Aurel Millea

MEMORII
…SEMICENTENARE

2015
Ediţie publicată sub îngrijirea autorului
Cuprins

Prefaţă

Capitolul 1 Din copilărie, adolescenţă şi perioada studiilor 1

Capitolul 2 Din anii de la catedra de Electrotehnică 14

Capitolul 3 Din perioada 1962-1989 19

Capitolul 4 Din America 43

Capitolul 5 După 1989 94

Anexa 1 Diverse 130

Anexa 2 Supliment 197

Anexa 3 Câtva lucrări in extenso 222

 Istoria, pe scurt, este o analiză a trecutului cu scopul de a înţelege prezentul
şi de a ne călăuzi comportamentul în viitor.
Sidney E. Mead

Prefaţă

Iniţial, lucrarea de faţă urma să poarte titlul "Din istoria INM" şi subtitlul
"Memorii". După ce am început să lucrez la ea, mi-am dat seama că este mai
potrivit ca ordinea să fie inversă, sau chiar referirea la istorie să fie evitată. Pentru a
scrie o "istorie" a INM ar fi fost necesare o documentare temeinică, dispunerea de
mai multe date şi o mai mare bogăţie a relatărilor. Eu m-am mărginit la prezentarea
acelor aspecte ale semicentenarului 1962-2012 pe care le-am trăit în institut, le-am
observat şi pe care sunt în stare să le comentez – în măsura posibilului, cu cât mai
multă sinceritate şi competenţă.
Cititorul va observa, probabil, că materialul pus în discuţie în cele ce
urmează se referă în mare parte la latura ştiinţifică a preocupărilor institutului, la
activitatea de cercetare-dezvoltare şi la aplicaţii tehnice. În acelaşi timp, accentul
este pus pe domeniul metrologiei mărimilor electrice, cel în care am lucrat şi pe
care îl cunosc mai bine. În felul acesta, caracterul de "memorii" apare ca fiind pe
deplin justificat.
De asemenea, am adăugat diverse alte amintiri, observaţii şi fapte care mi-
au părut de interes, chiar nelegate de profesiune – ceea ce a accentuat caracterul
memorialistic al lucrării. Am dat o dezvoltare mai mare capitolului 4, consacrat
şederii mele în America, de unde am păstrat amintiri mai vii şi mai durabile.
S-ar putea pune de la început întrebarea: care a fost mobilul scrierii acestei
cărţi? Ce m-a determinat să "răscolesc" prin amintiri şi să încredinţez hârtiei (dar şi
mediilor de stocare pe internet) momente, fapte şi întâmplări la care am asistat ca
martor? Pe lângă imboldul natural, pe care îl resimţim cu toţii, de a lăsa nişte
amintiri în urma noastră, în folosul generaţiilor următoare, m-au călăuzit şi
numeroase dictoane întâlnite deseori îndemnând la cunoaşterea cât mai bună a
istoriei – cea mai sigură bază pentru clădirea viitorului (v. motoul datorat lui
Sidney E. Mead, 1904-1999, autorul celebrei lucrări "A Religious History of the
American People").
Sper ca lucrarea de faţă să trezească interes şi să servească drept îndemn
pentru dezvoltarea în continuare a domeniului metrologiei, atât de important în
contextul civilizaţiei moderne.
Autorul
Capitolul 1
Din copilărie, adolescenţă şi perioada studiilor

2
 Grădina din str. Donat nr. 180 (208)
În anul 1937 (când aveam cinci ani) părinţii mei au cumpărat o grădină,
un adevărat „Eldorado”, în Cluj, str. Donat nr. 180 (devenită ulterior nr.
208).
Terenul, situat la cca. 5 km de centrul oraşului, se întindea, practic, de
la malul Someşului până în pădurea Hoia, pe o suprafaţă de peste 1 hectar.
Jos era un platou de aproximativ 100/30 m – cu trei clădiri: o (modestă) casă
de locuit, o casă (zisă) „de vară” (o cabană – de fapt) şi o „casă de unelte”,
restul fiind un deal relativ abrupt – cu o cărare ce urca şerpuind până la
liziera pădurii şi un adăpost din lemn în zona de mijloc.
Iată aici o schiţă sumară a grădinii.

Ceea ce merită de comentat mai pe larg este în special căsuţa de lemn

din partea inferioară a grădinii. Era o cabană în miniatură (cu două încăperi,
cerdac şi pod), care, cu excepţia fundaţiei de beton şi a pardoselii de
cărămidă, a fost construită integral din lemn de brad (impregnat cu o soluţie
hidro şi ignifugă), fără nici un cui sau piron – exclusiv prin „îmbinări” (până
şi acoperişul fiind de şindrilă).
Pe peretele dinspre cerdac, cu litere stilizate, inscripţionate cu
vopsea roşie şi albastră, exista următoarea inscripţie (în versuri):

3
 Ez nem kastély – fenyőfaház,
Felette Istenszem vigyáz...
Legyen mindig vendége sok –
Nótázó cinkekoldusok,
Vidámitó gyereksereg,
Poéták, lélekemberek...
Sziget legyen, védőtető,
A gond után pihentető
S hangulatnak menedék –
Legyen felette kék az ég!
Ne bántsa tűz – ne verje jég,
Sziv és cserép maradjon ép...
(în traducere liberă: Acesta nu e un castel – ci o casă de lemn / Păzită de
ochiul lui Dumnezeu / Să aibă mulţi oaspeţi / Păsărele cântătoare / Copilaşi
veseli / Poeţi, oameni de suflet… / Să fie ca o insulă protectoare / Loc de
odihnă după griji / Refugiu pentru buna dispoziţie / Deasupra-i cerul să fie
albastru! / Să fie ferită de foc şi de gheaţă / Inima şi olanele să-i rămână
întregi …)
Este o „inscripţie pe-o casă” în care se invocă graţia divină spre a-i
asigura protecţie, oaspeţi numeroşi şi de seamă, în care i se urează să devină
o oază de linişte şi pace, un refugiu pentru cei încercaţi de griji şi un
catalizator al bunei dispoziţii...
Versurile (remarcabil de frumoase) aparţin fie episcopului reformat
Makkai Sándor (cel de la care a cumpărat tatăl meu, în 1937, grădina), fie
(după unele surse) poetului Áprily Lajos – prieten al episcopului.
Din cerdacul „casei de vară”, prin uşa din peretele cu „inscripţia”, se
intra în „camera mică” (un pat, un dulap, un lavoar, o măsuţă cu două
taburete şi o scară de acces în pod) – reşedinţa servitoarei (când mai aveam
încă aşa ceva...).
Tot din cerdac, imediat pe stânga, se intra în camera mare – cea mai
importantă încăpere din această „împărăţie” a noastră (4/4 metri, 4 geamuri,
bănci fixate în perete – de jur-împrejur – ce se rabatau dublându-şi lăţimea,
deasupra lor nişte dulăpioare; pe pereţi – farfurii şi căni din ceramică
artizanală, alternând cu desene de-ale copiilor; în mijloc – o masă şi fotolii
din împletitură de răchită...).
Dulăpioarele erau pline de cărţi şi reviste de-ale bunicii mele, printre
cele din urmă figurând: „Szinházi élet” (Viaţa teatrală), „Tolnay világlapja”
(o revistă cu informaţii din diverse domenii şi de pe toate meridianele), „Uj
idők” – a lui Herczeg Ferenc (revistă literară, profilată pe proză scurtă şi
romane în foileton – multe dintre ele scrise chiar de pomenitul redactor şef),
etc.

4
 Printre cărţi erau şi unele mai potrivite vârstei noastre: Jules Verne,
Karl May, Dumas...(în ungureşte, fireşte, ceea ce, însă, nu ne crea nici o
dificultate în plus la citit).
Desigur, domeniul ne-a mai fost şi încălcat (ce-i drept – destul de rar)
ba de adulţi – pentru şuete sau sfaturi de taină, ba de adulţi...în devenire –
pentru a continua un chef început în Hoia, ba, pur şi simplu, de curioşi
dornici să afle ce se găseşte în interior...
Iată aici singurele fotografii păstrate, în care se vede "cabana":

Tanti Cheţi, Zeno, Relu Tata, tanti Cheţi, Mama, Nona

Cu acest prilej mi-am reamintit de vecinul de la str. Donat nr.182 (210),
dl Mayer Antal. cu care aveam relaţiile cele mai apropiate (inclusiv o uşă de
comunicare în gardul despărţitor).
Capul familiei (şi proprietarul unei case impozante cu trei etaje) era
directorul unui ziar de limbă maghiară („Estilap”), o publicaţie de mare
succes la vremea ei. Omul şi-a construit casa (pe un teren asemănător, ca
dimensiuni şi aşezare, cu grădina noastră) exact în ultimii ani ai
administraţiei româneşti – 1937-1940.
Domnul respectiv (să-i spunem Tóni bácsi) avea o fată de vârsta mea
(Mayer Erzsébet, noi îi spuneam Pötyi), iar chiriaşul său (ce ocupa nivelul
superior) avea, la rândul său, două fete, ceva mai mici. Tustrele fete se aflau,
mai toată ziua, la noi în grădină, dincolo fiind încă şantier (se mai construia
încă o casă, pe o terasare a dealului, iar cea de jos era încă în „roşu”). Tatăl
meu (pe care nimeni, niciodată, n-a reuşit să-l salute primul...) nu şi-a
întâmpinat altfel vecinul decât cu: – Van szerencsém főigazgató ur (şi nu i s-
a adresat altfel decât în limba maghiară). Iar Tóni bácsi, la rândul său, îi
răspundea (româneşte) cu: – Am onoarea să vă salut – domnule director…

5
 Îmi amintesc de asemenea că Tóni bácsi mai avea un obicei: cânta la
pian ore întregi. Dar totdeauna făcea doar exerciţii (gen Hanon, Czerny,
Chovan etc.) – nu l-am auzit niciodată executând o bucată pentru pian
veritabilă. N-am înţeles ce scopuri urmărea…

Biserica din Deal

Din amintirile anilor de copilărie, petrecuţi la Cluj, am selectat-o şi pe
aceasta, legată de iernile cu zăpadă bogată din anii 1941-1944. Bineînţeles,
aproape zilnic una din preocupările noastre principale era săniuşul…
Temerarii se aventurau cu sania pe Feleac (Calea Turzii) – dar pârtiile
cele mai bătute erau, în ordinea dificultăţii, Bălaşa, Rosetti şi Bisericii
ortodoxe. Şi nu numai datorită înclinării pantei, ci şi pentru că – circulaţia
vehiculelor fiind derizorie – nimeni nu ne deranja cu niscaiva intenţii (sau
mijloace) de deszăpezire. Aşa stând lucrurile, zăpada odată căzută – cele trei
pârtii erau practicabile toată iarna. Iar iarna era iarnă!
Dintre toate trei – cea mai căutată (de către...avansaţi) era cea de pe
„Bisericii Ortodoxe”, având o pantă în jur de 30 de grade şi fiind cea mai
aproape de centru.
Însă „pârtia” care ne atrăgea (şi a continuat să ne atragă...) şi vara era
tot cea mai piezişe, din mai multe motive (fără nici o legătură cu înclinaţia
pantei): densitatea (şi calitatea) pomilor fructiferi, refugiul pe care îl asigura
vecinătatea cu cimitirul şi (nu în ultimul rând) accesul cel mai rapid spre
grădina botanică, cartierul Andrei Mureşanu (prin cimitir) şi pădurea Făget.
Să ne întoarcem acum la „Biserica din deal”, la cei ce-o slujeau şi la
amintirile (inclusiv colaterale) pe care locul, oamenii şi împrejurările mi le-
au sădit în memorie. Biserica Ortodoxă Sf. Treime, numită şi Biserica din
Deal, este prima biserică ortodoxă din Cluj, construită între anii 1795-
1796 în stil baroc. Este înscrisă pe lista monumentelor istorice din judeţul
Cluj. Lăcaşul se află pe strada Bisericii ortodoxe nr. 12, într-o grădină foarte
pitorească, între mormintele unui vechi cimitir ortodox. În curtea bisericii se
află Oficiul Parohial Ortodox Român Cluj-Napoca I. În aceasta casă,
Protopopul Florea Mureşanu l-a sprijinit pe Victor Papilian şi cenaclul său
literar, punând la dispoziţie casa parohială, unde locuia. La şedinţele
cenaclului participau personalităţi ale elitei culturale clujene: Lucian
Blaga, Victor Papilian, Valeriu Anania, Ion Luca etc.
Biserica, aflată, la câţiva paşi de urcuş, pe partea dreaptă a străzii ce-i
poartă numele, este o mică bijuterie arhitectonică în stil românesc (cu vagi
influenţe ale barocului târziu) – aşezată (mai retras) într-o grădină cu pajişte
verde, arbuşti, copaci – şi (în fundal) nişte clădiri anexe. Nimic nu pare a se
fi schimbat faţă de acum aproape 70 de ani – când i-am trecut pentru prima
oară pragul (cu excepţia frescelor interioare, refăcute între 1951-1958).

6
 La biserica "din deal" – absolvenţii din anul 1942-43 (cu cei doi preoţi)

Biserica "din deal" – aşa cum arată ea azi (în 2011)

Mi-amintesc perfect de părintele Florea Mureşanu, un bărbat cu statură

impunătoare, frumos, cu o superbă barbă şaten-roşcată şi cu nişte ochi
albaştri care te priveau cu bunătate şi blândeţe. (Nouă ni s-a părut, de la
început, o întruchipare a... bunului Dumnezeu.)
Tot acolo slujea şi părintele Costea – tot o splendoare de bărbat, dar în
variantă brunetă („regele assirian” – cum îi spuneam noi, inspiraţi de o
reproducere dintr-o carte...)

7
 Majoritatea eram ortodocşi în clasă – realitate oglindită şi de
compararea fotografiilor de grup efectuate la sfârşitul anului, atât la şcoală
(unde eram toţi – indiferent de confesiune), cât şi la încheierea orelor de
religie (ortodoxă). Fireşte, orele de religie (ţinute de cei doi preoţi) sau
serviciul divin se deosebeau prea puţin de cele de la şcoală – mai greu a fost
până ne-am obişnuit cu „Sfântul
Duh” şi cu absenţa papei şi a
purgatoriului (că treaba cu „filioque”
ne lăsa totalmente rece...).
Oricum, deşi ordinea era mai
puţin riguroasă, pauzele mai lungi şi
mai „de voie”, programul mai puţin
rigid, prezenţa (alternativă) şi
prestanţa celor doi bărbaţi asigurau o
desfăşurare fără cusur (şi fără măsuri
coercitive) a orelor respective.
În anul 1942, preotul Florea
Mureşanu a publicat cartea "Biserica
din Deal", în care a reconstituit
istoricul acestei biserici, cea mai
veche biserică românească din Cluj,
care între anii 1919 - 1932 a servit şi
drept catedrală a reînviatei episcopii a
Vadului şi a Feleacului.
Summa-summarum – „Biserica din deal” a reprezentat pentru noi o
evadare spre noi orizonturi, mai apropiate de lumea noastră, mai
„bizantine”, mai telurice şi mai umane…

Liceul Gheorghe Bariţiu din Cluj

Este liceul pe care l-am urmat şi l-am absolvit. În rândurile următoare
rememorez momente semnificative din istoria zbuciumată a acestui liceu.
Îşi deschide porţile în 19 octombrie 1919, din ordinul Consiliului
Dirigent, fiind primul liceu românesc din Cluj. Patronul spiritual al
colegiului este marele cărturar şi patriot George Bariţiu. Primul director,
profesorul Alexandru Ciura, şi un corp profesoral de elită vor pune bazele
„tradiţiei bariţiste”. În anul 1923 apare revista ZORILE, reeditată periodic;
în cadrul societăţilor de lectură îşi vor citi creaţiile elevi ce vor deveni nume
de rezonanţă în cultura românească.
În continuare, istoria liceului este plină de schimbări şi transformări
(unele dramatice). În 1940, după dictatul de la Viena, în clădirea din str.
Bariţiu au funcţionat împreună două secţii române: Şcoala Medie de fete de

8
stat (mutată de acolo în 1942) şi Liceul de aplicaţie de băieţi. În 1941 devine
Liceul Coeducaţional de stat (maghiar) cu limba de predare română (liceu
mixt).
În 1944 se revine la vechiul nume al şcolii, în împrejurări istorice noi –
funcţionează iniţial cu opt clase de băieţi. Apoi funcţionează ca liceu mixt
între anii 1945 – 1947. În 1948 devine Şcoala Medie de băieţi nr. 1 (şcoala
îşi pierde a doua oară numele, în contextul noii reforme a învăţământului);
are trei cicluri: primar, gimnazial. şi liceal. În 1950 liceul este mutat în
clădirea de pe strada Emil Isac nr. 10, în fostul sediu al Liceului Comercial
de băieţi. În 1954 devine Şcoala Medie nr. 5 (având şi o secţie serală). În
1955 devine Şcoala Medie mixtă. În 1957 liceul îşi redobândeşte numele
(Şcoala Medie “George Bariţiu”); funcţionează până în 1961 cu ciclu
primar, cu ciclu gimnazial, iar până în 1977 numai cu ciclu liceal, zi şi seral.
Ulterior, în 1965. devine Liceul “George Bariţiu” (teoretic). Între anii 1969
– 1977 a funcţionat cu clase speciale de chimie. În 1977 devine Liceul
Industrial “George Bariţiu”. În 1991 îşi reia tradiţia de liceu teoretic, cu
profil real şi uman-bilingv. În anul 2000, liceului i se conferă statutul de
colegiu naţional. În prezent (2012) funcţionează cu un ciclu gimnazial cu
clase intensive de limba italiană, cu clase de matematică-informatică –
intensiv informatică, de italiană bilingv şi de ştiinţe socio-umane.
Cităm câteva nume celebre de absolvenţi ai liceului: academicienii
Petre Spacu, Alexandru Roşca, Eugen Pora, Ştefan Pascu; scriitorii şi poeţii
Radu Stanca, Horia Stanca, Ioan Alexandru; criticii literari Ion Negoiţescu,
Nicolae Balotă, Dumitru Micu, Marian Papahagi; muzicienii şi artiştii
George Zbârcea, Tudor Jarda, Pericle Capidan, Manuela Botiş; teologul
Teofil Herineanu; filosoful Petre Ţuţea; politicianul Ion Raţiu; speologul
Gheorghe Racoviţă; medici foarte mulţi printre care Şerban Rădulescu, Ion
Căpâlneanu.
Iată ce a declarat prof. dr. Radu Munteanu, rectorul Universităţii
Tehnice din Cluj-Napoca: «Acest liceu a dobândit, pe lângă incontestabila
sa valoare educaţională, o aură de tradiţie – în cel mai bun sens al
cuvântului – ... Liceul “Gh. Bariţiu” este una dintre instituţiile care durează
şi care pot genera un sentiment de încredere şi de siguranţă.»
Câteva nume de profesori remarcabili la acelaşi liceu:
• la limba română – Ioan Nicoară, Ion Chinezu, Gheorghe Petruca,
Gheorghe Şerban, Constantin Iencica, Mircea Zdrenghea, Octavian Şireagu
• la istorie – Vasile Candrea, Ioan Buzea, Gheorghe Mateescu,
Gheorghe Simu, Ioan Moga, Alexandru Doboşi
• la limbile latină şi greacă – Alexandru Ciura, Ovidiu Hulea, Ioan
Nicoară
• la geografie – Gheorghe Mateescu, Nicolae Tătaru, Nicolae
Dragomir, Publiu Cotuţiu

9
 • la filosofie – Constantin Sudeţeanu, Ioan Creangă, Romulus
Demetrescu, Gheorghe Lăzărescu, Ioan Mesaroş, Ioan Didilescu, Constantin
Iencica
• la limba franceză – Henri Jacquier, Louis Liotard, Jules Patenotte
• la limba italiană – Francesco Anelli
• la desen – Pericle Capidan, Catul Bogdan
• la limba germană – Constantin Lacea, Ioan Gherghel
• la matematică – Ioan Armeanca, Vasile Lupan, Gregoriu Litan,
Nicolae Niculescu
• la biologie – dr. Septimiu Bariţiu, Mircea Prişcu
De asemenea, s-au distins nume de profesori ca Ghergariu, Roşcău,
Florea Rarişte, Patachi, Manciu, Constantinescu, Mircea Prişcu, Boşca sau
Hortenzia Popescu, care în ciuda restricţiilor dictate de regim au ştiut să
caute adevărata spiritualitate culturală şi în afara cadrului oficial.
Şi acum, cateva scene de care mi-
am amintit.
La istorie îl aveam pe profesorul
Liviu Patachi, un om erudit şi extrem
de bine pregătit. Făcea nişte lecţii
exemplare, care se încheiau invariabil
cu "schema" sinoptică a materiei
predate în ora respectivă. Aceste
reprezentări aveau şi darul că scoteau
în evidenţă inter-corelaţiile dintre
evenimentele care au avut loc în ţări
diferite, atât temporal cât şi cauzal.
Am aflat că Patachi a ajuns un
profesor universitar de înaltă clasă…
La ore, profesorul avea un obicei
amuzant: când observa că vreunul din Gh. Bariţiu în parcul Astra "Sibiu"
elevi nu este atent, arunca cu creta
după el. Şi de cele mai multe ori îşi nimerea ţinta – spre deliciul restului
clasei, care se distra copios…
Desenul îl făceam cu Emil Cornea, de profesie pictor. Foarte omenos,
bun la suflet şi comunicativ, orele de desen erau considerate ca un prilej de
destindere şi de recreaţie. Singura problemă apărea la sfârşitul trimestrelor,
când profesorul trebuia să acorde note elevilor. Metoda aplicată era simplă:
fiecare elev trebuia să prezinte un desen pe o temă dată, care era notat de
profesor. Cei mai mulţi dintre colegii mei au rezolvat această problemă cu
ajutorul neprecupeţit al lui Paul Sima, la fel de mărinimos şi talentat ca şi
profesorul – era în stare să "fabrice" în câteva minute zeci şi zeci de desene

10
impecabile… Bineînţeles, profesorul Cornea îşi dădea seama imediat de ce
se întâmpla şi zâmbea binevoitor…
Tot profesorul Cornea a contribuit masiv la pictura tabloului promoţiei
(reprodusă mai jos). Impreună cu Paul Sima a lucrat timp de peste o lună la
concepţia şi cizelarea impresionantului tablou, care evoca unele din cele mai
iubite simboluri ale conştiinţei noastre de români.
Despre Paul Sima (dispărut prematur dintre noi) aş mai putea scrie
multe. Era un tip glumeţ, prieten apropiat şi săritor. Într-o zi colegii l-au
rugat să deseneze pe tablă caricatura lui Gabi Topliceanu, un coleg poreclit
de noi "Tâmpu" (dotat într-adevăr cu o figură care se preta la caricaturizare).
Desenul a avut un mare succes, Paul l-a repetat în zilele următoare de zeci
(sau chiar sute) de ori şi a devenit în curând emblematic. Îl observaseră şi
profesorii. De multe ori caricatura era desenată pe tabla din spate, acoperită
de cea din faţă – iar când profesorul umplea tabla din faţă şi o deplasa
pentru a o elibera pe cea din spate, spre a continua lecţia, apărea figura lui
Tâmpu în toata splendoarea. Bineînţeles, clasa izbucnea în râs… Farsa a luat
sfârşit abia după ce victima s-a săturat să fie subiect de distracţie şi a depus
o plângere la direcţiunea liceului…
În 1962 i-am făcut o vizită lui
Paul la atelierul lui. Mi-a propus să-
mi facă un portret. Într-o jumătate de
oră mi-a făcut vreo 20 de portrete dar
le-a rupt pe toate şi l-a păstrat doar pe
ultimul (cel alăturat aici).
Profesorul Norbert Fuchs era un
evreu "multispecializat", noi am făcut
matematică cu el. Dar am aflat că în
cariera lui îndelungată predase peste
zece discipline, de la latină la
biologie şi de la română la
geografie… De altfel, în acea
perioadă era o mare lipsă de profesori
şi liceele erau nevoite să apeleze la
tot felul de "improvizaţii". Un alt
exemplu a fost profesorul nostru de limba rusă (a cărei predare a fost
obligatorie atunci) – fusese angajat un corist de la operă, rus get-beget, fără
vreo pregătire sau experienţă didactică, de care ne băteam joc în timpul
orelor (odată, în culmea enervării, i-a dat un şut cu piciorul în fund elevului
pe care îl scosese la tablă…). Cu doamna Olga Niciu am făcut în ultimele
două clase de liceu cursul de fizică, deşi ea era profesoară de chimie (mi-
amintesc că la o fază a olimpiadei de fizică la care am participat şi eu,
subiectele le-am rezolvat împreună, prin colaborare între cei mai buni elevi

11
şi profesoară). Iar doctorul Septimiu Bariţiu, care îndeplinea şi funcţia de
medic al şcolii, era un alcoolic înrăit, ajunsese să aibă probleme atunci când
trebuia să facă o injecţie…
Redau mai jos faţada şi curtea interioară a liceului (localul în care a
funcţionat până în 1950, când s-a mutat în str. Emil Isac).

12
 Iar aici este fotografia promoţiei mele, la absolvirea liceului: Poza
absolvenţilor, iunie 1951 (sunt primul în coloana din dreapta, rândul de sus)

13
 Am absolvit liceul la Cluj (liceul “Gh. Bariţiu”, pe vremea aceea liceul “Nr. 1
– parcă totul suna mai bine dacă era numerotat…). Am fost mereu premiant în
toate clasele, mi-a plăcut matematica (am fost rezolvitor de probleme la “Gazeta
Matematică”, am participat la finala pe ţară a “olimpiadei” de matematică în anul
1950) etc.
Ajungând în ultima clasă a trebuit să mă gândesc la facultatea pe care o voi
urma. Fiindcă la Cluj Politehnica avea doar o facultate de Mecanică, iar eu aveam
ambiţii de a face ceva mai "avansat", m-am hotărât pentru Politehnica din
Bucureşti, unde oferta era mai largă şi mai variată. În cele din urmă, am optat
pentru Electrotehnică, facultatea cea mai căutată şi despre care ştiam că este şi cea
mai grea. A tras puternic în balanţă şi invitaţia mătuşii mele Lucreţia Nistor (tanti
"Cheţi") de a mă găzdui pe tot timpul facultăţii.
Aşa că în vara lui 1951 am petrecut peste o lună la Bucureşti, pentru a
participa la cursurile de pregătire care se ţineau în MA ("Marele Amfiteatru"). Încă
nu ştiam că tot acolo voi audia mai multe cursuri, care vor fi ţinute de profesori
celebri, şi tot acolo voi da examene, până la sfârşitul celor cinci ani când voi deveni
inginer. Până una-alta, mergeam zilnic la orele de pregătire, îl ascultam pe
asistentul (în vremea aceea) Marcian Guttman (care părea "genial" – în comparaţie
cu foştii profesori din liceu), şi suportam cu stoicism căldura de 36-38 grade a
Bucureştiului la mijloc de august, cu care nu eram deloc obişnuit.
Apoi au urmat anii de facultate. În anii I şi II bătăile de cap cele mai mari le
aveam cu matematicile (noi nu făcusem în liceu analiză matematică – calcul
diferenţial şi integral – ceea ce a însemnat un handicap deloc neglijabil), cu
mecanica teoretică (un curs destul de dificil, însă frumos), dar şi cu chimia şi cu
tehnologia materialelor (mult de memorat).
În anul III, "piatra de încercare" a fost examenul de Bazele electrotehnicii, la
cursul profesorului Răduleţ. Pe fiecare bilet de examen erau două subiecte de teorie
şi o problemă, teoria putea fi învăţată din curs (sau din notiţe) dar partea mai grea o
constituiau problemele, care nu semănau totdeauna cu cele făcute la seminarii.
Ştiind acestea de la cei din anul precedent, am făcut rost de aproape toate
problemele care fuseseră date anul anterior şi le-am rezolvat înainte de sesiune,
ceea ce a fost de un real ajutor. În sfârşit, în anii IV şi V au urmat mai mult materii
de specialitate, pe care le-am învăţat mai uşor, având deja experienţa examenelor
trecute şi un serios bagaj de cunoştinţe generale. Am fost printre cei 5 absolvenţi
care au terminat cu "diplomă de merit" (aşa-numita diplomă "roşie"), fapt care mi-a
crescut faima printre colegii de an (dar se pare că nu mi-a fost de mare folos mai
târziu, în carieră...).
Stagiul militar l-am executat în timpul facultăţii, câte o zi pe săptămână în
primii ani şi două ”convocări” estivale de câte o lună, la Buzău şi la Someşeni.
După fiecare din anii I, II, III şi IV am făcut câte o „practică în producţie” de
o lună, la depoul CFR Dej, uzina Electromagnetica şi uzina „Electronica”.
După absolvire am fost repartizat la Radiodifuziune, dar în ultimul moment
am renunţat şi am ajuns să fiu angajat la Institutul Politehnic Bucureşti, catedra de
Electrotehnică condusă de profesorul Remus Răduleţ.

14
15
Capitolul 2
Din anii de la catedra de Electrotehnică

16
 La catedra de Electrotehnică (1956-1962)
Profesorul academician Remus Răduleţ, şeful catedrei de Bazele
Electrotehnicii din Institutul Politehnic Bucureşti, m-a luat în catedra dânsului,
unde am rămas şase ani.
În catedra profesorului Remus Răduleţ am găsit un mediu elevat, o elită a
cadrelor universitare şi, în acelaşi timp, un grup de colegi extrem de agreabili şi
prietenoşi. Îi amintesc aici pe Alexandru Timotin şi Andrei Ţugulea (la vremea
aceea asistenţi, mai târziu profesori şi academicieni), Constantin Mocanu, Sanda
Mastero, Alfons Ifrim, Constantin Nemoianu (asistenţi), Rodica Cipăianu
(secretară la catedră).
În cei 6 ani pe care i-am petrecut la catedră, m-am ocupat de laboratorul din
corpul D al localului „Polizu” (etajul 2), am ţinut ore de seminar şi laborator, am
participat la sesiunile ştiinţifice anuale ale IPB (cu lucrări / comunicări personale)
şi am publicat (v. lista lucrărilor publicate din CV), în general din domeniul
electrotehnicii teoretice, curenţi alternativi în conductoare masive, efect pelicular
etc.
Mi-amintesc cu plăcere
de două participări la nişte
conferinţe/ simpozioane, în
1960 la Iaşi (unde am
prezentat împreună cu Andrei
Ţugulea o comunicare despre
determinarea câmpului
electromagnetic în conductoare
masive) şi la Cluj (comunicare
despre ecuaţiile integrale ale
câmpului electromagnetic, cu
metode de rezolvare a lor
pentru diverse configuraţii).
Ca o preocupare
colaterală, am prezentat
conferinţe de „popularizare”
prin SRSC (Societatea de
Răspândire a Ştiinţei şi
Culturii) în mai multe oraşe
din ţară (în special din Ardeal),
despre subiecte „la modă”
atunci, ca sateliţii artificiali,
radioastronomia, calculatoarele
electronice (abia apărute) etc.
Un detaliu amuzant: unele Cu A. Ifrim, Al. Timotin, A. Ţugulea
conferinţe le-am ţinut în limba
maghiară ! (v. afişele de mai jos).

17
 Mi-am făcut doctoratul sub conducerea profesorului Răduleţ, am participat cu
lucrări personale la mai multe conferinţe, sesiuni ştiinţifice şi simpozioane, am
publicat articole.

În cei 6 ani la Răduleţ, pe acelaşi post de şef de laborator, rectorul nu a vrut să

mă promoveze asistent, deşi eram propus în fiecare an. Asta mi s-a tras de la
"contrarevoluţia" din Budapesta din 1956. În 1957 fusesem trecut pe lista "neagră",
singurul din catedră (în alte catedre erau de la 2-3 în sus). Răduleţ era în relaţii
bune cu ministrul adjunct al învăţământului, datorită acestui fapt nu am fost scos
din învăţământ, şi în fiecare an avea promisiuni de la el, dar Dinculescu (rectorul)
mă tăia sistematic de la avansare (am fost de câteva ori în audienţă la el, dar s-a
purtat urât...).
Pe paginile următoare dau (în manuscrisul profesorului) o referinţă pe care am
păstrat-o, în amintirea aprecierii pe care o avea profesorul pentru mine.

(ultimul afiş: „Fantezie şi realitate – despre cibernetică”)

18
19
 Dar lupta s-a dovedit inutilă şi în vara anului 1962 m-am hotărât să părăsesc
Institutul Politehnic.

20
21
Capitolul 3
Din perioada 1962-1989

22
 Primii ani la Institutul de Metrologie (1962-1964)

În anul 1962 s-a ivit ocazia să trec la Institutul de Metrologie (IM).

Propunerea mi-a făcut-o directorul Victor Părăuşanu, după o partidă de tenis (!).
Am fost transferat cu salariu dublu, ca şef de laborator (postul avea aceeaşi
denumire, dar cu totul alt prestigiu şi încadrare), devenit mai târziu şef de secţie.

Victor Părăuşanu (VP) a căutat de la început să găsească câţiva tineri

pentru noul IM, unde i-a adus pe Mihai Moldoveanu (lab. Lungimi), Vasile
Petrescu (Presiuni), Petru Pavel Popescu (Debite), Ştefan Pătraşcu
(Temperaturi), Theodor Nicolau şi Liviu Trufinescu (Automatizări), Axinte
Stoica, Nicolae Gruia, Polina Ilie, Radu Soviany, Mariana Bârjega şi Aurel Millea
(Electrice).
Noul loc de muncă părea promiţător. Atmosfera era plăcută, propice pentru a
face cercetări într-un domeniu nou, existau condiţii, posibilităţi de documentare,
însă dotările erau minime şi fondurile de investiţii modeste.
În primii doi ani am propus un program de cercetare-dezvoltare (CD) în
domeniul metrologiei mărimilor electrice, în special în acela al mărimilor de curent

23
alternativ, care era oarecum rămas în urmă. Într-adevăr, dacă la „curent continuu”
Polina Ilie reuşise să preia integral de la Virgil Cristescu („veteranul” metrologiei
electrice la IM) etaloanele de tensiune electrică (grupurile elemente normale,
găzduite în celebrul subsol al corpului „mic” din localul IM situat pe str. Ştirbei
Vodă nr. 174 – care avea, pe lângă termostatarea „naturală” datorită situării într-un
subsol adânc, şi o termostatare bine gândită şi realizată de către inginerul
Cristescu) şi de rezistenţă electrică, la „curent alternativ” se lucra cu etaloane
rudimentare. Aici a început să activeze Radu Soviany, prin construirea unui întreg
sistem modern de convertoare c.a.-c.c. cu termocupluri, care – în esenţă – a rămas
funcţional şi azi.
Eu am iniţiat şi promovat un ansamblu de cercetări în domeniul etaloanelor de
impedanţă – rezistenţă în curent alternativ, capacitate, inductanţă. Am conceput o
metodologie nouă de intercomparare a etaloanelor de R, L, C „tripolare” folosind
un sistem de punţi cu elemente comutabile; articolul publicat mai târziu în revista
internaţională „Metrologia” (A. Millea, P. Ilie: A class of double-balance
quadrature bridges for the intercomparison of three-terminal resistance, inductance
and capacitance standards. Metrologia, vol. 5, 1969 nr. 1, p. 14-20) a stârnit ecouri
în rândul specialiştilor străini (Tsao, S.H. de la NRC Canada, Cutkosky, R.D., de la
NBS, SUA).
În continuare, mă aştepta o activitate de dezvoltare pe multiple planuri,
deoarece laboratoarele institutului erau destul de rudimentare, cu dotări insuficiente
şi oameni încă prea puţini. M-a ajutat foarte mult pregătirea mea anterioară, în
special cea de bază, ca inginer electronist, şi cea câştigată la catedră, de teoretician
în materie de electrotehnică generală. Noile tipuri de etaloane primare apărute în
acea perioadă făceau apel din plin la fenomene de fizică cuantică (de exemplu,
etaloanele de tensiune electrică bazate pe efectul Josephson, etaloanele de
rezistenţă electrică cu efect Hall cuantic - efect von Klitzing). Dar acestea erau
etaloane „de vârf” deţinute doar de un număr limitat de laboratoare avansate pe
plan mondial. La noi se puneau o serie de probleme de imediată necesitate.
Trebuiau create mijloacele de măsurare cu exactitate a unor mărimi electrice, de
etalonare şi certificare metrologică a unor categorii largi de aparate de măsurat din
dotarea întreprinderilor. În primul rând, nevoile industriei erau cele care trebuiau
satisfăcute, dar aşa-zisa „asigurare metrologică” includea domenii mult mai întinse
ale vieţii, ca ştiinţa, agricultura, transporturile, sănătatea etc. Trebuiau realizate
respectiv îmbunătăţite în primul rând „etaloanele naţionale”, care constituiau
punctul de plecare sau „vârful” piramidei ierarhizării tuturor mijloacelor de
măsurare din ţară după exactitate (precizie). În domeniul mărimilor electrice, în
1962 singurele etaloane naţionale existente erau cele de tensiune electrică continuă
(grupuri de elemente „Weston”) şi rezistenţă electrică (grupuri de rezistoare
etalon). În anii 1962-1970 la acestea au fost adăugate alte etaloane naţionale, create
de mine sau de colective sub conducerea mea, pentru capacitate electrică (grupuri
de condensatoare etalon cu dielectric din cuarţ topit), raport de curenţi alternativi şi
tensiuni alternative (transformatoare etalon şi instalaţii de etalonare aferente),
rezistenţe de valori mari (rezistoare etalon până la 100 teraohmi şi instalaţii de
etalonare), tensiune şi curent alternativ (bazate pe convertoare termoelectrice).

24
 Toate acestea au asigurat, treptat, funcţionarea adecvată a sistemului naţional
de etalonare şi independenţa acestuia de alte state, precum şi corelarea lui cu
etaloanele internaţionale, aflate la Biroul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi de la
Sèvres, Franţa.

“Debarcarea” lui VP
Se pare că în 1965 VP a devenit incomod pentru NI şi acesta s-a debarasat de
el. Nu atât faptul în sine, cât modul în care a făcut-o a fost interesant.
Povestea a început în oct. 1964 când a plecat la Stockholm o delegaţie
compusă din Nicolae Ilioiu (NI), VP, AM (adică eu) şi Radu Soviany (RS), ultimii
doi având câte o lucrare acceptată la Congresul Mondial IMEKO, VP ca şeful
nostru direct iar NI ca politruc (şi demnitar?). Încă de la plecare VP ne dăduse
"sarcini", mie şi lui RS, să-i facilităm unele afaceri la Stockholm, căci avea de gând
să vină de acolo cu două magnetofoane pe care să le vândă în România. Şi-a
îndeplinit planul, după ce a valorificat acolo nişte băuturi (pentru trecerea cărora la
vamă am contribuit şi noi...), şi apoi l-am "ajutat" să intre în ţară cu cele două
magnetofoane (care în România erau foarte căutate şi se vindeau bine).
La sfârşitul lui noiembrie al aceluiaşi an o delegaţie formată din NI, Valeriu
Penescu (directorul DVM - Direcţia de Verificări Metrologice - un organism
paralel cu IM) şi VP, au fost la Paris, pentru o conferinţă internaţională din
domeniul metrologiei. Acolo VP a plecat cu o sumă mai mare de bani şi cu planuri
importante (ţelul lui final era să strângă la Bucureşti banii necesari pentru
cumpărarea unei maşini luxoase...). NI l-a urmărit probabil pe VP la Paris (care
fiind destul de fraier, nu s-a ferit) şi a văzut că VP cumpărase la Paris obiecte
valoroase, printre care şi una - sau mai multe - blănuri, aparatură electronică etc.
Când am aşteptat la aeroport revenirea delegaţiei, surpriză! au ieşit numai doi inşi.
VP nu a apărut, am aflat a doua zi că fusese "umflat" încă din aeroport de "organe"
şi două săptămâni nu am ştiut nimic de el. Ce a urmat este uşor de ghicit: o şedinţă
de partid de excludere a lui VP, destituirea lui ca director etc. Pentru mine, partea
neplăcută a fost că NI a reuşit în acest răstimp să mă facă să-i confirm, între patru
ochi, o parte din acţiunile şi planurile lui VP - care fuseseră discutate cu toată
delegaţia din Suedia, deci le ştia foarte bine şi NI - ca apoi în şedinţa de partid să
spună că şi tov. AM i-a confirmat toată tărăşenia. Urât procedeu! VP nu mi-a iertat
niciodată acest lucru, deşi după mulţi ani i-am repovestit întâmplările şi a mai
înţeles câte ceva…
Urmarea: VP s-a "dat la fund" (era o expresie preferată a lui), s-a angajat
la rafinăria din Brazi, unde i s-a pierdut urma şi acolo a reuşit să se
reabiliteze, inclusiv să fie reprimit în partid. Gurile rele spun că de mare
ajutor i-a fost propria soră, o femeie isteaţă şi cu capul pe umeri, ceva
activistă cu influenţă, care deşi îl sfătuise tot timpul corect fără ca el
s-o asculte, i-a mai întins o mână şi după aceste păţanii...
După "stagiul" de la Brazi, VP şi-a revenit complet, a ajuns profesor la ASE
(profesor de Tehnologie Chimică la Academia de Studii Economice - Facultatea
Comerţ, Bucureşti), de unde a ieşit la pensie.

25
 Lucrarea mea de doctorat
Începută după 1960, sub conducerea prof. R. Răduleţ, s-a finalizat în 1963 cu
susţinerea publică şi apoi, în 1965, cu acordarea titlului de doctor inginer (pe
vremea aceea doctoratul se numea „aspirantură”, iar titlul decernat era
"candidat în ştiinţe", – după modelul sovietic – o stupizenie, care s-a transformat
automat la câţiva ani în "doctor"…). În teza de doctorat, întitulată: "Rezistenţa în
curent alternativ a conductoarelor masive drepte, cu aplicaţie la conductoarele
plate", comisia de doctorat: Remus Răduleţ, Aurel Avramescu, Ion S. Antoniu,
Gheorghe Petrescu (Iaşi), am dezvoltat o metodă de calcul al creşterii rezistenţei în
curent alternativ a conductoarelor drepte de secţiune oarecare, datorită efectului
pelicular. Erau cunoscute formule ale raportului Rca/Rcc între rezistenţele în curent
alternativ şi în curent continuu, pentru frecvenţe relativ joase (efect pelicular slab)
şi pentru frecvenţe înalte (efect pelicular puternic). Eu am dedus formule pentru
efectul pelicular intermediar, făcând "racordarea" celor două categorii de formule
existente în cazurile extreme. Am mai particularizat calculele pentru conductoarele
cu secţiune dreptunghiulară având raport a/b mare între laturile secţiunii (peste
zece), cunoscute sub denumirea de "conductoare plate".

