Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
În anii 1950-1960 când au fost modelate pentru prima dată mecanismele canalelor cu
fading (fluctuaţii), aceste idei au fost aplicate iniţial comunicaţiilor dincolo de orizont, care cuprind
o gama largă de benzi de frecvenţă. Pentru comunicaţiile ionosferice se utilizează banda de
frecvenţe înalte HF (high frequency) de la 3-30 Mhz iar pentru împrăştierea troposferică se
folosesc benzile 300-3Ghz UHF (Ultra High Frequency) respectiv 3-30 Ghz SHF (Super High
Frequency).
Primele modele ne sunt încă destul de utile în caracterizarea efectelor fadingului în
sistemele de comunicaţii numerice mobile, deşi fadingul în sistemele radio mobile este oarecum
diferit decât cel din canalele troposferice şi ionosferice. de faţă se ocupă de fadingul Rayleigh,
din banda UHF care afectează sistemele mobile cum sunt sistemele de comunicaţii celulare
prezentând principalele tipuri de fading şi degradări.
In studiul sistemelor de comunicaţii, punctul uzual de pornire, pentru înţelegerea relaţiilor
referitoare la performanţele de bază ale acestora îl reprezintă canalul clasic cu zgomot gaussian
alb aditiv AWGN (Additive White Gaussian Noise), cu eşantioane de zgomot gaussian statistic
independente care afectează eşantioanele de date, neafectate de interferenţa intersimbol ISI
(Inter Symbol Interference), zgomotul termic din receptor reprezentând motivul principal al
degradării performanţelor. De nenumărate ori însă, interferenţa externă recepţionată de antenă
este mai importantă decât zgomotul termic. Această interferenţă externă poate fi uneori,
caracterizată ca având un spectru larg şi se cuantifică printr-un parametru numit temperatura
antenei. Zgomotul termic are de obicei, o densitate spectrală de putere plată în banda semnalului
şi o tensiune gaussiană având funcţia densităţii de probabilitate de medie nulă. Următorul pas în
modelarea sistemelor practice este introducerea filtrelor limitatoare de bandă. Filtrul din
transmiţător serveşte de obicei la satisfacerea unor cerinţe referitoare la conţinutul spectral. Filtrul
din receptor este deseori folosit ca un “filtru adaptat“ la banda semnalului.
Din cauza proprietăţii filtrelor de a limita banda şi a distorsiona faza, este necesară o
proiectare specială a semnalului şi tehnici de egalizare pentru a evita ISI introdusă de filtre.
Dacă nu sunt specificate caracteristicile de propagare ale canalului radio, se presupune
de obicei că atenuarea semnalului în funcţie de distanţă are loc ca în cazul propagării printr-un
spaţiu liber ideal. Modelul spaţiului liber ideal consideră că regiunea dintre antena transmiţătoare
şi cea receptoare e liber, fără obiecte care ar putea să reflecte sau să absoarbă energia de radio
frecvenţă RF (radio frecvenţă).
220
De asemenea se presupune ca în interiorul regiunii, atmosfera se comportă ca un mediu
uniform neabsorbant, iar suprafaţa solului se consideră infinit de departe faţă de semnalul care se
propagă (sau echivalent, are un coeficient de reflexie neglijabil). In acest spaţiu liber idealizat,
atenuarea energiei RF dintre transmiţător şi receptor are o lege de variaţie pătratică inversă.
unde d = distanţa dintre transmiţător şi receptor iar λ = lungimea de undă a semnalului care se
propagă. În cazul în propagării idealizate, poate fi prezisă puterea semnalului recepţionat. În
realitate, propagarea semnalelor are loc în atmosferă şi aproape de pământ, astfel modelul
propagării libere nu este adecvat pentru descrierea canalului şi estimarea performanţelor
sistemului.
În sistemele de comunicaţii mobile fără fir, un semnal ajunge de la transmiţător la
receptor prin canal radio având căi de reflexie multiple (fig. 8.1), fenomen denumit propagare
multicăi. Acest fenomen poate cauza fluctuaţii ale semnalului recepţionat ca amplitudine, fază şi
unghi de sosire, dând naştere terminologiei de fading multicăi (multipath fading).
221
înaltă frecvenţă. Ambele denumiri fluctuaţie şi scintilaţie, se referă la fluctuaţii aleatoare ale
semnalului sau fading datorat propagării multicale.
Diferenţa principală constă în faptul că scintilaţia implică particule (ex: ioni) care sunt mult
mai mici decât lungimea de undă. Modelarea cap la cap şi proiectarea de sisteme care să
atenueze efectul fadingului sunt mult mai dificile decât cele ale unei surse ale cărei performanţe
sunt degradate de AWGN.
222
• reflexia apare când unda electromagnetică ce se propagă, cade pe o suprafaţă netedă
de dimensiuni foarte mari comparativ cu λ , lungimea de undă a semnalului de radio
frecvenţă RF.
• difracţia aparecând calea radio dintre transmiţător şi receptor e obstrucţionată de un corp
dens, de dimensiuni mari comparativ cu λ generând unde secundare în spatele
corpului obturant
Difracţia este un fenomen care contează pentru energia RF care circulă între transmiţător şi
receptor fără cale directă de propagare LOS. Difracţia e deseori numită umbrire deoarece câmpul
rezultat prin difracţie poate ajunge la receptor chiar şi atunci când receptorul e umbrit de un corp
impenetrabil din punct de vedere electromagnetic.
• împrăştierea (scattering) apare când unda radio cade pe suprafeţe rugoase mari sau
când cade pe o suprafaţă cu dimensiuni comparabile cu λ sau mai mici, ceea ce
determină reflectarea energiei de RF în toate direcţiile. În mediul urban corpurile tipice
care cauzează difracţia sunt stâlpii felinarelor, tăbliţele cu numele străzilor şi frunzişul.
Se analizează fadingul de scară mică, cu cele două forme: împrăştierea în timp a semnalului
(dispersia semnalului) şi natura variabilă în timp a canalului. Analiza se face în domeniul timp şi
în domeniul frecvenţă (fig.8.2, blocurile 7, 10, 13, 16). Pentru dispersia semnalului tipurile de
degradare cauzate de fading sunt clasificate ca fading selectiv în frecvenţă, respectiv fading
neselectiv în frecvenţă (plat) (blocurile 8, 9, 11, 12). Pentru manifestările variabile în timp;
degradările produse de fading se clasifică în: fading lent, respectiv fading rapid (blocurile 14, 15,
17, 18), etichetele care indică transformările Fourier.
223
.
Manifestări ale
canalelor cu fading
1 4
3
2 5 6
7 10 13 16
Duale
8 9 17 18
Fading Fading Fading Fading
Duale
selectiv în plat rapid lent
frecvenţă
11 12 14 15
224
În fig.8.3 sunt prezentate diferitele contribuţii care trebuie luate în considerare când se
estimează pierderea pe cale pentru analiza „bugetului” legăturii de comunicaţie în aplicaţiile
celulare.
