Caiet Jurisprudenta

Considerații generale cu privire la obligațiile civile

Raportul obligațional reprezintă un raport juridic al cărui subiect activ (creditorul) este
îndreptățit să ceara subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva ce în absența
angajamentului juridic al debitorului ar fi putut face (art. 1164 NCC – „Obligaţia este o legătură
de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are
dreptul să obţină prestaţia datorată.”).

Cu mențiunea că avem în vedere prestațiile negative speciale, și nu generale (care sunt

corelative, de regulă, unui drept civil absolut – real, dar și personal nepatrimonial), acestea din urmă
fiind limitate legal.

Prestația negativă specială, obligația non faciendo cu caracter special, presupune

angajamentul juridic al debitorului, care nu poate să facă ceva tocmai pentru ca s-a obligat, astfel
aceasta nu reprezintă o limitare a libertății prin voința legiuitorului, ci o autolimitare a libertății prin
voința persoanei.

,,Obligatio est iuris vinculum quo, necessitate, adstringimur alicuius solvendae rei,
secundum nostrae civitatis iura” = Obligatia civila este legatura de drept pe temeiul careia suntem
obligati sa savarsim o prestatie catre o alta persoana conform dreptului.

Etapele Istorice ale Cristalizării obligaţiei:

1. Debitorul (neplatnic) era ţinut în lanţuri de către creditor până la efectuarea plăţii (obligaţia
are consistenţă materială);
2. Creditorul îl eliberează pe debitor, punând în locul său, în lanţuri, un garant, astfel încât
răspunderea se împarte (obligaţia îşi păstrează consistenţa materială, răspunderea devine o
relaţie nematerială);
3. Garantul printr-un jurământ solemn (religios) promitea efectuarea plăţii pentru a fi eliberat
(consistenţa materială devine în acest moment una juridică, religioasă);
4. Dispare conţinutul religios, obligaţia fiind doar juridică, nu şi religioasă.

I. STRUCTURA OBLIGAȚIEI CIVILE – subiecte, conținut, obiect, sancțiune

(subînțeleasă)

1. Subiectele: activ – creditor [ = titularul dreptului de creanta]; pasiv – debitor [ = cel care are
datoria corespunzatoare dreptului de creanta].

Subiectul activ (creditorul) este o persoana determinata / determinabila in momentul

nasterii raportului de obligatii; in schimb, subiectul pasiv (debitorul) trebuie sa fie intotdeauna o
persoana determinata la nasterea obligatiei.
Sunt situații în care ei poarta denumiri diferite (de exemplu: în cazul obligațiilor izvorâte din
delicte civile creditorul e victima prejudiciului, iar debitorul e făptuitorul / autorul / cel ce răspunde;
obligație născută din comodat – creditorul e comodant, debitorul e comodatar; obligație născută din
1
depozit – creditorul e deponent, debitorul e depozitar). Este cazul obligatiilor unilaterale.

Uneori, denumirea lor sintetizează o dublă poziție: în multe raporturi, fiecare subiect este și
creditor, și debitor, căci are nu numai drepturi, ci și obligații (de exemplu: în cazul contractului de
vânzare – cumpărare: vânzătorul este creditorul primirii prețului, dar debitorul predării bunului;
simetric, cumpărătorul este debitorul predării prețului și creditorul primirii bunului); la fel în cazul
unor alte obligații născute din contracte sinalagmatice (locațiunea: locatarul este creditorul primirii
folosinței bunului și debitorul plății numite chirie, iar locatorul e debitorul asigurării folosinței
bunului și creditorul primirii chiriei). Este cazul obligatiilor bilaterale.

2. Conținutul: drepturile de creanță (activul patrimonial) și datoriile părților (pasivul patrimonial),

latura activă și latura pasivă de natură patrimonială.

3. Obiectul [art. 1226 NCC] = prestatia la care se angajeaza debitorul. Sub sanctiunea nulitatii
absolute, el trebuie sa fie determinat sau cel putin determinabil si licit.

 prestația pozitivă de a da reprezintă transmiterea sau constituirea unui drept real;

Sub imperiul VCC, prestația de a da era distinctă de prestația constând în predarea bunului
înstrăinat în materialitatea sa, aceasta din urmă fiind considerată a fi o prestație de „a face”
autonomă. NCC consacră o altă soluție. Astfel, potrivit art. 1483 alin. (1) NCC, prestația de a
strămuta proprietatea implică și prestația de a preda lucrul iar, atunci când este cazul, prestația de a-l
conserva până la predare.

 prestația pozitiva de a face reprezintă orice prestație pozitivă, cu excepția celei de a da;
 prestația de a nu face / negativă cu caracter special reprezintă o abstențiune. NU se
confunda obligatia de a nu face specifica raportului juridic obligational cu obligatia de a nu
face, opozabila erga omnes, corelativa drepturilor reale principale. Obligatia corelativa
dreptului real este una generala + abstracta, ce presupune obligatia de a nu face nimic de
natura sa aduca atingere exercitiului dreptului real, in timp ce obligatia corelativa dreptului
de creanta este una concreta, si anume de a nu face ceva ce ar fi putut sa faca daca nu si-ar
fi asumat aceasta obligatie.

Contestată este prestația de a da, pentru că s-a spus că transmiterea și constituirea unui drept
real nu sunt prestații propriu-zise, întrucât ele nu presupun o activitate din partea debitorului. S-a
afirmat, pe bună dreptate, că transmiterea și constituirea unui drept real operează fix din momentul
încheierii actului (de regulă, un contract – vânzare, constituire a dezmembrămintelor), ca efect al
voinței juridice.

Ideea este sprijinită pe consensualismul actelor juridice, din moment ce prin simpla
încheiere contractul produce efecte, când este vorba de acte translative / constitutive de drepturi
reale, nu mai este vorba de o prestație din partea debitorului, ci de voința juridică per se, care e
suficientă pentru a transmite / constitui drepturi reale.

Deși există o logică în această argumentare, ea nu poate fi reținută, pentru că:

a) Deși e vorba de acte juridice consensuale, este posibil să avem prestații de a da ce nu se

consumă prin simpla încheiere a actului juridic. Acestea sunt obligațiile de a da persistente în
timp (părțile, chiar prin act, au prevăzut un termen pentru transmiterea / constituirea unui drept
real, sau suntem în cazul res genera, care doar când se individualizează pondere, numere,
mensurave constant pot fi transmise).

b) Efectul se produce în virtutea legii sau în virtutea voinței părților, fără a mai fi nevoie de o
prestație a debitorului.
2
c) Există acte juridice care au ca obiect transmiterea / constituirea drepturilor reale imobiliare –
când va intra în vigoare efectul constitutiv al înscrierii în CF (art. 885 alin. (1) NCC prevede
că, sub rezerva unor dispoziții legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în
cartea funciară se dobândesc, atât între părți, cât și față de terți, numai prin înscrierea lor în
cartea funciară, pe baza faptului sau actului care a justificat înscrierea): aici, actul e încheiat,
dar dreptul real nu se naște numai ca efect al voinței juridice a părților, ci prin îndeplinirea
formalităților, prestației debitorului de a a asigura documentele necesare pentru înscrierea în
cartea funciară.

4. Sancțiunea

Sancțiunea obligației constă, din perspectiva creditorului, în totalitatea mijloacelor ofensive

și defensive pe care le poate exercita, de regulă, cu ajutorul forței de constrângere a statului, pentru
a obține sau păstra prestația care i se datorează de către debitor și, din perspectiva debitorului, din
mijloacele juridice pe care legea i le pune la dispoziție pentru a se libera de datorie, prin executarea
prestației datorate, atunci când creditorul refuză ori nu poate să o primească, debitorul având
interesul să stingă raportul obligațional prin executare.

II. CLASIFICAREA OBLIGAȚIILOR CIVILE

1. După izvorul obligației (art. 1165 NCC – „Izvoarele obligaţiilor. Obligaţiile izvorăsc din
contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată,
fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii.”)

1.1. Obligații născute din acte juridice – contracte și acte juridice unilaterale

1.2. Obligații născute din fapte juridice stricto sensu (licite) – gestiunea intereselor altuia / de
afaceri, plata lucrului nedatorat, îmbogățirea fără justă cauză; ilicite / delicte civile – fapta
cauzatoare de prejudicii

1.3. Orice alte fapte sau acte de care legea leagă nașterea unor obligații

2. După natura prestației care formează obiectul – pozitive (a da, a face) sau negative
(neminem laedere – baza răspunderii civile delictuale)

II.1 Critica obligațiilor de a da: Față de regula transmiterii contractuale ex lege a dreptului
de proprietate s-a afirmat că obligația de a da în sarcina transmițătorului nu își justifică în niciun
fel existența. Prin urmare, clasificarea tradițională, tripartita a obligațiilor după obiectul lor se
reduce, în fapt, la distincția dintre obligații de a face și obligații de a nu face.

Prin urmare, făcând abstracție de existența obligațiilor de a da, a căror existență este
contestată cu fermitate, s-a propus clasificarea raporturilor obligaționale după obiectul lor, în patru
categorii:
 obligații de a preda o sumă de bani;
 obligații de a preda un bun individualizat;
 obligații de a presta un serviciu;
 obligații de a nu face.

Clasificare utilă întrucât ne oferă o imagine nuanțată asupra obligațiilor de a face.

II.2 Tot în funcție de obiect, avem obligații de mijloace (de prudență sau de diligență) și
obligații de rezultat (determinate).
3
a) La obligațiile de rezultat (de exemplu, într-un contract de vânzare–cumpărare): obiectul
obligației nu e format doar dintr-o anumită prestație, ci și din rezultatul spre care se tinde
prin acea prestație (rezultatul face parte din obiectul obligației).

b) La obligațiile de mijloace (obligația avocatului de a pune în valoare toate cunoștințele

juridice și diligența necesară pentru a câștiga procesul în care clientul său este parte;
obligația unui medic de a trata un pacient pentru vindecarea lui de o anumită maladie etc.):
obiectul obligației este constituit numai de prestație, nu și de rezultatul spre care se tinde
prin acea prestație.

Importanța acestei distincții rezidă în faptul că în cazul obligațiilor de rezultat se consideră

executate numai dacă este atins rezultatul, pe când în cazul obligațiilor de mijloace poate fi
considerată executată deși nu s-a atins rezultatul, în măsura în care debitorul a recurs la mijloacele
necesare și posibile și a dat dovadă de diligență și prudență în conduita sa, făcând tot ceea ce este în
stare să facă pentru atingerea rezultatului urmărit.

Greșeala este că mulți autori explică probarea prin referire la elementul subiectiv – vinovăție
/ culpă. De fapt, primul element important, pe tărâm probatoriu, e chiar fapta ilicită. La obligațiile
de rezultat, neatingerea sa naște o prezumție de neexecutare a contractului (câtă vreme nu se
dovedește atingerea rezultatului, iar creditorul trebuie numai să afirme aceasta). La obligațiile de
mijloace, neatingerea rezultatului nu naște o prezumție de neexecutare în sarcina debitorului
(creditorul trebuie să facă dovada că debitorul nu a depus toată pregătirea și diligența, rezultă că
sarcina probei aparține creditorului).

În ambele cazuri, odată dovedită fapta ilicită, se naște și prezumția de culpă (în partea
debitorului), astfel diferența nu se profilează pe tărâmul dovedirii culpei, ci în legătură cu modul de
dovedire a faptei ilicite. Sunt situații în care diferența dispare: la vânzare–cumpărare, creditorul
trebuie să facă dovada lipsei calității sau a viciilor bunului.

In cazul obligatiilor de rezultat, pentru a se angaja raspunderea civila a debitorului, este

suficient sa se probeze de catre creditor faptul ca rezultatul promis nu a fost atins sau existenta
creantei, daca proba rezultatului promis nu este posibila.
In schimb, in cazul obligatiilor de mijloace, creditorul trebuie sa probeze ca debitorul nu a
depus toate diligentele necesare si posibile pentru a atinge rezultatul.

Intr-o anumita situatie, aceasta diferenta de ordin probatoriu care priveste neexecutarea
dispare: acele obligatii de rezultat, in cazul carora debitorul atinge rezultatul, dar creditorul
pretinde ca rezultatul are lipsuri calitative sau cantitative. Intr-un asemenea caz, creditorul trebuie
sa faca o dovada asemanatoare unei dovezi pe care o face creditorul unei obligatii de mijloace, mai
ales cand sunt lipsuri calitative. Creditrul trebuie sa cunoasca normele de calitate pentru un anumit
produs si sa faca dovada nerespectarii normei. Deci, aici, dispare distinctia probatorie. Dar, de
regula, ea e importanta pe temeiul dovedirii neexecutarii / al faptei ilicite, ca temei al raspunderii
juridice.

II.3 Mai avem și obligații pecuniare (obligatia de a plati sau restitui o suma de bani) și
obligații în natură / nepecuniare (orice alte obligatii pozitive sau negative, altele decat plata
unei sume de bani).
Obligatiile pecuniare: nu pot fi inlocuite cu daune compensatorii; sunt doar obligatii de
rezultat; in principiu, pot fi intotdeauna executate silit in natura (exceptie – insolvabilitatea
debitorului); in caz de neexecutare, creditorul nu este tinut sa probeze un prejudiciu si nici vinovatia
debitorului.
Adesea, in acelasi context al clasificarii, este indicata si o obligatie cu continut echivoc – datoria
de valoare, care nu este nici in natura, nici pecuniara si totusi imprumuta trasaturi ale ambelor.
4
Datoriile de valoare sunt acele raporturi de obligatii care au ca obiect o valoare exprimata intr-o
suma de bani pe care debitorul o datoreaza creditorului, suma care este supusa modificarii in toate
cazurile in care, intre momentul nasterii si cel al platii, prestatia nu mai reprezinta acea valoare din
cauza fluctuatiilor monetare. Datoria de valoare este intotdeauna o obligatie de rezultat.
II.4 Ar mai fi și obligații de valoare – acele raporturi obligaționale care au ca obiect o
valoare exprimată într-o sumă de bani pe care debitorul o datorează creditorului, suma care este
supusă modificării sau recalculării în acele situații în care, la momentul plății, nu mai reprezintă
acea valoare din cauza fluctuațiilor monetare (de exemplu, azi un tablou poate valora 1 milion $
și mâine 2 milioane $, importanța acestei clasificări se degajă din faptul că, la executare, trebuie
să avem în vedere valoarea reală).

De pildă, creanța în repararea unui prejudiciu se naște în momentul producerii acelui

prejudiciu, dar este evaluată la data pronunțării hotărârii judecătorești; așadar, obligația persoanei
răspunzătoare are ca obiect valoarea prejudiciului și nicidecum o sumă de bani, sumă ce are doar
rolul de a exprima valoarea acelui prejudiciu la momentul la care trebuie reparat, valoare care este
anterioară expresiei sale bănești.

Alte exemple:

 obligația de restituire în care se aplică principiul repunerii părților în situația anterioară

(rezoluțiunea contractului, nulitatea actului juridic etc.);
 obligația de restituire născută din îmbogățirea fără justă cauză

3. După sancțiune:

a) obligații civile perfecte, care se bucură de o deplină sancțiune sub aspect juridic ->
creditorul are la dispozitie toate sanctiunile legale impotriva debitorului si pe cale de actiune
si pe cale de exceptie.

b) obligații naturale sau imperfecte, fără a se confunda cu obligațiile morale, au totuși o

sancțiune juridică limitată. Sunt lipsite de mijloace ofensive, insa pot fi aparate prin
mijloace defensive (dupa implinirea prescriptiei extinctive, obligatia devine
naturala).Obligatiile naturale – nu sunt supuse repetitiunii, pot fi confirmate de debitor, pot
fi transformate in obligatii civile perfecte prin novatie, transmisibile, neutre ( nu pot fi stinse
prin compensatie legala sau judiciara, dar pot face obiectul compensatiei voluntare ),
caracterul natural al posibilelor garantii de executare.
c) obligatia prescrisa – daca s-a prescris executarea obligatiei, creditorul, chiar daca face
actiune impotriva debitorului, acesta poate invoca prescriptia si paraliza actiunea. Doar ca
prescriptia nu se invoca din oficiu, ci numai de catre debitor. Daca el nu vrea sa invoce, va fi
obligat sa execute. La fel, dupa expirarea termenului, daca debitorul executa prestatia, nu se
mai poate restitui prestatia executata.

4. După opozabilitate: obligații civile simple / propriu-zise, obligații propter rem și scriptae in
rem.

a) Obligațiile propter rem sunt obligații reale de a FACE, strâns legate de un lucru, imobil
sau mobil, astfel încât se transmit odată cu acesta. Ele decurg din „stăpânirea unor bunuri”
și „obligă numai în legătură cu acele lucruri”, adică propter rem. Obligația propter rem este
opozabilă deținătorului actual și celor succesivi ai bunului.

b) Obligațiile scriptae in rem sunt atât de strâns legate de posesia unui bun, încât creditorul
nu își poate realiza creanța sa decât dacă posesorul actual al lucrului îndeplinește obligația
corespunzătoare (art. 1811 NCC).
5
 CONTRACTUL
FORMAREA ȘI EFECTELE CONTRACTULUI

Autonomia de voință și libertatea de voință contractuală. Art. 1169 NCC consacră

principiul libertății contractuale ca expresie a autonomiei de voință și limitele acestei manifestări
impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.
Art. 11 NCC + art. 14 NCC + art. 1170 NCC.

Art. 11 NCC foloseste notiunea de conventie.

Potrivit Prof. Baias, din interpretarea art. 1176 NCC reiese ca sunt sinonime (contract =
conventie).

Definiție: art. 1166 NCC.

Definiție meritorie pentru că (1) înlătură distincția artificială între acte bilaterale și
multilaterale (mecanismul realizării acordului de voință); (2) arată efectele produse. Critica ce îi
poate fi adusă se referă la utilizarea termenului de „persoane” – ar trebui să avem „părți în
contract” (putem avea persoane sau un grup de persoane).

Ceea ce este specific acestui izvor de obligatii este ca vointa juridica, prin ea insasi,
intemeiaza nasterea raportului juridic. Asa se mai intampla si in cazul actului juridic unilateral.
Celelalte izvoare de obligatii presupun pentru nasterea obligatiei si savarsirea unui fapt sau
6
intamplarea unui eveniment.
Cand este vorba de contract, ca in cazul actului unilateral, simpla vointa juridica a
partilor, fara nicio manifestare de fapt determina nasterea obligatiei.

CLASIFICAREA CONTRACTELOR CIVILE

1. Contracte sinalagmatice și contracte unilaterale. După conținutul lor, Codul civil împarte
contractele în sinalagmatice și unilaterale.

!!! Art. 1171 NCC.

Reciprocitatea dintr-un contract sinalagmatic sau bilateral: se nasc obligatii reciproce,

fiecare parte are nu doar drepturi, ci si datorii.
Interdependenta exprima ideea de cauza prelungita de pe terenul formarii contractului, pe
terenul executarii contractului.

Interdependența este înțeleasă prin cauză, dar cu o dublă semnificație – într-o primă
semnificație ca un element de validitate a contractului, care se referă la încheierea contractului,
astfel într-un contract sinalagmatic fiecare parte se obligă pentru că are reprezentarea subiectivă că
si cealaltă parte se va obliga (1) și într-o a doua semnificație, dincolo de momentul încheierii
contractului, cauza se prelungește pe terenul executării contractului, așa încât, într-un contract
sinalagmatic, o parte își execută propria obligație pentru că are reprezentarea subiectivă că și
cealaltă parte își va executa obligația (2).

La actul juridic unilateral: criteriul este numărul părților. La contracte uni / plurilaterale,
criteriul este reprezentat de reciprocitate și interdependență. Exemple de contracte unilaterale:
donația, comodatul, mandatul, depozitul, fideiusiunea.

Contractul sinalagmatic
Reciprocitatea se gaseste intotdeauna, dar nu este determinanta.
Obligatiile trebuie sa fie si interdependente, fiecare obligatie a unei parti reprezinta
cauza juridica a celeilalte parti.
Exemplu : contractul de vanzare-cumparare: cauza juridica de a transmite bunul si de a
transfera dreptul unei parti constituie obligatia celeilalte parti de a plati pretul.
Contractul unilateral
In principiu – pentru o singura parte a contractului.
Pot fi contracte unilaterale in care sa existe reciprocitatea partilor.
Exemplu: in cazul obligatiei de a folosi si restitui bunul – cealalta parte nu are voie sa faca
nimic de natura a afecta folosinta bunului, de unde rezulta ca obligatiile sunt reciproce.
Cauza obligatiei de restituire – remiterea bunului.
Cauza de a nu face nimic a aduce atingere folosintei este in contract.

7
 Problema contractelor sinalagmatice imperfecte: există unele contracte unilaterale care
pot, după încheierea lor, în mod ocazional, să dea naștere la obligații în sarcina creditorului,
obligații pe care acesta nu și le-a asumat inițial.

S-a vorbit de contracte sinalagmatice imperfecte. Legiuitorul, ca sa inlature orice confuzie, a

precizat ca, daca obligatiile nu sunt reciproce si interdependente, atunci contractul ramane
unilateral.
Ca urmare, un contract de depozit care se naste unilateral ramane unilateral, chiar daca, la un
moment dat, depozitarul face cheltuieli cu bunul, ceea ce inseamna ca in acel moment deponentul
va avea datoria sa-i restituie aceste cheltuieli, iar depozitarul va avea dreptul sa ceara aceste
celtuieli. Acest drept nou si aceasta datorie noua nu se nasc din contractul initial, ci dintr-un fapt
extracontractual ulterior, posibil interpretat ca o gestiune de afaceri.

