Introducere

Dumnezeu în înţelepciunea Sa ce desăvârşită, l-a creat pe om la modul aproape perfect,

cu posibilitatea ca acesta să se desăvârşească. În mod concret, el a fost creat cu două perspective.
Una spirituală, nematerială, care este mai aproape de ceea ce este specific dumnezeirii, adică
sufletul, iar cealaltă parte, materială, care este specifică saau asemănătoare cu mediul în care
omul trebuie să se desăvârşească, cu material. Ambele sunt unite nedespărţit, însă după ce omul
cade sub incidenţa păcatului, se modifică structural, acestea putându-se despărţi, la un moment
dat, cauzând prin această despărţire moartea. Moartea a adus după sine suferinţă, atât trupească
dar şi sufletească.
Religia rămâne sursa tuturor psihoterapiilor. C.G. Jung afirmă că toate religiile nu sunt
decât vaste forme de psihoterapie şi afirmaţia sa este bine întemeiată1.
În Legea Harului, Mântuitorul Iisus Hristos a lăsat şi anumite ,,metode” numite de către
Biserică Taine, care se ocupă atât de neputinţa trupului dar şi de cea a sufletului. Acestea sunt
Taina Sfântului Maslu, care prin ungerea cu untdelemn sfinţit, ,,tămăduiesc zdrobirile sufletului
şi ale trupului”, iar pentru terapia sufletului a lasat Taina Sfintei Spovedanii. Taina Sfintei
Spovedanii, se are menirea de a vindeca sufletul de neputinţele păcatelor, preotul prin puterea
harului, având capacitatea de a dezlega aceste păcate eliberând sufletul de povara acestora.
Duhovnicul mai are şi rolul de terapeut spiritual şi prin cuvânt şi prin aceasta urmăreşte
devenirea duhovnicească a creştinului.

Definiţia psihoterapiei şi taina spovedaniei

Psihologia are menirea de a individualiza, de a ajuta sufletul omului spre devenire, o

devenire care în limbaj psihologic se exprimă prin individuaţie, iar în cel duhovnicesc prin
itinerariul de la chipul la asemănarea cu Dumnezeu. Psihoterapia este încercarea de a exploata
resursele nebănuite aflate în proprietatea sufletului, care sunt sădite de Dumnezeu. Omul este
pasibil în toate clipele vieţii de suferinţă. Această suferinţă brăzdează sufletul creând un
disconfort psihic. Suferinţa este, de cele mai multe ori, rezultatul păcatului şi prin urmare sufletul
devine destabilizat atunci când păcatul îşi face loc în interiorul acestuia. Psihoterapia are menirea

1
Constantin Enăchescu, Tratat de psihanaliză şi psihoterapie, Ediţia a III-a, Iaşi, Edit. Polirom, 2007, p. 212.

1
de a aduce sufletul în parametrii normali de existenţă. Socrate vorbeşte pentru prima dată de
„psyche therapia”, având semnificaţia morală de îngrijire a sufletului.
Un psiholog pe nume A. Lalande dă următoarea definiţie psihoterapiei: „Tratamentul
bolilor printr-o punere în acţiune a ideilor, imaginilor, stărilor afective, tendinţelor, voinţei şi a
altor fenomene mentale ale bolnavilor”, în scopul restabilirii echilibrului sufletesc şi moral al
acestora2. Aceste aspecte fac din psihoterapie de fapt o spovedanie fără o a Treia Persoană, fără
Dumnezeu. Terapia se face prin participarea doar a psihoterapeutului şi a pacientului, spre
deosebire de spovedanie, când „de faţă” stă Hristos care devine Adevăratul terapeut şi
îndrumător desăvârşit al duhovnicului – terapeut. Psihoterapia lucreaza mai mult cu ceea ce
deţine sufletul din punct de vedere ontologic de la Dumnezeu - Creatorul, decât ceea ce poate să
primească într-un mod exterior ( prin Sfintele Taine). Sfânta Spovedanie dispune la rândul ei de o
astfel de abordare: „...penitentul nu este singur, pirdut şi înstrăinat datorită păcatelor sale, ci este
împreună cu duhovnicul său. Acesta îl va sfătui, îl va încuraja, îl va ajuta să nu bâjbâie, dându-i
poveţele necesare pentru a-şi regăsi dreapta judecată, pentru a merge pe calea lui Dumnezeu. Îi
va reaminti ţinta spirituală spre care trebuie să tindă şi mijloacele ce-l vor ajuta să ajungă acolo.
Aceste sfaturi practice îl vor învăţa cum să lupte împotriva slăbiciunilor păcătoase pe care le are,
cum să facă faţă pornirilor pătimaşe, cum să lucreze virtuţile 3”. Penitentul sau pacientul în cazul
psihoterapiei, este îndrumat să-şi regasească stabilitatea psihologică şi mai ales să-şi atingă ţinta
spre care acesta tinde. Această ţintă întodeauna este de natură spirtuală, iar tot ceea ce ţine de
spiritual are legătură cu transcendetul.
O altă apreciere despre psihoterapie este a lui Camus spunând că aceasta este „ansamblul
de metode prin care acţionăm asupra spiritului sau asupra corpului bolnavului prin intervenţia
spiritului4”. Oricum am privi problema ne dăm seama că totul se reduce la ceea ce a lăsat
Dumnezeu în sufletul fiecărui om, adică la partea spirituală, iar preotul este „mânuitorul mrejelor
spirituale ale sufletului”, cu care sufletul este „pescuit” din angoasa sau anxietatea în care se află.
Spovedania are marele avantaj prin faptul că poate să-L împărtăşească pe Hristos prin Harul
Preoţiei, iar acest har reface şi legătura dintre penitent şi Dumnezeu.