Aceste contribuţii sunt:
• pierderea medie a căii ca funcţie de distanţă, cauzată de fadingul de scară
largă.
• variaţii apropiate de cazul cel mai defavorabil a pierderii medii a căii (tipic 6-10 dB), sau
marginea fadingului pe scară largă.
• cazul aproape cel mai defavorabil Rayleigh, sau marginea fadingului de scară mică (tipic
20-30 dB).
Notaţia „~ 1-2%” indică o zonă (probabilitate) sub zona de sfârşit (coadă) a fiecărei funcţii
densitate de probabilitate, ca obiectiv de proiectare. Astfel, totalul până la marginea indicată se
doreşte să furnizeze o putere a semnalului recepţionat de 98-99% din fiecare tip de variaţie a
fadingului (de scară mare sau mică).
Staţia
Puterea mobilă Distanţa
transmisă 0
Fading de scară largă
log-normal
Pierderea
medie a căii
Marginile fadingului de
scară mare
225
unde „*” denotă convoluţia. În cazul comunicaţiilor radio mobile, r(t) poate fi exprimat prin două
variabile aleatoare:
unde m(t) e componenta de fading de scară largă, iar r0(t) e componenta de fading de scară
mică. Uneori m(t) e denumit medie locală sau fading log-normal deoarece mărimea
(magnitudinea) lui m(t) e descrisă printr-o funcţie cu densitate de probabilitate de tip log-normală
sau echivalent, (mărimea măsurată în decibeli are o pdf Gaussiană). La fel r0(t) e uneori numită
fading multicăi sau fading Rayleigh .
Puterea Puterea
semnalului semnalului
[dB] [dB]
m(t)
r0(t)
r0(t)
Deplasarea Deplasarea
antenei antenei
a) b)
Figura.8.4 reprezintă legătura dintre fadingul de scară mare şi mică. Figura 8.4a,
puterea semnalului recepţionat r(t) e reprezentată faţă de deplasarea antenei (tipic, în unităţi de
lungime de undă), pentru cazul comunicaţiilor mobile. Fadingul de scară mică e suprapus peste
fadingul de scară mare şi poate fi identificat uşor. Deplasarea tipică a antenei, dintre zerourile
fadingului de scară mică, este aproximativ egală cu o jumătate de lungime de undă. În fig.8.4b
fadingul de scară largă sau media locală m(t) a fost extras pentru a se vedea fadingul de scară
mică r0(t) în jurul unei anumite puteri constante.
226
8.2.2 Fadingul de scară mare, pierderea medie pe cale şi deviaţia standard.
Pentru aplicaţiile radio mobile, metoda de predicţie Okumura a dat valorile primelor
măsurători complete pentru pierderile pe cale, pentru un mare număr de înălţimi de antene şi
distanţe de acoperire. Metoda de predicţie Hata a transformat datele obţinute de Okumura în
formule parametrice. Pentru aplicaţiile radio mobile, Lp (d ) , pierderea medie pe cale, ca funcţie
de distanţa d dintre transmiţător şi receptor este proporţională cu puterea n a lui d, d raportat la
distanţa d0 de referinţă.
n
⎛d⎞
Lp (d ) ~ ⎜⎜ ⎟⎟ (8.4)
⎝ d0 ⎠
⎛ d ⎞
L p (d ) = L s (d 0 )(dB ) + 10 n log ⎜⎜ ⎟⎟ (8.5)
⎝ d0 ⎠
Distanţa de referinţă d0, corespunde unui punct aflat la mare distanţă de antenă. Tipic d0,
este 1 km pentru celulele mari, 100m pentru microcelule şi 1m pentru canale indoor. Lp (d ) este
pierderea medie a căii (mediat pe o multitudine de amplasamente) pentru o valoare dată a lui d.
Folosind regresia liniară pentru MMSE (Minimum Mean-Squred Estimate) estimarea minimului
mediei pătratice, pentru a determina Lp (d ) funcţie de d pe o scară log-log (pentru distanţe mai
mari ca d0) rezultă o linie dreaptă cu panta 10 ndB/decadă. Valoarea exponentului n depinde de
frecvenţă, înălţimea antenei şi mediul de propagare. În spaţiul liber n=2, după cum se vede din
ec.(8.1). Pentru unde puternic ghidate (ca străzile oraşelor), n poate fi mai mic ca 2, iar când sunt
prezente obstrucţiile, n este mai mare. Pierderea căii Ls(d0), pentru punctul de referinţă aflat la
distanţa d0 faţă de transmiţător, se găseşte de obicei prin măsurători de câmp sau se calculează
folosind pierderea căii în spaţiul liber dată de ec.(8.1). În fig.8.5 se observă împrăştierea pierderii
căii în funcţie de distanţă pentru câteva oraşe din România. Pierderea căii a fost măsurată relativ
pentru distanţa de referinţă în spaţiu liber d0 =100m. Se vede că liniile drepte se potrivesc la
diferite valori ale exponentului.
227
Fig.8.5 Pierderea căii in funcţie de distanţă măsurată pentru câteva oraşe din România
Pierderea căii funcţie de distanţă, din ec.(8.5) este o medie şi deci nu e adecvată pentru
descrierea unui caz particular de pierdere a căii. E necesar să se cunoască şi variaţiile în jurul
mediei, deoarece mediul pentru diferite amplasamente poate fi foarte diferit pentru separări
similare transmiţător-receptor. Din fig.8.5 se vede că variaţiile pierderii pe cale pot fi relativ mari.
Măsurătorile au arătat că, pentru orice valoare a lui d, pierderea pe cale Lp(d) este o variabilă
aleatoare având o distribuţie log-normală în jurul valorii medii L p (d ) dependentă de distanţă.
Astfel pierderea pe cale Lp(d) poate fi exprimată în funcţie de L p (d ) plus o variabilă aleatoare
Xσ :
d
L p (d )(dB) = Ls (d 0 )(dB) + 10n log10 + X σ (dB) (8.6)
d0
Astfel, parametrii care trebuie să descrie statistic pierderea pe cale datorată fadingului pe
scară largă pentru o locaţie arbitrară cu o anumită separare transmiţător receptor, sunt:
- distanţa de referinţă d0
- exponentul pierderii căii n
228
8.2.3. Fadingul de scară mică, statistici şi mecanisme
Atunci când semnalul recepţionat e compus din unde reflectate multiple plus o
componentă importantă directă (nefadată), amplitudinea anvelopei datorată fadingului de scară
mică, e caracterizată de o funcţie cu densitate de probabilitate de tip Rice-ană şi e numită fading
Ricean. Componenta nefadată e denumită componentă speculară. Pe măsură ce amplitudinea
componentei speculare se apropie de zero, funcţia densitate de probabilitate Rice-ană se apropie
de funcţia Rayleigh (8.7) de forma:
⎡ r2 ⎤
r
exp ⎢ − 2⎥
,r ≥ 0
⎣ 2σ ⎦
2
σ
p (r ) = (8.7)
0 ,in rest
unde r este amplitudinea anvelopei semnalului recepţionat, iar 2 σ 2 este puterea medie a
semnalului multicale înaintea detecţiei.
