7.

PIAŢA CU CONCURENŢĂ PERFECTĂ

Piaţa cu concurenţă perfectă este un tip ideal de piaţă. Este greu, dacă nu imposibil, de
găsit în realitate. Metodologia de analiză ştiinţifică este însă astfel construită încât studiază
mai întâi situaţiile perfecte din punct de vedere al condiţiilor care le caracterizează, trage
concluziile ce se impun, după care trece la analiza situaţiilor din realitate şi compară cu ce se
deosebesc acestea de cazul ideal. Şi de ce. Şi încearcă să înţeleagă ce ar trebui făcut pentru a
elimina imperfecţiunile realităţii şi a ajunge la situaţia ideală sau, dacă vreţi, teoretică. Aceasta
nu se întâmplă numai în ştiinţa economică. De multe ori, în fizică se consideră un coeficient
de frecare zero sau în chimie se lucrează presupunând presiunea la nivelul mării, deşi lucrurile
nu stau aşa.
Piaţa cu concurenţă perfectă este deci cazul „de eprubetă”. Vom trage concluzii
referitoare la comportamentul producătorilor pe baza acestei pieţe, după care, în capitolele
următoare vom analiza acest comportament pe pieţe întâlnite şi în realitate (cu concurenţă
imperfectă). Vom încerca atunci să înţelegem prin ce se deosebesc acestea de cazul ideal, de
ce şi ce ar trebui făcut pentru a le apropia de situaţia ideală.

7.1. Conceptul de structură a pieţei

Structura unei pieţe se defineşte în funcţie de numărul şi mărimea firmelor, natura

produsului şi uşurinţa intrării şi/sau ieşirii pe/de pe piaţă. Conceptul de structură a pieţei este
folosit în analiza teoriei comportamentului producătorului şi a maximizării profitului.

Structura pieţei Un set de trăsături ale pieţei care include: numărul şi mărimea
firmelor, gradul de similitudine sau de diferenţiere a produselor
diferitelor firme şi uşurinţa intrării pe piaţă şi a ieşirii de pe piaţă a
firmelor.

7.1.1.Tipuri de structuri de piaţă

Patru sunt structurile de piaţă analizate de regulă în teoria economică: (1) piaţa cu
structură de concurenţă perfectă (care este analizată în această temă), (2) piaţa cu structură de
monopol, (3) piaţa cu structură de oligopol şi (4) piaţa cu structură de concurenţă
monopolistică.
Pe piaţa cu structură de concurenţă perfectă există multe firme (ceea ce le face să fie
de mici dimensiuni), nici una dintre ele nedeţinînd o cotă semnificativă de piaţă. O firmă
deţine o cotă semnificativă de piaţă atunci când, prin acţiunile ei, poate să influenţeze preţul
pieţei. Produsele sunt omogene şi firmele pot să intre sau să iasă cu uşurinţă din ramura
respectivă. Produse omogene înseamnă că produsele diferitelor firme sunt substituibile. Prin
uşurinţa intrării pe piaţă se înţelege faptul că toate firmele care vor să intre şi să producă bunul
respectiv pot să facă acest lucru. Adică firmele nou intrate pe piaţă pot să concureze pe poziţii
egale cu firmele deja existente, în ceea ce priveşte preţul factorilor de producţie, tehnologia de
producţie, accesul la licenţe sau brevete etc. Prin uşurinţa ieşirii de pe piaţă se înţelege faptul
că firmele nu se confruntă cu bariere legale sau de altă natură atunci cînd vor să părăsească
piaţa şi pot să găsească uşor cumpărători sau alţi utilizatori pentru inputurile fixe de care
dispun. Altfel spus, costurile trecute („sunk costs”) nu sunt atât de mari încât să constituie o
barieră la ieşire.

Concurenţa O structură a pieţei caracterizată de existenţa unui număr mare de

perfectă firme mici, de omogenitatea produselor şi de intrarea/ieşirea liberă
pe/de pe piaţă a firmelor.

La polul opus pieţei cu structură de concurenţă perfectă este piaţa cu structură de

monopol. Acesta este o structură a pieţei în care există o singură firmă, unde există un produs
unic şi care este perfect protejată de intrarea rivalilor pe piaţă.

Monopol O structură a pieţei în care există o singură firmă, care vinde un

singur produs şi care este perfect protejată de intrarea rivalilor pe
piaţă.

Piaţa cu structură de oligopol este definită de existenţa unui număr relativ mic de
firme (care face posibil ca acestea să se monitorizeze reciproc), dintre care cel puţin câteva
deţin o cotă semnificativă de piaţă. Produsul poate fi diferenţiat sau omogen şi pot să existe
unele bariere la intrarea pe piaţă.

Oligopol O structură a pieţei în care există un număr mic de firme, dintre

 care cel puţin câteva sunt mari în raport cu mărimea pieţei.

Piaţa cu structură de concurenţă monopolistică se aseamănă cu concurenţa perfectă în

ceea ce priveşte numărul de firme şi uşurinţa intrării pe piaţă şi ieşirii de pe piaţă. Spre
deosebire însă de concurenţa perfectă, pe piaţa cu structură de concurenţă monopolistică
produsele diferitelor firme sunt diferenţiate între ele.

Concurenţa O structură a pieţei în care există multe firme mici, produse

monopolistică diferenţiate şi intrare liberă pe piaţă şi ieşire liberă de pe piaţă a
firmelor.