2
Constantin Enăchescu, Op. Cit., p. 208
3
Andrei Andreicuţ, Spovedanie şi comuniune, Ediţia a III –a, Alba Iulia, Edit. Reîntregirea, 2008 p. 97
4
Constantin Enăchescu, Op. Cit., p. 208

2
 Sufletul încărcat şi anxietatea

Din punct de vedere creştin, sufletul este caracterizat de trei facultăţi sau însuşiri,
raţiune, voinţă şi sentiment. Acestea trei sunt create de Dumnezeu într-o unitate perfectă. Când
acea unitate se destabilizează apare păcatul. Păcatul este o voinţă în dezacord cu raţiunea şi
sentimentul, o falsă exprimare a acestora, întrucât cele două, în genere, sunt infailibile. Când
unitatea sufletului este periclitată apare senzaţia unui suflet încărcat sau o stare patologică a
acestuia. Totuşi după mai multe analize găsim o parte benefică a acestei situaţii. Părerea de rău
pentru păcate este un semn bun pentru pocăinţa de care este nevoie: „Însă nu este un lucru mic
pentru mântuirea lui atunci când păcătosul simte mare durere că a căzut în adulter şi când îşi
osândeşte sufletul, şi când îşi biciuieşte conştiinţa sa aşa cum se cuvine; fiindcă o astfel de
osândire este o formă de dezvinovăţire şi negreşit îl face pe om să nu mai păcătuiască 5...” cum
starea de anxietate nu se poate evita în totalitate, ea este într-o oarecare măsură benefică şi din
punct de vedere psihologic. Astfel se vorbeşte de o anxietate necesară: „angoasa face parte din
viaţă, la fel ca durerea. Ea are o funcţie: permite anticiparea pericolelor, scoaterea individului
dintr-o situaţie periculoasă, îi asigură progresul, în măsura în care previziunile sale alarmante ne
motivează să intervenim asupra viitorului6”. Oricum am privi lucrurile, este absolut necesară
ieşirea din starea de tristeţe, printr-o elibeare, iar această eliberare se poate face atât în cabinetul
psihologului cât şi în „scaunul de spovedanie”, însă acesta din urmă, după cum vom vedea,
reprezintă şi o întâlnire cu Hristos-Logosul Divin, care prin gura duhovnicului devine capabil de
Logoterapia adevărată.