Componenta Rayleigh fluctuantă e numită uneori componentă aleatoare, împrăştiată sau
difuză. Funcţia cu densitate de probabiliate Rayleigh rezultă din faptul că nu există componentă
speculară a semnalului, astfel pentru o singură legătură de comunicaţie ea reprezintă funcţia
corespunzătoare cazului cel mai defavorabil de fading în funcţie de puterea medie a semnalului
recepţionat. În cele ce urmează se presupune că reducerea valorii raportului semnal-zgomot S/Z
cauzată de fading urmează modelul Rayleigh. În plus se presupune că semnalul care se propagă
e în banda de frecvenţă UHF, corespunde telefoniei celulare actuale şi serviciilor de comunicaţii
personale PCS (personal communication services), cu alocarea de frecvenţă 1-2GHz.
Fadingul de scară mică (fig.8.2, blocurile 4,5,6) se manifestă prin două mecanisme:
• împrăştierea în timp a impulsurilor numerice din semnal
• comportarea variabilă în timp a canalului de comunicaţie, cauzată de mişcare (ex: antena
receptoare aflată pe o platformă mobilă).
În fig.8.6 sunt ilustrate consecinţele ambelor manifestări arătând răspunsul canalului multicăi
la un impuls îngust, în funcţie de întârziere (sau de timp dacă se presupune că mişcarea e de
viteză constantă) se utilizează două referinţe distincte de timp, întârzierea τ şi timpul de
observare sau de transmisie t.
Timpul de întârziere se referă la împrăştierea în timp care rezultă din răspunsul non-optim la
impuls al canalului cu fading.
Timpul de transmisie e legat de mişcarea antenei sau modificările spaţiale, ţinând cont de
schimbările căilor de propagare care sunt percepute ca o comportare variabilă în timp a canalului.
229
Trebuie menţionat că la viteză constantă, cum se presupune în fig.8.6, comportarea variabilă
în timp poate fi ilustrată folosind fie poziţia antenei, fie timpul de transmisie.
Puterea recepţionată
a) Timpul de întârziere τ b) Timpul de întârziere τ
Poziţia antenei #3
la momentul t3
Puterea recepţionată
c) Timpul de întârziere τ
230
În fig.8.7 sunt prezentate pe scurt aceste două mecanisme ale fadingului (timp sau
întârziere, şi frecvenţă sau deplasare Doppler). Fiecare mecanism caracterizat în domeniul timp
poate fi la fel de bine caracterizat în domeniul frecvenţă.
Mecanisme
Domeniul duale Domeniul
timp-întârziere deplasării Doppler
231
sau împrăştierea Doppler. Aceste mecanisme şi categoriile de degradări asociate vor fi
examinate în cele ce urmează.
impuls transmis, cum variază puterea medie recepţionată în funcţie de τ întârzierea de timp”.
Termenul „întârziere de timp” e folosit referitor la excesul întârzierii. El reprezintă
întârzierea de propagare a semnalului care depăşeşte întârzierea primului semnal sosit la
receptor. Pentru canalul radio fără fir tipic, semnalul recepţionat constă de obicei din câteva
componente multicăi discrete, numite de obicei „degete”. Pentru anumite canale, ca de exemplu
canalul cu împrăştiere troposferică, semnalul recepţionat e deseori văzut ca un semnal continuu
de componente multicăi. Pentru măsurarea profilului intensităţii multicăi, trebuie folosite semnale
de bandă largă. Pentru un singur impuls transmis, timpul Tm , dintre prima şi ultima componentă
recepţionată reprezintă întârzierea în exces maximă, pe durata căreia puterea semnalului multicăi
cade la un anume nivel de prag, sub componenta cea mai puternică. Nivelul de prag poate fi ales
cu 10dB sau 20dB sub nivelul celei mai puternice componente. Notăm că pentru un sistem ideal
τ
(cu întârziere în exces nulă) funcţia S( ) ar consta dintr-un impuls ideal cu ponderea egală cu
puterea medie totală a semnalului recepţionat.
232
S(τ)
S(γ)
Funcţii duale
γ
0 fc-fd fc fc+fd
Tm
Întârzierea în exces fd
maximă Împrăştierea spectrală
a) Profilul intensităţii multicăi broadening
d) Spectrul de putere Doppler
|R(Δf)|
R(Δt)
Funcţii duale
Δf Δt
0
0
f0=1/Tm T0=1/fd
Banda de coerenţă Timpul de coerenţă
b) Funcţia de corelaţie cu decalaj de c) Funcţia de corelaţie cu decalaj de
frecvenţă timp
Fig.8.8 Relaţiile între funcţiile de corelaţie ale canalului şi funcţiile densităţii de putere
233
feding selectiv în frecvenţă dacă Tm > Ts . Această condiţie apare de câte ori componentele
multicăi recepţionate ale simbolului se extind peste durata simbolului. O asemenea dispersare
multicăi e similară cu distorsiunea ISI cauzată de un filtru electronic. De fapt o altă denumire
pentru acest tip de degradare datorată fedingului este ISI indus de canal.
În cazul fedingului selectiv în frecvenţă e posibilă evitarea distorsionării deoarece multe
din componentele multicăi sunt rezolvabile de către receptor. Mai tîrziu vor fi prezentate tehnici
de evitare a distorsiunilor.
Un canal prezintă feding plat sau selectiv în frecvenţă dacă Tm < Ts. În acest caz, toate
componentele multicăi recepţionate ale simbolului ajung într-un interval de simbol astfel că ele nu
sunt rezolvabile. Aici nu există distorsiunea de tip ISI indus de canal, deoarece împrăştierea în
timp a semnalului nu duce la suprapuneri semnificative între simbolurile recepţionate vecine.
Există totuşi o degradare a performanţelor deoarece fazorii componenţi nerezolvabili se
pot adăuga distructiv şi pot duce la o reducere substanţială a raportului semnal-zgomot. Astfel
canalul, considerat cu feding plat, poate prezenta uneori distorsiuni selective în frecvenţă.Acest
lucru va fi explicat mai târziu, mai comod la analiza degradărilor în domeniul timp.
