Sunteți pe pagina 1din 80

MATEMATICI

SPECIALE

Prof. univ. dr. Gheorghe BARBU

1

1.

Obiectivul disciplinei

Prezentarea, cunoaşterea şi însuşirea elementelor de bază şi a tehnicilor calcul privind funcţii complexe, transformări integrale, funcţii speciale, probabilităţi şi grafuri.

2. Desfăşurarea disciplinei

Curs : 3 ore / săptămână.

Seminar:

/ săptămână.

3. Programa analitică a cursului

I. Funcţii complexe------------------------------------------------------------------15 ore

1. Numere complexe------------------------------------------------------3 ore

Corpul numerelor complexe

Planul complex

Proprietăţile algebrice ale numerelor complexe

Completarea planului complex

Structura metrică şi topologică a planului complex

Funcţii complexe de variabilă reală

2. Funcţii complexe de variabilă complexă-------------------------9 ore

Limite

Continuitate

Derivabilitate----------------------------------------2 ore

Funcţii elementare----------------------------------1 oră

Integrarea funcţiilor complexe -------------------3 ore

Serii de funcţii complexe--------------------------3 ore

3. Teoria reziduurilor şi aplicaţii-------------------------------------3 ore

II. Transformări integrale---------------------------------------------------------------6 ore

Transformarea Fourier-------------------------------------- 2 ore

Transformarea Laplace------------------------------------- 2 ore

Aplicaţii--------------------------------------------------------2 ore

III. Funcţii speciale----------------------------------------------------------------------3 ore

Funcţiile lui Euler: Gama şi Beta-------------------------------2 ore

Funcţii Bessel------------------------------------------------------1 oră

2

IV.

Elemente de teoria pobabilităţilor------------------------------------------9 ore

Câmpuri de evenimente---------------------------------3 ore

Variabile aleatoare. Caracteristici numerice----------3 ore

Repartiţii clasice de probabilitate----------------------3 ore

V. Elemente de teoria grafurilor---------------------------------------------------6 ore

Grafuri neorientate--------------------------------------1 oră

Grafuri orientate-----------------------------------------1 oră

Algoritmi pentru determinarea fluxurilor optime---2ore

Drumul critic-------------------------------------------- 1 oră

Aplicaţii---------------------------------------------------1 oră

VI. Elemente de teoria aşteptării ---------------------------------------------------------------3 ore

Model general cu sosiri poissoniene şi timp de servire exponenţială--2 ore

Tipuri de modele de aşteptare-----------------------------------------------1 oră

4. Bibliografie

[1] Gheorghe Barbu, Matematici speciale. Note de curs., Tipografia Universităţii din Piteşti, 1992. [2] Gheorghe Barbu, Anca Barbu, Camelia Gheldiu, Probleme de matematici speciale, Tipografia Universităţii din Piteşti, 1993. [3] Gheorghe Barbu, Maria Jaică, Modele ale cercetării operationale, Editura Universităţii din Piteşti, 1999. [4] Gheorghe Sabac, Matematici speciale, vol.I-II, Editura Didactică şi Pedagogică,

1984

[5] Valter Rudner, Cornelia Nicolescu, Probleme de matematici speciale, Editura Didactică şi Pedagogică, 1982. [6] Marin Nicolae Popescu, Matematici speciale, Editura Universităţii din Piteşti, 2002.

[7] Gheorghe Mihoc, N. Micu, Teoria probabilităţilor şi statistică matematică, Editura Didactică if Pedagogică, Bucureşti, 1980.

5. Evaluare

Prezenţă la curs-----------------------------------------------------------------------------10 % Prezenţă activă la seminar-----------------------------------------------------------------10% Verificare periodică------------------------------------------------------------------------30% Temă de casă--------------------------------------------------------------------------------20% Examen final--------------------------------------------------------------------------------30%

3

Cursul nr. 1

Matematici speciale

CAPITOLUL

I

FUNCŢII COMPLEXE

1.

Numere complexe

1.1.