Mărturisirea păcatelor şi „descărcarea psihologică”

Pentru omul normal şi nepervertit, mărturisirea reprezintă o necesitate tot atât de naturală
pe cât este şi religios-morală. Este o legătură organică, structurală a sufletului omenesc, de a se
uşura de ceea ce-l apasă, de a-şi deşerta inima, de a se libera şi a canaliza emoţiile acumulate

5
Arsenie Vistas, Pocăinţă, Spovedanie, Iertarea păcatelor, Alexandria, Edit. Egumeniţa, 2008, p. 78
6
Jean Cottraux, Terapiile cognitive, trad. de Sergiu Ciocoiu, Iaşi, Polirom, 2003, p. 73

3
comunicându-le persoanelor cu care se găseşte în oarecare înrudire sufletească7. Aşa cum trupul
are nevoie de părinţi ca să-l nască şi să-i protejeze, tot aşa şi sufletul are nevoie de un părinte
care să ajute la creşterea spirituală. Acest părinte este duhovnicul, care a primit binecuvântare
divină de a îndruma suflete pe calea mântuirii.
Mărturisirea se cere încă de la început să fie exhaustivă, iar de lucrul acesta trebuie să se
ocupe duhovnicul. Părintele Petre Vintilescu vorbeşte despre modaliatea de abordare a
penitentului: „o privire blajină din partea duhovnicului, un ton îmbietor, cald, amical, de-o
intimitate părintescă şi prevenitoare, va încălzi inima crispată în sforţările tăcerii, o va înmuia, o
va face să se destindă şi să se deschidă 8”. Pe de cealaltă parte în cadrul psihoterapiei dinamice se
pune un real accent pe relaţia client terapeut: „căldura afectivă, empatia, comunicarea autentică,
caracterul permisiv şi de acceptare din cadrul erlaţiei terapeutice sunt consideraţi factori necesari
dar nu suficienţi pentru ca schimbarea să aibă loc9”. Prin urmare fie că vorbim de psihologie sau
de spovedanie, este absolut necesar ca în ambele ipostaze să se înfiripe o relaţie vie de acceptare
şi empatie, pentru ca penitentul sau pacientul să simtă o receptivitate mai multe decât fizică, ceva
ce trece de limita empiricului, o interacţiune pe plan spiritual, sau chiar haric.
O altă metodă de comunicare dintre terapeut şi bolnav este metoda transferului. Această
metodă dezvoltă mai multe mecanisme psihologice specifice:
- transferul, ca formă particulară a reacţiei emoţionale a bolnavului faţă de terapeut;
- bolnavul transferă asupra terapeutului structurile conduitei sale (nevrotice) formate din
experienţele anterioare, din trecutul său, conflicte, frustrări, etc.;
- nevroza de transfer reprezintă retrăirea de către bolnav împreună cu terapeutul său a
„trecutului său nevrotic” al acestuia;
- se realizează actul de „desprindere de trecut”, proces prin care bolnavul învaţă să se
desprindă în mod treptat de „tensiunile emoţionale” din trecut 10. Cu alte cuvinte, pentru a obţine
o adevărată tămăduire a sufletului prin Sfânta Taină a Spovedaniei e nevoie ca ceea ce
credinciosul a săvârşit în trecut să fie retrăit împreună cu duhovnicul său, din punct de vedere
psihologic, acest mecanism devenind unul foarte curativ. Sfatul acesta ni-l dă Sfânta Scriptură
prin cuvintele Sfântului Apostol Iacov: „Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul
pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului”.(Iacov V, 16).
7
Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia, 1995, p. 40
8
Ibidem, p. 69
9
Irina Holdevici, Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală, Bucureşti, Editura Trei, 2009, p. 15.
10
Constantin Enăchescu, Op. Cit., p. 216.