Pentru reducerea valorii raportului semnal-zgomot S/Z cauzată de fedingul plat, tehnica
de evitare adecvată este de a îmbunătăţi valoarea acstui raport pentru semnalul recepţionat (sau
de a reduce valoarea raportului S/Z impus). Pentru sistemele numerice, cea mai eficientă cale
este introducerea unui anume grad diversitate a semnalului şi utilizarea codării pentru corecţia de
erori.
vede funcţia |R( Δ f)| numită funcţia de corelaţie cu decalajul frecvenţei, care este transformata
τ
Fourier a lui S( ). R( Δ f) reprezintă corelaţia dintre răspunsul canalului la două semnale ca
funcţie de diferenţă de frecvenţă dintre cele două semnale. Ea poate fi interpretată ca o funcţie de
transfer în frecvenţă a canalului. Astfel, împrăştierea în timp poate fi interpretată ca rezultatul
corelaţia dintre semnalele recepţionate care sunt decalate în frecvenţă cu Δ f=f1-f2 ?”. R( Δ f)
poate fi măsurată prin transmiterea unei perechi de sinusoide separate în frecvenţă cu Δ f,
intercorelaţia dintre două semnale recepţionate separat şi repetând procesul pentru Δ f mai
mare. Astfel, măsurarea lui R( Δ f) poate fi făcută cu o sinusoidă cu banda de frecvenţă care
interesează (semnalul de bandă largă). Banda de coerenţă f0, este măsura statistică a domeniului
de frecvenţe peste care canalul permite trecerea tuturor componentelor spectrale, cu un câştig
aproximativ egal şi fază liniară. Astfel banda de coerenţă reprezintă domeniul de frecvenţe pentru
234
care componentele de frecvenţă au un potenţial mare pentru corelarea amplitudinilor. Astfel
componentele spectrale ale semnalului din acest domeniu sunt afectate de canal în acelaşi mod,
ca de exemplu prezintă sau nu feding. De notat că f0 şi Tm sunt mărimi reciproce (înmulţite cu o
constantă). Se poate spune cu aproximaţie că:
1
f0 ≈ (8.8)
Tm
Întârzierea în exces maximă, Tm nu e neapărat cel mai bun indicator despre modul în
care, un sistem dat va lucra cu canalul, deoarece diferite canale având acelaşi Tm pot prezenta
profile de intensitate a semnalului funcţie de împrăştierea întârzierii foarte diferite.
O măsură mult mai utilă si mai des întâlnită pentru împrăştierea întârzierii este radical din
media pătratului împrăştierii întârzierii în valoare efectivă (rms-root mean squared) στ , unde:
στ = τ2 − τ() 2
(8.9)
στ - este rădăcina pătrată a momentului central de ordin doi a lui S(τ).
Nu există o relaţie exactă între banda de coerenţă şi împrăştierea întârzierii, ea trebuie
dedusă prin analiza semnalului (de obicei se utilizează tehnici Fourier) pentru măsurări ale
dispersiei semnalelor în anumite canale. Au fost descrise câteva relaţii aproximative. Dacă banda
de coerenţă se defineşte ca intervalul de frecvenţe în care funcţia de transfer în frecvenţă
complexă a canalului are o corelaţie de minim 0.9, atunci banda de coerenţă e aproximativ
1
f0 ≈ στ (8.10)
50
Pentru cazul comunicaţiilor radio mobile ca model util pentru acoperirea urbană este în
general acceptată zona cu împrăşiere radială cu decalaj uniform, împrăştieri având coeficienţi de
reflexie egali ca mărime dar independenţi, cu faza de reflexie aleatoare. Acest model e denumit
model de canal cu împăştiere densă. La un asemenea model banda de coerenţă a fost definită la
fel, pentru un interval de frecvenţe pentru care funcţia de transfer de frecvenţă complexă are o
corelaţie de minim 0,5.
0,27τ
f0 = (8.11)
στ
Comunitatea care se ocupă de efectul ionosferic foloseşte pentru f0 relaţia:
1
f0 = (8.12)
2πσ τ
235
O aproximare mai răspândită a lui f0, corespunzând intervalului de frecvenţă cu corelaţia
minim 0.5, este:
1
f0 ≈ (8.13)
5σ τ
1
f0 > W ≈ (8.14)
Ts
Astfel, banda de coerenţă a canalului f0 stabileşte o limită superioară a ratei de
transmisie, fără a folosi un egalizor în receptor.
Cazul fedingului plat, unde f0>W (sau Tm<Ts) apare în fig.8.9b. Totuşi, atunci când
mobilul radio îşi schimbă poziţia, vor fi momente în care semnalul recepţionat va fi afectat de
feding selectiv în frecvenţă, chiar dacă f0 >W. Acest lucru se poate vedea în fig.8.9c, unde
zerourile funcţiei de transfer în frecvenţă a canalului apar în centrul benzii semnalului. Când
apare acest lucru impulsul va fi sever mutilat prin rejectarea componentei continue.
O consecinţă a dispariţiei componentei continue e absenţa unei valori maxime sigure (de
încredere) pe baza căreia să se stabilească sincronizarea de timp, sau din care să se
eşantioneze faza transportată de impuls. Astfel, chiar când canalul e categorisit ca având un
feding plat el poate, ocazional să se manifeste ca având un feding selectiv în frecvenţă. E corect
să spunem că un canal radio mobil, clasificat cu feding plat, nu poate manifesta feding plat în
236
permanenţă. Pe măsură ce f0 devine mult mai mare ca W (sau Tm mult mai mică decât Ts), cu
atât scade timpul petrecut în condiţiile echivalente cu cele din fig.8.9c. Prin comparaţie, e clar că
în fig.8.9a fedingul e independent de poziţia benzii de frecvenţă şi că fedingul selectiv în
frecvenţă apare tot timpul şi nu numai ocazional.
W
f0
Densitate spectrală
Frecvenţa
a) Feding selectiv în frecvenţă tipic (f0<W)
Densitate spectrală
Frecvenţa
f0
b) Feding plat tipic (f0>W)
Densitate spectrală
237
Frecvenţa
f0
c) Zerourile funcţiei de transfer în frecvenţă a canalului apar în centrul benzii semnalului
(f0>W)
Fig.8.9. Relaţii între funcţia de transfer în frecvenţă a canalului şi lărgimea benzii W a semnalului.
În decursul timpului termenul de comunicații mobile s-a extins astfel încât în prezent
înglobează toate sistemele în care unul dintre cele două terminale implicate în legătura de
comunicație este capabil să se deplaseze (indiferent dacă se deplasează sau nu). Cum
mobilitatea este posibilă numai în cazul în care cel puţin o parte a comunicaţiei este realizată
folosind propagarea undelor electro-magnetice (undele radio) acest tip de comunicații mai sunt
cunoscute şi sub denumirea de radiocomunicații mobile. În unele lucrări secțiunea care asigură
transmisiunea radio este denumită interfața radio. Luând în considerație interfața radio, pot fi
identificate numeroase criterii pe baza cărora sistemele de comunicații mobile pot fi grupate,
clasificate sau sistematizate, cum ar fi: modul de constituire a canalului de comunicație la nivelul
interfeței radio, structura legăturii de comunicație, poziția sistemului față de unele sisteme de
comunicație, modul în care se realizează acoperirea teritoriului etc. În continuare vor fi
menționate câteva astfel de clasificări pe care le considerăm mai utile sau mai interesante.