Construcţia numerelor complexe

Mulţimea numerelor complexe a apărut din necesitatea extinderii noţiunii de număr, având ca punct de pornire mulţimea numerelor reale, cu scopul ca orice ecuaţie de gradul n să aibă n soluţii în noua mulţime. Fie R corpul numerelor reale. Pe mulţimea R 2 = R×R = {(x,y) / x, yR}, produsul cartezian al perechilor ordonate de numere reale, se definesc operaţiile de adunare şi înmulţire astfel:

(x 1 , y 1 ) + (x 2 , y 2 ) = (x 1 + x 2 , y 1 + y 2 ) (x 1 , y 1 ) • (x 2 , y 2 ) = (x 1 x 2 y 1 y 2 , x 1 y 2 + y 1 x 2 )

Definiţie. Mulţimea R 2 înzestrată cu operaţiile de adunare şi înmulţire definite mai sus formează corp, numit corpul numerelor complexe, ale cărui elemente se numesc numere complexe:

C = (R 2 , +, •)

Observaţie. (R 2 , +, •) este corp comutativ, axiomele verificâdu-se imediat, ţinând cont de proprietăţile operaţiilor de adunare şi înmulţire a numerelor reale. Adunarea are proprietăţile:

asociativitatea (z 1 +z 2 )+z 3 =z 1 +(z 2 +z 3 ) , z 1 , z 2 , z 3 C

există elementul neutru faţă de adunare, 0=(0,0) şi avem:

z+0=0+z , z C

pentru orice z=(x,y) C există opus lui

z

not

(–x, y) C atfel ca z+(-z)=(-z)+z=0

comutativitatea z 1 +z 2 =z 2 +z 1

Înmulţirea are proprietăţile:

, z 1 , z 2 C

asociativitatea (z 1 .z 2 ).z 3 =z 1 .(z 2 .z 3 ) , z 1 , z 2 , z 3 C

există elementul neutru faţă de înmulţire, 1=(1,0) şi avem:

z.1=1.z=0 , z C

4

pentru orice z=(x,y)C–{(0,0)} există inversul lui notat 1 z sau z -1 astfel ca

z.z -1 =z -1 .z=1 care se mai poate scrie (x,y)•(x’,y’) = (1,0) ceea ce ne conduce la sistemul:

xx

yx

'

'

yy

xy

'

'

1

0

cu soluţia

x

'

x

x

2

y

2

şi

y '

y pentru (x,y) (0,0);

x

2

y

2

comutativitatea z 1 .z 2 =z 2 .z 1

, z 1 , z 2

C

Demonstraţiile : temă pentu seminar.

Forma algebrică a unui număr complex este z = x + i y, unde x este partea reală şi se notează x = Re z, y este partea imaginară şi se notează y = Im z, iar i este unitatea imaginară, i 2 = - 1. Simbolul z identificând orice număr complex se numeşte variabilă complexă. Mulţimea numerelor complexe se mai poate scrie astfel:

C = { x + i y | x, yR, i 2 = -1

Definiţie. Dacă z=x+iy este un număr complex, atunci:

conjugatul său, notat cu z se defineşte ca fiind z x iy ;

modulul său, notat cu |z| este numărul real nenegativ

2 2 x
2
2
x

y .

Propoziţie. Oricare ar fi z 1 , z 2 , z C sunt verificate următoarele proprietăţi:

1.  z  z  z , z  z  z , z
1.
 z 
z
 z
,
z
 z  z
,
z  z
z 1
2
1
2
z 1
2
1
2
z  z
z
 z
2.
Re z =
, Im z =
2
2 i
2 1
z
n
n
3.
z  z 
z
,
, z  0
,
z  z
,
 nN
z
2
z
4.
z = z  z R
5.
z
 z
,
 z  z ,
z
  z
,   R
z
z
1
1
6.
z
z
z
z
,
,  z
2  0 ,
z
 z
z
1
2
1
2
1
2
1
z 2
z
2
z 2
z
z
z
 z
,
z 1 z
z
 z
1
2
1
2
2
1
2
7.
z
Re z
z
, 
z
Im z
z

Re

Re z

z

,

z

Im z

Im

z

z

Re z

Im

z

5

Demonstraţiile proprietăţilor algebrice 1 – 7: temă pentru seminar.

1.2. Planul complex

Numerele reale se pot reprezenta prin punctele unei axe. Fie (d) o axă pe care am fixat o origine şi o unitate de măsură. Dacă asociem fiecărei punct al dreptei (d) abscisa sa, se obţine o funcţie bijectivă de la punctele acestei drepte în mulţimea numerelor reale. Un număr complex z = x + i y este determinat de două numere reale x şi y. Dacă raportăm mulţimea punctelor dintr-un plan (P) la un sistem de axe de coordonate ortogonale xOy cu originea în O, aplicaţia definită pe C cu valori în (P), care duce elementul arbitrar (x, y) C în punctul M(x, y) este o bijecţie.

y ( P ) M(x,y) O
y
( P )
M(x,y)
O

x

Punctul M se numeşte imaginea numărului complex z = (x, y) în planul (P), iar z se numeşte afixul lui M. Definiţia. Planul ale cărui puncte se identifică cu numerele complexe prin funcţia bijectivă definită mai sus se numeşte planul complex.