Figura 7.1. Structuri de piaţă

Structura unei pieţe se referă la condiţiile în care concurează firmele – numărul şi mărimea
firmelor, natura produselor şi uşurinţa intrării şi ieşirii pe şi de pe piaţă a firmelor. Concurenţa
perfectă şi monopolul sunt structuri de piaţă ideale – foarte puţine pieţe întrunesc aceste
caracteristici. Concurenţa monopolistică şi oligopolul sunt structuri de piaţă descriptive –
precum majoritatea pieţelor din economia românească.
 Caracteristică
Numărul şi mărimea
firmelor Natura produsului Condiţiile de intrare şi
ieşire
Structură

Concurenţa perfectă Multe firme mici Produse omogene Nu există bariere

Concurenţa Multe firme, toate mici

monopolistică Produse diferenţiate Nu există bariere

Oligopol Puţine firme, dintre care Produse diferenţiate sau Pot exista bariere la
câteva sunt mari omogene intrarea pe piaţă

Protecţie totală faţă de

Monopol O singură firmă Un singur produs intrarea rivalilor pe piaţă

7.1.2. Structuri descriptive şi structuri ideale

Structurile de piaţă se împart în două categorii: structuri de piaţă ideale şi structuri de

piaţă descriptive. Concurenţa perfectă şi monopolul sunt structuri de piaţă ideale, pentru că
asemănarea cu pieţele existente în economie poate fi doar aproximată. În realitate, este greu
de găsit o piaţă care întruneşte în totalitate caracteristicile pieţei cu concurenţă perfectă. De
exemplu, rareori produsele diferitelor firme sunt perfect substituibile, intrarea şi ieşirea pe şi
de pe piaţă sunt rareori în totalitate libere sau firmele individuale au doar rareori mici
dimensiuni. Unele pieţe se apropie totuşi destul de mult de caracteristicile pieţei cu structură
de concurenţă perfectă. De exemplu, piaţa produselor agricole sau pieţele financiare.
De asemenea, este dificilă identificarea unor pieţe care întrunesc trăsăturile pieţei cu
structură de monopol. În ultimă instanţă, pentru orice produs se găsesc înlocuitori şi nici o
piaţă nu este perfect protejată de intrarea altor firme concurente.
Oligopolul şi concurenţa monopolistică sunt structuri descriptive, caracteristicile lor
corespunzând majorităţii pieţelor din lumea reală. De exemplu, pieţe cu structură de oligopol
ar include industria automobilelor, aluminiu, ţigări, bere, serviciile de telefonie sau televiziune
prin cablu. Caracteristicile concurenţei monopolistice sunt întrunite de un număr mare de
pieţe din domeniul serviciilor (restaurante, staţii de benzină), precum şi din domeniul
industriei prelucrătoare (de exemplu, industria textilă).
Nu există însă o linie de demarcaţie clară între aceste structuri de piaţă. Clasificarea
unei pieţe ar putea să depindă de modul de definire al produsului. De exemplu, piaţa
publicaţiilor săptămânale ar putea fi considerată ca fiind o piaţă cu structură de concurenţă
monopolistică, în timp ce o piaţă definită într-un sens mai restrâns, cum ar fi publicaţiile
economice săptămânale poate fi considerată o piaţă cu structură de oligopol.
Utilitatea structurilor ideale (concurenţa perfectă şi monopolul) constă în faptul că pe
baza acestora se pot construi cu uşurinţă modele formale care explică funcţionarea pieţelor
reale. De exemplu, piaţa imobiliară, deşi nu întruneşte caracteristica omogenităţii produsului
(un apartament cu trei camere în cartierul Rahova nu este un substituent perfect pentru un
apartament cu trei camere în cartierul Primăverii) poate fi totuşi analizată pe baza unui model
formal simplu al pieţei cu structură de concurenţă perfectă. În ceea ce priveşte structurile de
piaţă descriptive (oligopolul şi concurenţa monopolistică), deşi ele caracterizează majoritatea
pieţelor din economia unei ţări, este dificilă construirea unor modele formale care să reflecte
în mod exact funcţionarea pieţelor reale.

7.2. Concurenţa perfectă şi oferta pe termen scurt

Prin construirea unui model formal al pieţei cu structură de concurenţă perfectă se

urmăresc două obiective: (i) să se arate modul în care deciziile unei firme individuale privind
maximizarea profitului determină cantitatea pe care ea o oferă la diferite niveluri de preţ şi (ii)
să se arate modul în care deciziile firmelor individuale generează curba ofertei pentru o
întreagă industrie. Analiza se face distinct pe termen scurt şi pe termen lung, aşa cum au fost
acestea definite în tema 2 „Cererea, oferta şi echilibrul pieţei”.

7.2.1. Firma concurenţială ca price-taker

Preferăm să spunem „price taker” pentru că este mai scurt. Practic, aceasta se referă
la o firmă care nu îşi stabileşte preţul la care vinde aşa cum vrea ia, ci preia preţul pieţei. Cum
toate firmele dintr-o industrie perfect concurenţială sunt mici şi vînd produse omogene, ele
preiau preţul pieţei. Astfel, preţul de vânzare al fiecărei firme este determinat de forţe pe care
ea nu le poate controla. Preţul este determinat de condiţiile cererii şi ofertei pe piaţă. Altfel
spus, pentru o firmă individuală aflată pe o astfel de piaţă preţul la care ea îşi vinde produsele
este dat.

Price-taker O firmă care îşi vinde produsele la preţuri determinate de forţe pe

care nu le poate controla.