Noi direcţii de cercetare

În perioada anilor ’60 mi-am concentrat atenţia asupra dispozitivelor
inductive de raport (DIR), cu aplicaţii multiple în metrologia mărimilor electrice în
curent alternativ. Cercetările mele au condus la rezultate noi, legate de:
• comparatoare inductive de curent, cu aplicaţii diverse la etalonarea
transformatoarelor etalon de curent şi de tensiune, şunturilor (inclusiv cele
de curenţi nominali mari), compararea rezistoarelor etalon etc.;
• divizoare inductive de tensiune în decade (cu 7 decade, de mare precizie,
stabilitate absolută – nu necesită reetalonări în timp), utile de ex. la
etalonarea divizoarelor rezistive, generarea unor tensiuni şi curenţi mici în
audiofrecvenţă, etalonarea aparaturii tensometrice şi a traductoarelor tip
selsin / rezolver etc.
• punţi de curent alternativ, pentru compararea etaloanelor de rezistenţă,
inductanţă şi capacitate, precum şi pentru măsurarea precisă a capacităţii şi
a tangentei unghiului de pierderi, bazate pe transformatoare de raport (ratio
transformers) din aceeaşi familie a DIR.
Pentru construirea comparatoarelor de curent, prima problemă care trebuia
rezolvată era cea a miezului magnetic de înaltă permeabilitate, de formă toroidală.
Materialele adecvate, de tip permalloy şi supermalloy au fost importate; miezurile
în formă de tor erau foarte scumpe, aşa că am comandat din import tablă de „mu-
metall”, un material de înaltă permeabilitate iniţială, pe care am decupat-o în fâşii
de lăţime convenabilă (20…30 mm) şi am confecţionat cu forţe proprii miezurile
toroidale de diferite diametre (de la 60…80 mm la peste 300 mm). Am studiat şi
am optimizat modalităţile de bobinare, ecranare electrostatică şi magnetică,
tratament termic etc. – pentru a ajunge la performanţele scontate.
Cea mai importantă aplicaţie a fost instalaţia de etalonare „absolută” a
transformatoarelor de curent (care nu necesita un transformator etalon), cu erori

26
proprii foarte mici (de ordinul 1…2 ppm – părţi pe milion), pentru curenţi primari
până la 1000 A.
A doua categorie de DIR a fost cea a divizoarelor inductive de tensiune. Până
în jurul anului 1970 au fost puse la punct mai multe modele, introduse ulterior în
microproducţia INM. Miezurile magnetice erau realizate pe acelaşi principiu,
descris mai sus, iar bobinarea se făcea tot manual, căci datorită sârmei de diametre
relativ mici construirea unei maşini de bobinat ar fi fost mai dificilă. Divizoarele
inductive cu 7 decade funcţionau la frecvenţe între 30…10000 Hz, cu erori proprii
sub 1 ppm la 400 Hz. O altă variantă a fost construită pe miezuri toroidale de ferită
şi proiectată pentru funcţionare optimă la 5 kHz.
Am realizat de asemenea un divizor inductiv cu o decadă de concepţie
specală, având erori foarte mici (de ordinul 0,01 ppm), cu posibilitate de „auto-
etalonare”. El era destinat determinării erorilor divizoarelor multidecadiale, precum
şi altor măsurări de exactitate maximă ale rapoartelor de tensiuni şi curenţi de
audio-frecvenţă.
În sfârşit, a treia categorie de DIR a fost cea a transformatoarelor de raport,
caracterizate prin existenţa unor înfăşurări izolate între ele. Am realizat mai multe
punţi cu transformator, unele pe principii noi, care au fost utilizate în aplicaţii
variate.

Primele afirmări pe plan internaţional

IMEKO, Stockholm, 1964. Am prezentat la Stockholm, în oct. 1964, la
Congresul Mondial IMEKO, o lucrare privind etalonarea transformatoarelor de
curent prin metoda comparatorului inductiv. Pe lângă participarea în sine, într-o
delegaţie din care făceau parte şi NI, VP, RS (amintiţi mai sus), plus profesorul
Alexandru Popescu de la IPB (zis şi „Popescu Dumnezeu”…) şi Nicolae Pavelescu
de la INCREST, congresul mi-a ocazionat câteva momente memorabile.
Astfel, conducătorul (nedeclarat, dar recunoscut tacit) al delegaţiei române,
profesorul Corneliu Penescu (pe vremea aceea prorector al Politehnicii
bucureştene) s-a întâlnit la congres cu un fost „adversar” din lumea ştiinţifică
românească, se pare chiar „securist”, emigrat în occident de câţiva ani. Când l-a
văzut, s-a speriat atât de tare încât ne-a solicitat (pe noi, ceilalţi membri ai
delegaţiei) să-l protejăm, temându-se de represalii din partea individului. Desigur,
nu am aflat niciodată adevăratul motiv al acestei atitudini, dar din fericire nu s-a
întâmplat nici un incident…
Congresul, cu aproape 1000 de participanţi, s-a ţinut într-o sală destinată
diverselor manifestări, care dispunea de toate facilităţile moderne necesare. Ceea ce
ne-a atras atenţia a fost în special forma de „arc de cerc” a sălii, comună pentru
şedinţele plenare dar care se diviza în trei săli (tot de forma unor arce de cerc) prin
nişte pereţi despărţitori (glasvanduri) care se „lăsau” de sus în jos, pentru sesiunile
de comunicări pe secţiuni.
În ultima zi a Congresului am fost invitaţi la un banchet festiv (inclus în taxa
de participare) ţinut într-o sală de recepţie a primăriei oraşului. Impresia frumoasă
lăsată de discursurile introductive, aspectul excepţional al sălii (cu tablouri enorme
pe pereţi, tavan cu ornamente în aur etc.) şi aranjamente florale peste tot, a fost

27
umbrit de desfăşurarea ulterioară a ceremoniei: la masă ni s-au servit doar nişte
băuturi (în cantităţi mici) şi ceva aperitive, ca după aceea să fim invitaţi în
încăperea de alături unde era organizat un bufet enorm şi bogat (bine înţeles, de tip
suedez…) dar totul contra cost !

La masa festivă (de la stânga la dreapta): Radu Soviany, Alex. Popescu, Nicolae
Ilioiu, Victor Părăuşanu, Nicolae Pavelescu, Aurel Millea

Un alt episod pe care l-am reţinut: am făcut nişte comentarii la prezentarea

comunicării lui Th. Zapf despre divizoare inductive multidecadiale (primite de
autor cu oarecare indiferenţă – cel puţin aşa mi s-a părut…). Cu 6 ani mai târziu, în
1970, când l-am cunoscut personal pe Thomas Zapf la NBS, Boulder, mi-a
mărturisit că i-a făcut o mare plăcere şi bucurie intervenţia mea de la Stockholm,
dovadă că lucrarea dânsului a stârnit interes, fapt la care nu se aştepta… Iar pe
mine m-a bucurat faptul că şi-a amintit de mine după atâţia ani (mă notase în
agenda lui).
IMEKO, Varşovia, 1967. Aici am prezentat o lucrare despre erorile punţilor
cu transformator (în colaborare cu Corneliu Buzatu, fost director adj. ştiinţific al
INM). Participarea la acest congres a fost ceva mai restrânsă decât la cel precedent,
din 1964, probabil datorită existenţei „cortinei de fier” în acele timpuri.
Senzaţia congresului a fost prezenţa unei delegaţii chineze formate din 15
membri. Aceştia circulau numai în grup – formaţia era a unui „şir indian” şerpuitor
– şi erau nedespărţiţi, la toate sesiunile congresului, la lucrări sau în pauze. Nu
stăteau de vorbă cu nimeni, de altfel am aflat că doar unul dintre ei ştia o singură
limbă străină, rusa (el a prezentat toate cele trei lucrări provenite din China),
ceilalţi vorbeau doar chineza. Şi textul lucrărilor era „sui generis”, fiecare din ele
era „împănat” cu cel puţin 2-3 citate din „înţelepciunile” lui Mao, care – evident –
nu aveau nici o legătură cu lucrarea respectivă, ci aveau doar caracter filosofic sau
ideologic. Iar „cireaşa pe tort” a fost prilejuită de mesajul Chinei de la închiderea
congresului când (alături de alte două mesaje, din partea SUA şi Germaniei, în care

28
au fost amintite câteva realizări notabile ale acestor state, ca de exemplu zborurile
cosmice sau ultimele noutăţi din domeniul IT) s-a auzit la difuzoarele din sală că
„cea mai importantă realizare recentă a Chinei Populare a fost implementarea
Revoluţiei Culturale”…!
IMEKO, Versailles, 1970. La Congresul Mondial IMEKO de la Versailles,
1970, lucrarea pe care am prezentat-o s-a referit la noi principii de proiectare a
divizoarelor inductive multidecadiale de mare precizie. Acest congres s-a bucurat
de un număr record de participanţi din toate ţările, însă din România eu am fost
singurul. Lucrarea a făcut parte dintr-un ciclu de articole publicate de mine în anii
1968-1976 consacrate construcţiei şi aplicaţiilor divizoarelor inductive. Detaliez
aici doar unul din ele, în care au fost prezentate rezultatele unei comparaţii
internaţionale de divizoare, cu o precizie extrem de bună (10-9 sau o parte pe
miliard !), între Institutul Naţional de Metrologie din România şi forul metrologic
naţional din Republica Democrată Germană (DAMW). Comparaţia s-a desfăşurat
în două etape, la Berlin şi la Bucureşti. Îmi amintesc că la Bucureşti venise pentru
acest scop dl Johannsen, un neamţ simpatic dar cam ciudat şi “încuiat”; în loc să
locuiască la hotel, a preferat să accepte oferta noastră de a-l găzdui timp de 3
săptămâni într-o cameră a căminului de elevi de la Liceul Tehnic de Metrologie,
pentru care a plătit doar vreo 5% din preţul unei camere de hotel! Evident,
diferenţa nu i-a revenit lui, ci a trebuit să o restituie, dar la sfârşit ne-a mulţumit şi a
declarat că a putut face astfel o economie însemnată statului german! Iată o lecţie
de corectitudine nemţească…

Alte evenimente mai importante până în 1970

Începând cu anul 1964, aş putea spune că s-a produs o „dezgheţare” a situaţiei
mele personale, în sensul că au început să dispară – sau cel puţin să se atenueze – o
serie de constrângeri care mă ţinuseră într-o încleştare permanentă în perioada de la
Institutul Politehnic, unde la fiecare 2-3 luni eram confruntat cu tot felul de
episoade neplăcute, discuţii penibile la serviciul de „cadre”, la organizaţia de partid
sau la asociaţia studenţilor, despre situaţia politică sau „averile” părinţilor / rudelor
mele. Aici, la IM, practic nimic din toate acestea. Nici acum nu ştiu care a fost
explicaţia. Poate că la IPB eram o „oaie neagră”, aflată în vizorul conducerii
(rectoratului), iar la Metrologie am dat peste un alt anturaj, mai puţin aflat sub
influenţa politicului specific vremii de atunci. Sau începuse deja o „adiere” a unei
noi concepţii, o destindere după dispariţia lui Stalin şi o scădere a dominaţiei
sovieticilor în ţara noastră. Desigur, la vremea aceea mi-era greu să identific
rădăcinile acestei întorsături favorabile, am luat lucrurile ca atare şi doar m-am
bucurat… Privind azi retrospectiv şi încercând să găsesc o cheie plauzibilă a celor
întâmplate – mai ales că nu fusesem implicat în nici un fel de colaborare cu
securitatea, atitudine pe care mi-am păstrat-o şi mai târziu – nu pot decât să le
atribui unui concurs fericit de împrejurări, unei şanse şi, în cele din urmă, unui
destin care mi-a fost hărăzit (deşi nu sunt în nici un caz un fatalist…).
Cert este că, în anii care s-au scurs până în 1970 şi, în mare măsură, şi mai
târziu, am beneficiat de o mare libertate de acţiune în activitatea mea de cercetare,
am putut să impun colectivului pe care îl conduceam direcţiile pe care le

29
consideram optime, am avut sprijinul superiorilor mei şi în ce priveşte dotarea cu
aparatură şi consumabile etc. De asemenea, nu am fost restricţionat în participarea
la manifestări ştiinţifice / tehnice, călătorii de documentare şi schimburi de
experienţă, atât pe plan intern cât şi extern. Şi mai ales acest ultim aspect a fost
pentru mine apreciabil; la IPB nici nu puteam visa să fiu trimis într-o deplasare
peste hotare, aşa ceva era un „tabu”, rezervat doar celor din „vârful piramidei”. Şi
iată că la IM am fost delegat într-o călătorie de documentare la Moscova, în iunie
1964 (fără să fi iniţiat eu, în vreun fel, această acţiune), urmată de participarea la
Congresul IMEKO de la Stockholm în octombrie 1964. S-au succedat în anii
următori călătorii în Germania şi Elveţia (1966, 1968), Franţa (1967), Italia (1967),
Polonia (1968) – unele fiind vizite de documentare, iar altele având alte scopuri.

În 1964 am făcut prima mea deplasare peste hotare. Am fost trimis la o scurtă
specializare în URSS, la Moscova (Institutul de Automatică şi Telemecanică).
Despre partea profesională a acestei călătorii nu am ceva deosebit de spus, în
schimb am rămas cu mai multe impresii şi amintiri legate de oraş, de atmosferă şi
de „pulsul” vieţii cotidiene. M-au frapat spaţiile largi ale pieţelor şi arterelor, viteza
cu care circulau automobilele şi totala nepăsare a şoferilor faţă de pietoni, care
trebuiau să se păzească straşnic, chiar dacă erau pe locurile marcate (pe „zebre”).
Era „tipic” (şi în acelaşi timp amuzant, cel puţin pentru mine) sistemul practicat de
taxiuri: în staţiile de taxi, se stătea la coadă şi trebuia să aştepţi până se strângeau
cel puţin 3 călători care mergeau în aceeaşi direcţie! (este adevărat că taxiurile erau
foarte ieftine…).
În prima seară, după cazarea la hotel, am ieşit la o plimbare. Era sfârşit de
iunie, căldură neobişnuită pentru Moscova (peste 30 de grade) şi pe nesimţite
plimbarea mea s-a prelungit. Când m-am uitat la ceas, am văzut că trecuse de
miezul nopţii, dar era încă lumină. Abia atunci m-am dumirit că şi la latitudinea
Moscovei exista o „zi polară” lungă şi o „noapte polară” foarte scurtă…
Şi, în sfârşit, am avut o „păţanie” cu nişte „prelungiri în timp” destul de
neaşteptate. Într-una din zilele următoare, plimbându-mă prin Moscova, am văzut o
inscripţie de mari dimensiuni, pe o clădire înaltă: „Slava sovetskomu narodu”
(slavă poporului sovietic). Mi s-a părut straniu să văd această „slăvire” a propriului
popor, o lozincă sau un slogan de „auto-preamărire” – şi am notat observaţia în
agenda mea personală, însoţită de un comentariu. Peste doi ani, în octombrie 1964,
la Stockholm, am făcut imprudenţa să-mi las agenda (aceeaşi pe care am avut-o şi
la Moscova) în valiza din camera de hotel. Seara când m-am înapoiat la hotel, am
constatat că se umblase în valiză, iar agenda dispăruse! Pe moment, nu mi-am dat
seama ce s-a întâmplat, dar cu mulţi ani mai târziu, stând de vorbă cu un fost
student de-al meu – devenit între timp un „securist” – şi povestindu-i păţania,
acesta a vrut să-mi vină în ajutor, a cercetat prin arhiva lor şi a găsit agenda, în care
notiţa mea cu inscripţia văzută la Moscova era însemnată cu roşu…

30
 În Germania şi Elveţia (călătorii făcute împreună cu directorul IM Ion
Iscrulescu (care avea mare nevoie de mine, întrucât nu vorbea nici o limbă străină)
am vizitat noile clădiri ale institutelor naţionale de metrologie, ca o pregătire pentru
proiectul noii construcţii care urma să găzduiască IM la Bucureşti (pe platforma din
şos. Vitan-Bârzeşti nr. 11). În Franţa am fost membru al delegaţiei României la cea
de a 13-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi, 10-16 octombrie 1967. Iar în
Polonia am fost invitat de firma poloneză de comerţ exterior „METRONEX”
pentru a vizita mai multe fabrici producătoare de aparatură de măsurare, care
exportau produse în România. Din aceste drumuri mi-au rămas câteva amintiri pe
care le relatez în cele ce urmează.

În Elveţia am fost primiţi de directorul Oficiului Elveţian de Metrologie

(OEM) din Berna, care – după ce ne-a condus prin câteva laboratoare – ne-a schiţat
cele mai importante idei care stăteau la baza noilor construcţii (figura alăturată).

Îmi amintesc de spectaculoasa sală de mese a cantinei-restaurant unde am fost

invitaţi pentru a lua masa, de o curăţenie şi ordine impecabile. Bucătăria era
separată de sala mese printr-un glasvand enorm de sticlă, prin care puteai vedea tot
ce se petrecea acolo. Mâncarea era bazată pe semi-preparate şi „minuturi”, care
erau gătite sub ochii mesenilor. Iar preţurile erau modice…
Un alt amănunt care, pe vremea aceea, a fost o noutate pentru mine: directorul
avea în buzunar un „pager” (aparat cu care se puteau face apeluri, prin radio),
prevăzut cu 10 canale, conectate la 10 dintre cei mai importanţi subalterni ai lui.
Daca avea nevoie să vorbească cu unul din ei, îl apela prin pager, respectivul – care
purta şi el în buzunar un aparat de recepţie – se ducea la cel mai apropiat telefon şi
îl suna pe director. În lipsa telefoanelor mobile (care nu apăruseră încă), sistemul
părea că rezolvă cel mai simplu şi eficient problema comunicărilor interne într-un
institut de dimensiunile OEM.

La Paris, în 1967, am făcut parte din delegaţia R. S. România la cea de a 13-a

Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi (CGPM), condusă de Nicolae Ghiţă.
Punctul culminant al conferinţei a fost adoptarea noii definiţii a secundei, bazată pe

31
etalonul atomic de timp şi frecvenţă (cu cesiu). Hotărârea putea fi luată numai prin
consens, toate ţările membre trebuind să fie de acord (cele absente la CGPM puteau
trimite ulterior acordul, pe cale oficială). În plină şedinţă, şeful delegaţiei Spaniei a
declarat că ţara sa nu este de acord cu noua rezoluţie, care – după părerea
specialiştilor lor – nu ţine seama de punctul de vedere al astronomilor (aici era
vorba de o veche dispută între astronomi şi fizicieni – primii ţineau morţiş la
definiţia secundei bazată mişcarea de rotaţie a pământului, iar ceilalţi susţineau
definiţia „atomică”, mult mai precisă şi constantă în timp, neinfluenţată de o
mulţime de factori perturbatori – evoluţiile ulterioare dând categoric câştig de
cauză fizicienilor). Şedinţa a fost suspendată, s-au purtat discuţii prelungi cu
delegaţia spaniolă, se pare că s-a intervenit şi pe cale diplomatică, dar inutil, nu s-a
obţinut nimic, şeful delegaţiei a rămas pe aceeaşi poziţie. A fost un caz rar întâlnit
în istoria CGPM, a fost nevoie de o hotărâre în plen pentru a întrerupe conferinţa
generală şi a o continua în anul următor.
*
Aici fac o scurtă paranteză, mi-am amintit o întâmplare din anii ’90 pe care
doresc s-o relatez, fiind legată de subiectul tratat în alineatul precedent. Ascultam o
emisiune radio în care, printre altele, a venit vorba despre semnalele de oră exactă.
La discuţie participa si dna Magda Stavinschi, pe atunci director al Institutului
Astronomic al Academiei Române, un eminent cercetător şi specialist recunoscut şi
peste hotare în astronomie. La un moment dat, i se pune o întrebare despre originea
scării de timp, etaloanele atomice de timp şi precizia lor. Spre surprinderea mea,
doamna Stavinschi răspunde că cea mai precisă este scara astronomică de timp,
bazată pe mişcarea corpurilor cereşti, iar scara „atomică” de timp trebuie să fie
raportată la scara astronomică, şi ca dovadă, la anumite momente trebuie introduse
aşa-numitele „salturi” de 1 secundă pentru a „corecta” scara atomică de timp!
Acest răspuns sugera că scara atomică de timp ar fi imperfectă şi că ea ar trebui
corectată din timp în timp… Or, în realitate, lucrurile stau exact invers: scara
atomică este cea mai exactă (cu o incertitudine de ordinul 10-15…10-14 – faţă de cel
mult 10-9 a scării astronomice), iar salturile de 1 secundă se introduc tocmai pentru
a aduce aşa-numita scară UTC (timp universal coordonat – bazat pe etaloane
atomice) la o coincidenţă mai bună cu scara astronomică, afectată în mod natural
de aceste neuniformităţi!
*
În Polonia am făcut o călătorie de cca. două săptămâni, fiind invitat de partea
poloneză care dorea să intensifice exportul de instrumente de măsurat în România
şi în acest scop urmărea ca specialiştii de la IM să fie cât mai bine documentaţi şi
convinşi de calitatea acestora. Astfel, în vara anului 1967 am vizitat câteva fabrici
şi institute de cercetare-proiectare de aparatură de măsurare din Varşovia, Wroclaw
şi Poznan. Cred că nu prezintă un interes deosebit concluziile la care am ajuns la
sfârşitul acestor vizite – am constatat şi elemente pozitive, şi câteva negative, aşa
că nu voi insista cu relatarea lor. Cel mai mult m-a impresionat însă modul de
organizare şi de derulare a unui întreg proces de cercetare-dezvoltare-punere în
fabricaţie-urmărire post livrare la unitatea experimentală a Academiei Poloneze cu

32
denumire „INCO” – un adevărat centru experimental de implementare a unor idei
ingenioase şi rodnice.
Îmi vine în minte un alt detaliu din această călătorie. Înainte de a pleca, m-am
decis să încerc o experienţă inedită, cel puţin pentru mine, să renunţ la avion şi să
iau un tren de la Bucureşti la Varşovia. Ideea s-a dovedit însă falimentară. Să încep
cu sfârşitul: călătoria a durat 40 de ore, în loc de 4-5 ore cu avionul, inclusiv
deplasările la şi de la aeroporturi; deşi am avut loc de dormit în vagon, nu am putut
dormi aproape deloc; pe tot parcursul spectacolul a fost anost, plictisitor. Şi colac
peste pupăză, m-a enervat îngrozitor „procesul tehnologic” al schimbării osiilor
vagoanelor de la ecartament îngust la ecartament larg şi apoi invers, la cele două
treceri ale graniţelor cu URSS; aceste două operaţii au durat împreună mai mult de
4 ore. O tâmpenie mai mare nu mi-am putut imagina! Aşa că, în concluzie, nu aş
mai recomanda nimănui să repete această experienţă lipsită de sens. La întoarcere
n-am mai folosit trenul, ci am preferat să iau un avion…
*
Un ultim eveniment pe care vreau
să-l evoc aici a fost a 2-a Conferinţă a
Electricienilor, din septembrie 1969.
Organizată sub egida Consiliului
Naţional al Inginerilor şi Tehnicienilor
(CNIT, din 1990 AGIR, Asociaţia
Generală a Inginerilor din România),
în colaborare cu CER (Comitetul
Electrotehnic Român) a constituit o
manifestare interesantă şi amplă, la
care au fost prezentate numeroase
lucrări, publicate în parte în mai multe
reviste de specialitate. Eu am prezentat
două lucrări, „Asupra utilizării
metodelor de raport în măsurările
electrice de mare precizie” şi
„Conceptul de impedanţă cu trei borne,
măsurarea acestei impedanţe şi
utilizarea ei ca etalon”. În figura
alăturată am redat aspectul coperţilor
în care au fost distribuite autorilor
copiile tipărite ale lucrărilor lor
(„preprint”-uri).

… Şi după 1970
În mai 1972 am participat cu o lucrare la Simpozionul IMEKO de măsurări
în microunde, Budapesta. Lucrarea mea s-a întitulat „Characterization of low-loss
two-port devices used in coaxial measurements” (Caracterizarea dispozitivelor
diport cu pierderi mici utilizate în măsurările la microunde). Lucrarea a dezvoltat
rezultatele obţinute de mine în timpul „stagiului american”. Simpozionul a prilejuit

33
o plăcută reîntâlnire cu profesorul Gy. Almássy, de care m-a legat o strânsă
prietenie, datând din timpul stagiului de la Boulder.

În anul 1972 eram delegat la o şedinţă de discutare a unor proiecte de

standarde CAER, în cadrul secţiei de metrologie. Una din teme era „schema de
ierarhizare a etaloanelor de putere la frecvenţe înalte şi microunde” pe ansamblul
statelor CAER. În vârful acestei scheme se afla etalonul CAER – la care urmau să
fie „racordate” toate etaloanele naţionale ale ţărilor membre. În acest caz, etalonul
CAER era deţinut de URSS, ca fiind cel mai bun (mai precis) dintre toate. Discuţia
ajunsese la formularea modului în care se putea face etalonarea fiecărui etalon
naţional din ţările membre; erau admise două variante – prin comparaţii
internaţionale / prin comparaţie cu etalonul CAER (care repet, le aparţinea
sovieticilor). Prima formulă ar fi oferit o mai mare independenţă pentru sistemele
naţionale de etaloane ale ţărilor individuale, a doua variantă ar fi însemnat
dependenţa necondiţionată de etalonul CAER. S-au conturat două posibilităţi: să se
stipuleze în standard fie „prin comparaţii internaţionale sau prin comparaţie cu
etalonul CAER”, fie „prin comparaţii internaţionale şi prin comparaţie cu etalonul
CAER (prima formulare fusese propusă de mine şi era susţinută de încă două
delegaţii – Slovacia şi Ungaria – iar a doua era cea a delegaţiei URSS). Discuţiile
au fost foarte aprinse, în pauză m-am consultat cu slovacii şi cu ungurii
(întâmplător toţi trei vorbeam limba maghiară, ceea ce ne-a uşurat comunicarea…)
şi ne-am hotărât să nu cedăm. În final, am avut câştig de cauză şi în protocol a fost
trecută formularea cu „sau”! În ultima zi a şedinţei, cu ocazia semnării
protocolului, delegaţia RDG mi-a mărturisit discret că şi ei erau de partea noastră,
dar nu credeau că sovieticii vor ceda. În istoria secţiei de metrologie a CAER acest
episod a rămas celebru, sub denumirea de „disputa şi-sau” ori pe limba oficială a
CAER „disputa i-ili” !
*
În anul 1976 am fost trimis, tot pe linie CAER, la un „schimb de experienţă”
în domeniul etaloanelor electrice de cea mai înaltă exactitate, la VNIIM
(Institutul Unional de Metrologie Mendeleev) din Leningrad, cu o durată de 10
zile. Printre altele, gazdele mi-au prezentat – ca o noutate de „răsunet” – rezultatele
unor cercetări întreprinse de ei în direcţia realizării „condensatorului calculabil”, un
etalon absolut de capacitate electrică, a cărui valoare era determinată prin calcul, în
funcţie de dimensiunile geometrice. Asemenea etaloane mai fuseseră construite în
lume, primul dintre ele conceput de australianul Lampard, autorul teoremei pe care
se baza acest etalon. Cele mai bune dintre ele, la vremea aceea, aveau o exactitate
de 0,3×10-6 (0,3 ppm), performanţă obţinută după eforturi de ani de zile ale unor
echipe de specialişti de frunte. Etalonul VNIIM a fost raportat în documentele
internaţionale ca având exactitatea de 0,5 ppm, deci apropiată de „recordul
mondial”. După două zile de consultaţii, am fost invitat în biblioteca lor, unde am
fost lăsat singur şi am putut consulta o literatură bogată. Unul din dosarele pe care
le-am găsit acolo era tocmai documentaţia etalonului amintit mai sus, a

34
condensatorului calculabil construit la VNIIM. Citind lucrarea, am fost surprins să
văd că aici exactitatea determinată de autori era de 6,2 ppm, deci o incertitudine
(care includea efectele de nerepetabilitate, variaţii diurne, neliniaritate, influenţe
exterioare etc.) de peste 10 ori mai mare decât cea declarată oficial! Am citit de
mai multe ori capitolul respectiv, am verificat că era de dată recentă şi am parcurs
întregul calcul de estimare a incertitudinii, nu părea să fie nici o greşeală. Iată deci
ce erau în stare să producă „marii noştri vecini”, ce falsuri grosolane puteau să
publice! Faptul este cu atât mai grav cu cât – după cum e bine ştiut – metrologia
este un domeniu în care nu are ce căuta minciuna, falsul sau orice altă
incorectitudine…

La o şedinţă a secţiei de Metrologie CAER, sub privirea „oblăduitoare” a lui Lenin

În 1974 la Bucureşti, în Sala Palatului, Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi

Tehnologie (CNST), a organizat, cu mare pompă, o amplă expoziţie a realizărilor
cercetării româneşti. Printre exponate, la loc de cinste figurau diverse produse
realizate în cadrul aşa-zisei "microproducţii" a institutelor de cercetare-dezvoltare.
Evident, nu puteau lipsi nici aparatele din microproducţia INM. În fotografia
alăturată, apărută în cotidianul "România Liberă" din 28 aprilie 1974, a fost
surprins un moment al vizitei cuplului prezidenţial Nicolae şi Elena Ceauşescu,
stând de vorbă cu profesorul Ioan Ursu, preşedintele CNST, în faţa standului INM.

35
În planul al doilea, se vede puntea Schering cu braţe cuplate inductiv (brevetul meu
nr. 66 838 din 1973).

*
La Iaşi, între 25-28 aprilie 1977 a avut loc Primul Simpozion Naţional de
Tensometrie, la care am prezentat lucrarea „Utilizarea divizoarelor inductive la
etalonarea precisă a aparaturii tensometrice cu frecvenţă purtătoare” (în colaborare
cu mai mulţi coautori, printre care şi ing. A. Zaharescu, şef de laborator la ICE –
Institutul de Cercetări Electronice), apărută în vol. 3 al lucrărilor simpozionului. Ea
a fost rezultatul unei îndelungate colaborări cu colectivul de la ICE, care a
conceput şi a realizat o gamă întreagă de aparate de măsurat tensometrice, de foarte
bună calitate, exportate şi în Germania, bazate pe un sistem de amplificatoare în
curent alternativ (la frecvenţa de 5 kHz). Aparatele tensometrice trebuie să măsoare
cu precizie raportul dintre cele două rezistenţe ale unei perechi de traductoare
(„mărci”) tensometrice fixate pe obiectul a cărei stare de tensiune (mecanică)
trebuie determinată. Asemenea măsurări sunt frecvente în domeniul construcţiilor
de clădiri, poduri, maşini diverse etc. Una din problemele importante la fabricarea
acestor tipuri de aparate este etalonarea (calibrarea) lor. Pentru aceasta sistemul
clasic folosit în mod uzual (şi la noi) este bazat pe un set de rezistoare de precizie,
ale căror rapoarte de rezistenţe servesc ca referinţă pentru indicaţiile tensometrului
electronic. Noutatea adusă de lucrarea noastră a fost utilizarea divizoarelor
inductive în decade ca etalon, în locul divizoarelor rezistive, având următoarele
avantaje: • posibilitatea realizării oricărui raport între 0 şi 1, în trepte de 0,0000001
• stabilitate absolută a raportului • exactitate de ordinul 1 ppm (parte pe milion),
fără a necesita vreo calibrare. Am construit la IM pentru partenerii noştri divizoare
inductive speciale, optimizate pentru frecvenţa de 5 kHz, care au fost utilizate apoi
şi în producţia de la IEMI (preluată mai târziu de la ICE).

36
 Cercetări în domeniul etaloanelor bazate pe circuite
electronice
Începând cu anii '80 cea mai mare parte a cercetărilor mele au fost concentrate
pe aparate electronice de mare precizie. Într-o reprezentare schematică, această
"familie" arată cam în modul următor:

Titluri Obiectiv principal

1 Contor electronic trifazat de energie Realizarea unor contoare de mare
electrică precizie, promovarea
microproducţiei de asemenea
aparate
2 Punte de înaltă tensiune cu braţe Câteva unicate de mare
active pentru măsurarea capacităţii şi performanţă, realizate în cadrul
a tangentei unghiului de pierderi unor contracte
3 Transformatoare de măsură Dezvoltarea unor tehnici speciale
compensate electronic pentru obţinerea transformatoarelor
necesare la produsele din
categoriile 1 şi 2
4 Amplificator electrometric pentru Circuite electrometrice
măsurări la nivelul femtoamperului performante bazate pe tranzistoare
MOS-FET, utilizate la
teraohmmetru electronic (poz. 3)
5 Teraohmmetru electronic Aparat cu performanţe medii-bune,
produs in serii mici
6 Traductoare de temperatură cu O gamă de diferite capete / sonde
joncţiuni semiconductoare de temperatură, pentru domeniul -
30…+150 °C, cu dispozitive
semiconductoare uzuale
7 Traductor de temperatură cu Aplicarea unui principiu nou,
tranzistor ca element termosensibil folosind proporţionalitatea cu
temperatura absolută a raportului
dintre curentul de colector şi
transconductanţa tranzistorului

Contoare electronice. Creşterea preciziei de măsurare a energiei electrice,

prin răspândirea contoarelor de inducţie de clasă 1 şi a contoarelor electronice de
clase 0,2 şi 0,5 a impus utilizarea unor mijloace de exactitate ridicată pentru
etalonarea şi verificarea metrologică a acestora. Pornind de la această necesitate, la
Institutul Naţional de Metrologie a fost realizat, în 1982, de un colectiv sub
conducerea mea, un contor electronic trifazat de energie electrică activă, care
permite etalonarea şi verificarea metrologică a tuturor tipurilor de contoare de
energie electrică în uz curent, cu o incertitudine de etalonare de 0,05%. În anii

37
următori, el s-a aflat în producţia curentă a INM, fiind produse şi livrate aproape
100 de exemplare (deşi ele au fost destul de scumpe).
Ca performanţe metrologice, contorul realizat de noi a fost la nivelul puţinelor
contoare similare fabricate pe plan mondial: TVH2 al firmei Landis-Gyr (Elveţia),
Temp-5 produs de firma Iskra (Iugoslavia) şi MO6019-A1 Siemens (Germania),
având unele din caracteristici chiar superioare acestora.
Contorul electronic trifazat de energie electrică WEE 3.1 este un aparat
destinat echipării instalaţiilor de etalonare şi verificare metrologică a contoarelor de
lucru trifazate sau monofazate, de clase de precizie 0,2; 0,5; 1 şi 2. <contorul
furnizează impulsuri de la o, ieşire izolată, corespunzând la constante de 107; 106;
105 sau 104 imp/kWh, selectabile după dorinţă (frecvenţe nominale de 2400; 240;
24 şi respectiv 2,4 Hz). Constantele sunt astfel alese ca să permită adaptarea uşoară
la orice sistem de prelucrare ulterioară a datelor (manual, semiautomat sau
automat).
Principalele avantaje ale contorului WEE 3.1 sunt: • exactitate ridicată •
pentru etalonare / verificare nu sunt necesare tensiuni stabilizate • contorul WEE
3.1 este practic insensibil la nesimetria tensiunilor sau dezechilibrul curenţilor, la
variaţia frecvenţei şi la regimul deformant (prezenţa armonicelor de curent şi/sau
de tensiune) • stabilitate şi fiabilitate ridicate, datorită soluţiilor adoptate şi lipsei
pieselor în mişcare • construcţie relativ simplă, acces uşor la toatele elementele
componente.
Contorul electronic poate fi privit ca un convertor putere activă – frecvenţă
f = Kp·P
unde f este frecvenţa de ieşire, P este puterea activă aplicată la intrare iar Kp este
constanta contorului.
Dacă se măsoară impulsurile într-un interval de timp T, se obţine
T·f = Kp·T·P
sau
N = Kp·W
unde N este numărul de impulsuri în timpul T, iar W = T·P este energia activă în
acelaşi interval de timp T. În acest caz, aparatul devine un contor.
Schema de principiu a unui contor electronic monofazat conţine ca părţi de
bază un multiplicator tensiune-curent, un filtru trece-jos şi un convertor curent-
frecvenţă:

(contorul trifazat are trei multiplicatoare). Multiplicarea se face prin metoda

impulsurilor modulate în amplitudine şi durată: tensiunea şi curentul sunt
"eşantionate" (choppate) cu o frecvenţă relativ mare (10…15 kHz) şi impulsurile
rezultate sunt modulate în amplitudine proporţional cu curentul şi în durată
proporţional cu tensiunea. Curenţii de ieşire ai multiplicatoarelor sunt astfel

38
proporţionali cu media produsului curent-tensiune, deci cu puterea activă; ei sunt
însumaţi şi mediaţi, şi apoi curentul rezultat este aplicat unui convertor curent-
frecvenţă (de tip "cu echilibru de sarcină").
Pentru constanta contorului se obţine expresia
Kp = M· (fc · Rr) / Ur2)
în care M este o constantă adimensională (funcţie de nişte rapoarte de numere de
spire, rapoarte de tensiune, rapoarte de divizare a frecvenţei şi rapoarte de
rezistenţe), fc este frecvenţa unui oscilator cu cuarţ, Rr este o rezistenţă de referinţă
şi Ur este o tensiune de referinţă. Valorile lui fc şi Rr fiind de foarte bună stabilitate,
singura mărime care necesită calibrări periodice este Ur; de aceea, s-a prevăzut în
proiectarea contorului şi posibilitatea unei recalibrări în curent continuu.
Mai jos se poate vedea aspectul aparatului WEE 3.1, precum şi a unui alt
contor etalon înrudit cu acesta, o variantă monofazată portabilă, care poate fi
utilizată şi la verificarea "in situ" a contoarelor casnice de clasă 2, fără demontarea
acestora din locul de utilizare.

Punte de înaltă tensiune cu braţe active. Au fost realizate mai multe tipuri
de punţi Schering cu braţe inductive şi elemente electronice inserate în schemă,
care concurau la echilibrarea (semi)automată a punţii. Cea mai apreciată dintre

39
acestea a fost o variantă la care echilibrarea pentru capacitate se făcea manual (în
decade), iar cea pentru tangenta unghiului de pierderi era automată (cu afişarea
digitală a valorii tgδ). Circuitul electronic era realizat cu amplificatoare
operaţionale şi alte dispozitive electronice uzuale (tranzistoare bipolare, diode
semiconductoare, diode Zener etc.), iar singurele componente critice erau un
condensator şi trei rezistoare (ceea ce asigura o bună stabilitate in timp a
ansamblului).
Transformatoare de măsură compensate electronic. În toate aparatele cu
performanţe metrologice ridicate, transformatoarele de măsură şi în special
transformatoarele de curent constituiau componente de importanţă primordială. Pe
de o parte, ele trebuiau să aibă exactităţi foarte bune, pentru a nu adăuga erori
semnificative la eroarea globală a aparatului. Pe de altă parte, era necesar ca ele să
aibă un volum şi o masă cât mai reduse. Aceste cerinţe contradictorii un puteau fi
satisfăcute decât aplicând simultan două tehnici esenţiale: (a) utilizarea de miezuri
magnetice de înaltă permeabilitate şi (b) adăugarea de circuite active (electronice)
pentru compensarea erorilor intrinseci ale transformatoarelor.
Exemplul cel mai simplu de transformator de curent compensat electronic este
cel care foloseşte principiul comparatorului inductiv de curent. Dacă în miezul unui
comparator de curent fluxul magnetic este nul, curenţii din primar şi secundar
satisfac relaţia
N1 · I1 - N2 · I2 = 0; I1 = (N2/N1) · I2
La comparatorul de curent clasic (pasiv), condiţia de flux nul în miez este
indicată de tensiunea zero în înfăşurarea de detecţie (a treia înfăşurare, plasată sub
primar şi secundar). La comparatorul de curent cu auto-echilibrare (activ) se
introduce un amplificator
operaţional, având intrarea
conectată la înfăşurarea de
detecţie şi ieşirea la
secundar; în felul acesta, se
obţine cel mai simplu
transformator de curent
"electronic", cu erori oricât
de mici. De exemplu, pe un
miez magnetic toroidal cu
diametrul de 40 mm se
poate realiza uşor un
transformator de curent cu
erori sub 0,01% !
În versiunea descrisă, amplificatorul operaţional furnizează întregul curent
secundar, deci execută un fel de "compensare totală". Dar există o mulţime de alte
variante ale transformatorului de curent cu compensare electronică, în care se
compensează numai un "curent de eroare" (nu întregul curent secundar): cu miez
dublu (în "două trepte"), cu mai multe înfăşurări etc. Într-o lucrare prezentată în
1981, împreună cu Eugen Popa (un "mare maestru" şi al combinaţiilor de DIR şi
elemente electronice încorporate) la Primul Simpozion Naţional de Metrologie din

40
1981, am dezvoltat acest subiect, cu cele mai multe tipuri de transformatoare de
curent compensate electronic folosite de noi în aparatele realizate la INM.
Şi apropo de transformatoare de curent compensate electronic. Într-una din
zilele anilor '80 am avut o surpriză plăcută şi în acelaşi timp oarecum intrigantă.
Bunul prieten şi colaborator Ştefan Marinca din Baia Mare – cel despre care am
relatat şi în altă parte – a venit la INM cu un aparat pentru măsurarea curentului
alternativ de 50 Hz fără întreruperea circuitului, gen "ampermetru-cleşte", la care
creştele era realizat pe un miez din fier-beton masiv, ordinar, pe un principiu
asemănător cu cel ilustrat în figura de mai sus. Omul mi-a demonstrat că erorile
acestui "cleşte ampermetric" nu depăşeau 1% !
Amplificator electrometric pentru măsurări la nivelul femtoamperului.
Teraohmmetru electronic. Tot între anii 1980-1989 au fost primite la INM
comenzi de aparate pentru măsurarea rezistenţelor mari, în domeniul 109…1015 Ω
(în special rezistenţe de izolaţie). Aşa a luat naştere teraohmmetrul electronic
(brevet de invenţie nr. 96 920 din 1986), la pregătirea căruia a fost necesară
elaborarea unui amplificator special pentru curenţi foarte mici ("amplificator
electrometric").
Amplificatorul electrometric realizat de noi a avut la bază tranzistoare cu efect
de câmp de tip MOSFET, fabricate în ţară. Am înglobat un asemenea tranzistor
într-un circuit integrat de tip hibrid, rezultând un amplificator operaţional cu
caracteristici bune, apt pentru aplicaţiile avute în vedere. Cei mai importanţi
parametri în acest caz erau curentul de intrare şi rezistenţa de intrare, pentru care s-
au obţinut valori de câţiva femtoamperi (10-15 A) şi respectiv teraohmi (1014 Ω).
În ce priveşte teraohmmetrul electronic, schema brevetată a fost una specială,
folosind două integratoare, care integrează simultan curentul din rezistenţa de
măsurat, respectiv un curent proporţional cu tensiunea de măsurare, tensiunile de
ieşire liniar variabile ale celor două integratoare fiind aplicate la intrările unui
amplificator logaritmic. Tensiunea la ieşirea acestuia este astfel funcţie de valoarea
rezistenţei de măsurat RX şi instrumentul poate fi gradat direct în valori ale lui RX,
cu o scară logaritmică. Aparatul nu foloseşte decât componente uzuale, uşor de
procurat şi necostisitoare; el a avut succes pe piaţa românească.
Traductoare de temperatură cu joncţiuni semiconductoare. Măsurarea
temperaturii folosind traductoare (sensori) semiconductoare a fost de asemenea una
din preocupările mele în anii de la INM. Dependenţa de temperatură a parametrilor
diodelor semiconductoare şi ai tranzistoarelor poate fi utilizată pentru realizarea de
traductoare în domeniul temperaturilor medii (-30…+150 °C), cu numeroase
aplicaţii posibile (temperatura aerului din mediul ambiant, temperatura corpului
uman, temperaturi diverse în biologie, alimentaţie etc.). Unul din avantajele acestei
clase de traductoare este reproductibilitatea bună a caracteristicilor de temperatură,
stabilitatea lor şi preţul de cost redus.
În perioada la care mă refer au fost propuse în lume numeroase scheme,
tehnici şi soluţii pentru asemenea traductoare. O contribuţie de-a mea (care a fost şi
subiectul unui brevet de invenţie, nr. 91826 din 1986) s-a referit la o metodă de
compensare a tensiunii iniţiale a joncţiunilor termosensibile realizate cu diode
înseriate, utilizând una sau mai multe joncţiuni semiconductoare auxiliare, slab
termosensibile, montate în opoziţie sau în punte. Redau aici doar cea mai simplă

41
dintre variantele brevetate, în care n diode cu siliciu sunt în serie cu o diodă Zener;
între punctele A şi B se obţine o tensiune care variază liniar cu temperatura,
valoarea zero a ei putând fi setată alegând în mod convenabil numărul n de diode şi
tipul de diodă Zener, precum şi valorile curenţilor ID şi IZ . De exemplu, cu n = 8 şi
o diodă Zener de 5,1 V, ambii curenţi fiind de cca. 0,1 mA, s-a obţinut între A şi B
o tensiune de 0…160 mV pentru o variaţie de temperatură de +15…+25 °C, cu o
eroare de liniaritate de sub 0,01% şi o stabilitate în timp mai bună de ± 0,01 °C.