1.3.

Reprezentarea trigonometrică a numerelor complexe

Fie

z

=

x

+

i

y

un număr complex şi M(x,y)

imaginea sa geometrică. Notăm cu

r

OM

z

, iar cu unghiul format de axa reală pozitivă cu vectorul OM. Atunci

6

x=|z| cos ө

y=|z| sin ө

Im z y M(x, y) |z| ө O x Re z
Im z
y M(x, y)
|z|
ө
O x
Re z

Forma trigonometrică a numărărului complex z se scrie astfel:

z = r(cos ө + i sin ө)

unde r = |z| =

direcţia pozitivă a axei Ox cu vectorul OM , numit argumentul lui z. Ca argument al lui z poate fi considerat unghiul ө ' = ө + 2 π sau ө " = ө - 2π precum şi orice unghi de forma : ө + 2 k π, cu kZ. De aici rezultă că argumentul unui număr complex dat nu este unic, având o infinitate de valori ce diferă între ele printr-un multiplu de 2 π. Mulţimea argumentelor lui z se notează cu Arg z şi are forma:

x  y este modulul numărului complex, iar ө este unghiul făcut de y este modulul numărului complex, iar ө este unghiul făcut de

Arg z = { ө | ө = arg z +2kπ , kZ } Determinarea lui arg z se face ţinând seama de cadranul în care se află numărul complex.

Exemple. Fie z 1 = 1 + i ,

z, Arg z şi să se scrie forma trigonometrică pentru fiecare.

z 2 = -1 + i , z 3 = - 1- i , z 4 =

3
3

2

3 2
3
2

i . Să se determine r, arg

Definiţie. Unghiul (0, 2 ) (sau (,) ), măsurat între direcţia pozitivă a axei Ox şi

direcţia vectorului OM , care se determină în mod unic ca soluţie a sistemului format din

ecuaţiile

cos  

x

z
z

şi

sin  

y

z
z

(z 0), se numeşte argumentul principal al lui z şi se

notează   arg z .

Observaţii:

1. arg((0,0)) este nedeteminat

2. toate unghiurile θ ce determină direcţia vectorului OM se notează prin Arg z = arg

z+2, kZ şi se numeşte argumentul lui z. În baza celor prezentate anterior rezultă forma trigonometrică a unui număr complex

zC–{(0,0)}:

z = r (cos θ + sin θ),

unde

7

şi

θ =

2 2 r  z  x  y  y arctg , x ,
2
2
r 
z 
x
y
y
arctg
,
x
,
y 
0 (cadranul I)


 


2

x

arctg

y

x

arctg

0,


  0 si

,

y

x

x

,

x

0 (cadranul II sau IIIsau semiaxa

0 si

y

0 (cadranul IV)

' )

x

0 si

y

0 (semiaxa

Ox

)

/ 2,

x

0 si

y

0 (semiaxa

Oy

)

3

/ 2, x

y

0 (semiaxa

Oy

Ox

' )

x

y II I O III IV
y
II
I
O
III
IV

y

x

Propoziţie. Pentru orice numere complexe z 1 =r 1 (cosθ 1 + i·sinθ 1 ), z 2 =r 2 (cosθ 2 + i·sin θ 2 ) şi au loc relaţiile:

1.

z 1 · z 2 = r 1 r 2 ·[cos(θ 1 +θ 2 )+ i·sin(θ 1 +θ 2 )]

z = r(cos θ + i·sin θ)

2.

z

1

z

2

r

1

r

2

·[cos(θ 1 θ 2 )+ i·sin(θ 1 θ 2 )]

3.

z n = r n (cos nθ + i·sin nθ) , n N Pentru r = 1 se obţine formula lui Moivre: (cos θ + i·sin θ) n = cos nθ + i·sin nθ

 n n 4. z  r  cos  Exemple.
n
n
4.
z
r  cos
Exemple.



2

k

n

i sin



2 k

n


,

k

0,

n

1

1. Să se calculeze (1 + i ) 100

2. Să se găsească valorile lui z pentru care z 5 = - 32 şi să se figureze în planul complex

aceste valori.

