ.
79
În ce priveşte cheltuielile consemnării plăţii înainte că obligaţia să devină exigibilă acestea,
dat fiind situaţia concretă, vor fi suportate de debitor. Dacă bunul consemnat este producător de
fructe, debitorul va fi obligat să perceapă fructele şi să le consemneze la dispoziţia debitorului pînă
în momentul exgibilităţii obligaţiei consemnate.
--- consemnarea trebuie să se facă la locul executării obligaţiei. Dacă a consemnat bunurile
în alt loc, debitorul este obligat să repare prejudiciul cauzat astfel, art. 647 alin. 1, C. civ.
--- înformarea creditorului despre consemnare, consecinţele neinformării fiind suportate de
debitor, art. 647 alin. 2, C. civ.
80
În ce priveşte pe debitor, consemnarea se va stinge cu efecte retroactive, dacă debitorul cere
restituirea bunului consemnat – art. 648, 649, 650, C. civ.
81
--- în alte cazuri prevăzute de lege.
82
Pentru a fi valabilă remiterea de datorie, este necesar că cel ce face această donaţie să fie o
persoană solvabilă. Pentru că o eventuală însolvabilitate a autorului remiterii ar pune în pericol
drepturile terţilor persoane, alin. 6 al art. 662, C. civ.
În ce priveşte efectele remiterii de datorie, acestea sînt diferite după cum ea priveşte obligaţia
principală sau obligaţia de garanţie.
În ce priveşte obligaţia principală, obligaţia debitorului se va stinge şi debitorul va fi liberat
de executarea ei. Odată cu creanţa se stîng şi garanţiile ei,art. 662 alin. 3, C. civ.
Dacă remiterea de datorie priveşte obligaţia de garanţie a fidejusorului aceasta va avea că
efect şi eliberarea de garanţiei şi a fidejusorilor subsegvenţi, solidari, art. 662 alin. 5, C. civ, însă nu
va duce la eliberarea debitorului de obligaţia principală, garantată, art. 662 alin. 4, C. civ.
83
Aceată imposibilitate priveşte obligaţiile de a da un bun individual determinat sau obligaţiile de a
face sau a nu face care implică un fapt personal al debitorului.
Imposibilitatea fortuită de executare nu priveşte obligaţia de a da bunuri de gen, deoarece
acestea nici odată nu pot dispărea, şi celelalte obligaţii de a face sau a nu face care pot fi oricînd fi
executate prin altul.
Sarcina de a dovedi imposibilitatea executării obligaţiei îi revîne debitorului.
Obligaţia nu se va stinge dacă în momentul pieirii lucrului, debitorul era pus în întîrziere, cu
exepţia faptului cînd debitorul va dovedi că lucrul ar fi pierit şi la creditor, dacă el şi-ar fi executat
obligaţia la scădenţă.
Debitorul care se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţia nu va putea pretinde
celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă. Mai mult chear, dacă celaltă partea şi-a executat
obligaţia, debitorul obligaţiei imposibil de executat va fi obligat să-i restituie celeilalte părţi
prestaţia, cu execpţia cazului cînd el face dovada că imposibilitatea executării propriei obligaţiei se
datorează culpei celeilate părţi, art. 663 alin. 3. În acest caz se va pune problemă riscului
contractului.
Dacă debitorul a executat parţial obligaţia care a devenit imposibilă de executat, creditorul
este ţînut să execute o obligaţie corelativă pînă la concurenţa îmbogăţirii sale, art. 663 alin. 4, C. civ.
85
posibilă cu cheltuieli disproporţionate, creditorul este despăgubit în bani”. Deci, creditorul, potrivit
acestei dispoziţii, în cădrul răspunderii civile, nu va fi despăgubit în bani dacă executarea în natură a
obligaţiei va fi posibilă.
86
dăunătoare sînt urmarea unor acte periculoase, creatoare de risc, răspunderea se antrenează fără
culpă, pe temei obiectiv.
46
A se vedea P. M. Cosmovici, Premise pentru elaborarea unei concepţii generale cu privire la fundamentul
răspunderii de drept economic, în „Probleme de drept economic”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1980, p. 15 reprodus de L.