Brevetul mai conţine un circuit de alimentare şi liniarizare care se conectează

în punctele A, B şi C, precum şi variante ale elementul termosensibil cu diode cu
siliciu şi diode Zener.
Traductor de temperatură cu tranzistor ca element termosensibil. Un
principiu nou, folosirea relaţiei IC/gm = k/eT unde IC este curentul de colector, gm -
transconductanţa (panta), k/e - constantă universală iar T - temperatura absolută, a
stat la baza unei noi invenţii (nr. 95598 din 1986, completată cu nr. 103804 din
1989). S-a obţinut astfel un „termometru absolut”, care (cel puţin în principiu) nu
necesită calibrare; prototipul, denumit TRANSITERM (reprezentat într-o figură
anterioară) a fost experimentat cu rezultate promiţătoare, încă în perioada când
eram angajat la ICPE (dar, din păcate, evenimentele din decembrie 1989 au pus
capăt acestei activităţi…).
Soluţiile cunoscute pentru măsurarea temperaturii cu un tranzistor ca element
termosensibil folosesc variaţia cu temperatura a tensiunii bază-emitor la curent de
colector constant, care este neliniară şi depinde de diferiţi parametri de material şi
tehnologici. Soluţia conform invenţiei asigură o proporţionalitate riguroasă a ieşirii
cu temperatura absolută, factorul de proporţionalitate fiind o constantă fizică
universală. Acest principiu permite realizarea de traductoare de temperatură cu
elementul termosensibil interschimbabil, independent de parametri de material sau
tehnologici, cu o caracteristică liniară, stabilă în timp şi – cel puţin în principiu –
fără a necesita calibrare (sau, practic, calibrare la o singură temperatură). Aceasta
înseamnă de fapt realizarea unui "termometru absolut", un vechi deziderat al celor
implicaţi în măsurarea mărimilor neelectrice pe cale electrică…
În plus, se pot folosi tranzistoare de producţie curentă, cu un preţ de cost
foarte redus. Singura problemă este aceea a circuitului electronic al traductorului,
mai complex decât în cazul termometrelor electronice clasice. Trebuie menţionat,
de asemenea, şi faptul că legătura dintre elementul termosensibil şi partea
electronică a traductorului se face prin 3 fire (şi nu 2, ca la traductoarele clasice).

42
 Din viaţa mea personală
Inserez aici pe scurt episodul căsătoriei mele cu Lucia, neoficial încă din 1976
şi apoi oficial în 1985.
Cu fosta mea soţie, Nona (n. Vulpescu), relaţiile s-au înrăutăţit la câţiva ani de
la revenirea mea din periplul american (în 1970). Deşi în cursul timpului eu o
ajutasem substanţial pe plan profesional (de ex. la proiectul de diplomă, la lucrarea
de doctorat, la angajarea la CNST), i-am oferit lui Liviu condiţii optime de educaţie
şi şcolarizare, am dus-o relativ bine material (am cumpărat o casă pe care am utilat-
o complet, un automobil etc.) între noi s-au născut divergenţe care treptat au
devenit ireconciliabile. Am fost acuzat în repetate rânduri de infidelitate, s-au
produs scene penibile, atmosfera devenise greu de suportat.
În scurt timp, la cele de mai sus a adăugat declaraţia tranşantă că vrea să
divorţăm. Credeam că, totuşi, va fi ceva trecător, că se va răzgândi, aşteptam cu
nerăbdare momentul dezminţirii. Au trecut însă peste doi ani, în care nu s-a
întâmplat nimic. Mărturisesc că, la început am fost total dezorientat, dar apoi încet-
încet am ajuns la concluzia că nu se mai poate face nimic, părea atât de fermă în
hotărârea ei. În cele din urmă, neavând încotro, m-am împăcat cu această stare de
lucruri şi cu ideea divorţului. Am început să mă simt liber, tot ce mă mai lega de
familie era Liviu, pe care nu voiam să-l părăsesc în niciun caz.
Sunt căsătorit deja de mulţi ani cu Lucia, şi în toată
această perioadă am trăit într-o atmosferă de familie
adevărată, fără certuri sau divergenţe, de înţelegere
deplină. Am descoperit-o întâmplător pe Lucia, atunci
când într-o discuţie ocazională m-a frapat marea ei
asemănare cu mama mea (nu atât fizic, cât sufleteşte şi
uman - o respect mult prea mult pe mama mea pentru a-
mi permite o apreciere gratuită). Lucia provine dintr-o
familie de intelectuali, cu educaţie ardelenească,
mentalitate foarte apropiată de a mea în chestiuni de viaţă,
o superioritate în gândire şi gusturi alese în literatură,
muzică, artă în general.
Lucia este o persoană respectată în societate şi iubită
în familie. Am fost împreună de două ori la copii în SUA (1995 şi 2000, câte o
lună) şi am făcut o deplasare la Paris de două săptămâni, unde ne-am întâlnit cu
copiii (2002) - şi ea s-a integrat perfect în viaţa de familie de acolo. Marius o
numea "bunica Luci", pentru Liviu este ca o a doua mamă, Teodora a îndrăgit-o şi
o respectă.
Între noi nu există subiecte "interzise" sau neabordabile.
Rezum din nou câteva din preocupările mele după 1990.
Am fost directorul Institutului Naţional de Metrologie între 1990 şi 1999.
Am ţinut cursul "Metrologie Generală" la facultatea Electrotehnică a UPB,
între 1991 şi 1999. Am fost conducător de doctorat în specialitatea "Metrologie şi
Tehnica Măsurării" în aceeaşi perioadă, am avut 18 doctoranzi dintre care 12 au
terminat şi au devenit doctori.
Între 1992 şi 1998 am participat la un program TEMPUS împreuna cu doi
profesori universitari de la UPB, partenerii în program fiind École Supérieure

43
d'Électricité (Paris) şi City University (Londra). În cadrul acestui program am făcut
8 deplasări la Paris şi una la Londra.
În 1990 s-a înfiinţat, la iniţiativa mea, "Societatea Română de Măsurări"
(SRM), care a fost primită ca membru în IMEKO (International Measurement
Confederation) reprezentând România, iar eu fac parte, ca preşedinte al
SRM, începând din 1990, din Consiliul General IMEKO. În aceasta calitate am fost
prezent la reuniunile GC IMEKO din Arnhem (Olanda), Viena, Berlin,
Braunschweig şi Torino. Adaug că vechea organizaţie membră IMEKO din
România, CNIT (reprezentată de Ion Asavinei), fusese exclusă din IMEKO în 1986
pentru totala inactivitate şi neplata cotizaţiei timp de 4 ani consecutivi (pe atunci
doar 100 dolari anual!), o pată urâtă pe obrazul României.
În anul 1994 am fost la Bruxelles timp de 1 lună ca expert în comisia de
evaluare a proiectelor europene PRAQ din domeniul "Standardizare şi Metrologie".
Între 1990-1997 am fost reprezentantul României în Comitetul General al
organizaţiei COOMET ("Metrology Cooperation") al statelor din estul şi centrul
Europei, cu deplasări în Bratislava, Varşovia, Sofia, Leningrad, Braunschweig şi
Budapesta.
În 1996 am făcut parte din delegaţia României (compusă din 2 persoane) la
Conferinţa Internaţională de Metrologie Legală din Vancouver, Canada, iar în 1997
dintr-o delegaţie similară la conferinţa din Rio de Janeiro.
În 2000 am fost invitat la Limerick, Irlanda, de către firma "Analog Devices"
la conferinţa anuală a inginerilor firmei, pentru prezentarea unor posibilităţi de
cooperare cu ingineri din România.
Am prezentat comunicări de specialitate la congresele mondiale IMEKO din
Tampere (Finlanda, 1997) şi Viena (2000).
Am făcut parte, începând cu 2002, din Comitetul Executiv al ETTC
(European Thermophysical Testing Center) cu sediul la Bucureşti, un consorţiu al
firmei "Anter Co" din SUA şi al UPB (Universitatea Politehnica Bucureşti) fac.
Ştiinţa şi Tehnologia Materialelor.

Fiul nostru Liviu şi nepotul Marius

Liviu Millea (n. 12 decembrie 1960) a absolvit liceul Sfântul Sava şi
facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii a universităţii Politehnica din
Bucureşti, ca student strălucit (cu diplomă de merit). În primii ani a lucrat la
Institutul de Cercetare Calculatoare – cu denumirea completă de atunci "Institutul
de Cercetare Ştiinţifică şi Inginerie Tehnologică pentru Tehnică de Calcul şi
Informatică" (ICSIT -TCI).
După 1990 activitatea în acest loc de muncă s-a diluat, devenind tot mai vag
definită şi chiar dezorganizată. In decembrie 1990 echipa din care făcea parte Liviu
a aflat un lucru neaşteptat – contractul la care lucrau fusese reziliat de peste 3 luni !
"Mă simţeam ca soldatul japonez care rămăsese în tranşee mult timp după
terminarea războiului" spunea Liviu în acele zile.
Şi-a adus aminte că prietenul lui bun Lucreţiu Pisău emigrase in SUA cu
câţiva ani în urmă şi îl invitase de mai multe ori, oferindu-i casă-masă până se va

44
putea aranja singur. Drept care, în ianuarie 1991, Liviu a plecat în America, lăsând
acasă familia (care l-a urmat abia peste un an şi jumătate).
Ajuns la destinaţie, a lansat peste 50 de
oferte de angajare în domeniul IT, la care a
primit mai multe răspunsuri. S-a dus la un
interviu, la firma "Strata", unde i s-a dat o
probă de 3 ore, în urma căreia a fost acceptat.
Partea amuzantă a întâmplării a fost însă
următoarea. Revenind acasă, Liviu a refăcut
testul de la interviu (de fapt, un mic program
de calcul), găsind o soluţie mai bună şi le-a
transmis-o celor de la "Strata". care au fost
încântaţi. Ca urmare, au adoptat-o imediat şi
au introdus-o în lista curentă de soft-uri a
firmei !
Altă dată, Liviu a refăcut întregul
software de bază al firmei, in sistemul de operare Windows, faţă de cel vechi, care
era în DOS. La început, colegii au fost oarecum rezervaţi, dar după vreo 3 luni toţi
au trecut la noul sistem…
Astăzi, la 24 de ani de la angajarea sa la "Strata", Liviu a rămas la aceeaşi
firmă, unde a găsit un climat plăcut şi condiţii avantajoase. Dintre cei peste 300 de
angajaţi, Liviu împreună cu "grecul" (un alt IT-ist de vârf) se bucură de un respect
deosebit, au un regim de lucru privilegiat (4 zile din 5 pe săptămână lucrează de
acasă), salariu în jur de $150.000 pe an, zile libere după dorinţă etc.
Liviu, împreună cu soţia sa Teodora, vin o dată la doi ani în România.
Săptămânal vorbim pe skype, păstrând astfel permanent legătura.
Marius Millea (n. 9 august 1986) a crescut în acest climat al unei familii de
intelectuali. În plus, mama sa, Teodora, fiind liberă (nu are slujbă), s-a putut ocupa
din plin de educaţia lui. Ajuns la vârsta de 7 ani în America, a fost şcolarizat în
întregime acolo. A ales ca specializare principală una cât se poate de "exotică",
astrofizica – dar a avut grijă ca specializarea secundară să fie "tehnologia
informaţiei" (pentru orice eventualitate !), unde se caută mereu amatori…
Doctoratul şi l-a făcut la
celebra universitate din Davis
(California), iar acum se află
la Paris, pentru următorii 3
ani, la un stagiu post-
doctoral.
Noi suntem în
permanentă legătură cu el,
prin telefon, skype şi o dată la
1-2 ani cu ocazia vizitelor pe
care le face în România
(ocazii cu care trece şi pe la
părinţii lui, în Sibiu).

45
Capitolul 4
În America

46
 Stagiul de la NBS Boulder, Colorado, SUA
În anul 1970 am fost timp de aproape 6 luni în calitate de „visiting scientist”
(vizitator ştiinţific) la National Bureau of Standards (Oficiul american de etaloane
– instituţie federală pentru metrologie), laboratoarele din Boulder, Colorado şi apoi
1 lună la cele din Washington, D.C. Povestea a început cu nişte preliminarii, încă
din toamna anului 1969, când o delegaţie americană de 15 persoane a venit în
România pentru a explora posibilităţile de cooperare tehnico-ştiinţifică între cele
două ţări. Au fost identificate vreo 12 domenii în care s-ar putea face schimburi
ştiinţifice, printre care şi metrologia. Eu fiind singurul cercetător de la INM care, în
acel moment, îndeplineam cerinţele pentru o asemenea misiune (printre care
cunoaşterea limbii engleze era „sine qua non” – fusesem examinat la ambasada
SUA din Bucureşti) am fost „pregătit” pentru a fi trimis la un schimb ştiinţific de o
jumătate de an, cu începere din mai sau iunie 1970.
Pregătiri… colaterale. Bine înţeles, am fost „luat în primire” de un colonel
de securitate, cu care am avut întâlniri săptămânale (destul de „amicale”, omul era
de înaltă ţinută şi părea un bun profesionist) până în ultimul moment. S-a prezentat:
col. Ionescu (nume predestinat?), mi-a spus că ei sunt prea puţini pentru a observa
tot ce ar fi interesant pentru ţara noastră şi ca atare ar fi bine ca şi noi, cei „civili”,
care suntem trimişi în străinătate, să umblăm cu ochii deschişi, să reţinem ceea ce
ar fi important de văzut şi – fără să o facem neapărat „profesional”, fără să urmărim
ceva anume – să raportăm la întoarcere cele observate. M-au cam pus pe gânduri
aceste îndemnuri, nu eram dispus să fac spionaj sau nici măcar o treabă care
„mirosea” a securitate, dar am ascultat cuminte şi m-am gândit că voi vedea la faţa
locului cum voi proceda…
„Lecţiile” col. Ionescu au continuat din ianuarie până în mai 1970. Dar, între
timp, formele mele de plecare care ar fi trebuit să fie de mult terminate – întârziau.
La mijlocul lunii mai încă nu aveam viza pe paşaport, mi se spunea mereu că totul
ar fi în regulă, însă nu se întâmpla nimic. Intrigat, la proxima întrevedere cu
„colonelul”, l-am întrebat la ce servesc „lecţiile” lui dacă formele mele de plecare
par a nu se mai finaliza. Reacţia lui a fost neaşteptată: „de ce nu mi-aţi spus până
acum?” Şi în două zile viza de plecare a apărut… Nu am apucat să-l întreb atunci
care au fost motivele întârzierii, am aflat ceva doar după întoarcerea mea, în
decembrie 1970.
Călătoria. Drumul a inclus o „oprire” de o săptămână la Paris, pentru a lua
parte la Congresul IMEKO de la Versailles, între 25-30 mai 1970, unde am susţinut
lucrarea mea şi a colegului Gheorghe Ispăşoiu. De acolo am zburat la Washington,
unde ar fi trebuit să fiu aşteptat de cineva din partea NBS, dar… nimeni! Am luat
autobuzul aeroportului până în oraş, am ajuns seara pe la ora 19 la „terminalul” din
Washington unde am intrat în primul hotel şi am închiriat o cameră pe o noapte. Nu
aveam dolari, aveam doar franci francezi, plata trebuia făcută în avans iar cei de la
recepţie nu erau dispuşi să schimbe banii sau să aştepte până a doua zi. Spre
norocul meu un „negrişor” care asista la discuţie s-a oferit să-mi schimbe franci în
dolari – şi astfel am putut dormi liniştit. Însă a doua zi dimineaţa au început
surprizele. Deşi era o zi de vineri, era zi liberă, fiind „ataşată” la week-end prin

47
„decalarea” unei sărbători anterioare. Ca atare, la telefonul d-lui Hull – care îmi
fusese indicat ca persoană de legătură din partea NBS, nu răspundea nimeni. După
mai multe insistenţe, mi-a răspuns o femeie de serviciu de la care nu am putut afla
nimic. Eram în impas, trebuia să găsesc o modalitate de a petrece cumva cele trei
zile de week-end fiindcă nu vedeam o altă rezolvare a lucrurilor. În ultimă instanţă,
am sunat la ambasada română şi am vorbit cu tovarăşul Mitran (pentru care aveam
o recomandare din ţară – luasem această precauţie, gândindu-mă şi la o
eventualitate extremă…) care, după ce m-a ascultat şi mi-a promis că în cel mai rău
caz mă va caza într-o cameră de oaspeţi, a venit şi m-a luat cu maşina lui la
ambasadă. Acolo am dat peste aproape o sută de români, care ocupau un hol mare
şi aveau probabil diverse probleme de rezolvat. Pe la ora 11:30 se transmite la o
staţie de amplificare că sunt căutat la telefon; era chiar dl Hull care negăsindu-mă
în altă parte a încercat, în ultimă instanţă, să dea de mine la ambasadă. Mi-a spus că
peste două ore pleacă avionul spre Denver şi încearcă să vină la ambasadă, să mă ia
şi să prindem avionul. Zis şi făcut, am urcat în maşină şi a urmat o cursă nebună pe
autostradă, cu 200 km/h – treabă neaşteptată din partea unui domn relativ în vârstă,
cum era dl Hull. Pe drum mi-a relatat cele întâmplate: el lăsase mesaj la Bucureşti,
la CNST (Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie), cu câteva zile în urmă,
dar eu fiind deja plecat la Paris nu l-am primit (îmi comunicase hotelul unde aveam
reţinută o cameră la Washington şi unde mă aştepta şi plicul cu biletul de avion la
Denver, primele recomandări şi o sumă de bani…). Ajunşi la aeroport, de la
ghişeul de plecare s-a dat telefon la pilot să mai aştepte, a venit o limuzină special
pentru mine, care m-a dus la avion şi am urcat, în sfârşit, fiind ultimul pasager, pe
singurul loc liber…
La Denver, capitala statului Colorado (cca 30 km de Boulder, destinaţia mea),
m-a aşteptat dl Helmut Altschuler, şef de secţie adjunct la NBS Boulder şi m-a dus
la hotelul din Boulder, după ce mi-a dat toate instrucţiunile necesare pentru
demararea stagiului. În weekendul care a urmat s-a ocupat de mine dl Myron
Selby, foarte drăguţ, am fost invitatul lui zilnic acasă la el, am aflat atunci multe
lucruri interesante (dl Selby, cca 75 de ani, lucra încă la NBS, fusese colaboratorul
apropiat al celebrului Zvorâkin, inventatorul primelor sisteme de televiziune…).
Primele zile la NBS Boulder. După ce am participat la un congres al IEEE,
secţia „Instrumentation and Measurement”, între 2…4 iunie 1970, în prima zi de la
NBS am fost invitat să mă prezint în faţa a cca. 30 de viitori colaboratori, care –
după o expunere de 30 de minute – mi-au pus numeroase întrebări. Nu este de
mirare, eram unul dintre primii vizitatori de dincolo de „cortina de fier”, toţi erau
curioşi să afle cât mai multe despre viaţa dintr-o ţară a „lagărului socialist” şi
direct, prin viu grai, nu numai din presă şi de la televiziune. Mi-amintesc că am
descoperit atunci primul subiect care îi putea interesa şi pe americani – făcusem la
institutul de metrologie din Bucureşti nişte măsurări ale „impedanţei de cuplaj” la
cablurile coaxiale de televiziune, după ce fabrica producătoare „Electromureş”
introdusese o „inovaţie” considerată de ei epocală, înlocuind conductorul exterior
(ecranul) al cablului cu un mănunchi de fir torsadate în loc de clasica „tresă”
(împletitură) – treabă care s-a dovedit falimentară, ducând la interferenţe şi bruiaje
reciproce între televizoarele vecine din blocurile de locuinţe. Parametrul cel mai

48
relevant pentru caracterizarea acestui efect era impedanţa de cuplaj, definită în mod
convenabil şi măsurabilă prin metode relativ simple şi precise. Americanii s-au
arătat interesaţi de problemă, comentând-o împreună cu mine minute în şir.
Oricum, modul în care au procedat mi s-a părut foarte judicios, creând din start o
cale de comunicare între mine şi grupul care putea fi interesat din parte lor (ca
viitori potenţiali colaboratori).
Am primit un birou într-unul din laboratoarele secţiei de „Impedanţe la
frecvenţe înalte”, cu vedere spre Munţii Stâncoşi. Colegii din laborator sau
vizitatorii îmi puneau deseori întrebări de toate felurile, unii nu ştiau nici unde este
situată România (la nedumerirea mea, replica lor era de obicei următoarea: ce,
dumneata ştii unde se află statul North Carolina?). După câteva zile m-am
„înarmat” cu materiale „ajutătoare”, am afişat în jurul biroului meu ilustrate, hărţi,
planşe (după cum se vede şi în poza alăturată) – ele erau fixate cu mici magneţi pe
„bordura” din tablă de oţel care acoperea cablurile electrice din lungul peretelui.

Odată, când le-am spus că sunt născut în Cluj, oraş din Transilvania, am
observat că au cam „ciulit” urechile. Mai târziu, m-am lămurit că pentru ei
Transilvania era bine cunoscută ca patrie a lui Dracula, erou al multor filme cu
vampiri (dar nu ştiau că Transilvania este în România…).
Boulder, un orăşel de vreo 70 de mii de locuitori (din care cca 40 de mii
studenţi, cercetători, ingineri, persoane cu studii superioare etc.) se află pe un
podiş, la o altitudine de 1700 metri. Climatul este cald şi extrem de uscat, plouă
doar de câteva ori pe an, iar umiditatea aerului este scăzută (am auzit la buletinele
meteo anunţate şi umidităţi relative sub 10% !) Se întâmpla ca uneori oamenii să se
încarce cu electricitate statică şi dacă două persoane îşi dădeau mâna se produceau
scântei… Altfel, acest climat era considerat sănătos, căldura uscată este suportată
de organism mult mai uşor decât căldura umedă. La sănătatea localnicilor

49
contribuia şi apa potabilă de o mare puritate, obţinută prin topirea unor gheţari din
Munţii Stâncoşi şi adusă direct prin conducte speciale.

Vedere (parţială) a oraşului Boulder

Câteva date despre o instituţie de prestigiu. NBS avea în 1970 cca 4000 de
angajaţi, din care cam 3500 la Washington şi 500 la Boulder. Cei din Boulder
aveau o autonomie aproape totală, dispuneau de toate facilităţile necesare
funcţionării independente: birouri (individuale pentru şefi, pe grupuri pentru
cercetători), laboratoare, sistem informatic intern complet, calculator central cu
„terminale” separate pentru fiecare utilizator, un atelier central (cu secţii mecanice,
electrice / electronice, proiectare etc.), magazie (depozit) de piese, copiatoare
(xeroxuri) la fiecare capăt de coridor (cu acces liber pentru toţi angajaţii),
bibliotecă mare, termostatare (aer condiţionat) centralizată pe întreaga clădire (care
menţinea o temperatură de 23 °C vara /iarna), servicii administrative complete
(contabilitate, financiar, secretariat etc.), un parc de 30 de automobile (pe care le
conduceau salariaţii, cu delegaţie, nu existau şoferi) şi câteva camionete, un
restaurant comun pentru toţi salariaţii (cu preţuri reduse). Programul de lucru era
între 8-17 de luni până vineri, cu pauză de masă între 12-13. Concediul de odihnă
era acelaşi pentru toţi angajaţii, putea fi fracţionat după dorinţă (cu acordul şefului
direct) şi „translatat” de la un an la altul (între anumite limite).
Pe vremea aceea nu exista internet şi/sau e-mail. Comunicarea conducerii cu
salariaţii se făcea printr-o mică publicaţie (fluturaş de 2-4 pagini) care se distribuia
săptămânal peste tot; acolo erau inserate anunţuri, informaţii, noutăţi, rubrici de

50
întrebări/răspunsuri ş.a. Corespondenţa cu persoane sau instituţii din exterior se
făcea centralizat, trimiterile erau colectate zilnic şi scrisorile primite erau
distribuite tot zilnic. În laboratoare şi birouri era o curăţenie exemplară, toţi
salariaţii erau foarte atenţi la menţinerea ei.

Mi-a plăcut în mod special – ca exemplu de organizare inteligentă – modul în

care funcţiona preluarea de piese şi componente de la magazia centrală. Fiecare
cercetător avea dreptul să ridice de la magazie obiecte până la o valoare totală
prestabilită, care era funcţie de tema de cercetare în care era angrenat. Omul se
ducea la magazie, care era cu „autoservire”, lua un „coşuleţ” şi îşi ridica obiectele

51
de care avea nevoie; produsele erau expuse în nişte vitrine, frumos ambalate în
pungi transparente şi etichetate cu coduri, preţ etc. La ieşirea din magazie obiectele
din coş erau înregistrate şi trecute automat în contul proiectului de cercetare pentru
care erau scoase. La încheierea cercetării (sau fazei de cercetare), exista o evidenţă
precisă a cheltuielilor efectuate (ore-muncă, materiale etc.); periodic responsabilul
temei ţinea o şedinţă cu toţi participanţii, în care – pe lângă unele aspecte pur
tehnice sau ştiinţifice – se discuta situaţia financiară a proiectului, făcându-se un
bilanţ în „timp real” al sumelor cheltuite în comparaţie cu cele prevăzute. Iar
şefului de laborator, care gestiona mai multe proiecte de cercetare, îi revenea
obligaţia de a „echilibra” temele, analizând unde s-a cheltuit prea mult sau prea
puţin, şi la nevoie „trecând” ore-muncă de la o temă la alta…
Mai jos se pot vedea un fragment din organigrama NBS-Boulder şi planul
general al clădirilor:

52
Este interesant de observat că terenul de peste 100 ha pe care s-au construit,
după 1950, clădirile NBS Boulder a fost donat de peste 200 de cetăţeni ai
oraşului (lista lor se află pe zidul de la intrarea principală, gravată în piatră),
probabil încântaţi de hotărârea administraţiei federale a SUA de a alege
oraşul lor ca sediu al acestei importante instituţii ştiinţifice!

Lista donatorilor terenului pe care se află NBS Boulder

Afiş la intrarea NBS Boulder În unul din laboratoarele Impedanţă RF

În rândul cercetătorilor domnea o atmosferă plăcută, camaraderească, de bună
înţelegere şi colaborare, chiar dacă nu făceau parte din acelaşi colectiv sau
laborator. Toţi, dar absolut toţi (inclusiv între subalterni şi şefi, tineri sau vârstnici)

53
îşi spuneau pe „numele mic”, de regulă diminutivat (Ray, Bill, Hal etc.), nu am
văzut tendinţe de a întreţine stări de invidie, „secrete” profesionale, ba dimpotrivă,
se ajutau reciproc şi schimbau idei, dădeau sfaturi etc. Odată am asistat la o
convorbire telefonică între colaboratorul meu apropiat RJ şi o persoană de la o
firma LN din oraşul Boston, în care RJ îi cerea o piesă de care avea nevoie urgentă,
adresândui-se cu apelativul Mike. Acesta i-a promis că îi va trimite piesa cu poşta
rapidă, aşa că o va primi a doua zi. La remarca mea „ce bine e să ai peste tot câte
un cunoscut” RJ a zâmbit şi mi-a răspuns „dar eu nu am habar cu cine am vorbit,
auzisem doar cum îl cheamă…”
În general, contrar a ceea ce s-ar putea crede, în societatea americană se
mizează mult pe încredere, în toate domeniile de activitate, chiar şi în afaceri.
Pornind de la exemple mărunte, cum ar fi cumpărarea unui bilet de avion (comanzi
prin telefon biletul cu o săptămână înainte, ai locul reţinut, iar plata şi ridicarea
biletului le faci cu o oră înainte de plecare…).

Ultima zi la NBS Boulder: (de la stânga la dreapta) C.Allred, R.Jones, dnele Jones
şi Zapf, Th.Zapf, A.Millea, R.Nelson, W.Scott, dna Scott, R.Lawton, R.Sangster

Câteva fotografii de la diverse evenimente, vizite şi excursii, scanate de mine

după diapozitivele făcute în SUA (peste trei sute…).

54
La o excursie cu familia lui W. Scott, în vecinătatea Boulder

Conversaţie cu un”ground squirrel” prietenos…

55
Excursie în Munţii Stâncoşi Lângă „balancing rock” în Munţii Stâncoşi

Pe drumul spre „Pikes Peak” (4300 m), Colorado Buffalo Bill’s Grave, Co

În excursie cu R. Sangster şi familia Cu R.Sangster în Munţii Stâncoşi

56
La intrarea în „Grauman’s Chinese Theatre” Cu F.L. Hermach şi doi vizitatori
din Hollywood de la NBS Washington

Pe „Telegraph Hill” (altitudine 300 m faţă de oraşul San Francisco), în fundal

celebrul „Golden Gate Bridge” şi insula Alcatraz

Vizite în împrejurimi, excursii. Datorită programului oferit de gazde şi de

asemenea invitaţiilor din partea noilor colegi de la NBS Boulder, am avut parte de
numeroase deplasări, vizite, excursii. Inserez aici relatări de la câteva din ele.
Într-una din duminicile primei luni ale şederii mele în Boulder, am fost invitat
de Dan Lansdom, şeful unuia din laboratoarele NBS Boulder, la un „pancake
breakfast”. Latura originală a început încă din momentul în care am primit
invitaţia, sub forma unei cărţi de vizită, pe care în afară de adresa exactă (însoţită
de indicaţii detaliate asupra zonei), era scris şi „no smoking, no kids, no pets” – aşa
ca o avertizare… La ora 10 când am ajuns acolo, l-am găsit pe Dan în bucătărie, cu

57
un şorţ alb, pregătind de zor, pe o plită electrică, celebrele „pancakes” (un fel de
clătite mai groase, pufoase, foarte bune la gust), câte 8 deodată. La remarca mea „e
frumos să-ţi ajuţi câteodată nevasta” răspunsul lui a fost prompt „greşeşti, nevasta
mă ajută din când în când pe mine…”. Evenimentul s-a desfăşurat în grădina casei,
la mese de câte 4 persoane (în total vreo 15-20 de mese), clătitele erau aduse în
„flux continuu” de Dan şi de soţia lui şi se consumau în cele mai diverse variante:
doar uşor sărate sau presărate cu zahăr pudră, ori asociate cu lapte, iaurt, caşcaval,
diverse brânzeturi, cârnăciori, crenvurşti, alte mezeluri, gem de fructe, miere, etc.
La acestea, mergeau foarte bine băuturile răcoritoare, mai ales cele nealcoolice, dar
şi berea… Pentru amatori, era şi ceai sau cafea.

Altădată, am fost invitat de Tom Zapf la el acasă, la o masă de vineri seara,

după programul de la laborator. Tom şi Margie, soţia lui, m-au primit cu multă
căldură, ca pe un vechi prieten, am conversat pe diferite teme. Ne-am adus aminte
de conferinţa IMEKO de la Stockholm, din 1964, unde eu făcusem nişte comentarii
(favorabile) la lucrarea prezentată de el. Ne-a prezentat peste 150 de diapozitive pe
care le făcuse cu acel prilej, ceea ce mi-a făcut o reală plăcere.
Tom era de origine germană, cred că bunicii (sau străbunicii) lui emigraseră în
America. Dar am simţit că el era oarecum mândru de originea lui, şi încerca să nu
uite acest lucru. Un mic episod care mi-a rămas întipărit în minte şi mi-a întărit
această impresie a fost când, la un moment dat, i-am povestit că la întoarcerea în
Europa aveam de gând să-mi cumpăr un automobil VW (o „broscuţă”). Imediat mi-
a arătat un jurnal personal de-al lui, în care notase ceva despre succesul foarte mare
al acestor maşini în SUA, unde se vânduseră în câţiva ani şi erau în circulaţie peste
3 milioane de VW-uri (accentuând că sunt unele din cele mai fiabile tipuri de
maşini, al căror preţ de revânzare – ca maşini second-hand – rămâne apropiat de
cel al maşinilor noi). Am observat că în acest jurnal Tom scrisese denumirea mărcii
VW ca „Volkswagon”, în loc de ortografia corectă „Volkswagen” – probabil
inspirat de cuvântul anglo-american „waggon” (căruţă, furgonetă). Am făcut
această remarcă şi Tom, vădit contrariat, a stat câteva secunde pe gânduri şi apoi s-
a dus repede să se uite înt-un dicţionar pentru a mă verifica…
În iulie 1970 am vizitat, împreună cu prof. Almássy, staţiile de emisie ale
NBS la Fort Collins (la cca 50 km spre nord de la Boulder). Aici sunt amplasate
două emiţătoare ale NBS, care transmit permanent semnale etalon de timp şi
frecvenţă, emiţătoarele WWV şi WWVB. Primul dintre acestea funcţionează pe

58
unde scurte, la frecvenţele purtătoare de 2,5; 5; 10; 15 şi 20 kHz controlate de
ceasuri atomice locale şi comparate continuu cu etaloanele atomice de la NBS
Boulder. Al doilea transmite o purtătoare de joasă frecvenţă, de 60 kHz, derivată
din etaloanele atomice locale, comparate şi ele continuu cu etaloanele atomice de la
NBS Boulder, modulată conform unui cod special având formatul numit IRIG „H”,
iar tehnica de modulare este de tipul „modulaţie în lăţime a impulsurilor”
combinată cu o modulaţie de amplitudine care în fiecare minut dă o informaţie
completă asupra anului, zilei, orei şi minutului momentan.

Ambele staţii de emisie au fost instalate la Fort Collins în 1966 şi acoperă cu

semnalele emise practic întreg teritoriul Statelor Unite. Anterior erau utilizate alte
staţii, amplasate în partea de est a SUA, care nu asigurau o recepţie satisfăcătoare
peste tot. Începând din 1967 se difuzează TUC (timpul universal coordonat),
fiecare beneficiar urmând să aplice conversia corespunzătoare propriului fus orar.
Pentru a face mai uşor distincţia între semnalele de oră exactă venite de la Fort
Collins şi cele de la staţia WWVH (din Hawaii), primele utilizează o voce
bărbătească iar celelalte una feminină !
Ni s-a mai explicat că semnalele de la staţia WWV, pe unde scurte, sunt
afectate de reflexii în ionosferă şi de aceea sunt mai puţin precise, datorită efectului
de „fading”, în schimb oferă o gamă mai largă de frecvenţe disponibile şi distanţe
mai mari de propagare. Semnalele de la WWVB folosind o frecvenţă joasă (60
kHz) se propagă practic exclusiv prin „unda terestră” şi asigură o precizie mai bună
la locul de recepţie, dar intensitatea câmpului recepţionat este mai slabă. Din
această cază, a fost necesară adoptarea unei puteri mai mari a emiţătorului (cca 50
kW) şi un sistem de antene de mare eficienţă (înălţime 122 m). Se apreciază că în

59
acest fel pe cea mai mare parte a teritoriului SUA şi al Canadei de sud rezultă o
intensitate a câmpului de min. 100 µV/m, suficientă pentru sincronizarea ceasurilor
comandate prin radio. Un detaliu interesant: întrucât undele lungi se propagă mai
bine noaptea, majoritatea ceasurilor controlate prin radio sunt programate astfel ca
să se sincronizeze automat cu semnalele radio în timpul nopţii…
În weekend-uri am fost invitat în numeroase excursii, cele mai multe în
vecinătatea oraşului, localităţi apropiate sau în munţi. Ca un „numitor comun” al
acestor peregrinări, pot afirma înainte de toate că americanii (cel puţin cei cu care
am avut de a face) sunt oameni corecţi, punctuali, care se ţin de cuvânt, curaţi şi
adepţi ai unor atitudini „ecologice”. În toate localităţile, de-a lungul şoselelor şi în
munţi, există la tot pasul coşuri sau pubele de gunoi, pe care oamenii le „respectă”
şi le caută atunci când e nevoie. În munţi, sunt amenajate locuri speciale pentru
poposit (picnic area), prevăzute cu mese, bănci, hărţi indicatoare, un registru
pentru a te înscrie (evidenţă în caz de accident) şi, bine înţeles, locuri de depozitat
gunoiul şi toalete. Am asistat la nenumărate situaţii când – în lipsa acestor facilităţi
– americanii încărcau în maşină toate resturile şi le transportau acasă sau în locurile
de depozitare publice. La volan sunt foarte politicoşi, de pildă dacă văd că cineva
vrea să iese cu maşina dintr-o curte, opresc şi aşteaptă până manevra de ieşire s-a
terminat. Odată fiind în maşina unui coleg de birou, am văzut că la intersecţie el a
oprit şi i-a lăsat pe ceilalţi să treacă, deşi în mod evident ar fi avut prioritate. La
întrebarea mea „care sunt în SUA regulile de prioritate la intersecţii” omul a stat o
clipă pe gânduri, dar nu a putut să-mi dea un răspuns clar. La insistenţa mea
„dumneata cum procedezi la o intersecţie” mi-a răspuns fără ezitare „a, eu îi las
totdeauna pe ceilalţi dă treacă…”. Şi un alt mic episod la care am fost martor. Eram
în maşină cu Tom Zapf şi am observat că dintr-o altă maşină care ne-a depăşit a
căzut un obiect, după aprecierea mea era un aparat foto. Tom a oprit, s-a întors şi a
cules obiectul de pe jos, apoi s-a angajat într-o cursă de urmărire prelungă, în mare
viteză (el, care altfel conducea destul de încet), până când l-a ajuns din urmă, l-a
depăşit, l-a oprit şi i-a predat fotoaparatul…
Într-una din excursii am vizitat „Air Force Academy” din Colorado Springs.

Este un colegiu acreditat pentru formarea (pre)universitară a candidaţilor de

ofiţeri în Forţele Aeriene ale Statelor Unite. Cei 4400 de elevi (beneficiari ai unei
solde şi cursuri gratuite, cu condiţia unui angajament de a servi în armată un număr
de ani după absolvire) urmează un program de 4 ani, după care primesc titlul de BS
(bachelor of science) şi pot ocupa funcţii până la sublocotenenţi. În acelaşi timp,
constituie una din marile atracţii turistice în Statul Colorado, cu peste un milion de

60
vizitatori anual. Capela de 1600 de locuri, cu o arhitectură originală (v. foto) a
suscitat multe dispute la început, dar a ajuns să fie un simbol al obiectivului, mult
apreciat; este împărţită în trei secţiuni, una pentru protestanţi (1200 locuri), una
pentru catolici (500 locuri) şi una pentru evrei (100 locuri) – ceea ce reflectă în linii
mari proporţia celor mai importante religii din SUA. În timpul celor patru ani de
studii, elevilor nu li se permite să se căsătorească, au un program foarte strict de
ieşiri / permisii, nu au voie să depăşească o anumită greutate corporală şi trebuie să
urmeze forme variate de educaţie fizică şi sport.

Cunoştinţe, întâlniri, programe sociale la Boulder. Nu pot încheia acest

capitol fără a-l completa şi cu câteva relatări care mi-au rămas în memorie.
Încă din primele zile l-am căutat pe profesorul Mihai Gavrilă (MG), care
avea o misiune de „visiting professor” la universitatea din localitate (University of
Colorado). MG (n. 1929) este un fizician devenit bine cunoscut în ultimele decenii,
de origine clujean. În din timpul studenţiei a devenit asistent de cercetare al prof.
Eugen Bădărău. În 1958 şi-a susţinut teza de doctorat cu titlul „Teoria efectului
fotoelectric relativist” – care a devenit primul articol din România publicat in
extenso în Physical Review. În 1974 a fost ales membru coprespondent al
Academiei Române. După mai multe stagii şi vizite efectuate în centre ştiinţifice şi
universitare de prestigiu (printre care şi JILA, Boulder, Colorado), în anul 1974 a
decis să emigreze. În 1975 s-a stabilit la FOM Institute for Atomic and Molecular
Physics (Amsterdam), unde a devenit liderul unui grup de teorie. În 1992 a ajuns
senior scientist la ITAMP de la Harvard-Smithsonian Center for Astrophisics,
Cambridge, Massachusets.

Mihai Gavrilă Liana Şerbescu

La Boulder ne-am văzut în repetate rânduri, am fost împreună la Cheyenne, în

statul vecin Wyoming (unde am asistat la un spectacol de rodeo) şi apoi am fost cu
el şi soţia sa, pianista Liana Şerbescu, la câteva excursii în Munţii Stâncoşi (unde el
a schiat, în zone cu zăpadă „veşnică”, alimentate şi din gheţarii apropiaţi). La
sfârşitul lunii iunie 1970 Liana a dat un concert de pian în „Music Building” al
universităţii, unde a avut mare succes.