Nu trebuie confundat contractul unilateral cu actul juridic unilateral. Contractul unilateral

ramane un contract, adica are 2 sau mai multe parti. Diferenta de criteriu de clasificare: contractul
unilateral este rezultatul clasificarii contractelor (acte juridice bilaterale sau multilaterale) pe baza
criteriului reciprocitatii si interdependentei datoriei; actul unilateral este rezultatul clasificarii
actelor juridice in general pe baza criteriului numarului partilor care incheie actul juridic.

Importanța practică a distincției între contractele sinalagmatice și cele unilaterale – se

prezintă din două puncte de vedere:

a) Din punct de vedere probator: de regulă, atunci când este vorba de un contract sinalagmatic,
trebuie respectată condiția dublului sau multiplului exemplar; în cazul contractelor
unilaterale, înscrisul sub semnătură privată este suficient a fi redactat într-un singur exemplar
și remis creditorului.

b) Din perspectiva regulilor speciale aplicabile lor – caracterul reciproc și interdependent al

contractelor sinalagmatice determină următoarele efecte specifice ale acestora:

 excepția de neexecutare a contractului -> art. 1556 NCC (când se încalcă principiul
simultaneității obligațiilor);
 rezoluțiunea sau rezilierea contractului (desființarea contractului în cazul neexecutării
culpabile a obligațiilor contractuale de către cealaltă parte);

 riscurile neexecutării contractului datorită forței majore sau cazului fortuit generează
efecte diferite, în primul rând, datorită reciprocității prestațiilor generând adesea o
obligație de restituire, ceea ce nu e cazul la contractele unilaterale (sau cel puțin,
eventuala obligație de restituire în cazul lor, nu este una de natură contractuală).

2. Contracte cu titlu oneros și contracte cu titlu gratuit – având în vedere criteriul scopului
urmărit de părți la încheierea lor

Există și contracte sinalagmatice cu titlu gratuit, de exemplu donația cu sarcină, atât timp
cât sarcina nu echivalează sau depășește valoarea bunului donat, întrucât echivalența prestațiilor
este un criteriu subsidiar.

A. Contractele cu titlu oneros

Toate contractele oneroase fac parte din categoria celor sinalagmatice.
Art. 1172 alin. (1) NCC.

Contractele cu titlu oneros, după criteriul certitudinii / incertitudinii existenței și / sau

8
întinderii obligațiilor, sunt de două feluri – comutative și aleatorii:

a) Oneros comutativ: art. 1173 alin. (1) NCC – Majoritatea contractelor au caracter comutativ:
vânzarea, locațiunea, schimbul, antrepriza etc.

b) Oneros aleatoriu: art. 1173 alin. (2) NCC – Intră în această categorie: contractul de asigurări,
contractul de rentă viageră, contractul de întreținere viageră, jocul si pariul etc.

Cand este vorba de aceasta clasificare, nu evenimentul ca atare este imprevizibil, ci

consecintele si momentul in care se produce el. In momentul in care partile cand incheie
contractuluiele stiu ca un eveniment viitor si imprevizbil sub aspectul momentului si al
consecintelor va avea influenta asupra contractului. Acel eveniment va influenta fie nasterea
drepturilor si obligatiilor partilor, fie intinderea acestor drepturi si obligatii.
Ex: se incheie un contract de intretinere, iar creditorul obligatiei de intretinere da debitorului
un imobil, iar acesta din urma se obliga sa-l intretina pe creditor pana la sfarsitul vietii lui. Nu
elementul sfarsitul vietii e necunoscut, ci momentul in care intervine moartea creditorului. Deci,
obligatia debitorului exista de la bun inceput, dar nu se stie care este intinderea ei.
Sunt si situatii in care nici macar nu se stie de la inceput daca o parte are o obligatie. (jocul
de noroc). O prestatie nu e cunoscuta nici sub aspectul existentei, cu atat mai mult sub aspectul
intinderii.

Importanța practică a distincției între contractele comutative și cele aleatorii: în materia

leziunii, care poate fi invocată doar în cazul contractelor comutative.

B. Contractele cu titlu gratuit

Art. 1172 alin. (2) NCC.

Aceste contracte se divid în: liberalități și contracte dezinteresate.

a) Liberalitățile: presupun o diminuare a patrimoniului celui ce le încheie (donația spre exemplu)

– una dintre părți se însărăcește și cealaltă se îmbogățește.

b) Contractele dezinteresate: serviciul procurat unei părți nu presupune o micșorare a

patrimoniului (comodatul, în măsura în care folosința de către împrumutat nu uzează bunul cât
să se producă o scădere în patrimoniul celui ce împrumută) – o parte se obligă să presteze un
serviciu fără a se însărăci pe sine și nici în scopul îmbogățirii celeilalte părți.

Exemple: comodatul, mandatul gratuit, depozitul gratuit, împrumutul gratuit.

Contracte cu titlu gratuit prin natura lor : mandatul – art. 2010 NCC
Contracte cu titlu gratuit de esenta lor : donatia, comodatul (daca se stipuleaza o
contraprestatie devine inchiriere sau locatiune).

Importanța practică a distincției între contractele cu titlu oneros și cele cu titlu gratuit:
(1) la cele cu titlu gratuit, forma este riguros reglementată (la donație este impusă forma autentică
ad validitatem, sub sanctiunea nulitatii absolute); (2) la cele cu titlu oneros, răspunderea este
riguros reglementată la anumite garanții (contra evicțiunii ori viciilor); (3) numai la gratuite se pune
problema reducțiunii liberalităților excesive sau a raportului donațiilor.

3. Contracte consensuale, contracte solemne și contracte reale – clasificare ce are la bază

criteriul modului lor de formare valabilă [art. 1174 NCC]

Contractele sunt consensuale si formale, iar cele formale sunt solemne si reale.

9
a) Contractele consensuale: sunt acele contracte care se încheie prin simplul acord de voința al
părților (solo consensu), fără nicio formalitate.

b) Contractele solemne: sunt acele contracte pentru a căror încheiere valabilă este necesar ca
acordul de voință a părților să îmbrace o anumită formă sau să fie însoțit de anumite solemnități
prevăzute de lege.

Forma autentică este doar o formă a exprimării solemnității; alteori forma scrisă poate fi o
cerință de solemnitate sau chiar accesul publicului. Exemple de contracte solemne care trebuie
încheiate în forma înscrisului autentic: contractele prin care se transferă sau se strămută drepturi
reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară; donația (cu excepția donațiilor indirecte, celor
deghizate și a darurilor manuale – art. 1011 alin. (2) NCC: „Nu sunt supuse dispoziţiei alin. (1)
donaţiile indirecte, cele deghizate şi darurile manuale.”); contractul de ipotecă; vânzarea
imobilelor.

Solemnitatea este ceruta ad validitatem.

In cazul contractelor reale si solemne, lipsa formalitatii conduce la nulitatea absoluta a

acestuia.

c) Contractele reale: sunt acele contracte pentru a căror formare valabilă, pe lângă acordul de
voință al părților, este necesară și remiterea manuală a bunului care este obiectul prestației
uneia dintre părți. Prin urmare, aceste contracte au un izvor complex, constând nu doar în
acordul de voință, ci și un element material, altfel am putea avea doar o promisiune de încheiere
a actului. Tradițiunea este așadar un element de validitate pentru contractele reale.
Remiterea nu este ulterioară încheierii, ci este o cerinţă pentru încheierea valabilă a contractului.
În lipsa remiterii, acordul de voinţe poate însemna un antecontract.

Se includ în această categorie: împrumutul de consumație, contractul de transport, donația

prin intermediul darului manual, comodatul (împrumutul de folosință), depozitul și contractul de
gaj.

4. Contracte numite (reglementate expres de legea civilă și calificate prin denumiri speciale) și
nenumite (calificarea legii)

Importanța clasificării rezultă din art. 1168 NCC care reglementează regulile aplicabile
contractelor nenumite; astfel, contractelor numite li se aplică prevederile specifice, iar în cazul
contractelor nenumite – li se aplică mai întâi regulile generale, iar dacă acestea nu sunt
îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult.

Daca este vorba de contracte numite, in primul rand, ele vor fi guvernate de regilile speciale,
iar in completare, prevederile generale ale contractului.
Daca sunt contracte nenumite se aplica direct regulile generale. Nu se aplica direct regulile
contractului numit cel mai apropiat ca figura juridica, ci direct regulile generale, numai daca ele nu
sunt suficiente, in completare, s-ar putea aplica, prin asemanare, si norme unui contract numit
apropiat ca figura juridica de acel contract nenumit – se va folosi procedeul analogiei legii.

5. Contracte cu executare dintr-odată / uno ictu sau cu executare succesivă sau continuă –
clasificare în funcție de criteriul modului și al duratei de executare

a) Contracte cu executare instantanee, imediată / uno ictu: acel contract care presupune o singură
prestație / o prestatie unica [de exemplu vânzarea – chiar dacă prețul s-ar plăti în rate
(modalitate de executare a unei prestații unice), este vorba de o eșalonare a aceleiași prestații;
sau ridicarea unei case, chiar daca se realizeaza in timp si pe etape];
10
b) Contracte cu executare succesivă / continua: acele contracte a căror executare presupune mai
multe prestații eșalonate în timp. Exemple: contractul de locațiune, contractul de arendare,
contractul de societate etc.

Nu se confunda contractul cu executare succesiva cu cel cu executare continua. In cazul

contractului cu executare succesiva, prestatiile se repeta periodic, pe cand, in cazul contractului cu
executare continua, este vorba de o prestatie care continua in timp cat dureaza contractul.

Importanța distincției: sancțiunea pentru neexecutarea culpabilă sau pentru executarea

necorespunzătoare este rezoluțiunea în cazul contractelor sinalagmatice cu executare dintr-odată,
contractul desființându-se cu efect retroactiv, iar în cazul contractelor sinalagmatice cu executare
succesivă va interveni rezilierea, care are ca efect desființarea contractului numai pentru viitor.

În materia contractului de întreținere și a contractului de rentă viageră operează

rezoluțiunea și nu rezilierea.

La nulitate, indiferent, avem efecte pentru trecut.

In materie de riscuri contractuale, exista diferente pentru ca atunci cand sunt
succesive, cazul fortuit, daca este temporar, nu duce la desfiintare, ci doar la suspendare.
Numai daca imposibilitatea este definitiva si absoluta duce la desfiintare. La cele uno ictu,
cazul fortuit determina desfiintarea contractului.

6. Contracte principale și contracte accesorii (după criteriul raportului dintre ele – importanță
în ceea ce privește verificarea validității contractului)
Desfiintarea contractului principal determina desfiintatrea contractului accesoriu:
accesorium sequitur principale
Desfiintarea contractului accesoriu nu determina desfiintarea contractului principal.

7. Contracte translative sau constitutive de drepturi și contracte declarative (după criteriul

efectului lor)

a) Contractele translative sau constitutive de drepturi: sunt acele contracte care dau naștere unui
drept subiectiv civil ce nu a existat anterior (produc efecte numai pentru viitor, ex nunc).
Exemple: convenția de partaj, contractul de ipotecă etc.

Contractele pot fi translative sau constitutive de drepturi reale și doar constitutive de

drepturi de creanță.

b) Contractele declarative: sunt acelea care au ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept
subiectiv civil preexistent, (produc efecte juridice și pentru trecut, ex tunc) Exemple: tranzacția
poate produce efecte declarative.

8. Contracte propriu-zise, de adeziune și forțate (în funcție de posibilitatea sau imposibilitatea

părților de a stabili conținutul contractului prin negocieri, adică prin acordul de voințe)

a) Contractele propriu-zise (negociate): reprezintă majoritatea și sunt acele contracte în care toate
condițiile și clauzele lor, natura, întinderea și calitatea prestațiilor la care se obligă părțile
contractante sunt rezultatul negocierilor libere.

b) Contractele de adeziune: art. 1175 NCC. Exemple: contractul de transport de persoane pe calea
ferată, abonamentul la radio și televiziune, abonamentele telefonice, contractele de asigurare,
contractul de furnizare a apei, a electricității, a gazului etc. Contractul de adeziune NU se
11
 incheie numai intre un profesionist si un consumator; el poate fi incheiat si intre 2 persoane care
au ambele calitatea de profesionist. Marcheaza o inegalitate a partilor la incheierea contractului:
o parte redacteaza clauzele, cealalta doar spune da sau nu; nu inseamna ca nu are contributie,
pentru ca daca nu spune da, nu se incheie, dar continutul contractului e rodul vointei celelalte
parti (contractul de transport de persoane pe calea ferată, abonamentul la radio și televiziune,
abonamentele telefonice, contractele de asigurare, contractul de furnizare a apei, a
electricității, a gazului etc.)

c) Contractele forțate: acele contracte pe care suntem obligați prin lege să le încheiem și al căror
conținut, în principiu, este stabilit tot prin lege. Exemple: contractul de asigurare pentru
proprietarii de autoturisme noi, contractul de asigurare a unor bunuri de mare importanță – cum
sunt imobilele – pentru anumite riscuri.

9. Contracte-cadru și contracte de executare a contractului-cadru

a) Contractul-cadru: art. 1176 alin. (1) NCC.

b) Contractul de executare a contractului-cadru: art. 1176 alin. (2) NCC.

ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI

Care este diferența între încheierea contractului și formarea acestuia? Potrivit art. 1182
NCC, încheierea are în vedere atât întâlnirea voințelor părților contractului pentru a realiza acordul
de voință (1), cât și condițiile necesare pentru valabilitatea acestui acord (2).

Rezultă astfel că încheierea presupune două elemente esențiale: acordul de voință și

condițiile de validitate (de fond și de formă), de ultimele nu mai vorbim, căci sunt aceleași ca la
actele juridice în general (se aplică mutatis mutandis);

Formarea se referă la întâlnirea celor două voințe sau a mai multor, după cum contractul e
bi sau multilateral. De aceea încheierea este reglementată în paragraful referitor la consimțământ –
exprimarea voinței juridice înseamnă exprimarea consimțământului tuturor părților contractante,
dar nu este suficient ca fiecare parte să își exprime consimțământul, ci este necesar ca voințele lor
juridice să se întâlnească.

Astfel înțeleasă, formarea contractului este un proces care îmbraca două forme:

a) Forma tipică – ceea ce presupune existența a patru elemente (ofertă, acceptarea ofertei,
momentul și locul încheierii contractului); aceasta este structura tipică / simplificată.

b) Forma negociată – ce desemnează procesul de negociere în urma căruia părțile contractante dau
conținut voinței lor juridice și își ajustează acest conținut al voinței juridice în funcție de
rezultatul negocierii.

Iată de ce în art. 1182 NCC sunt evocate aceste două tipuri de formare: contractul se
încheie prin negocierea lui de către părți (forma negociată) sau prin acceptarea fără rezerve a unei
oferte de a contracta (forma tipică). Forme pe care le vom analiza în continuare.

I. STRUCTURA SIMPLIFICATĂ (tipică)

12
1. Oferta de a contracta

1.1. Noțiune

Potrivit art. 1188 alin. (1) NCC prin ofertă se înțelege propunerea făcută de o persoană
(parte) pentru încheierea unui contract, propunere care trebuie să conțină suficiente elemente
pentru formarea contractului și să exprime intenția juridică a ofertantului de a se obliga în cazul
acceptării ei de către destinatar. Astfel, prin acceptarea ofertei se poate încheia contractul.

Oferta poate fi făcută atât în scris, cât și oral, iar potrivit art. 1187 NCC, dacă legea
prescrie o anumită formă pentru încheierea valabilă a contractului pe cale a se forma, atât oferta, cât
și acceptarea ofertei de a contracta, trebuie emise în forma prevăzută de lege. De exemplu, oferta de
vânzare a unui imobil trebuie făcută în formă autentică.

Poate simpla tăcere valora ofertă de a contracta? În realitate, problema este a unui alt sistem
de semne prin care se poate exprima voința juridică. Normal, ea se exprimă prin limbajul comun,
cuvinte scrise sau vorbite. Sunt totuși situații în care alt tip de semne poate fi folosit pentru a
exprima voința juridică. Ceea ce este denumit tăcere în discuțiile doctrinare, în realitate se referă la
utilizarea unui alt sistem de semne decât cel obișnuit.

 De exemplu taximetristul din stație tace, și într-adevăr se poate considera că face o ofertă,
însă nu tăcerea valorează oferta, ci împrejurarea de loc și de instrument, adică stația și
mașina.

 De exemplu, la tacita relocațiune, dacă locatorul, chiriașul, continuă să folosească bunul

după expirarea termenului contractual, această împrejurare are valoarea unei oferte de
prelungire a contractului de locațiune, însă și aici, nu simpla tăcere are valoare juridică, ci
faptul continuării folosinței bunului, din care se desprinde semnificația juridică.

Principiul qui tacet consentire videtur (cel care tace e considerat a consimți) trebuie
completat, în sensul că se impune să vedem ce fel de tăcere este, și astfel dictonul ar comporta
următoarea adaptare qui tacet cum loqui consentire videtur (cel care tace ca și cum ar vorbi,
consimte, adică cel ce folosește alt sistem de semne).

Vezi art. 1189 alin. (1) NCC.

Art. 1189 alin. (2) NCC reglementează și excepția de la regula ante-enunțată.

Rezultă astfel că oferta poate fi făcută numai unei persoane determinate, și doar cu titlu de
excepție poate fi făcută unei persoane nedeterminate, numai în circumstanțele art. 1189 alin. (2)
NCC, și anume atunci când rezultă din lege, uzanțe ori, în mod neîndoielnic, din împrejurări.

De exemplu, revenind la ipoteza cu taximetristul din stația de taxiuri, în mod normal el ar

putea refuza executarea obligației primul venit, primul servit, însă, întrucât din împrejurări rezultă,
în mod neîndoielnic, că oferta lui este valabilă, prin urcarea în mașină se încheie contractul de
transport.

1.2. Oferta și alte manifestări de voință

a) Oferta se distinge de solicitarea de ofertă al cărei rol este acela de a sonda posibilitățile de
contractare la un moment dat. Solicitarea de oferte cuprinde o rezervă incompatibilă cu
exigența caracterului său complet și mai ales cu al celui neechivoc, pentru că nu vădește
intenția reală a celui care lansează apelul la ofertele terților de a se obliga juridic în cazul unei
acceptări a acestei propuneri. De aceea, art. 1190 NCC prevede că solicitarea de a formula
13
 oferte, adresată uneia sau mai multor persoane determinate, nu constituie prin ea însăși, ofertă
de a contracta.

Ea se regăsește mai ales la achiziții publice, cel care are nevoie de servicii face o solicitare
de ofertă, așteptând să primească mai multe oferte din care să o selecteze pe aceea pe care o
consideră cea mai avantajoasă. Poate face aceasta și o persoană fizică. De exemplu, dacă vreau să
construiesc o casă, dau anunț și vin patru constructori dintre care eu pot să îl aleg pe cel cu care
doresc să contractez.

b) Oferta se distinge și de intenția de a negocia

La intenția de a negocia, nu mai avem structură simplificată, ci încheierea se realizează pe

bază de negociere.

1.3. Condiții

a) Să conțină suficiente elemente pentru încheierea contractului.

b) Să exprime intenția juridică reală, serioasă, neviciată a promitentului (ofertantului) de a se

obliga juridic (oferta este un act juridic unilateral).

1.4. Forța juridică

Pe vechiul Cod civil, ea era mereu revocabilă. Noul Cod civil a abandonat parțial ideea
revocabilității ofertei, concepția noului cod e dualistă (uneori e revocabilă, alteori e irevocabilă).

A. Oferta irevocabilă [art. 1191 NCC].

Oferta de a contracta are forță juridică specială, întrucât prin simpla acceptare, dacă
acceptarea intervine în termenul ofertei sau într-o durată de timp rezonabilă, contractul se încheie
chiar dacă ofertantul și-a revocat oferta (sau în acord cu art. 1191 alin. (2) NCC ar fi mai indicat să
zicem ca a încercat).
Deși irevocabilă, oferta poate fi RETRASA. Noțiunea de revocare nu se confundă cu cea de
retragere / retractare.

Intre cele 2 notiuni trebuie facuta de la inceput o distinctie ferma: retractarea / retragerea
ofertei de a contracta este o revenire asupra ofertei, survenita anterior ori concomitent ajungerii
ofertei la destinatar. Dimpotriva, revocarea ofertei presupune revenirea de catre emitent asupra
vointei sale, dar numai dupa momentul ajungerii ofertei la destinatarul acesteia.

Art. 1200 alin. (1) NCC.

Se pretează și completarea cu art. 1192 NCC. Termen ce măsoară durata irevocabilității

ofertei. Astfel, înțelegem că până în momentul în care ajunge la destinatar, ea poate fi RETRASA și
nu revocată întrucât nu a dobândit forță juridică. În acest sens avem art. 1199 NCC referitor la
retragerea ofertei sau a acceptării, care prevede că acestea pot fi retrase dacă retragerea ajunge la
destinatar anterior ori concomitent cu oferta, sau după caz, cu acceptarea.

B. Oferta revocabilă

În ipoteza unei oferte fără termen și care nu se încadrează în situațiile prevăzute de art.
14
1191 alin. (1) fraza a II-a NCC, ne găsim în prezența unei oferte revocabile. Oferta fără termen
adresată unei persoane absente – reglementată de art. 1193 NCC.

Astfel, ofertantul poate revoca oferta, deși a ajuns la destinatar, dar cu anumite consecințe.
Vorbim de revocare numai în măsură în care a trecut o durată rezonabilă necesară pentru
menținerea ofertei.

Chestiunea revocării ofertei fără termen nu se pune (1) în intervalul de timp între care
oferta ajunge la destinatar și (2) momentul la care expiră termenul rezonabil de acceptare, ci
presupune ca oferta să fie menținută un termen rezonabil și, revocarea ofertei să ajungă la destinatar
înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau, după caz, înaintea săvârșirii actului sau faptului
care ar friza acceptarea prin comportament contractual.