3. Pentru orice n N * să se rezolve ecuaţia

z 1 

n

z 1

1

.

4. Să se găsească modulul, argumentul şi să se scrie sub formă trigonometrică, numerele

z

1

i

,

1 (1i 3) .

1 i

z 1   i , 1  (1  i 3) . 1  i

6

z

2

5. Să se transcrie în coordonate complex conjugate (z, z) exuaţiile:

2 x + y = 5 , x 2 + y 2 = 10

1.4. Completarea planului complex cu punctul infinit

În afară de reprezentarea numerelor complexe ca puncte ale planului complex, în multe situaţii este utilă reprezentarea lor geometrică, ca puncte ale unei sfere. Se consideră în

8

spaţiul de coordonate (u, v, w), un plan de coordonate (x, y), unde u=x, v=y (planul complex). Se consideră o sferă tangentă la planul complex în punctul corespunzător numărului complex 0 (originea).

Fie N punctul de pe sferă diametral opus lui O(polul nord). Fie M 1 un punct de pe sferă

distinct de N. Vom asocia punctului

M 1

punctul M din plan în care dreapta NM 1

intersectează planul. Reciproc, unui punct M din plan îi vom asocia punctul M 1 de pe sferă

în care dreapta MN intersectează sfera. Corespondenţa astfel realizată (între punctele

planului complex şi punctele sferei) se numeşte proiecţie stereografică. Când punctul M 1

se mişcă pe sferă şi se apropie de N, punctul din planul complex se depărtează, iar atunci

când M 1 coincide cu N, dreapta MN devine paralelă cu planul complex, ceea ce înseamnă

că punctul N nu are corespondent în planul complex. Dacă punctului N îi asociem punctul infinit şi reciproc, atunci se realizează o bijecţie între punctele de pe sferă şi planul complex.

o bijecţie între punctele de pe sferă şi planul complex. Notăm C  C  {

Notăm C C {} mulţimea numerelor complexe astfel completată, obţinând planul

complex compactificat sau planul lui Gauss. Prin definiţie, punctul de compactificare îl vom numi punctul infinit al planului lui Gauss. Introducerea lui s-a făcut prin proiecţie stereografică. Relaţii algebrice ale numerelor complexe cu z+ = +z= , z C z. = .z= , z C–{0}

z

0

, z C

,

z

0

 

, z C–{0}

9

N ’ M v=y M u=x 1.5. Structura metrică şi topologică a planului complex
N
M
v=y
M
u=x
1.5. Structura metrică şi topologică a planului complex

Propoziţie. Aplicaţia d: C×C R, definită prin

d(z 1 , z 2 ) = |z 1 z 2 | , este o metrică (distanţă) pe C. Demonstraţie:

z 1 , z 2

C

1. d(z 1 , z 2 ) = 0 |z 1 z 2 | = 0 z 1 z 2 = 0 z 1 = z 2

z 1 , z 2

, z 1 , z 2 C C

2. d(z 1 , z 2 ) = |z 1 z 2 | = |z 2 z 1 | = d(z 2 , z 1 ) ,

3. d(z 1 , z 3 ) = |z 1 z 3 | = |(z 1 z 2 ) + (z 2 z 3 )| C

z 2 Definiţie. Mulţimea C pe care s-a definit metrica d se numeşte spaţiu metric, notat (C, d)

|z 1 z 2 | + |z 2 z 3 | = d(z 1 , z 2 ) + d(z 2 , z 3 ) , z 1 ,

Observaţie.

Distanţa d coincide cu distanţa euclidiană pe R 2 . Fie z 1 =x 1 +iy 1 , z 2 =x 2 +iy 2 ,

atunci

=x 1 +iy 1 , z 2 =x 2 +iy 2 , atunci ( x 1

(x 1

2

x ) (y y )

2

1

2

2

d(z 1 ,z 2 )=|z 1 -z 2 |=|(x 1 +iy 1 )–(x 2 +iy 2 )|=|(x 1 x 2 )+i(y 1 y 2 )| =

care reprezintă distanţa euclidiană dintre două puncte din plan, de coordonate (x 1 ,y 1 ) şi

(x 2 ,y 2 ).

Definiţie. Fie z 0 C, z 0   . Mulţimea Δ(z 0 ; r)={zC ; |zz 0 |<r} se numeşte disc deschis

cu centrul în z 0 şi de raza r (r>0) sau vecinătate deschisă a lui z 0 .