Pop, op. cit., p182-184
87
a.) Originii răspunderii. Dacă răspunderea delictuală îşi are originea în lege, răspunderea
contractuală îşi are originea în contract;
b.) Capacitatea de asumăre a răspunderii. În cazul răspunderii delictuale, căpacitatea
părţilor este una mai largă, fiind suficientă existenţa descernămîntului (mînorul care a împlinit vîrsta
de 14 ani răspunde personal pentru prejudiciul cauzat), în cazul răspunderii contractuale căpacitatea
părţii trebuie să fie, de regulă, una deplină.
c.) Obligaţia încălcată. Dacă în cazul răspunderii delictuale obligaţia încălcată este acea
obligaţie generală negativă ce corespunde unui drept real patrimonial sau personal nepatrimonial, în
cazul răspunderii contractuale obligaţia încălcată este una determinată prin contract, respectiv a da, a
face sau a nu face.
88
Răspunderea civilă delictuală poate să nu ducă la realizarea scopului pentru care a fost
înstituită dacă autorul faptei prejudiciabile este o persoană insolvabilă. În asemenea situaţii victimă
riscă să nu-şi mai poată obţine reparaţia ce i se datorează. Pentru a o pune la adăpost de eventuala
însolvabilitatea a autorului faptei ilicite, codul civil, reglementează răspunderea pentru fapta altei
persoane (răspundere indirectă). Codul civil reglementeză cîteva cazuri de răspundere delictuală
pentru fapta altei persoane:
--- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de un minor care nu a împlinit vîrsta de 14 ani,
art. 1406, C. civ, şi un mînor între 14 şi 18 ani, art. 1407, C. civ.
--- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu,
art. 1408, C. civ, sau de o persoană aflată în imposibilitatea de a conştientiza acţiunile sale ori de a le
dirija, art. 1409, C. civ.
--- răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, art. 1403, C. civ;
--- răspunderea pentru prejudiciul cauzat de autoritatea publică sau de o persoană cu funcţie
de răspundere, art. 1404, C. civ.
--- răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin acţiunile organelor de cercetare
penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii sau înstanţelor de judecată, art. 1405, C. civ.
89
--- răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin surparea construcţiei, art. 1412, C. civ, şi prin
căderea sau scurgerii din construcţie, art. 1413, C. civ;
C.) În funcţie de conţinutul şi numărul persoanelor cărora li se impune obligaţia de a repara
prejudiciul cauzat, răspunderea poate fi:
a.) Solidară dacă aceasta este expres prevăzută în lege, sau cînd prestaţia este indivizibilă
prin natura ei sau prin acordul părţilor. În materie delictuală răspunderea solidară formează regula –
art. 1414 alin. 1, C. civ.
b.) Divizibilă atunci cînd există mai multe părţi răspunzătoare pentru producerea
prejudiciului, fiecare din acestea va răspunde în funcţie de aportul ei la producerea prejudiciului, art.
1414 alin. 2, C. civ, sau dacă nu se poate stabili un asermena raport, în părţi egale, art. 1414, alin. 3,
C. civ. În materie delictuală răspunderea divizibilă reprezintă excepţia, şi în principiu aceasta se
manifestă doar în raporturile dintre persoanele cauzatoare de prejudicii prin recunoaşterea de către
lege a dreptului de regres a celui ce a despăgubit integral împotriva celorlalţi făptaşi pentru cota lor
parte din prejudiciu.
c.) Subsidiară cînd răspunderea persoanei va fi angajată numai dacă persoana vinovată de
producerea prejudiciului va fi însolvabilă. În acest caz persoana subsidiară în angajarea răspunderii
va fi reprezentantul legal sau instituţia angajatoare a făptuitorului.
8.2.1. Prejudiciul
Prejudiciul poate fi defînit că fiind consecinţa negativă cu caracter patrimonial ale faptei
ilicite, apărute că urmare a lezări drepturilor subiective patrimoniale sau personal nepatrimoniale.
Trebuie de spus că condiţia prejudiciului reprezintă o condiţie necesără şi esenţială a angajării
răspunderii. Aceasta deoarece pornind de la prejudiciu, prin luarea în considerare a raportului de
cauzalitate se ajunge la fapta ilicită sau dăunătoare, iar de aici la autorul ei sau la persoana obligată
la reparare.
Prejudiciile sînt susceptibile de mai multe clasificări: patrimoniale sau nepatrimoniale
(morale); cauzate direct persoanei umane sau cauzate direct bunurilor sale; previzibile sau
înprevizibile; înstantaneie şi succesive.
În legătură cu prejudiciile morale trebuie de spus că acestea se vor acorda numai în cazurile
prevăzute expres de lege, art. 1398, C. civ.