61
 Mihai mi-a povestit că la începutul anului său petrecut în Boulder s-a decis să
cumpere un automobil „second-hand” pentru uzul propriu, pe care să-l vândă apoi
la sfârşitul stagiului. Şansa i-a surâs şi a găsit destul de repede un Chevrolet mai
„bătrân” pe care a dat 400 de dolari. Şi-a „făcut treaba” foarte bine cu el, folosindu-
l în toate drumurile pe care le avea de făcut. Mai târziu, după întoarcerea mea în
ţară, am aflat de la el că a avut succes şi la revânzare, luând pe maşină 500 USD de
la un profesor suedez, venit la Boulder tot ca „visiting professor”!
Un alt cunoscut pe care l-am întâlnit la Boulder a fost Almássy György,
(1919-1984), profesor din Budapesta, venit la o specializare de 4 luni la secţia de
microunde a NBS Boulder. Un tip simpatic, apropiat şi prietenos, pentru mine
comunicarea cu dânsul a fost foarte uşoară fiindcă puteam conversa în limba
maghiară. De cele mai multe ori ne întâlneam în pauza de masă, la „cafeteria”
(restaurantul salariaţilor NBS), unde luam masa împreună şi schimbam impresii,
constatări şi experienţe. Pe plan profesional, sferele noastre de interese erau destul
de diferite, aşa că ne limitam la aspecte cotidiene ale traiului nostru de acolo, la
diverse fapte observate de fiecare din noi, la aprovizionare, la petrecerea timpului
liber etc. Mi-amintesc că odată mi-a povestit o observaţie făcută urmărind variaţia
preţului sticlei de coca-cola la super-magazinul de la care se aproviziona: luni şi
marţi costa 6 cenţi/sticla, miercuri şi joi 7 cenţi iar vineri şi sâmbătă 8 cenţi, apoi
săptămâna următoare se repeta, dar într-o altă ordine. După un timp, profesorul a
tras concluzia că era vorba de o tactică a
magazinului, de a ţine tot timpul trează atenţia
cumpărătorilor şi a-i face să viziteze mai des
magazinul doar pentru a vedea care mai este
preţul… Altădată a venit triumfător anunţând că a
descoperit o frizerie unde tunsul era mai ieftin
decât preţul obişnuit: 2 dolari în loc de 2,50
dolari! Nouă acest preţ ni se părea enorm; am
înţeles atunci de ce vedem pe stradă atât de mulţi
bărbaţi netunşi, lăţoşi sau dimpotrivă, raşi în cap,
atât de multe femei umblând cu bigudiuri în cap…
Într-una din zile, la masa noastră de prânz s-a
aşezat un tânăr de vreo 20 de ani, după ce ne-a
cerut permisiunea. „V-am auzit vorbind ungureşte
şi am venit să mă prezint. Sunt originar din
Budapesta, am plecat de acolo la vârsta de 6 ani (în 1956, cu ocazia
„contrarevoluţiei” maghiare – n.n.) şi acum lucrez aici la NBS două luni, strâng
nişte bani pentru a face prima mea vizită în Ungaria. Sunt foarte emoţionat…
Dumneavoastră cu ce ocazie sunteţi aici?” ni s-a adresat, într-o limbă maghiară
îngrozitor de stricată… Ne-a mai povestit că tatăl lui i-a permis să facă această
călătorie numai pe banii lui !
Prin luna septembrie l-am cunoscut pe Ion Nedelea, un băiat de vreo 20 de
ani, a cărui istorioară este demnă de un roman de aventuri. Fiul unui modest
muncitor ceferist, la vârsta de 16 ani, împreună cu un prieten de 21 de ani, au pus la
cale o „evadare” peste graniţă, după o pândă de o săptămână într-o localitate de pe
malul Dunării. Cineva i-a trecut cu barca, au ajuns la Belgrad şi apoi la un azil de

62
refugiaţi, de unde Ion, fiind minor, a reuşit să plece în Italia, la Trieste şi Napoli, şi
apoi să facă o calătorie clandestină cu un vapor până la New York. Aici a luat
legătura cu părintele Gâldău, despre care aflase pe parcurs că se ocupă de
„plasarea” tinerilor emigranţi români. Cu ajutorul lui, s-a angajat ca distribuitor de
abonamente la diverse reviste şi a colindat prin peste 40 de state ale SUA. Fiind un
copil drăguţ, simpatic şi atrăgător (în genul lui Roberto Benzi, celebrul dirijor
italian) era bine primit în toate casele la uşile cărora bătea, i se dădea de mâncare şi
era cazat. În peregrinările sale primise 3-4 oferte de adopţie, dar de fiecare dată
aştepta o variantă mai bună… În cele din urmă, a acceptat oferta familiei John E.
Gammie din Boulder, care i-a făcut rapid formele de adopţie şi unde s-a
„aclimatizat” foarte repede. Împărţea două automobile cu ceilalţi doi copii ai
familiei, frecventa o şcoală locală şi visul lui era să devină ziarist…
Peste câteva zile m-a vizitat şi m-a rugat să-i duc un pacheţel tatălui său. L-am
predat la întoarcerea mea în ţară destinatarului Gheorghe Nedelea. Acesta părea
complet dezorientat, nu înţelegea ce s-a petrecut cu băiatul, de ce nu se întoarce
acasă, ba mai mult, îl invită şi pe el să meargă în America…
În octombrie 1970 am fost invitat de prof. Mizushima (de la universitatea
locală) la o „seară românească”, la dânsul acasă, unde adunase peste 40 de
persoane din rândul cunoştinţelor sale, dar şi pe alţii despre care aflase că au fost în
România, vin din România sau au orice fel de legături cu România. O iniţiativă cât
se poate de frumoasă şi originală! Profesorul petrecuse 8 luni în România
(Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara), s-a întors de acolo cu o mulţime de fotografii,
filme, înregistrări audio. S-a vorbit şi englezeşte, şi româneşte, s-a mâncat şi băut
în stil de „autoservire”. Gazda a proiectat pe un ecran enorm filme făcute de el în
România şi a prezentat înregistrări ale unor concerte de
la Ateneul din Bucureşti.
Printre invitaţi a figurat şi istoricul Stephen
Fischer-Galaţi, originar din România (n. 1924, plecat
în SUA în 1941), cu titlu de doctor de la Harvard
University, autor si editor al unor lucrări importante în
domeniul istoriei est-europene, profesor la „University
of Colorado”, Boulder. Am avut o convorbire prelungă
cu dânsul (vorbea destul de bine limba română), am
aflat că în SUA există 4-5 centre care fac cercetări în
acest domeniu. Mi-a povestit că provine dintr-o veche
familie de origine germană, venită în România o dată
cu cel care avea să devină Regele Carol I. A fost
iniţiator şi editor al revistei „East European Quarterly" (din anul 1967) şi
consultant al preşedintelui SUA, Richard Nixon, pentru problemele Europei de Est.
În 2001 a devenit membru de onoare al Academiei Române.
M-a vizitat la motel un tânăr, Gary Skupa, student la universitatea locală, la
limba spaniolă, care auzise de mine şi m-a întrebat dacă aş putea să-l ajut să înveţe
în particular şi limba română. El vorbea puţin româneşte, dar voia să se
perfecţioneze. Mi-a povestit că la biblioteca universităţii fuseseră două cărţi în
limba română, dar au dispărut… A încercat să comande prin poştă manuale de

63
limba română pentru străini, dar nu a primit nici un răspuns. Părea foarte dezamăgit
de acest rezultat.
Peste câteva săptămâni, m-a abordat un alt tânăr, bibliotecar la NBS Boulder.
Şi acesta voia să înveţe limba română, era absolvent de filologie, limbile franceză
şi italiană. El a reuşit să procure câteva cărţi în limba română, nişte texte de
Creangă, Sadoveanu şi Odobescu dar, culmea… editate de o casă din Cambridge,
Anglia! Tot el citise „Ion” şi „Pădurea spânzuraţilor”, dar în engleză! Ştia că există
un manual voluminos pentru învăţarea limbii române, a apelat la ambasada noastră
de la Washington care i-a promis sprijin pentru procurare, dar a trecut mai mult de
un an şi… nimic!
M-am revoltat în sinea mea, m-am gândit cât de nepăsători şi delăsători putem
fi atunci când este în joc un minim efort pentru a acţiona în interesul nostru ca
naţiune. Am făcut pe „barba” mea nişte investigaţii şi am aflat că era vorba de
cartea „A Course in Contemporary Romanian” de Boris Cazacu ş.a., Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1969, 563 pagini (un curs special pentru cei cu
limba maternă străină). Ambasada noastră ar fi trebuit să fie prima care să facă
publicitate pentru această carte – or, în realitate, iată că ea nu putea fi procurată
tocmai de cei cărora le era destinată!
În perioada de peste jumătate de an cât am stat în SUA am întâlnit zeci şi zeci
de standuri de cărţi – pe stradă, în librării, sau în diverse alte magazine mai mult
sau mai puţin „universale” – unde erau expuse, printre alte multe publicaţii, şi cărţi,
reviste, diferite alte materiale publicitare (colecţii de diapozitive, discuri, albume,
„fluturaşi” etc.) provenite din ţări est-europene (predominant din Polonia,
Cehoslovacia, Ungaria, R.D. Germania şi mai puţine din URSS, Bulgaria,
Iugoslavia). Însă nu am văzut nicăieri vreo publicaţie din România! – poate, cu
excepţia unor librării mai mari, specializate (pe care eu nu le-am vizitat)… Este
greu de crezut câtă lipsă de responsabilitate, spirit civic sau conştiinţă naţională se
ascunde în spatele unor asemenea atitudini…
Într-o duminică a lunii septembrie 1970 am fost împreună cu Ray Jones la
biserica „St. Andrew’s Presbiterian Church” din Boulder, unde am asistat la slujba
religioasă duminicală. Este o biserică în stil modern, cu orgă (dar fără a avea
rezonanţa bisericilor catolice europene), două piedestale de orator, fără altar, cu
cruce dar fără icoane. Slujba constă din rugăciuni (rostite cu participarea
credincioşilor) şi un discurs despre organizarea bisericii presbiteriene – totul pe un
ton direct, degajat, apropiat, cald, destul de „lumesc”, pe alocuri chiar glumeţ. A
fost intercalat şi un botez, care a durat 3-4 minute. La un moment dat, s-a făcut o
colectă de bani, pe o tavă care circula în public, toată lumea dădea câte 1-2 dolari.
După terminarea slujbei, majoritatea enoriaşilor au luat parte la o „muncă
patriotică” pentru repararea acoperişului bisericii.
În Boulder sunt peste 50 de biserici, aparţinând unui mare număr de
confesiuni (religii), după unele informaţii în jur de 16…18. Fiecare biserică are un
grup de enoriaşi care participă, în afară de slujbele duminicale, la diverse acţiuni
voluntare, sprijinind şi material comunitatea. Ele constituie locul tradiţional de
întâlnire a oamenilor, de „socializare”, unde se dezbat şi subiecte „laice”, probleme
de toate zilele.

64
 În Boulder există o stradă numită „College street”, renumită pentru numărul
mare al tinerilor „hippies” care o frecventează, precum şi pentru câteva magazine
cu articole special destinate acestei categorii de indivizi. Într-o zi am făcut o
plimbare pe acolo şi am văzut bărbaţi umblând în pantaloni zdrenţăroşi, găuriţi (am
auzit de unul care fusese amendat pentru că umbla fără chiloţi sub pantalonii
găuriţi…), fără cămăşi, desculţi sau chiar în slip, cu bărbi şi păr murdar şi de
asemenea fete cu cele mai originale costumaţii, mergând până la un simplu cearşaf
prins cu câteva ace în loc de rochie, fără încălţăminte sau cu un picior desculţ şi
celălalt într-un ciorap de lână… Am întâlnit un grup de patru indivizi cu părul ras
„la zero” şi un singur moţ în vârful capului, în tunici lungi galbene, sunând nişte
clopote şi purtând o puşculiţă de bani (probabil, ceva sectanţi…). Unii din ei au
maşini, de obicei nişte rable, vopsite în culori ţipătoare sau chiar lipsite complet de
caroserie. Cei mai mulţi însă călătoresc cu autostopul, pe distanţe uneori mari… Şi
culmea! Se găsesc destui conducători auto care îi iau în maşină!

Când am fotografiat un grup de „lăţoşi”, o fată de vreo 14-15 ani, cu rochia

ruptă şi desculţă (dar de altfel drăguţă la înfăţişare) a venit la mine şi mi-a cerut 25
de cenţi pentru că a fost fotografiată; i-am dat imediat, şi am mai făcut încă o poză
a grupului…
La întoarcere, am văzut în jurul stadionului din Boulder (care era destul de
aproape de motelul unde stăteam), o sumedenie de maşini, parcate pe toate
străduţele înconjurătoare. Mi-am dat seama că trebuie să fie un meci şi am cerut
permisiuea să intru fără bilet, spunând că sunt un străin şi vreau să fac doar nişte
fotografii; spre surprinderea mea, m-au lăsat imediat să intru, aşa că am văzut o

65
secvenţă dintr-un meci de foot-ball (fotbal american) veritabil. Spectatorii veniseră
şi din multe localităţi vecine…
Revenind la subiectul hippies: am aflat că în anul precedent (1969) fusese în
Boulder o „invazie” de hippies, peste 150 de inşi, fapt care le-a produs mari bătăi
de cap autorităţilor locale. Când am întrebat dacă erau periculoşi sau agresivi,
răspunsul a fost: „a, nu, nici vorbă – trebuia să le găsim un teren la marginea
oraşului cu toate facilităţile necesare, apă potabilă etc. şi să le dăm de mâncare”…
În iulie 1970 am fost, împreună cu Mihai Gavrilă, Liana şi o pereche de
americani, prieteni de-ai lor, la Cheyenne, capitala statului vecin Wyoming (un
orăşel de vreo 40 de mii de locuitori), cu intenţia de a participa la un grandios
spectacol de rodeo, în stil tipic american, cu serbări şi întreceri de cow-boy,
organizate anual. Înainte de masă s-a desfăşurat o defilare (paradă) cu totul
originală: somităţile oraşului în caleşti şi automobile vechi, „care alegorice” cu tot
felul de indivizi costumaţi, fanfare ale şcolilor, dansatori, indieni în costume
autentice, cow-boy etc. – totul în mijlocul unei învălmăşeli de nedescris, aplauze şi
împuşcături (veritabile…). După masa a avut loc întrecerea propriu-zisă, într-un
stadion special, încăpător, cu tribunele pline de spectatori. Numerele prezentate
sunt unice în felul lor, performanţe de mare clasă, în care călăritul, mânuirea
lassoului, forţa şi viteza joacă rolul principal. Foarte spectaculoase erau prinderea
unor tăurei direct de pe cal, în plină viteză, şi răpunerea lor cu mâinile goale
(prinzându-i de coarne), acelaşi lucru dar folosind lassoul, călărirea unor cai
sălbatici, bizoni şi tauri (aici criteriul succesului este timpul cât călăreţul rezistă
până să cadă). Atmosfera, coloritul, entuziasmul şi comportarea publicului au fost
de neuitat pentru mine.

În iulie 1970 s-au întors la Boulder Charles Allred şi Robert Lawton (şef de
secţie şi respectiv cercetător la NBS Boulder), dintr-o călătorie de o lună în Europa
şi Asia, timp în care au vizitat mai multe ţări printre care Cehoslovacia, Polonia,
România şi URSS. A fost organizată o prezentare de o oră, în care amândoi au
relatat momente mai importante ale vizitelor, impresii, informaţii şi experienţe
avute. Expunerile au avut caracter pur „turistic”, vorbitorii au anunţat de la început
că pentru detalii tehnice şi ştiinţifice îi aşteaptă în birourile lor pe cei interesaţi. Ca
o impresie generală a întregii vizite, amândoi au declarat că în România au întâlnit
cei mai prietenoşi, optimişti şi zâmbitori oameni, spre deosebire de URSS, unde cei
mai mulţi păreau morocănoşi şi necomunicativi.

66
 La Leningrad au urmărit câteva minute
în şir funcţionarea unui „dozator” pentru
prepararea siropului cu sifon (deservit de un
operator – în genul celor existente cu miile în
URSS şi prin alte ţări socialiste). Operaţia
consta în spălarea paharului (de sticlă) prin
apăsarea lui pe un mic „duş vertical”,
introducerea în pahar a unei „doze” de sirop
concentrat şi apoi umplerea cu sifon.
Americanii au observat că nu exista un
rezervor suficient de mare pentru colectarea
apei consumate la spălare, de unde au dedus
că această apă era recirculată! (treabă
incompatibilă cu concepţia unui american
despre igienă…).
Alt episod povestit a fost despre prezentarea unei comunicări la conferinţa de
la Novosibirsk, unde fuseseră invitaţi. R. Lawton (care vorbea perfect ruseşte, fapt
pe care nu l-a divulgat gazdelor) a urmărit modul în care translatoarea localnică a
tradus comunicarea prezentată; în afară de unele inexactităţi de ordin tehnic, el a
observat că nu au fost traduse deloc micile bancuri, glume şi ironii intercalate în
textul prezentării orale (or, după cum se ştie, majoritatea americanilor folosesc pe
alocuri stilul umoristic de expunere)…
În primele trei zile ale mele la Boulder, care au coincis cu un week-end, am
fost – aşa cum am mai amintit – oaspetele lui Myron Selby. M-am mai revăzut cu
dânsul în lunile care au urmat şi am aflat atunci mai multe amănunte despre
activitatea şi preocupările lui curente.

67
 În această fotografie, dl Selby (de origine rus, ajuns de tânăr în SUA) ţine în
mână dispozitivul „Bolovac” (de la „bolometric voltage and current standard
head”), inventat de dânsul în 1967, care l-a făcut celebru. Bazat pe proprietăţile
„bolometrice” ale unei pelicule metalice subţiri în formă de disc secţionat, bolovac-
ul serveşte ca generator etalon de tensiuni şi curenţi de valori cunoscute, la
frecvenţe înalte şi la microunde, până la 20 000 MHz. Împreună cu o altă invenţie,
tot a lui Selby, „Voltage Tee”, au constituit în anii ’70 nişte dispozitive mult
apreciate de producătorii şi utilizatorii aparaturii pentru măsurări de impedanţe,
tensiuni, curenţi şi puteri în sisteme coaxiale, la frecvenţe înalte şi microunde.
Dar nu toată lumea de la NBS Boulder îl agrea pe Selby. Mi-amintesc de o
sesiune de comunicări cu caracter intern, la care Selby prezentase ceva despre
„bolovac”-ul lui şi câţiva din sală l-au încolţit cu întrebări chiar stânjenitoare. De
fapt, m-am lămurit mai târziu că era vorba de două „tabere” ale celor de acolo, unii
care lucrau în sisteme coaxiale şi foloseau curent concepte de curent, tensiune,
impedanţă (cu parametri concentraţi sau distribuiţi), iar alţii care aveau tendinţa să
generalizeze noţiunile de putere, atenuare, unde directe şi inverse, coeficienţi de
reflexie etc. – proprii sistemelor în ghid de undă – şi la cazul sistemelor coaxiale.
Aceştia din urmă ar fi vrut să se vorbească cât mai puţin (sau chiar deloc) despre
curent, tensiune, impedanţă… Or, Selby era în mod clar în tabăra cealaltă!
În ultima lună a stagiului meu, pe care am petrecut-o la sediul principal al
NBS, la Gaithersburg, Md (aproape de Washington), l-am reîntâlnit pe Cristea
Dobre, de la INM, venit şi el cu o bursă de o jumătate de an. În poza alăturată (dr)
îl vedeţi împreună cu St. Peiser, şeful serviciului personal al NBS (un fel de „şef de
cadre”), într-un moment „fierbinte” al excursiei organizate pentru toţi stagiarii
străini (guest workers) din NBS, un gen de acţiune de socializare, la „Blackwater
Wildlife Refuge”, regiune mlăştinoasă în statul Maryland, spre coasta de est a SUA
(la cca 2 ore cu maşina de la Washington – o zonă de peste 14000 ha unde
poposesc anual sute mii de păsări migratoare, în special gâşte şi raţe, dar şi multe
altele, în drumul lor dinspre sau către regiuni nordice); fotografia surprinde servirea
de ciorbă de fasole, pregătită de Peiser în oala şi ustensilele aduse chiar de el în
acest scop.

68
 Cu Dobre am mai participat la o întâlnire în casa gazdei unde stătea, dna
MacNamee, cu peste 20 de invitaţi. Mi-amintesc de un episod hazliu: Dobre voia să
prăjească ceva în cuptorul în care dna MacNamee avea un jambon enorm şi pe care
setase o anumită temperatură (conform obiceiului american, de a respecta cu
sfinţenie orice instrucţiune de preparare înscrisă pe pachetul în care era ambalat un
aliment) şi aştepta ca termometrul înfipt în jambon să ajungă la indicaţia prescrisă
în instrucţiuni. Întrucât procesul se prelungise la aproape două ore, Dobre şi-a
pierdut răbdarea şi fiind neobservat a mărit puţin temperatura cuptorului, iar când a
venit doamna a constatat cu satisfacţie că jambonul a fost preparat şi putea fi servit!
Vizite în afara oraşului Boulder. Cei de la NBS Boulder (evident, cu
acordul NSF – National Science Foundation, organizatorul şi finanţatorul bursei –
mi-au pregătit un program foarte frumos de vizite la diverse obiective ştiinţifice şi
industriale din SUA. Acest „tur” de vizite s-a desfăşurat în două reprize: prima din
ele pe coasta de vest, a doua în zona de est a SUA. Astfel, prima a inclus vizitarea
fabricilor: „Singer Instruments”, Los Angeles, California • „Hewlett Packard”,
două unităţi, una în Loveland, Colorado, alta în Palo Alto, California • „Electro-
Scientific Instruments”, Portland, Oregon • „John Fluke Instr.”, Seattle,
Washington. În a doua etapă a ciclului, am vizitat „General Radio”, West Concord,
Massachusetts • „Julie Res. Lab.”, New York, New York • „Leeds-Northrup”,
North-Wales, Pennsylvania (o suburbie a oraşului Philadelphia). În plus, am
participat la conferinţa / expoziţia anuală ISA (Instrument Society of America) din
Philadelphia, 27-29 oct. 1970. După terminarea stagiului, am fost oaspetele dlui
John Sutcliffe, patronul firmei „Guildline Instruments” din Smith Falls, Ontario,
Canada, timp de două zile.
Fac aici o mică remarcă. Un asemenea program bogat şi variat a fost posibil şi
datorită ameliorării climatului politic al epocii şi, mai ales, a destinderii relaţiilor
dintre România şi SUA. Am prins tocmai apogeul acestei perioade, cam între 1969
şi 1974; mai târziu situaţia s-a înrăutăţit simţitor. Mi-amintesc că de exemplu prof.
Almássy din Ungaria, deşi a stat la NBS Boulder vreo 4 luni, în condiţii similare cu
ale mele, nu a putut face decât una sau două vizite în afara NBS, şi acelea realizate
cu mari dificultăţi. Îmi povestea că nu puteau obţine aprobările necesare de la
„State Department”, un fel de minister de interne al SUA, care superviza toate
mişcările străinilor. Or, în cazul meu, totul a fost obţinut fără probleme…
În continuare, încerc să creionez câteva impresii şi amintiri cu care am rămas
de la vizitele făcute.
La „Hewlett Packard” (HP), atât în Loveland cât şi în Palo Alto, am văzut un
nivel tehnic remarcabil, folosirea unor circuite integrate speciale („dedicate”) în
aparate, dispozitive semiconductoare cu performanţe excepţionale, tehnică
superioară de mecanică fină la tot pasul, procedee de fabricaţie avansate,
„computerizare” peste tot etc. La acestea m-am cam aşteptat, în fond firma era şi pe
vremea aceea unul din liderii de necontestat în domeniul său. Altceva mi-a atras
atenţia, de care – să fiu sincer – nu auzisem, ba dimpotrivă, în România se vorbea
mereu despre condiţiile mizere de muncă din capitalism, exploatarea muncitorilor
în America etc. La HP am constatat o grijă deosebită faţă de om: aveau o cantină-

69
restaurant proprie, cu preţuri foarte reduse • în timpul zilei de muncă, aveau două
pauze de cafea („coffe break”), cu ceai, cafea, cacao, gogoşi (celebrele „donuts”)
etc. servite gratuit, la discreţia salariaţilor • două asistente medicale permanente şi
un medic cu ½ normă, care ofereau consultaţii şi mici tratamente gratuite • examen
medical general în fiecare an, gratuit (şi obligatoriu) pentru fiecare salariat •
suportarea de către firmă a 50% din taxele universitare pentru studenţii „serali” etc.
Mi s-a povestit că în urmă cu vreo 2-3 ani firma HP trecuse printr-o perioadă mai
dificilă şi se luase decizia de reducere a personalului. Totuşi, la iniţiativa
conducerii firmei, personalul a fost întrebat dacă preferă, în loc de concedierea a
10% din oameni, reducerea temporară a salariului cu 10%, până la redresare. Toţi
au preferat a doua variantă, iar după un an totul a revenit la normal…
La „Singer Instruments”, în Los Angeles (LA), o companie relativ mică, cu
o producţie strict specializată, am văzut cu ochii mei cum sunt bobinate miezurile
magnetice al transformatoarelor toroidale din divizoarele inductive (ocazie cu care
am constatat că multe din procedeele noastre de la IM Bucureşti sunt similare, deşi
ele fuseseră „(re)inventate” de noi fără să le fi văzut la alţii…). Vizita a fost destul
de scurtă, oamenii nu aveau prea mult de arătat – la un moment dat, am avut chiar
impresia că gazdele mele de la NBS Boulder au inclus în itinerarul meu firma
„Singer Instr.” mai mult ca pretext pentru ca eu să pot vedea şi oraşul LA !
Drept care am profitat şi, după partea „oficială” a vizitei – mai ales că urmau
şi două zile de week-end – am făcut mai întâi un tur al oraşului. Prima constatare a
fost că un asemenea oraş, cu o întindere colosală, este greu de văzut umblând pe
jos. Acolo toată lumea avea automobile, dar eu m-am încăpăţânat să nu închiriez
(sau să cumpăr) o maşină. Aşa că, folosind cât am putut mijloacele de transport
urban (puţine şi nu prea bine organizate, fiind rar folosite de localnici sau de turişti)
şi uneori chiar autostopul, am explorat la început ţărmul Pacificului. Am coborât pe
plajă şi mi-am înmuiat mâinile în apele Pacificului – probabil pentru prima şi
ultima dată în viaţă. Litoralul este pe alocuri înalt, străjuit pe toată lungimea de
palmieri şi alţi arbori exotici. Mi-au plăcut denumirile tradiţionale spaniole ale
oraşelor componente – LA este compus dintr-o mulţime de oraşe „contopite” ca
Santa Monica, Santa Ana, Santa Barbara, Montebello etc.).
Se zice că LA ar fi cel mai mare oraş din lume ca întindere, având ceva de
ordinul 80 × 100 km. Împreună cu suburbiile are cca. 7 milioane de locuitori. În
afară de porţiunile centrale, relativ mici, tot oraşul este foarte răzleţit, cu case
individuale (vile) amestecate cu blocuri mari (birouri, companii etc.). E străbătut în
lung şi în lat de autostrăzi, aşa-numite „free-way”, pe care se circulă cu 110 km/h,
fără intersecţii şi stopuri, cu câte 4 benzi de circulaţie pe sens. Aici eşti pur şi
simplu mort fără maşină; viaţa nici poate fi concepută altfel, ai impresia că oraşul a
fost construit în primul rând pentru automobil şi numai în al doilea rând pentru om.
Pietonul este o „specie în curs de dispariţie”, iar puţinele exemplare care au mai
rămas se bucură de o protecţie specială (poţi să ignori toate regulile de circulaţie,
automobiliştii te feresc cu grijă, iar poliţia nu se sinchiseşte, are destulă treabă cu
conducătorii auto !).

70
 Apoi m-am plimbat prin „downtown” (centrul vechi al oraşului) şi i-am făcut
o vizită lui M. Chirică, un bursier ca şi mine, care lucra la UCLA (University of
California, Los Angeles). Omul era, după impresia mea, o figură tipică de boem,
închiriase un mic apartament într-o mansardă a oraşului pe care şi-a „rostuit-o” cu
cele necesare unui trai de burlac. În comparaţie cu viaţa oarecum austeră pe care o
duceam eu, care încercam să economisesc cât puteam din bursa încasată lunar de la
NSF, el proceda exact invers, cheltuia tot ce primea şi aştepta de fiecare dată cu
nerăbdare următoarea „încasare”. Mi-a povestit că din bursa pe luna anterioară a
închiriat un automobil şi a făcut un drum la Las Vegas, unde şi-a încercat norocul
jucând până la ultimul ban ce-i rămăsese…
Am vizitat mai temeinic Hollywood-ul, fiind unul din obiectivele cărora orice
turist doreşte să le dea prioritate. De fapt, Hollywood este complet înghiţit de LA.
El constă, în principal, din două bulevarde largi, de vreo 3 km fiecare, cu o serie de
străzi perpendiculare, pline de magazine mici, foarte pitoreşti, cinematografe, teatre
etc. Unul din cele două bulevarde, Hollywood Boulevard, este celebru prin faptul
că ambele trotuare ale sale sunt pavate cu mozaicuri, reprezentând nişte „stele” cu
numele unor celebrităţi din lumea filmului, teatrului, muzicii etc. Iar în curtea
„Gramman’s Chinese Theatre”, celebru prin faptul că a lansat o mulţime de mari
spectacole americane, se află amprentele mâinilor şi picioarelor celor mai vestite
staruri, gravate în piatra cu care a fost pavată curtea.

Ziua următoare am consacrat-o în întregime vizitării „Disneyland”-ului. Este

un loc unic în lume, care a costat enorm, dar este vizitat de o mulţime neînchipuită
de oameni şi îşi scoate banii. Este, în fond, o lume a basmelor şi a fantasticului, cu
toate personajele din basme, cu scene din junglă şi din viaţa cowboy-ilor, distracţii
şi jocuri de toate genurile. Este făcut pentru copii, dar curios, după câte am putut

71
să-mi dau seama, 80-90% din vizitatori erau oameni maturi. Sunt la dispoziţia
amatorilor peste 50 de „distracţii” diferite, pe care nu le poţi parcurge decât în 2-3
zile pline. Eu am stat acolo aproape o zi întreagă şi nu am reuşit să iau decât o
„gustare” din ce se oferă, încercând totuşi să „servesc” dintre cele care promiteau
cele mai palpitante şi spectaculoase aventuri. Cele mai importante secţiuni ale
Disneyland sunt:
• Main Street, U.S.A., gândită ca să amintească de un orăşel tradiţional
din perioada începutului secolului al 20-lea
• Adventureland, incluzând aventuri din junglă
• Frontierland, ilustrând un orăşel vechi din frontiera vestului american
• Fantasyland, dând viaţă unor caractere şi personaje din filmele şi
animaţiile lui Walt Disney
• Tomorrowland, o viziune optimistă asupra viitorului
• Holidayland, o zonă de recreaţie
• New Orleans Square, bazat pe oraşul din secolul al 19-lea
Printre cele încercate de mine, mi-aduc aminte de o vizită în junglă, o
călătorie printr-o peşteră subterană plină de „surprize”, un drum cu „trenuleţul”, o
ascensiune pe „Matterhorn” şi o succesiune de întâlniri cu personajele cele mai
iubite din filmele de animaţie, ca Albă ca Zăpada, răţoiul Donald, câinele Pluto etc.
Ziua următoare am zburat la San Francisco (SF), unde mi-am petrecut
această primă zi plimbându-mă prin oraş. Este complet diferit de LA: un oraş
vechi, oarecum în stil european, cu străzi pitoreşti şi locuri atrăgătoare, multe trasee
putând fi parcurse pe jos. Oraşul este amplasat geografic excepţional, pe mai multe
dealuri, la extremitatea unei peninsule care închide un golf, astfel încât oraşul este
înconjurat pe trei părţi de apă. După părerea mea (şi nu numai a mea) SF este unul
din cele mai frumoase oraşe din lume !

72
 În fotografia (aeriană) de aici se văd cele două poduri, Golden Gate Bridge şi
Bay Bridge, a căror lungime este de cca. 3 km, respectiv 7 km. În apropierea
primului din aceste poduri se află celebra insulă Alcatraz care găzduia (până în
1963) o la fel de celebră închisoare de maximă siguranţă; în perioada în care m-am
aflat în SF, insula era ocupată de un grup de activişti indieni, în semn de protest
faţă de nemulţumirile lor. Mai târziu, Alcatraz a devenit o zonă naţională de
recreaţie.
O altă atracţie a oraşului o formează străzile foarte abrupte din zona centrală,
unde automobilele trebuie parcate (obligatoriu) cu roţile bracate astfel ca să nu
poată să o ia la vale. Când te plimbi pe aceste străzi, ai efectiv senzaţia unei
ascensiuni montane… Oraşul mai are trei linii de tramvai, cu vehicule arhaice, care
sunt menţinute în funcţiune de municipalitate doar ca atracţie turistică. Am urcat pe
dealul numit „Telegraph Hill”, la o altitudine de 300 m, de unde se vede tot oraşul
(ca într-o imagine panoramică) şi apoi am coborât în portul pescarilor (Fisherman's
Wharf), un loc multicolor şi gălăgios. În sfârşit, am străbătut pe îndelete bine
cunoscutul Chinatown, unde te crezi efectiv în China.
Despre vizita la „Hewlett-Packard” din Palo Alto (cca 30 km de SF) am
relatat anterior, nu mai revin. Doar atât, că acest sediu al HP este în apropierea
faimosului garaj unde Bill Hewlett şi Dave Packard, cu ani în urmă, fabricau
primele produse care au pus bazele unei industrii înfloritoare, răspândită apoi în
întreaga zonă cunoscută sub numele de Silicon Valley. Pe timpul vizitei mele, cei
de la HP Palo Alto se lăudau cu realizări de vârf cum sunt ceasul atomic cu cesiu,
interferometrul cu laser sau analizorul automat de circuite pentru microunde, care
mi-au fost prezentate de Dan Lansdom, şeful grupei de dezvoltare.
Următoarea a fost vizita „ESI Instruments”, în Portland, un oraş de cca. 300
mii de locuitori, mai plăcut şi mai intim decât „coloşii” din California. La o
distanţă de vreo 30 km de oraş „tronează” un munte enorm, numit „Mount Hood”,
izolat, de formă conică, care este vizibil de peste tot – imaginea sa înzăpezită parcă
ţine de aceea a oraşului ! Şi oamenii par să fie diferiţi. De la aeroport am luat-o pe
jos spre motel, distanţa nefiind prea mare (mai târziu m-am gândit că poate am fost
unicul din ultimii zece ani care a făcut asta ! – mai ales că drumul nu avea nici un
fel de trotuar…). Peste câteva minute m-am pomenit cu o maşină oprindu-se lângă
mine, un domn foarte amabil n-a invitat lângă el şi m-a dus până la destinaţie.
La „ESI” m-a primit dl Douglas Strain, preşedintele companiei. M-a plimbat
mai întâi prin oraş, am dejunat împreună şi apoi ne-am întors la fabrică, unde mi-a
arătat produsele, insistând asupra unora dintre ele deosebit de competitive. În pauza
de prânz, după ce am intrat în sala de mese unde se aflau aproape toţi salariaţii, a
cerut un moment de linişte şi mi-a făcut o scurtă prezentare, descriindu-mă ca un
bun specialist venit dintr-o ţară îndepărtată, nu ca pe un client oarecare. Mai târziu,
în cursul după amiezii, l-am întrebat de ce am fost primit cu atât de mult interes;
răspunsul lui a fost simplu: „fiindcă aţi fost primul vizitator al companiei noastre
venit de dincolo de cortina de fier”…
A urmat vizita la “John Fluke” Co, în Seattle, un oraş mai mare şi mai puţin
prietenos (cel puţin aşa mi-a părut mie). Am fost din nou în centrul atenţiei, primit

73
cu toată politeţea, transportat şi tratat – am luat prânzul într-un loc foarte frumos,
lângă debarcaderul vaselor cu pânze şi bărcilor cu motor ale bogătaşilor locului –
invitat de John Brady, managerul firmei şi John Fluke, preşedintele, un nume
celebru deja în lumea industriei producătoare de instrumente (era un tip masiv,
înalt de cca 190 cm şi gras, de peste 100 kg). Am aflat că firma este unul din
furnizorii importanţi de aparatură de măsurat ai guvernului american, ai NASA şi
altor instituţii federale, că produsele lor trebuie să respecte norme foarte stricte de
fiabilitate, robusteţe etc. (îmi povesteau că aparatele trebuie să reziste la aruncarea
pe geam afară de la etajul al zecelea…) şi că au deseori termene de livrare extrem
de strânse. Conversaţia nu a fost nici pe departe aşa destinsă şi plăcută cum
fuseseră cele de la firmele vizitate anterior, tipii foloseau frecvent termeni ca „iron
curtain”, „free world”, „communist countries” şi în general puneau destul de multe
întrebări, unele uşor agresive sau insinuante… La un moment dat, m-au întrebat
cum se poate asigura în România o producţie de calitate fără cointeresarea
muncitorilor, fără stimulente şi cu salarii fixe; s-au mirat foarte tare când le-am
spus că la noi există şi recompense salariale, prime şi alte forme de stimulare şi,
reciproc, reţineri din salarii pentru rebuturi sau calitate slabă a produselor…
(probabil că aveau o imagine cam unilaterală despre „modul de producţie socialist”
de la noi). Mi-au mai relatat că firma fusese fondată în 1948 de John Fluke, bun
prieten şi fost coleg de cameră cu David Packard, co-fondatorul colosului HP.
Peste o lună am început a doua „repriză” a turneului de vizite, în partea de est
a SUA.
Prima „escală” a fost la firma General Radio (GR), din West Concord, o
localitate mică, aproape de Boston. Am fost primit de John F. Hersh (development
engineer), cel cu care corespondasem în urmă cu vreo două luni (cca 50 ani,
celibatar). Am luat masa la Wayside Inn, un local istoric, cu o parte originală, din
secolul 18. Mi-a arătat o monografie despre vinuri, în care erau descrise, pe 3-4
pagini, şi vinuri din România. Am vizitat apoi locuri istorice, un parc naţional şi
monumente evocând perioada luptelor cu englezii (secolul 18).
Compania GR a fost fondată în 1915, de un entuziast, Melville Eastham, la
început cu numai doi salariaţi şi doar câteva produse fabricate. În următorii doi ani
numărul de angajaţi a crescut spectaculos şi în lista de produse figurau deja un
condensator variabil de precizie, o cutie decadică de rezistoare, un inductor variabil
de precizie şi un undametru cu absorbţie. La acestea s-au adăugat altele, cerute tot
mai mult în condiţiile războiului, şi de clienţi din Europa. În 1921 GR avea peste
130 de angajaţi şi primise câteva comenzi importante – pe lângă cele ce veneau
mereu de la un mare număr de radioamatori – cum a fost cea de la Marina SUA,
pentru hidrofoane (aparate de detectat sunetele subacvatice). În perioada 1920-
1940 GR a reuşit să realizeze şi să producă mai multe tipuri de aparate care au
devenit emblematice, ca voltmetrul electronic, diferite generatoare de semnal,
sonometrul, output-metrul, analizorul de semnale, puntea de radiofrecvenţă şi
faimoasa punte de impedanţă GR tip 650-A, aceasta din urmă stabilind un record
de longevitate, 26 de ani fără a fi reproiectată.
După anii celui de al doilea război mondial, managementul GR a reconsiderat

74
politica sa salarială, socială şi de ameliorare a condiţiilor de muncă. Astfel, după
1945 s-a decis adoptarea următoarelor: săptămâna de lucru de 35 ore, concediu de
odihnă de 4 săptămâni pentru toţi angajaţii cu vechime de cel puţin 20 de ani, o
săptămâna suplimentară pentru cei cu vârsta peste 60 de ani.