10

Definiţie. Mulţimea Γ(z 0 ,r)={ z |zC , |z-z 0 |=r } se numeşte frontiera discului Δ(z 0 ; r).

Adăugând discului frontiera sa se obţine discul închis.

Definiţie. Mulţimea Δ(z 0 ; r) ={zC ; |zz 0 | r} se numeşte vecinătate închisă a punctului z 0 sau disc închis.

Pe mulţimea C, relativ la metrica d, se poate introduce o topologie τ d .

Pentru a da o topologie pe o mulţime trebuie să vedem care este familia mulţimilor deschise. Definiţie. O clasă τ de submulţimi ale unei mulţimi X se numeşte topologie pe X, dacă verifică următoarele trei axiome: 1) Ф,Xτ

2)

Dacă D 1 , D 2 τ atunci şi D 1 D 2 τ

3) Dacă D i τ pentru orice i aparţinând unei mulţimi arbitrare de indici I,

atunci

i

I

Di

τ.

Definiţie. Cuplul (X,τ) se numeşte spaţiu topologic.

Definiţie. O mulţime V, V C se numeşte vecinătate a unui punct z 0 C dacă există discul

Δ(z 0 ,r), astfel încât Δ(z 0 ,r) V.

Definiţie. Mulţimea Δ(z 0 ; r 1 , r 2 ) = {zC; r 1 < |z z 0 | < r 2 } se numeşte coroana circulară centrată în z 0 de raze r 1 şi r 2 , unde r 1 , r 2 > 0.

E C, dacă z 0 E şi există o

vecinătate V E a lui z 0 conţinută în întregime în E.

Definiţie. Punctul z 0 C se numeşte punct interior mulţimii

Mulţimea tuturor punctelor interioare lui E se noteaza cu E . Definiţie. Mulţimea E C se numeşte mulţime deschisă dacă orice punct al său este punct interior. Observaţie. Orice reuniune finită de mulţimi deschise şi orice intersecţie finită de mulţimi deschise este o mulţime deschisă. Mulţimea C este deschisă. Definiţie. Complementara mulţimii E este mulţimea C\E a tuturor punctelor care nu sunt în E. Se notează cu CE.

Observaţie. Un punct z 0 este exterior mulţimii E dacă există o vecinătate a sa conţinută în

întregime în CE. Definiţie. Mulţimea E este închisă dacă complementara sa este deschisă. Definiţie. Punctul z 0 C se numeşte punct aderent mulţimii E C dacă în orice vecinatate V a lui z 0 există cel puţin un punct al mulţimii E. Mulţimea tuturor punctelor aderente multimii E se numeşte închiderea lui E şi se notează

cu E .

Definiţie. Mulţimea E se numeşte închisă dacă E = E .

11

Obsrevaţie. Mulţimile C şi Φ sunt închise şi deschise. Definiţie. Punctul z 0 C se numeşte punct de acumulare pentru mulţimea E C dacă în

orice vecinătate V a lui z 0 există cel puţin un punct din E diferit de z 0 , zE–{z 0 } ((V

{z 0 }) E ). Mulţimea tuturor punctelor de acumulare ale lui E se numeşte derivata lui E şi se noteaza

cu E(evident E E E' ) Definiţie. Punctul z 0 C este punct frontieră al mulţimii E C dacă în orice vecinătate a lui z 0 există puncte z z 0 ce aparţin lui E şi puncte z z 0 ce nu aparţin lui E. Mulţimea tuturor punctelor frontieră ale lui E se numeşte frontiera mulţimii E şi se

notează cu E (evident E E C E ).

Definiţie. Punctul z 0 se numeşte punct izolat al mulţimii E dacă există o vecinătate a lui

z 0 astfel încât Δ(z 0 ,r)\{z 0 } E=Φ.

Definiţie. Mulţimea E, E C este marginită dacă există discul Δ(0;r) astfel încat E Δ(0;r). Altfel se numeşte nemarginită. Definiţie. O mulţime închisă şi mărginită se numeşte mulţime compactă.

Definiţie. O mulţime deschisă E C se numeşte conexă dacă oricare ar fi z 1 ,z 2 E, ele pot

fi unite printr-o curbă continuă conţinută în E. Definiţie. O mulţime deschisă şi conexă se numeşte domeniu. Definiţie. O mulţime deschisă şi conexă a cărei frontieră este formată dintr-o singură curbă, se numeşte domeniu simplu conex. Definiţie. O mulţime deschisă şi conexă a cărei frontieră este formată din două sau mai multe curbe, se numeşte domeniu multiplu conex. Un domeniu multiplu conex se poate trensforma în domeniu simplu conex dacă se efectuează un anumit număr de tăieturi.