În graficul (a) din figura 7.2, sunt reprezentate curbele cererii şi ofertei pentru întreaga
piaţă. Preţul de echilibru este de 60.000 lei/1 kg de carne de pui, iar cantitatea de echilibru
este de 3 mil. tone/an. Graficul (b) descrie cererea pentru o firmă perfect concurenţială. Cum
preţul pieţei nu este afectat vizibil prin decizia unei singure firme de a produce 10.000 kg,
20.000 kg sau 40.000 kg de carne de pui pe an, cererea pentru o firmă perfect concurenţială
este perfect elastică la preţul pieţei. Astfel, din perspectiva întregii pieţe o modificare cu
10.000 kg de carne de pui, în plus sau în minus, nu este semnificativă.

Figura 7.2. Cererea pieţei pentru o firmă perfect concurenţială

Pe o piaţă cu structură de concurenţă perfectă firma este price-taker. Firma este atât de mică
relativ la mărimea pieţei, încât deciziile ei nu afectează semnificativ preţul pieţei. În acest
exemplu, piaţa este în echilibru la preţul de 60.000 lei/kg de carne de pui. Cum firma
individuală este price-taker, curba cererii care îi corespunde este orizontală.

(a) Piaţa (b) Firma

g) individuală
100 /k 100
g) lei
/k ii
80 80
lei Cererea Oferta pieţei (m
Curba cererii pentru o
ii pieţei eţ
firmă individuală
(m 60 Pr 60
eţ
Pr
40 40

20 20

0 1 2 3 4 5 6 0 1 2 3 4 5 6
Carne de pui (mil. tone/an) Carne de pui (mii kg/an)

7.2.2. Venitul marginal şi preţul

 Venitul marginal este sporul de venit generat de creşterea cu o unitate a cantităţii de
produse vândute. Venitul total este produsul dintre preţ şi cantitatea vîndută. Pentru o firmă cu
o cerere perfect elastică, venitul marginal este egal cu preţul de vînzare (vezi figura 8.2). De
exemplu, dacă preţul unui kg de carne de pui este de 60.000 lei, o firmă care vinde 100 de kg
de carne de pui va obţine un venit total de 6.000.000 lei, iar dacă va vinde 101 kg de carne de
pui va obţine un venit total de 6.060.000 lei. Astfel, creşterea producţiei vândute cu o unitate,
determină o creştere cu 60.000 lei a venitului total. Deci, modificarea venitului total este egală
cu preţul produsului. Prin urmare, pentru o firmă individuală care operează pe o piaţă cu
structură de concurenţă perfectă venitul marginal este egal cu preţul de vânzare.

dVT
Vmg  , unde Vmg = venit marginal
dQ
dVT = sporul de venit total
d Q = sporul de producţie vândută

Cum venitul total este produsul dintre preţ (P) şi cantitatea vândută (Q):

d ( PxQ) dPxQ dQxP  QxdP 

Vmg  =  = P 1 
dQ dQ dQ  PxdQ 

=1/ε
(ε este coeficientul de elasticitate)

Cum cererea este perfect elastică, ε = ∞ Vmg = P

7.2.3. Maximizarea profitului pe termen scurt

Cum preţul este dat de preţul pieţei, singura decizie care este la dispoziţia
producătorului aflat pe o astfel de piaţă este cât să producă (cantitatea). Producţia care
maximizează profitul se poate determina fie comparând costul total cu venitul total, fie
comparând venitul marginal (în acest caz, preţul) şi costul marginal.

Abordarea cost total – venit total

 Profitul total obţinut pentru fiecare nivel al producţiei se determină ca diferenţă între
venitul total şi costul total. Folosind datele din figura 7.3(a), producţia care asigură
maximizarea profitului este de 19 unităţi de producţie, iar profitul zilnic este de 16 mil lei.
Nivelul producţiei care asigură maximizarea profitului este reprezentat grafic în figura 7.3(b),
în care profitul total al firmei este determinat de distanţa dintre curba venitului total şi curba
costului total.

Figura 7.3. Maximizarea profitului pe termen scurt în condiţii de concurenţă perfectă

Această figură arată nivelul producţiei care maximizează profitul pentru o firmă perfect
concurenţială, preţul pieţei fiind de 4 milioane lei/unitate de produs. Producţia care
maximizează profitul se poate determina comparând costul total cu venitul total (grafic b). De
asemenea, producţia care maximizează profitul se poate determina comparând venitul marginal
şi costul marginal. Deoarece firma este primitor de preţ (price-taker), venitul marginal este egal
cu costul marginal. Profitul creşte până în punctul în care costul marginal începe să depăşească
venitul marginal. După acel punct, profitul scade. În acest exemplu, producţia care asigură
maximizarea profitului este 19 unităţi de producţie, iar profitul zilnic este de 16 milioane lei.
(a)

Cost Venit
Venit total
marginal marginal
Producţie (2) Cost total
(5) (6)
(unităţi) (3) Profit total
(1) (2-3)
0 0 16.000 -16.000
1 19.040 -15.040 3.040 4.000
4.000
2 21.760 -13.760 2.720 4.000
8.000
. . . . .
. . . . .
. . . . .
17 68.000 52.800 15.200 3.400 4.000
18 72.000 56.200 15.800 3.800 4.000
19 76.000 60.000 16.000 4.240 4.000
20 80.000 64.240 15.760 4.720 4.000
21 84.000 68.960 15.040 4.000
. . . . .
. . . . .
. . . . .
24 96.000 86.400 9.600 4.000