4
Poate îndemnul nu este unul nuanţat sau etapizat, însă exhaustivitatea lui ne asigură de efectul
benefic care decurge din acest îndemn.
O altă idee interesantă care merită dezbătută, este cea a descărcării emoţionale. Prin
faptul săvârşirii unui păcat, sufletul primeşte o energie negativă, conştiinţa devenind mai opacă şi
necapabilă de o reactivitate în situaţia săvârşirii unui păcat. Psihologic vorbind este nevoie ca
pacientul să obţină o anumită descărcare de emoţiile negative acumulate pe parcursul unei
perioade de timp. Prin orice formă de psihoterapie bolnavul îşi permite să-şi exprime propriile
sale emoţii. Acest fapt reduce tensiunea emoţională şi pregăteşte calea unei mai bune cunoaşteri
de sine a subiectului. În felul acesta bonavul devine capabil să vorbească despre propriile sale
probleme cu mai multă obiectivitate şi să le considere retroactiv mult mai critic 11. O spovedanie
făcută corect nu se reduce neapărat la o îndrumare atentă din partea duhovnicului, ci acesta din
urmă este mult mai util, ca el să caute răspunsul sau analiza problemelor de natură
duhovnicească prin ceea ce crede penitentul, care a ajuns în ipostaza în care poate singur să-şi
dea seama de ceea ce a greşit, iar puterea de convingere a duhovnicului, în acest fel, îşi atinge
mai repede ţinta. Cu alte cuvinte, duhovnicul devine mult mai receptabil de către fiul său
duhovnicesc, abia atunci când părerile celor doi converg în aşa măsură încât penitentul îşi dă
seama de ceea ce a fost eronat în ceea ce a făcut şi astfel ajunge să nu mai repete unele greşeli
sau păcate. Discursul narativ al pacientului constă în reliefarea temelor inconştientului
reprezentate prin frustrări, conflicte, eşecuri, etc. Inconştientul este sediul elaborării suferinţelor
bolnavului, ce ies în exterior, la nivelul Eu-lui conştient. El defapt îşi expune o istorie trăită dar
neînţeleasă. Descifrarea sensului epistemic al naraţiunii pacientului este un act de hermeneutică
şi constă în interpretarea semnificaţiei limbajului simbolic al inconştientului 12. Din câte putem
observa, rolul duhovnicului este de a interpreta partea incognoscibilă a sufletului, a ceea ce
trăieşte acesta dincolo de păcatul în sine. Ca o comparaţie, putem aduce în discuţie felul în care
Adam păcătuieşte şi felul în care vede el păcatul săvârşit. Inconştientul lui nu sesizează actul în
sine ci doar starea de decădere ca urmare a păcatului. În consecinţă nu fapta în sine este păcat ci
neatingerea scopului benefic al faptei este păcat. Din acest motiv, e mult mai important să se
examineze starea în care se află fiul duhovnicesc decât cuantificarea păcatelor acestuia. Prin
sondarea inconştientului de către duhovnic, spovedania devine mult mai eficientă.

11
Ibidem, p. 224.
12
Ibidem, p. 258.

5
 Modalitatea de sfătuire a duhovnicului
După ce am dezbătut felul în care trebuie făcută mărturisirea şi mai ales felul în care
duhovnicul trebuie să se comporte, din punct de vedere psihologic, atunci când ascultă păcatele
penitentului, este firesc să ne ocupăm de felul în care decurge sfătuirea acestuia de către
duhovnic. Preotul este dator să vină în sprijinul penitentului prin sfaturi care au menirea să-l
întrarmeze cu metode concrete şi practice, pentru crearea unui regim de împotrivire la atacurile
păcatului în viitor. Ele au, deci, în cea mai bună parte un caracter profilactic, adică preventiv 13.
Din punct de vedere a curei psihanalitice subiectul îşi exprimă trecutul prin evocare nu prin
imformare. În dicursul său, subiectul identifică un personaj care îl face „să se piardă pe sine ca
obiect”. Pentru un moment el are două personalităţi, una evocată şi una prezentă. Rolul acestei
expuneri simbolice este de a promite schimbarea pentru viitor 14. Imaginea penitentului devine
conturată cu ajutorul mărturisirii, şi astfel duhovnicul poate să înceapă terapia duhovnicească
cunoscând adevărata stare a sufletului penitentului. Penitentul prin mărturisire, promite
involuntar o dorintă de întoarcere.
Duhovnicul este dator să se orienteze în ce treaptă a ajuns procesul de dezvoltare al stării
de păcat în sufletul penitentului respectiv, pentru a cunoaşte exact starea de suflet sau de
moralitate, în care se încadrează acesta şi, deci, ce anume sfaturi i se potrivesc. Prima măsură în
cadrul spovedaniei este de a contura personalitatea penitentului şi implicit starea conştiinţei sale.
De aici se porneşte şi în cadrul psihologiei, încercarea de a-l ajuta pe cel aflat în suferinţă.
Sfaturile cu privire la cauzele exterioare ale păcatelor nu sunt în psihologie ci acestea ţin mai
mult de latura duhovnicescă a spovedaniei. Prin aceste sfaturi se doreşte evitarea păcatului cu
orice preţ. Sfătuirea din punct de vedere psihologic este o susţinere psihologică pentru persoanele
normale cu „probleme de viaţă”, pentru cei care doresc să atingă un nivel de viaţă superior, să
depăşeadscă anumite „obstacole” şi să-şi construiască „strategii personale” de viaţă. pe lângă
acestea, sfătuirea mai are şi următoarele scopuri: luarea la cunoştiinţă despre sine, înţelegerea
situaţiilor, evaluarea efectelor acestora, realism şi simt practic în soluţionarea situaţiilor critice, în
vederea restabilirii echilibrului cu realitatea vieţii într-o manieră armonioasă şi care să permită
evoluţia pozitivă a subiectului în continuare15. Sfătuirea duhovnicească este administrarea acelei
hrane de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel. La început după o atentă analiză a stării