Definiţie. Se numeşte tăietură o operaţie prin care se îndepărtează din domeniul respectiv acele puncte situate pe o curbă conţinută în domeniu şi care reuneşte două puncte de pe

frontiere diferite,

una

A
A
B
B

D = A U B nu este conexă

interioară şi alta z 1 . z 2 . C
interioară
şi
alta
z 1
.
z 2
.
C

C este conexă

12

exterioară.

Exemple. Fie A= { z C

|

|z| < 1 }

,

1. Care este frontiera lui A ?

B = { z C | | z | > 1 }

2. Ce fel de mulţimi sunt A şi B ?

3. Daţi exemplu de mulţime închisă.

4. Care din mulţimile de mai sus sunt conexe ?

5. Daţi exemplu de mulţime care nu este conexă.

2. Funcţii complexe de variabilă reală

Fie E R. Se numeşte funcţie complexă de variabilă reală, aplicaţia mulţimii

E de numere reale în corpul C al numerelor complexe:

f : ER C Notând cu t argumentul funcţiei, valoarea funcţiei în punctul t va fi un număr complex şi se va scrie:

Definiţie

f(t)=z(t)=x(t)+i y(t),

tE

Deci o funcţie complexă de variabilă reală este determinată de o pereche ordonată

x=x(t),

y=y(t),

tE

de funcţii reale de variabilă reală.

Definiţia. Spunem că numărul complex l este limita funcţiei f în punctul de acumulare t 0

al lui E, dacă ε>0 δ(ε)>0, astfel încât pentru |t-t 0 |<δ, tE \ t 0 , avem |f(t)-l|<ε.

Propoziţie. Condiţia necesară şi suficientă ca funcţia complexă de variabilă reală f(t) să

aibă limită în punctul t

tE.

Definiţie. Spunem că funcţia complexă de variabilă reală f este continuă în punctul t 0 E,

E este ca în acel punct să aibă limită funcţiile reale x(t) şi y(t),

0

dacă ε>0 δ(ε)>0, astfel încât pentru |t-t 0 |<δ, tE , avem |f(t)-f(t 0 )|<ε.

Propoziţie. Condiţia necesară şi suficientă ca funcţia complexă de variabilă reală f(t) să fie

continuă în punctul t E este ca funcţiile reale x(t) şi y(t) să fie continue în punctul t 0 E.

0

Definiţie.

Spunem

funcţia

lim

tt

0

f

t

( )

f

(

t

0

)

t

t

0

şi este finită.

f(t)

este

derivabilă

în

punctul

t

0

E,

dacă

există

Propoziţie. Condiţia necesară şi suficientă ca funcţia complexă de variabilă reală f să fie derivabilă într-un punct este ca funcţiile reale x(t) şi y(t) să fie derivabile în acel punct.

f'(

t

0

)

xt

(

0

)

iyt

(

0

)

13

Definiţie. Diferenţiala funcţiei f în punctul t E este numărul complex df(t 0 )= f (t 0 )dt

0

sau df(t)= x (t)dt+i y' (t)dt.

Definiţie. Fie f : [a,b] R C o funcţie reală de variabilă complexă, continuă

f(t)=x(t)+i y(t),

t[a,b]

2.1. Integrala funcţiei complexe de variabilă reală se defineşte astfel:

b

a

f (t)dt

b

a

x(t)dt

i

b

a

y(t)dt

Observaţie. Multe dintre proprietăţile integralelor funcţiilor reale se păstrează şi în cazul integralelor funcţiilor complexe de variabilă reală, astfel:

Dacă f,g:[a,b] C sunt integrabile pe [a,b], atunci şi αf+βg este integrabilă pe [a,b], oricare ar fi α,β C.

1.

b

a

[f (t)

g(t)]dt

b

a

f (t)dt

b

a

g(t)dt

2.

Dacă f:[a,b] C este integrabilă pe [a,b], atunci oricare ar fi c[a,b], f este integrabilă pe [a,c]şi pe [c,b] :

b

a

f (t)dt

c

a

f (t)dt

b

c

f (t)dt

3.

4.