Dacă se revocă oferta în acel termen rezonabil, vorbim de o revocare intempestivă (dacă
destinatarul suferă un prejudiciu, ofertantul trebuie să îl repare fiindcă, deși fără termen, în
intervalul menționat, oferta revocabila are forță juridică, dar o forță inferioară celei a ofertei
irevocabile).

Dar care este temeiul răspunderii ofertantului pentru această revocare intempestivă? Cu alte
cuvinte, care e temeiul forței juridice a ofertei revocabile? Este evident că nu se poate vorbi de o
răspundere civilă contractuală, întrucât nu avem contract. Opinia majoritară este în sensul unei
răspunderi civile delictuale, dar o formă specială, pentru abuzul de încredere ca formă
particulară de răspundere civilă. Se consideră că, deși există un drept de a revoca oferta, ca orice
drept subiectiv civil, și acesta trebuie exercitat conform limitelor sale materiale și juridice.

Abuzul presupune o distincție între limitele interne și cele externe. Așadar, dacă dreptul
subiectiv civil este exercitat în limitele interne, nu se pune problema răspunderii. Dacă e exercitat
între limitele interne și externe și provoacă un prejudiciu altuia, acela săvârșește un abuz de drept și
va răspunde delictual.

1.5. CADUCITATEA

Vezi art. 1195 alin. (1) NCC.

Caducitatea intervine înainte ca actul juridic să își fi produs efectele și îl lipsește de această
posibilitate. Art. 1195 alin. (1) lit. a) NCC trebuie corelat cu art. 1198 NCC care reglementează
acceptarea tardivă, astfel, deși acceptarea ajunge peste termenul stabilit sau peste termenul
considerat, după împrejurări, rezonabil, ofertantul are posibilitatea de a considera acceptarea ca
fiind valabilă, dacă îl înștiințează de îndată pe acceptant despre încheierea contractului.

Astfel, de regulă, dacă acceptarea ajunge peste termen la ofertant, oferta rămâne caducă, cu
toate acestea, dacă acceptarea este făcută în termen, dar ajunsă la ofertant după expirarea
termenului, din motive neimputabile acceptantului, prin excepție, contractul se consideră încheiat,
dar cu o precizare – ofertantul, de această dată, trebuie să îl înștiințeze că nu e de acord cu
încheierea contractului: art. 1198 alin. (2) NCC.

Art. 1195 alin. (2) NCC: Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei
irevocabile numai atunci când natura afacerii sau împrejurările o impun.
Ce se întâmplă dacă, până la expirarea termenului stabilit sau rezonabil, decedează autorul
ofertei sau acesta devine incapabil? Răspunsul diferă în funcție de forța obligatorie a ofertei.
Dacă este o ofertă irevocabilă, soluția legiuitorului a fost că, pentru că are caracterul
obligatoriu puternic, obligația se va transmite succesorilor, dacă nu are un caracter inuitu
15
personae.
Dacă este o ofertă revocabilă, decesul sau incapacitatea ofertantului vor atrage caducitatea
ofertei.

Vezi si Art. 1194 NCC.

Codul civil mai prevede o ipoteză de caducitate în cuprinsul art. 1194 alin. (1) NCC ce
reglementează oferta fără termen adresată unei persoane prezente, astfel potrivit acestuia, oferta fără
termen de acceptare adresată unei persoane prezente rămâne fără efecte dacă nu este acceptată de
îndată.

1.6. Distincția dintre ofertă și pactul de opțiune, precum și dintre ofertă și promisiunea de a
contracta

Pactul de optiune [art. 1278 NCC] + Promisiunea de a contracta [art. 1279 NCC].

a) Oferta irevocabilă și pactul de opțiune

 Asemănări: atât în cazul ofertei irevocabile, cât și în cel al încheierii unui pact de opțiune,
una dintre părți rămâne legată de propria declarație de voință.

 Deosebiri: pactul de opțiune este un act juridic complex ce presupune atât un acord de
voință, o înțelegere între cele două părți, dublată de o manifestare unilaterală de voință. În
primul rând avem o forță ce leagă părțile și anume pactul fiind un act juridic bilateral, în al
doilea rând, avem o declarație a unei părți care are valoarea unei oferte irevocabile pentru
viitorul contract.

Pactul de optiune se incadreaza in categoria antecontractelor.

Oferta este un act juridic unilateral ca natura juridica, in timp ce pactul de optiune este un
contract (act juridic bilateral). Daca in primul caz este suficienta manifestarea de vointa a unei
singure persoane, respectiv a ofertantului, pentru a se naste efectele juridice in cazul pactului de
optiune este nevoie de consimtamantul ambelor parti. In ambele cazuri insa, contractul se incheie
atunci cand cealalta parte isi exprima consimtamantul, nefiind necesar un acord intre parti.

Prin simpla acceptare, contractul se încheie. Spre deosebire de oferta irevocabilă, această
declarație nu mai poate fi retrasă fiindcă nu se mai pune problema ajungerii ei la destinatar. Putem
concluziona astfel în sensul în care pactul de opțiune are o forță juridică superioară ofertei
irevocabile.

b) Oferta irevocabilă și promisiunea de a contracta

Spre deosebire de pactul de opțiune, unde una dintre părți își manifestă voința iar cealaltă nu
trebuie decât să accepte, executarea promisiunii de a contracta presupune o dublă manifestare de
voință viitoare a părților. Mai mult, promisiunea de a contracta este un contract (un act juridic
bilateral), pe când oferta este doar un act juridic unilateral, revocabil sau irevocabil, după caz.

Promisiunea de a contracta face parte din categoria antecontractelor.

Promisiunea de a contracta este acea conventie prin care partile stabilesc toate elementele
esentiale ale contractului dorit de catre parti, precum si obligatia uneia dintre ele (promisiune
unilaterala) sau obligatia ambelor parti (promisiune bilaterala) de a incheia in viitor acest contract.
Deci, in acest caz, in patrimoniul partii / partilor se va naste o obligatie de a face: obligatia de a
16
incheia contractul prefigurat prin promisiune. Altfel spus, pentru ca acel contract sa se incheie,
partile trebuie sa isi exprime din nou acordul, la un moment ulterior fata de promisiune, in
conditiile stabilite in aceasta.

2. Acceptarea ofertei de a contracta

2.1. Noțiune

Acceptarea constă în manifestarea voinței juridice a unei persoane de a încheia un contract

în condițiile stabilite în oferta ce i-a fost adresată în acest scop. Astfel înțeleasă, acceptarea poate fi
făcută și ea în scris sau oral, dar conform art. 1187 NCC și acceptarea trebuie făcută într-o anumită
formă, corelativ ofertei, atunci când legea prevede o anumită formă solemnă pentru încheierea
valabilă a actului (spre exemplu acceptarea donației trebuie să îmbrace forma autentică).

Și în cazul acceptării, nu simpla tăcere este cea care are valoare de a contracta. Acceptarea
poate însă rezulta nu doar dintr-un limbaj obișnuit, ci și dintr-un sistem de semne. Astfel, la tacita
relocațiune, dacă locatarul continuă să folosească bunul, acest fapt are valoarea continuării
producerii efectelor contractului. Corelativ, dacă locatorul continuă să îl lase pe locatar să
folosească bunul, se consideră că suntem în prezența unei acceptări tacite a ofertei de a continua
contractul de locațiune.

Vezi art. 1196 alin. (2) NCC.

2.2. Condițiile acceptării

a) Acceptarea trebuie să fie emisă în forma cerută de lege pentru valabilitatea contractului
proiectat – lipsa formei atrage nulitatea absolută a acceptării.

b) Acceptarea trebuie să fie în concordanță cu oferta – să fie pură și simplă – destinatarul

trebuie să accepte integral oferta, fără a formula rezerve sau a propune modificări cu privire la
clauzele esențiale ale viitorului contract. În caz contrar, consimțământul nu constituie
acceptare, având valoare eventuală de contraofertă, asa cum prevede si art. 1197 NCC.
Acceptarea trebuie să constituie o simplă confirmare a ofertei sau, dacă nu este o simplă
confirmare, eventualele completări cuprinse în aceasta să nu aducă atingere fondului ofertei.

c) Acceptarea să fie neîndoielnică – art. 1196 alin. (1) NCC.

d) Acceptarea nu trebuie să fie tardivă, ci să ajungă la ofertant în termenul stabilit sau în

termenul considerat, după împrejurări, ca fiind rezonabil, atunci când oferta este fără termen și
adresată unei persoane absente. Dacă suntem în ipoteza unei oferte fără termen adresate unei
persoane absente, acceptarea făcută de primul destinatar lasă fără efecte orice acceptări
ulterioare.

2.3. Comunicarea acceptării

Vezi art. 1200 alin. (2) NCC.

Comunicarea tardiva:
În situația în care acceptarea ajunge la ofertant peste termenul stabilit în ofertă sau peste
termenul rezonabil, este posibil să se încheie totuși contractul. Se distinge un regim juridic distinct,
în funcție de culpa pe care a avut-o acceptantul în faptul că a ajuns peste termen acceptarea la
17
ofertant.
Dacă acceptarea tardivă ajunge la ofertant din culpa acceptantului, contractul se va
considera încheiat doar dacă autorul ofertei îl înștiințează pe acceptant de faptul că dorește
încheierea contractului.
Dacă nu există o culpă a acceptantului pentru care acceptarea a ajuns peste termen,
contractul se consideră încheiat și nu va produce efecte decât dacă ofertantul îl înștiințează pe
acceptant de faptul că nu mai dorește încheierea contractului.

3. Momentul încheierii contractului

Distingem între situația în care contractul se încheie între persoane prezente și cea în care se
încheie între absenți (persoane care nu se află în același loc și timp)

3.1. Dacă se încheie între persoane prezente și oferta este fără termen, momentul coincide cu acela
al declarării acceptării ofertei, integral și fără rezerve. Declararea acceptării trebuie să intervină
imediat, astfel încât ofertantul o cunoaște în chiar momentul exprimării ei de către cealaltă
parte. Prin urmare, în acel moment contractul este încheiat.

Sunt asimilate acestor contracte, din punct de vedere al determinării momentului încheierii
lor, și contractele perfectate prin telefon, facebook, skype sau prin orice alt mijloc de comunicare în
timp real.

3.2. Dacă se încheie între persoane absente, există un decalaj de loc și de timp. În literatura de
specialitate clasică au fost propuse, pentru a se determina momentul încheierii contractului în
aceste ipoteze, mai multe teorii sau sisteme:

a) Sistemul recepțiunii ofertei: potrivit căruia contractul s-ar încheia în momentul în care oferta
ajunge la destinatar (rejectată din rațiuni evidente);

b) Sistemul expedierii acceptării: potrivit căruia contractul se consideră încheiat în momentul când
destinatarul ofertei a expediat acceptarea prin scrisoare, telegramă etc., chiar dacă nu a ajuns la
ofertant (teorie rejectată întrucât până în momentul când ajunge la ofertant, acceptarea poate fi
retrasă, împiedicându-se încheierea contractului);

c) Sistemul recepțiunii acceptării: contractul se consideră încheiat în momentul în care

acceptarea a ajuns la ofertant, numai într-un asemenea moment, acceptarea se definitivează,
neputând fi revocată;

d) Sistemul informării sau luării la cunoștință: potrivit căruia, momentul încheierii contractului
este acela în care ofertantul a luat la cunoștință despre conținutul acceptării.

Soluția consacrată de Codul civil: Codul civil s-a oprit asupra sistemului recepției
acceptării ca sistem aplicabil pentru determinarea momentului încheierii contractului.

Astfel art. 1186 alin. (1) NCC prevede regula în această privință: contractul se încheie în
momentul și în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ea
din motive care nu îi sunt imputabile. Sistemul se bazează pe o prezumție tacită a luării la
cunoștință a acceptării de către ofertant.

Art. 1186 alin. (2) NCC prevede că încheierea contractului se poate realiza și printr-o
acceptare implicită a ofertei de a contracta, întrucât contractul se consideră încheiat și în momentul
în care destinatarul ofertei săvârșește un act sau un fapt concludent, fără a-l înștiința pe ofertant,
dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii
afacerii, acceptarea se poate face în acest mod.
18
 Așadar, se încheie contractul și când destinatarul face un act sau un fapt care are
semnificația acceptării, conform indicației date de ofertant, practicii, uzanțelor, naturii afacerii (cu
mențiunea că în această ipoteză nu se mai pune problema primirii acceptării ofertei de către
ofertant).

Importanța determinării momentului la care se încheie contractul este reflectată în ceea ce

privește conflictul de legi în timp, pentru soluționarea căruia regula incidentă este cea potrivit căreia
se aplică legea în vigoare la momentul încheierii contractului; tot prin raportare la legea în vigoare
la momentul încheierii contractului sunt analizate și condițiile de validitate; prescripția curge din
momentul încheierii contractului; tot prin raportare la momentul încheierii contractului, se
determină în ce măsură se mai poate pune problema revocării ofertei sau a acceptării, întrucât din
momentul încheierii, revocarea nu mai este posibilă.

Acceptarea poate fi revocată, retrasă, sau și revocată, și retrasă? În mod simetric, dacă
acceptarea nu a ajuns la autorul ofertei, ea poate fi retrasă. Dacă, acceptarea a ajuns la ofertant, nu
se poate pune problema unei revocări, căci acordul de voință este realizat. După acest moment, s-ar
putea pune problema revocării contractului, însă în niciun caz cea a revocării acceptării. Așadar,
acceptarea poate fi doar RETRASA, nu și revocată!

4. Locul încheierii contractului

Dacă nu sunt prezente în același loc și în același moment în timp, de regulă, locul încheierii
contractului este unde se află OFERTANTUL (similar, în cazul în care încheierea contractului se
realizează prin telefon, facebook, skype, locul încheierii contractului este acela de unde vorbește
ofertantul). În cazul contractelor solemne, acestea se încheie la locul unde s-au îndeplinit
formalitățile prevăzute de lege pentru încheierea lor valabilă. Dacă se încheie contractul printr-un
act făcut de destinatar, locul încheierii este acela unde se află destinatarul.

Importanța determinării locului încheierii contractului se manifestă în special în ceea ce

privește dreptul procesual civil, întrucât constituie uneori criteriul după care se determină
competența teritorială a instanțelor de judecată chemate să soluționeze eventualele litigii născute în
legătură cu contractul.

Din punctul de vedere al dreptului internațional privat, locul încheierii contractului este
criteriul pe baza căruia se determină norma juridică aplicabilă unui contract cu elemente de
extraneitate, în caz de conflict de legi în spațiu. În acest sens, operează principiul potrivit căruia
forma contractelor este supusă legii țării unde se face actul (locus regit actum).

II. STRUCTURA NEGOCIATĂ

De cele mai multe ori, contractul se negociază, nu este acceptat imediat în acea formă. Avem
ofertă – propunere – contraofertă, un permanent joc al părților, care poate dura destul de mult în
timp.

Daca, de principiu, forma de raspundere in etapa precontractuala este cea extracontractuala

datorita izvorului extracontractual al obligatiilor, in cazul in care partile au stabilit reguli privind
negocierile dintre acestea prin contracte preparatorii, se va angaja raspunderea contractuala atunci
cand se incalca o atare obligatie.

Conventia avand ca obiect negocierea unui contract NU poate da nastere la obligatia partilor
de a incheia contractul respectiv, nici macar ca modalitate de reparare a prejudiciului cauzat ca
urmare a nerespectarii obligatiilor privind negocierea.
19
 Din acest motiv, conventia privind negocierea NU se confunda cu promisiunea de a
contracta. Desi ambele sunt contracte ce au ca scop incheierea unui contract, in cazul contractului
de negociere partile nu au ajuns la un acord cu privire la elementele contractului, in timp ce in cazul
promisiunii de a contracta exista acest acord, iar partile au stabilit toate clauzele necesare
contractului.

1. Principiul bunei-credințe (BONA FIDES)

Principiu ce are legătură cu principiul libertății de voință, al autonomiei de voință manifestat

în forma libertății de a contracta. Libertatea de a contracta comportă, totuși, niște limite: tocmai
bona fides, care se manifestă cu o forță specială.

Principiul regăsește o aplicație particulară în materia încheierii contractelor, în cuprinsul art.

1183 NCC ce reglementează buna-credință în negocieri.

Aprecierea bunei-credințe este o chestiune de fapt. Aceasta implică faptul că, mai întâi avem
o prezumție de bună-credință, iar partea care invocă reaua-credință a celeilalte părți trebuie să o
probeze. Sunt totuși situații din care se degajă o prezumție contrară celei de bună-credință, așa cum
se instituie în cadrul art. 1183 alin. (3) NCC.

Pe ce temei răspunde cel ce negociază cu rea-credință? În mod evident pe temeiul

răspunderii civile delictuale. Sunt totuși situații în care poate fi angajată răspunderea contractuală
a unei părți în timpul negocierilor? Da, în cazul acordurilor prealabile (sau precontractuale), prin
intermediul cărora se realizează o organizare a negocierilor precontractuale sau o recapitulare a
negocierilor înfăptuite până la un anumit punct, cu efecte mai largi sau mai restrânse . Există astfel o
varietate de asemenea contracte premergătoare contractului final sau proiectat: !!!

 contractele preparatorii / acorduri de principiu (obligație de negociere și obligație de bună-

credință);
 punctajul;
 pactul de preferință (exemplul tipic al dreptului de preempțiune de natură convențională);
 promisiunea unilaterală de a contracta;
 promisiunea bilaterală de a contracta;
 contractul-cadru.

2. Principiul confidențialității negocierilor

Obligația de confidențialitate este a doua obligație legală reținută în faza negocierii. Ea este
prevăzută de art. 1184 NCC. Aceasta obligatie este una de a nu face.

De această dată nu mai este vorba despre o obligație imperativă, ci de una dispozitivă:
părțile pot deroga de la prevederile art. 1184 NCC, permițând utilizarea informațiilor obținute în
cadrul negocierilor și în relațiile cu alte persoane, eventual în alte negocieri.

3. Principiul informarii in cadrul negocierilor → nu e reglementata expres.

Aceasta este prevăzută în mod indirect, prin faptul că este consacrat și sancționat dolul prin
reticență. Obligația de informare se naște, de exemplu, în cazurile în care este prevăzută de lege.
Spre exemplu, este ipoteza creditelor bancare, unde legea prevede în mod expres ce obligații
de informare are banca înainte de a încheia un contract de credit cu consumatorul. Cu privire la
celelalte cazuri, trebuie ca informația să fie importantă, esențială pentru încheiere, adică, de natură a
determina partea să nu mai încheie sau să-l încheie în alte condiții. Totodată, este necesar ca
respectiva informație să fie greu accesibilă, pentru că, altfel, am fi pe terenul erorii nescuzabile.

20
 Legea impune fiecărei părți să depună diligențe proprii înainte de încheierea
contractului, pentru că, altfel s-ar anula toată contrarietatea de interese care există între părți. Este
un echilibru fin între ceea ce ar incumba vânzătorului, ca obligație de informare, și cumpărătorului,
la încheierea contractului.

În cursul negocierilor, important este ca părțile care negociază să ajungă la un acord în

legătură cu elementele esențiale ale contractului. Dacă rămân elemente secundare asupra cărora nu
s-a convenit, contractul este încheiat, urmând să se stabilească ulterior de părți sau, dacă părțile nu o
vor face, de judecător, la cererea oricărei părți.

Dispozițiile art. 1182 alin.(2) + (3) NCC nu se vor aplica în ipoteza prevăzută de art. 1185
NCC.

Elementele esentiale ale contractului sunt toate acele elemente care contureaza vointa
juridica a partilor si in lipsa carora contractul nu poate fi incheiat. Intra in aceasta categorie obiectul
contractului si obiectul obligatiilor partilor (elemente obiective), precum si toate celelalte aspecte
asupra carora cel putin una dintre parti insista in vederea incheierii contractului (elemente
subiective).
Elementele secundare ale contractului sunt toate celelalte elemente care nu tin de esenta
contractului. Spre exemplu, aspectele ce privesc modul de executare a obligatiilor – ordinea, locul,
momentul etc., raspunderea partilor pentru neexecutare, dreptul de denuntare etc. - precum si orice
alte aspecte ce tin de executarea contractului si care nu au fost privite de catre legiuitor sau de catre
parti ca fiind esentiale.
Elementele esentiale ale contractului NU se confunda cu conditiile esentiale ale
contractului (capacitatea de a contracta + consimtamantul partilor + obiectul determinat si licit +
cauza licita si morala).
Capacitatea: nu poate exista un acord cu privire la aceasta.
Consimțământul: acesta este chiar acordul, este chiar manifestarea de voință în vederea
producerii anumitor efecte juridice, iar acest acest acord nu poate fi exprimat decât după ce s-au
constituit elementele esențiale ale contractului.
Cauza: nu poate fi un element esențial. Există cauză mediată și imediată.
Cauza imediată: de exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare, pentru vânzător, cauza
imediată este obținerea prețului, iar, pentru cumpărător, este dobândirea în proprietate a bunului.
Cauza mediată presupune motivul care a determinat încheierea actului, spre exemplu, cum
va valorifica vânzătorul suma de bani sau motivul pentru care cumpărătorul a ales să dobândească
în proprietate acel bun.
Nu trebuie să existe acord cu privire la elementul cauzei, deoarece fiecare parte, în limita
legii, este liberă să încheie actul juridic cu intenția pe care o dorește. Dar, dacă este o cauză imorală
sau ilicită, se aplică sancțiunea nulității absolute, dacă sunt îndeplinite toate condițiile acesteia.
Obiectul: este obiectul contractului sau obiectul obligației? Obiectul obligației desemnează
prestația la care se obligă părțile, iar obiectul contractului desemnează operațiunea juridică. Nu ar fi
suficient să se convină doar faptul că se încheie un contract de vânzare-cumpărare. Deci, dispoziția
legală se referă atât la determinarea obiectului contractului, cât și la obiectul obligațiilor. Este
vorba despre obligațiile esențiale, caracteristice ale contractului. Odată ce părțile s-au pus de acord
cu privire la acestea, regimul juridic pe care îl va avea contractul de vânzare-cumpărare va putea fi
completat de normele supletive în materie. De exemplu, la contractul de vânzare-cumpărare, dacă
părțile convin cu privire la bun și la preț, obligația de a garanta în caz de vicii sau de evicțiune, locul
predării etc. sunt deja reglementate, există norme supletive care pot să completeze contractul, atunci
când părțile nu dispun. Deci, este vorba despre obligațiile esențiale care duc la identificarea
prestațiilor urmărite de părți.
În plus față de aceste elemente obiective, putem avea și elemente subiective, cu privire la
care părțile trebuie să se pună de acord pentru a se încheia contractul. Suntem pe terenul libertății
21
contractuale, deci, orice element pe care o anumită parte îl consideră esențial pentru încheierea
contractului va avea acest caracter, tocmai pentru a respecta libertatea contractuală a părților. Altfel
spus, dacă se stabilesc bunul, prețul etc. Și una dintre parti stabilește și condiția ca, de exemplu, la
momentul predării cheilor imobilului, ca cealaltă să vină îmbrăcată în roșu (nu trebuie să se facă
justificarea importanței acestui element), iar cealaltă parte încalcă această obligație, legea dă
libertatea și permite părții care a impus condiția să nu încheie contractul. Dacă nu este respectat
orice element pe care o anumită parte îl poate considera esențial, acest fapt reprezintă un blocaj, iar
contractul nu se poate încheia.
Odată ce avem un acord cu privire la elementele esențiale, contractul este considerat a fi
încheiat. Dacă există anumite elemente secundare cu privire la care părțile nu s-au pus de acord de
la momentul încheierii contractului, acestea pot fi convenite ulterior sau poate fi desemnat un
anumit terț care să le stabilească. Dacă, nici așa, părțile nu ajung la un acord, judecătorul este cel
care va completa contractul. Aceasta este soluția cel mai puțin de dorit, deoarece un judecător nu
va putea să fie imaginea voinței părților, el poate doar să-și imagineze ceea ce părțile și-ar fi dorit la
momentul încheierii contractului și să suplinească acea voință. Așadar, este de evitat această
situație, pentru că ea poate fi nefavorabilă pentru oricare dintre părți.