Toate valorile sunt exprimate în mii lei

 (b)
) 8.000
/zi
lei 7.200
i 6.400
mi Venit total
eci 5.600 Punct de
profit
(z 4.800 maxim
ale
4.000
Cost total
tot
3.200
ri
stu
Co 2.400
1.600
800

0 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24
Producţie (unităţi/zi)

(c)
)
/zi 8.000
lei Cost total mediu
ii 7.200
6.400
(m
l Profit unitar x
na 5.600 Cantitate =
gi Profit total Preţ – CM =
ar 4.800 Profit unitar
m 4.000
st
Co 3.200
2.400
Cost marginal
1.600
800

0 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24

Abordarea venit marginal – cost marginal Producţie (unităţi/zi)

Producţia care asigură maximizarea profitului se mai poate determina comparînd

venitul marginal şi costul marginal.
Datele folosite ca exemplu în figura 7.3(a) arată că atât costul total, cât şi venitul total
cresc pe măsură ce producţia creşte. Dacă venitul total creşte mai repede decât costul total
(venitul marginal este mai mare decât costul marginal), creşterea producţiei cu o unitate
determină creşterea profitului total. Când costul marginal este mai mare decît venitul
marginal, creşterea producţiei cu o unitate determină reducerea profitului total. Astfel, pentru
maximizarea profitului, firma ar trebui să mărească producţia atâta timp cât venitul marginal
este mai mare decât costul marginal şi să se oprească atunci când costul marginal devine mai
mare decât venitul marginal. Comparând coloanele 5 şi 6 din figura 7.3(a) se observă că,
pentru firma din acest exemplu, producţia care asigură maximizarea profitului este de 19
unităţi de producţie zilnic – acelaşi nivel al producţiei determinat folosind abordarea cost total
– venit total.
Abordarea venit marginal-cost marginal este reprezentată grafic în Figura 7.3(c). Atâta
timp cât curba costului marginal este situată sub curba venitului marginal creşterea producţiei
determină creşterea profitului. Atunci când curba costului marginal depăşeşte curba venitului
marginal, creşterea producţiei determină reducerea profitului. Nivelul producţiei care
maximizează profitul, corespunde punctului de intersecţie dintre curbele venitului marginal şi
costului marginal, fiind acelaşi nivel al producţiei pentru care diferenţa dintre curbele
venitului total şi costului total este cea mai mare.
În Figura 7.3(c), distanţa verticală dintre curba cererii (care arată preţul şi venitul
marginal) şi curba costului total mediu reprezintă profitul unitar. Dacă profitul unitar este
multiplicat cu numărul de unităţi produse se obţine profitul total. Astfel, în figura 7.3(c)
profitul total este reprezentat de aria haşurată a dreptunghiului.

π = PxQ – CT, unde: π = profitul

P = preţul produsului pe piaţă
Q = producţia
CT = costul total

Cum preţul şi costul total sunt funcţii de cantitate, se poate determina funcţia
profitului:

π(Q) = P(Q)xQ – CT(Q)

condiţia de maxim este ca derivata funcţiei profitului să fie zero. Prin

diferenţiere, funcţia profitului devine:

VT(Q) CT (Q)

max π =   0 Vmg = Cmg
Q Q

Vmg Cmg

7.2.4. Minimizarea pierderilor pe termen scurt

 În exemplul anterior, un preţ al pieţei de 4 milioane lei îi permite firmei să obţină
profit. Există însă şi situaţii când condiţiile pieţei nu sunt atât de favorabile. Preţul produsului
pe piaţă poate să scadă, de exemplu de la 4 milioane lei la 2,4 milioane lei. Fiind price-taker,
firma nu poate influenţa preţul şi îşi ajustează cât poate nivelul producţiei pentru a face faţă
noii situaţii. Ajustările nivelului producţiei sunt reprezentate în figura 7.4.
Se observă că la nici un nivel al producţiei firma nu obţine profit. Pentru firma din
acest exemplu, dat fiind preţul de 2,4 milioane lei/unitatea de produs, punctul pierderii
minime este la 14 unităţi de produs/zi. Acesta este nivelul producţiei începând cu care costul
marginal devine mai mare decât venitul marginal.
Graficele (b) şi (c) din Figura 7.4 exprimă două modalităţi de abordare a situaţiei
firmei din acest exemplu. În graficul 7.4(b) este prezentată abordarea cost total-venit total.
Deoarece curba costului total este deasupra curbei venitului total pentru toate nivelurile de
producţie, firma nu obţine profit. Diferenţa dintre venitul total şi costul total este cea mai mică
la un nivel al producţiei de 14 unităţi de produs / zi.
Graficul (c) analizează aceeaşi situaţie în abordarea venit marginal-cost marginal. În
acest grafic sunt reprezentate şi curbele costului total mediu şi costului variabil mediu. Curba
costului marginal intersectează curba venitului marginal într-un punct situat deasupra costului
variabil mediu, dar sub costul total mediu. Deoarece curba cererii este situată sub curba
costului total mediu, există o pierdere pentru fiecare unitate de produs vândută. Pierderea
totală (produsul dintre pierderea pe unitate şi cantitatea vândută) este egală cu aria haşurată
din graficul (c). În această situaţie, curba cererii este situată deasupra curbei costului variabil
mediu. Astfel, fiecare unitate de produs vândută generează un venit care acoperă partea sa din
costurile variabile, dar nu suficient pentru a acoperi integral partea sa din costurile totale
atunci când se include şi costul fix corespunzător
(a) ei. Pierderea este mai mică dacă firma
continuă să producă ceva decât dacă nu produce nimic, dar suportă o pierdere egală cu o parte
din costurile fixe. Cost Cost variabil Cost Venit
Venit total
Profit total mediu mediu marginal marginal
Producţie (2) Cost total
sau pierdere (5) (6) (7) (8)
(unităţi) (3)
(4)
(1)
0 0 16 -16 - - 2,4
1 19,04 -16,64 19,04 19,04 3,04
2,4 2,72 2,4
2 4,8 21,76 -10,88 10,88 10,88 2,4
. . . . . . .
. Figura 7.4.
. Minimizarea . în condiţii de .concurenţă perfectă .
. pierderilor. pe temen scurt
. . . . . . .
12 28,8 40,4 -11,6 3,37 2,03 2 2,4
13 31,2 42,4 -11,2 3,26 2,03 2,6 2,4
14 33,6 44,6 -11 3,19 2,04 2,4 2,4
15 36 47,04 -11,04 3,14 2,07 2,4
2,7
16 38,4 49,76 -11,36 3,11 2,11 2,4
3
17 40,8 52,8 -12 3,11 2,12 2,4