După modul în care se formează canalele de comunicație la nivelul interfeței radio se disting
sisteme de comunicații mobile:
• cu diviziune în frecvență (FD - Frequency Division);
• cu diviziune în timp (TD - Time Division);
• cu diviziune în cod (CD - Cod Division).
Diviziunea în frecvență are la bază procedeul clasic de împărțire a unei benzi de
frecvență în canale de radiofrecvență, denumite pe scurt canale radio. Un astfel de canal constă
dintr-o bandă de frecvență desemnată, adeseori, prin frecvența sa centrală de aici provenind şi
denumirea frecvent utilizată de "frecvențe radio". Unui utilizator (grup de utilizatori) i se alocă un
canal radio (sau un grup de canale).
Diviziunea în timp constă în împarțirea unei perioade din timpul alocat: pentru
comunicație în segmente (slot-uri) În aceste segmente se înserează informația provenită de la
un utilizator, deci pe baza sa se va constitui canalul de comunicație. Prin specificul interfeței radio
canalele temporare trebuie asociate cu o purtătoare radio. Așadar, de fapt, este vorba de o
diviziune mixtă timp-frecvență.
238
Diviziunea în cod are la bază procedeele folosite în sistemele de comunicație cu spectru
împrăștiat (Spread Spectrum). Acestea s-au dezvoltat foarte mult în ultimele decenii ieșind din
domeniul exclusiv militar. În sistemele cu spectru împrăștiat energia semnalului care trebuie
transmis este "împrăștiat" într-o bandă mult mai largă decât banda originară cu ajutorul unui
semnal special denumit cod care este, de fapt, o secvență pseudo-aleatoare corespunzător
aleasă. Recuperarea mesajului presupune cunoașterea codului folosit pentru împrăștiere. Așadar
mesajul poate fi recuperat din mulțimea de semnale recepționate prin cunoașterea codului. De
aici a rezultat o nouă soluție pentru a realiza canale de comunicație, respectiv accesul multiplu,
într-o bandă dată de frecvență: prin folosirea unor coduri ortogonale între ele. Se constată că, la
o privire mai atentă, canalele sunt create tot printr-o diviziune mixtă: în frecvență și în cod.
După structura legăturii sistemele de comunicații mobile pot fi:
• unilaterale;
• bilaterale.
În primul caz comunicația are loc într-un singur sens; unul dintre cele două terminale este
numai emițător iar celălalt numai receptor. Din această categorie fac parte rețelele de difuzare
sau de achiziție de informație: radio-difuziune, radioteleviziune, radio-paging etc.
Sistemele de comunicație bilaterale, la care informația se transmite în ambele sensuri, prezintă
mai multe moduri de lucru: • simplex;
• duplex;
• semiduplex.
În cazul modului de lucru simplex sistemul foloseşte un singur canal radio (o "frecvență").
Pentru realizarea comunicaţiei bilaterale canalul este folosit alternativ pentru emisie si recepție cu
ajutorul unei taste cunoscute în literatura de limba engleză sub denumirea de tastă PTT (Push-
To-Talk Release-To-Listen - apasă pentru a vorbi eliberează pentru a asculta). Este modul de
lucru cel mai simplu și economic dar calitatea serviciilor este modestă.
În modul de lucru duplex se folosesc două canale radio, câte unul pe fiecare sens de comunicare.
între cele două canale trebuie să existe o separare în frecvență - separare duplex - suficient de
mare astfel încât emițătorul să nu perturbe funcționarea receptorului local. Această separare
depinde de frecvența de lucru și de parametrii filtrelor folosite la intrarea receptorului.
Modul de lucru semiduplex reprezintă o variantă întermediară în care la un capăt al
legăturii se folosește filtrul duplex iar la celălalt comutarea cu tasta (PTT). Trebuie remarcat că
atunci când se dispune de două frecvențe care nu sunt suficient de depărtate se poate folosi și
modul de lucru cunoscut sub denumirea de simplex pe două frecvențe.
După poziția sistemului analizat față de alte sisteme de comunicație se disting:
• sisteme închise de comunicații mobile;
• sisteme deschise de comuncații mobile.
239
a) Sistemele închise, asigură comunicația numai în cadrul rețelei proprii. Ele cuprind, de
regulă, o stație de bază (sau mai multe) și un număr oarecare de stații mobile.
b) Comunicațiile au loc între o stație mobilă și stația de bază (figura 8.10) sau între două
stații mobile; comunicația între două stații mobile poate avea loc direct dar, cel mai
adesea, prin intermediul stației de bază.
240
Fig.8.11 Arhitectura unui sistem deschis de comunicaţii mobile
Treptat s-a constatat că reţelele, necelulare sunt caracterizate printr-o eficiență redusă în
utilizarea canalelor radio disponibile. Rețelele celulare se dovedesc a fi o alternativă care, din
acest punct de vedere, realizează o ameliorare considerabilă. În acest caz zona de acoperire a
rețelei este împarțită în celule de forma regulată, care sunt deservite de stații de bază de putere
relativ mică (zeci de wați). În acest fel canalele radio pot fi utilizate în celule suficient de
depărtate. Distanța la care se reutilizează un canal este determinată astfel încât să se limiteze
apariția unor perturbații specifice denumite perturbații co-canal. Conceptele de împarțire în celule
și de reutilizare a canalelor radio nu sunt noi. Ele au fost și sunt aplicate în cazul multor altor
rețele (de exemplu, în cazul rețelelor de radiodifuziune) dar sistemele celulare au realizat un salt
impresionant prin aplicarea lor pentru zone de acoperire mici sau chiar foarte mici.
De remarcat este faptul că termenul de comunicații mobile se referă la o mare varietate de rețele
de comunicații: satelit-mobile, aero-mobile, maritim-mobile, terestru-mobile etc. Domeniul este
extrem de vast, capitolul de faţă se va focaliza asupra comunicațiilor mobile terestre.
Dintre sistemele de comunicații mobile terestre cele mai cunoscute sunt:
- Sistemele de telefonie fară cordon (cordless) care realizează o prelungire prin canale
radio a cablului telefonic. Raza de acțiune tipică este de ordinul sutelor de metri.
- Variantele moderne (DECT - Digital Enhanced Cordless Telecommunications) au extins
conceptul la realizarea unei rețele de terminale asociate cu minicentralele adecvate
comunicațiilor între birouri.
241
- Sistemele de radiotelefonie mobilă cu canale atribuite pe utilizatori sunt sisteme care
pot lucra cu sau fară dispecer, închise sau, mai rar, deschise, alocate unor grupuri relativ
restrânse și închise de utilizatori.