Dacă f:[a,b] C este integrabilă pe [a,b], atunci

b

a b



a

f (t)dt

f (t)dt

Dacă f:[a,b] C este continuă pe [a,b], atunci f şi |f| sunt integrabile pe [a,b] şi avem:

5.

|

b b

f (t)dt |

a a

| f (t) | dt

Dacă funcţia F(t) este o primitivă a funcţiei f:[a,b] C,

14

f (t)dt F (t)dt C atunci

formula lui Newton-Leibniz.

b

a

f

(t)dt

F (b)

F (a) , ceea ce înseamnă ca se poate aplica

Definiţie. Fie x(t) şi y(t) două funcţii definite pe [a,b] cu valori în R. Mulţimea punctelor Г din planul complex definită astfel:

Г={z | z(t)=x(t)+i y(t), t[a,b] }

luate în ordinea în care se obţin când parametrul t parcurge intervalul [a,b] crescând de la a la b, se numeşte curbă continuă, iar z(t)=x(t)+i y(t), t[a,b] reprezintă ecuaţia curbei. Definiţie. O curbă Г se numeşte curbă netedă dacă admite o reprezentare de forma:

z(t)=x(t)+i y(t), t[a,b] unde x,y

1

C a b

[

,

]

ceea ce înseamnă că z(t) este continuă şi z'(t) 0 .

Definiţie. O curbă Г se numeşte curbă netedă pe porţiuni dacă este formată dintr-un număr finit de curbe netede. Definiţie. O curbă Г se numeşte curbă închisă dacă oricare ar fi o reprezentare a sa de forma:

z(t)=x(t)+i y(t), t[a,b]

x(a)=x(b), y(a)=y(b)

Definiţie. O curbă Г se numeşte curbă simplă, dacă oricare ar fi o reprezentare a sa

oricare ar fi

z(t)=x(t)+iy(t), t[a,b] are propriettea ( ) ( ), ( )

x t

1

x t

2

y t

1

(

y t

2

)

dacă

t

1

t

2

0

t

1

,

t

2

[

a b

,

].

Tema de casă nr.1

1. Funcţii şi formule trigonometrice

2. Formule de derivare

3. Formule de integrare

15

Cursul nr. 2

Matematici speciale

3. Funcţii complexe de variabilă complexă

Fie D un domeniu simplu conex, D C. Definiţie. Spunem că am definit o funcţie complexă de variabilă complexă pe D cu valori în C, f : D C C dacă am dat o lege de corespondenţă care asociază fiecărui element din D, unul sau mai multe elemente din C. Dacă se notează cu z=x +iyD variabila funcţiei, atunci valoarea funcţiei în punctul z va fi numărul complex :

w=f(z)=u(x,y) +iv(x,y), zD C

unde funcţiile reale

u(x,y)=Re f(z) , v(x,y)=Im f(z) reprezintă partea reală, respectiv imaginară a funcţiei complexe f.

Dacă notăm cu C z planul complex în care z=x+iy şi cu C w planul complex în care

w=u+iv, funcţia complexă w=f(z) asociază punctului M(z) din planul C z punctul N(w) din

planul C w .

Im z Im w N(w) =f M(z) Re z
Im z
Im w
N(w)
=f
M(z)
Re z

Re w

Se poate spune că funcţia complexă defineşte o corespondenţă între planele C z şi C w prin

transformarea punctuală u(x,y)=Re z, v(x,y)=Im z.

16

3.1. Limite şi continuitate

Topologia planului complex fiind de fapt topologia spaţiului euclidian bidimensional R 2 , noţiunile de limită şi continuitate se extind cu uşurinţă şi în complex. Definiţii. Fie z 0 punct de acumulare al mulţimii E C. Funcţia f : E C are limita l în

punctul z 0 (se scrie f z l ) dacă este îndeplinită una din următoarele afirmaţii

lim

(

)

z

z

0

echivalente:

1. pentru orice 0 există

(

  z

,

|f(z)–l|< .

2. pentru

orice

V

vecinătate

0

)

a

()z E U avem f(z)V.

astfel încat () z E cu proprietatea 0<|zz 0 |< avem

lui

l

există

U

vecinătate

a

lui

z 0

astfel

încât

3. pentru orice şir (z n ) n E cu

lim

n 

z

n

z

0 , şirul (f(z n )) n este convergent şi

lim

n 

f

(

z

n )

l

.