Toate valorile sunt exprimate în milioane lei

 (b)
8.000
) 7.200
Cost total
6.400
/zi
lei Punctul
i 5.600 pierderii
mi minime Venit total
eci 4.800
(z 4.000
ale
tot 3.200
ri 2.400
stu
Co 1.600
800

0 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24
Producţie (unităţi/zi)

(c)
)
8.000
/zi
lei
7.200 Cost total mediu
ii
(m
l 6.400
5.600 Pierderea Pierderea
Cost marginal
na
gi unitară x medie pe
ar 4.800 Cantitate = unitate
m 4.000 Pierdere
st totală
Co 3.200
Dacă preţul de piaţă al 2.400
produsului este prea mic pentru a permite obţinerea de profit, firma
trebuie să-şi minimizeze pierderile. Pentru firma din acest exemplu, dat
1.600 fiind preţul de 2,4
Venit
milioane lei/unitatea de produs, punctul pierderii minime este la 14 unităţimarginal
de produs/zi. La acest
nivel al producţiei curba800 Costmarginal
costului variabil intersectează curba venitului marginal într-un punct
mediu
situat deasupra costului variabil mediu, dar sub costul total mediu. Fiecare unitate de produs
vândută generează un venit care acoperă partea sa din costurile variabile, dar nu suficient pentru
a acoperi partea sa din costurile
0 totale
2 atunci
4 6 când 8 se
10include
12 14şi costul
16 18 fix corespunzător
20 22 24 ei.
Producţie
De exemplu, presupunând că salariile sunt (unităţi/zi)
singurele costuri variabile ale firmei, iar
chiria este singurul cost fix, firma obţine un venit suficient pentru a plăti salariile (costurile
variabile) şi o parte din chirie (costul fix). Dacă firma s-ar închide temporar, nu ar obţine nici
un venit şi în plus ar trebui să acopere integral chiria. În acest caz, pierderea ar fi mai mare
decât în cazul în care firma optează pentru un nivel al producţiei la care venuitul marginal este
egal cu costul marginal (14 unităţi de produs/ zi).

7.2.5. Închiderea firmei pentru minimizarea pierderilor pe temen scurt

Uneori, preţul produsului pe piaţă scade atât de mult încât firma trebuie închisă pentru
a minimiza pierderile pe termen scurt. În Figura 7.5, această situaţie se regăseşte la preţul de
1,8 milioane lei pe unitatea de produs.
În această situaţie, preţul pieţei nu permite firmei să obţină profit pentru nici un nivel
al producţiei. Dar, de această dată, cel mai bun lucru pe care îl poate face firma este să se
închidă pe termen scurt. Închiderea termporară a firmei nu este acelaşi lucru cu ieşirea firmei
de pe piaţă. Închiderea firmei se referă la decizia pe termen scurt a firmei de a nu produce
nimic o perioadă determinată de timp datorită condiţiilor curente ale pieţei. Ieşirea de pe piaţă
se referă la decizia pe termen lung de a părăsi piaţa. Deciziile pe termen lung diferă de cele pe
termen scurt deoarece majoritatea firmelor nu pot să evite costurile fixe pe termen scurt, dar
pot face acest lucru pe termen lung.
O firmă care se închide termporar, îşi menţine capacitatea de producţie şi suportă în
continuare costurile fixe (plăteşte chiria şi salariile unei părţi din personal etc). Când
condiţiile pieţei se modifică şi preţul începe să crească, firma poate produce din nou. Dacă
situaţia pe piaţă nu se îmbunătăţeşte, firma iese de pe piaţă – se orientează spre alte activităţi
sau dispare. Atunci cînd firma iese de pe piaţă, ea elimină în totalitate cheltuielile fixe – îşi
vinde echipamentele de producţie, renunţă la contractul de închiriere al clădirii în care îşi
desfăsoară activitatea etc.
 Figura 7.5. Închiderea firmei pentru minimizarea pierderilor pe termen scurt

(a)

Cost Cost variabil Cost Venit

Venit total
Profit total mediu mediu marginal marginal
Producţie (2) Cost total
sau pierdere (5) (6) (7) (8)
(unităţi) (3)
(4)
(1)
. .
. .
. . 1,64
10 18 36,8 -18,84 3,68 2,08 1,8
1,72
11 19,8 38,6 -18,76 3,51 2,05 1,8
1,84
12 21,6 40,4 -18,8 3,37
.. 2,03 1,8
Toate valorile sunt exprimate în milioane lei
 (b)
) 8.000
/zi
7.200
lei Cost total
i 6.400
mi Punctul
eci 5.600 pierderii
minime
(z 4.800
ale
tot 4.000
3.200
ri
stu
Co 2.400
Venit total
1.600
800