- Sistemele de radiotelefonie cu acces multiplu cunoscute şi ca sisteme de radiotelefonie
dedicate sau sisteme_de comunicație "trunked" sunt sisteme la care utilizatorii folosesc în
comun un grup de canale radio, ele sunt atribuite anumitor categorii de utilizatori sau unor
operatori care asigură (prin abonament) servicii de radiotelefonie unor instituţii, şantiere etc. Pot
funcționa cu sau fară dispecer, cu canale permanent alocate sau atribuite la cerere. În general
sunt sisteme închise, dar se înmulțesc variantele deschise, sistemele moderne folosesc din ce în
ce mai mult structura celulară.
- Sistemele de radio-apel unilateral (radio-paging) permit transmiterea unor mesaje către
abonații mobili aflați în zona de acoperire a rețelei.
- Sistemele de radiotelefonie mobilă celulară sunt sisteme deschise, destinate publicului larg.
Aceste sisteme asigură o utilizare eficientă a canalelor radio pentru realizarea unui mare număr
de legături de comunicație.
242
banda de 2 GHz. Exemple de asemenea sisteme sunt WCDMA şi TD/CDMA, ambele în varianta
europeană pentru interfaţa UTRA, WCDMA în varianta japoneză, CDMA2000 (S.U.A) etc. La
nivel mondial, 3G este desemnat şi ca IMT-2000. iar varianta dezvoltată în Europa este denumită
UMTS. Introducerea în exploatarea a primelor sisteme 3G a fost realizata în 2001-2002, fiind deci
la începutul evoluţiei. La baza dezvoltării 3G se află sistemele 2G. Astfel, GSM în variantele 2 şi
2+ vor fi treptat integrate în 3G, dezvoltarea UTRA fiind realizată tocmai pornind de la interfaţa
GSM. Între diferitele sisteme 3G se încearcă, în prezent, realizarea unei compatibilităţi cât mai
bune. Sintetic, evoluţia tehnică în concepţia sistemelor celulare până în prezent, este expusă în
(figura.8.12). iar cea în timp în (figura.8.13).
243
În prezent, pe lângă preocupările pentru introducerea sistemelor 3G în funcţiune, au
început lucrări experimentale pentru o nouă generaţie de sisteme de comunicaţii mobile digitale,
4G, pentru care se prevede realizarea unor viteze de transmisie de utilizator de pânăla 100
Mbit/s.
Caracteristica principală a 4G va fi reprezentată de controlul exercitat de utilizator asupra
serviciilor, pe care le va gestiona în funcţie de pachetul de servicii la care s-a abonat. Deci
utilizatorul va avea libertatea de a selecta serviciul dorit, cu un indice de calitate dorit, la un preţ
acceptabil, oriunde şi oricând.
B
T
S
B
T
Controlerul
S
statiilor de
baza(BSC)
B
T
S
a.
b.
Fig. 8.14. Arhitectura şi elementele structurale ale unei reţele celulare
244
Se remarcă principalele blocuri funcționale: (BTS) - stația de bază care asigură legătura
radio cu stațiile mobile, (BSC) - controlorul stației de bază este echipamentul care asigură
legătura stațiilor de bază cu centrul de comutație (MSC) al staţiilor mobile, el intervine, de
exemplu, în procesul de transfer al legăturii radio de la o stație de bază la alta atunci când stația
mobilă se deplasează, BSC nu există decât la anumite sisteme celulare. La altele, funcțiunile
sale sunt îndeplinite de către centrul de comutație MSC.
(GMSC) - centrul de comutație este o centrală telefonică prin care se asigură legătura
între rețeaua mobilă și rețeaua telefonică terestră publică comutată, (HLR,VLR) - registrele
stațiilor mobile reprezintă de fapt niște baze de date utilizate pentru a identifica echipamentele
participante la trafic, pentru localizare, pentru taxare etc. Structura și poziția în rețea a acestor
registre diferă mult de la un sistem de comunicații mobile la altul, MS – stația mobilă este
echipamentul de abonat care poate fi portabil sau montat pe un mijloc de transport.
Prin dezvoltarea sistemelor celulare de comunicație au fost create o serie de facilitați foarte
interesante atât din punctul de vedere al utilizatorului cât și din punctul de vedere al operatorilor
de rețea. Dintre acestea, prin atractivitatea lor, se remarcă:
- posbilitatea de localizare a abonalului pe întreg teritoriul acoperit de rețeaua celulară;
- menținerea legăturii de comunicație pe timpul deplasării abonalului mobil în zona
acoperită de sistem, legatura se menține prin schimbarea stației radio de bază prin care se
realizează comunicaţia;
- controlul automat al calităţii legăturii radio;
- asigurarea unui sistem de semnalizare eficient;
- realizarea accesului dinspre şi către rețeaua telefonică publică comutată din orice punct
al teritoriului acoperit de reţeaua celulară.
Sistemele CDMA asigură calitate acceptabilă a comunicației chiar în cazul unui raport
semnal - interferență mai mic de 18 dB, valoare limită în cazul sistemelor analogice. Aceasta
permite rețelelor CDMA să folosească același set de frecvențe în fiecare celulă ceea ce conduce
la o creștere spectaculoasă a capacități.
Reutilizarea frecvenţelor.
La baza sistemelor de comunicaţie celulare stă principiul realizării frecvenţelor (canalelor
de comunicaţie radio) în vederea satisfacerii unui număr cât mai mare de legături radio telefonice
245
cu un număr limitat de canale radio. Un canal radio poate fi reutilizat dacă echipamentele sunt
proiectate şi dispuse în teren în aşa fel încât perturbaţiile de interferenţă între staţiile ce folosesc
acest canal (interferenţa cu acelaşi canal = interferenţa co-canal, Co-channel Interference, CI) să
nu depăşească o valoare impusă de sistemul utilizat.
Împărţirea în celule.
Pentru a realiza dezideratul menţionat, teritoriul care trebuie acoperit cu legături de
comunicaţie este împărţit în celule. O celulă reprezintă o zonă bine precizată care este acoperită
din punct de vedere radio de către o staţie de bază (sau mai multe) (figura 8.15).
Pentru satisfacerea solicitaţilor de legături de. comunicaţie, fiecărei celule i se alocă un
număr de canale radio (un set de canale radio). Celulele vecine folosesc seturi diferite.
Aşa cum s-a precizat mai sus un set de canale se poate reutiliza la o distanţă adecvată, impusă
de perturbaţiile co-canal. Prin reutilizarea canalelor (frecvenţelor) de comunicaţie. sistemele de
radiocomunicaţii celulare pot realiza simultan un număr de legături cu mult mai mare decât
numărul de canale alocat.
Amplasament (site).