Puntea de impedanţă GR 1615-A

Clădirea GR din West Concord, MA

Din 1952 clădirea veche din zona Cambridge s-a dovedit insuficientă ca
spaţiu şi ca posibilităţi de extindere. După o prospectare minuţioasă a
împrejurimilor, a fost achiziţionat un teren în West Concord, Massachusetts, unde
s-a construit noul sediu, convenabil ca acces şi de pe şosea şi de pe calea ferată.
Mai multe date din istoria companiei GR pot fi găsite în două monografii
scrise de membri ai conducerii firmei: „A History of the General Radio Company,
1915-1965” de Arthur E. Thiessen, Copyright 1965 by General Radio Company,
129 pag.; „The General Radio Company, 1915-1965” de Donald B. Sinclair, The
Newcomen Society in North America, 33 pag. (ambele pot fi citite pe internet, de
ex. la http://www.teradyne.com/corp/grhs/history.html).
Cele două zile pe care le-am petrecut la GR
mi-au lăsat o amintire foarte plăcută, de neuitat.
M-am aflat în mijlocul unor oameni extrem de
prietenoşi, dispuşi să discute şi să arate orice.
Compania avea, în felul ei, un anumit farmec, un
amestec de vechi şi de nou, de istorie şi de
inovaţie, de rutină şi de geniu. În perioada vizitei
mele fabricau, pe lângă aparatele tradiţionale, şi
sisteme de testare şi măsurare automatizate,
sisteme combinate cu calculatoare. Pe lângă
mecanica fină, fiabilitatea şi robusteţea aparatelor
GR, părerea mea este că ele se distingeau şi
printr-o eleganţă în soluţii, concepţie, aspect etc.
datorită căreia erau unice în lume.
A urmat vizita la „Leeds-Northrup”, North-Wales, Pa. Acolo am găsit o
lume mult diferită de cea de la GR, deşi amabili, dar mai puţin prietenoşi.
Manifestau un spirit evident mai comercial, cu grijă faţă de propriul renume. În
conversaţia avută, încercau să nu-mi rămână dator, la fiecare întrebarea a mea
puneau şi ei cel puţin o întrebare… Aveau şi ei o istorie bogată, Leeds (fondatorul

75
companiei, în jurul anului 1900) a inventat multe din aparatele pe care le produceau
şi în 1970. Specialitatea lor principală era aparatura industrială de măsurare şi
reglaj, Mult mai târziu, prin anii ‘1990, firma a fost cumpărată de Honeywell.
În sfârşit, am ajuns şi la „Julie Research Lab.” în New York. Faţă de ce
auzisem despre această companie, tot ce am găsit a fost o surpriză. La sediul firmei
am găsit un local deplorabil, întins pe întregul etaj întâi al unui bloc murdar de pe
strada 306 W. 38th Street, cu aspect de hală prost luminată, locuri de muncă
neîngrijite, prăfuite, total lipsite de confort. Era o firmă care trăia printr-un sigur
om (de tip „one-man show”), dl Loebe Julie (evreu, fiul unor imigranţi polonezi, în
jur de 48-49 ani), inventator, care a fondat-o în 1955, fiind în acelaşi timp
preşedinte, inginer-şef, proiectant-şef etc. În momentul vizitei mele avea 35 de
salariaţi. Colaboratorii lui apropiaţi erau Lucille Mc. Culley, vicepreşedinte, o
doamnă foarte activă, M. Koep, „sales manager”, un tânăr simpatic (am luat masa
cu dânsul la un restaurant foarte bun) şi Georgina, secretară (venită în SUA de vreo
doi ani din Ungaria, am conversat în ungureşte cu ea).
Despre L. Julie am aflat mai multe, inainte de a-l cunoaşte personal. Încă fiind
student, pe baza unor idei şi a unui proiect care i-au aparţinut, s-a realizat prin anii
1950 primul amplificator operaţional performant cu tuburi electronice, care a fost
apoi preluat de firma Philbrick şi produs în serie, în mii de exemplare. După
fondarea firmei sale, a introdus în fabricaţie o serie de aparate, etaloane şi
calibratoare de mare exactitate, toate bazate – printre altele – pe rezistoarele
bobinate ultra-stabile pe care le-a patentat (ideea de bază a acestor rezistoare a fost
bobinarea cu un fir complet netensionat, aproape „atârnând” pe mosorul-suport,
ceea ce elimina efectele de tensionare ulterioară datorite umidităţii şi altor factori
climatici, îmbătrânirii etc., principalele cauze ale instabilităţii valorii rezistenţei). A
reuşit într-un timp relativ scurt să devină cunoscut în lumea măsurărilor electrice de
precizie, să încheie contracte importante cu clienţi privaţi sau federali, inclusiv cu
armata SUA.
Pe de altă parte, L. Julie era un tip cu totul interesant, foarte bine pregătit în
domeniul lui, pasionat de ceea ce făcea. Era consacrat în întregime profesiunii,
lucra şi noaptea acasă (avea acasă un întreg laborator, aparatură şi componente),
preda cursuri de măsurări electrice după nişte idei „revoluţionare”, făcea o
propagandă „agresivă” pentru propria firmă şi persoană (fapt pentru care nu prea
era simpatizat…). În acelaşi timp, era mare amator de muzică simfonică, operă,
iahting, schi etc.
Am avut o discuţie îndelungă cu dl Julie, în deosebi despre probleme teoretice
ale măsurărilor, calibratoare, divizoare rezistive, tehnologia dezvoltată de el pentru
rezistoare. Mi s-a părut de o vioiciune intelectuală ieşită din comun, foarte bun
profesionist şi perfect informat de tot ce se întâmpla în zona lui de interes. Doar că
era cam încrezut…
În următoarele două zile am profitat că mă aflam într-unul din marile oraşe ale
lumii şi am vizitat tot ce am putut – Broadway, 7th Avenue, 42th St., Times
Square, Empire State Building, clădirea Naţiunilor Unite, câteva staţii de metrou,
Battery Park, Statuia Libertăţii, Wall Street, Washington Square, Lincoln Center,

76
Metropolitan Opera, Gara Pennsylvania. Dintre impresiile culese, aleg doar câteva,
la întâmplare. • În New York principalul mijloc de transport este taxiul. Pe marile
artere taxiurile „curg” în şuvoiuri, unul după altul. Nu e nevoie să le comanzi prin
telefon, este suficient să ieşi în stradă şi faci un semn cu mâna, în câteva minute se
va opri un taxi lângă tine. • În jurul sediului ONU se aflau foarte mulţi poliţişti (de
ordinul miilor). Flutură steagurile celor 127 de naţiuni membre. Se derulau
manifestaţii împotriva ONU şi URSS, organizate de emigranţi din Ucraina,
Ungaria, Polonia, Albania, cu steaguri şi lozinci. În interiorul clădirii ONU vizitele
erau foarte bine organizate; ghizii erau nişte fete drăguţe, bine instruite, de diferite
rase, a mea a fost o japoneză (altele erau indiene, negrese, chineze etc.). Pe culoare
„gift-shops”, se vindeau între altele mostre din solul lunar. Erau foarte numeroşi
vizitatori, mulţi voiau să vadă care a fost locul unde Hruşciov îşi scosese pantoful
şi îl lovise de masă, înfuriat de intervenţia unuia din delegaţi care acuza URSS de
politică duplicitară (condamnă colonialismul occidentalilor dar subjugă naţiunile
orientale…). • La Empire State Building am ajuns seara târziu, se iau două lifturi
până la terasa de sus, de unde priveliştea este magnifică. Mare aflux de vizitatori,
mai ales europeni şi asiatici • Statuia Libertăţii are şi ea foarte mulţi vizitatori,
până la urmă nu am avut răbdare să aştept la coadă la lift şi am urcat cele câteva
sute de scări pe jos. Statuia, denumită „Liberty Enlightening the World” (libertatea
luminând lumea) este o sculptură colosală neoclasică, înaltă de 46 metri (cu
piedestal cu tot 93 m), a fost un cadou al poporului francez făcut Americii în 1886.
Ea reprezintă zeiţa romană a libertăţii, purtând o torţă şi o tabletă simbolizând
LEGEA. Am urcat şi ultimele trepte, până în interiorul torţei, unde era o
înghesuială mare la ferestruica prin care se putea privi în exterior… • Pe Wall
Street, cartierul de afaceri al metropolei, era o mulţime de lume, iar străzile înguste
(şi întunecate din cauza înălţimii blocurilor, deşi era o vreme însorită) lasă o
impresie neplăcută. Mai multe biserici, printre ele „Trinity Church”, unde se
distribuiau broşuri anti-alcoolism şi anti-droguri • În Washington Square,
populaţie amestecată – albi, hispanici, negri, asiatici. În parc, copii albi şi negri se
joacă împreună, fără să le pese de lumea din jur… • Metroul newyorkez nu mi-a
plăcut, era destul de prost organizat, deţinut de 3 companii, linii diferite fără a avea
transbordare între ele; în plus, destul de scump şi de murdar.
La Conferinţa ISA (27-30 oct. 1970) am văzut mult mai puţine lucruri
interesante decât mă aşteptam. Totul s-a desfăşurat într-o singură sală, cu aspect de
hală, plină de standuri relativ mici. Se pare că eficienţa acestui gen de reclamă (căci
acesta era în fond obiectivul urmărit şi de companii, şi de organizatori) era destul
de redusă şi firmele preferau calea mai comodă a publicităţii în revistele tehnice
(care luaseră proporţii din ce în ce mai mari). Cu puţină exagerare, s-ar putea spune
că ISA îşi face anual datoria de organizator, firmele fac act de prezenţă dar cu
cheltuieli minime, iar participanţii reuşesc să-şi recupereze banii cheltuiţi de la şefii
lor, în rest făcând… turism, mâncând şi luând puţin aer. Trebuie să mărturisesc că
şi eu, deşi am avut de profitat de pe urma celor văzute, am făcut parte din această
ultimă categorie !
Philadelphia este un oraş istoric, a fost una din primele capitale ale SUA. A
fost sediul celebrei „Declaration of Independence” din 1776 şi a Constituţiei din

77
1787. Este al 5-lea oraş ca mărime al SUA, un important centru financiar, bancar şi
cultural. Am vizitat Independence Hall, Liberty Bell, Muzeul de Artă (cel mai mare
din SUA), unde am constatat că este relativ neomogen şi neorganizat sistematic; nu
aveau un ghid al muzeului sau un catalog (doar un plan sumar), în schimb aveau un
magazin de vânzare a cărţilor şi a reproducerilor. Muzeul de Artă din Philadelphia
are cea mai mare colecţie din SUA a operelor lui Constantin Brâncuşi; din păcate,
în momentul vizitei mele din cele peste de 50 de lucrări semnate de Brâncuşi am
găsit numai trei, celelalte se aflau temporar în Japonia (se pare că la o expoziţie
mondială din Osaka). Am schimbat câteva cuvinte cu custodele muzeului, printre
altele s-a mirat foarte tare când i-am spus că Brâncuşi era român, la întrebarea mea
„dar de ce naţionalitate credeaţi că era?” mi-a răspuns „păi, francez sau italian…”.
Iar la librăria muzeului am văzut două cărţi voluminoase despre opera lui Brâncuşi,
dar nici una nu era scrisă de un autor român…
Oraşul Philadelphia mai este cunoscut pentru celebra sa orchestră simfonică
(dirijor Eugen Ormandy) şi opera, la care cântă şi Ludovic Spiess sau Viorica
Cortez, pe lângă Robert Merrill, Renata Tebaldi etc.
*
În rezumat, rememorând ambele „turnee” de vizite făcute, am putut să mă
declar mulţumit de această experienţă. Am fost curios să aflu şi de la colegii mei
din interiorul NBS câteva păreri despre firmele pe care le-am văzut. Am fost
surprins să aflu că majoritatea americanilor de la NBS nu au vizitat în întreaga lor
viaţă toate firmele pe care eu am reuşit să le văd în doar două luni !
*
La invitaţia dlui John Sutcliffe, preşedintele firmei Guildline Instruments din
Smith Falls, Canada, am făcut o vizită de două zile la sediul lor, situat la vreo 10
km de Ottawa. Relatez ma întâi un mic episod premergător.
Stagiul meu la NBS s-a terminat în ziua de 26 noiembrie 1970. Aveam bilet
de avion la Air France pentru întoarcere, de la Washington la Paris. Sutcliffe mi-a
propus să merg la o agenţie Air France şi să schimb biletul pe o rută Washington-
Montreal-Paris (urmând ca la Montreal să fac o întrerupere de două zile, pentru a
vizita firma lui). La întrebarea mea „cât va costa treaba asta?” – ţinând seama că
noua rută era sensibil mai lungă – răspunsul lui a fost că nu mă va costa nimic…Zis
şi făcut, agenţia a făcut schimbarea fără să-mi ceară un ban; am aflat mai târziu că
orice companie de transport aerian ar fi făcut la fel, pentru a nu pierde un client!
Dl Sucliffe m-a aşteptat în Ottawa, m-a luat cu maşina şi m-a plimbat în tot
oraşul. Am povestit de toate, printre altele am aflat că firma Guildline colaborează
foarte bine cu majoritatea clienţilor săi, mergând până acolo încât execută la
comandă şi aparate unicat, fără ca acestea să figureze în catalogul lor. Odată NBS
le-a cerut să schimbe eticheta de pe un produs cumpărat de la Guildline, doar
fiindcă NBS nu avea prevăzute fonduri pentru tipul de aparat livrat… Mi-a mai
relatat despre o colaborare cu firma de import-export a URSS, tratativele fuseseră
destul de înaintate, până când brusc s-a întrerupt orice comunicare, sovieticii nu
mai răspundeau la scrisori sau la telefoane…

78
 Compania Guildline fusese fondată în 1957, de către un grup de specialişti de
la filiala nord-americană a bine-cunoscutei firme „H. Tinsley & Co. Ltd.” din
Marea Britanie. Foarte repede au pus pe piaţă o gamă de aparate de precizie din
domeniul măsurărilor electrice, calibratoare şi etaloane, devenind una din firmele
„de referinţă” în acest domeniu. Printre clienţii ei s-au numărat instituţii naţionale
de metrologie din multe ţări, companii din industria energiei electrice şi nucleare,
armate, institute de cercetare de vârf, laboratoare specializate etc. O mare parte din
aparatura produsă de Guildline este concepută / dezvoltată în colaborare cu NRC
(„National Research Council”, Canada) – parteneri de înaltă competenţă şi foarte
buni colegi.
După ce am vizitat fabrica, dl Sutcliffe m-a invitat să facem o plimbare cu
avionul său personal (180 cai-putere, 300 km/h, 4 locuri plus bagaje, benzină
pentru 5 ore de zbor…). Avionul era garat într-unul din cele 10 hangare de pe un
aeroport privat. Era o vreme tipică de iarnă, puţin peste zero grade, motorul
avionului a pornit „la prima cheie”, încălzirea a durat vreo 10 minute, apoi ne-am
înălţat şi am zburat vreo 70…80 de minute, survolând orăşelul şi împrejurimile.

79
Mi-a povestit că făcea deseori drumul până la Washington cu avionul, drum care pe
şosea ar fi însemnat vreo 900 km (cel puţin 6-8 ore de condus, destul de obositor),
pe când cu avionul făcea 2-3 ore, timp în care practic se odihnea…). Apoi am fost
la el acasă unde am luat cina. În camera lui de lucru, avea pe perete o hartă enormă
a globului, pe care desenase cu marker roşu traseele făcute în cursul timpului;
acestea umpluseră toată harta, călătorise în peste 70 de ţări din toate continentele…
În 1969 vizitase şi România, unde a făcut o prezentare a produselor Guildline (în
sala bibliotecii IDT din apropierea blocului „Eva”, traducerea i-o făcusem eu). Mi-
a povestit şi de alte hobby-uri de-ale lui, printre care plimbările cu canoe pe
lacurile Canadei. În orice caz, Sutcliffe era cu totul alt gen decât L. Julie – era
preocupat numai de latura comercială a firmei, partea ştiinţifică şi tehnică o lăsa pe
seama echipei şi colaboratorilor, care erau destul de numeroşi şi pricepuţi (deşi
cunoştea şi el aparatele şi le putea descrie corect…).
Ziua următoare am vizitat laboratoarele de metrologie ale NRC Canada.
Acolo am avut conversaţii foarte plăcute şi instructive cu câţiva mari specialişti (pe
care îi ştiam din articolele publicate), ca Andrew Dunn (tensiune c.c., compararea
etaloanelor de impedanţă), W. Moore (comparatoare c.a.), M. P. MacMartin
(comparatoare c.c.), S. H. Tsao (divizoare rezistive/inductive, metode de măsurare
a rezistenţelor de valori mari). A fost o plăcere discuţia cu atâtea „somităţi” ale
unui domeniu destul de specializat, discuţie care s-a prelungit ore în şir…
Cercetări, rezultate, publicaţii la NBS Boulder. În lunile cât am lucrat la
NBS Boulder am avut condiţii optime de activitate, am obţinut câteva rezultate
care au fost apreciate aici şi au condus la publicarea a trei articole semnate de mine
(mi s-a spus că nu s-a mai întâmplat ca vreun „visiting scientist” să publice într-un
timp atât de scurt mai multe articole…). Laboratorul în care lucram se ocupa,
printre altele, de măsurarea impedanţelor la frecvenţe înalte, în sisteme coaxiale.
Întregul sistem de etaloane de impedanţă avea ca punct de plecare nişte etaloane de
capacitate electrică (în aşa-numita conexiune cu două borne), capacităţi de valori
mici (ordinul picofarazilor), cu mare exactitate. La măsurarea şi „reproducerea” ca
etaloane a acestor capacităţi problema centrală este cea a „conectorilor”. Prin
definiţie, capacitatea unui condensator în conexiune cu două borne este capacitatea
Cx adăugată la instrumentul de măsurat (punte, linie de măsurare etc.) atunci când
se conectează condensatorul. Cu alte cuvinte, capacitatea Cx va fi egală cu diferenţa
dintre indicaţiile instrumentului, C2 şi C1, cu Cx conectat, respectiv neconectat. De
fapt, în această dublă măsurare intervin şi capacităţile „de dispersie” (adică cele
datorite câmpului electric la bornele conectorului „deschis”), deci rezultatul va fi
diferenţa dintre indicaţiile (Cx+Cd’) şi Cd’’, unde Cd’ este capacitatea de dispersie a
conectorului condensatorului Cx şi Cd’’ este capacitatea de dispersie a conectorului
instrumentului. În mod tacit, se admite că în cele două situaţii capacitatea de
dispersie este aceeaşi, deci Cd’ = Cd’’ ceea ce se va întâmpla dacă se utilizează la
cele două măsurări numai conectoare de precizie de acelaşi tip (aşa cum sunt
conectoarele GR 900 produse de General Radio). Diferenţele inerente Cd’ - Cd’’ care
vor avea loc practic la orice măsurare constituie principala sursă de erori la toate
etaloanele de impedanţă în sistemele coaxiale.

80
 Încă în primele săptămâni, văzând cum stau lucrurile, m-am gândit dacă nu ar
putea fi eliminate complet capacităţile de dispersie din măsurările capacităţilor
condensatoarelor cu două borne. Trebuia deci imaginată o succesiune de măsurări
în care condensatoarele etalon să nu rămână cu conectoarele deschise (conectoarele
„în aer”) în nici una din etapele secvenţei de măsurare. Într-un moment „de
inspiraţie” mi-a venit o idee pe care am experimentat-o pe loc, constând în
principiu în a măsura succesiv „perechi” de condensatoare etalon şi a face apoi o
măsurare suplimentară cu cele două condensatoare conectate (cuplate) între ele. La
această ultimă măsurare capacităţile de dispersie sunt excluse, şi din sistemul de
trei ecuaţii care rezultau în final se puteau deduce cu uşurinţă valorile celor două
capacităţi ale condensatoarelor etalon, fără a mai interveni capacităţile de dispersie.
Prin eliminarea implicării capacităţilor de dispersie dispărea principala sursă de
erori – care dăduse „bătăi de cap” tuturor celor care au conceput şi dezvoltat
sistemul etaloanelor coaxiale de impedanţă – permiţând îmbunătăţirea exactităţii
măsurării capacităţilor mici cu cel puţin un ordin de mărime.
Metoda am denumit-o „tehnică a conectoarelor-pereche” şi am publicat-o în
revista NBS (A. Millea: "Connector-pair" techniques for the accurate measurement
of two-terminal low-value capacitances. Journal of Research NBS, vol. 74C, 1970
nr. 3-4, p. 111-116). În urma acestui rezultat, valoarea afişată pe etalonul lor de
referinţă (denumit „coaxial two-terminal to three-terminal adaptor” a fost
schimbată de la 0,8513 pF (după o evaluare a lor mai veche) la 0,8528 pF
(determinată de mine, prin metoda nouă). Iar de la firma „General Radio” – cea
mai mare producătoare de aparatură de măsurat electronică pentru frecvenţe înalte
– a venit o reacţie imediată, vizibilă în scrisoarea de mai jos:
______________________________________________________________
(traducere) Dragă Domnule Millea, Mulţumesc pentru copia articolului Dv
„Connector-pair” Techniques for the Accurate Measurement of Two-Terminal
Low-Value Capacitances, pe care am primit-o prin poştă azi dimineaţa. Am citit în
fugă articolul ca să-mi însuşesc metoda şi am găsit-o atât de interesantă încât sunt
pe punctul de a încerca câteva măsurări cu ea pentru a-mi desăvârşi educaţia.
Noi am dori foarte mult să vă avem în vizită la General Radio, şi presupun că v-a
fost transmisă o invitaţie mai formală prin Dr. Altschuler. Eu voi fi probabil aici
între 20 şi 25 octombrie şi îmi va face plăcere să discutăm despre măsurări de
capacitate şi să vă arăt tot ce doriţi din instrumentele noastre şi fabricarea lor.
Al D-voastră.
John F. Hersh
Inginer

81
 Cu un an mai târziu, a apărut din partea firmei General Radio o nouă „reacţie”
la metoda introdusă de mine: în cartea tehnică a celei mai precise punţi de
capacitate din lume, puntea General Radio tip GR 1616. metoda a apărut descrisă
sub denumirea „metoda Millea”, aşa cum se vede în pagina următoare:

82
 În afară de această metodă, am mai elaborat două lucrări, una referitoare la o
nouă reprezentare a reţelelor diport utilizate în măsurările coaxiale şi alta la efectul

83
adaptoarelor în măsurările de impedanţă la frecvenţe înalte (A. Millea: A two-port
network representation based on an unsymmetry factor, with application to coaxial
measurements. Trans. IEEE vol. IM-20 nr. 2, 1971, p. 123-126; A. Millea, R.
Jones: The effect of adaptors in high frequency impedance measurements. National
Bureau of Standards, Memorandum for the Record, iulie 1971, 80 pag.). Ambele
au fost discutate în detaliu cu specialişti reputaţi de la NBS Boulder, care le-au
„forfecat” în fel şi chip, făcând numeroase comentarii şi dându-mi sugestii de
îmbunătăţire. În special prima din acestea, care a fost publicată într-o revistă de
largă circulaţie şi de mare prestigiu a IEEE (Institute of Electrical and Electronics
Engineers), a fost analizată mai întâi de Dr. Helmut Altschuler, un nume consacrat
în domeniul teoriei circuitelor şi reţelelor electrice în microunde, şi apoi recenzată
de doi experţi, conform uzanţei, înainte de publicare.
La scrierea celor trei lucrări citate aici, am beneficiat din plin de toate
facilităţile oferite de NBS, atât propriilor angajaţi cât şi celor invitaţi din afară, aşa
cum eram eu: acces la materiale documentare (din dotarea diviziei / secţiei sau a
bibliotecii), procurarea unor materiale suplimentare din exterior (la nevoie, prin
solicitare scrisă), discuţii cu colegii sau cu şefii imediaţi, şi – ceva cu totul special –
posibilitatea de a verifica experimental, pe loc, multe din ipotezele şi demersurile
teoretice pe care le făceam (folosind aparatura şi consumabilele din laborator). A
fost pentru mine o ocazie unică în viaţă de a dispune de asemenea condiţii şi sprijin
în scopul de a face nişte cercetări, fără a fi încărcat de alte „sarcini de serviciu” sau
obligaţii, aşa cum se întâmpla când eram acasă…
Este locul aici să fac o remarcă privind un alt beneficiu pe care mi l-au adus
toate aceste eforturi în direcţia scrierii de articole, comunicări etc. În special la
lucrarea de 80 de pagini la care eu şi R. Jones am fost coautori – dar care, de fapt, a
însemnat scrierea efectivă a peste 200 de pagini – Jones a citit cu maximă atenţie
fiecare pagină scrisă de mine şi m-a corectat „fără milă”. Acest proces iterativ, care
beneficia de un „feedback” competent şi conştiincios, a fost pentru mine o şcoală
extrem de productivă, contribuind decisiv la perfecţionarea mea în scrierea textelor
de limbă engleză, în însuşirea unor formulări tipice limbajului tehnic corect şi
elevat. Observam pe zi ce trecea cum avansam în uşurinţa compunerii, a exprimării
şi a găsirii termenilor cei mai potriviţi, a vitezei de scriere şi… a micşorării
numărului de corecturi pe pagină! Şi cea mai spectaculoasă consecinţă: ceea ce am
învăţat atunci, s-a păstrat şi azi, peste atâţia ani…
Înainte de a încheia şederea mea la Boulder, am fost solicitat să scriu un
raport asupra activităţii mele în calitate de „cercetător invitat” (guest worker,
temenul folosit de americani, tradus ad litteram în română nu ar suna bine, aşa că
am preferat o formulă folosită la noi în ţară, care redă cel mai corect calitatea în
care am făcut deplasarea în SUA…). Redau în continuare în întregime acest raport,
fiindcă el oglindeşte destul de complet multe faţete ale acestui „stagiu american” de
care am avut parte.

84
October 19, 1970 U.S. DEPARTMENT OF COMMERCE
National Bureau of Standards
Boulder, Colorado 80302
Aurel Millea, Guest Worker, Division 272
Subject: Final Report of Guest Worker
Attention: Dr. Raymond C. Sangster
Chief, Division 272
1. General
As a participant in the scientific exchange program between U. S. A. and
Romania, under the coordination of the National Science Foundation, U. S. A. and
the National Council for Scientific Research, Romania, I arrived in the United
States on May 29, 1970, in order to work for a period of six months mainly at the
Electromagnetics Division, National Bureau of Standards, Boulder, Colorado.
Presently, I am at the end of this working period, leaving Boulder on October
20, 1970 to visit several companies in Boston, New York and Philadelphia and
finally to visit NBS/ Gaithersburg.
My main activity at NBS/Boulder was in connection with accurate coaxial
impedance measurements, contributing in part to a project concerning the
development of HF Impedance Standards and Measurement Techniques. The
program for the whole six-month period has also included a study-tour of more
than 10 other points of professional interest in the U. S. A., attendance at two
international conferences and visits to many laboratories and other facilities within
the NBS. Such a complex program can be considered as one of the most profitable
ways to spend a relatively short time as a visiting scientist and I express my
gratitude to the National Bureau of Standards and to the National Science
Foundation for supporting in all respects the achievement of this program. I am
particularly indebted to Dr. R. C. Sangster and Dr. H. M. Altschuler who have
consistently helped me and made all necessary arrangements during my stay in
Boulder. I wish also to thank the many individuals at NBS/Boulder giving of their
time to introduce me to various subjects dealt with at NBS/Boulder.
2. Scientific work
After the first two or three weeks I realized that the research topic which had
initially been agreed upon by both the American and Romanian parties (high-
frequency inductive dividers) would not offer me a possibility of obtaining
significant results in the relatively short time available. I then chose a subject
suggested by R. N. Jones regarding adaptors used in high-frequency impedance
measurements. I wrote a first paper entitled, "Connector-Pair Techniques for the
Accurate Measurement of Two-Terminal Low-Value Capacitances”, in which a
new technique is developed enabling the capacitance of one-port or two-port
devices to be measured exactly, avoiding "connection uncertainties"; the paper will
be published in "Journal of Research, NBS" Volume 74C, No. 3-4, 1970.

85
 In the attempt of finding a suitable network representation for coaxial
adaptors, adaptors, I arrived at a new network model for two-port devices, having
some unique features and considerably simplifying the characterization of adaptors.
The result of this is a paper entitled, "A Two-Port Network Representation Based
on an Asymmetry factor, with Applications to Coaxial Measurements" which will
be published as a correspondence in IEEE Trans. on Instrumentation and
Measurement.
Finally, together with R. N. Jones, I concentrated on a thorough theoretical
and experimental investigation of the effect of adaptors in impedance
measurements, describing this effect quantitatively and finding measuring
techniques to determine the adaptor parameters. The results will be published
in IEEE Trans. on Instrumentation and Measurements, in the form of a
comprehensive paper, "Effect of Adaptors in High-Frequency Impedance
Measurements," (authors: A. Millea and R. N. Jones). This work will also
constitute the background for an NBS Technical Note and will be used in an NBS
Seminar in March,1971.
It would be desirable to continue the work in this direction, since the results
so far obtained open a wide area of new possibilities. Some of the topics closely
related to the work already done are the following:
(a) evaluation of coaxial short-circuit and open-circuit terminations at
frequencies up to 9 GHz;
(b) more accurate evaluation of impedance standards equipped with precision
coaxial connectors, by using new techniques, including a "frequency-deviation"
method;
(c) evaluation of n-port coaxial junctions and in particular the coaxial "cube".
An additional very interesting objective would be the absolute measurement
of the Q-factor in the 0.03-100 MHz frequency range.
3. Visits within NBS
In the Electromagnetics Division of NBS I visited numerous laboratories, in
the following areas: microwave power, RF power, RF voltage RF current,
microwave impedance, attenuation, noise, field strength, biomedical electronics,
general instrumentation.
I also visited the Time and Frequency laboratories and payed shorter visits to
some laboratories in the Radio Standards Physics Division and the Cryogenics
Division. A particularly interesting visit was at the NBS Broadcast Stations, WWV,
WWVB and WWVL at Fort Collins, Colorado.
Between November 2-27, 1970, I will visit many of the laboratories at the
NBS/Gaithersburg, particularly in the area of DC and AC voltage, current and
impedance standards.
I believe that these visits, as well as the contacts with NBS scientists and other
occasions to discuss or to read about the current research carried out at NBS gave
me a very close and useful general look on the activity of one of the top standards
institutes in the world.

86
 4. Visits outside NBS
In July 1970 I visited "Honeywell" in Denver, Colorado and "Hewlett-
Packard" Instrumentation Division in Loveland, Colorado.
In September 1970 I visited "Singer-Instrumentation" (Gertsch Prod.) in Los
Angeles, California, "Hewlett-Packard" Microwave Division in Palo Alto,
California, Manufacturing Division in Palo Alto, California and Santa Clara
Division, Santa Clara, California, "Electro-Scientific" Instruments, Portland,
Oregon and "John Fluke Co”., Seattle, Washington.
In October 1970 I will visit "General Radio" in West Concord, Massachusetts,
"Julie Res. Lab." in New York, N. Y. and "Leeds-Northrup" in Philadelphia,
Pennsylvania.
All these visits are in my general field of interest and of a great help in better
knowing and understanding the various activities in the field of instrumentation,
calibration, etc. in U. S. A.
5. Conferences
In June 1970 I attended the CPEM Conference at Boulder, Colorado, and in
October 1970 I will attend the ISA Conference and Exhibit in Philadelphia,
Pennsylvania. Both conferences are almost unique, the first in being highly
specialized and reflecting the top achievements on a world-wide scale, the second
one having wide coverage of subjects.
Besides the technical and scientific content, of great value for me, the CPEM,
and hopefully the ISA Conference, has given ideal opportunities for personal
contacts with many recognized authorities in metrology and instrumentation.
6. Other activities
In the week following the CPEM Conference I gave a seminar attended by the
professional staff of the Electromagnetics Division. In this I sketched the
organization and the activity of the Romanian Institute of Metrology and briefly
presented some of the directions of the research work in the Electricity Division of
this Institute.
In July and August 1970 I attended several lectures on various topics
organized by the Colorado University, the local IEEE and ISA sections, NBS,
ESSA, etc. and visited Electrical Engineering and Microwave Techniques
Laboratories at the Colorado University. I also attended a series of lectures on
computer programming at the Computer Center of the Colorado University.
7. Future cooperation
My visit at the NBS has represented the beginning of a cooperation between
our national standards organizations which I consider fruitful for both parties and I
hope will develop and widen in the future. The arrival in the U. S. A. of a second
guest worker, C. Dobre, from the Institute of Metrology, Bucharest, Romania (IM),
who will join NBS/Gaithersburg in November 1970 and the visit of two scientists,
C. M. Allred and R. A. Lawton, from NBS/Boulder, at IM-Bucharest, show that
our cooperation is already in progress.
Although I am not authorized to make proposals in the name of IM-Bucharest,
I wish to take this opportunity to suggest some ways to continue this cooperation:

87
 a) A wider exchange of publications. As far as I know, the exchange of
publications between NBS and 1M is presently limited to the "NBS Technical
News Bulletin" and the "Metrologia Aplicata” respectively. I believe it would be to
our mutual advantage to enlarge this exchange, including more technical
publications of interest. Having been for several months in a close contact with
relevant activities at the NBS, I can now better appreciate which of the items
published by both institutions would be the most appropriate to be exchanged.
After my return home I will suggest Mr. Iscrulescu, Director of the IM, to approach
NBS with a specific proposal.
b) Invitations to meetings and visits. I propose that we inform each other of
various scientific and technical meetings, conferences and other events planned in
our respective countries that might be of mutual interest. For example, I would
mention two international conferences in Bucharest scheduled for 1971-1972, one
in metrology and the other in electrical engineering (including radio engineering).
c) Exchange of scientists. Under the agreements existing between our
countries, referring to our institutions I see a possibility of developing one or more
NBS people as guest workers to IM. At this time, I suppose interesting topics for a
guest worker at the IM could be found in areas such as DC and low-frequency
electrical measurements and standards, force standards, physical-chemical
measurements and photometry; in the future similar possibilities will probably arise
also in high-frequency measurements and standards.
d) Comparison of standards, calibrations. I have in mind especially areas
which are not covered by comparisons organized on a regular basis for example by
the BIPM. If possible, these intercomparisons are to be carried out within the
CIPM framework. I would suggest in the first place IM to explore such possibilities
and initiate this action in the potentially interesting areas.
e) Direct cooperation in research. I feel that in the field of metrology, where in
most countries the activity is concentrated in a single organization (usually
governmental), an international cooperation in research could be particularly
efficient. Obviously, a primary condition for this is a good knowledge of the
partner’s activity and field of interest, essentially by personal contacts. As our
scientific exchanges develop, more research topics of common interest will
probably be found; on the basis of a carefully prepared program, certain research
efforts could be shared by teams of both institutions. The information exchange
between them could be accomplished by correspondence and, at larger intervals, by
personal contacts.
As a specific suggestion, I refer to the topics outlined under §2, in which a
cooperative effort could be of mutual benefit, saving both time and expense, and
which I propose the two institutions to consider as a first possibility in this
direction.
Aurel Millea
Guest Worker, Electromagnetics Division

Urmează traducerea raportului:

88
Data: 19 octombrie 1970
Aurel Millea, cercetător invitat, divizia 272
Subiect: Raport final al stagiarului
În atenţia: Dr. Raymond C. Sangster, Şef, divizia 272
1. Generalităţi
Ca participant la programul de schimburi ştiinţifice între SUA şi România,
sub coordonarea Fundaţiei Naţionale de Ştiinţe, SUA şi Consiliului Naţional al
Cercetării Ştiinţifice, România, am sosit în Statele Unite în 29 mai 1970 pentru a
lucra timp de şase luni în principal la divizia Electromagnetism a Biroului Naţional
de Etaloane, Boulder, Colorado.
În momentul de faţă, mă aflu la sfârşitul aceste perioade de lucru, urmând să
părăsesc Boulder în 20 octombrie 1970, pentru a vizita câteva companii în Boston,
New York şi Philadelphia şi în final, a vizita NBS/ Gaithersburg.
Principala mea activitate la NBS/Boulder a fost legată de măsurările de
precizie ale impedanţei în sisteme coaxiale, contribuind în parte la un proiect
privind dezvoltarea metodelor de măsurare şi a etaloanelor de impedanţă la
frecvenţe înalte. Programul pentru întreaga perioadă de şase luni a inclus de
asemenea un tur de studii la peste 10 alte obiective de interes profesional în SUA,
participarea la două conferinţe internaţionale şi vizitarea mai multor laboratoare şi
altor facilităţi în cadrul NBS. Un asemenea program complex poate fi considerat ca
una din cele mai profitabile căi de a utiliza durata relativ scurtă a unei vizite în scop
ştiinţific şi îmi exprim gratitudinea către NBS şi NSF pentru sprijinirea în toate
privinţele a îndeplinirii acestui program. Sunt în mod deosebit îndatorat Dr. R. C.
Sangster şi Dr. H. M. Altschuler, care m-au ajutat în mod consistent şi au făcut
toate aranjamentele necesare în timpul şederii mele în Boulder. Doresc de
asemenea să mulţumesc numeroaselor persoane de la NBS/Boulder care au dăruit
din timpul lor pentru a-mi face cunoscute diferitele activităţi ce se derulează la
NBS/Boulder.
2. Activitate ştiinţifică
După primele două-trei săptămâni mi-am dat seama că tematica stabilită
iniţial prin acordul dintre părţile americană şi română (divizoare inductive de înaltă
frecvenţă) nu mi-ar fi oferit posibilitatea de a obţine rezultate semnificative în
timpul relativ scurt disponibil. De aceea, am ales un subiect sugerat de R. N. Jones
privind adaptoarele utilizate în măsurările de impedanţă la frecvenţe înalte. Am
scris un prim articol întitulat “Tehnici bazate pe perechi de conectoare pentru
măsurarea cu precizie a capacităţilor cu două borne de valori mici”, în care se
dezvoltă o nouă metodă permiţând măsurarea exactă a capacităţii dispozitivelor
uniport sau diport, evitând “incertitudinile de conectare”; articolul va fi publicat în
"Journal of Research, NBS" vol. 74C, No. 3-4, 1970.
În încercarea de a găsi o reprezentare adecvată pentru conectoarele coaxiale,
am ajuns la un nou model de reţea pentru dispozitive diport, având câteva trăsături
unice şi care simplifică mult caracterizarea adaptoarelor. Rezultatele vor fi
publicate sub titlul “O reprezentare a reţelelor diport bazată pe un factor de
asimetrie, cu aplicaţii în măsurările coaxiale”, sub forma unei corespondenţe în
IEEE Trans. on Instrumentation and Measurement.

89
 În sfârşit, împreună cu R. N. Jones, m-am concentrat asupra unui studiu
temeinic teoretic şi experimental al efectului adaptoarelor în măsurările
coaxiale, descriind cantitativ acest efect şi găsind tehnici experimentale pentru
determinarea parametrilor adaptoarelor. Rezultatele urmează să fie publicate în
IEEE Trans. on Instrumentation and Measurements, sub forma unui articol
cuprinzător “Efectul adaptoarelor în măsurările de impedanţă la frecvenţe
înalte” (autori A. Millea şi R.N. Jones). Această lucrare va constitui de
asemenea baza pentru o Notă Tehnică NBS şi va fi utilizată într-un Seminar
NBS în martie 1971.
Ar fi de dorit continuarea lucrărilor în această direcţie, întrucât rezultatele
obţinute până acum deschid o arie largă de noi posibilităţi. Câteva subiecte
legate strâns de lucrările de până acum sunt următoarele:
(a) evaluarea terminaţiilor coaxiale în scurt-circuit şi în gol la frecvenţe
până la 9 GHz;
(b) evaluarea mai exactă a etaloanelor de impedanţă prevăzute cu
conectoare coaxiale de precizie, utilizând tehnici noi, inclusiv o metodă de
“deviaţie de frecvenţă”;
(c) evaluarea joncţiunilor n-port coaxiale şi, în particular, a “cubului”
coaxial.
Un obiectiv suplimentar foarte interesant ar fi măsurarea absolută a
factorului Q în domeniul de frecvenţă 0.03-100 MHz.
3. Vizite în interiorul NBS
În divizia Electromagnetism a NBS am vizitat numeroase laboratoare:
putere în microunde, putere RF, tensiune RF, curent RF, impedanţă microunde,
atenuare, zgomot, intensitatea câmpului, electronică biomedicală, instrumentaţie
generală.
Am vizitat de asemenea laboratoarele de Timp şi Frecvenţă şi am făcut
vizite mai scurte în câteva laboratoare ale diviziei de Fizica Etaloanelor Radio şi
de Criogenie. O vizită deosebit de interesanta a fost cea de la Staţiile de
Radioemisie ale NBS, WWV, WWVB şi WWVL la Fort Collins, Colorado.
Între 2-27 noiembrie, 1970, voi vizita multe laboratoare la
NBS/Gaithersburg, în special în domeniul etaloanelor de tensiune, curent şi
impedanţă în CC şi CA.
Cred că aceste vizite, ca şi contactul cu oameni de ştiinţă şi alte ocazii de a
discuta sau a citi despre activitatea de cercetare curentă desfăşurată la NBS mi-
au oferit o privire de ansamblu foarte apropiată asupra activităţii unui din
institutele de etaloane vârf din lume.
4. Vizite în afara NBS
În iulie 1970 am vizitat "Honeywell" în Denver, Colorado şi "Hewlett-
Packard" Instrumentation Division în Loveland, Colorado.
În septembrie 1970 am vizitat "Singer-Instrumentation" (Gertsch Prod.) în
Los Angeles, Ca, "Hewlett-Packard" Microwave Division în Palo Alto, Ca,
Manufacturing Division în Palo Alto, Ca şi Santa Clara Division, Santa Clara,
Ca, "Electro-Scientific" Instruments, Portland, Or şi "John Fluke Co”., Seattle,
Wa.
În octombrie 1970 voi vizita "General Radio" in West Concord, Ma, "Julie
Res. Lab." în New York, N. Y. and "Leeds-Northrup" în Philadelphia, Pa.

90
 Toate aceste vizite se încadrează în sfera mea generală de interes şi mă
ajută în mare măsură să cunosc şi să înţeleg mai bine activităţile diverse din
domeniul instrumentaţiei, al etaloanelor etc. în SUA.
5. Conferinţe
În iunie 1970 am participat la Conferinţa CPEM din Boulder, Colorado, iar
în octombrie 1970 voi lua parte la Conferinţa şi Expoziţia ISA din Philadelphia,
Pennsylvania. Ambele sunt unice în felul lor, prima fiind strict specializată şi
reflectând realizări de vârf pe plan mondial, iar a doua având o acoperire largă a
subiectelor.
Pe lângă conţinutul tehnic şi ştiinţific, de mare valoare pentru mine, CPEM
şi probabil şi Conferinţa ISA constituie prilejuri ideale pentru contacte
personale cu multe nume recunoscute în metrologie şi instrumentaţie.
6. Alte activităţi
În săptămâna de după Conferinţa CPEM am oferit un seminar cu
participarea personalului profesional al Diviziei de Electromagnetism. În acesta,
am schiţat organizarea şi activitatea Institutului Român de Metrologie şi am
prezentat pe scurt câteva din direcţiile cercetărilor din secţia de Mărimi
Electrice a acestui institut.
În iulie şi august 1970 am participat la câteva expuneri cu diferite subiecte
organizate de “Colorado University”, secţiile locale IEEE şi ISA, NBS, ESSA
etc. şi am vizitat laboratoarele de Inginerie Electrică şi Tehnica Microundelor
de la “Colorado University”. Am luat parte de asemenea la câteva lecţii de
programare a calculatoarelor la "Computer Center” de la “Colorado
University”.
7. Cooperări viitoare
Vizita mea la NBS a reprezentat începutul unei cooperări între
organizaţiile noastre naţionale de etaloane pe care o consider fructuoasă pentru
ambele părţi şi care sper să se dezvolte şi să se lărgească în viitor. Sosirea în
SUA a unui al doilea cercetător invitat, C. Dobre, de la Institutul de Metrologie,
Bucureşti, România (NM) care va fi la NBS/Gaithersburg în noiembrie 1970 şi
vizita celor doi oameni de ştiinţă C. M. Allred şi R. A. Lawton, de la
NBS/Boulder, la IM-Bucureşti arată că această cooperare este deja în curs.
Deşi eu nu sunt autorizat să fac propuneri în numele IM-Bucureşti, doresc
cu acest prilej să sugerez câteva căi posibile pentru continuarea cooperării:
a) Un schimb mai larg de publicaţii. După câte ştiu, schimbul de publicaţii
între NBS şi IM este limitat în prezent la "NBS Technical News Bulletin" şi
respectiv "Metrologia Aplicată.” Cred că ar fi în avantajul nostru reciproc ca
acest schimb să fie lărgit, incluzând mai multe publicaţii tehnice de interes.
Fiind timp de câteva luni în contact strâns cu activităţi relevante la NBS, pot
acum aprecia mai bine care dintre publicaţiile celor două instituţii ar fi cele mai
adecvate pentru a fi incluse în schimb. După întoarcerea mea acasă, voi sugera
directorului IM Iscrulescu să înainteze NBS o propunere concretă.
b) Invitaţii la întâlniri şi vizite. Propun să ne informăm reciproc asupra
diverselor întâlniri cu caracter ştiinţific şi tehnic, conferinţe şi alte evenimente
planificate în ţările noastre, care ar putea fi de interes comun. Ca exemple, aş
menţiona două conferinţe internaţionale în Bucureşti prevăzute pentru 1971-
1972, una în domeniul metrologiei şi cealaltă în inginerie electrică (inclusiv
inginerie radio).
c) Schimb de cercetători. În conformitate cu convenţiile existente între ţările

91
 c) Schimb de cercetători. În conformitate cu convenţiile existente între
ţările noastre, cu referire la instituţiile noastre întrevăd posibilitatea de a avea
una sau două persoane de la NBS ca cercetători-invitaţi la IM. În momentul de
faţă, presupun că subiecte de interes pentru un cercetător-invitat la IM ar putea
fi găsite în domenii ca măsurări electrice şi etaloane de CC şi CA de frecvenţe
joase, etaloane de forţă, măsurări fizico-chimice şi fotometrie; în viitor ar putea
apărea posibilităţi similare şi în domeniul măsurărilor şi etaloanelor la frecvenţe
înalte.
d) Comparaţii de etaloane, etalonări. Am în vedere în deosebi domenii care
nu sunt acoperite de comparaţiile organizate periodic de exemplu de BIPM.
Dacă este posibil, aceste intercomparări ar trebui efectuate în cadrul CIPM. Aş
sugera în primul rând IM să exploreze asemenea posibilităţi şi să iniţieze
această acţiune în domenii de potenţial interes.
e) Cooperări directe în cercetare. Am sentimentul că în domeniul
metrologiei, unde în majoritatea statelor activitatea este concentrată într-o
singură organizaţie (de obicei, guvernamentală), o cooperare internaţională în
cercetare ar putea fi deosebit de eficientă. Evident, o condiţie primordială pentru
aceasta este o bună cunoaştere a activităţii şi domeniului de interes ale
partenerului, în principal prin contacte personale. Pe măsura dezvoltării
schimburilor noastre ştiinţifice, vor fi găsite probabil noi tematici de cercetare
de interes comun; pe baza unui program pregătit cu grijă, anumite programe de
cercetare ar putea fi abordate împreună de echipe de la cele două instituţii.
Schimbul de informaţii între ele ar putea fi realizat prin corespondenţă şi, la
intervale mai largi, prin contacte personale.
Ca o sugestie concretă, am în vedere subiectele menţionate la §2, în care o
acţiune de cooperare ar putea duce la beneficii reciproce, cu economie de timp
şi de cheltuieli şi, de aceea, îl propun celor două instituţii ca o primă posibilitate
în această direcţie.
Aurel Millea
Cercetător invitat, Divizia Electromagnetism

Acest raport a stârnit ecouri la niveluri înalte, am aflat întâmpător că el a fost

trimis la preşedintele NSB, dl Louis Branscomb, şi de acolo la Casa Albă, unde a
fost prezentat ca exemplu de eficienţă a unei cooperări internaţionale, între SUA şi
state din Europa orientală.
Dar primul ecou a fost răspunsul şefului Diviziei Electromagnetism de la NBS
Boulder, dl Sangster, din care voi reda un fragment mai jos.