0 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24
Producţie (unităţi/zi)

(c)
)
/zi 8.000
lei
7.200
ii Cost total mediu
6.400
(m
l
5.600 Cost marginal
na
gi
ar 4.800
m 4.000
st Cost variabil
Co 3.200 mediu
2.400
1.600 Venit
marginal
800 preţul pieţei pentru produsele unei firme scade atât de mult încât firma trebuie închisă
Uneori,
pentru a menţine pierderile pe termen scurt la un nivel minim. Această situaţie se regăseşte la
preţul de 1,8 milioane lei pe unitate de produs. Costul marginal depăşeşte venitul marginal dacă
producţia creşte peste 11 unităţi. La un nivel de 11 unităţi de produs, pierderea este minimă
0 milioane
(18,76 2 4 lei).
6 Totodată,
8 10 pierderea
12 14 16 18 fi20
poate 22 la
redusă 2416 milioane lei/zi, dacă firma se
închide. Se observă că, înProducţie
acest caz, curba costului marginal intersectează curba venitului
(unităţi/zi)
marginal într-un punct situat sub curba costului variabil mediu. Acesta este semnalul pentru
închiderea firmei.
 În situaţia în care firma se închide, menţinerea producţiei la nivelul la care venitul
marginal este egal cu costul marginal nu se mai justifică. De exemplu, costul marginal
depăşeşte venitul marginal dacă producţia creşte peste 11 unităţi. La 11 unităţi de produs,
pierderea este minimă (18,76 milioane lei). Totodată, pierderea poate fi redusă la 16 milioane
lei/zi dacă firma se închide (nu produce nimic).
Motivul pentru care o producţie de 11 unităţi nu minimizează pierderea este că la acest
nivel de producţie curba cererii este situată sub curba costului variabil mediu. În acest caz,
curba costului marginal intersectează curba venitului marginal într-un punct situat sub curba
costului variabil mediu. Acesta este semnalul pentru închiderea firmei.
Considerând că salariile sunt singura cheltuială variabilă, iar chiria este singura
cheltuială fixă, venitul obţinut din vânzarea unei producţii de 11 unităţi nu este suficient
pentru a acoperi nici măcar salariile lucrătorilor. În această situaţie, cel mai bun lucru pe care
poate să îl facă firma este să trimită lucrătorii acasă şi să nu mai suporte cheltuielile variabile,
chiar dacă în această situaţie proprietarul firmei continuă să plătească în întregime chiria.

7.2.6. Curba ofertei pe termen scurt a unei firme

Exemplele anterioare oferă informaţia necesară pentru determinarea curbei ofertei pe

termen scurt pentru o firmă perfect concurenţială.
Figura 7.6: Determinarea curbei ofertei pe termen scurt

Pentru o firmă curba ofertei pe termen scurt poate fi determinată din curbele costurilor. Când
preţul unei unităţi de produs este 4 milioane lei, firma produce în punctul E 1. Dacă preţul scade,
firma se deplasează pe termen scurt în jos, de-a lungul curbei costului marginal, spre poziţii
precum E2 şi E3. Firma continuă să producă la punctul unde costul marginal este egal cu preţul,
până când costul marginal scade sub costul variabil mediu (punctul E 4). Astfel, E4 este cel mai de
jos punct al curbei ofertei pentru firma din acest exemplu. Sub acest preţ firma se închide.

) 8.000
/zi
7.200
lei Cost total mediu
6.400
ii
(m
rel 5.600
ita Curba ofertei
4.800
un E1
ri 4.000
stu E2
Co 3.200
E3
2.400
1.600
E4
800 Cost variabil
mediu

0 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24
Producţie (unităţi/zi)
 Când preţul unei unităţi de produs este de 4 mil lei, firma va produce 18 unităţi / zi.
Astfel, punctul E1 situat pe curba costului marginal, este şi un punct de pe curba ofertei firmei.
Dacă cererea pentru produsul respectiv se reduce, iar preţul pieţei scade, firma de deplasează
pe termen scurt în jos, de-a lungul curbei costului marginal, spre poziţii precum E 2 şi E3. De
exemplu, la un preţ de 2,4 milioane lei firma îşi minimizează pierderea producând 14
unităţi/zi (punctul E3). Pentru niveluri ale preţului cuprinse între minimul costului total mediu
şi minimul costului variabil mediu, curba ofertei urmează curba costului marginal. Astfel,
firma continuă să producă la nivelul la care costul marginal este egal cu preţul, până când
preţul scade sub costul variabil mediu (punctul E4). Astfel, E4 este cel mai de jos punct situat
pe curba costului marginal care poate fi cosiderat ca fiind parte a curbei ofertei firmei.
În concluzie, curba ofertei pe termen scurt pentru o firmă care urmăreşte maximizarea
profitului şi care operează pe o piaţă cu structură de conurenţă perfectă, coincide cu partea
crescătoare a curbei costului marginal situată deasupra minimului costului variabil mediu.

7.2.7. Curba ofertei pe termen scurt pentru o ramură

Pentru determinarea curbei ofertei pe termen scurt pentru o industrie, se au în vedere

curbele ofertelor firmelor care operează în acea industrie.