Locul în care se dispune echipamentul radio staţionar care asigură acoperirea cu semnal
pe teritoriul unei celule, este numit amplasament (figura 8.15). Într-o celulă pot exista unul sau
mai multe amplasamente funcţie de caracteristica antenelor de emisie şi, în general, funcţie de
concepţia aleasă pentru o acoperire cât mai uniformă a suprafeţei cu semnal radio.
În principiu nu se impune ca amplasamentele să realizeze o reţea regulată şi nici ca celulele să
aibă o anumită formă. Totuşi, acceptarea ipotezei conform căreia celulele au acceaşi formă,
permite o proiectare sistematică a sistemului.
246
a. b.
Fig.8.15. Celula radio cu acoperire circulară (a) sau acoperire sectorizată (b).
247
condiţii mai bune de comunicaţie decât cea curentă reprezintă operaţia de transfer. De menţionat
că există şi un aşa-numit transfer intracelular, adică transfer în interiorul aceleiaşi celule. Acesta
apare atunci când se constată că un alt canal radio de la staţia de bază curentă poate realiza o
calitate mai bună a comunicaţiei decât vechiul canal (figura 8.16 a,b).
În figura 8.16. a) transferul are loc în cadrul aceleiaşi celule: se renunţă la legătura pe
canalul C1, iar comunicaţia va avea loc în continuare pe canalul C2.
În figura 8.16. b), prin deplasare, mobilul trece din zona de acoperire: staţiei de baza 1 în zona de
acoperire a staţiei de bază 2. Legătura de comunicaţie începută pe un canal alocat celulei 1 este
continuată pe un canal alocat celulei 2.
Transferul poate fi realizat urmând diverse strategii:
a) Transfer controlat de reţea. Staţiile de bază fac măsurători asupra canalului de
comunicaţie şi apoi centrala decide cărei celule îi aparţine staţia mobilă. Aceasta nu face nici o
măsurătoare, considerându-se că decizia de transfer ar putea fi influenţată de condiţiile locale.
b) Transfer asistat de mobil. Staţia mobilă măsoară continuu nivelul semnalelor
recepţionate de la staţiile de bază apropiate şi transmite rezultatele spre staţia de bază la care
este conectată în acel moment. Pe baza datelor furnizate şi pe baza unor măsurători proprii
asupra calităţii legăturii centrala ia decizia privind transferul.
c) Transfer controlat de staţia mobilă. Măsurătorile se fac la staţia mobilă şi la staţia de
bază, dar decizia de transfer o ia staţia mobilă. Ultimele două strategii au avantajul că transferul
de la o staţie la alta se face mai rapid. Transferul asistat de staţia mobilă are avantajul că reţeaua
păstrează controlul asupra operaţiei. Alocarea canalelor radio către staţiile de bază. Spectrul de
248
radiofrecvenţă utilizat de sistemul de radiocomunicaţii este împărţit în canale. Un canal este
caracterizat prin: frecvenţa purtătoare a canalului şi bandă alocată canalului, adică spectrul de
frecvenţă în care pot exista componente purtatoare de informaţie. De cele mai multe ori frecvenţa
purtătoare este situată în centrul benzii alocate.
Alocarea canalelor radio reprezintă procedeul de repartizare a canalelor radio disponibile
la staţiile de bază din reţea în general în acest scop, se pot folosi două strategii:
Alocarea fixă (statică): totalitatea canalelor radio este împărţită în mai multe grupe de
canale; numărul de grupe este egal cu numărul de celule dintr-o zonă de reutilizare. Un grup de
canale va fi reutilizat la o distanţă suficient de mare astfel încât interferenţa co-canal să fie în
limitele acceptate.
Alocarea dinamică: canalele radio nu sunt alocate permanent unei celule anume. În
momentul în care apar cereri de canale de comunicaţie într-o celulă a sistemului, acesteia i se
alocă dintre canalele libere acele canale care satisfac restricţiile de moment din punctul de
vedere al perturbaţiilor. Evident, fiecare dintre cele doua strategii are avantaje şi dezavantaje:
eficienţa în folosirea resurselor mai redusă, în primul caz; viteza de calcul mare pentru
procesoarele centralei, în al doilea caz etc. În consecinţă există şi strategii hibride care încearcă
să facă un compromis între cele două aspecte.
249
Într-o primă fază se constituie reţeaua teoretică de acoperire cu senmal radio a zonei. În acest
scop se fac o serie de ipoteze simplificatoare:
∼ suprafaţa analizată este considerată plană, fără forme de relief, construcţii, vegetaţie etc.
∼ suprafaţa va fi acoperită în întregime, fără suprapuneri sau cu suprapuneri minime ale
suprafeţelor elementare (celule);
∼ suprafeţele elementare utilizate sunt de acelaşi tip şi au dimensiuni identice;
∼ caracteristica de radiaţie în plan orizontal a antenei echipamentului radio este
considerată omnidirecţională; puterea aparent radială de fiecare echipament este o
constantă a reţelei analizate.
Important de menţionat este faptul că în sprijinul acestor etape de proiectare vin metodele de
predicţie locală şi globală Lee, Durkin-Edwards, Okumura sau Hata.
Odată cunoscută structura celulară urmează repartizarea frecvenţelor (canalelor radio):
∼ fiecărei celule i se atribuie un canal sau un set de canale radio;
∼ se fixează o regulă de reutilizare a grupurilor de canale radio;
∼ se realizează reţeaua de acoperire teoretică radio; ulterior această reţea va fi
corectată în funcţie de condiţiile concrete existente în zona respectivă.
Tabelul 8.1. Ariile unor poligoane utilizabile pentru acoperire.
Deoarece diagrama puterii aparent radiate în jurul unui amplasament de emisie este un
cerc, celulele radio ar putea fi aproximate prin cercuri sau prin poligoane regulate inscriptibile în
cerc cum ar fi: triunghi echilateral, pătrat, hexagon etc. Dacă raza cercului circumscris este R,
atunci ariile acoperite de fiecare din cele trei poligoane respectiv de cerc sunt cele date în tab.8.1.
250
Fig.8.17. Structură de reţea celulară
Având în vedere că cercurile conduc fie la zone neacoperite fie la zone suprapuse se
constată că acoperirea cea mai convenabilă a unei suprafeţe cu poligoane regulate, fără zone
suprapuse, este realizată cu hexagoane. Plecând de la această constatare, în cele mai multe
reţele celulare se alege hexagonul ca suprafaţă elementară pentru realizarea acoperirii.
Iniţial, în perioada anilor '60, reţelele teoretice au fost utilizate pentru coordonarea
reţelelor de radiodifuziune sonoră în banda UUS şi televiziune în benzile IV - V. În acest caz
suprafeţele au fost acoperite cu reţele de romburi cu un unghi de 60° (figura 8.17). Se observă că
de la reţeaua astfel realizată se poate trece cu uşurinţă la reţeaua de acoperire cu triunghiuri
echilaterale respectiv cu hexagoane. În consecinţă, cele trei tipuri de reţele sunt derivate una din
cealaltă prin relaţii geometrice elementare.