III. DIFERITE TIPURI DE CLAUZE

1. Clauzele externe (extrinseci) – de fuziune

Conform art. 1201 NCC, dacă prin lege nu se prevede altfel, părțile sunt ținute de clauzele
extrinseci la care contractul face referire. Aceste clauze nu sunt prevăzute în mod expres în
conținutul contractului, dar se face referire la acestea și, în mod implicit, vor face parte din
contract.

Ele pot fi chiar clauze conținute în lege (de exemplu, în cazul vânzării: părțile nu sunt
nevoite să menționeze chiar toate clauzele, căci se vor aplica prevederile legale din materia
contractului de vânzare-cumpărare; dacă sunt imperative, se aplică mereu; dacă sunt supletive, atâta
vreme cât părțile nu derogă expres, se aplică).

Ele pot fi extrinseci: deși nu sunt incluse în contract, fac parte fie din alte contracte (1), fie
țin de anumite uzanțe la care părțile fac trimitere (2).

Importanță: stabilirea conținutului contractului; problema efectelor contractului. Întinderea

efectelor contractului se face nu doar în raport cu clauzele intrinseci, ci și cu cele extrinseci sau
externe.

2. Clauzele standard – „the battle of forms”

Vezi art. 1202 alin. (2) NCC.

Clauzele standard se deosebesc de clauzele-tip, întrucât acestea din urmă provin de la un terț
și sunt utilizate de părți în procesul contractual pentru a simplifica redactarea contractului. Tehnica
clauzelor standard este cea care stă la baza contractelor de adeziune (stabilite de o singură parte);
dar și stabilite de ambele părți (aceste clauze vor fi parte a contractului în măsura în care părțile nu
își comunică reciproc că le resping sau că le vor modificate).

Art. 1202 alin. (3) NCC consacră în ierarhia clauzelor, prioritatea clauzelor negociate
asupra celor standard.

22
3. Clauzele neuzuale

Adesea, clauzele standard cuprind prevederi care nu pot fi considerate uzuale, fiind excepții
de la regulile dreptului comun pozitiv – sunt o specie de clauze standard interzise de legiuitor.

Ori de câte ori anumite clauze standard ar fi deosebit de oneroase pentru cealaltă parte,
legiuitorul le consideră inacceptabile, cu excepția cazului în care sunt acceptate expres, într-o
anumită formă, pentru că ele creează un dezechilibru (art. 1203 NCC). Astfel, spre deosebire de
clauzele abuzive predilecte contractelor care nu au fost negociate direct cu consumatorul, cu
mențiunea că putem avea clauze abuzive și în domeniul profesioniștilor.

Efectele juridice ale contractelor civile

1. Principiul forței obligatorii a contractului civil

2. Principiul relativității efectelor contractului civil
3. Principiul opozabilității efectelor contractului civil

Principiul FORTEI OBLIGATORII

- reglementarea: art. 1270 NCC.

- regulile de manifestare ale principiului forței obligatorii:

• regula conformității executării – acel contract care este valabil încheiat trebuie să fie
valabil executat întocmai cum obligațiile părților au fost agreate de către părți.
!!! excepție: neexecutarea justificată.
• regula simetriei – reglementată de art. 1270 alin (2) NCC – „Contractul se modifică sau
încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege”, are mai multe forme
de manifestare, fiind expresia principiului mutuus consensus și mutuus disensus: odată ce a
fost valabil încheiat, contractul poate fi modificat / stins doar prin acordul cumulativ al
părților contractante ori din cauze autorizate de lege. „Cu excepția cazurilor prevăzute de
lege” – DENUNTAREA UNILATERALA = încetarea efectelor juridice ale unui contract
civil prin manifestarea unilaterală de voință a uneia dintre părțile contractante. Reglementat
în art. 1276 + 1277.
◦ denunțarea unilaterală aplicabilă contractelor cu executare dintr-o dată (contract de
vânzare de exemplu): denunțarea unilaterală nu este posibilă decât în măsura în care
executarea contractului nu a început [art. 1276 alin. (1) NCC];
◦ denunțarea unilaterală aplicabilă contractelor cu executare succesivă (plata chiriei) /
continua (contractul de energie electrica) : denunțarea contractului este posibilă doar cu
acordarea unui termen rezonabil de preaviz. Părțile au posibilitatea denunțării
contractului dacă nu au stabilit în el termenul contractului [art. 1276 alin. (2) NCC].
23
 !!! Pentru art. 1276 alin. (1) + (2) NCC este nevoie de o clauza in contract in sensul
denuntarii. Pentru art. 1277 NCC NU e nevoie sa existe acea clauza in contract.

- principiul forței obligatorii cunoaște excepții / limite. Excepțiile sunt:

→ art. 1271 NCC ( sediul IMPREVIZIUNII ) → Decizia CCR 623/2016, CCR s-a
pronuntat in legatura cu concordanta dintre Constitutie si legea darii in plata, a revizuit
fundamentele teoretice ale impreviziunii si din acel moment impreviziunea nu mai trebuie
considerata ca o exceptie de la principul fortei obligatorii a contractului. Curtea reține ca
impreviziunea reprezintă o excepție aparentă de la principiul forței obligatorii a efectelor
contractului civil.

Impreviziunea NU se confunda cu imposibilitatea de executare. In cazul impreviziunii,

executarea obligatiei in natura, chiar daca este excesiv de oneroasa, poate in continuare sa fie
executata de catre debitor. In schimb, in cazul imposibilitatii de executare, debitorul nu mai poate
executa obligatia in natura in nicio situatie.

Dacă este o situație de impreviziune, se poate ajunge la modificarea contractului sau la

încetarea acestuia, de către instanță, nu de către una dintre părți, acesta fiind motivul pentru care
impreviziunea reprezintă o excepție de la principiul forței obligatorii. În ce situație apare
impreviziunea?
Principiul stabilit de alin. (1) este că: am avut în vedere o valoare economică la momentul
încheierii, deși aceasta se schimbă, devenind mai oneroasă pentru una dintre părți, conform
principiului forței obligatorii, părțile sunt ținute să-și execute în continuare propriile obligații.
Excepția impreviziunii intervine când avem o diferență între cele 2 valori economice,
ajungând la concluzia că este excesiv de oneroasă. În plus, trebuie să fie o cauză care să nu fi fost
prevăzută și să fie vădit injustă. Este elementul care face diferența dintre alin. (1) și alin. (2).

Nu se confundă impreviziunea cu imposibilitatea fortuită de executare, deoarece, în cazul

impreviziunii, executarea obligației este în continuare posibilă, deși este extrem de oneroasă
pentru una dintre părți. În cazul imposibilității de executare, oricât de mult și-ar dori partea să
execute în natură, nu mai este posibil acest lucru. În acest caz, obligația se va stinge și, de cele mai
multe ori, se stinge chiar și contractul din care s-a născut.

Semnificatiile notiunii de RISC:

1. la clasificarea contractelor → contractele aleatorii, chiar din momentul in care se incheie
contractul (exista un element de risc care va influenta in momentul producerii sale fie intinderea,
fie existenta obligatiei partilor, fie amandoua) → elementul de risc este asumat de parti de la bun
inceput.

2. la analiza riscului contractului:

→ desi partile cand incheie contractul nu-si asuma riscul unui eveniment viitor;
→ daca nu se poate executa datoria unei parti dintr-o cauza de forta majora se pune
problema ce se intampla cu obligatia celeilalte parti;
→ eveniment tot viitor dar care nu este asumat de parti si-si produce efecte fara ca partile
sa-si fi asumat posibilitatea aceasta.

3. tot de o imprejurare viitoare care determina o schimbare grava in echilibrul contractual:

→ costurile pentru o parte devin mult mai mari decat cele asumate initial sau valoarea
prestatiei celeilalte parti scade semnificativ;
→ riscul se refera la o inechitate intre parti => necesitatea reechilibrarii prestatiilor partilor;
→ reechilibrarea contractului se fundamenteaza pe principiul fortei obligatorii asociate cu
24
principiul echitatii (care arata ca dreptul are in fundamentul sau un element moral) si cu principiul
bunei-credinte → asta spune CCR in decizie (astfel, astea 3 impun ca in momentul in care se
produce dezechilibrul, neasumat de parti, se admite aplicarea adaptarii contractului sau incetarea
lui);
→ adaptare = se repun partile in situatie echitabila (fie se creste prestatia, fie se scade
valoarea) - aici se aplica si contractelor cu executare dintr-o data;
→ incetare → ca sa vorbim de incetarea contractului, trebuie sa vorbim de un contract cu
executare succesiva.

Art. 1271 (3) NCC→ severitatea impreviziunii, conditii restrictive:

→ lit. d) → instituie cerinta ca inainte de a se adresa instantei, debitorul sa incerce
negocierea pentru adaptarea contractului;
→ cand apare situatia exceptionala se naste dreptul debitorului de a negocia cu creditorul,
fiind un drept de creanta al debitorului, nu un drept potestativ (pentru ca daca ar fi potestativ,
debitorul ar putea modifica unilateral contractul ceea ce incalca principiul fortei obligatorii).
→ tot ce prevede art. 1271 NCC se aplica daca partile nu au prevazut ele insele o clauza de
impreviziune in contract.
→ impreviziunea opereaza de regula in cazul contractelor comutative cu titlu oneros.

Principiul RELATIVITATII efectelor juridice ale contractelor civile

→ sediul materiei: art. 1280 NCC – Contractul produce efecte numai între părți, dacă
legea nu prevede altfel.
→ PARTI = sunt persoanele care incheie contractul direct sau prin reprezentant si in raport
cu care se nasc drepturile si datoriile; numai ca forta obligatorie se produce si intre succesorii
acestora universali sau cu titlu universal (uneori pot fi avuti in vedere si succesorii cu titlu
particular). Potrivit art. 1282 alin. (1) NCC, succesorii universali si cei cu titlu universal sunt exact
ca partile. De regula, succesorii cu titlu particular nu primesc nici drepturi si nici datorii, de aceea
de regula ei sunt terti [exceptie art. 1282 alin. (2) NCC] → drepturi si obligatii in stransa
legatura cu un bun.

Succesorii universali = acele persoane care dobândesc toate drepturile și toate obligatiile pe
care le avea defunctul.
Succesorii cu titlu universal = acele persoane care dobândesc o cotă-parte din drepturile și
obligațiile pe care la avea defunctul.
Succesorii cu titlu particular: sunt acele persoane care, practic, dobândesc un bun de la o
anumită persoană.

Trebuie să facem distincţie între noţiunea „relativitate” , respectiv „opozabilitate” .

Opozabilitatea: - într-o primă accepţiune, „contractul este opozabil numai între părţi”:
drepturile şi obligaţiile se nasc numai între părţi (în această accepţie ea reflectă ideea de
relativitate);
- într-o altă accepţiune, „contractul este opozabil terţilor” : nu se mai referă
la raporturile dintre părţi, ci la raporturile dintre părţi şi terţi, accepţiune din care nu rezultă că s-ar
naşte drepturi şi obligaţii pentru terţi, ci rezultă faptul că aceştia (terţii) trebuie să respecte
contractul, văzut ca fapt juridic în sens restrans / realitate juridică, neavând voie să stânjenească
raporturile contractuale (obligaţia generală de a nu păgubi pe altul). În această accepţiune,
contractul poate fi invocat de către părţi faţă de terţi: exemplu – în cazul cumpărării unei case,
dobânditorul poate invoca contractul într-o acţiune în revendicare împotriva unui posesor fără titlu
(terţ); în această situaţie, contractul este invocat ca o realitate juridică, nu ca act juridic. Uneori
această invocare produce efecte numai cu îndeplinirea unor cerinţe (de publicitate , cea a datei
certe).
Este importantă semnificaţia acordată contractului: privită ca act juridic, va determina o
25
răspundere contractuală din partea celui care nu îşi respectă obligaţiile / privită ca realitate
juridică sau fapt juridic în sens restrans, va determina o răspundere delictuală (atunci când partea
va produce prejudicii unui terţ prin executarea obligaţiilor sale) şi va putea fi dovedit cu orice
mijloc de probă.

→ EXCEPTIILE de la principiul relativității → vom avea exceptii cand forta obligatorie se

intinde si asupra unor terti → 2 categorii de excepții: aparente și reale:
• excepții APARENTE: promisiunea faptei altuia + reprezentarea + acordurile colective;
• excepții REALE: stipulația pentru altul + actiunea directa.

In dreptul civil, se accepta regula ca se pot face exceptii de la principiul relativitatii numai
asupra exceptiilor sub aspect activ (drepturi).

Reprezentarea – excepție aparentă. Prin reprezentare se intelege tehnica juridica prin care o
persoana, numita reprezentant, incheie un act juridic (asadar, poate fi vorba de un contract) in
numele si pe seama unei alte persoane, numita reprezentat. Efectele eventualului contract incheiat
intre reprezentant si tert se vor produce direct intre reprezentat si tert [art. 1296 NCC], iar
reprezentantul va avea simpla calitate de participant la incheierea contractului.
Sediul materiei art. 1295 - art. 1314 NCC. Reprezentarea poate izvorî dintr-un contract,
dintr-o hotărâre judecătorească și din lege. Mecanismul dublei reprezentări: constituie o situație
juridică în care ambele părți ale raportului juridic obligațional sunt reprezentate de către una și
aceeași persoană (contract de vânzare în cadrul căruia atât vânzătorul, cât și cumpărătorul numesc
ca mandatar aceeași persoană). Se poate pune problema măsurii în care aceeași persoană poate
urmări interesele ambelor părți, interese care sunt contradictorii.

Contractele colective – contractul colectiv de muncă este cel mai cunoscut, dar mai există
și contractele colective în materia insolvenței. Contractele colective reprezintă acele acte juridice în
virtutea cărora se nasc drepturi în favoarea, respectiv obligații în sarcina unei colectivități.
Exemplu: contractele colective de muncă, prin intermediul cărora se asigură niște drepturi și
obligații minime pentru părțile raportului juridic obligațional.

Promisiunea faptei altuia [art. 1283 NCC] – inseamna ca debitorul, numit promitent, se obliga fata de
creditor, denumit stipulant, sa determine un tert sa incheie sau sa ratifice un act cu creditorul pentru a savarsi o
anumita prestatie.
In realitate, din promisiune nu se naste niciun efect fata de tert, se nasc numai drepturi si obligatii intre
promitent si creditor.
Promitentul isi asuma o obligatie de rezultat – obligatia de a-l convinge pe tert sa incheie un act cu
creditorul sau sa ratifice un asemnea act.
Daca promitentul nu-si executa obligatia de a-l determina pe tert sa incheie un contract, el va raspunde (e
o obligatie de rezultat) pentru ca nu si-a executat obligatia, cu daune-interese.

Tertul va fi obligat nu prin contractul dintre promitent si creditor, ci prin propriul angajament juridic,
printr-un contract distinct pe care il va incheia cu creditorul (drepturile si obligatiile tertului isi vor avea originea
intr-o noua manifestare a vointei juridice). Eventuala obligatie care se nase in sarcina tertului, eventualul drept pe
care il va primi nu rezulta din promisiune, ci dintr-un contract distinct de aceasta.

Daca promitenul nu reuseste sa il convinga pe tert – promitentul va raspunde fata de creditor pentru
neexecutarea obligatiei sale (este tinut sa repare prejudiciul cauzat daca tertul refuza sa se oblige). Fiind vorba de
o obligatie de rezultat, in absenta atingerii rezultatului, indiferent de prestiile facute de catre promitent, datoria lui
va fi considerata neexecutata. Ca urmare, creditorul va putea sa-i cera daune-interese pentru prejudiciul pe care va
trebui sa-l probeze insa. Debitorul promitent va raspunde pe temei contractual si va putea fi obligat la plata unor
despagurbiri.
Pentru a evita plata acestor daune, promitentul are la indemna alternativa de a executa el insusi obligatia
pe care ar fi trebui sa si-o asume tertul, cu precizarea ca va trebui sa nu cauzeze niciun fel de prejudiciu
creditorului. Art. 1283 alin. (2) NCC.: Cu toate acestea, promitentul nu raspunde daca asigura executarea
obligatiei tertului, fara a se produce vreun prejudiciu creditorului.

26
 In masura in care l-a convins pe tert, obligatia lui se considera excutata. El nu mai are din acel moment
nicio obligatie fara de creditor, cu exceptia cazului in care si-a asumat distinct fata de promisiunea si obligatia de a
fi fideiusor in raport cu tertul. In aceasta ipoteza daca tertul, dupa ce incheie contractul, nu isi executa datoria,
promitentul va raspunde ca fideiusor. (fideiusiunea – art. 2280 C.civ.)

→ distincția între promisiunea faptei altuia și promisiunea de bune oficii: promisiunea

faptei altuia dă naștere unei obligații de rezultat (determinarea terțului la încheierea / ratificarea
actului), promisiunea de bune oficii dă naștere unei obligații de diligență (depunerea tuturor
mijloacelor rezonabile).

Stipulația pentru altul / contractul incheiat in folosul unei terte persoane – art. 1284-
1288 NCC → Este contractul prin care o persoana, denumita promitent, se obliga fata de o alta
persoana, denumita stipulant, sa efectueze o anumita prestatie fata de o alta persoana, numita
beneficiar → tertul beneficiar nu este parte in contract.
→ din contract, tertul dobandeste un drept → contractul in folosul unei terte persoane →
trebuie sa indeplineasca conditiile de validitate.
→ stipulatia pentru altul nu are autonomie (se suprapune intotdeauna peste un contract).
→ in materia stipulatiei pentru altul se transmit doar drepturile ! Obligatiile se transmit
doar daca isi da acordul tertul.
→ conditiile de valabilitate: condiții generale (de fond / de formă) și condiții speciale:
• condiții speciale: [art. 1285 NCC]
◦ terțul beneficiar să fie determinat / determinabil la data încheierii stipulației (ex.:
asigurarea întreținerii lui y / asigurarea întreținerii viitorului copil al stipulantului); terțul
trebuie să existe la data la care promitentul își execută prestația asumată contractual.
Daca aceasta conditie nu e indeplinita, prestatia va fi facuta de promitent fie in folosul
stipulantului, fara a agrava insa sarcina promitentului;
◦ sa existe animus stipulandi, adica sa rezulte neindoielnic din contract atat vointa de
a stipula, cat si vointa promitentului de a se obliga fata de tertul beneficiar.

→ efectele pe care le produce → stipulatia naste efecte in 3 planuri:

• între stipulant și promitent – se manifestă pe 2 direcții principale:

◦ Observam ca promitentul se obliga fata de tertul beneficiar, numai ca se produce o
disjungere a mecanismului obligatiei: promitentul raspunde fata de stipulant, dar
executa prestatia fata de beneficiar (dedublarea obligatiei in cazul stipulatiei);
◦ Stipulația pentru altul nu mai poate fi revocată după ce a fost acceptată de către terțul
beneficiar = dacă terțul beneficiar a acceptat stipulația în favoarea sa, stipulantul nu se
mai poate răzgândi. Atâta timp cât nu a fost acceptată, stipulația pentru altul poate fi
revocată.
◦ Revocarea produce efecte numai din momentul ajungerii la promitent = dacă
stipulantul a revocat stipulația, dar nu a ajuns la promitent sau promitentul și-a executat
obligația, revocarea nu mai produce efecte.