Figura 7.7. Determinarea curbei ofertei pe termen scurt pentru o ramură

Curba ofertei pe termen scurt pentru o ramură poate fi obţinută însumând curbele ofertei ale
firmelor individuale. Aici metoda este aplicată pentru trei firme. Dacă preţurile inputurilor se
schimbă în urma modificării producţiei realizate în industria respectivă devine necesară
ajustarea curbei ofertei pentru acea industrie.
(a)
Cantitate oferită
Preţ (mii lei) Firma X Firma Y Firma Z Total
3.200 1.500 - - 1.500
6.400 5.500 3.300 3.333 11.833
9.600 9.500 7.000 10.000 26.500
12.000 12.500 10.000 15.000 37.500

(b)
Firma X Firma Y Firma Z Total
12 12 12 12
0
)
lei
ii 8 8 8 8
(m
eţ + + =
Pr 4 4 4 4

0 10 20 0 10 20 0 10 20 0 10 20 30 40

Cantitate (mii)
 Pentru a determina oferta totală pentru o industrie, se însumează cantităţile oferite de
fiecare firmă pentru fiecare nivel al preţului. Grafic, acest lucru presupune insumarea
orizontală a curbelor ofertelor. Pentru o industrie în care operează un număr mare de firme,
este necesară doar adăugarea în acelaşi mod a curbelor ofertei pe măsura creşterii numărului
de firme.
Pentru însumarea curbele ofertelor firmelor individuale, se presupune că preţurile
inputurilor (resurselor folosite) nu se modifică pe măsură ce producţia creşte. Pentru o firmă
cu dimensiuni mici, această ipoteză este realistă. Totuşi, dacă toate firmele din industrie îşi
măresc producţia în acelaşi timp, nu mai poate fi folosită această ipoteză. În realitate, atunci
când producţia unei întregi industrii creşte, preţurile inputurilor cresc, exceptând cazul în care
curba ofertei pentru factorii de producţie ar fi perfect elastică. Dacă preţul inpututilor creşte pe
măsură ce producţia totală a industriei creşte, curbele costurilor pentru fiecare firmă se vor
deplasa în sus (pe măsură ce producţia tuturor firmelor creşte). În această situaţie, curba
ofertei pe termen scurt pentru o industrie este mai abruptă decât suma curbelor ofertelor
individuale.

7.3. Echilibrul pe termen lung

Pentru o firmă perfect concurenţială, echilibrul pe termen scurt presupune ca ea să fie

mulţumită cu actualul nivel al producţiei. Altfel spus, o firmă perfect concurenţială este în
echilibru atunci când costul marginal este egal cu venitul marginal – care este totodată şi
preţul produsului. Pe termen lung, echilibrul firmei concurenţiale presupune şi alte două
condiţii: (i) fiecare firmă trebuie să fie mulţumită cu dimensiunea ei curentă şi (ii) firmele care
acum nu sunt pe piaţă trebuie să fie dispuse să rămână în afara ei, iar firmele existente pe piaţă
să fie dispuse să rămână aici.
Figura 7.8. Echilibrul firmei pe termen lung în condiţii de concurenţă perfectă

) 1.000
lei
ii Cost marginal pe termen scurt
(m
r Cost total mediu pe termen scurt
ita
un Cost total mediu pe termen lung
st
co 500
şi Venit marginal (preţ)
eţ
Pr
Cost variabil mediu pe termen scurt

25 50
Cantitate (unităţi/zi)
 În condiţii de echilibru pe termen lung, preţul, costul marginal pe termen scurt, costul total
mediu pe termen scurt şi costul total mediu pe termen lung au aceleaşi valori.

În primul rând, deoarece costul marginal este egal cu preţul la nivelul de producţie ales
de firmă, înseamnă că aceasta nu are nici un motiv pentru a modifica nivelul producţiei. În al
doilea rând, dimensiunea firmei permite ca la nivelul ales al producţiei costul total mediu pe
termen scurt să fie menţinut la cel mai mic nivel al costului total mediu pe termen lung. Prin
urmare, costul mediu nu poate fi diminuat prin modificarea volumului şi structurii inputurilor
fixe. În al treilea rând, costul total mediu pe termen scurt şi costul total mediu pe termen lung
sunt egale cu preţul la nivelul de echilibru al producţiei.
Costul total mediu cuprinde atât costurile explicite, cât şi costurile implicite (care includ
costul de oportunitate al capitalului sau profitul normal). Atunci când preţul este egal cu costul
total mediu, capitalul angajat într-o industrie obţine exact profitul normal. Cu alte cuvinte,
firmele obţin profit economic zero. Dacă veniturile ar fi diferite faţă de cele care asigură
profitul normal, nu s-ar mai menţine condiţiile de echilibru pe termen lung. Profituri mai mari
decât profitul normal (profit economic pozitiv) ar atrage firme din afara industriei pe această
piaţă. Totodată, profituri mai mici decât profitul normal (pierdere economică) ar determina
firmele din industrie să părăsească piaţa.

În concluzie, condiţiile de echilibru pe termen lung pot fi sintetizate astfel:

Preţ = Cost marginal = Cost total mediu pe = Cost total mediu pe

termen scurt termen lung

Dacă vreuna dintre părţile aceste ecuaţii nu s-ar verifica, firmele ar avea motive să-şi
modifice planurile. De exemplu, dacă preţul nu este egal cu costul marginal, firmele vor vrea
să-şi schimbe nivelul de producţie dată fiind dimensiunea lor. De asemenea, dacă ar exista
diferenţe între costurile totale medii pe termen scurt şi lung, firmele vor vrea să-şi schimbe
dimensiunea care le permite să realizeze nivelul actual al producţiei. Totodată, dacă preţul este
mai mic decât costul total mediu pe termen lung, firme din industria respectivă vor vrea să
iasă de pe piaţă sau dacă preţul este mai mare decât costul total mediu pe termen lung ar fi
atrase firme din afara industriei.