92
October 30, 1970 U.S. DEPARTMENT OF COMMERCE
National Bureau of Standards
Boulder, Colorado 80302

Chief, Division 272

Response to Final Report

To: Dr. Aurel Millea

Guest Worker, Division 272
I wish to thank you for your very thorough final report and to express my
appreciation to you and my gratitude to the Romanian National Council for
Scientific Research and your home organization, the Institute of Metrology.
I most particularly wish to congratulate you on your productivity during this
period. It is a remarkable feat to generate three publications in less than six
months, while working in a completely new situation and also carrying on an
extensive program of visiting other laboratories. Still, there is so much that
remains to be done in the field of coaxial impedance measurements. To this end
we would be glad to welcome you again as an NBS guest worker at some future
time when you may be able to arrange for it.
I particularly appreciate your suggestions regarding areas of future cooperation.
…………………………………………………………………………………
I am pleased by your suggestion of developing areas of direct cooperation in
research. I agree fully with your thought that this can best come about as a
result of direct personal contact between one scientist and another, and a mutual
decision that working together is desirable, even though many miles may
separate them. I believe that it is unproductive to try to force-develop such
collaborations. One can only create circumstances conducive to the
development of collaborations, and then provide adequate support to those that
do develop. In this connection, I will encourage and support Mr. R. N. Jones in
continuing his current collaboration with you, to the maximum extent that the
pressures under which we work will allow. I will also support, as already
informally discussed with you in Boulder, an arrangement whereby, for
example, we make available some equipment to your laboratory to carry on
research on topics of interest to both organizations.

Raymond C. Sangster
cc: I. Iscrulescu

93
 30 octombrie 1970
Răspuns la Raportul Final, Către: Dr. Aurel Millea
Cercetător invitat, Divizia 272

Doresc să vă mulţumesc pentru raportul Dv temeinic şi să-mi exprim aprecierea

către Dv şi gratitudinea către Consiliul Naţional al Cercetării ştiinţifice din
România şi organizaţia Dv de acasă, Institutul de Metrologie.
Doresc în mod special să vă felicit pentru productivitatea Dv în această
perioadă. Este un fapt remarcabil de a produce trei publicaţii în mai puţin de
şase luni, lucrând într-o situaţie complet nouă şi în acelaşi timp a îndeplini un
program cuprinzător de vizitare a altor laboratoare. Mai sunt încă multe de făcut
în domeniul măsurărilor de impedanţe coaxiale. În acest scop, ne-am bucura să
vă avem din nou ca cercetător invitat la NBS, la o dată viitoare când veţi putea
face aranjamentele necesare.
Apreciez în mod deosebit sugestiile Dv privitoare la domeniile de cooperare
viitoare.
………………………………………………………………………………
Sunt încântat de sugestia Dv de a extinde aria coperării directe în cercetare.
Sunt de acord cu ideea Dv că acest lucru poate fi cel mai bine realizat prin
contacte personale directe între oamenii de ştiinţă, iar o decizie comună privind
oportunitatea conlucrării este de dorit, char dacă ne despart mii de mile. Se pot
crea mai întâi condiţiile care să conducă la promovarea colaborărilor, şi apoi a
le acorda sprijinul necesar. În legătură cu aceasta, îl voi încuraja şi sprijini pe
R.N. Jones să continue colaborarea cu Dv, în cea mai mare măsură pe care
presiunea sub care lucrăm o va permite. Voi sprijini de asemenea, aşa cum am
discutat deja neoficial, un aranjament prin care, de exemplu, să furnizăm o
aparatură pentru laboratorul Dv care să permită efectuarea unor cercetări în
direcţii de interes pentru ambele organizaţii.
Raymond C. Sangster
cc: I. Iscrulescu

În urma promovării acestor relaţii cu NBS, am demarat o colaborare NBS-IM

cu aparatura trimisă de americani, care a avut un început promiţător şi a durat apoi
câţiva ani. Din păcate, ea s-a împotmolit din cauza atitudinii ostile a autorităţilor de
aici; în particular, tocmai cei care ar fi trebuit să sprijine această colaborare şi, în
primul rând, Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie (forul suprem în
domeniu), s-a arătat destul de indiferent pentru ca, în cele din urmă, să pună în mod
evident tot felul de „beţe în roate”…
*
Din nou, simt nevoia aici de o paranteză, poate ceva mai lungă (cer scuze…).
De fapt, România – după un reviriment general, sensibil şi în relaţiile internaţionale

94
pe plan ştiinţific şi cultural – tocmai intrase în preajma anilor ’70 într-o perioadă
care devenea din ce în ce mai „neagră”, în special pentru intelectualii din toate
categoriile.
Să încep cu o constatare. Majoritatea istoricilor si politologilor care s-au
ocupat de analiza crizei cehoslovace din 1968 apreciază, şi nu fără temei, că
denunţarea invaziei trupelor sovietice de către Nicolae Ceauşescu la mitingul din
21 august 1968 a fost un act de curaj care îi făcea cinste atât lui, cât şi ţării sale,
ceea ce la vremea respectivă şi în anii imediat următori s-a bucurat de respectul
întregii lumi. În contextul unei perioade de destindere a relaţiilor Est-Vest, Nicolae
Ceauşescu se bucura încă de sprijinul tacit al puterilor occidentale, care ii apreciau
politica de independenţă faţă de Moscova.
Pe de altă parte, mulţi politicieni străini care au vizitat în acei ani România au
căzut în cursa minciunilor propagandistice oferite oaspeţilor străini drept adevăruri.
Un observator atent ar fi recunoscut, mai repede sau mai târziu, chipul hidos al
acestei politici, preluat şi practicat de întregul aparat administrativ, diplomatic şi
poliţienesc. In spatele faţadei oficiale, puteau fi descoperite trăsăturile urâte care au
dominat societatea românească a acelei perioade şi care, parcă, se concentrau în
figura lui Ceausescu, cel care devenea astfel chintesenţa însuşirilor negative tipice
pentru comportamentul aproape generalizat şi interiorizat al profitorilor regimului:
şmecheria, delăsarea, lichelismul, prefăcătoria, linguşeala, necinstea, lipsa de
probitate şi punctualitate, diletantismul superficial.
În perioada anilor 70, Ceauşescu a încercat să forţeze ritmul creşterii
economice, investind în industrie sume uriaşe, împrumutate de la instituţiile de
credit ocidentale. Din cauza acestui proiect grandios de dezvoltare, poporul român
a fost supus în anii ‘80 unui program sever de austeritate, deoarece Ceauşescu
intenţiona să achite intr-un timp foarte scurt datoriile acumulate. Nivelul de trai al
populaţiei a scăzut considerabil, pentru că România exporta mari cantităţi de petrol
şi hrană. Populaţia era controlată de către securitate, iar guvernul, dominat de
susţinătorii clanului Ceauşescu, a risipit o mare parte din avuţia naţională, ridicând
construcţii megalomane şi organizând grandioase manifestări cu caracter festiv.
Timp de aproape 25 de ani, regimul Ceauşescu a târât poporul român într-un
marasm economic, social şi moral. Toţi aceşti ani au fost dominaţi de minciună,
corupţie, teroare, violarea drepturilor omului şi izolare faţă de lumea occidentală.
*
În lumina celor cuprinse în paranteza de mai sus, cred că este mai uşor de
înţeles eşecul eforturilor mele (şi ale celor care au erau în jurul meu) de a continua
şi a dezvolta acest proiect frumos de colaborare IM – NBS. Este adevărat că, pentru
IM şi pentru mine personal evenimentul pe care l-am numit aici „Stagiul american”
a adus un câştig însemnat de experienţă, văzând de aproape o lume de la care am
putut prelua o mulţime de practici şi tradiţii bune, dar în condiţii normale profitul
putea fi mult mai mare…

Epilog. După revenirea în ţară, au urmat bine înţeles din nou întrevederile cu
„tovarăşul” colonel Ionescu. Primul lucru pe care l-am întrebat a fost ce îmi poate
spune despre cauza întârzierii de peste 4-5 luni a formelor mele de plecare (după ce

95
i-am reamintit că îmi promisese înainte de plecare un răspuns). Colonelul a stat o
clipă pe gânduri, apoi mi-a răspuns doar atât: „se pare că aveţi acolo, mai sus, la
conducerea forului tutelar, nişte prieteni…”
Desigur, i-am relatat multe din cele văzute de mine în timpul „stagiului” meu
american. Cea mai mare apreciere a avut-o pentru colecţia de ecusoane având
inscripţia de „vizitator” pe care le-am păstrat
de la vizitele făcute la cele vreo 15
întreprinderi / fabrici / companii şi care
arătau cam în genul celei din figura de aici.
În SUA orice obiectiv industrial, ştiinţific sau
tehnic poate fi vizitat numai în urma unei
solicitări prealabile şi aprobării din partea
celor îndeptăţiţi. Data şi ora vizitei sunt
convenite dinainte, se mizează pe faptul ca
vizitatorul să fie punctual. El este întâmpinat
la intrare de o persoana autorizată, i se înmânează un ecuson completat cu numele
lui, locul (sau compartimentul, divizia etc. care urmează să fie vizitată) şi data
vizitei – şi apoi este însoţit de persoana respectivă până la acest loc. Acolo
vizitatorul este „predat” unei alte persoane şi, tot aşa mai departe, el este
„transferat” de la unul la altul, până la terminarea vizitei şi revenirea la intrarea în
obiectiv. Vizitatorul nu este lăsat singur nici un moment – desigur, totul este făcut
cu politeţea cuvenită, nu se lasă impresia că eşti „păzit” sau „supravegheat”, ci
dimpotrivă, că gazdele au grijă de tine, te însoţesc pentru a-ţi putea arăta tot ce
doreşti…
Până la data respectivă, în România nu se practica un sistem similar, nu erau
uzuale ecusoanele de „vizitator” (decât cel mult într-un număr limitat de locuri).
Începând chiar cu anul următor, am observat cu oarecare surprindere că au apărut şi
la noi în ţară ecusoanele, nu numai pentru vizitatori, dar şi pentru toţi salariaţii
(cred că tot după modelul american). Recunosc că m-am bucurat pentru faptul că
am avut şi eu o contribuţie la introducerea unui obicei ce mi se pare perfect corect
şi benefic…

96
97
Capitolul 5
După 1989

98
 Schimbarea conducerii institutului
După "revoluţia" din decembrie 1989, în INM – ca şi peste tot în alte instituţii
– s-a simţit nevoia imperioasă de revenire la normal, de instaurare a unui climat
sănătos şi de abandonare cât mai rapidă a absurdităţilor din timpul celor 45 de ani
de regim comunist.
Prima piedică ce trebuia imediat înlăturată era chiar conducătorul institutului,
directorul Ioan Iscrulescu (I.I.). Concomitent, se cerea reabilitarea dlui dr.ing.
Aurel Millea, care fusese în mod abuziv îndepărtat din INM, în speranţa că dânsul
va fi numit ca nou director al institutului. În continuare sunt redate câteva memorii
şi sesizări (integral sau extrase) făcute de oamenii din INM în acest scop (eu eram
pe vremea aceea consilier al preşedintelui CNSMC şi păstram arhiva).

99
100
 Rezumatul paginilor 2...9:
1.2 Promovarea oamenilor incompetenţi
Au fost numiţi şefi de laborator / de colectiv slabi, în locul altora destituiţi.
1.3 Pierderea unor oameni valoroşi
Au fost nevoiţi să plece din INMB, din cauza persecuţiilor, oameni valoroşi
care s-au împotrivit minciunii şi imposturii, ca de ex. dr.A.Millea, fiz.V.Feru, fiz.
Daniela Apostolescu, ing.M.Simionescu, ing.I,Z.Godra, fiz.D.Simionovici.
1.4 Teme de cercetare raportate fals
Mai multe teme, deşi raportate ca terminate, nu au fost finalizate, ex. câteva
teme de la col. Temperaturi (unde, din 18 oameni, doar 2 au studii superioare !).
2 MANEVRAREA OAMENILOR
2.1 Sprijinirea echipei
Principalii membri ai echipei (care s-au bucurat de privilegii şi favoruri):
U.Wiener, I. Asavinei, P.Joiţa, N.Gherguş, I.Ivanof şi rudele acestuia.
2.2 Persecuţii. Victime: Polina Ilie, A. Millea
2.3 Favoruri şi nedreptăţi. Favorizaţi: N.Gruia (prieten), C.Raţiu (col. Sibiu).
3 CONDUCEREA DE UNUL SINGUR
3.1 Sabotarea directorului adj. ştiinţific
Principala vizată: Polina Ilie, director adj.ştiinţific
3.2 Subordonarea Biroului Executiv şi a Comitetului PCR
Au fost înlăturaţi din Bir.Ex. Th.Nicolau, A.Millea, Gh.Ispăşoiu. Directorul
I.I. a avut grijă ca secretarul de partid să fie o persoană influenţabilă (între 1982-
1989 a fost mereu câte un subinginer – într-un institut de cercetare!), iar I.I. fiind şi
el membru al comitetului PCR (altă anomalie!) îşi putea impune uşor părerea.
3.3 Alimentarea conflictului INMB – IMB (forul tutelar)
4. NEREGULI FINANCIARE
4.1 Lipsa postcalculului (Nu s-au făcut devize post-calculate, conform legii).
4.2 Beneficii disproporţionate, prin devize umflate.
4.3 Pierderea finanţării de la buget a cercetării
4.4 Finanţarea din "regie" a cercetării
I.I. a găsit o altă soluţie pentru finanţarea cercetării, dispunând – arbitrar şi
contrar legii – ca cercetările pentru sistemul naţional de etaloane să fie suportate
din regia de 10% a INMB. Prin aceasta a fost descurajată abordarea unor teme
majore, de anvergură, în favoarea unora mărunte, nesemnificative.
5 NON-CALITĂŢI PERSONALE
I.I. nu are practic realizări ştiinţifice, tratează problemele ca un radioamator, e
incapabil să aprecieze o lucrare valoroasă. Nu vorbeşte limbi străine, se eschivează
sistematic de la reprezentarea institutului, evită întâlnirile cu delegaţii străine etc.
6 ULTIME EVOLUŢII
Între 1 ian.-31 mar. 1990 I.I. şi-a continuat atitudinea discriminatorie, ex.:
- cu ajutorul "echipei" şi-a aranjat propria "confirmare" printr-un simulacru de
"vot" total nedemocratic (pe buletinele de vot era trecut numai numele lui, fără DA
sau NU...), "votare" contestată de peste 15 salariaţi, care au refuzat să se prezinte;
- la fel a fost şi confirmarea lui I. Asavinei (la nivelul laboratorului).

101
102
103
104
105
106
107
 În urma acestor demersuri – precum şi multe altele similare – în INM s-au
produs o parte din schimbările cerute, însă cu destul de multă întârziere. În vara
anului 1990 directorul I.I. şi-a cerut pensionarea, care i-a fost aprobată, apoi timp
de câţiva ani a mai lucrat cu contract de colaborare în colectivul Tensiuni înalte,
condus de Nicolae Gruia. Tot în aceeaşi perioadă, fiz. Dragoş Boiciuc a fost numit
director adj. ştiinţific, funcţie pe care şi-a păstrat-o până în 1998 (când a fost numit
director).
În septembrie 1990 am fost numit director al INM, funcţie în care am rămas
până la pensionare, în decembrie 1998. Aceşti aproape nouă ani au constituit pentru
mine o perioadă de încercări, satisfacţii dar şi decepţii, realizări şi eşecuri, bucurii
şi supărări...
În acest capitol, voi căuta să creionez momentele cele mai semnificative, care
au marcat aceşti ani "post-revoluţionari"...
Înfiinţarea Societăţii Române de Măsurări
IMEKO (Confederaţia Internaţională de Măsurări) – cea mai importantă
organizaţie internaţională din domeniul teoriei şi tehnicii măsurărilor – a fost
înfiinţată în 1958, de mai multe ţări fondatoare, printre care şi România. Până în
1973, organizaţiile membre nu plăteau cotizaţie. În 1973 s-au stabilit nişte cotizaţii,
în funcţie de populaţia fiecărei ţări membre; pentru România, s-a atribuit cotizaţia
minimă, de 100 USD anual.
Din partea României, la început organizaţia membră a fost CNIT (Consiliul
Naţional al Inginerilor şi Tehnicienilor), reprezentant prof. Corneliu Penescu
(prorector la Institutul Politehnic Bucureşti). Ulterior, CNST (Consiliul Naţional
pentru Ştiinţă şi Tehnologie) a preluat reprezentarea României la IMEKO.
În 1979 CNST propune, prin adresa 5608/26.04.1979, ca reprezentarea RSR
să fie transferată la IGSCCP – INM (Inspectoratul General de Stat pentru Controlul
Calităţii Produselor – Institutul Naţional de Metrologie). Cotizaţia anuală de 100
USD fusese plătită până în 1978 de CNST, iar apoi – după preluarea de către
IGSCCP – INM, în 1980, de către IGSCCP.
În 1980 ca delegat al României în Consiliul General IMEKO a fost desemnat
de către IGSCCP Ion Asavinei. Acesta a fost propus să participe la a 24-a sesiune a
IMEKO GC, Berlin, 12-16 oct. 1981.
În 1983 a fost achitată ultima cotizaţie, pe anii 1982-1983.
În perioada următoare, comunicarea cu IMEKO a început să devină greoaie,
iar la un moment dat s-a întrerupt cu desăvârşire. Secretariatul IMEKO s-a plâns în
repetate rânduri de imposibilitatea restabilirii oricărei legături cu organizaţia
membră din România. La şedinţele Consiliului General IMEKO nu a mai participat
nimeni din partea noastră, la corespondenţa poştală venită de la secretariatul
IMEKO nu se răspundea, la telefon delegatul organizaţiei membre din România era
de negăsit, iar cotizaţia (absolut modică) nu a mai fost achitată. Pe scurt, partenerul
român în IMEKO devenise total inactiv.
În această situaţie, Consiliul General IMEKO s-a văzut nevoit, în 1989, să
decidă excluderea organizaţiei membre române din IMEKO. A fost o acţiune fără
precedent pentru IMEKO (dar devenită obişnuită în acel timp pentru alte

108
organisme internaţionale la care România era membră), o pată pentru întreaga
comunitate inginerească (şi nu numai) din România.
În această situaţie, în martie 1990, din iniţiativa dr. Aurel Millea (pe atunci
consilier la CNSMC, din septembrie 1990 director al INM), împreună cu Dan
Stoichiţoiu şi Ionel Urdea-Marcus, a fost înfiinţată SRM – Societatea Română de
Măsurări, ca asociaţie profesională non-profit, pe baza vechii Legi 21 din 1924
(Legea Mârzescu). Înfiinţarea SRM s-a făcut prin Hotărârea Judecătoreasca nr. 818
din 18 martie 1990, care a declarat-o persoană juridică, cu statut propriu; sediul
iniţial a fost in Bucureşti, bd. N. Bălcescu nr. 21.
Funcţiile de conducere provizorii, declarate la înfiinţare, au fost:
• preşedinte: Aurel MILLEA
• vicepreşedine: Dan STOICHIŢOIU
• secretar: Ionel URDEA-MARCUS
Pentru înfiinţarea SRM, conform prevederilor legii, era necesar un număr de
minimum 20 membri; lista cu semnături prezentată la Judecătorie a inclus 24 de
membri fondatori.
Au fost tipărite, într-un număr mare de exemplare, statutul SRM şi un pliant
informativ în legătură cu obiectivele, organizarea şi funcţionarea societăţii. Au fost
multiplicate de asemenea formulare de înscriere şi legitimaţii. Pentru început, a fost
stabilită o cotizaţie anuală de 100 lei (pentru persoane fizice).
Au fost înfiinţate în ţară 6 filiale ale SRM, în oraşele Bacău, Baia Mare,
Braşov, Craiova, Iaşi şi Timişoara. Acestea au ţinut adunări generale, în care au
fost alese conducerile şi stabilite programe de activitate. La mijlocul anului 1990
SRM avea peste 600 de membri, din toată ţara: metrologi din laboratoare şi
întreprinderi, ingineri, tehnicieni, cadre didactice, studenţi, cercetători, proiectanţi.
Tot în anul 1990 a fost iniţiată publicarea "Buletinului Societăţii Române de
Măsurări", ca principala cale de menţinere a contactului cu membrii societăţii.
Distribuit gratuit membrilor SRM, buletinul a fost o publicaţie informativă de 6
pagini cu conţinut variat, având câteva rubrici permanente sau semipermanente. În
perioada 1990-1992 au apărut 6 numere ale buletinului.
În primii ani de existenţă, SRM a luat parte la organizarea unor diverse
manifestări tehnice şi ştiinţifice în domeniul măsurărilor: conferinţe naţionale şi
internaţionale, simpozioane, consfătuiri, cursuri şi instruiri etc. A colaborat cu
INM, BRML, Univ. "Politehnica" Bucureşti la diferitele conferinţe, simpozioane şi
alte evenimente, contribuind la informarea celor interesaţi şi la popularizarea lor,
difuzarea materialelor şi menţinerea legăturilor cu participanţii.
Unul din obiectivele importante ale SRM a fost solicitarea primirii ca
organizaţie membră a IMEKO (Confederaţia Internaţională de Măsurări). Acest pas
constituia, pe de o parte, o reparaţie a evenimentului regretabil din trecut –
excluderea vechii organizaţii – şi, pe de altă parte, introducea SRM în circuitul
internaţional al marilor asociaţii profesionale din sfera măsurărilor.
În vara anului 1990, SRM a trimis o adresă oficială secretarului general al
IMEKO, dr. Kemény Tamás, de solicitare a aderării la IMEKO, însoţită de o listă a
membrilor marcanţi ai societăţii. Copia acestei adrese este redată în continuare (ea
a fost însoţită de lista unor membri marcanţi ai SRM).

109
 La şedinţa Consiliului General IMEKO, programată conform anunţului de mai
sus, a participat din partea României dl. dr. Aurel Millea, preşedintele nou

110
înfiinţatei societăţi SRM. La pct. 10.b al ordinei de zi, dl. Millea a prezentat
următoarea cuvântare:

111
112
 Consiliul General IMEKO a aprobat în unanimitate admiterea SRM ca
organizaţie membră.
Pe plan intern, accentul a fost pus pe colaborarea în continuare la organizarea
unor diverse manifestări tehnice şi ştiinţifice în domeniul măsurărilor: conferinţe
naţionale şi internaţionale, simpozioane, consfătuiri, cursuri şi instruiri etc.
Dintre acestea, trebuie amintită în primul rând seria de Simpozioane Naţionale
de Metrologie (SNM), care fusese începută în 1981, şi reluată apoi din trei în trei
ani. SRM a participat activ la ediţiile din anii 1991, 1994 şi 1997 (al 4-lea, al 5-lea
şi respectiv al 6-lea Simpozion Naţional de Metrologie).
Al 6-lea SNM s-a desfăşurat în zilele de 16 şi 17 septembrie 1997, în Sala
Palatului din Bucureşti. Simpozionul a fost organizat de Institutul Naţional de
Metrologie, cu sprijinul Biroului Român de Metrologie Legală şi al Ministerului
Cercetării şi Tehnologiei, cu colaborarea Societăţii Române de Măsurări şi cu
contribuţia facultăţii de Electrotehnică a Universităţii Politehnica din Bucureşti,
precum şi a unui mare număr de universităţi, institute de cercetare, instituţii publice
şi firme din domeniul aparaturii de măsurare. În sesiunea generală au fost
prezentate 6 referate, de M. Kochsiek şi A. Odin (PTB Germania), A. Millea
(INM), D. Dinu (BRML), Ed. de Leer ((NMI, Olanda), L. Popescu (STEROM
Câmpina), iar în cele 8 sesiuni ale simpozionului au fost prezentate 87 comunicări,
de către autori de la 25 de instituţii.
Tot în 1997 a avut loc la Bucureşti cursul “Calculul incertitudinii în
metrologie”, în cadrul Programului Phare PRAQIII, asigurat de un consorţiu al
NMI Van Swinden Laboratorium (Olanda), Danish Institute of Fundamental
Metrology (Danemarca) şi Waldus Consultancy for Training Projects (Olanda), sub
egida Comisiei Europene. Cursul, organizat de BRML, INM şi SRM, a cuprins
lecţii teoretice, exerciţii, studii de caz, întrebări şi răspunsuri, conduse de doi
experţi universitari din Olanda, foşti angajaţi ai NMI Van Swinden Laboratorium
(Laboratorul Naţional de Etaloane al Olandei). Au participat 25 de cursanţi de la
Institutul Naţional de Metrologie, Biroul Român de Metrologie Legală, firme din
domeniul aparatelor de măsurat, laboratoare de metrologie. Desfăşurat la Sala
Palatului din Bucureşti, cursul a beneficiat de o foarte bună organizare şi de
excelente mijloace audio-vizuale, inclusiv traducere sincronă pe întreaga durată.
Participanţii au primit materiale complete în limba română, acoperind conţinutul
părţii teoretice, la care s-au adăugat aplicaţii din domenii diferite ale metrologiei.
Materialul predat a fost împărţit pe şapte module: trasabilitate (trasabilitate
internaţională, calitate, acceptare în UE); măsurări şi incertitudine (definiţii,
incertitudine de măsurare, rezultate numerice, cifre semnificative); procese
statistice (metode de calcul în statistică, medie, abatere standard, repartiţii,
prelucrarea datelor); diagrame de trasabilitate (lanţuri de trasabilitate, raport de
incertitudini, exemple); surse ale incertitudinii (identificarea surselor, exemple);
calculul incertitudinii de măsurare (modelul procesului de măsurare, cazul
etalonărilor, propagarea incertitudinii standard, evaluarea de tip A şi evaluarea de
tip B, incertitudine extinsă, exemple); ajustarea curbelor (regresii, metoda celor de
mai mici pătrate, analiza tendinţei).
În anul 2000, când urma să aibă loc al 7-lea simpozion naţional de metrologie,
s-a sugerat înlocuirea lui cu o conferinţă mai amplă, prilejuită de a 50-a aniversare

113
a înfiinţării Institutului Naţional de Metrologie. În felul acesta, a luat naştere
Conferinţa Internaţională de Metrologie, prima de acest fel din istoria metrologiei
româneşti.
Conferinţa a avut loc în Sala Palatului, care a oferit un cadru adecvat
prezentării comunicărilor, în sesiunile plenare şi cele pe secţiuni, precum şi a
posterelor. Lucrările Conferinţei au fost editate în trei volume, cu un total de 900
de pagini, conţinând cele 154 de lucrări susţinute de peste 300 de autori, în limbile
engleză şi română (sub coordonarea mea – n.n.). A fost un succes pe toate
planurile, reflectat în presă, în declaraţiile unor participanţi, televiziune, radio.

Dintre măsurile organizatorice care au fost luate în această perioadă,

menţionăm doar următoarele:
- mutarea sediului societăţii în şos. Vitan-Bârzeşti nr. 11, în acelaşi local cu
BRML şi INM, ceea ce a permis colaborarea mai uşoară cu cele două instituţii,

114
beneficierea de unele servicii puse la dispoziţie de acestea şi contactul direct cu o
bună parte din membrii activi;
- deschiderea pentru SRM a contului bancar 2511010319.4, la CEC unitatea
Grant. pentru facilitarea derulării unor tranzacţii financiare, atât cele pe plan intern
cât şi achitarea cotizaţiilor anuale la IMEKO.

Ultimii ani ai lui Eugen Popa

Aşa cum am amintit când am prezentat perioada 1970-1989, Eugen Popa a
fost cercetătorul cel mai valoros pe care l-a avut INM, cu contribuţii la cele mai
multe etaloane şi aparate din domeniul mărimilor electrice, realizate în acel
răstimp. Între noi s-a închegat o prietenie sinceră, o colaborare permanentă şi o
înţelegere bazată pe profesionalism şi sprijin reciproc.
Din păcate, în anii care urmat evenimentelor din 1989 Eugen s-a îmbolnăvit, a
trecut printr-o suferinţă fizică pe care a suportat-o cu stoicism, beneficiind şi de
sprijinul moral al prietenei sale, Ileana Bordescu. Boala lui s-a dovedit neiertătoare,
ducând le pierderea acestui om, competent şi prolific în tot ce a făcut.
Înainte de a evoca împrejurările acestea triste, ar merita de reamintit una din
ultimele sale tentative de a lansa o invenţie care ar fi putut revoluţiona tehmica
circuitelor integrate. Iată o scurtă descriere a acestei propuneri.
-------------------------------------------------------------------------------
A generalization of the operational amplifier concept
Eugen POPA, Elena BORDESCU
IN DEVELOPING basic precision measurement methods. a gap between
active and passive techniques still exists. The main links between these techniques
were the negative feedback concept and, later, the concept of operational amplifier.
Assuming ideal feedback conditions, the characteristics of an operational amplifier
depend only on an external passive network. However, in the last years, more often
than not, a situation occurs when a theoretical accuracy provided by a precision
feedback network can not be practically achieved by the best available operational
amplifier because any attempt to increase the open loop gain would invariably lead
to oscillations.
Trying to fill this gap the authors rise the question: is it not possible to
generalize the concepts of feedback and operational amplifier in order to attain an
amplification as accurate as one wishes? One of the possible answers to this
question is pointed out here, by introducing the concept of n-th order operational
amplifier, which is a generalization of the ordinary operational amplifier concept.
The n-th order operational amplifier is obtained in an iterative manner,
according to some definite rules, from the (n-l)-th order operational amplifier. The
iterative process starts from the common operational amplifier, considered to be of
the first order.
The n-th order operational amplifier has i inverting inputs connected to i
separate feedback networks and j noninverting inputs, i and j being two numbers
between 1 and n, depending on the methods of iteration, and provides an accuracy
much better than that of the (n-i)-th order operational amplifier. Thus. by
appropriate choice of the order n and of the methods of iteration, an accuracy as
great as one wishes may be obtained. Five basic methods of iteration and the

115
auxiliary circuitry, which are also iterative in nature. are briefly presented in the
paper.
The n-th order operational amplifier provides dramatic improvements in
applications such as: (i) extremely accurate AC amplifiers; (ii) extremely linear DC
amplifiers; extremely low distortion (power) AC amplifiers; (iv) DC amplifiers
with faster settling times for a given accuracy, but has some inherent limitations: (i)
there are no methods to eliminate input offset voltage and bias current, however
they can be kept constant; (ii) the analysis is strictly deterministic, meaning that
stochastic input noise can not be eliminated, however the flexibility of the iteration
process allows for the choice of a low noise input amplifier and a high slew rate
output amplifier, for instance; (iii) its use in instrumentation amplifiers does not
eliminate the need for high quality resistor pairs.
This new type of operational amplifier would be best used, in authors,
opinion, in an integrated structure, in which case the following aspects should
carefully be considered: (i) minimizing the errors due to finite gain; (ii) minimizing
the errors due to common mode signals; (iii) input and output resistances; (iv)
multiple guarding both electric and thermic.
This can lead to a new generation of analogic hybrid and integrated circuits
and further applications could then be considered, including the development of a
new strategy concerning the future role of operational amplifiers in modern
electronics and measurements.
The authors are with National Institute of Metrology, Bucharest, ROMANIA.
-----------------------------------------------------------------------------------
Din partea INM s-a încercat sprijinirea acestei acţiuni prin solicitarea unei
sponsorizări de către fundaţia SOROS. Pe pagina următoare este redată scrisoarea
respectivă.

116
 Dar tentativa s-a dovedit a fi tardivă, boala lui Eugen a avansat mai repede
decât ne-am aşteptat.

117
 În primăvara anului 1991 Eugen a fost trimis de institut (de fapt, de forul
tutelar al INM, adică CNSMC – Comisia Naţională pentru Standarde, Metrologie şi
Calitate) într-o delegaţie la PTB (Physikalisch-Technische Bundesanstalt),
Braunschweig, Germania, instituţie cu care INM avea o colaborare ştiinţifică.
Acolo, el a încercat să apeleze la nişte foruri medicale, pentru consult şi eventual
tratament. Acest demers, însă, a necesitat prelungirea şederii sale în Germania,
mult dincolo de durata delegaţiei, ceea ce a avut ca efect declararea lui Eugen ca
"dezertor".
Eu i-am trimis lui Eugen o scrisoare personală (redată mai jos), prin care îi
propuneam nişte soluţii pentru situaţia creată şi îl asiguram de deplina noastră
loialitate.
Sub presiunea resortului economico-financiar al CNSMC, INM a fost nevoit
să anunţe cazul la Poliţie, drept care Biroul Cercetări Penale al Secţiei 15 Poliţie a
întreprins o anchetă. După scurt timp Eugen a revenit în ţarâ, lucrurile s-au limpezit
şi cazul a fost clasat, după cum rezultă şi din ultima adresă a INM către Poliţie,
reprodusă mai jos.
După acest complicat periplu, Eugen a revenit la activitatea sa obişnuită din
institut. Însă boala a avansat, s-a agravat din ce în ce mai mult, până când a
intervenit implacabilul sfârşit. Institutul a pierdut unul din cei mai valoroşi
specialişti pe care i-a avut, răpus la o vârstă la care şi-ar fi putut continua încă mulţi
ani activitatea rodnică de aproape un sfert de secol.

118
119
120
121
 Proiectul european Tempus JEP 2765
Unul din episoadele spectaculoase – şi în acelaşi timp neaşteptate – ale
perioadei 1990-1998 a fost participarea mea la un proiect european inter-
universităţi, cât de poate de instructiv şi de interesant. El a pornit într-un mod cu
totul inedit, care merită să fie rememorat.
În toamna anului 1991 primesc un telefon de la profesorul Constantin Iliescu
(titular al cursului de Măsurări Electrice la facultatea de Inginerie Electrică din
Universitatea Politehnica Bucureşti), pe care îl cunoşteam de la nişte colaborări
mai vechi. Dânsul dorea să participe (din partea catedrei) la un program "Tempus"
având ca obiect înfiinţarea unei specializări de "Instrumentaţie şi metrologie" la
facultatea la care lucra în UPB, găsise o altă universitate colaboratoare – Ecole
Supérieure d'Electricite (SUPELEC) din Paris – dar mai avea nevoie de o a treia
universitate din Europa (programele Tempus impuneau participarea a cel puţin trei
universităţi, pe lângă care mai puteau participa 1-2 instituţii de cercetare-
dezvoltare). Dl Iliescu ştia că eu îl cunosc pe prof. Finkelstein de la "City
University" din Londra, membru în Consiliul General IMEKO (unde eram şi eu
membru). Mă întreabă dacă aş putea vorbi la telefon cu Finkelstein în speranţa că
va accepta să preia rolul de al treilea partener în acest program, în numele "City
University". Totul trebuie aranjat rapid, în 2-3 zile, pentru a nu depăşi termenul
limită de candidatură la proxima ediţie a programului.
Luat prin surprindere, nu am putut refuza, deşi cunoscându-l destul de bine pe
Finkelstein îmi dădeam seama că existau şanse minime ca el să accepte propunerea
(era un exemplar tipic al englezilor "gomoşi", greu abordabili şi relativ inflexibili).
L-am sunat la telefon şi, spre norocul meu, am dat doar peste colaboratorii lui
apropiaţi, el nefiind în Londra în acea perioadă, iar aceşti colaboratori, bănuind că
noi (cei din România) am face parte dintr-un cerc de "apropiaţi" ai profesorului şi
fiindu-le teamă să nu facă vreo "gafă", ne-au dat un accept "cu jumătate de gură",
pe care ni l-au transmis şi printr-un fax. Şi, ca printr-o minune, cei de la Bruxelles
– care aprobau programele "Tempus" – au interpretat semnalul venit de la Londra
ca un acord deplin şi în decurs de două săptămâni a fost aprobat proiectul european
"Tempus" JEP 2765 (Joint European Project) întitulat "Crearea la facultatea de
Inginerie Electrică din UPB a unei specializări de Instrumentaţie şi Metrologie", cu
durată de 2 ani (1992-1994) şi posibilitate de prelungire pe încă 2-3 ani. Ca
organism contractant a fost desemnat SUPELEC, iar coordonator a devenit UPB.
"Echipele" celor patru parteneri erau formate din:
• De la UPB: prof. Constantin Iliescu, prof. Brânduşa Pantelimon
• De la SUPELEC: prof. Yves Tanguy, prof. Jacques Oksman
• De la City University: prof. K.T.V. Grattan, prof. John Milner
• De la INM: dr.ing. Aurel Millea
În anul următor (1992) proiectul a demarat, unul din punctele importante fiind
întâlnirile bianuale ale "Consiliului de urmărire şi evaluare" (Conseil de suivi et
d'évaluation"). Acest consiliu avea rolul de orientare a întregului program,
consiliere în privinţa materialelor didactice, aprobarea rapoartelor intermediare
întocmite de UPB (coordonatorul proiectului), pregătirea planurilor pentru anii
următori ai proiectului, aspecte financiare. Din consiliu făceau parte Tanguy,

122
Iliescu, Pantelimon, Grattan şi Millea. Cele mai multe reuniuni s-au ţinut la Paris,
între anii 1992 – 1996, iar câte una la Bucureşti (1994) şi Londra (1996). Costul
deplasărilor era suportat integral din fondurile TEMPUS.

Prof. Yves Tanguy Ecole Supérieure d'Electricité, Gif sur Yvette

Prof. K.T.V. Grattan City University, London

Profesorul Constantin Iliescu i-a surprins pe partenerii francezi venind cu o

propunere: "diploma dublă" SUPELEC-UPB. Aceasta poate fi acordată
absolvenţilor UPB care fac ultimul an de studiu la SUPELEC sau reciproc,
studenţilor SUPELEC care îşi fac ultimul an la UPB. Aranjamentul a fost legalizat,
cu acordul ambelor instituţii, şi de atunci funcţionează cu succes, în fiecare an
succesiv existând câte 2-3 absolvenţi cu "diplomă dublă". Azi SUPELEC are o listă
de peste 60 de universităţi partenere unde studenţii pot face 1-2 semestre de studii,
la alegere; printre acestea figurează şi "Universitatea Politehnica Bucureşti". Mai
mult decât atât, ideea s-a răspândit foarte repede şi la alte universităţi, numeroase
dintre acestea recomandă (sau chiar obligă) ca cel puţin un semestru de studii să fie
făcut într-o universitate străină.
În iarna anului 1993 şedinţa Consiliului de Evaluare şi Urmărire s-a ţinut în
zilele în care în întregul SUPELEC avea loc un eveniment programat periodic (o
dată sau de două ori pe an): aşa-numitul "târg de job-uri" (job market, sau marché
de travail / de l'emploi), cu durata de două zile. Firmele, societăţile sau instituţiile
doritoare să angajeze studenţi sau (viitori) absolvenţi vin la SUPELEC şi îşi

123
instalează "ghişee" sau "standuri" pe holuri, săli şi spaţii interioare, care pot fi
vizitate şi unde se pot purta discuţii, se încheie contracte şi chiar se fac angajări.
Mulţi studenţi lucrează în acest fel în paralel cu studiile anilor IV şi/sau V, ceea ce
este în avantajul lor dar şi al angajatorilor.

Aspect de la un "târg de job-uri" la SUPELEC

Participare la o evaluare de proiecte europene COPERNICUS

În anul 1994 am fost invitat să fac parte dintr-o echipă de evaluatori ai unor
propuneri de proiecte în cadrul programului european "Copernicus", la Bruxelles.
Durata întregului proces de evaluare era estimată la o lună.
Pe mine m-a surprins faptul că am fost propus pentru această evaluare. Nu
ştiam cine m-a propus, tot ce aflasem mai târziu fusese că propunerile au venit de
la organisme de standardizare naţionale, sau de la ministere de resort. Tot la faţa
locului m-am lămurit că evaluatorii europeni erau relativ bine plătiţi (ordinul de
mărime al onorariului pe o lună era de 5000...6000 euro), ceea ce era destul de
tentant pentru aşa ceva. Or, ştiind gradul de corupţie care domnea în rândul
autorităţilor româneşti, era de aşteptat ca "înghesuiala" să fie mare, asemenea
propuneri să fie făcute pe bază de relaţii, pile etc. Ceea ce nu a fost cazul la mine!
Ajuns la faţa locului – după ca am rezolvat problemele de cazare, masă etc.
(am stat la hotelul "Ascot", proprietar dl. Stiler, originar din România) – am luat

124
cunoştinţă cu "locul de muncă" (clădirea Comunităţii Europene, place Schuman, v.
figura) şi cu "materialul de lucru", adică
propunerile de proiecte venite din diverse
ţări europene.
Programul COPERNICUS
finanţează proiecte de cercetare comune,
în anumite domenii de interes, pe baza
propunerilor de la participanţi. Condiţiile
impuse sunt: (a) minimum 2 participanţi
din ţări est-europene şi minimum 1
participant din ţări vest-europene; (b)
durata max. 3 ani; (c) finanţarea alocată
unui proiect max. 500 mii ECU. Pentru
anii 1994-1995 domeniile programului
COPERNICUS au fost: • tehnologia informaţiei; • comunicaţii; • industrie,
producţie, materiale; • măsurări şi încercări; • industrii agrare şi alimentare; •
biotehnologii. În total, au fost primite la Bruxelles 1682 propuneri, care ar fi
reclamat un fond de finanţare cumulat de peste 10 ori fondul alocat de CEE pentru
acest program. Ca urmare, ni s-a cerut o selecţie foarte severă, nota maximă putând
fi acordată la cel mult 1/10 din proiecte!
La secţia 4 "Măsurări şi încercări" au fost 247 proiecte propuse, la evaluarea
cărora au lucrat 15 experţi, din 12 ţări europene. Fiecare propunere a fost evaluată
de cel puţin 3 experţi, care întocmeau rapoarte separate cu propuneri de note şi
comentarii. După aceasta, cei 3 evaluatori prezentau un raport de sinteză, pentru
evaluarea finală; dacă nu se ajungea la consens, urma o evaluare suplimentară.
Personal, am participat la evaluarea a 72 propuneri de proiecte, elaborând
rapoarte individuale şi colaborând la alcătuirea a 33 rapoarte de sinteză.
Menţionez că întreaga activitate de evaluare a fost strict confidenţială, fiecare
expert fiind solicitat să semneze o declaraţie de confidenţialitate.
În prima zi noi, cei 15 evaluatori de la secţia 4, am încercat să distribuim între
noi proiectele, după preferinţe şi competenţe; mi-aduc aminte că aproape jumătate
din ele le pusesem de-o parte pentru o "redistribuire" ulterioară, fiindcă au fost şi
unele cu totul aparte, pe care nimeni nu voia să le preia (de ex. testarea şi
caracterizarea calităţii orgilor din biserici; sistem de supraveghere a pasagerilor din
avioane; aparatură de testare nedistructivă a conţinutului coletelor poştale).
Printre "colegii" evaluatori, câteva "figuri" interesante: Norbert Kroo
(Ungaria, preşedinte al Soc. Europene de Fizică), Alfons Ernst (Germania, expert
"senior" la firma Heidenhain Gmbh), Giulio Barbato (Italia, specialist în măsurarea
durităţii, la Istituto Nazionale Galileo Ferraris, Torino), Maria Czerniakowska
(Polonia, directoare a Institutului Central de Protecţia Muncii (!?) – destul de
neştiutoare în chestiuni de măsurări şi încercări, dar simpatică şi beneficiind de
sprijin din partea tuturor...).
Deplasarea mea la Bruxelles a durat între 5 şi 28 iunie 1994. La întoarcere,
Lucia (soţia mea) mi-a declarat: a fost singura perioadă din viaţa ta când ai fost
plătit la adevărata ta valoare...!