Prejudiciul patrimonial este formăt din două componente: prejudiciul efectiv suferit şi
beneficiul nerealizat sau venitul ratat – art. 14 alin. 2, C. civ. Potrivit art. 610, C. civ se consideră
ratat venitul care ar fi fost posibil de obţinut de către partea vătămată în condiţiile circuitului civil,
dacă nu ar fi fost săvîrşită fapta ilicită.
90
Prejudiciul poate fi cauzat şi prin acţiuni ilicite. În acest caz răspunderea făptuitorului nu va
fi angajată. De ex., acţiunile pompierilor de a distruge un bun pentru a împedica răspîndirea focului,
acţiunile serviciilor epidimiologice în vederea preîntîmpinării răspîndirii epidemiei, şi altele. De
asemenea sînt considerate licite acţiunile săvîrşite în stare de legitimă apărare dacă nu s-a depăşit
limitele ei.
Cauzarea de prejudicii în caz de exstremă necesitate, deşi este considerată licită, nu înlătură
obligaţia autorului faptei prejudiciabile de a-l repara, fiind posibilă şi ipoteza reparării unui astfel de
prejudiciu, art. 1402, C. civ şi de către terţa persoană în înteresul căruia a acţionat autorul
prejudiciului, art. 1402 alin. 2, C. civ.
91
d. Sistemul unităţii indivizibile între cauză şi condiţii. Potrivit acestui sistem în stabilirea
raportului cauzal trebuie avut în vedere că fenomenul cauză nu acţionează singur ci în anumite
condiţii exsterne, care, fără a produce efectul păgubitor, au favorizat totuşi poducerea acestui efect,
înlesnînd naşterea procesului cauzal. Unitatea acestor împrejurări este dată de faptul că ele concură
ca un tot la producerea prejudiciului. Aşa se explică, în planul dreptului civil, antrenarea răspunderii
înstigatorului, complicilor, favorizatorilor, tăînuitorilor. După cum se pare acesta este sistemul care
este acceptat de literatura de specialitate.
92
de specialitatea s-a spus că neexecutarea obligaţiilor este privită în două sensuri: lato sensu constă în
neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întîrziere a obligaţiilor; stricto sensu constă doar
în neexecutarea totală sau parţială a acelor obligaţii.
a.) Neexecutarea obligaţiei poate fi totală sau parţială, cînd doar o parte din prestaţia
promisă a fost executată. Prestaţia executată chear parţial poate fi o neexecutare totală dacă obiectul
obligaţiei este indivizibil prin convenţia părţilor sau natura să.
b.) Executarea necorespunzătoare a obligaţiei constă în executarea obligaţiei de către
debitor cu nerespectarea condiţiilor de călitate a prestaţiei. Astfel, de ex., în cazul predării către
creditor a unui bun cu vicii ascunse. Uneori o executare necorespunzătoare poate fi apreciată că fiind
o neexecutare parţială. Trebuie de spus că executarea necorespunzătoare este propriu obligaţiilor
care au că obiect prestaţia de a face.
În tote cazurile de neexecutare sau executare necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale,
despăgubirile în bani la care are dreptul creditorul pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat,
se numesc daune interese compensătorii.
c.) Executarea cu întîrziere a obligaţiei reprezintă situaţia în care debitorul a executat în
natură obligaţia sa sau este gata să o execute după ce obligaţia a devenit exigibilă. Întîrzierea în
executare poate avea valoare unei neexecutări totale a obligaţiei cînd obligaţia prin natura sa, nu
putea fi executată de cît pînă sau la un anumit termen, pe care debitorul nu l-a respectat, cum este
obligaţia de a pune la dispoziţia creditorului un bun, automobil luxos pentru sărbătorirea unui
eveniment, nuntă. Despăgubiea pe care o va acorda debitorul pentru repararea prejudiciului cauzat
se numeşte daune interese moratorii.
9.1.2. Prejudiciul
Neexecutarea lato sensu a obligaţiilor contractuale are că efect angajarea răspunderii
debitorului numai dacă creditorul a suferit un prejudiciu, o pagubă. Pentru că prejudiciul a formăt
obiectul de studiu atunci cînd am analizat răspunderea civilă delictuală, în contînuare nu-l voi
reitera. Mă voi opri doar la acele aspecte ale prejudiciului care comportă unele nuanţări, diferenţiei
faţă de prejudiciul delictual.