• între promitent și terțul beneficiar → Terţul are posibilitatea să ceară obligarea

promitentului la executare, precum şi daune-interese. Terţul nu poate cere rezoluţiunea
întrucât nu este parte la încheierea contractului, aspectul bilateral al raportului stipulant-
promitent nu îl priveşte.
• între stipulant și terțul beneficiar – Dreptul nu trece prin patrimoniul stipulantului, ci intra
direct in patrimoniul tertului beneficiar. Tertul poate sa primeasca sau sa refuze dreptul
prevazut in stipulatie (este un drept potestativ). Stipulantul poate sa revoce stipulatia pana
in momentul in care acceptarea tertului ajunge la stipulent sau promitent. Au o geometrie
variabila pentru ca pot exista diferite raporturi (donatie, plata unei datorii, imprumut) →
pentru a vedea care este natura trebuie sa vedem ce au vrut sa faca.

27
 Efectele stipulatiei pentru altul pot fi urmarite in 3 planuri:

a) Raporturile dintre stipulant si promitent

Promitentul e legat juridic de stipulant, se obliga fata de acesta, dar prestatia care formeaza
obiectul datoriei sale nu se executa fata de stipulant, ci fata de tertul beneficiar.
Intrucat legatura juridica exista, daca nu isi executa datoria, stipulantul il poate chema in
judecata cerandu-i fie executarea in natura a prestatiei fata de tert, fie, daca nu e posibil, daune-
interese pentru prejudiciul pe care stipulantul il probeaza ca urmare a neexecutarii stipulatiei fata de
tert.
Mai mult, dacă, așa cum se întâmplă de obicei, raportul dintre stipulant și promitent are
caracter bilateral sinalagmatic, adică dacă există și o datorie proprie a stipulantului față de
promitent, stipulantul poate cere rezolțiunea sau rezilierea, după caz, a stipulației pentru altul,
dacă promotentul nu și-a executat obligatia față de terț.
N.B.: Rezilierea sau rezoluțiunea pot fi aplicate numai dacă raportul dintre stipulant și
promitent are caracter sinalagmatic.
Particularitatea acestei figuri juridice constă în faptul că sancțiunea juridică aparține
stipulantului, dar prestația pe care aceasta o presupune se execută față de terțul beneficiar.

b) Raporturile dintre promitent si tertul beneficiar

Promitenul trebuie sa execute prestatia fata de tertul beneficiar, iar dreptul tertului beneficiar
se naste chiar in momentul incheierii stipulatiei pentru altul. Acest drept nu mai trece prin
patrimoniul stipulantului. El se naste direct in patrimoniul tertului. Intrucât el se naște direct în
patrmoniul terțului, rezultă că acesta nu va suporta concursul creditorilor stipulantului și nici
concursul mostenitorilor stipulantului.
O precizare este necesara: Desi dreptul se naste direct in patrimoniul tertului
beneficair, totusi acest nu este obligat sa primeasca acest drept. Tertul beneficar poate sa accepte sau
sa refuze dreptul care i s-a acordat. Altfel spus, o manifestare unilaterala de vointa din partea
tertului beneficar (care se infatiseaza ca fiind exercitarea unui drept potestativ) are fie efectul
consolidarii dreptului in patrimoniului tertului, in masura in care acest accepta stipulatie, fie
efectul desfiintarii cu efect retroactiv a acestuia, in masura in care tertul refuza stipulatia. Art.
1286 alin. (1) C.civ.: Daca tertul beneficiar nu accepta stipulatia, dreptul sau se considera a nu fi
existat niciodata.
Așadar, această manifestare de voință a terțului, când ia forma acceptării, nu apare ca
exprimarea consimțământului la încheierea contractului, ci e o manifestare de voință distinctă de
stipulația pentru altul. Este un act juridic unilateral, dar el produce efecte asupra dreptului care a
fost dobândit. Prin acceptare, dreptul se consolidează. Invers, prin refuz, dreptul, deși se născuse
inițial în patrimoniul terțului, se desființează cu efect retroactiv.
În măsura în care promitentul nu-și execută prestația față de terț, terțul are acțiune directă
împtotriva promitentului, prin care cere executare în natură. Dacă nu e posibil, poate cere daune-
interese de la promitent.
Asadar, exista o dublare a sanctiunii juridice a obligatiei – atat o sanctiune la indemna
stipulantului, cat si una la indemna tertului beneficiar.
Spre deosebire de stipulant, promitentul NU va putea să ceară rezoluțiunea stipulațieisau
rezilierea, pentru simplul motiv că raportul juridic dintre promitent și terț nu are caracter
sinalagmatic, terțul nu se obligă față de promitent, numai promitentul se obligă față de terț,
tertul nu se obliga fata de promitent.
c) Posibilele raporturi juridice dintre stipulant si tertul beneficiar
De exemplu, prin stipulație, stipulantul poate să stingă o datorie față de terț sau vreau să-i
acode un împrumut terțului sau vrea să facă o liberalitate terțului. În funcție de circumstanțe, se
poate identifica specifiul raportului.
In planul dintre terțul beneficiar și stipulant, nu avem efecte ce se nasc din stipulația propriu-
zisă, dar pot exista anumite efecte născute fie dintr-o înțelegere anterioară între cei doi, fie din
28
înțelegeri ulterioare..

Stipulatia pentru altul poate fi revocata.

Nu este vorba de o exceptie de la forta obligatorie a stipulatiei pentru altul. Revocarea nu
inseama defiintarea stipulatiei, ci are in vedere revocarea dreptului acordat tertului, cu
consecinta ca promitentul va executa obligatia fata de stipulant sau fata de o alta persoana
beneficiara, indicata de stipulant. Astfel, revocarea este o manifestare unilaterală de voință a
stipulantului care nu are semnificația unei declarații de denunțare unilaterală a contractului.
Pentru a produce efectul de revocare a dreptului acordat terțului beneficiar, actul de revocare
trebuie să fie făcut (art. 1286 alin. 2 C.civ.), cât timp acceptarea beneficiarului nu a ajuns la
stipulant sau la promitent. Textul adaugă în partea finală că stipulația poate fi acceptată de promitent
chiar și după decesul stipulantului sau al promitentului.
Actul unilateral care este revocarea stipulației, pentru a produce efecte, trebuie să fie
comunicat. Art. 1287 alin. (2) C.civ.: Revocarea stipulatiei produce efecte din momentul in care
ajunge la promitent. Astfel, revocarea este un act unilateral supus comunicării, produce efecte
numai din momentul în care actul de revocare a ajuns la promitent. Din acel moment, promitentul
nu mai ținut să execute prestația către terț, ci o va executa fie față de stipulant, fie față de
moștenitorii lui, fara a agrava insa sarcina promitentului. Daca nu a fost desemnat un alt beneficiar,
revocarea profita stipulantului sau mostenitorilor acestuia, fara a agrava insa sarcina
promitentului.
Art. 1287 C.civ. - Deși e un act unilateral, revocarea stipulației nu mai poate fi făcută fără acordul
promitentului dacă, dintr-un motiv sau altul, promitentul are interesul să execute prestația către
terțul beneficiar.
Cu privire la momentul până la care poate fi revocată stipulația, art. 1286 alin. (2) C.civ. Prevede că
stipulaţia poate fi revocată cât timp acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau la
promitent, căci din acel moment stipulația devine irevocabilă.
În raporturile dintre promitent și terțul beneficiar, mai trebuie să ținem seama că promitentul poate
opune beneficiarului numai apărările pe care le putea opune stipulantului. Într-adevăr,
apărările promitentului nu decurg din raportul cu terțul beneficiar, ci din raportul juridic pe care îl
are cu stipulantul. Art. 1288 C.civ.: Promitentul poate opune beneficiarului numai apararile
intemeiate pe contractul care cuprinde stipulatia.

Actiunea directa → Prin acțiunile directe desemnăm acele situații, în care, potrivit legii, o
persoană (reclamantul) cheamă în judecată o altă persoană (pârâtul) cu care nu se află în raporturi
contractuale, reclamantul fiind în raporturi contractuale cu o altă persoană cu care și pârâtul se află
în raporturi contractuale.
→ un tert poate avea la indemana o actiune juridica directa impotriva unei parti
contractante.
→ in cadrul actiunii directe o persoana are dreptul, in cazurile limitativ prevazute de lege, de
a actiona impotriva unei parti contractante, cu care nu are nicio legatura contractuala, si de a invoca
contractul, fata de care este un tert, in favoarea sa. Altfel spus, in cazul unei actiuni directe, un tert
fata de contract poate actiona impotriva unei parti contractuale si poate invoca un drept izvorat din
contract.
→ in NCC avem 2 actiuni directe care se infatiseaza ca veritabile exceptii de la principiul
relativitatii → un tert care nu era in contract poate dobandi un drept din contract.
→ prima actiune → in materia anteprizei → actiunea directa a lucratorilor [art. 1856
NCC]. In ipoteza în care antreprenorul angajează anumite persoane pentru a executa acele lucrări,
dacă nu le plătește, acestea se pot întoarce împotriva beneficiarului din contractul de antrepriză, prin
intermediul unei acțiuni directe, pentru plata sumelor datorate de către antreprenor (însă numai până
la concurența sumelor pe care însăși beneficiarul le datorează, la rândul său, antreprenorului). În
acestă ipoteză, lucrătorii sunt terți beneficiari.
→ a doua actiune → in materia de mandat → exceptia opereaza fata de contractul de
submandat, nu fata de primul contract de mandat [art. 2023 alin. (6) NCC]; intre mandant si
29
mandatar; un contract de submandat – mandatarul isi angajeaza un mandatar si devine mandant in
raport cu tertul respectiv; desi mandantul nu participa la contractul dintre mandatar si submandatar,
mandantul primește un drept din contractul de submandat.

Principiul OPOZABILITATII efectelor juridice ale contractelor civile

- sediul materiei art. 1281 NCC.
- principiul opozabilității efectelor reprezintă acel mecanism prin intermediul căruia efectele
contractului sunt perfectate = între părțile actului juridic această realitate are o natură juridică. Față
de terți, contractul nu este un act juridic, ci este un fapt juridic in sens restrans. Importanța
distinctei între act și fapt juridic se regăsește în materia probelor. Părțile nu pot dovedi prin martori
contra / peste conținutul unui înscris, pe când terții pot dovedi cu orice mijloc de probă.

- principiul opozabilității cunoaște 2 exceptii: SIMULATIA + ACTIUNEA PAULIANA (revocatorie).

SIMULATIA (art. 1289-1294 NCC).

→ pentru a avea o simulatie, intotdeauna trebuie sa avem un acord simulatoriu.
Actul secret trebuie să îndeplinească doar condițiile de fond pentru valabilitate, nu și condițiile de formă
[art. 1289 alin. (2) NCC].
Sanctiunea simulatiei licite este inopozabilitatea fata de terti.
Sanctiunea simulatiei ilicite este diferita: raspundere penala, fiscala.
Acordul simulatoriu poate sa fie concretizat si intr-o forma materiala, respectiv printr-un inscris. Ceea ce
va conta insa pentru a stabili daca partile au avut intentia de a simula este stabilirea momentului la care s-a ajuns
la acest acord, iar nu momentul la care s-a redactat inscrisul care il constata, moment ce se poate situa in timp si
ulterior momentului la care se incheie actul public.

- tipuri de simulație:
• simulatia prin act fictiv: actul public care apare ca fiind incheiat in raporturile cu
tertii, in realitate nu s-a incheiat, intre parti nu exista niciun fel de act care sa produca
efecte juridice → este o simulatie absoluta;
• simulatia este absoluta, atunci cand partile stabilesc ca intre ele sa nu existe in
realitate niciun act – fictivitatea -, sau relativa, atunci cand sunt simulate doar unul sau
mai multe elemente ale contractului public: natura, obiectul, cauza reala, partile reale
etc. Simulatia relativa poate fi obiectiva (cand sunt disimulate elemente obiective, cum
sunt natura contractului, obiectul sau cauza acestuia), respectiv subiectiva (cand este
disimulat elementul subiectiv al contractului – adica partile).
• deghizarea totală / parțială: actul public este dublat de un act secret, iar acordul
simulatoriu spune ca actul secret este singurul care poate produce efecte juridice → în
actul public părțile stabilesc că este o donație, în actul secret stabilesc că este o vânzare /
maschează doar prețul → deghizarea totala exista atunci cand, prin actul public, se
ascunde natura actului secret – este vorba, in realitate, de o simulare a cauzei reale a
actului juridic; deghizarea partiala intervine in situatia cand partile, prin actul public, se
limiteaza sa ascunda unele clauze sau efecte ale actului secret, fara sa ascunda natura
actului care isi produce efectele intre parti.
• interpunere de persoane: presupune ca actul public se incheie intre anumite parti,
un act secret care se incheie intre o parte din actul public si o alta parte si acordul
simulatoriu care se incheie intre toate partile (mandatul fara reprezentare) → beneficiar
este x în actul public / y în actul secret → in operatiunea simulatiei prin interpunere de
persoane sunt implicate 3 persoane: interponentul (persoana care are calitatea de
beneficiar real al operatiunii cuprinse in actul public), interpusul (persoana care
figureaza ca parte in actul public si care mascheaza adevarata identitate a beneficiarului)
si tertul (care este contractantul adevarat din actul public, in persoana caruia se produc
efectele acestui contract).

30
 !!! Sancțiunea aplicabilă în privința simulației nu este nulitatea, ci INOPOZABILITATEA.

- condițiile de valabilitate a simulației:

• existența actului secret [are caracter facultativ] → trebuie să fie anterior sau cel mult
concomitent actului public, când apare după, nu discutam despre o simulație, ci despre o
modificare;
• nu trebuie îndeplinite condițiile de formă, ci doar condițiile de fond (e vorba de actul
secret);
• existența actului public → obligatoriu;
• existența acordului simulatoriu = părțile intenționează să simuleze un anumit element al
actului public. Acordul simulatoriu trebuie sa fie incheiat inainte sau concomitent cu actul
public. Daca e incheiat dupa actul public reprezinta o modificare a contractului, iar nu o
simulatie.
• De esenta simulatiei este acordul simulatoriu (care nu poate lipsi), iar actul secret este
facultativ.

- sancțiunile pe care simulația le implică:

• sancțiunea principală este cea a inopozabilității față de creditori: terțele părți vor fi ținute
doar de dispozițiile actului public și au dreptul să nu ia în considerare dispozițiile actului
secret;
• nulitatea: intervine în ipoteza din art. 1289 alin. (2) NCC, a nerespectării condițiilor de
fond.
- efectele pe care le poate produce simulația:
• efecte intre partile simulatiei → produc efecte actul simulatoriu si cel secret → nu cel
public; dar pentru ca actul secret sa produca efecte el trebuie sa respecte conditiile de
validitate ale respectivului contract;
• efecte intre partile simulatiei si terti → produce efecte actul public → tertii trebuie sa
fie de buna-credinta. N.B.: Acest lucru reprezintă un beneficiu pentru terți și nu o obligație
în sarcina lor, astfel încât, dacă terții ar avea interes să invoce contractul secret, o pot face în
ipoteza în care acest contract secret le vatămă drepturile (drept de opțiune între invocarea
actului public sau a celui secret). Pentru a invoca numai contractul public, nu și pe cel
secret, terții trebuie să se fi întemeiat cu bună-credință pe acesta, adică să nu fi cunoscut
la momentul încheierii actului public de existența celui secret – real. Dar ce interes ar
putea avea terții să invoce un act care le vatămă drepturile? Un asemenea interes există dacă
este dublat de o acțiune care tinde la desființarea actului secret și la înlăturarea situației
defavorabile pentru terți. De exemplu, terțul, totodată moștenitor rezervatar al vânzătorului
din actul public, are tot interesul să probeze existența actului secret de donație pentru ca apoi
să ceară reducțiunea acestuia.
• efecte intre terti → Această problemă se pune când între terți există un conflict, în
sensul că unii au interesul să invoce actul aparent, iar alții au interesul să se prevaleze de
actul secret care le este favorabil. Spre exemplu, în cazul unei donații deghizate într-un
contract de vânzare-cumpărare, pe de o parte, creditorii donatorului (vânzătorului aparent)
au interesul să invoce contractul secret (donația) pentru că există cerințe mai exigente cu
privire la acest act juridic și ar putea ca, în felul acesta, să readucă bunul donat în
patrimoniul debitorului lor și să se îndestuleze. Sau moștenitorii rezervatari ai donatorului
vor putea invoca contractul secret pentru a se prevala de reducțiunea donației. Pe de altă
parte, creditorii cumpărătorului aparent au interesul să invoce contractul public, pentru ca
bunul să rămână în patrimoniul acestuia. În acest conflict vor avea câștig de cauză acei
creditori de bună-credință care invocă, în favoarea lor, actul aparent, deoarece ei nu au
putut cunoaște existența actului secret. Pentru ca acest efect să se producă este nevoie însă
ca, creanța creditorului să aibă o dată certă anterioară față de actul secret.

- acțiunea în simulație = are un caracter imprescriptibil și reprezintă o acțiune în constatare.

→ daca se cere executarea obligatiei din actul secret, atunci actiunea este prescriptibila.
31
 → sanctiunea specifica simulatiei este inopozabilitatea fata de terti a contractului secret.
→ vezi art. 1292 NCC.
→ poate fi introdusa si de o parte a simulatiei si de un tert.

Cine are interes să invoce?

Partile contractului au interes (dacă una dintre ele nu execută de bunăvoie contractul
secret, dacă cealaltă vrea să recurgă la justiție, trebuie să scoată la iveală actul secret). De asemenea,
tertii pot avea interes (în funcție de interesul pe care-l au, dacă vor să se prevaleze de actul secret,
trebuie să facă acțiune în simulație).
Odata dezvaluit actul secret prin actiunea in simulatie, cand se va pune problema executarii
drepturilor si datoriilor din contract, prescriptia va fi cea specifica fiecarui drept din contractul
secret (drepturi de creanta sau drepturi reale).

Proba care trebuie facuta – distingem intre parti si terti. Art. 1292 C.civ.: Dovada
simulatiei poate fi facuta de terti sau de creditori cu orice mijloc de proba. Partile pot dovedi si ele
simulatia cu orice mijloc de proba, atunci cand pretind ca aceasta are caracter ilicit.
Partile (precum și succesorii universali sau cu titlu universal ale căror interese nu au fost fraudate)
pot sa faca dovada actului secret tinand seama de regulile de proba din materia actelor juridice, cu
exceptia cazului in care ei invoca scopurile ilicite ale simulatiei (in aceasta ipoteza pot utiliza
orice mijloc de proba – art 1292 teza a II-a).
Tertii, pentru ca nu sunt parte in actul juridic, pot utiliza orice mijloc de proba pentru a
dovedi simulatia.
Terții propriu-ziși, inclusiv creditorii părților, atunci când introduc acțiunea în simulație, pot dovedi
existența și cuprinsul actului secret, prin orice mijloc de probă. Față de ei, actul juridic secret are
valoarea unui fapt juridic stricto sensu, care poate fi dovedit prin orice mijloc de probă așa cum se
prevede și în art. 1292 teza I C.civ.

→ are ca finalitate inlaturarea caracterului mincinos si dezvaluirea actului secret.

→ desi, de regula, simulatia are in vedere contractele, in mod exceptional, simulatia poate sa
opereze si in cazul unui act juridic unilateral destinat unei persoane determinate [art. 1293 NCC];
→ simulatia nu se aplica actelor juridice nepatrimoniale (ex.: casatoria) [art. 1294 NCC].

ACTIUNEA PAULIANA (revocatorie) → art. 1562-1565 NCC.

32
 Efectele specifice ale contractelor SINALAGMATICE

= exceptia de neexecutare + rezolutiunea si rezilierea + element fortuit + risc

contractual.

Contractele se pot clasifica în: unilaterale și bilaterale / sinalagmatice. În cazul contractelor

sinalagmatice, interdependența obligațiilor care se nasc din aceste contracte se explică prin
prelungirea noțiunii de cauză de pe terenul încheierii contractului pe terenul executării contractului.
Nu numai în momentul în care se încheie contractul fiecare parte are reprezentarea subiectivă, ci și
în momentul în care se execută propria obligație fiecare parte are reprezentarea subiectivă că și
cealaltă parte își va executa obligația.

Tocmai pentru că sunt interdependente, obligațiile născute din contractele sinalagmatice

presupun și simultaneitatea executării lor. Așadar, executarea obligațiilor născute din contracte
sinalagmatice este guvernată de principiul simultaneității. Ținând seama de interdependența
obligațiilor și de simultaneitatea executării acestora, contractele sinalagmatice determină trei efecte
specifice:

1. în cazul lor, se poate invoca excepția de neexecutare

Excepția de neexecutare este reglementată în art. 1556 NCC ; vezi si art. 1555 NCC.
Excepția de neexecutare reprezintă un remediu contractual pus la îndemâna uneia dintre
părțile contractului care poate anula executarea propriei datorii până când și cealaltă parte își
execută propria datorie.

Pentru a fi invocata exceptia de neexecutare, trebuie sa fie indeplinite urmatoarele conditii:

a) obligatiile partilor sa izvorasca din acelasi contract sinalagmatic;
b) obligatiile partilor sa fie exigibile;
c) neexecutarea obligatiilor sa nu fie imputabila partii care doreste sa se prevaleze de
exceptia de neexecutare;
d) refuzul de executare al partii care opune exceptia de neexecutare si neexecutarea
obligatiei de catre cocontractant sa fie proportionale.

! Pentru invocarea exceptiei de neexecutare nu este necesara punerea in intarziere,

notificarea sau introducerea unei actiuni in fata instantei de judecata.

→ vezi si art. 1516 + 1517 + art. 1522 alin. (4) NCC → exceptia anticipata de
neexecutare → inainte ca obligatiile sa devina exigibile.
Pentru a se putea invoca excepția de neexecutare este necesar ca datoria a cărei amânare este
pretinsă de creditor să se nască din același contract cu datoria neexecutată de debitor.