Există variante obişnuite ale definiţiilor care corespund cazului l = ∞ sau z 0 = ∞. De

asemenea, se menţin rezultatele privind limita unei sume, a unui produs, etc., ca la funcţii reale.

mulţimii E C şi funcţia f:E C,

Propoziţie. Fie z 0 = x 0 + iy 0 un

punct de acumulare al

f(z)=u(x,y)+iv(x,y). Atunci

lim

z

z

0

f

(

z

)

l

l

1

il

2

dacă şi numai dacă

l

1

(

x

,

y

)

lim

(

x

0

,

y

0

)

u

(

x

,

y

)

şi

l

2

(

x

,

y

)

lim

(

x

0

,

y

0

)

v

(

x

,

y

)

.

Definiţie. Fie z 0 E un punct de acumulare al mulţimii E C. Funcţia f : E C se numeşte

continuă in z 0 dacă ( ) lim

f

(

z

)

f

(

z

0

)

.

z

z

0

Definiţie.

Se spune că funcţia f :E C este continuă în punctul z 0 E dacă oricare ar fi

ε>0, există un δ(ε)>0 astfel încât pentru orice zE cu proprietatea că |z-z 0 |< δ(ε) să avem

|f(z)-f(z 0 )|<ε.

Propoziţie. Dacă f(z)=u(x,y)+i v(x,y), atunci continuitatea funcţiei f în z 0 este echivalentă

cu continuitatea funcţiilor u=Re f(z), v=Im f(z) în punctul (x 0 ,y 0 ).

Definiţie. Funcţia f :E C este mărginită pe E dacă există 0<M<

zE.

17

astfel încât |f(z)| M,

3.2.

Derivabilitate

Definiţie. Fie D C domeniu şi z 0 D. Functia f : D C este derivabilă (monogenă) în z 0

dacă

(

)

lim

z

z

0

f

(

z

)

f

(

z

0

)

z

z

0

not

f

(

z

0

)

(sau

(

) lim

h 0

f

(

z

0

h

)

f

(

z

0

)

h

not

f

(

z

0 ) ) şi este finită.

Observaţie. h este un număr complex arbitrar, z 0 +hD, iar limita respectivă nu depinde

de modul în care h 0. Definiţia 47. O funcţie f : D C derivabilă în orice punct din D se numeşte olomorfă (analitică) pe D. Observaţie. O funcţie derivabilă într-un punct se numeşte monogenă în acel punct. Observaţie. O funcţie este olomorfă într-un punct dacă există o vecinătate a punctului respectiv astfel încât funcţia să fie monogenă în fiecare punct din acea vecinătate. Teoremă. Fie f,g : D C C două funcţii complexe de variabilă complexă. Dacă f şi g

sunt monogene într-un punct z 0 D, atunci şi funcţiile f, f g, fg, f/g (g(z 0 ) 0) sunt

monogene în acest punct şi între derivatele lor există relaţiile :

1.

[

2. [

3.

4.

[

 

(

z

)]

z

z

0

f z

(

0

),

C

 

(

z

)

g

(

z

)]

z

z

0

f

(

z

0

)

g

(

z

0

)

 

   
 

z

)

g

(

z

)]

z

z

0

f

 

(

z

0

)

g

(

z

0

)

f

(

z

0

)

g

(

 

]

f

(

z

0

)

g

(

z

0

)

f

(

z

0

)

g z

(

0

)

z

z

0

 

[

g

 

0

)]

2

,

 

(

z

 

f

f

[

f

(

(

f )

z

g )

(

z

z

0

g

(

)

z

0

)

0

Demonstraţiile nu diferă de cazul funcţiilor reale de variabilă reală.

Teoremă. Fie D 1 , D

C două domenii şi f : D D 2 , g :D C. Dacă f este monogenă

1

2

2

într-un punct z 0

D

1

şi g este monogenă în punctul

w

0

f (z ), w D ,

0

0

2

atunci funcţia

compusă h=g0h este monogenă în z 0 şi avem :

[

h z

(

)]

z

z

0

g

(

w

0

)

f

(

z

0

)

g

(

f

(

z

0

))

f

(

z

0

)

Demonstraţiile : temă de seminar.

Teorema lui Cauchy-Riemann. Fie f : D C C, f(z) = u(x,y) + iv(x,y). Daca f este

monogenă în z 0 D, atunci există

şi satisfac condiţiile:

u

x

,

u

y

,

v

x

,

18

v

y

într-o vecinatate a punctului z 0 = x 0 + iy 0

  u

   x


u

   y

(

(

x

0

x

0

,

,

y

0

y

0

)

)

v

y

(

v



x

x

0

,

(

x

0

y

0

)

,

y

0

)

(condiţiile de monogenitate Cauchy-Riemann)