251
a) b)
În acest scop se consideră o reţea de celule hexagonale care acoperă zona supusă
analizei aşa cum sugerează (figurile 8.18 a şi 8.19). Aici s-au introdus notaţiile: h1=r 3 /2;
h2=3r/2, r - latura hexagonului, d – distanţa de reutilizare iar (m,n) - o pereche de numere întregi.
În conformitate cu figura 8.19, distanţa d este:
Se constată că pentru a asigura echidistanţa între celulele ce utilizează acelaşi canal (grup de
canale), punctele A1, ..., A6 de pe reţeaua de hexagoane se aleg astfel încât să formeze, la rândul
lor, un hexagon. În acest fel unghiul xAA1, poate avea o valoare oarecare, dar unghiul A1AA2,
este un unghi de 60°. Axa unui hexagon elementar este:
6rh1 3 3r 2
S1 = = (8.16)
2 2
iar aria triunghiului AA1A6 rezultă:
252
3 2
S AA1A6 = d (8.17)
4
Hexagonul A1, ...,A6 (figurile 8.18.a şi 8.19), se poate împărţii în trei romburi cu suprafeţe
egale. Acestea sunt: AA1A2A3, AA3A4A5 şi AA5A6A1.
Analizând rombul AAlA2A6 (figura 8.18.a), se constată că hexagoanele centrate în A şi A1
participă la suprafaţa acestuia cu 1/3 din aria lor iar cele centrale în A2 şi A6 cu 1/6.
Adică
(8.18)
Înlocuind în relaţia (8.15) se obţine:
253
şi deci
Pentru diverse perechi de valori de numere întregi, pozitive, (m, q) respectiv (n, q) rezultă
valori întregi pentru N. În tabelul 8.2 sunt date o serie de valori calculate.
Tabelul 8.2
254
precum şi numărul N de celule hexagonale care formează zona de reutilizare radio (cluster), este
util să se găsească relaţiile care să permită determinarea coordonatelor centrelor hexagoanelor
elementare în care se repetă grupa de frecvenţe utilizată în hexagonul de origine. De asemenea
este interesant să se determine coordonatele vârfurilor hexagonului care delimitează zona de
reutilizare centrată în origine.
Tabelul 8.3
Varful A1 A2 A3 A4 A5 A6
Coordonata m m 0 -m -m 0
pe axa x
Coordonata n -n -2n -n -n 2n
pe axa y
255
În conformitate cu (figura 8.20), coordonatele punctului M sunt (m/2,n/2). În continuare se
determină coordonatele vârfurilor hexagonului A1...A6. Se începe cu coordonatele punctului
A6(m6,n6). Se ştie că:
<A1Ax=<ZKA6M=θ
256
Analog se obţin:
În figura 8.21.a,b,c,d sunt prezentate reţelele cu celule hexagonale care se obţin pentru
N = 3, 4, 7, 9. Aceste cazuri sunt cele mai des întâlnite în comunicaţiile mobile celulare.
257
8.6. ADMINISTRAREA CANALELOR RADIO ÎN REŢELELE CELULARE. ATRIBUIREA
CANALELOR ÎNTR-O REŢEA CELULARĂ.
Analiza geometrică efectuată în paragraful anterior este utilă pentru stabilirea reţelei de
acoperire teoretice din care, prin considerarea condiţiilor geografice de amplasare a staţiilor de
bază şi a traficului prevăzut se deduce, apoi, reţeaua de acoperire reală. Odată determinată
reţeaua de acoperire urmează distribuirea frecvenţelor (canalelor) între celule. Problema care
trebuie soluţionată constă în stabilirea unor algoritmi pentru:
- repetarea în reţea a unei frecvenţe (grup);
- distribuirea în reţea a frecvenţelor (grupurilor de frecvenţe);
- gruparea mai multor frecvenţe (canale) în vederea formării unui grup de frecvenţe care
va fi utilizat în acelaşi amplasament.
În soluţionarea oricăruia dintre cele trei aspecte principalul criteriu de analiză şi de
evaluare a variantelor adoptate constă în obţinerea de perturbaţii minime în reţea. În acest sens,
asa cum s-a mai precizat, prima şi cea mai importantă etapă constă în stabilirea numărului de
celule elementare, N, care formează o zona de reutilizare. Prin determinarea adecvată a acestui
parametru se ating două obiective majore:
∼ utilizarea eficientă a spectrului de frecvenţe aflat la dispoziţie;
∼ minimizarea perturbaţiilor co-canal în cadrul reţelei.
Un al treilea obiectiv, care nu face obiectul acestei analize, constă în minimizarea
perturbaţiilor între reţeaua considerată şi alte reţele de radiocomunicaţii care funcţionează în
aceeaşi zonă geografică.
În cele ce urmează se vom analiza doar câteva aspecte generale ale primelor două
obiective care determină structura de bază a reţelei analiza în detaliu acestor aspecte precum şi
a celui de al treilea( minimizarea perturbaţiilor între reţele) constituind obiectul unui alt studiu.
Pentru simplificare se presupune că: spectrul atribuit serviciului de radiocomunicaţii reprezintă o
bandă continuă de frecvenţe în cazul reţelelor care funcţionează în modul simplex se atribuie o
singură bandă, iar în cazul reţelelor care funcţionează în modul duplex se atribuie două benzi,
separate de distanţă duplex, spectrul disponibil este împărţit în canale egale ca dimensiuni.
Fiecărui canal i se atribuie un număr de ordine (figura 8.22).
258
Fig.8.22. Tehnica de divizare şi atribuirea canalelor radio
În banda alocată se pot constitui m canale radio (respectiv m perechi duplex). Lărgimea
de bandă a unui canal se va nota cu δf. Analizând modul cum pot fi utilizate canalele radio
obținute ca mai sus se constată că se disting trei situații:
∼ canale RF care vor fi utilizate fără restricții;
∼ canale RF care au fost anterior rezervate, din diverse considerente, pentru serviciul
analizat (canale preasignate);
∼ canale RF interzise pentru serviciul considerat (canale blocate).
Prin numerotarea canalelor, problema determinării canalelor compatibile se transformă într-o
problemă de determinare a unor relații de compatibilitate între numerele de ordine
corespunzătoare.
Ținând cont că, pentru acoperire, se utilizează o structură repetitivă spațial (zonă de
reutilizare) este suficient într-o primă etapă, să se stabilească modul de distribuţie a canalelor de
radiofrecvenţă într-o zonă de reutilizare. Este util să se remarce că atât canalele rezervate cât şi
canalele interzise pot să difere în funcție de zona de reutilizare.
259