O astfel de diferenţiere se manifestă în materia probei prejudiciului. Regula este că cel ce
suferă un prejudiciu trebuie să facă dovada lui. În materia răspunderii contractuale cu privire la
proba întînderii lui există o excepţi. În cazul în care prejudiciul reprezintă neexecutarea unei
obligaţii pecuniare, creditorul nu va trebui să facă dovada întînderii prejudiciului, deoarece legea
fixsează drept despăgubire dobînda legală, care potrivit art. 619, C. civ, reprezintă 5% peste rata de
refînanţare a Bîncii Naţionale a Moldovei, sau 9% în cazurile în care nu părticipă consumătorul.
O altă nuanţă ce se impune cu privire la prejudiciul contractual o reprezintă situaţia cînd
sîntem în prezenţa unui prejudiciu nepatrimonial. În primul rînd acesta are un domeniu restrîns de
aplicaţie şi apare doar în procesul de valorificare a drepturilor de autor şi inventator, în contractele
ce au că obiect protecţia fizică persoanelor, de ex., contractul de transport. Prejudiciul nepatrimonial
este denumit în literatura de specialitate şi prejudiciul moral.
93
legale reiese că debitorul nu poate fi obligat la plata despăgubirilor dacă neexecutarea se datorează
forţei majore, art. 606, C. civ; cazul fortuit; vnovăţiei celui prejudiciat, art. 612, C. civ, ori a
persoanei pentu care răspunde cel prejudiciat, deoarece în acest caz lipseşte raportul de cauzalitate.
94
--- Fapta să fie săvârşită pentru apărarea împotriva unui atac material direct imediatr şi înjust.
--- Atacul să se îndrepte împotriva unei persoane sau a unui înteres public.
--- Atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile acestuia ori înteresul public.
--- Apărarea să fie proporţională cu gravitatea pericolului.
Dacă în timpul apărării împotriva unui atac s-a cauzat prejudiciu unui terţ prejudiciul
urmează să fie reparat de atacator. Dacă au fost depăşite limitele unei apărări proporţionale cu
gravitatea pericolului autorul apărării i se va angaja răspunderea pentru ceea ce excede aceste limite.
10.7. Acţiunile terţei persoane, a victimei sau a creditorului care exclude total sau
parţial atragerea răspunderii civile
În cazul răspunderii contractuale prin fapta victimei înţelegem fapta creditorului care l-a pus
pe debitor în imposibilitatea de a executa în natură obligaţiile pe care şi le-a asumat prin voinţa lui.
Acelaşi afect îl va avea şi fapta unei terţe persoane. În aceste două cazuri se impun a fi analizate
două situaţii: cea în care culpa pîrîtului nu este prezumată de lege şi cea cînd legea o prezumă.
--- Atunci cînd legea nu prezumă culpa pîrîtului, acesta va răspunde numai dacă reclamantul
face dovada îndeplinirii condiţiilor angajării răspunderii. Odată ce au fost întrunite aceste condiţii
pîrîtul va răspunde pentru prejudiciul cauzat. El are posibilitatea, însă, de a demonstra că la
prejudiciul cauzat a concurat şi fapta creditorului şi a terţei persoane, caz în care răspunderea
pîrîtului va fi limitată la prejudiciul cauzat doar prin fapta să.
--- În cazul în care răspunderea pîrîtului este prezumătă, el se poate apăra de răspundere
dacă înlătură prezumţia respectivă prin dovedirea faptului că prejudiciul a fost cauzat de fapta
victimei, a creditorului sau unei terţe persoane.
96
BIBLIOGRAFIE
Adam, I., Drept civil. Obligaţiile. Contractul. Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011;
Baieș, S., Roşca, N.,. Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor, Chișinău.
2006;
Cosmovici, P. M., Premise pentru elaborarea unei concepţii generale cu privire la fundamentul
răspunderii de drept economic, în „Probleme de drept economic”, Ed. Academiei, Bucureşti,
1980;
Lupan, E.,Întroducere în drept civil. Ed. Argonaut, Cluj- Napoca, 1999;
Pop, L., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Tratat. Ed.”Chemarea” Iași, 1993;
Popescu, T. R., Anca, P., Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968;
Stătescu, C., Bîrsan. C., Drept civil. Teoria general a obligațiilor. Ed. ALL București, 1998;
Ungureanu, O., Munteanu, C., Tratat de drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale. Ed.
Hamangiu, Bucureşti. 2008;
97