13
Pr. Petre Vintilescu, Op. Cit., p. 144.
14
Constantin Enăchescu, Op. Cit., p. 239.
15
Ibidem, p. 327.

6
penitentului, se recomandă o „hrănire cu lapte”, adică cu cuvântul care poate să fie mai uşor de
împlinit. Şi din perspectivă psihologică, prin consiliere se urmăreşte o individuaţie sau o
înduhovnicire dacă e vorba de spovedanie.
Unii psihologi vorbesc de cinci etape principale în procesul de consiliere:
1. Reflecţia este etapa întalnirii dintre sfătuitor şi client, având ca obiect explicitarea
unei anumite probleme.
2. Clarificarea este încercarea prin care sfătuitorul stimulează conştiinţa clientului
său16. Este partea în care duhovnicul încearcă să-l conştientizeze pe fiul
duhovnicesc în legătură cu ceea ce e de făcut pentru îndreptare.
3. Reflectarea reprezintă procesul de ghidare a clientului de către sfătuitor în direcţia
căutării active a unei soluţii posibile la problemele acestuia, în concordanţă cu
nevoile sale şi cu circumstanţele externe17. În cazul spovedaniei, este etapa în care
cuvântul lui Dumnezeu devine o „oglindă”, iar penitentul trebuie să se privească
în ea.
4. Confruntarea este etapa în care soluţia acceptată ca fiind cea mai potrivită
circumstanţelor şi mai favorabilă clientului este admisă 18. După ce penitentul îşi
vede starea de păcătoşenie, este nevoie de etapa în care cade de acord cu ceea ce îl
îndeamnă duhovnicul.
5. Interpretarea profundă constă în căutarea „motivelor” şi a „mobilurilor” din
inconştientul clientului care au determinat ca circumstanţele vieţii acestuia să aibă
caracterul de „situaţii critice”19. Acestă ultimă etapă este cea mai importantă în
vederea dobândirii stării de nepăcătoşenie deoarece, se încearcă o căutare mai
amănunţită a cauzelor profunde ale păcatelor. Duhovnicul urmăreşte
predipoziţiile spre unele păcate care se găsesc în adâncul sufletului. Aceste cauze
sunt greu de sesizat, fiinde nevoie ca duhovnicul să deţină multă experienţă sau să
fie văzător cu duhul. Aşa cum sunt unele virtuţi native, sunt şi unele păcate native,
de care este foarte greu ca omul să se debaraseze.
În psihologie sunt unele sfaturi cu privire la ceea ce nu e indicat ca sfătuitorul să facă în
vederea eficienţei consilierii. Procesul de consiliere este un act mereu la dispoziţia indivizilor.
16
Ibidem, p. 332.
17
Ibidem, p. 333.
18
Ibidem, p. 333.
19
Ibidem, p. 333.