7.4. Ajustarea unei ramuri la modificarea condiţiilor pieţei

 Condiţia de echilibru pe termen lung există numai atâta timp cât condiţiile pieţei nu se
modifică. Modificarea condiţiilor pieţei afectează cererea pentru un produs. Ce se întâmplă
atunci când cererea pieţei scade sau creşte şi cum este afectată o firmă concurenţială şi
întreaga industrie? Pentru simplificare, presupunem că oferta este perfect elastică.
 Figura 7.9. Ajustarea pe termen lung la scăderea cererii

) (a) O firmă ) (b) O industrie

lei lei
ii 1.000 ii 1.000 După ce unele firme
(m Cost marginal (m ies de pe piaţă, preţul Curbele ofertei
r r revine la 400 mii lei pe termen scurt
ita CTML CTMS ita O2
un un O1
st st
Curba ofertei pe
co 400 co 400 termen lung
şi şi
eţ Pierderea la preţul de 320 eţ C2 C1
Pr mii lei scoate unele firme Pr Preţul scade temporar
de pe piaţă la 320 mii lei.
25 50 50.000 100.000
Cantitate (unităţi/zi) Cantitate (unităţi/zi)

La început, atât firma, cât şi industria se află în echilibru pe termen lung la preţul de 400 mii lei.
Apoi, condiţiile pieţei se schimbă şi curba cererii se deplasează spre stânga, de la C 1 la C2. Pe
termen scurt, preţul scade de la 400 mii lei la 320 mii lei (intersecţia dintre C 2 şi O1). Răspunsul
firmei, pe termen scurt, constă în deplasarea în jos de-a lungul curbei costului marginal. După
un timp, unele firme – nu şi cea reprezentată aici – nu mai acceptă pierderile şi părăsesc
industria respectivă. Ca urmare, curba ofertei se deplasează în poziţia O 2 şi preţul pieţei începe
să-şi „revină”. Firma reprezentată revine la pragul de rentabilitate. Pe termen lung, piaţa
urmează tendinţa ofertei pe termen lung, aşa cum arată săgeata îngroşată pe graficul (b).

Figura 7.10. Ajustarea pe termen lung la creşterea cererii

) (a) O firmă ) (b) O industrie

lei lei
ii 1.000 Profitul la preţul de ii 1.000 Preţul creşte temporar la
(m 480 mii lei atrage (m 480 mii lei. Curbele ofertei
r noi firme r O1 pe termen scurt
ita CTMS ita
O2
un un
st st
Curba ofertei pe
co 400 co 400 termen lung
şi şi
eţ CTML eţ După ce intră noi C1 C2
Pr Cost marginal Pr firme, preţul scade
la
25 50 400 mii lei 50.000 100.000
Cantitate (unităţi/zi) Cantitate (unităţi/zi)

În această figură atât firma, cât şi industria se află iniţial în echilibru la preţul de 400 mii lei.
Apoi, condiţiile pieţei se schimbă şi curba cererii se deplasează spre dreapta, de la C 1 la C2. Pe
termen scurt, preţul creşte la 480 mii lei (intersecţia dintre C 2 şi O1). Răspunsul firmei, pe termen
scurt, este redat de deplasarea în sus de-a lungul curbei costului marginal. Firma obţine un câştig
mai mare decât profitul normal. După un timp, câştigurile mai mari atrag noi firme în această
industrie. Datorită intrării pe piaţă a unor noi firme, curba ofertei se deplasează de la O 1 la O2.
Profitul pentru firma din exemplu revine la normal şi astfel alte firme noi nu mai sunt interesate
să intre în această industrie. Piaţa urmează sensul curbei ofertei pe termen lung – aşa cum arată
săgeata îngroşată de pe graficul (b).
 Figura 7.11. Înclinaţia pozitivă a curbei ofertei pe termen lung pentru o industrie

) (a) O firmă ) (b) O industrie

lei lei
ii 1.000 ii 1.000
(m (m Temporar, preţul creşte
r r la 600 mii.lei
ita Cmg2 Cmg1 CTM2 ita
un un
st CTM1 st Curba
400 400
co co
ofertei
C2
şi şi
eţ eţ pe
Pr Pr termen O C1
1
lung O2
25 50 50.000 100.000
Cantitate (unităţi/zi) Cantitate (unităţi/zi)
La costuri mai mari
noul preţ de echilibru
este 500 mii lei
Pentru graficele din figurile 7.9 şi 7.10 s-a presupus că preţul inputurilor nu se modifică dacă
producţia creşte. Graficele din figura 7.11 arată ce se întâmplă în cazul în care creşterea
industriei determină creşterea preţurilor inputurilor. Cum producţia creşte, creşterea preţului
inputurilor deplasează curba costului marginal al firmei de la Cmg 1 la Cmg2 şi curba costului
total mediu de la CTM1 la CTM2. Rezultatul este formarea unui nou preţ de echilibru pe termen
lung mai mare decât preţul iniţial. Prin urmare, curba ofertei pe termen lung pentru o industrie
continuă să aibă o pantă pozitivă, dar este mai elastică decât oferta pe termen scurt.