Acest principiu are o acțiune specifică și în ipoteza în care una dintre obligații necesită o
perioadă de timp pentru executare. Chiar dacă este vorba de o obligație cu executare dintr-odată,
nu întotdeauna o asemenea obligație presupune o executare instantanee. Nu de puține ori,
executarea prestației care formează obiectul obligației presupune o anumită durată. Într-o asemenea
situație, se execută mai întâi această obligație, iar apoi obligația celeilalte părți care poate fi
îndeplinită instantaneu.
În realitate, nu este o suspendare a principiului simultaneității, ci este vorba de o anumită
specificitate în care acționează acest principiu. Dar în această situație, partea a cărei obligație
necesită o anumită durată în timp nu poate amâna executarea propriei datorii invocând
33
neexecutarea datoriei celeilalte părți.

• neexecutarea datoriei uneia dintre părți nu trebuie să fie determinată chiar de activitatea
culpabilă a debitorului. Într-o asemenea situație, partea care are calitatea de creditor în raport
cu această datorie va putea să amâne executarea propriei datorii până la executarea datoriei
celeilalte părți.

Modul de operare al excepției de neexecutare: avantajul acestui remediu contractual este

acela că, în mod direct, fără intervenția instanței de judecată, creditorul poate invoca direct excepția
de neexecutare și poate amâna executarea propriei datorii în măsura în care sunt îndeplinite
condițiile precizate. Nu înseamnă că intervenția instanței de judecată este exclusă. Excepția poate fi
invocată fără intervenția instanței de judecată, dar partea împotriva căreia se invocă excepția poate
sesiza instanța de judecată cerând să se constate că nu sunt îndeplinite condițiile pentru invocarea
excepției și că, deci, acțiunea părții care a invocat-o este abuzivă, caz în care aceasta va răspunde
pentru daune-interese.

2. creditorul poate să ceară sau poate să dispună REZOLUTIUNEA sau REZILIEREA

dacă cealaltă parte nu își execută FARA justificare obligația

In art. 1516 alin. (2) NCC se precieaza ca daca e vorba de o neexecutare fara justificare a
contractului, iar debitorul se afla in intarziere, creditorul are la indemana mai multe remedii
contractuale, la alegere:
- Poate cere executarea silita a obligatiei (in natura sau prin echivalent);
- Poate sa ceara sau sa declare rezolutiunea sau rezilierea contractului, ori reducerea propriei
obligatii corelative;
- Poate sa foloseasaca orice mijloc legal pentru realizarea dreptului sau.
Rezulta din acest text ca nu e vorba de remedii cumulative, ci de remedii alternative,
creditorul avand un drept de optiune (poate alege intre aceste remedii).
COD COMENTAT: În materie contractuală, dacă, fără justificare, debitorul nu îşi
îndeplineşte obligaţia, neexecutarea este însemnată, iar creditorul nu cere executarea silită a
obligaţiilor contractuale, acesta din urmă se poate libera de obligaţia sa corelativă, obţinând
rezoluţiunea sau rezilierea contractului. În cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are
dreptul la reziliere şi în cazul unei neexecutări de mică însemnătate, dar cu caracter repetat (a se
vedea comentariul art. 1549 şi art. 1551 NCC).
Dacă neexecutarea este de mică însemnătate, creditorul nu are drept la rezoluţiune, fiind
însă îndreptăţit să obţină reducerea proporţională a prestaţiei sale dacă, după împrejurări, aceasta
este posibilă. Dacă nici reducerea prestaţiilor nu este posibilă, creditorul poate obţine doar daune-
interese, dacă acestea i se cuvin.
Articolul 1516 alin. (2) pct. 3 NCC permite creditorului să exercite, în scopul realizării sau
protejării dreptului său la executarea obligaţiei, şi alte mijloace juridice, precum invocarea excepţiei
de neexecutare a contractului, luarea unor măsuri conservatorii [cum sunt măsurile asigurătorii
(sechestrul asigurătoriu, poprirea asigurătorie), asigurarea dovezilor ori exercitarea acţiunii oblice]
sau exercitarea acţiunii revocatorii.

Sensul noțiunilor de rezoluțiune și reziliere este diferit. Noțiunea de REZOLUTIUNE se

utilizează în legătură cu contractele cu executare UNO ICTU (obligații cu executare dintr-odată)
[se desfiinteaza retroactiv → ex tunc], iar noțiunea de REZILIERE se utilizează în legătură cu
contractele cu executare SUCCESIVA sau CONTINUA [inceteaza efectele numai pentru viitor →
ex nunc].

Rezoluțiunea și rezilierea se aplică numai în ipoteza contractelor sinalagmatice.

34
 Ceea ce este de esenta rezolutiunii / rezilierii este ca neexecutarea obligatiei contractuale sa
fie INSEMNATA. In cazul contractelor cu executare succesiva (adica in cazul rezilierii) s-a
prevazut o exceptie → neexecutarea este de mica insemnatate, insa are un caracter repetat.

→ vezi art. 1549-1554 NCC.

→ reducerea prestatiilor → art. 1551 NCC.

REZOLUTIUNEA

Conditiile necesare pentru a se aplica sau pentru a se declara rezolutiunea:

Conditia esentiala este neexecutarea fara justificare a obligatiilor contractuale de catre
debitor. Dar intrucat prin ipoteza e vorba de un contract sinalagmatic, iar fiecare parte are si
calitatea de creditor, pe langa cea de debitor, asta inseamna ca oricare dintre parti poate sa se
prevaleze de neexecutarea obligatiilor celeilalte parti.
Privind lucrurile din perspectiva creditorului obligatiei neexecutate, este important ca
aceasta neexecutarea de catre debitor sa fie una seminificativa sau importanta.
Dincolo de multiplele clasificari ale neexecutarii contractului, cea mai importanta dintre ele
ramane aceea in functie de criteriul importantei neexecutarii – neexecutari importante /
semnificative si neexecutari lipsite de importanta / nesemnificative. Distinctia e foarte relevanta,
intrucat daca nu e vorba de o neexecutare semnificativa / importanta, rezolutiunea nu este
aplicabila, in locul ei putandu-se aplica mecanismul reducerii prestiilor, reglementat in art. 1551
NCC.
1. Sa ne aflam in prezenta unei neexecutari seminificative / importante / insemnate.
2. Neexecutarea sa fie fara justificare. De regula o neexecutare fara justificare inseamna o
neexecutare culpabila. În acest sens, în materie contractuală, art. 1548 NCC prezumă culpa
debitorului prin simplul fapt al neexecutării.
Este adevarat ca in doctrina exista opinii care pretind ca in cazul rezolutiunii cerinta culpei
nu e necesara. Aceste opinii pleaca de la ideea ca rezolutiunea se poate aplica pentru neexecutarea
insemnata de catre debitor a obligatiei sale, fara a fi nevoie ca, creditorul sa dovedeasca vinovatia
debitorului. Numai ca sunt doua afirmatii diferite. Absenta cerintei dovedirii vinovatiei
debitorului nu echivaleaza cu absenta vinovatiei debitorului.
Intr-adevar, in materie contractuala in general, culpa debitorului nu trebuie sa fie dovedita,
creditorul beneficiind de o prezumtie de culpa. Este ceea ce spune in mod expres art. 1548 NCC:
Culpa debitorului unei obligatii contractuale se prezuma prin simplul fapt al neexecutarii. Simplul
fapt al neexecutarii datoriei debitorului genereaza o prezumtie de culpa in sarcina acestuia.
Dar imprejurarea ca nu mai e nevoie sa se faca dovada vinovatiei debitorului de catre
creditor nu lipseste de releventa elementul vinovatiei. Intr-adevar, debitorul poate sa rastoarne
prezumtia de vinovatie, facand dovada unei cauze care justifica neexecutarea. Ca urmare, a justifica
executarea inseamna de cele mai multe ori a rasturna prezumtia de culpa care apasa in sarcina
debitorului.
Sintagma «de cele mai multe ori» este justificata de faptul ca in cazuri exceptionale
legiutiorul instituie o raspundere fara vinovatie, caz in care, nemaiexistand cerinta vinovatiei, nu se
mai pune problema rasturnarii prezumtiei de culpa. Dar acestea sunt cazuri exceptionale.
De regula, justificarea neexecutarii inseamna rasturnararea prezumtiei de culpa. De
cele mai mult ori, ca si in cazul raspunderii contractuale, si in cazul rezolutiunii, ideea de culpa
exista, chiar daca nu i se impune creditorului sarcina dovedirii culpei.
In plus, ideea de vinovatie, ca temei al prezumtiei, mai rezulta si din faptul ca, asa cum se
prevede in art. 1549 alin. (1) NCC, odata cu rezolutiunea sau rezilerea contractului, creditorul
poate sa ceara si obligarea debitorului la daune-interese, daca si in masura in care creditorul face
dovada prejudiciului.
Debitorul se poate apara si impotriva cererii de rezolutiune si impotriva cererii de daune-
interese in acelasi fel, si anume facand dovada imprejurarilor care justifica neexecutarea, sau altfel
spus, care rastoarna prezumtia de culpa in sarcina debitorului.
Ceea ce este important este faptul ca indiferent daca vorbim de justificarea neexecutarii sau
35
de rasturnarea prezumtiei de culpa, debitorul are la indemna mijloace de a se apara impotriva
creditorului care ar cere in mod abuziv rezolutiune sau rezilierea.
Uneori se spune ca e necesara inca o cerinta pentru a se recurge la rezolutiune –
neexecutarea sa nu fie cauzata / determinata chiar de catre creditor. Aceasta cerinta, in realitate, e
absorbita in cerinta ca neexecutarea sa fie fara justificare.
Condițiile necesare pentru a invoca rezoluțiunea sunt:
a) Obligațiile să fie reciproce și interdependente (adică se se nască dintr-un contract
sinalagmatic);
b) Să existe o neexecutare importantă sau sufieicent de însemnată din partea debitorului, fără
de care creditorul (cealată parte) nu ar mai avea interes la continuarea contractului și executarea
propriei obligații. Prin urmare este vorba de o neexecutare care să aibă un caracter suficient de
important raportat la economia întregului contract, astfel încât să justifice rezoluțiunea.
În acest sens, se impune o distincție între contractele cu executare uno ictu și contractele cu
executare succesivă sau continuă. În cazul contractelor cu executare succesivă sau continuă,
creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un
caracter repetat (ceea ce nu se poate afirma în cazul contractelor cu executare uno ictu, unde
neexecutarea trebuie să fie importantă, însemnată).
Art. 1551 alin. (1) teza finală NCC prevede că orice clauză contrară se consideră nescrisă,
însă este discutabil dacă această prevedere finală se aplică ambelor teze ale primului alineat sau
numai celei de-a doua.
Esențial este că dacă neexecutarea nu este suficient de importantă, astfel încât nu se poate
aplica rezoluțiunea, partea cealaltă, poate totuși să ceară reducerea proporțională a propriei sale
prestații, în vederea restabilirii echilibrului contractual.
În măsura în care nu este posibilă această reducere proporțională a prestației sale, și dacă se
reține culpa debitorului obligației neexecutate în mod nejustificat (altminteri am fi pe tărâmul
riscului contractual), atunci creditorul va avea dreptul la daune-interese, în legătură cu partea
neexecutată de către debitor.
c) Debitorul trebuie pus în întârziere. Această cerință nu se mai impune, atunci când
debitorul se află de drept în întârziere sau când, prin voința părților, această cerință a fost înlăturată
(condiție formală de efectivitate a rezoluțiunii unilaterale prevăzută de art. 1552 alin. (1) C.civ.)
d) Să existe o neexecutare nejustificată.
e) Rezoluțiunea sau rezilierea poate fi invocată doar de partea ce și-a executat deja sau e pe
cale de a-și executa obligația. Nu poate invoca rezoluțiunea / rezilierea partea ce pur și simplu nu își
execută obligația întrucât, s-ar frânge forța obligatorie a contractului și astfel, orice parte s-ar
prevala de aceste remedii pentru a nu-și executa propria obligație.

Există de fapt doar două moduri în care operează rezoluțiunea: pe cale judiciară și prin
declarație unilaterală de rezoluțiune. În primul caz, creditorul cere instanței să aplice această
sancțiune, instanța verifică condițiile aplicării sancțiunii și, prin hotărâre judecătorească, pronunță
sancțiunea. Dezavantajul acestui mod de operare al sancțiunii este că aprecierea instanței de
judecată este suverană și creditorul este la mâna instanței. NCC prevede expres ceea ce vechiul cod
prevedea numai cu titlu particular în anumite ipoteze că se poate înlocui rezoluțiunea judiciară
printr-o formă de justiție privată. Dacă debitorul nu își execută obligația, creditorul poate să declare
el direct rezoluțiunea sau rezilierea.

Mecanismul de operare a rezolutiunii

Art. 1550 alin. (1) C.civ.: Rezoluțiunea poate fi dispusă de instanță, la cerere, sau, după
caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptățită.
(2) De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părțile au convenit astfel,
rezoluțiunea poate opera de plin drept.
Citit superficial – am putea ajunge la concluzia ca exista 3 moduri in care rezolutiunea poate
saopereze.
Alin. (2) al art. 1550 este rezultatul unei inovatii parlamentare izvorate din necunoasterea
mecanismului rezolutiunii. Atunci cand debitorul nu executa propria datorie, creditorul are un drept
36
de alegere intre mai multe remedii contractuale. Dreptul de alegere apartine creditorului, mai
exact, cand debitorul nu executa fara justificare, creditorul poate sa ceara fie executarea silita in
natura, fie prin echivalent, fie rezolutiunea, daca e sinalagmatic.
Daca am da credit unui prim inteles al art. 1150 alin. (2) am ajunge la conluzia ca simplul
fapt al neexecutari datoriei debitorului duce la rezolutiune, adica la desfiintarea contractului. Intr-
adevar operand cu efect retroactiv, rezolutiunea inseamna desfiintarea contractului. Mergand cu
rationamentul mai departe, aceasta inseamna ca debitorul prin propria lui vointa de a nu executa
scapa de sub imperiul fortei obligatorii a contractrului. Am fi in stiutaia unei conditii pur potestative
din partea celui care se obliga – debitorul daca vrea executa, daca nu vrea, nu executa. Nu este
adminsibila concluzia acestui rationament care se întemeiază pe eroarea parlamentară de a nu
distinge între semnificațiile sintagmei „operează de plin drept”.
Inainte de adoptarea NCC aceasta sintagma era folosita pentru a descrie forta juridica a
pactelor comisorii, adica a clauzelor de rezolutiune. Dar se spunea ca pactul comisoriu cu cea mai
mare forta juridica este acela prin care partile prevad ca in caz de neexecutare de catre debitor,
creditorul se poate preveala de defiintarea de plin drept a contractului, adica fara punere in
intarziere si fara vreo alta formalitate. S-a explicat însă, sub imperiul Vechiului Cod civil, că această
formulă, „desființare de plin drept”, nu excludea, nu inlatura dreptul de optiune al creditorului.
Nu inseamna ca desfiintarea sau incetarea se produce imediat, ca efect al neexecutarii. –
este nevoie de declaratie de rezolutiune si in cazul in care se prevede o astfel de clauza.
In realitate, intotdeauna, indiferent de forta juridica a pactului comisoriu, era nevoie de
o declaratie de rezolutiune din partea creditorului, adica de o manifestare unilaterala de vointa,
la care numai creditorul era indreptatit.
Logica rezolutiunii a ramas aceeasi si in NCC, dreptul de alegere intre remediile
contractuale apartine doar creditorului, așadar, debitorul nu poate să aleagă desființarea
contractului, pentru că ar însemna să nu se țină seama de principiul forței obligatorii a contractului.
Singura interpretare rezonabila a art .1550 alin (2) C.civ.este aceea de a considera ca si in
cazul acestei asa-numite desfiintari de plin drept a contractului ramane necesara declaratia de
rezolutiune din partea creditorului, dar momentul in care va fi desfiiintat contractul nu va fi
momentul comunicarii declaratiei de rezolutiune catre debitor sau momentul expirarii termenului
precizat in notificarea de punere in intarziere, ci va fi chiar momentul neexecutarii.
Exista doar 2 moduri prin care poate opera rezolutiunea:
- Pe cale judiciara – creditorul cere instanței să aprecieze dacă sunt îndeplinite cerințele
pentru desființarea / încetarea contractului.
- Pe calea declaratiei unilaterale de rezolutiune emisa de catre creditor - creditorul, prin
propria declarație de voință (manifestare unilaterală), determină desființarea / încetarea
contractului.
** Situația din art. 1550 alin. (2) C.civ. este doar o formă particulară a modului de operare a
rezoluțiunii prin declarație unilaterală.
Cat priveste rezolutiunea judiciara, este de observat ca sunt necesare aceleasi cerinte
anterior amintite, dar intrucat rezolutiunea va opera prin hotarare judecatoreasca, la sfarsitul
procesului, rezulta ca pe parcursul acestuia debitorul poate sa-si execute obligatia, ceea ce va
impiedica rezolutiunea.
Mai mult, in legatura cu conditiile rezolutiunii, judecatorul va avea o apreciere proprie, mai
ales in legatura cu insemnatatea neexecutarii.
In sfarsit, e posibil ca judecatorul sa acorde un termen de gratie debitorului pentru a
executa contractul.
Toate aceste aspecte intarzie satisfacerea creditorului. Este motivul pentru care NCC a
precizat 3 ipoteze in care creditorul nu mai recurge la instanta de judecata, ci poate declara el
insusi rezolutiunea contractului. S-a spus ca ne aflam intr-una din rarele situatii de justitie privata
(in care o parte isi poate face singura dreptate).
N.B.: Nu este o justitie privata in forma absoluta pentru ca debitorul, daca apreciaza ca
declaratia de rezoltiune emisa de creditor este abuziva, adica fara respectarea conditiilor necesare
pentru a opera rezolutiunea, se poate adresa el instusi instantei de judecata, cerand sa se constate
abuzul creditorului.
37
 Sub aspect procedural, este de discutat dacă debitorul trebuie să ceară anularea declarației de
rezoluțiune sau este suficient să ceară instanței să constate că nu a operat rezoluțiunea. Sub aspectul
consecințelor practice, rezultatul este același, adică rămâne existent contractul dacă nu au fost
îndeplinite condițiile pentru aplicarea rezoluțiunii.
Diferenta esentiala dintre rezolutiunea judiciara si rezolutiunea unilaterala (facuta prin
declaratie unilaterala emisa de creditor) nu este de gasit in posibilitatea instantei de a cenzura
conditiile rezolutiunii, ci in momentul in care instanta face aceasta cenzura.
Și în ipoteza în care rezoluțiunea / rezilierea operează de drept prin declarație unilaterală,
nu este cu totul exclus rolul instanței de judecată. Astfel, debitorul împotriva căruia s-a invocat
rezoluțiunea / rezilierea poate solicita instanței să constate că nu erau îndeplinite condițiile pentru
a se emite o astfel de declarație și că, de fapt, contractul nu s-a desființat / încetat. Interventia
instantei este fie ante factum, fie post factum.
In cazul rezolutiunii judiciare este o analiza a priori a conditiilor rezolutiunii (inainte de
desfiintarea contractului) de catre instanta de judecata, ceea ce inseamna ca debitorul e in defensiva
si creditorul e in ofensiva judiciara. In cazul rezolutiunii unilaterale, creditorul e in defensiva
judiciara si debitorul este in ofensiva judiciara. Ceea ce inseama ca rezolutiunea unilaterala schimba
raportul de forta intre debitor si creditorul, mai exact, creează un beneficiu creditorului care, fără
intervenția prealabilă a instanței de judecată, poate determina desființarea prealabilă a contractului.
Daca facea aceasta desfiintare in mod abuziv, va suporta rigorile, inclusiv eventualele daune-
interese catre debitor.