125
 Reprezentarea
României la
COOMET
După 1990 CAER-
ul s-a desfiinţat,
împreună cu secţia de
standardizare şi
metrologie a CAER. La
iniţiativa Poloniei, a luat
fiinţă în iunie 1991
organizaţia COOMET
(semnificând "Cooperare
în Metrologie"), care
ulterior, în 2000, a luat
numele de "Cooperare
Euro-Asiatică a
Instituţiilor Naţionale de
Metrologie". Membrii COOMET sunt: Armenia, Azerbaijan, Belarus, Bulgaria,
Georgia, Kazahstan, Kyrgyzstan, Lituania, Moldova, Rusia, România,
Slovacia,Tadjikistan, Uzbekistan şi Ucraina (membri asociaţi fiind Germania, R.P.
Coreană şi Cuba). Site-ul oficial este la adresa http://www.coomet.org/index.htm
Activitatea de bază a COOMET este cooperarea în domeniul etaloanelor
mărimilor fizice, metrologiei legale şi sistemelor de management al calităţii.
COOMET cooperează cu organizaţii internaţionale şi regionale ca EURAMET,
WELMEC, EA, APMP, APLMF, APLAC etc.
Limbile oficiale ale COOMET sunt rusa şi engleza.
Ca director al Institutului Naţional de Metrologie, am participat la majoritatea
şedinţelor anuale ale Comitetului COOMET, al cărui membru eram încă de la
înfiinţarea lui, reprezentând instituţia naţională de metrologie din România. Aceste
şedinţe s-au ţinut în următoarele locuri:
• şedinţa pregătitoare: Varşovia, 10-13 iunie 1991
• şedinţa a 1-a: Varşovia, 13-14 noiembrie 1991
• şedinţa a 2-a: Varşovia, 31 mai-7 iunie 1992
• şedinţa a 3-a: Berlin, 17-21 martie 1993
• şedinţa a 4-a: Bratislava, 19-20 aprilie 1994
• şedinţa a 5-a: Bratislava, 4-5 aprilie 1995
• şedinţa a 6-a: Sofia, 9-13 aprilie 1996
• şedinţa a 7-a: Braunschweig, 22-24 aprilie 1997
• şedinţa a 8-a: Minsk, 14-16 aprilie 1998
Cea mai interesanta a fost şedinţa "pregătitoare" de la Varşovia (iunie 1991).
Acolo, dl Zbigniew Referowski, fost director adjunct al BIML (Biroul Internaţional
de Metrologie Legală), un expert "uns cu toate alifiile", vorbitor perfect a cinci
limbi (polonă, engleză, franceză, germană şi rusă), împreună cu Manfred Kochsiek
de la PTB (Physikalisch-Technische Bundesanstalt, Germania) au "pus pe picioare"

126
viitoarea organizaţie COOMET, prezentând un statut şi un regulament de
funcţionare. După discuţii ample, a fost semnat un "Memorandum", ceea ce a
însemnat naşterea acestui nou organism. Contrar aşteptărilor, delegaţia ruşilor a
acceptat totul fără prea multe comentarii sau propuneri.
Însă, de la an la an, s-a resimţit creşterea influenţei "celor mari", în primul
rând Rusia şi Ucraina. Pe de altă parte, Germania a continuat să participe la toate
activităţile, dar mai mult ca un "consilier" (iniţial declarase că preia toate
activităţile fostei R.G. Germane, dar se pare că acesta fusese mai mult un pretext).
Polonia a devenit mai puţin activă, după ce Referowski s-a îmbolnăvit (a decedat în
2002). Iar România s-a retras şi ea după 1998, deşi oficial încă figurează pe lista
ţărilor participante.
Una din şedinţele de care îmi amintesc mai bine a fost cea de a 5-a, de la
Bratislava (apr. 1995). Pe vremea aceea COOMET îşi propusese, printre altele,
facilitarea integrării fostelor ţări socialiste în organismele de profil vest-europene.
A participat şi Z. Referowski (fost preşedinte COOMET între 1991-1994, în
prezent preşedinte de
onoare) şi actualul
preşedinte COOMET
Robert Spurny (Slovacia).
Au fost de faţă, ca invitaţi,
Terry Quinn, directorul
BIPM, B. Athané,
directorul BIML, K.
Carneiro, preşedintele
EUROMET, Au fost
propuse 14 noi proiecte,
faţă de cele 57 deja
convenite. Delegaţiile
Cehiei şi Ungariei au
declarat că pentru moment
îşi păstrează statutul de
observatori. Un punct
amuzant al discuţiilor a fost constatarea că încă nu s-a găsit un termen adevat în
limba rusă pentru "trasabilitate"...
O altă şedinţă memorabilă a fost cea de la Braunschweig (apr. 1997). Ea a fost
combinată cu un seminar PTB, având ca principale subiecte globalizarea
metrologiei (Manfred Kochsiek), armonizarea metrologiei legale în Europa
(Wilfried Schulz), acreditarea laboratoarelor (Klaus Brinkmann). În ziua următoare
delegaţii au vizitat uzina Volkswagen din oraşul apropiat Volksburg (cu o
producţie de 4000 automobile pe zi) şi o veche mină de argint din Goslar (închisă
în 1988, transformată în muzeu). În centrul oraşului Braunschweig, pe zidul unei
clădiri vechi, există o tablă metalică cu inscripţia din figura alăturată, având
deasupra o "riglă" de 57,07 cm ca etalon de lungime pentru cei care participau la
târgurile din localitate, ca să-şi "etaloneze" propriile măsuri.

127
 Două delegaţii la nivel înalt în domeniul metrologiei legale
Deşi metrologia "ştiinţifică", cea în care am activat eu, şi metrologia "legală"
constituie două domenii distincte ale metrologiei, întâmplarea a făcut să particip la
două manifestări de vârf ale metrologiei legale mondiale:
• a 10-a Conferinţă Internaţională de Metrologie Legală şi a 31-a reuniune a
Comitetului Internaţional de Metrologie Legală, organizate împreună în sălile
de conferinţă ale hotelului Pan Pacific din Vancouver, Canada, între 4 şi 8
noiembrie 1996;
• a 32-a reuniune a Comitetului Internaţional de Metrologie Legală,
organizată concomitent cu "workshop-ul" Metrology Development in the World
şi o şedinţă a Consiliului de Dezvoltare al OIML, în sălile hotelului "Le
Méridien" din Rio de Janeiro, Brazilia, între 29-31 octombrie 1997.
Delegaţia română la evenimentul de la Vancouver a fost formată din Dan
Stoichiţoiu, director general al Inspecţiei Metrologiei de Stat (IMS) şi Aurel
Millea, director al INM, iar la cel de la Rio de Janeiro din Ştefan Ocneanu, director
general al IMS şi Aurel Millea, director al INM.
Se pare că în ambele cazuri eu am fost cooptat în delegaţie ca fiind unul care
reunea competenţele de metrologie şi de limbă (engleză), necesare în acest context.

La şedinţa OIML din Vancouver, 1996 La şedinţa OIML din Rio de Janeiro, 1997

La Vancouver au fost aprox. 100 de participanţi. Un moment important a fost

alegerea unuia din cei doi vice-directori BIML (o funcţie plătită relativ bine), post
care devenise vacant. Din 4 candidaţi, a fost ales prin vot secret Szilvássy Attila
(Ungaria), contra-candidaţii săi fiind un domn din Marea Britanie şi două doamne,
una din Canada şi una din Bulgaria.
Vancouver este un oraş înfloritor, de cca. 2 milioane de locuitori, situat în
extremitatea vestică a Canadei. Expoziţia "World Transportation Exhibition" din
1986 a atras peste 20 de milioane de vizitatori, dând un impuls puternic turismului
în oraş (numărul anual de vizitatori de crescut de 10 ori după expoziţie).
La Rio de Janeiro, în afară de şedinţa CIML propriu-zisă, gazdele (institutul
naţional de metrologie al Braziliei, INMETRO) au aranjat un program suplimentar
bogat: vizitarea laboratoarelor INMETRO (aflate la periferia oraşului), o cină la
restaurantul de pe "Sugar Loaf" ("căpăţână de zahăr" – un pisc de cca 400 m în

128
apropierea oraşului Rio de Janeiro, una din atracţiile oraşului), plimbare pe
"Corcovado" (dealul cu statuia de 50 metri a Mântuitorului, altă celebritate a
oraşului) etc. BIML a oferit de asemenea o recepţie pentru participanţi, la
restaurantul hotelului.
În plimbările pe care le-am făcut, am descoperit o stradă denumită "strada
România" (în zona gării trenului către Corcovado). O data era să mă rătăcesc, deşi
aveam o hartă bună, încercând să mă orientez după soare (care în emisfera sudică
este în direcţia "nord" la prânz, şi nu "sud", ca la noi !).

Vedere a oraşului, cu celebra statuie Plaja Copacabana, văzută din

a Mântuitorului fereastra hotelului în care am stat

Laboratoarele INMETRO Logo-ul INMETRO

Exemple de utilizare greşită a unităţilor de măsură

Citim deseori despre greşeli şi "gafe" legate de unităţile de măsură, înlocuirea
unei unităţi cu alta, utilizarea eronată a unor denumiri şi simboluri de unităţi de
măsură. Deja ne-am obişnuit că la televiziune se vorbeşte despre un consum de
energie în kilowaţi (în loc de kilowaţi oră), sau invers, dar am auzit un ministru

129
pronunţând sintagma kilowaţi pe oră! Pe multe etichete de produse alimentare
conţinutul energetic este menţionat în calorii, când de fapt este vorba de kilocalorii,
am văzut o etichetă pentru o familie de produse unde conţinutul flacoanelor era
specificat ca fiind 0,5 mL (da fapt era 0,5 L sau 500 mL) etc.
În toate aceste cazuri, erorile au fost rezultatul unor neglijenţe, redactări
superficiale, scăpări, iar cititorul îşi dă seama de ele şi preia informaţia corect, deci
consecinţele sunt minime, de cele mai multe ori doar o supărare trecătoare. Dar se
poate întâmpla ca o asemenea confuzie să aibă şi urmări mai neplăcute. Prin anii
'80 într-o întreprindere din România magazionerul a trebuit să completeze un
formular pentru comanda materialelor necesare în anul următor şi, la categoria
"sodă caustică" nu a observat că unitatea de măsură specificată în formular era
"tone", completând rubrica respectivă ca pentru "kilograme"; surpriza lui peste un
an a fost că i-a fost livrată o cantitate de sodă caustică suficientă pentru mai multe
secole!
În 1983 o aeronavă Air Canada Boeing 767 care făcea o cursă pe o distanţă
lungă a rămas fără combustibil la jumătatea parcursului, din cauză că fusese
alimentată cu o cantitate de 22300 pound în loc 22300 kg cât ar fi fost necesar.
Ziarul The Times din 11 octombrie 2000 a relatat un caz tragic: un bebeluş
nou-născut a murit într-un spital, în cursul unui tratament intensiv, după ce un
membru al personalului a setat greşit punctul zecimal la temperatura unui
incubator.
Dar exemplul cel mai concludent l-am avut în anul 1999, când s-a produs un
accident astronautic ieşit din comun: nava spaţială "Mars Climatic Orbiter" (din
fericire fără personal uman), lansată pentru a gravita în jurul planetei Marte şi a
efectua cercetări climatice, a pătruns în atmosfera planetei şi s-a dezintegrat.
Evenimentul produs în ziua de 23 septembrie 1999 a intrigat o întreagă lume, iar
specialiştii au făcut o investigaţie temeinică pentru a descoperi cauza dezastrului.
Surpriza lor a fost una de proporţii: comanda care a fost transmisă navei automate
atunci când se apropia de Marte trebuia să plaseze nava-satelit pe o orbită în jurul
planetei, la o înălţime de aprox. 140 km, unde ar fi gravitat fără probleme, dar s-a
dat o comandă greşită în urma căreia el a pătruns prea mult în atmosfera marţiană,
s-a supraîncălzit şi s-a distrus. Cercetările efectuate au demonstrat un fapt greu de
crezut: greşeala s-a produs din cauza utilizării a două sisteme de unităţi diferite,
sistemul SI şi sistemul anglo-saxon (inch-pound)! NASA specificase sistemul
metric in contract, dar unul din subcontractori, Lockheed Martin, a transmis o
comandă în poundforce-secunde în loc de newton-secunde. Şi iată nişte relatări ale
presei din acea vreme. Recentele pierderi de 250 milioane dolari cheltuite de
NASA, pentru dezvoltarea satelitului "Mars Orbiter" destinat unor cercetări
climatice, ar putea fi catalizatorul care să trezească Congresul în a realiza că SUA
nu mai pot continua folosirea a două sisteme de măsurare. Acesta ar putea fi
momentul pentru a demara faza de finalizare a procesului denumit "SUA
metrication" (trecerea SUA la sistemul metric)… "Oamenii fac uneori erori," a
declarat Dr. Edward Weiler, administrator adjunct al NASA pentru "Space
Science" (ştiinţa spaţiului), încercând să explice confuzia dintre unităţile metrice şi
cele anglo-saxone care a cauzat pierderea satelitului "Mars Climate Orbiter".
"Problema nu a fost o simplă eroare, ci un eşec al politicii NASA, al sistemelor de

130
inginerie, precum şi al organizării controalelor şi verificărilor în procesele noastre
de detectare a erorilor"… Preşedintele "USA Metric Association" (USMA), Lorelle
Young, blamează cele întâmplate în contextul unei probleme mult mai mari, ca un
eşec al Statelor Unite în adoptarea sistemului metric. "Acest accident a reprezentat
mult mai mult pentru publicul american", a spus ea. "Nu se pune problema ca SUA
să devină o naţiune complet "metrică", dar tărăgănarea procesului de "metrificare"
ne privează de la multe beneficii de care poporul american s-ar putea bucura încă
de acum. Prin furnizarea către lume a exporturilor de bunuri "metrice" noi ne-am
putea consolida economia, am putea oferi mai multe locuri de muncă muncitorilor
americani, iar prin predarea în şcolile noastre în mod consecvent a sistemului
metric am putea accelera reforma pe care o întreprindem în domeniul educaţiei
ştiinţifice şi tehnologice."

O aniversare marcată festiv

Cu cîteva zile înainte de Crăciunul anului 2012, la Institutul Naţional de
Metrologie (INM) a fost organizată o festivitate (de către directorul general Fănel
Iacobescu), in cadrul căreia am fost sărbătorit cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de
ani.
În cuvântarea pe care am ţinut-o, am făcut o trecere în revistă a activităţii
mele profesionale de o viaţă. După cinci ani ca şef laborator / asistent la Institutul
Poliltehnic Bucureşti, facultatea de Electrotehnică (la profesorul Remus Răduleţ),
m-am trasferat la INM, unde am rămas până la pensionare. Aici am făcut muncă de
cercetare în domeniul etaloanelor electrice, am creat numeroase etaloane noi care
există şi sunt folosite şi în prezent. Am promovat o viziune modernă în toate
demersurile întreprinse, în laborator, în coordonare şi în organizare, încercând să
introduc peste tot noul.
În 1970 am efectuat un stagiu de peste 6 luni la National Bureau of Standards,
SUA, la Boulder şi la Washington. Acest eveniment a fost decisiv în formarea mea
ca specialist în metrologia mărimilor electromagnetice, permiţându-mi nu numai să
acumulez cunoştinţe noi dar să şi transmit părţii americane metode şi tehnici pe
care ei nu le cunoşteau.
În perioada 1980 – 1985 am scris două cărţi, care au devenit clasice în
domeniu: "Măsurări electrice. Principii şi Metode" şi "Cartea metrologului.
Metrologie Generală". În legătură cu aceasta din urmă, relatez un episod care m-a
emoţionat – după cuvântarea rostită a venit la mine un tehnician cu un exemplar
din "cartea metrologului" făcut ferfeniţă, pagini mototolite pline de adnotări, zicând
că timp de peste 20 de ani asta a fost cartea lui de capătâi, "biblia" din care a
învăţat în fiecare zi…
În 1990 am iniţiat înfiinţarea Societăţii Române de Măsurări, care a devenit
organiazaţie membră a IMEKO (International Measurement Confederation), iar eu
am devenit membru al Consiliului General IMEKO.
Între 1990-1998 am fost directorul INM, perioadă de care vă amintiţi desigur
mai bine.

131
 După 1998 şi până în prezent am avut o legătură continuă cu INM, pe lângă
alte preocupări.
Privind în retrospectivă, sunt mulţumit că am realizat ceva, că după mine
rămân (a) o experienţă transmisă, (b) obiecte realizate şi (c) cărţi scrise.
Înainte de a încheia, evoc, dintre numeroşii mei colaboratori, amintirea celor
care nu mai sunt printre noi: Eugen Popa, Leon Rădoi, Ilarie Buzdughină – care
mi-au fost foarte apropiaţi.
Mulţumesc!
În continuare, câteva imagini de la eveniment.
Directorul general Fănel Iacobescu îmi înmânează cadoul oferit de BRML cu
ocazia evenimentului – macheta unei balanţe cu braţe egale:

În timpul cuvântării pe care am ţinut-o:

132
 O parte din auditoriu:

Şi după festivitate, cu câţiva foşti colaboratori (de la stânga la dreapta: Vilmos

Julier, Ionel Urdea Marcus, Ioana Odor, Cornel Băltăţeanu, Liviu Popescu):

133
Anexa 1
Diverse

134
 Fratele meu, doctorul Zeno Millea
Următoarele câteva pagini sunt consacrate fratelui meu (n. 3 mai 1934), unde
încerc să descriu câteva "isprăvi" memorabile de-ale lui.
Un interviu. Cine nu-l cunoaşte pe doctorul Millea din Aiud? Este chirurgul
despre care se spune: “fericiţi cei care n-au avut nevoie de prestaţia sa”, dar ”şi mai
fericiţi sunt aceia cărora reputatul medic chirurg le-a salvat viaţa”.
- Apropo, domnule doctor, aveţi vreo statistică, fie şi aproximativă,
referitoare la numărul operaţiilor cu risc vital efectuate de domnia voastră în
atâţia ani de practică medicală? Altfel spus, câte vieţi omeneşti a salvat bisturiul
mânuit cu pricepere de chirurgul Millea?
- Nu există intervenţie chirurgicală fără risc – sau chiar risc vital! Cea mai
,,banală” operaţie – efectuată în condiţii ireproşabile de investigaţie, pregătire,
tactică, tehnică, îngrijire etc. – reprezintă o agresiune la adresa bolnavului. La fel şi
anestezia. Omul nu este un agregat la care îi schimbi o piesă sau îi faci o reparaţie
capitală, ci o alcătuire infinit mai complexă, cu nenumărate variabile şi valenţe
comportamentale, cu un evantai incredibil de larg de reacţii – de multe ori
imprevizibile. Aşa se face – şi nu vreau să speriu pe nimeni – că orice intervenţie
chirurgicală este, pe undeva, şi o aventură şi, ca orice aventură, comportă un risc pe
care eşti obligat să ţi-l asumi. Dacă eşti în stare. Dacă nu, te faci dermatolog – de
pildă. Oricum, tot ce poţi să faci este să-ţi iei toate măsurile de precauţie ce se
impun şi să fii gata – în orice moment – să contracarezi prevăzutul şi neprevăzutul.
Şi s-o faci, vorba marelui Haţieganu, ,,cu ştiinţă şi conştiinţă”! Şi , fireşte, cu calm
şi cu detaşare. Da – cu detaşare! Orice implicare afectivă, orice reacţie emoţională
predispun la panică şi la ,,pierderea controlului” – că să folosesc un termen drag
celor de la ,,circulaţia rutieră”.
Cât priveşte numărul intervenţiilor mijlocii şi mari efectuate în 38 de ani de
chirurgie, acesta se ridică la aproximativ 20.000 (douăzeci de mii).
- Iertaţi-mi schimbarea abruptă a întrebării, puteţi declara că aţi avut şi
eşecuri, dependente sau independente de competenta profesională? Cu alte
cuvinte, aveţi în conştiinţa memoriei dumneavoastră (sau în memoria conştiinţei
dvs.) cazuri care v-au marcat, fie şi pentru un interval scurt de timp?
- Că să rămânem tot la circulaţia rutieră, cel ce se laudă că e şofer de-o viaţă şi
nu a avut nici un accident – acela şi-a ţinut maşină în garaj sau, eventual, şi-a scos-
o doar duminică pentru a merge până la Mureş. Nu există chirurg adevărat fără
eşecuri! Este imposibil să nu ai şi eşecuri la cifra mai sus amintită. Iar a raporta
eşecurile la competenţa profesională este o chestiune cât se poate de relativă.
Desigur, aici nu mă refer la cazuri cronice şi la asumarea deliberată a unei
intervenţii care îţi depăşeşte posibilităţile (cunoştinţe tehnico-tactice, experienţă,
dotare, etc.), ci la marile urgenţe, de regulă traumatice, care nu permit nici
temporizarea, nici transportul şi care te obligă să pui imediat omul pe masa de
operaţie – pentru a-i acorda o şansă, cât de mică, de supravieţuire! În aceste situaţii
– şi numai acestea pot intra în discuţie – eşecurile nu pot lipsi. Dacă acestea m-au

135
marcat? Nu este zi lăsată de Dumnezeu în care să nu-mi aduc aminte de ele! Cum
să nu-mi amintesc de o femeie operată cu abdomen acut (neglijat de familie) care
face infarct miocardic pe masă şi moare la scurt timp după ce am pus ultimul fir la
piele?! Cum să nu-mi amintesc de un tânăr de 16 ani înjunghiat în inima, la care
am reuşit să-i cos inima şi să i-o fac să bată pentru zece minute, după care – în
ciuda masajului cardiac de aproape două ore – organul vital a renunţat să mai
funcţioneze?!
- Dar invers? Va rog să nu fiţi modest. Puteţi menţiona câteva operaţii cu
grad extrem de periculozitate pe care le-aţi rezolvat cu succes? De fapt, care tip de
operaţie chirurgicală e mai dificilă? Există şi intervenţii banale?
- Desigur, n-am epuizat toate eşecurile, dar dacă tot m-aţi întrebat, acestea –
întâmplător sau nu – au fost mult sub procentele statisticilor celor mai mari clinici
din ţară (sau chiar ale lumii) – prezente în tratatele de specialitate. Şi – dacă tot v-
aţi referit la modestie – procentele respective ţin de un singur lucru: am stat zi şi
noapte lângă marii mei operaţi şi am tras de ei (i-am îngrijit personal, i-am
“scuturat”, i-am reoperat dacă a fost cazul, uneori iterativ etc.) până i-am scos la
liman. În marile centre chirurgicale medicii îşi fac datoria - beneficiind şi de
apreciabilul ascendent de dotare – iar dacă lucrurile se sfârşesc prost: “bolnavul n-a
avut zile”! Într-un spital ca cel din Aiud (mai ales în condiţiile vechiului spital)
trebuie să-ţi faci înzecit datoria – altfel nu numai că nu obţii rezultate mai bune, dar
orice eşec ţi se impută ţie!!!
Operaţii mai deosebite? N-avem spaţiul necesar pentru a le aminti. V-aş spune
mai degrabă, că puţini dintre aceştia (mă refer la mulţimea de suprevieţuitori – în
condiţii onorabile), se bucură când mă întâlnesc, majoritatea lor preferând să se
oprească la o vitrină sau să treacă pe stradă. De ce? Simplu: recunoştinţa este o
povară pe care mulţi n-o suportă! Cu atât mai mult mă bucură cei ce mă întâmpină,
de la distanţă, cu un zâmbet larg pe figură!
Operaţii banale? Nu există aşa ceva pentru un chirurg adevărat. Operaţii
dificile? Cele care, din varii motive (ce ţin de bolnav, de chirurg, de dotare, de
“ceasul rău” etc.), nu merg bine.
Şi încă ceva: pe noi, chirurgii, nu sala de operaţie, ci evoluţia postoperatorie
ne omoară (uneori şi la propriu), pentru că lucrurile care “nu merg bine” se
întâmplă, de regulă, nu în “sală”, ci în “salon”. Iar atunci ne macină întrebările:
oare am făcut tot ceea ce a trebuit, oare am făcut bine tot ce am făcut, n-am greşit
undeva, oare ...?!
................................................................................................................
- Cu permisiunea domniei voastre, v-aş ruga să ieşim din sala de operaţii şi
să vă întreb: cum aţi ajuns în ea? Aţi absolvit IMF Cluj, în anul 1958, după care,
ce traiectorie a urmat cariera dumneavoastră? Ce mentori, din şcoală şi din
practica medicală, merită să fie pomeniţi aici, pentru faptul că v-au conturat forma
atât de complexă a medicului chirurg de excepţie?

136
 - Cred că o paranteză se impune: întrebările d-voastră sunt deosebit de
pertinente şi de interesante, numai că un răspuns realmente cuprinzător la acestea
ar reclama – spre a fi edificator – nu spaţiul unui interviu, ci pe cel al unei cărţi.
Să încerc să rezum: am absolvit în 1958 şi, după doi ani de “circă”, am dat
concursul de secundariat. De ce am ajuns de pe locul 4 pe locul 17 – este o poveste
prea lungă şi care ţine de samavolniciile unei lumi defuncte despre care nu vreau să
vorbesc (o fac alţii – slavă Domnului!). Cert este că am ajuns, ca medic specialist
chirurg, în Aiud – în 1964 (după un periplu – la fel de “bizar” – ce a cuprins
Clinica Chirurgicală Cluj, Spitalul Raional Zalău, Spitalul Raional Jibou). Printre
mentori îi pot pomeni pe următorii: Prof. Dr. Aurel Nana, Prof. Dr. Crişan
Mircioiu, Prof. Dr. Agrippa Ionescu (Chirurgie Plastică – Bucureşti, 1969-1970),
Prof. Dr. Ion Juvara (Spitalul Cantacuzino – Bucureşti, 1975, 1979, 1983), Dr.
Olah Imre (Zalău) şi Dr. Lazăr Iosif (Aiud). Am absolvit şapte cursuri de
perfecţionare (ATI, Chirurgie de urgenţă, Traumatologie – Ortopedie, Chirurgie
hepato-biliară, a colonului, a peretelui abdominal, a reintervenţiilor abdominale) şi
unul de specializare (Bucureşti – 1969-1970) prin care am dobândit o a două
specialitate: cea în chirurgie plastică şi reparatorie (toate acestea însumând, în timp,
aproape trei ani).
Cele amintite au fost dublate de o relativ bogată activitate ştiinţifică,
concretizată în peste o sută de lucrări prezentate la diverse manifestări ştiinţifice,
dintre care peste douăzeci publicate în reviste de specialitate.
- Cred că atâta sânge uman şi atâta durere câtă aţi văzut dumneavoastră într-
o viaţă profesională şi-au pus amprenta pe psihicul dvs., pe acel fel de a fi. Pentru
mulţi semeni, doctorul Millea pare a fi un introvertit, un taciturn, un om retras.
Aşa o fi? Parcă, de multe ori, nici când vorbiţi nu vă uitaţi în ochii
interlocutorului. Vă recunoaşteţi în această descriere?
- Da şi nu. Nu – pentru că nu meseria m-a determinat să devin aşa. Da –
pentru că aşa m-am născut, şi o viaţă întreagă m-am luptat pentru o reală inserţie
socială. Poate că şi meseria aleasă a fost o expresie (subconştientă) a acestei lupte.
- Pentru cei ce vă cunosc mai bine este ştiută aplecarea dvs. înspre muzică.
Aveţi acasă un pian, la care cântaţi cu simţământul că vă echilibrează trăirea
zilnică. Există în diferite oraşe universitare, dar nu numai acolo, orchestre ale
medicilor, care ating chiar performanţe comparabile cu ale profesioniştilor.
Vorbiţi-ne puţin despre melomanul Zeno Millea. Credeţi în efectul
meloterapiei?
- M-am născut şi am crescut într-o casă în care pianul era mai mult decât
mobilă (mama mea a fost profesoară de pian şi corepetitoare) şi în care se cânta, de
regulă, de dimineaţa până seara. Paradoxal, am învăţat să cânt singur la pian. Altfel
spus: am fost un autodidact, dar unul care a ajuns să trăiască timp de zece ani din
muzică. De ce n-am făcut o carieră muzicală? Pentru că la conservator n-avea ce
căuta un ins care, în ciuda talentului moştenit, cânta exclusiv “după ureche”. A fost
mica mea dramă existenţială. Nemaiputând recupera handicapul, am fost nevoit să
optez între cele două posibilităţi pragmatice ale momentului: politehnică sau

137
medicină. Opţiune care n-a mai reclamat nici un efort (şi nici un dubiu). Poate că şi
atracţia mea pentru chirurgia estetică îşi are rădăcinile în cariera artistică ratată.
Cât priveşte meloterapia – cred în ea, fără rezerve, pentru că muzica este, în
primul rând, un limbaj universal de comunicare, poate singurul “esperanto”
autentic al omenirii.
-Cunoscută fiind şi preocuparea dvs. didactică, lucrând cu tineri, aveţi o
anumită părere despre tineretul nostru de azi? Cum l-aţi caracteriza?
- Cel mai simplu ar fi să vă spun că acesta nu este nici mai bun – nici mai rău
decât am fost noi, la vremea noastră. Nu ei (tinerii) s-au schimbat, ci vremurile.
Dacă răspunsul nu vă satisface – pot recurge la o altă abordare. Tineretul este,
prin firea lucrurilor, cel mai receptiv la nou, lipsindu-i însă, tot prin firea lucrurilor
(deficitul de experienţă, spiritul iconoclast, elanul debordant etc.), capacitatea de a
discerne, totdeauna, între pozitiv şi negativ. Desigur, departe de mine intenţia de a
mă raporta la o viziune maniheistă sau de a emite sentinţe, totul fiind relativ şi, pe
de altă parte, existând – între alb şi negru – o infinită paletă de nuanţe.
Nimeni nu se poate erija, în cazul dat, în postura de arbitru sau judecător. Iar
cei care, totuşi, o fac – manifestă o crasă lipsă de memorie (în ceea ce priveşte
propria tinereţe!) şi riscă eşuarea în derizoriu sau chiar în ridicol.
Cert este că, de regulă, generaţiile tinere (cu rare excepţii) au simţit (şi simt)
nevoia unor modele. Aşa stând lucrurile, mai bine ne-am întreba dacă am fost în
stare să le oferim aceste modele?!
- Aţi fost timp de opt ani, în două legislaturi, consilier local în Consiliul Local
Aiud. Puteţi enumera prin câteva exemple, participări importante la elaborarea
hotărârilor Consiliului Local? Ce părere aveţi despre urbea noastră? A decăzut în
ultimii 15 ani, sau nu? Care sunt speranţele pe care, cu îndreptăţire le-ar putea
avea aiudenii?
- Nu putem compara (sau alătura) cele două legislaturi – fiind vorba de
perioade total distincte. Prezenţa mea – în ambele – s-a vrut a fi, cu precădere, un
factor de echilibru. Nu este treaba mea să fac aprecieri în acest sens.
Cât priveşte hotărârile Consiliului Local, politica (chiar şi cea locală) fiind
arta compromisului, iarăşi nu cred că este cazul să mă pronunţ.
M-aş referi la o singură idee lansată de mine (fără un ecou palpabil, din
păcate): exploatarea comercială (îmbuteliere şi comercializare) a apei din Magina –
una din cele mai bune ape “plate” din Europa!
Dacă Aiudul a decăzut în ultimii 15 ani? Da şi nu. Nu, pentru că urbea noastră
fiind un (aproape) prototip de oraş monoindustrial, ceea ce s-a distrus, în 1990, la
I.M.A. (spre deosebire de I.P.B. – de pildă) – din exces de zel “revoluţionar” –
grevează de 15 ani destinul Aiudului.
Se tot vorbeşte de necesitatea creării unei noi platforme industriale (sau “parc
industrial” – cum i se spune mai nou) – cu toate unităţile – care să atragă

138
investitorii. Dar acesta există, şi nu numai cu utilităţi, ci şi cu hale şi cu tot ce vrei –
doar atât că este folosit abia în proporţie de 10 sau 15 la sută!!! Valorificarea
inteligentă şi eficientă a acestui “parc” ar fi singura soluţie de relansare a oraşului –
mai ales că premise există.
Există vreo întrebare pe care nu v-am adresat-o şi la care voiaţi să faceţi
cunoscut răspunsul? Dacă da, intraţi-vă în rol.
- La amploarea interviului numai aşa ceva ar lipsi! Să păstrăm întrebările
nerostite – la fel şi răspunsurile – pentru o altă ocazie: nu mă gândesc la un
interviu, ci, poate, la un volum cu acelaşi titlu. De ce nu? – la urmă urmei!
Am glumit – fireşte. Am vrut doar să subliniez faptul că întrebările pe care mi
le-aţi adresat au fost – prin imensa lor arie de cuprindere pe orizontală şi verticală –
atât de incitante încât mi-a fost imposibil să mă raportez la ele pur convenţional sau
într-o manieră expeditivă. Şi asta în ciuda faptului că am fost o viaţă întreagă un
taciturn şi un laconic...
(a consemnat Oliviu Socaciu)

O autoportretizare

O activitate mai puţin cunoscută a lui Zeno Millea: speologia. Nu multă

lume ştie că Zeno a făcut parte din echipa de speologi a ilustrului savant Iosif
Viehmann, participând efectiv la numeroase explorări speologice. Una în care s-a
remarcat a fost prima explorare a peşterii Tăuşoare (cunoscută şi ca Izvorul

139
Tăuşoarelor) din jud. Bistriţa-Năsăud, când fratele meu a stabilit un record de
adâncime, coborând sub apă la o adâncime de peste 400 de metri.
Urmează aici câteva relatări din lumea speologiei.
Prof. univ. dr. Iosif Viehmann s-a născut la Cluj în 1925, întreaga sa viaţă
fiind dedicată educaţiei dar şi peşterilor de care s-a îndrăgostit iremediabil. În anul
1950 s-a înscris la Facultatea de Ştiinţele Naturii din cadrul Universităţii „Victor
Babeş”, Iosif Viehmann punând astfel bazele unei îndelungate şi de excepţie
cariere în domeniul speologiei, După obţinerea licenţei, Iosif Viehmann se mută la
Năsăud. Aici înfiinţează o micro-grădină zoologică, precum şi un club al iubitorilor
de natură, perpetuat până în zilele noastre. În acelaşi timp, a înfiinţat un club foto în
cadrul căruia numeroşi elevi au deprins tainele artei fotografice. În anul 1956, Iosif
Viehmann se reîntoarce la Cluj unde ocupă, prin concurs, postul de cercetător
ştiinţific al Institutului de Speologie „Emil Racoviţă” din Cluj, în cadrul acestei
instituţii urmând a-şi desfăşura activitatea pentru mai bine de cinci decenii. În 1991
obţine titlul de doctor, teza domniei sale „Geneza Formaţiunilor Stalagmitice” fiind
prima teză în specialitatea speologie apărută în România. Dintre numeroasele stagii
de specializare urmate de Iosif Viehmann pot fi amintite cele din Iugoslavia
(1966), Austria (1991-1992 şi 1993), precum şi Norvegia (1996).

Renumitul speolog clujean este recunoscut la nivel naţional ca specialist de

excepţie în domeniile: faună fosilă a cuaternarului din peşterile României, perlele
de cavernă, cristalizarea calcit-aragonitului, peşterile de gheaţă, geneza
speleotemelor, mediul de cavernă şi morfologia carstică. Dintre rezultatele
deosebite ale profesorului Iosif Viehmann pot fi menţionate descoperirile: „picurul
permanent” din peştera Pojar, urma „Omului de Vârtop” veche de 68.000 de ani şi

140
„stalactitele termo-indicatoare” (gheaţă), premiere în ştiinţa speologiei. De
asemenea, profesorul Iosif Viehmann este coautor al teoriei „Geze-Viehmann”
privind geneza monocristalelor excentrice (cristalictite) din peştera Pojarul Poliţei.
Totodată, domnia sa a participat la explorarea şi cartarea peşterilor Tăuşoare
(Munţii Rodnei) şi Cetăţile Ponorului (Munţii Bihorului).
În anul 2008 s-a implicat direct într-un experiment de ecologie subterană care
a constat în izolare totală cu încarcerare în Peştera Vântului pentru o perioadă de 10
zile, experiment derulat a doua oară. Scopul izolării l-a reprezentat studiul
comportamentului uman în mediul de cavernă, concluziile esenţiale referindu-se la
existenţa, din punct de vedere medical, a ceasului biologic intern. Riscă să moară
singur într-o peşteră rece, dar vrea să-i arate Terrei ce grozav e! Îşi ia cu el un
crucifix, îl bagă în raniţă şi pleacă. Se închide în peştera şi dă cheia. Ce caută
profesorul Viehmann în fundul pământului, prin întunericul şi smârcurile
peşterilor? Ce căutăm fiecare dintre noi prin catacombele minţii noastre, prin
măruntaiele maşinilor, prin miezul cuvintelor sau enigmele geneticii. Într-o lume în
care se ştie din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puţin, Viehmann a vrut să
afle ceva esenţial despre om.
A plecat spre Peştera Vântului într-o dimineaţă de vară. Ziarele şi televiziunile
au consemnat „aventura” bătrânului profesor. S-a scris despre experienţa lui şi şi-a
trăit momentul de glorie. Toţi au încercat să afle detalii picante sau concluzii
savante ale acestui formidabil experiment: izolarea totală prin încarcerare
voluntară. Dar ce nu a aflat încă nimeni stă scris în paginile jurnalului acestui om
şi-n mintea lui încă preocupată să stoarcă de sens fiecare clipă petrecută atunci
acolo. Singur, în pustietatea peşterii, convins că va muri ca un elefant care s-a
retras simţind că-i vine sfârşitul.
Amintiri din peşteră. „Plec însoţit de 9 studenţi şi de sacii cu lucruri. I-am
trimis pe ei să-mi cumpere mâncare şi au luat-o pe dos: nu mi-a plăcut deloc. În
sfârşit, ajung la peşteră, cunoşteam bine locul. Am ales, pentru ţinuta ştiinţifică a
experimentului, să stau închis în peştera în care mai fusesem cu ani în urmă,
împreună cu un coleg, iar atunci am stat 10 zile în izolare. Bun, aleg, din aceleaşi
motive, să stau în acelaşi loc, pe malul râului, la doar 30 de m de sifonul peşterii.
Un loc rău, aspru şi fără spectaculozitate. Îmi aşez lucrurile, se închide peştera, iar
preşedintele Clubului speologilor ia cheia. Nu am telefon, nici ceas, nici radio, nici
un fel de mijloc de comunicare cu restul lumii. Doar două sticle de colorant pe care
le pot turna în apă în caz de pericol că să fiu salvat. Conţinutul unei sticle, în câteva
ore, colorează apa până la Oradea.
Prima zi nu are nimic spectaculos. Doar că nu prea am poftă de mîncare. Mă
uit la merinde şi nu-mi vine să înghit nimic. A doua zi, la fel. Intru într-o uşoară
panică. Ştiu de la un prieten chirurg că lipsa poftei de mâncare asociată cu o
constipaţie serioasă pot fi semnele unei ocluzii intestinale. Tot de la el ştiu că, dacă
nu ajungi pe masa de operaţie în 12 ore, mori. Îmi fac repede calculele. Nu, nu mai
este timp să fiu salvat. Aşa, deci, chiar dacă torn conţinutul sticlei în apă, până
anunţă studenţii care păzesc peştera pe cineva, până vine salvarea, sunt mort.

141
Atunci, Viehmann, ce ai de făcut? Poate că ăsta era planul lui Dumnezeu cu tine!
Doar nu era să mori în patul tău! Banal!
Pagina cea mai interesantă din jurnalul meu este cea în care scriu că sunt
convins că mor. Că e gata! A venit sfârşitul. Ce simt? Că nu regret nimic! Că mi-a
plăcut tot ce am făcut în viaţă. Am avut o viaţă splendidă, am umblat prin cele mai
frumoase peşteri ale lumii, am ascultat muzică, am făcut copii, am fost iubit şi am
iubit, am avut mii de studenţi care m-ar fi urmat şi la capătul pămîntului! Am făcut
ce mi-a plăcut! Viehmann, îmi zic, ai fi un prost să regreţi ceva! Mi-am cerut
iertare de la cei faţă de care am greşit. Dar să mă bată Dumnezeu dacă n-am fost
fericit să constat la capătul vieţii mele, (pentru că aveam convingerea clară că
mor!), că sunt un om împlinit! Că nu am lăsat să treacă timpul degeaba pentru
mine, iar Maestrul nu va regreta că mi-a dat atâta timp!
Seara, (seară era cînd hotăram eu!), în loc de cină beau un pahar cu ceai de
cruşin. Constipaţia nu cedează. Nu mănânc nimic, zi după zi, scriu în jurnal şi
rememorez toată viaţa mea. Trăiesc un sfârşit picătură cu picătură. Nu înţeleg de ce
nu mor mai repede, dar nu eu dictez aici. Doar El! Dar dacă tot nu se întâmplă, îmi
fixez ca ţintă să rezist măcar zece zile, cât am mai stat izolat în peşteră când aveam
77 de ani. Îmi propusesem ca de data aceasta să stau 15. Dar am cu cinci ani mai
mult, iar la bătrâneţe degradarea e abruptă. Fir-ar să fie!
Ce caut în peşteri? Le iubesc ca un nebun, îmi plac, sunt frumuseţi
extraordinare ascunse ochiului zburdalnic, le vezi doar dacă le cauţi, doar dacă te
străduieşti. Trebuie să ai curaj să laşi soarele în spate şi iarba verde şi să intri acolo.
Este o lume frumoasă care ţi se arată doar în singurătate. Ca să auzi cum bate inima
pământului trebuie să te duci spre ea şi să fii singur!
…Nu am fost în afara timpului. Aceasta este una dintre concluziile
experimentului. Avem un ceas al nostru, unul biologic. Am ştiut cu o eroare de
doar opt ore ce zi e şi ce oră, mi-am dat seama ulterior. Am apreciat aşadar, cam
când să dau drumul la vopseaua din sticlă în apa râului, ca să fiu salvat după ce trec
pragul celor zece zile de încarcerare voluntară. Când am încercat să-mi strâng
lucrurile, nu mai puteam să mă ridic; în patru labe m-am deplasat câţiva metri.
Eram sfârşit.
Dar aud voci şi-mi zic: Viehmann, vin băieţii să te scoată! Văd luminile de pe
căştile lor reflectate în luciul apei şi ştiu că vin. Când mă scot în faţa peşterii văd
întreg platoul plin de oameni. Erau colegii, prietenii, studenţii, salvamontişti din
toată ţara, oameni îndrăgostiţi de speologie sau care aflaseră de mine. S-au anunţat
unii pe alţii şi au venit. Să-l salveze pe Viehmann din peşteră! Aha, mi-am zis, de
fapt ăsta era planul Lui! De aceea nu s-a terminat! Ca să văd asta!”
Seara, la ora 10, profesorul Viehmann a intrat în spital. Peste o ora analizele
computerizate arătau că nu avea ocluzie intestinală. Panica îi blocase mişcările
intestinale. Profesorul e bine, arată minunat, a împlinit de curând 83 de ani, ocazie
cu care a dat o petrecere… în peşteră! Acum se retrage, se va izola în casa unui
prieten şi nu va mai vorbi despre el înainte să-şi publice propriile cărţi: una
autobiografică şi una profesională.