7
Acesta devine nociv dacă intenţiile sfătuitorului sunt negative, putând să se transforme în „acte
de manipulare negativă” a clientului, care, dacă este o persoană slabă, sugestionabilă îşi poate
însuşi în mod automat „soluţiile” oferite de sfătuitor, fără să reflecteze asupra naturii acestora şi a
consecinţelor lor, ceea ce va duce la adoptarea unor atitudini şi conduite negative atât pentru
propria sa persoană, cât şi pentru cei din exterior20. Şi în sfătuirea duhovnicului, cuvâtul acestuia
nu se impune prin autoritate ci prin atracţia modelului spiritual şi prin revarsarea harului divin în
inima ascultătorului. Deasemenea, un părinte duhovnicesc nu elimină personalitatea
practicantului şi nici nu există un fel standard de a da sfaturi. Duhovnicul primeşte întrebări nu
pentru a oferi reţete de concentrare sau de repetări extenuante de rugăciuni ci pentru a cunoaşte
linia pe care discipolul o alege personal este una bună, are o finalitate sau este ispită diavolescă.
Personalitatea harismatică a duhovnicului este cea care îi oferă siguranţă că experienţa lui este un
garant al vieţii în Hristos, dar care nu i se impune ca o viaţă ce trebuie urmată ca un şablon21.
Ca o consecinţă pozitivă a consilierii ca act educativ/psihologic constă în pregătirea
individului pentru viaţă, formarea atitudinilor sale, dezvoltarea capacităţii de evitare a
pericolelor, situaţiilor – limită” cu caracter critic sau chiar nociv de a lua cele mai adecvate
decizii în raport cu circumstanţele vieţii 22. Duhovnicul deasemenea are ca scop „creşterea”
personalităţii duhovniceşti a ucenicului, prin sfaturile care pot să lărgescă libertatea celui din
urmă, libertate care este trăită veritabil numai în „Duhul Sfânt” şi adevăr. Părintele duhovnicesc
nu impune ci doar propune, asemenea religiei pe care o propovăduieşte.

Concluzii
În acest material am încercat să subliniez implicaţiile pe care psihologia, ca şi ştiinţă
umană distinctă de religie, le are în Sfânta Taină a Spvedaniei. Trebuie să ţinem cont de faptul că
psihologia este mult posterioară religiei şi că bazele acesteia sunt de origini religiose. Pentru

20
Ibidem, p. 333.
21
Emil Jurcan, Maestrul Oriental şi Duhovnicul creştin, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2002, pp. 139-140.
22
Constantin Enăchescu, Op. Cit., p. 334.

8
duhovnicul contemporan este nevoie ca unele aspecte din cadrul psihologiei sau psihotzerapiei să
fie cunoscute şi puse în practică. O societate nevrozată aşa cum se prezintă cea în care ne aflăm
are nevoie de o medicamentaţie sufletească pe măsură. Cea mai îndemână şi cea mai accesibilă
formă de psihoterapie este Spovedania. Creştinul apelează cu mult mai uşor la ajutorul preotului
decât la cel al psihologului sau psihiatrului. Cum instituţia Consilierii Pastorale, nu prea există
aceasta îşi găseşte cadrul propice în Taina Spovedaniei. De aceea nu am insistat foarte mult în
terapeutica harică din cadrul acestei sfinte taine, ci pe partea în care duhovnicul trebuie să fie mai
mult un psiholog decât duhovnic.
Interferenţele dintre psihologie şi Spovedanie sunt destul de numeroase. Fie că vorbim de
cabinetul psihologului sau „scaunul de spovedanie” e nevoie de respectarea unor paşi ca efectul
să fie unul dintre cel mai bun.

Bibliografie
Izvoare:
Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti, Editura E.I.B.M.B.O.R., 2008
Cărţi:

9
 Andreicuţ, Andrei Spovedanie şi comuniune, Ediţia a III –a, Alba Iulia, Edit.
Reîntregirea, 2008
Cottraux, Jean Terapiile cognitive, trad. de Sergiu Ciocoiu, Iaşi, Polirom,
2003
Enăchescu, Constantin Tratat de psihanaliză şi psihoterapie, Ediţia a III-a,
Iaşi, Edit. Polirom, 2007
Holdevici, Irina Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală,
Bucureşti, Editura Trei, 2009
Jurcan, Emil Maestrul Oriental şi Duhovnicul creştin, Alba Iulia, Editura
Reîntregirea, 2002
Vintilescu, Pr. Petre Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia, 1995
Vistas, Arsenie Pocăinţă, Spovedanie, Iertarea păcatelor, Alexandria, Edit.
Egumeniţa, 2008

Cuprins
Introducere.......................................................................................................1

10
Definiţia psihoterapiei şi taina spovedaniei.....................................................1
Sufletul încărcat şi anxietatea..........................................................................3
Mărturisirea păcatelor şi „descărcarea psihologică”.......................................3
Modalitatea de sfătuire a duhovnicului...........................................................6
Concluzii.........................................................................................................9
Bibliografie....................................................................................................10
Cuprins..........................................................................................................11

11