Mecanismul rezolutiunii unilaterale

Rezolutiunea unilaterala opereaza prin intermediul unei declaratii unilaterale de rezolutiune
ne aflam in prezenta unui drept potestativ al creditorului, care in cazul neexecutarii fara justificare
de catre debitor, isi poate exercita dreptul potestativ printr-o manifestara unilaterala de vointa.
Când poate creditorul să recurgă la acest mod de operare? Art. 1552 alin. (1) C.civ. Prevede
trei ipoteze in care opereaza rezolutiunea unilaterala:
1. Partile au prevazut în contract, fie cu ocazia încheierii lui, fie ulterior, dar înainte de
executare, o clauza de rezolutiune sau un pact comisoriu (acordul de vointa al partilor in sensul
ca daca una nu executa datoria sa, celalata e indreptatita sa emita declaratia de rezolutiune)
2. Chiar in absenta unei asemena clauze de rezolutiune, rezolutiunea unilaterala este permisa
daca debitorul este de drept in intarziere
**In materie contractuala, de regula, simpla neexecutare nu atrage raspunderea debitorului,
mai e necesar ca, creditorul sa recurga la procedura punerii in intarziere. Sunt însă situații în care,
chiar și în materie contractuală și, în orice caz, în materie extracontractuală, debitorul este de drept
în întârziere; art.1521-1526 C.civ. (punerea in intarziere a debitorului)
Notificarea de punere in intarziere facuta de creditor trebuie sa contina precizarea
termenului in care debitorul trebuie sa execute. Daca nu e facuta aceasta precizare a termenului,
se presupune ca debitorul trebuie sa execute intr-un termen rezonabil, in functie de imprejurarile de
fapt ale fiecarei spete.
N.B.: Nu se confunda acest termen cu termeneul de executare sau cu scandenta obligatiei.
Prin ipoteza, notificarea de punere in intarziere este emisa dupa scadenta.
3. Chiar daca nu e de drept in intarziere debitorul, dacă el a fost pus în întârziere de

38
creditor și a expirat termenul din notificarea de punere în întârziere, creditorul are dreptul să
recurgă la declarația unilaterală.
Art. 1552 alin. (1) C.civ. Prin raportare la art. 1522 alin. (3) C.civ. - Daca rezolutiunea
unilaterala e posibila si atunci cand creditorul l-a notificat pe debitor sa execute (l-a pus in
intarziere), dar nu a precizat expres termenul în notificarea de punere în întârziere ?
Tinand seama de severitatea rezolutiunii unilaterale, se pare ca legiuitorul a vrut sa restranga
in aceasta a treia ipoteza aplicarea rezolutiunii unilaterale numai la cazurile in care creditorul a
precizat in notificarea de punere in intarziere termenul de executare in mod expres. Ideea
termenului rezonabil implicit nu ar mai fi acceptata pentru a se aplica rezolutiunea unilaterala.
Asadar, daca ne aflam in oricare din aceste trei ipoteze, creditorul poate recurge la
emiterea declaratiei unilaterale de rezolutiune. Aceasta este actul de drept substantial care
constituie axul mecanismului rezolutiunii unilaterale. In jurul acestui ax, mai exista, dupa caz, daca
nu ne aflam in a treia ipoteza, notificarea de punere in intarziere, (actul procedural de punere in
intarziere – cu respecatrea cerintelor prevazute in art. 1552, ce se refera la obligatia creditorului
de a prevedea, prin punerea in intarziere, un termen suplimentar pentru executare) si intotdeauna,
indiferent de ipoteza, mai e necesara comunicarea actului de drept substantial catre debitor.
Este posibil ca, în a treia ipoteză, cele două acte procedurale (notificarea de punere în
întârziere și comunicarea declarației de rezoluțiune către debitor) să fie conținute în același înscris,
dar pot fi precizate și în două înscrisuri diferite.
Când debitorul se află de drept în întârziere sau atunci când există o clauză de rezoluțiune
prin care părțile au înlăturat punerea în întârziere, sunt necesare doar două acte juridice:
manifestarea de voință și comunicarea declarației, fără punerea în întârziere a debitorului.
Este posibil să avem doar un singur act constatator, atunci când, creditorul emite
notificarea de punere în întârziere în care menționează termenul suplimentar de executare și că,
dacă până la expirarea acelui termen fixat, debitorul nu își execută obligația, el consideră că va
opera rezoluțiunea / rezilierea.
Importanta acestei distinctii: De regula, declaratia de rezolutiune produce efecte din
momentul in care ea a fost adusa la cunostinta debitorului. Totusi, efectul se poate produce si la o
data ulterioara, in cazul in care notificarea de punere in intarziere s-a facut simultan, prin acealsi
inscris cu comunicarea declarației de rezoluțiune, ceea ce înseamnă că, prin ipoteză, termenul de
executare acordat de către creditor va fi ulterior momentului comunicării declarației de
rezoluțiune. Este ceea ce legituitorul, in mod laconic, a spus in art. 1552 alin.(4) C.civ.
După modelul oricărui act juridic supus comunicării, creditorul poate reveni asupra
declarației sale unilaterale de rezoluțiune, dacă aceasta nu a fost comunicată încă debitorului, așa
cum se prevede în art. 1552 alin. (4) C.civ.
Dacă momentul comunicării este ulterior expirării termenului, momentul comunicării va fi

39
momentul la care operează rezoluțiunea.
Dacă momentul expirării termenului este ulterior rezoluțiunii, momentul expirării
termenului este momentul la care operează rezoluțiunea.
Desi e vorba de un drept potestativ (dreptul de a emite declaratia), totusi, intrucat acest
drept potestativ e atasat remediilor pentru neexecutarea fara justificare, mai exact este atasat
dreptului la actiune pe care il are creditorul impotriva debitorului pentru a cere executarea silita.
Daca s-a prescris dreptul de a cere executarea silita, se stinge si dreptul la rezolutiune
unilaterala. Nu e vorba de o propriu-zisa prescriere a dreptului potestativ, ci este vorba de stingerea
acestui drept datorita faptului ca s-a prescris dreptul la executarea silită - se stinge in momentul in
care s-a prescris obligatia a carei executare se cere (prescriptia se refera la obligatia respectiva, nu
la drepul potestativ).
Declarația de rezoluțiune sau de reziliere, produce efecte de la împlinirea termenului fixat
pentru executarea obligației din punerea în întârziere. Dar, pe lângă comunicare, ea trebuie emisă
în termenul de prescripție pentru obligația a cărei executare se cere.
Art. 1552 alin. (2) C.civ. – Declaratia de rezolutiune sau reziliere trebuie facuta in termenul
de prescriptie prevazut de lege pentru actiunea corespunzatoare acestora.
Prescriptia poate fi invocata numai de catre debitor. Instanta nu poate invoca din oficiu
prescriptia (nici pe cea achizitiva, nici pe cea extinctiva).
Daca este vorba de drepturi imobiliare care fac obiectul contractului supus rezolutiunii,
declaratia de rezolutiune trebuie sa fie inscrisa in cartea funciara, iar, dacă se cer alte înscrieri în
registre publice, trebuie îndeplinite formalitatile de publicitate pentru opozabilitatea față de terți art.
1552 alin. (3) C.civ.

Art. 1553 NCC reglementează pactul comisoriu. Pactul comisoriu este o formă de clauză
de rezoluțiune sau reziliere, o formă particulară. Părțile pot să prevadă o clauză în formă
simplificată sau în forma pactului comisoriu. În cele trei ipoteze, creditorul este îndreptățit să emită
declarația de rezoluțiune. Printr-un act juridic unilateral fie se desființează, fie încetează contractul.
Una din ipotezele în care operează declarația este aceea în care figurează o clauză în acest
sens în contract. Uneori, această clauză ia forma pactului comisoriu (art. 1553).
Art. 1553 C.civ. reglementeaza pactul comisoriu intr-un mod oarecum inselator pentru că s-
ar putea crede că pactul comisoriu este altceva decât clauza de rezoluțiune, despre care se face
vorbire în art. 1552 alin. (1) C.civ.
O ipoteza de rezolutiune unilaterala e aceea in care partile au convenit astfel (sintagma
inseamna tocmai clauza de rezolutiune). Pactul comisoriu din art. 1553 C.civ. nu este altceva
decat clauza de rezolutiune. Pentru ca un asemenea pact comisoriu sa aiba efect (adica sa permita
emiterea declaratiei de rezolutiune) e necesar sa precizeze, in mod expres, care sunt obligatiile a
caror neexecutare atrage rezoltiunea.
Sintagama “de drept” nu trebuie a induce in eroare. In toate cazurile e necesara declaratia
creditorului pentru operarea rezolutiunii. Aceasta sintagma nu limiteaza / inlatura dreptul de
optiune al creditorului, ci subliniaza faptul ca nu mai este necesar apelul la instanta.
Cand ne aflam in prezenta pactului comisoriu, in mod natural, debitorul trebuie pus in
intarziere, dar se poate prevede prin pactul comisoriu ca declaratia de rezolutiune poate sa fie emisa
fara punere in intarziere - Art. 1553 alin. (2) C.civ. - Oricum, daca debitorul este de drept in
intarziere notificarea de punere in intarziere nu mai este necesara.
40
 In sfarsit, in art. 1553 alin. 3 C.civ. (Punerea in intarziere nu produce efecte decat daca
indica in mod expres conditiile in care pactul comisoriu opereaza). Legiuitorul a vrut sa spuna ca
partile au libertatea sa reglemeneteze ele insele, prin acordul lor de vointe, mecanismul
rezolutiunii unilaterale, precizand toate elemente necesare pentru a inlatura confuziile legate de
acest mecanism.
Alin. (3) instituie regula obligativităţii stipulării condiţiilor convenţionale particulare cu
privire la punerea în întârziere a debitorului, pe langa conditiile generale de validitate ale pactului
comisoriu stipulate in art. 1553. (Cod comentat)

Efectele rezolutiunii

Este vorba de un remediu sau o sanctiune care determina desfiintarea cu efect retroactiv a
contractului – acesta este efectul principal. Dar daca partile au apucat sa execute prestiile pana in
momentul in care intervine rezolutiunea, fie ca este pe cale judiciara sau unilaterala, ca urmarea a
desfiintarii contractului, partile trebuie sa restituie ceea ce s-a executat.
Daca prestatiile executate au facut obiectul unor contracte subsecvente, de regula, va opera
resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. Deci se vor desfiinta si contractele subsecvente.
Excepție face cazul în care subdobânditorii invocă fie uzucapiunea, fie posesia de bună-credință a
bunurilor mobile. Daca este vorba de contracte cu executare succesiva sau continua, ne aflam in
prezenta rezilierii. Rezoluțiunea operează retroactiv (ex tunc), pe când rezilierea operează pentru
viitor (ex nunc).
In cazul rezilierii, nu mai e vorba de desfiintarea cu efect retroactiv a contractului, ci de
incetarea contractului din momentul rezilierii, ceea ce insemna ca ceea ce s-a executat nu se mai
restituie pana in momentul rezilierii. Mai mult decat atat, daca pana in momentul rezilierii o parte
si-a executat obligatiile intocmai, iar celalata parte nu si le-a executat, motiv pentru care s-a aplicat
rezilierea, partea care nu si-a executat obligatiile ar putea fi obligata la daune-interese pentru
datoria neexecutata. Asadar, temeiul acestor daune-interese este contractual, desi contractul a
incetat pentru viitor. Pentru trecut, pentru restabilirea echilibrului intre parti, se justifica daunele-
interese.
N.B.: Cand e vorba de rezolutiune si se pune problema restituirii prestatiilor, temeiul nu mai
este contractual, ci e imbogatirea fara justa cauza sau plata lucrului nedatorat, tocmai pentru ca nu
mai exista contract, el a fost desfiintat cu efect retoractiv.
Indiferent ca e rezolutiunea sau rezilierea, exista anumite clauze contractuale care isi
produc intotdeauna efectul (adica desfiintarea sau incetarea nu le afecteaza) – art. 1554 alin. (2):
Rezolutiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la solutionarea diferendelor ori asupra
celor care sunt destinate sa produca efecte chiar in caz de rezolutiune.
Rezolutiunea nu afecteaza clauza arbitrala; o clauza privind atriburea competentei teritoriale
de judecata. Este vorba, deci, de orice clauze care privesc rezolvarea diferendelor dintre parti si
clauzele care își produc efectele chiar în urma terminării contractului (spre exemplu, clauza penală
poate fi invocată, deși contractul a fost desființat).

41
 3. dacă intervine un element FORTUIT care determină imposibilitatea de executare a
datoriei unei părți contractante, se naște problema RISCULUI contractual, care se
rezolvă potrivit unor soluții specifice

În cazul în care neexecutarea este justificată de un element fortuit, se pune problema

legată de ce se va întâmpla cu contractul. O parte care nu executa propria sa datorie justifica
neexecutarea prin evenimentul fortuit, ceea ce inseamna ca nu este in culpa. Dar ce se intampla
cu datoria celeilalte parti? Aceasta este problema riscului contactului sinalagamatic.
Aceasta problema se pune in principiu in contractele sinalgamtaice pentru ca numai in
aceste contracte ideea de cauza se prelungesete de pe terenul formarii contractului pe terenul
executarii contractului. Daca o parte nu-si executa datoria, cealalta parte nu mai are motivatia /
cauza pentru executarea propriei datorii sau, daca a executat-o, poate pretinde restituirea ei.
Problema riscului contractual e rezolvata in NCC prin regula res perit debitori (riscul
contractului e suportat de debitorului obligatei imposibil de executat).

De exemplu, in contractul de vanzare-cumparare, vanzatorul nu mai poate sa predea bunul

pentru ca a pierit intr-un cutremur. El este debitorul obligatiei de predare. Cumparatorul nu mai
trebuie sa plateasca pretul, deoarece riscul contractului este suportat de debitorul obligației
imposibil de executat, adică de vânzător.

Avem si o ipoteza particulara - art. 1274 C.civ. – riscul in contractul translativ de

proprietate. În ultima frază a alin. (1), este prevăzută soluția pragmatică, în situația în care se
aplică această regulă: dacă debitorul obligației de predare n-a primit prețul, nu mai are dreptul să-l
primească. Dacă l-a primit, acesta trebuie să-l restituie.
Alin. (2) prevede că, în situația în care creditorul a fost pus în întârziere, el preia riscul
pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar daca ar dovedi ca bunul ar fi pierit si daca
obligatia de predare ar fi fost executata la timp.
Deci, în exemplul nostru, dacă a fost pus în întârziere cumpărătorul și n-a preluat bunul,
riscul de transfer îi revine lui. El nu se poate libera de acest risc, chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi
pierit și dacă îi era predat.
Puneare in intarziere a creditorului si punerea in intarziere a debitorului – 2 mecanisme
simetrice, dar diferite. Atunci când debitorul nu vrea să execute, creditorul îl pune în întârziere.
Când debitorul vrea să execute, dar creditorul nu vrea să preia prestația, debitorul îl pune în
întârziere.

În ipoteza contractelor sub condiție rezolutorie, riscul este suportat tot de către debitorul
obligației imposibil de executat. Dacă bunul a fost predat, riscul este suportat de către proprietarul
sub condiție rezolutorie, până la îndeplinirea condiției.

Art. 1557 C.civ. Reglementează imposibilitatea de executare, care poate fi totală și

definitivă sau temporară.
Alin. (1) - În cazul imposibilității de executare totale și definitive, contractul este desființat
de plin drept și fără vreo notificare (fara a fi necesara vreo formalitate), chiar din momentul
producerii evenimentului fortuit. Deci, este o desființare de drept, nu mai e nevoie de o declarație
de desființare din partea cuiva. Imposibiltatea fortuită trebuie să privească o parte determinantă
din contract - o obligație contractuală importantă conform art. 1557 alin. (1) C.civ., adică o
obligație în lipsa căreia cealaltă parte nu ar fi încheiat contractul.
Alin (2) – Are in vedere o alta ipoteza – imposibilitatea e doar temporara; va opera o
suspendare a executarii contractului pe durata actiunii evenimentului fortuit. Cand inceteaza
evenimentul fortuit inceteaza si suspendarea executarii contractului. Aceasta prima consecinta ar
putea sa genereze o povara foarte mare pentru creditor care așteaptă să se execute contractul și nu
42
știe când va înceta acțiunea evenimentului fortuit. Dacă această situație este prea împovărătoare
pentru creditor, el poate sa opteze pentru defiintarea contractului. In mod normal, creditorul ar
trebui sa ceara judecătorului să aprecieze dacă durata în care operează evenimentul fortuit este prea
lungă și situația a devenit prea împovărătoare pentru el.
În fraza a doua din alin. (2), se precizează că se aplică în mod corespunzător regulile din
materia rezoluțiunii. Au fost autori care au tras concluzia că, și atunci când este vorba despre riscul
contractului, e vorba tot despre rezoluțiune - desființarea contractului, în cazul riscului contactului,
e același lucru cu rezoluțiunea. Au spus și că, întotdeauna, în caz de neexecutare, operează
rezoluțiunea, iar singura diferență este că, uneori, pe lângă rezoluțiune, creditorul ar putea cere și
daune-interese, caz în care devine relevantă ideea vinovăției debitorului.
Această opinie nu poate fi primită pentru că, în realitate, atunci când este vorba despre
rezoluțiune, debitorul se poate apăra, probând cauza care justifică neexecutarea, caz în care
rezoluțiunea nu va mai fi pronunțată. Or, in cazul riscului contractului, tocmai justificarea
neexecutării prin eveniment fortuit este cea care determină desființarea de drept a contractului.
Așadar, sunt două ipoteze radical diferite. Este motivul pentru care numai în cazul
rezoluțiunii, se pot cere și daune-interese, în timp ce, în cazul riscului contractului, nu se pot
cere daune-interese.

Soluționarea problemei riscurilor pe terenul remediilor trebuie corelată cu prevederile de

natură formală ale art. 1634 C.civ. - imposibilitatea FORTUITA de executre - este vorba despre
obligația debitorului de a notifica creditorului surveniența evenimentului fortuit într-un termen
rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de
executare, sub sancțiunea daunelor-interese, în ipoteza în care această notificare nu ajunge la
creditor în acest termen rezonabil. În sfârșit o ultimă prevedere este legată de probațiune – conform
art. 1634 alin. (4) C.civ., dovada imposibilității de executare revine debitorului: debitorului ii
revine sarcina probei atat a evenimentului fortuit, respectiv a celui asimilat acestuia, cat si a
efectelor pe care acesta le are asupra abilitatii sale de a executa.
Atunci când neexecutarea nu este însemnată, creditorul nu poate obține nici rezoluțiunea,
nici desființarea contractului, în cazul riscului contractual. El poate obține însă o reducere a
prestației sale, corespunzător cu partea neexecutată de debitor din propria datorie. Dacă o asemenea
reducere nu este posibilă, creditorul poate cere daune-interese pentru partea de datorie neexecutată
de debitor. Condițiile sunt expres prevăzute în art. 1551 C.civ.
Reducerea prestațiilor este un remediu prevăzut în mod explicit de către art. 1551 alin. (2)
C.civ. și comportă următorul înțeles: dacă neexecutarea obligațiilor nu este suficient de însemnată
pentru a se putea invoca rezoluțiunea totală a contractului, creditorul, deși nu are dreptul să invoce
rezoluțiunea, va avea dreptul la reducerea proporțională a prestațiilor, cu condiția ca aceasta să fie
posibilă.
Astfel, după cum se poate observa, reducerea proporțională a prestațiilor este, în realitate,
o rezoluție parțială, în măsura neexecutării unei obligații de către una dintre părți. Dacă
obligațiile au fost executate din partea creditorului, el are dreptul la restituirea prestației, în
proporție cu neexecutarea obligațiilor debitorului. Dacă prestațiile creditorului nu au fost
executate în întregime, el poate să nu mai execute partea rămasă, din nou, proporțional cu
neexecutarea din partea debitorului.

43
 ACTUL JURIDIC UNILATERAL
Dacă în dreptul public, actul juridic unilateral este regula, în dreptul privat el este excepția.
Chiar în dreptul privat, nu orice act juridic unilateral naște obligații civile.
→ vezi Art. 1324 NCC.

Când vorbim de acte juridice, contractul este actul de drept comun și i se aplică și actului
unilateral regulile de la contracte. În materia actului juridic unilateral se face distincție între actele
juridice supuse comunicării și cele nesupuse. Ori de câte ori un act juridic unilateral produce efecte
în sarcina destinatarului, el trebuie să fie comunicat destinatarului. Efectele se vor produce numai
de la comunicare. Comunicarea este obligatorie dacă, în funcție de natura actului, este necesară
comunicarea. Așa cum știm și de la ofertă, efectele se produc de la data comunicării, nu de la data
informării destinatarului, indiferent dacă destinatarul nu a luat cunoștință efectiv din motive care nu
îi sunt imputabile.

44
 Ceea ce este important sub aspectul actului unilateral, este distinctia binevenita pe care
legiuitorul o face intre acte juridice supuse comunicarii si nesupune comunicarii.
Clasificarea e relevanta pentru ca in mod normal actul juridic unilateral produce efecte numai in
legatura cu emitentul sau. Daca el insa produce efecte, prin exceptie, si cu privire la alte
persoane, atunci actul juridic unilateral trebuie sa fie comunicat persoanei în legătură cu care
produce efecte.
Ca regulă, actul unilateral nu poate să nască obligații în sarcina altei persoane, dar
poate să constituie, să modifice sau să stingă un drept al altei persoane. Actul unilateral trebuie
sa fie comunicat destinatarului sau. In plus, comunicarea mai este necesara ori de cate ori
informarea destinatarului este necesara potrivit naturii actului.
In ceea ce priveste forma comunicarii, legiuitorul nu instituie o forma speciala. In functie de
imprejurari, aceasta comunicare va imbraca o forma particulara. Cand considera necesar, legiuitorul
poate preciza forma in care se face comunicarea (de exemplu, in situatia notificarii de punere in
intarziere).
In toate situatiile in care e vorba de acte unilaterale supuse comunicarii, efectele se produc
din momentul in care comunicarea ajunge la destinatar.
Are importanta momentul obiectiv al ajungerii comunicarii la destinatar , iar nu momentul
subiectiv al luarii la cunostinta de catre destinatar al contitutului comuncarii – se aplica teroria
receptiunii si aia, iar nu teoria informatiunii.

Actul juridic unilateral ca izvor de obligații civile. În mod nefericit, art. 1327 NCC are
titlul marginal „Promisiunea unilaterală”, pentru că în speță se confund promisiunea unilaterală ca
act juridic unilateral cu promisiunea de a contracta ca act juridic bilateral. Art. 1327 NCC are în
vedere un act juridic unilateral prin care partea care îl emite își exprimă intenția clară de a se obliga
față de o altă persoană independent de acceptarea acesteia. Așadar, izvorul obligației este actul
juridic unilateral.

Dar și acceptarea are un rol (nu este vorba de acceptarea ofertei de a contracta, prin
acceptare nu se ajunge la un act juridic unilateral). Acceptarea rămâne la rândul ei un act juridic
unilateral. Avem deci 2 acte juridice unilaterale: actul care exprimă intenția de a se obliga din partea
emitentului care produce efecte prin el însuși, numai ca terțul nu poate fi obligat să primească
dreptul născut din acest act juridic în favoarea sa, el putând să îl accepte sau să îl refuze. Dacă
acceptă, acceptarea nu naște dreptul lui, ci consolidează dreptul născut în momentul emiterii actului
juridic unilateral. Dacă îl refuză, practic în mod retroactiv actul juridic unilateral nu mai produce
efecte. În mod normal, actul juridic unilateral trebuie să prevadă un termen de valabilitate în care
destinatarul poate să accepte dreptul. Dacă nu există un asemenea termen, se va aprecia că
acceptarea trebuie să fie făcută într-o anumită durată rezonabila în raport cu împrejurarea și natura
obligației.
Din promisiunea unilaterala, se pot naște drepturi pentru terți, dar nu obligații. În
sarcina emitentului se naște obligația și, în mod corelativ, în favoarea unui terț, se naște un drept.
Important este ca intentia emitentului de a se obliga sa fie fara echivoc si sa nu depinda de
acceptarea destinatarului, ceea ce nu inseamna insa ca destinatul e obligat sa accepte dreptul.
E vorba de doua manifestari de vointa distincte care nu se leaga intr-un contract: pe de o
parte, manifestarea de vointa a emitentului actului unilateral, facuta cu intentia de a se obliga, pe de
alta parte, o alta manifestare de vointa a destinatarului de a accepta sau de a refuza dreptul nascut
din actul unilateral. 2 acte juridice unilaterale: unul care e izvor de obligatii si altul care
consolideaza sau infirma obligatia nascuta.
Dreptul se naste pentru destinatar din momentul emiterii actului unilateral ca izvor de
obligatii, dar destinataul prin mainfestarea sa de vointa proprie consolideaza sau desfiinteaza
retroactiv acest drept.
Cât privește momentul în care trebuie să intervină acceptarea sau refuzul dreptului, dacă
actul unilateral a prevăzut un termen expres, atunci, destinatarul trebuie să-și mențină voința în
45
acest termen. Dacă nu s-a prevăzut un termen expres, destinatarul trebuie să-și mențină voința într-
un termen rezonabil, cum se precizează în art. 1327 alin. (3) C.civ. Dacă nu-și exprimă voința, fie în
termen expres, fie în termen rezonabil, actul unilateral devine caduc.

În art. 1328 alin. (1), este definită promisiunea publică de recompensă, ca fiind actul
juridic unilateral, prin care emitentul, denumit promitent, oferă o recompensă unui terț care
efectuează o prestație în beneficiul emitentului, indiferent dacă prestația a fost efectuată în
cunoștință de cauză sau nu, indiferent dacă se cunoștea promisiunea emitentului sau nu.
N.B.: Prestația pe care o face terțul nu formează obiectul unei obligații contractuale. Tertul nu are
datoria să facă prestația, ci el are această facultate, o alegere. Mai mult decât atât, uneori, cum spune
textul, în mod expres, prestația se poate executa de către terț, chiar dacă el nu are cunoștință de
promisiunea emitentului.
Important este ca daca prestatia a fost executata, atunci emitentul are datoria de a
plati recompensa, iar tertul are dreptul sa primeasaca recompensa. In aceasta ipoteza nu doar
manifestarea unilaterala de vointa duce la nasterea raportului obligational. In realitate, e vorba de o
structura complexa a izvorului de obligatii: pe de o parte, actul unilateral (care e promisiunea de
recompensa), dar in plus aveam si prestatia tertului (un act material). In acel moment se leaga
raportul obligational intre promitent si tert.
In masura in care prestatia ceruta de promitent este executata de mai multe persoane
impreuna, recompensa se va imparti intre ele, in mod proportional cu contributia la executarea
prestatiei. Dacă nu este posibilă departajarea pe baza contribuției, atunci, aceasta se face în mod
egal: art. 1328 alin. (2) C.civ.
Sunt ipoteze în care prestația cerută de către promitent poate fi executată în mod succesiv de
mai multe persoane, in mod separat. Nu toate vor avea dreptul la recompensă - art. 1328 alin. 3.
Promisiunea publica de recompensa se poate revoca. Revocarea este un alt act juridic
unilateral. Ea este guvernata de principiul simetriei – actul de revocare trebuie sa fie facut in aceeasi
forma in care a fost facut actul unilateral de recompensa sau intr-o forma echivalenta (adica in
maniera publica) art. 1329 C.civ.
Momentul pana la care se poate face revocarea este momentul executarii prestatiei de
catre tert. Dupa executarea prestatiei nu mai poate interveni revocarea. In acel moment s-a nascut
obligatia intre promitent si tert si aceasta obligatie nu mai poate fi desfiintata prin vointa unilaterala
a promitentului.
Desi promisiunea e revocabila pana in momentul acesta, totusi daca e facuta fara justa
cauza, iar cel care voia sa execute prestatia a suferit un prejudiciu, adica a facut anumite cheltuieli
in vederea executarii viitoarei prestatii, atunci promitentul revocant poate fi obligat la plata de
daune-interese. Legiuitorul vorbeste de o despagubire echitabila ceea ce inseamna ca nu este o
corespondenta prefecta intre valoarea prejudiciului suferit de terti si valoarea despagubirii - art.
1329 alin. (3) C.civ. Cu toate acestea, promitentul nu datoreaza despagubiri, daca dovedeste ca
rezultatul cerut nu putea fi obtinut – art. 1329 alin. (4) C.civ.
Cât privește dreptul la acțiunea în despăgubire, legiuitorul a prevăzut un termen special de
prescripție de 1 an de la data publicarii revocarii: art. 1329 alin. (4) C.civ.

46
 FAPTUL JURIDIC CA IZVOR DE
OBLIGATII

Faptul juridic în sens restrâns este acțiunea omenească de care legea leagă producerea
anumitor efecte juridice. Faptul juridic în sens restrâns este licit sau ilicit.
Cand e vorba de un act juridic, vointa juridica in forma intentiei ca reprezentare subiectiva
care insoteste vointa juridica este suficienta pentru a naste efectele juridice.
Cand e vorba de un fapt juridic in sens restrans, in forma actiunii sau inactiuni, fenomenul
de vointa juridica nu este exclus. Orice actiune sau inactiune omeneasca presupune si o
reprezentare subiectiva a autorului faptei. Efectele juridice nu se produc ca efect al intentiei si al
vointei juridice, ci ca urmare a faptului ca legea leaga de actiunea sau inactiunea omeneasca acele
efecte.
Asadar, in cazul unei actiuni sau inactiuni omenesti, pe langa fenomenul volitiv, pe langa
aspectul intelectiv, este nevoie intotdeauna de o anumita fapta, fie in forma actiunii, fie in forma
inactiunii. Prin ea insasi, in acest caz, vointa nu este suficienta.
Fenomenul de vointa nu este exclus in cazul faptului juridic in sens restrans, dar acesta nu
este suficient pentru a produce efecte juridice. Este nevoie si de fapta omeneasca.

Sintagma fapte juridice licite are două accepțiuni: una largă și una restrânsă.
Prin fapte juridice lato sensu înțelegem toate acțiunile omenești sau fapte voluntare ale
omului, de săvârșirea cărora legea leagă anumite efecte juridice, constând în nașterea, modificarea
sau stingerea anumitor raporturi juridice civile.
Prin fapte juridice stricto sensu înțelegem toate acțiunile omenești licite sau ilicite
săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, efecte care totuși se produc în temeiul și
puterea legii, chiar împotriva voinței autorului lor.

Faptele licite sunt acțiuni omenești sau evenimente de care legea leagă producerea de
efecte juridice. Chiar dacă este vorba despre o acțiune omenească, efectele juridice se produc
pentru că legea prevede acest lucru și nu pentru că așa vrea autorul faptului.

47
 Faptul juridic licit are 3 specii:

1. GESTIUNEA DE AFACERI

Gestiunea de afaceri este un fapt juridic licit care consta in savarsirea de acte materiale si
incheierea de acte juridice de catre o persoana numita gerant, care administreaza in mod voluntar
si oportun interesele altei persoane numite gerat, fara a avea mandat din partea acesteia si fara a
dori sa faca o liberalitate sau fara a crede ca lucreaza in propriul interes.

Condițiile gestiunii de afaceri:

• cu privire la obiectul gestiunii: include atât acte materiale, cât și acte juridice.
Actele materiale sunt de factura diversa (de la executarea unei lucrari pana la salvarea unui
bun dintr-un incendiu).
Actele juridice, in contextul gestiunii de afaceri, intereseaza actele de conservare si actele de
administrare, intrucat actele de dispozitie nu pot forma obiectul gestiunii. Dar notiunea de act
juridic de administrare are sensuri diferite in ipoteza in care actul de administrare este privit ut
singuli si in ipoteza in care este privit in contextul administrarii unui patrimoniu.
Cu referire la gestiunea de afaceri, actele de administrare initiate de gerant nu sunt privite ut
singuli, ci in contextul administrarii patrimoniului geratului. Chiar daca un act juridic privit ut
singuli ar avea semnificatia unui act de dispozitie, el poate sa devina in contextul administrarii
patrimoniului doar un act de administrare. Spre exemplu, in situatia in care se vinde un anumit bun
pentru a acoperi cheltuielile angajate cu ocazia administrarii bunurilor altuia.

• cu privire la oportunitatea gestiunii: NCC folosește termenul „oportun”. In sfera acestei

notiuni intra 2 idei: ideea de necesitate si ideea de utilitate. Gestiunea este oportuna in
masura in care este fie necesara, fie cel putin utila. Necesitatea gestiunii presupune ca
gerantul evita, prin administrarea afacerii, o pierdere patrimoniala pentru gerat (de exemplu,
salveaza un bun dintr-un incendiu). Alteori, gestiunea este doar utila, in sensul ca, prin
administrare, gerantul poate sa creasca valoarea patrimoniului geratului. Când gestiunea este
necesară, gerantul va răspunde față de gerat pentru pagubele cauzate cu intenție sau din
culpa gravă cu ocazia administrării averii geratului. Simpla neglijenta, chiar daca provoaca o
paguba geratului, nu va atrage raspunderea gerantului, tocmai pentru ca gestiunea este
necesara. Cand gestiunea este doar utila, gerantul va raspunde pentru prejudiciile cauzate
geratului cu ocazia gestiunii, indiferent de forma de vinovatie cu care a actionat gerantul.
Poate fi si cea mai usoara cupla.
• cu privire la atitudinea subiectiva a părților față de gestiune: In ceea ce-l priveste pe gerant,
cum a rezulta din definitie, el administreaza in mod voluntar afacerea geratului. Acest
caracter voluntar al gestiunii facute de catre gerant nu asimileaza gestiunea de afaceri cu un
act juridic. Gerantul actioneaza cu intentia si cu vointa de a administra afacerile
geratului, dar efectele juridice nu izvorasc doar din aceasta intentie. Ele izvorasc din
gestiunea de afaceri in ansamblul ei. Facem referire la intentia si la vointa gerantului
numai pentru a contura mai bine campul de manifestare al gestiunii de afaceri. Daca
gerantul nu stie ca lucreaza pentru altul, nu are intentia de a lucra pentru altul, este in
confuzie si crede ca lucreaza pentru sine, nu suntem in prezenta gestiunii de afaceri, iar
raporturile dintre parti vor intra sub incidenta regulilor imbogatirii fara justa cauza (daca s-a
produs o imbogatire). Art. 1330 alin. (3) C.civ. - Nu exista gestiune de afaceri atunci cand
cel care administreaza afacerile unei alte persoane actioneaza cu intentia de a o gratifica.
• În măsura în care gerantul lucrează și pentru el și pentru gerat, ideea de gestiune de afaceri
se păstrează numai în legătură cu administrarea afacerilor geratului. În măsura în care
gerantul crede că lucrează pentru el din eroare, nu mai este vorba de gestiune de afaceri, ci
se va pune problema îmbogățirii fără justă cauză. Cât privește atitudinea geratului, sunt mai
multe ipoteze: geratul nu cunoaște administrarea. Regula este că geratul nu cunoaște
48
 existența gestiunii. Dacă ar cunoaște-o, ar fi mandat.
• Rezultă din această prezentare a atitudinii subiective a părților cu privire la gestiune că
problema capacitatii se pune in mod diferit in functie de gerant si de gerat. Intrucat gerantul
incheie si acte juridice, el trebuie sa aiba capacitatea de exercitiu. In caz contrar, actele
juridice in cauza sunt anulabile, chiar fara dovedirea unui prejudiciu (art. 44). Intrucat
geratul doar beneficiaza de gestiune, conditia capacitatii de exercitiu nu functioneaza
pentru el.

Efectele gestiunii de afaceri: Efectul acestui fapt juridic licit si voluntar este nasterea unui
raport obligational intre gerant si gerat, care este asemanator efectului pe care il produce
contractul de mandat intre mandatar si mandant.
• obligațiile gerantului
◦ art. 1331 - Rostul instiintarii este ca, in masura in care este posibil, geratul sa preia
gestiunea.
◦ Art. 1332 - Rezultă că gerantul nu are o obligație fără limită în timp, o obligație
exorbitantă, pentru că astfel un gest de bunăvoință față de gerat s-ar transforma într-o
obligație prea severă. Un eventual abandon intempestiv al gestiunii este de nepermis
întrucât ar cauza prejudicii geratului. Mai mult, potrivit art. 1333 C.civ., obligația de
continuare a unei gestiuni începute se transmite și la moștenitorii gerantului care cunosc
gestiunea și care sunt ținuți să continue afacerile începute de acesta din urmă, în aceleași
condiții ca și gerantul.
◦ Art. 1334 - Gerantul are si obligatia de a executa gestiunea cu diligenta unui bun
gospodar / proprietar (bonus pater familias). Defineste criteriul care trebuie sa fie
respectat de gerant in activitatea de gestiune. Nu este un crietriu maxim, nici unul minim
– este un criteriu mediu; nu este un criteriu subiectiv, ci este un criteriu obiectiv, criteriul
diligentei bunului gospodar (criteriu mediu, de factura obiectiva).
Chestiunea se pune atunci cand gestiunea este doar utila, nu necesara pentru ca daca gestiunea e
necesara, gerantul raspunde doar daca actioneaza cu intentie sau din culpa grava, ceea ce lasa fara
interes criteriul diligentei in executarea gestiunii.
Daca este vorba de culpa simpla, criteriul de apreciere este foarte important.
Cum apreciem dacă gerantul a fost neglijent sau nu în săvârșirea gestiunii? În funcție de acest
criteriu mediu, al bunului gospodar. Nu i se cere nici maxima pricepere, nici minima, ci priceprea
medie, diligența medie, pe care orice om trebuie să le aibă atunci când își gestionează propriile
afaceri.
◦ Art. 1335 - In obiectul gestiunii intra nu doar savarsirea de acte materiale, ci si
incheierea de acte juridice cu tertii. Gerantul incheie acte juridice cu tertii pentru
administrarea intereselor geratului.
◦ Art. 1336 - Cine raspunde fata de terti ? In primul rand gerantul are o raspundere pe
baza contractuala fata de terti, in masura in care a lucrat in nume propriu. Daca a lucrat
in numele geratului si tertul cunoaste acest lucru, atunci, gerantul va raspunde fata de tert
numai daca nu va putea fi atrasa raspunderea geratului.

• obligațiile geratului: art. 1337 - Principala obligatie a geratului este obligatia de a il

indemniza pe gerant pentru cheltuielile facute cu ocazia gestiunii. In plus, geratul raspunde
si fata de tertii cu care a contractat gerantul. Ne aflăm cumva în prezența unei excepții de la
principiul relativității efectelor contractului? NU. Obligatia geratului nu se naste din actul
juridic incheiat de gerant cu tertii, ci se naste din faptul ca legea leaga acest efect juridic.
Atunci când gestiunea este utilă, iar gerantul a lucrat în nume propriu, înseamnă că terțul are o
alegere, el poate să se îndrepte împotriva gerantului sau împotriva geratului sau se poate îndrepta
împotriva ambilor, dar nu pentru a obțiune de doua ori despăgubirea, ci o singură dată. În această
situație, gerantul și gerantul răspund in solidum fata de tertii cu care a contractat gerantul.
Dacă gerantul a lucrat pentru gerat, în principal, răspunde față de terți geratul, iar gerantul va
răspunde doar subsidiar, când gestiunea nu este utilă și când terțul se poate îndrepta împotriva
gerantului.
49
 În mod normal, geratul este obligat față de gerant (trebuie să plătească cheltuielile gestiunii).
În mod normal, geratul este terț față de contractele încheiate de gerant și persoanele care sunt
chemate să sprijine administrarea averii geratului. Geratul răspunde față de terțul cu care a
contractat gerantul pe temeiul răspunderii în cadrul gestiunii de afaceri, deci pe temeiul legii.

Art. 1338 C.civ. - situația în care geratul se împotrivește. Legiuitorul are în vedere ipoteza
în care geratul nu numai că nu este strain de gesitune, adică o cunoaște, dar se și împotrivește ei. Nu
putem administra afacerile unei persoane împotriva voinței exprese a ei, deci, nu mai funcționează
gestiunea de afaceri.
Totuși, legiuitorul face o corecție: daca gestiunea e necesara, atunci geratul va fi obligat sa
restituie gerantului numai cheltuielile necesare. In plus, desi gestiunea e necesara, gerantul nu va
mai fi exonerat de raspundere in situatia in care a actionat chiar si din culpa cea mai usoara
pentru prejudiciile cauzate geratului, adica se reintregeste raspunderea civila delictuala, astfel
incat ea poate fi angajata si pentru cea mai usoara culpa.
NCC are o prevedere conform careia cand gestiunea este inoportuna (adica nici necesara,
nici utila – art. 1339 - totusi geratul ar trebui sa-l indemnizeze pe gerant numai in masura in care
geratul a obtinut un avantaj. Noțiunea de avantaj are semnificatia unui avantaj patrimonial. Or,
dacă geratul a obținut un spor valoric al patrimoniului, gestiunea e utilă. Este o inconsecvență a
legiuitorului.
In măsura în care, pe parcursul efectuării gestiunii sau, chiar la sfarsitul ei, geratul
ratifică actele gestiunii, raporturile dintre gerat si gerant vor fi guveranate de regulile contractului
de mandat, iar nu de regulile gestiunii de afaceri - art. 1340 C.civ.

Cheltuielile necesare reprezintă acele cheltuieli care au servit la conservarea bunurilor si

intereselor gerantului – trebuie rambursate integral.
Cheltuielile utile reprezintă acele cheltuieli care au sporit valoarea bunului sau bunurilor
geratului, fiind asimilare cheltuielilor de administrare – trebuie rambursate in limitele sporului de
valoare al afacerii.
Fie că este vorba despre cheltuieli necesare sau utile, geratul datorează gerantului și dobânzi
pentru sumele de mai sus, calculate din momentul în care ele au fost avansate.
Potrivit art. 1337 alin. (3) C.civ., caracterul necesar sau util al actelor și cheltuielilor se
apreciază la momentul la care gerantul le-a facut.

Obligația de a-l despăgubi pe gerant de prejudiciile pe care, fără culpa sa, gerantul le-a
suferit din cauza gestiunii (art. 1337 alin. 1 partea finala). Dacă, de exemplu, gerantul reparând
conducta spartă a vecinului său a cauzat în mod neintenționat un prejudiciu propriilor bunuri, acest
prejudiciu se cuvine a fi reparat chiar de gerat.

2. IMBOGATIREA FARA JUSTA CAUZA

→ art. 1345-1348 NCC

Este faptul juridic licit în care patrimoniul unei persoane se îmbogățește, iar patrimoniul
50
unei alte persoane sărăcește, ambele împrejurări fiind efectul unei cauze comune, cu consecința că
îmbogățitul trebuie să restituie plata.

Condițiile materiale ale îmbogățirii fără justă cauză:

• să existe o îmbogățire a patrimoniului unei persoane;
• să existe o sărăcire a patrimoniului unei alte persoane;
• atat imbogatirea, cat si saracirea sunt efectele unei cauze comune (cauza care e fie un
eveniment, fie o actiune omeneasca).

N.B.: Imbogatirea nu este cauza saracirii si saracirea nu este cauza imbogatirii. Ambele sunt
efecte. Exista o cauza comuna a acestor doua efecte.
Imbogatirea poate consta in marirea sau cresterea activului patrimonial al persoanei. De
asemenea, poate rezulta din diminuarea pasivului patrimonial al paratului (cum ar fi cand cineva ar
plati o datorie a acestuia). Tot astfel, imbogatirea poate consta si in simpla mentinere a valorii
activului patrimonial, in cazul in care gratie actiunii reclamantului a fost evitata o cheltuiala pe care,
altfel, paratul era obligat sa o suporte (de exemplu, prestarea de catre altul, in favoarea paratului, a
unor activitati sau servicii care, daca ar fi fost contractate, ar fi fost remunerabile sau folosirea de un
bun all altuia, care altfel, trebuia inchiriat).

Condițiile juridice ale îmbogățirii fără justă cauză:

• nici imbogatirea, nici saracirea nu trebuie sa aiba o cauza legitima. Prezenta unei cauze
legitime a imbogatirii impiedica existenta acestui fapt licit (de exemplu, dacă cel căruia îi
crește valoarea patrimoniului a primit o donație, îmbogățirea are cauza legitimă, donația e
cauza legitimă).
• caracterul subsidiar al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză = Pentru a se putea cere
restituirea de catre cel care a saracit de la cel care s-a imbogatit, nu trebuie sa existe un alt
mijloc juridic la indemana celui care a saracit.

Obligatia celui imbogatit de a restitui are o dubla limita: nu poate restitui mai mult nici de
valoarea saracirii, nici de valoarea imbogatirii; va restitui valoarea cea mai mica dintre cele doua.
Imbogatitul este tinut sa restituie cel mult valoarea imbogatirii sale, dar numai in limita
insaracirii corelative a creditorului.

Art. 1347 alin. (1) C.civ.: Restituirea nu este datorata decat daca imbogatirea subzista la
data sesizarii instantei. Stabilirea existentei si intinderii obligatiei de restituire in sarcina
imbogatitului trebuie sa aiba loc prin raportare la data sau momentul sesizarii instantei de
judecata.
Acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză se prescrie în termenul general de
prescripție de 3 ani. Termenul de prescripție începe să curgă de la data la care însărăcitul a cunoscut
sau trebuia să cunoască atât însărăcirea sa e lipsită de o justă cauză, cât și persoana care s-a
imbogatit in acest fel, obligata la restituire (art. 2528 alin. 2).

51
52
53