142
 Zeno Millea, un mare sufletist. Era un foarte bun prieten şi coleg. Din
mulţimea de acte de binefacere pe care le-a făcut în cursul vieţii, aş da aici doar
unul ca exemplu.
Cel mai bun prieten al lui Zeno era MC, amândoi se pregăteau pentru
examenul de admitere la facultatea de Medicină. Dar condiţiile şi contextul în care
o făceau erau foarte diferite.
Zeno avea linişte acasă, familia era alături de el şi îi asigura condiţii optime de
învăţat.
În schimb, MC a trebuit să schimbe liceul cu o şcoală tehnică, familia lui avea
probleme de toate felurile, inclusiv materiale şi nu s-a putut pregăti în mod
corespunzător.
Ca rezultat, în anul 1957 Zeno a fost admis la facultatea de Medicină din Cluj,
pe când MC a căzut la examenul de admitere.
Pe capul lui MC s-au abătut alte necazuri, care l-au împiedicat şi în continuare
să fie bine pregătit în anul următor. Şi în această situaţie Zeno a scornit în cap un
plan diabolic. Se va prezenta la următorul examen de admitere în locul şi în numele
lui MC ! De ce nu ? Ideea comporta un risc mare pentru ambii "complici", dar la
vârsta aceea şi pentru firea de aventurier a fratelui meu nu era decât "un punct în
plus" bifat pe lista lungă a isprăvilor înregistrate.
Planul a reuşit, iar cei doi au rămas cei mai buni prieteni o viaţă întreagă...

Zeno Millea, un pianist original. În primul rând, el este un foarte bun

improvizator – e în stare să dezvolte la nesfârşit o temă muzicală, să compună ad-
hoc şi să inventeze variaţii spectaculoase. În al doilea rând, nu cântă după note, a
învăţat pianul "după ureche", a fost un autodidact care şi-a compus singur
acompaniamentele, a imaginat şi construit armonii şi ritmuri originale.
A fost la fel de bun ca pianist solist sau ca membru într-o orchestră. A ştiut să
acompanieze orice melodie, cântată sau executată la un instrument, în orice
tonalitate (făcea "transpoziţii" în timp real...) şi se acomoda uşor la orice variaţii de
ritm / intensitate.
Timp de aproape zece ani, în perioada studenţiei şi imediat după, Zeno a fost
pianistul orchestrei IMF-ului din Cluj. A cântat – plătit sau neplătit – în nenumărate
ocazii: "reuniuni tovărăşeşti", baluri, festivităţi. dansuri, etc. Deseori, se aşeza la
pian doar pentru prieteni şi continua să cânte ore întregi, trăind din plin plăcerea de
a fi ascultat...
Idolul lui a fost celebrul Erroll Garner,
care întrunea toate "darurile" apreciate de
Zeno – calităţi native, talent improvizator,
tehnică impecabilă, repertoriu vast etc. Şi,
înainte de toate, nu cânta după note !! Zeno
procurase nişte CD-uri de-ale lui Garner şi
din când în când organiza audiţii cu
prietenii... Erau adevărate zile de sărbătoare
!

143
 Aflase despre pianist mai multe amănunte care au amplificat apropierea
sufletească dintre ei. Erroll a învăţat să cânte la pian la vârsta de trei ani, de la Miss
Bowman. Aceasta îi cânta o bucată la pian şi Erroll era în stare să o reproducă
imediat, aproape fără greşeală. Mai târziu s-a dovedit că avea o memorie muzicală
extraordinară – se povesteşte că odată, după ce a asistat la un concert al pianistului
clasic Emil Gilels, s-a dus acasă şi a repetat o bună parte din concertul pe care îl
audiase...
Era mic de statură (sub 160 cm) şi din cauza aceasta cânta şezând pe nişte
cărţi de telefon. Şi mâna îi era mică, cu greu putea cuprinde o octavă, dar compensa
acest defect prin "salturi" rapide ale mâinilor. Era cunoscut şi pentru "mormăitul"
pe care îl scotea în timpul cântatului la pian, care putea fi auzit deseori la
concertele sale.
Nefiind capabil să-şi pună pe note propriile compoziţii, apela la singura
modalitate – le înregistra pe bandă de magnetofon şi le dădea la alţii să le
convertească în partituri. Aşa a procedat cu cea mai cunoscută compoziţie a sa,
"Misty," devenită de atunci o capodoperă a genului. Un alt album celebru a fost
realizat în trio cu Eddie Calhoun (bas) şi Kelly Martin (baterie) sub denumirea
Concert by the Sea (1958), unul din ce mai bine vândute albume din istoria jazz-
ului.

În căutarea unui mormânt. Zeno îşi propusese de mult timp să descopere

mormântul lui "Lala" din Budapesta – fratele nostru vitreg decedat în mod tragic în
anul 1945. Iată antecedentele şi faptele.
Végh László (14 sep. 1922 - 24 ian. 1945) a trăit la Budapesta, dar verile şi le
petrecea la Cluj, cu familia Silviu şi Otilia Millea şi cu fraţii de mamă Aurel şi
Zeno Millea. Învăţase bine româneşte, era apropiat şi ataşat de "familia" lui din
Cluj, care îl poreclise “Lala”. Foarte dotat şi talentat, vorbea perfect câteva limbi
străine, cânta la acordeon, era bun sportiv, îi plăceau excursiile. Se pregătea pentru
o carieră în diplomaţie, pentru care avea toate atuurile. Din nefericire, acest vis nu i
s-a împlinit, având un negociere, cu steagul alb.
Tot ce ştiam era că fusese înmormântat în cimitirul "Kerepesi", unul din
cimitirele mari ale oraşului.
La începutul lunii iunie 2015, Zeno a poposit la Budapesta, cazat la hotelul
"Atlas City" din apropierea gării "Keleti pályaudvar". Întâmplător, cimitirul căutat
era şi el în aceeaşi zonă, la distanţă de 5 minute de mers pe jos. La scurt timp după
sosire, Zeno s-a dus la cimitir unde paznicii i-au confirmat că în întregul cimitir
există un singur mormânt pe numele "Végh" – al familiei Végh Károly. Dar
numele celor înmormântaţi acolo nu erau afişate.
Mormântul – de fapt un cavou aspectuos – părea să fie bine întreţinut şi
îngrijit.
Bazat pe toate informaţiile deţinute şi pe cele constatate la faţa locului,
singura concluzie logică a fost că "Lala" se află într-adevăr înmormântat în acel
loc. După mai multe alte cercetări, Zeno a descoperit şi un "blazon" pe piatra de pe

144
mormânt, pe care figura în mod vizibil o ancoră – simbol tipic al familiei – ceea ce
a întărit concluzia susamintită.
Iată şi câteva fotografii făcute în cimitir.

Mormântul familiei Végh (Károly)

Monument comemorativ şi inscripţie

Blazon cu ancoră pe mormânt

145
 Pe monumentul închinat eroilor căzuţi în primul război mondial este
reprodusă prima strofă a poeziei lui Pilinszky János "Egy KZ láger falára"
(Pe zidul unui lagăr de concentrare).

Din bolile internetului

Ca şi mulţi alţii, după 1990 am devenit, încetul cu încetul, un împătimit al
activităţilor online – incluzând aici corespondenţa prin e-mail, citirea ziarelor în
format electronic, căutarea pe google, utilizarea dicţionarelor online, postarea de
lucrări pe internet etc. De fapt, totul a pornit de la folosirea calculatorului personal
(PC) mai întâi pentru proiectare grafică, treabă pe care a reclamat-o activitatea la
firma "REFLEX", unde aproape totul se făcea în formate vectoriale, cel mai mult în
CorelDraw si Adobe Illustrator. Îmi amintesc că în vara anului 1990, când am
cumpărat primul PC (cu procesor de câţiva MHz, HDD de 40 MB şi RAM în jur de
1 MB) lucram în Windows 3.1 şi CorelDraw 3, salvam toate fişierele mai
importante pe dischete (pentru a nu ocupa spaţiu pe hard-disc!). Anul următor am
procurat instrumentul nostru de bază, un cutter-plotter tip CAMM-1 "Roland" (care
şi azi funcţionează impecabil, după peste 20 de ani), a trebuit să cumpărăm un mic
program de interfaţă pentru comanda acestuia ("Procut 1"). Odată cu trecerea
anilor, ne-am perfecţionat, ne-am extins, pentru a ţine pasul cu performanţele PC-
ului care au ajuns la un nivel de neimaginat la început.
După 1995-1996 a demarat şi pentru noi etapa internetului, care a însemnat o
schimbare radicală de atitudine, de orientare, de preocupări şi de căutări. În scurt
timp am ajuns să petrec zilnic câteva ore bune la calculator, interesul faţă de TV a
scăzut sensibil, nu am mai cumpărat cărţi decât foarte sporadic. Documentarea mea
era asigurată online, unde puteam afla orice, puteam descifra texte în orice limbă,
puteam consulta articole sau cărţi – cele mai multe gratuit sau la costuri modice.
Am postat pe SCRIBD gratuit 11 cărţi scrise de fratele meu Zeno (care apelase la
mine, ne mai având bani pentru ediţii noi, tipărite) şi cartea mea "În lumea
măsurărilor şi a unităţilor de măsură" (2009, 269 pagini).
Dar internetul mai poate servi în cele mai variate scopuri; nu mai avem nevoie
de hărţi tipărite (găsim orice itinerar, traseu, rută), carte de telefon (avem ghiduri
online cu numere de telefon), carte de bucate (internetul de oferă milioane de reţete
pe gratis), avem dicţionare online foarte bune, prospecte de medicamente, aparate,
instrumente, mijloace multi-media, putem asculta nelimitat muzică de bună
calitate, putem face gratuit convorbiri internaţionale (cu video, de ex. pe "skype"),
avem la dispoziţie ceea ce numeşte "internet banking", putem cumpăra orice
comandând pe internet (în majoritatea cazurilor, cu livrare gratuită acasă), avem
acces la variate forme de publicitate. Şi încă multe altele. Aici am înşirat numai
câteva din ele, care mi-au venit mai repede în minte.
Şi această carte de "memorii" ar fi putut lua naştere mult mai greu fără a avea
la dispoziţie cele două mijloace ajutătoare: PC-ul şi internetul…

146
 În acest capitol vreau să comentez şi să ilustrez faptul că internetul - pe lângă
utilitatea sa indiscutabilă – are şi capcane, poate conţine neadevăruri (voite sau
nevoite), uneori derutează sau te duce pe piste greşite. Deci, atenţie !

Mesaje în lanţ. Cele mai obişnuite mesaje în lanţ (chain letters) sunt cele care
încearcă să te convingă – pe o cale sau alta – să faci un număr cât mai mare de
còpii după ele şi apoi să le retrimiţi la persoanele din lista ta de contacte.
Argumentele uzuale sunt tot felul de poveşti de manipulare emoţională, promisiuni
de îmbogăţire rapidă, diverse scheme piramidale, exploatarea unor superstiţii etc.,
multe dintre ele sfârşind prin ameninţări pentru cei care nu trimit mai departe
mesajul şi astfel "întrerup" lanţul.
Două categorii de mesaje în lanţ sunt foarte răspândite.
Primele sunt "păcălelile" (hoaxes), care anunţă diferiţi viruşi (imaginari),
îndeamnă să accepţi anumite "afaceri" promiţând câştiguri mari, cer diverse date
personale, comit atacuri în vederea accesării unor conturi personale (phishing) etc.
Celelalte sunt "legendele urbane" (urban legends), un gen de folclor modern
format din poveşti pe care, de obicei, nici povestitorii nu le cred. Ele circulă intens
pe internet, fără a avea scopul de a convinge pe cineva dar având anumite
semnificaţii.
La răspândirea mesajelor aparţinând ambelor categorii contribuie din plin
reţelele de socializare gen Facebook, Twitter, LinkedIn, Pinterest, MySpace,
Google Plus+ etc., care sunt mijloace ideale de difuzare a lor "în masă".
Cu toţii primim, chiar şi de la prieteni, mesaje "Forward" (Fwd:) care sunt
trimise către zeci de persoane în acelaşi timp. Aceste mesaje sunt o modalitate de a
colecta adrese de e-mail valide, printr-o tehnică de "inginerie socială" căreia multe
persoane îi cad pradă şi care vor primi ulterior mesaje SPAM. Un e-mail cu un
mesaj, o fotografie frumoasă sau cu clasicele prezentări PowerPoint cu aparenţă de
spiritualitate, trimis cu bună ştiinţă mai departe de către cei care îl primesc, are
rolul de a colecta în conţinutul său adrese e-mail valide care mai devreme sau mai
târziu vor ajunge înapoi la autorii de SPAM îmbogăţit cu adrese valabile şi bune să
fie bombardate cu mesaje nedorite. Şi astfel cercul se închide, procesul putând să
se repete. Acest lucru e posibil din necunoaştere.
Daca v-a plăcut foarte mult un astfel de mesaj şi doriţi să îl trimiteţi mai
departe urmaţi aceşti doi paşi: (a) înainte de a trimite ştergeţi celelalte adrese şi
texte din conţinutul mesajului, în mesaj lăsaţi doar conţinutul frumos, fără lista
întreagă de adrese pe la care mesajul a trecut; (b) utilizaţi pentru expediere câmpul
de adrese BCC (blind carbon copy) în care scrieţi adresele prietenilor - câmp care
nu va afişa către destinatari şi adresele celorlalţi prieteni ci fiecare va primi o copie
individuală a mesajului.
În acest fel veţi rupe lanţul de colectare de adrese pentru SPAM şi îi veţi
proteja pe prietenii dv. de astfel de mesaje!
Şi acum câteva exemple tipice de mesaje în lanţ, care au circulat curent (şi
poate mai circulă) pe internet.
"Hei, eu sunt prost! Fii şi tu prost şi hai să fim atât de mândri de prostia
noastră încât să spunem asta întregii lumi!".

147
 Exemplul 1: Yahoo dă 5 cenţi copiilor orfani pentru fiecare mesaj. Yahoo
nu va plăti niciodată bani dacă trimiteţi mesaje. Nu este in politica firmei. Luaţi-o
de bună. În plus, mesajele nu sunt monitorizate şi contorizate. Şi acelaşi lucru este
valabil pentru MSN, AOL, Google, Skype şi altele.
Exemplul 2: Yahoo instituie o taxă pentru e-mail. Yahoo câştigă miliarde
de dolari anual pe alte căi (în principal, din publicitate).
Exemplul 3: Virusul "Invitation" şi altele similare. Forma obişnuită este
"Nu deschideţi e-mailuri cu subiectul "XXXXX" de la yyyy@zzzz.com." În
realitate nu există nici un pericol să vă virusaţi prin simpla deschidere a unui e-
mail. Mesajele circula mai ales sub doua forme: (a) "Nu acceptati contactul cu ID-
ul xxxx@yahoo.com. Este un virus şi va şterge tot ce aveti pe hard-disk." In
realitate nu există asa ceva. Nu există nici o vulnerabilitate a Yahoo Messenger
prin care acceptând un contact puteţi să vă virusaţi. (b) Celebru deja este cazul
virusului "invitation", care era de fapt un "worm" (vierme) ce se activa singur după
deschiderea ataşamentului şi lansarea programului in execuţie. Odată lansat, el ar fi
urmat să corupă nişte fişiere .doc si .xls.
Se poate pune intrebarea: „sunt aceste mesaje inofensive?” Deşi poate părea
distractiv sau util să trimitem mai departe informaţii care ni se par absurde,
interesante, revoltătoare sau amuzante, uneori consecinţele pot fi grave.
Mesajele acestea pot declanşa stări de anxietate la persoanele mai sensibile, iar
când nu există nici o bază pentru temerile lor, ar trebui să fie destul de clar că cel
mai înţelept lucru este să verificăm informaţiile primite, să informăm pe ceilalţi de
rezultatele investigaţiilor noastre şi să-i educăm să fie mai puţin creduli.
"Conspiraţii". E vorba de mesaje tipice care răspândesc teorii alarmiste.
Laitmotivele lor sunt de genul următor: • sunt enumerate cateva experimente
enigmatice sau întâmplări misterioase din trecut • sunt citate "mărturiile" unor
persoane care nu mai trăiesc sau care refuza sa vorbească, din diferite motive • se
enunţă teorii care contrazic legile fizicii • se invocă secrete înalte de stat • se emit
tot felul de ipoteze conspiraţioniste • etc. etc. Apar şi multe cărţi care propagă idei
"conspiraţioniste". Autorii mizează pe curiozitatea bolnăvicioasă a unei anumite
categorii de cititori, care "devorează" cărţile de această speţă. Autorii multora din
ele au reuşit să le tipărească şi să le vândă masiv, obţinând venituri substanţiale.
Alţii, care nu au reuşit, se limitează la postarea lor pe internet, mulţumindu-se cu
efectul "platonic" rezultat din numărul (presupus) mare al cititorilor "internauţi".
Am găsit pe blogul unui ziarist (Cătălin Sturza) nişte opinii interesante. Chiar
dacă ar fi doar un punct de vedere personal, merită să fie citite si să fie supuse unei
meditaţii atente. Comentariile făcute de cititori pe site-ul citat sunt cât se poate de
contradictorii, dar ele demonstrează că autorul a "lovit în plin" cu acest articol...
Iată-1.
Nu odată mi s-a întâmplat să cunosc oameni aparent echilibraţi şi bine
mobilaţi intelectual care, de la o vorbă la alta, mi-o trânteau: „Ştii că americanii n-
au fost niciodată pe lună?”; „Lumea e condusă de evrei!”. Sau: „Ai văzut cum ne
manipulează ăştia cu cipurile?”. Mulţi oameni inteligenţi se blochează în punctul
acesta: marile teorii ale conspiraţiilor mondiale.

148
 Am avut mereu o repulsie structurală faţă de acest mod de a gândi. Când aud
astfel de gogomănii, mă abţin cu greu să nu izbucnesc într-un râs nervos.
Argumentele raţionale, de regulă, nu funcţionează aici. Totuşi, de fiecare dată,
încerc să-mi păstrez calmul şi să formulez obiecţii de pe poziţii logice. Alternativa
ar fi să-l iau de individ de guler şi să-i trag două palme.
Trei teorii apar cel mai frecvent: i) lumea e condusă de o forţă ocultă, etnico-
economico-religioasă (marea conspiraţie iudeo-masonă); ii) lucrurile nu sunt ceea
ce par a fi şi guvernul/biserica ne ascund adevărul (aselenizarea misiunii Apollo 11
a fost o înscenare într-un studio de la Hollywood; atentatele de la 11 septembrie au
fost puse la cale chiar de americani; Iisus şi Maria Magdalena s-au iubit carnal şi
au avut copii); iii) ne merge din rău în mai rău pentru că cineva urmăreşte asta şi
are de câştigat de pe urma eşecurilor noastre (suntem permanent sabotaţi de
agenturi străine; Occidentul ţine România în sărăcie ca să aibă aici o piaţă de
desfacere). Cele trei teorii implică, toate, faptul că adevărul ne e ascuns, că lumea e
aşezată pe alte temeiuri decât cele pe care le cunoaştem în mod oficial şi că
lucrurile merg prost dintr-o cauză invizibilă, însă precis identificabilă.
Iată cinci motive pentru a nu crede în astfel de teorii (mai corect ar fi să le
spunem ipoteze):
1. Teoriile conspiraţiei propun o variantă ultra-simplificantă a lumii.
Avantajul lor este că identifică un inamic singular, un individ sau un grup de
indivizi care ar purta vina pentru toate neajunsurile unei situaţii date. De asemenea,
ele conţin, implicit, soluţia: înlăturarea/anihilarea individului sau a grupului
de indivizi responsabili pentru răul presupus. Este vânătoarea de vrăjitoare din Evul
Mediu şi e Holocaustul naţional-socialiştilor germani. Dezavantajele sunt multiple:
culpabilitatea presupusă e difuză şi niciodată verificabilă; de aceea, acţiunea de
„curăţire” trebuie să fie una impulsivă, în numele unei instanţe nelegitime (sau cu o
legitimitate limitată la anumite circumstanţe favorabile, precum ascensiunea la
putere a naţional-socialiştilor şi instaurarea Celui de-al Treilea Reich); o astfel de
faptă nu va putea fi, pe termen lung, decât regretabilă şi condamnabilă; istoria a
arătat că aceste acţiuni nu au, niciodată, efectul de a înlătura răul presupus, şi asta
pentru că legătura nedemonstrabilă între „cauză” şi „rău” e îndeobşte una falsă.
2. Îmbrăţişarea acestor teorii presupune negarea oricărei responsabilităţi
individuale şi aruncarea întregii culpabilităţi asupra cuiva din afară. Acesta este
motivul pentru care dictatori precum Hitler, Stalin şi Ceauşescu le-au folosit cu
succes: patria-mamă e ameninţată de slavi şi evrei / de capitalişti / de agenturi
străine, iar lupta trebuie dusă împotriva lor; până vom elimina ameninţarea, va
trebui să suportăm greutăţile care decurg de pe urma ei. În realitate, aceste teorii, o
variantă a „inamicului la porţi”, au fost folosite pentru a masca ororile războiului şi
eşecul plenar al economiilor comuniste. Oamenii care cred în ele nu consideră că
ceva e în neregulă în propriul sistem, răul e, întotdeauna, invizibil şi exterior
(„străinii ne fură grânele şi aurul ţării”).
3. Astfel de teorii nu se bazează pe un model comportamental şi sociologic
valid. Se presupune că un grup numeros de oameni împrăştiaţi în toată planeta
acţionează, din generaţie în generaţie, la unison pentru a controla finanţele lumii şi
pentru a ne ţine departe de nişte adevăruri teribile. Ei se ascund atât de bine încât
nimeni n-a reuşit să-i scoată la iveală vreodată, sunt atât de uniţi încât nimeni n-a

149
dezertat vreodată şi au, întotdeauna, cauze pe care le îmbrăţişează în unanimitate.
În realitate, nici un grup de indivizi nu s-ar putea comporta în acest fel de-a lungul
a secole întregi. Existenţa unui inamic unitar („evreii”, „masonii”, „biserica”,
„guvernul”) e mai degrabă o iluzie optică a celui ce crede în astfel de teorii, aflat
mereu în căutarea unei „armate” cu care să se lupte. Şi dacă un grup de oameni
foarte diferiţi, împrăştiaţi prin toată lumea, s-ar purta, pentru o vreme, precum o
armată, efectele cabalei lor ar putea fi, cel mult, izolate şi marginale.
4. Teoriile conspiraţiei nu se bazează pe argumente ştiinţifice şi sunt extrem
de fragile în faţa unor demonstraţii ştiinţifice. Suspiciunea că omul n-a fost
niciodată pe lună a fost uşor demontată de specialişti. Ideea că o cabală controlează
lumea ignoră complet multitudinea de cauzalităţi şi interacţiuni care „scriu” fiecare
zi a istoriei: nimeni n-ar putea să ţină sub control acţiunile tuturor guvernelor,
companiilor, grupurilor şi indivizilor din întreaga lume. Când o astfel de teorie
citează în sprijinul său argumente ştiinţifice (vezi celebrele speculaţii în jurul
„Codului Da Vinci”), o face într-o logică înşelătoare, manipulând subtil punctul de
vedere al auditoriului. Aceste teorii sunt, de fapt, opusul analizei ştiinţifice bazată
pe cercetare şi verificare a adevărului: ele pleacă de la un adevăr a priori pe care îl
confirmă, iar şi iar, prin forţa zvonului.
5. A crede în teoriile conspiraţiilor nu vă va ajuta să puneţi mai multă ordine
în lume şi să deosebiţi, mai uşor, adevărul de minciună. Dimpotrivă, aceste teorii
nu fac decât să mărească zgomotul mediatic, să crească ponderea zvonurilor şi a
informaţiilor neverificabile. O astfel de credinţă nu vă va da nici mai multă putere:
ea vă justifică, în ochii dvs, propria slăbiciune, împotriva căreia nu veţi mai încerca
să luptaţi. Pentru că renunţaţi să aplicaţi logica şi să cântăriţi lucrurile cu mintea
dvs, o astfel de convingere, în loc să vă imunizeze, vă va face, în realitate, şi mai
predispuşi la manipulare.
Românii suferă, cumva, congenital de "conspirativită" şi vechile teorii, care
au definit cultura politică a naţionalismului comunist, dus la paroxism de
Ceauşescu, s-au întâlnit acum cu noile teorii globaliste. Au rezultat nişte combinaţii
originale: evreii ţin România în sărăcie prin agenturile Occidentului iar guvernul
român ne ascunde realitatea. Sau Uniunea Europeană reprezintă masonii şi,
totodată, agenturile străine. Pe la urechile mele cred că au trecut aproape toate
variantele posibile.
E un fel al nostru de a da vina pe oricine altcineva pentru orice eşec, mai puţin
pe noi înşine. E şi un fond al nostru moştenit, din păcate, din cultura politică
paranoică a naţionalismului comunist de care nu ne-am deparazitat, practic,
niciodată. Mi-l amintesc pe Ion Iliescu strigând către mineri şi populaţie, în 1990,
că în Piaţa Universităţii sunt „elemente fasciste şi legionare”. E foarte uşor să-i
mobilizezi pe români cu astfel de petarde, ei sunt gata să facă moarte de om odată
ce inamicul a fost bine definit şi a primit un nume demonic.
Pe de altă parte, mai tot românul ştie care-s problemele ţării şi cine e de vină
pentru ele. Suferinţa e mai uşor de îndurat dacă razele X ale minţii tale străpung
coaja artificială a realităţii. Cel care ştie de ce merg lucrurile prost se mulţumeşte
de cele mai multe ori să dea a lehamite din mână: „evreii” sau „occidentalii” sau
„guvernul”. A pune diagnosticul te scuteşte de a încerca să cauţi o ieşire: oricum,
problema e mai presus de noi şi, prin urmare, e irezolvabilă. E bine însă că ştim, că

150
nu suntem prinşi descoperiţi şi că putem spune, oricând se întâmplă ceva rău,
„vedeţi, nu v-am spus eu de la bun început?”.

*
Comentarii ale mele la diverse articole / postări / mesaje.
(1) La articolul "Incălzirea climei: fabulaţie sau adevăr?" de Andrei
Cheran, din nr. 910 al revistei FORMULA AS. Articolul tratează nişte probleme
interesante şi actuale, prezentând un rezumat al discuţiilor şi controverselor din
lumea ştiinţifică si din presă legate de încălzirea globală şi de rolul dioxidului de
carbon degajat de anumite activităţi umane în evoluţia climei planetei noastre.
Tabloul schiţat în articol reflectă bine stadiul prezent, când – din păcate – totul este
învăluit într-o incertitudine alimentată şi de unele interese politice şi financiare.
În schimb, mai departe autorul se hazardează în câteva domenii mai mult sau
mai puţin adiacente (rezonanţa Schumann, influenţele cosmice / solare, calendarul
mayaşilor etc.) în care se dovedeşte mai puţin competent şi este victima unor teorii
"conspiraţioniste", a unor superstiţii şi ipoteze pseudoştiinţifice (teme bogat
alimentate de presa mondială), comiţând şi nişte erori regretabile.
Astfel, în articol se afirmă că "frecvenţa de rezonanţă Schumann ar fi crescut
după anii '80 de la 7,83 la 12 pulsaţii pe secundă". În afară de faptul că se confundă
unităţile "hertz" (sau 1/secunda") cu "megahertz" (care înseamnă 1 milion de
hertzi), este ştiinţific demonstrat că rezonanţa Schumann este un fenomen natural,
determinat de "rezonatorul" format din suprafaţa pământului şi ionosferă, deci nu
are cum să se schimbe în timp. Părerea că această frecvenţă ar fi crescut este
rezultatul unor speculaţii şi al unor răstălmăciri, care nu au o bază reală. Iar
iminenta schimbare a câmpului magnetic al Terrei este o simplă ipoteză, nu e
treaba guvernelor să vorbească despre aceasta, în schimb se găsesc destui pretinşi
"geofizicieni" care umplu internetul cu tot felul de zvonuri dubioase.
În continuare, se vorbeşte despre o activitate solară de excepţie, în nişte
termeni alarmanţi, limbaj care este în mare măsură pe placul presei "de senzaţie",
dornice de orice ştire care să ducă la creşterea numărului de cititori sau a "rating"-
ului. În acest pasaj sunt amintite ca efecte ale anomaliilor solare "instrumente de
măsură stricate", sonde spaţiale defectate sau "scurtcircuite" (!?) etc. – afirmaţii cel
puţin îndoielnice. Tot aici s-a strecurat pasajul (citez) "Energia colosală necesară
realizării unui astfel de rezultat a fost de ordinul a milioane de amperi" (orice elev
de liceu ştie că energia nu se măsoară în amperi!).
Secţiunea "Ştiinţa mayaşilor" începe cu relatarea recepţionării de către un
telescop din New Mexico a unor unde radio venind din centrul galaxiei, care
dovedeau un anumit grad de "inteligenţă". Dar asemenea semnale sosite din
cosmos au mai fost recepţionate în multe rânduri, din dorinţa de a descoperi
eventuale semnale radio generate de ipotetice fiinţe "inteligente" din univers, deci
evenimentul nu este unic. Mai departe, afirmaţia din articol că "Mayaşii confereau
o importanţă deosebită centrului galaxiei noastre şi ştiau la perfecţie unde se află.
Ei îl numeau "fluturele galactic" şi credeau că destinul final al umanităţii depindea

151
de ceea ce se va petrece la sfârşitul ciclului galactic în care ne aflăm în prezent" –
poate da loc iarăşi la comentarii, nu văd de ce ar trebui ca noi, acum în secolul
XXI, să credem acelaşi lucru ca şi mayaşii cu mai multe milenii în urmă.
Din secţiunea "Drept concluzie" a articolului spicuiesc: "Este şi cazul
aromânului Nicola Tesla (1856-1943), unul dintre cei mai iluştri cercetători de la
începutul secolului al XX-lea. Inventând curentul electric alternativ, el a descoperit
natura fundamental electrică a universului şi posibilitatea de a-i folosi energia. Tot
el a găsit şi mijlocul de a distribui gratuit energie fără fir, în orice colţ al lumii,
folosindu-se de giganticul condensator care este format de cavitatea dintre Pământ
şi ionosferă." În primul rând, Nikola Tesla a fost un savant american de origine
sârbă, teza cu originea "aromâna" a lui Tesla lansată de Henri Coandă fiind o
simplă alegaţie nefondată (în biografia lui Tesla, disponibilă pe internet, se afirma
ca el vorbea şapte limbi, dar limba româna nu era printre ele – iar faptul ca vreunul
dintre părinţii sau bunicii lui ar fi fost de origine istro-română nu este relevant). Se
afirmă apoi că Tesla ar fi fost "inventatorul curentului alternativ" – ceea ce este cel
uţin ridicol. În al treilea rând, distribuirea la distanţe mari a energiei electrice fără
fir s-a dovedit o metodă demnă de SF ("science fiction"), nimeni nu putea lua în
serios aşa ceva. În continuare, citez: "Agenţiile spaţiale internaţionale, cât şi
instanţele guvernamentale nu au cum să nu fi aflat de aceste evenimente, care
indică într-un mod foarte clar că am intrat într-o fază de schimbări la nivel
cosmic. Motivul acestei cenzuri deliberate ar fi riscul unei panici mondiale, ce ar
putea rezulta dintr-o astfel de revelaţie." Domnule Andrei Cheran, adevăratul
motiv a ceea ce Dv numiţi "cenzura deliberată" nu este riscul unei panici mondiale,
ci pur şi simplu faptul că toate aceste "evenimente" sunt deocamdată simple
ipoteze, cele mai multe fiind doar rodul unei fantezii bogate.
Propun publicarea rândurilor de faţă ca un comentariu la articolul semnat de
Andrei Cheran, pentru ca cititorii să fie mai corect informaţi şi să afle că există şi
alte păreri. De altfel, am un respect deosebit pentru revista FORMULA AS şi aş
dori ca ea să găzduiască mai puţine articole fără un fundament ştiinţific adecvat
(care, din păcate, îşi mai găsesc locul uneori în revistă), demne mai mult de
publicaţiile "tabloide". Folosirea internetului ca principală sursă documentară este
o armă cu două tăişuri – internetul constituind în acelaşi timp o formidabilă
colecţie de cunoştinţe valoroase dar şi un adăpost pentru surprinzător de multe
speculaţii, denaturări şi interpretări false, voit distorsionate pentru a trezi interes şi
senzaţie. Ziariştii fără o pregătire specială nu ştiu (sau nu doresc) sa facă diferenţă
între aceste două categorii de informaţii şi cad în numeroase capcane...
(2) În legătură cu dispozitivul TORSER, recomandat în întrebarea
"Cum mă pot proteja de radiaţii?" (Răspuns pentru MONICA - Bacău, F. AS nr.
834). Dispozitivul la care se referă d-na Doina Purcărea este obiectul unei simple
reclame, care nu are o bază ştiinţifică dovedită si care este contestat de foruri de
prestigiu din lume (nu m-aş mira ca autorul să primească un comision pentru orice
vânzare sau să fie chiar asociat al firmei distribuitoare). Obiectul este comercializat
sub denumirea de TORSER de catre compania NEOTEK (o firmă cu un site
spectaculos pe Internet, dar din care nu se înţelege ce altceva produce sau vinde), la
preţuri de la circa 150 euro in sus (în funcţie de opţiune, cantitate etc.) şi pretinsul

152
efect al său, care pare să fie un simplu "placebo", adică "autosugestie". Iată ce se
poate găsi pe Internet despre "Câmpul de torsiune" (torsion field), conceptul care
stă la baza aparatului "miraculos" mult trâmbiţat: "Câmpul de torsiune, numit şi
câmp axion, câmp spinorial sau microlepton, este un concept pseudoştiinţific, bazat
pe unele soluţii neortodoxe ale ecuaţiilor lui Maxwell, creat in URSS de un grup de
fizicieni în anii '80. Aceştia şi-au început cercetările în Centrul de Tehnologii
Netradiţionale, cu fonduri de stat, dar au fost acuzaţi de fraudă şi delapidarea unor
fonduri enorme alocate, după care, în 1991, au trecut la compania privată
"UVITOR". De asemenea, mai recent, Consiliul ştiinţific al Ministerului Rus al
Educaţiei a declarat că "Shipov şi Akimov, autorii binecunoscutei fraude, bazată pe
câmpurile de torsiune, au irosit fără rost timp de 10 ani banii statului pentru
încercările lor fără succes". Cine doreşte o documentare mai aprofundată poate
începe cu linkul: http:// en.wikipedia.org/wiki/ Torsion_field.
În concluzie, asistăm la: * o teorie contestată * un aparat creat pe baza acestei
teorii fanteziste şi * un obiect comercializat la preţuri prohibitive, menit să fie
vândut unor creduli şi naivi. De altfel, ceea ce se vinde este un dispozitiv format
din câţiva cilindri concentrici, alternativ izolanţi şi metalici, care se aşează la 5-10
cm între pacient şi "sursa de radiaţii". Dacă cineva poate crede că un astfel de
dispozitiv banal şi simplist este capabil să genereze un presupus câmp care să
anuleze efectul radiaţiilor de orice provenienţă - asa cum se afirmă pe site-ul firmei
NEOTEK - merită să fie păcălit şi să-l cumpere !

(3) Pericolul poluării fonice (Hotnews, 18.10.2010). Un nou serial marca

TOTB va încerca să analizeze acest subiect, va încerca să identifice posibile soluţii
şi va discuta pe marginea poluării fonice în diverse domenii ale vieţii noastre
(acasă, la serviciu, în trafic etc.), de Timea Racz. Comentariu de Aurel Millea.
Locuiesc de o viaţă în Bucureşti şi problema zgomotului mă preocupă în cea
mai mare măsură. Este bine că s-a iniţiat discutarea “pericolului poluării fonice”,
mult mai important pentru viaţa şi sănătatea oamenilor decât s-ar putea crede.
Eu văd mai multe aspecte ale problemei.
• Mă simt nevoit să încep cu exemplul altor metropole – capitale din ţările
avansate. Acolo există reglementări stricte, de exemplu, cu privire la ZONELE
REZIDENŢIALE, zone destinate exclusiv locuinţelor, unde este interzisă
amplasarea de localuri publice sau a altor surse potenţiale de zgomot, ca de ex.
fabrici, ateliere. De asemenea, există multe ZONE PIETONALE, unde vehiculele
nu au acces. Nivelul de zgomot admisibil este reglementat, măsurat şi monitorizat;
alarmele maşinilor nu au voie să se declanşeze decât în caz de efracţie (şi nu la
plimbarea unui câine sau la trecerea unui vehicul prin apropiere); sursele de
zgomot (staţii de amplificare, spectacole în aer liber etc.) sunt interzise în orele de
noapte; nu se claxonează !; camioanele şi maşinile de teren nu circulă în oraş etc.
etc. Exemplele ar putea continua, cine a vizitat aceste oraşe le cunoaşte foarte bine.
• La noi lipseşte în primul rând LEGISLAŢIA adecvată pentru asigurarea
liniştii populaţiei. Acţiunea ar trebui începută cu adoptarea unor LEGI care să
reglementeze: – amplasarea şi limitarea surselor de zgomot; – desemnarea zonelor
rezidenţiale şi pietonale; – interzicerea circulaţiei vehiculelor grele, ATV-urilor;

153
– interzicerea circulaţiei vehiculelor zgomotoase (în special motociclete cu
eşapamente modificate); – orarul de noapte al discotecilor, barurilor, restaurantelor
si al altor generatori de zgomot; – regimul alarmelor auto, al alarmelor din clădiri
etc. – interzicerea claxonatului în oraş; – perturbarea liniştii stradale (în special în
timpul nopţii); – regimul vehiculelor cu sirene (salvări, poliţie): când si în ce
împrejurări au voie să activeze sirena; – utilizarea semnalelor sonore la căile ferate;
– etc.
• Chiar dacă unele din legile amintite există, ele nu sunt adecvate şi păcătuiesc
prin LIPSA DE SANCŢIUNI sau prevederea unor SANCŢIUNI PREA BLÂNDE.
Este absurd să fim limitaţi la amenzi modice, pe care vinovaţii le achită fără să
clipească, continuând netulburaţi contravenţia pentru care au fost amendaţi.
Amenzile ar trebui să fie de două feluri: pentru persoane fizice sau pentru persoane
juridice. Amenzile pentru persoane fizice să fie OBLIGATORIU la nivelul unei
fracţiuni de cel puţin 10…20% (sau mai mari) din salariul mediu pe ţară, numai
astfel ele vor putea fi eficace. Amenzile pentru persoane juridice să fie
OBLIGATORIU atât de mari, încât firma amendată să fie afectată semnificativ.
• Organele constatatoare de contravenţii în domeniul poluării sonore trebuie
să fie ferme, să aplice amenzi şi să revină în caz de recidivă. Controalele trebuie să
fie sistematice şi permanente, nu în stil de “campanii” de 2-3 zile. Organismele
însărcinate cu protecţia şi siguranţa cetăţenilor, de ex. Poliţiile Comunitare, ar
trebui să facă controale permanente pe teren, şi nu să stea în birouri şi doar să
aştepte eventualele sesizări.
• Revin la problema alarmelor auto, care merită o atenţie specială. Experienţa
arată că aceste alarme sunt în totalitate INUTILE, fiindcă în momentul declanşării
lor proprietarii maşinilor nu se află în apropiere şi nu pot interveni. Astfel, ele
devin simple surse de poluare fonică, producând doar enervare şi stres. Propun ca
prin lege (sau alte reglementări) să se prevadă următoarele măsuri: (a) interzicerea
completă a declanşării alarmelor auto prin sesizor de proximitate (apropiere) sau de
atingerea vehiculului, ele urmând să fie activate numai în caz de efracţie
(deschiderea forţată a unei uşi, a port-bagajului sau capotei, spargerea unui parbriz
etc.); (b) limitarea la maximum 30 secunde a duratei semnalului sonor de
avertizare. Toate aceste funcţiuni pot fi asigurate prin proiectarea adecvată a
dispozitivelor de alarmare.
• Şi acum un aspect mai delicat, care a devenit de actualitate în special în
ultimii ani. Mai multe biserici din Bucureşti au început să difuzeze prin staţii de
amplificare şi megafoane exterioare slujbele, mai întâi cele de Crăciun şi de Paşti,
dar apoi în fiecare duminică şi în sărbătorile religioase. Mai nou, unii preoţi au avut
ideea să transmită zilnic înregistrări ale unor slujbe divine, de dimineaţa până
seara! Megafoanele sunt destul de puternice pentru a fi auzite nu numai pe stradă,
ci şi în interiorul clădirilor din apropierea bisericilor respective… Cred că o
asemenea practică este dăunătoare pentru întărirea spiritului religios al populaţiei,
slujba bisericească trebuie ascultată ÎN INTERIORUL bisericii, implică o anumită
concentrare sufletească şi o desprindere de preocupările cotidiene, nu transmisă ca
un “fond muzical”, ca un “leit-motiv” permanent, căci astfel se banalizează si îşi
pierde menirea sacră. Şi, vrând-nevrând, omul o va categorisi tot ca “poluare
fonica”…

154
 (4) Subiectul HAARP este de largă circulaţie, se fac multe speculaţii pe
aceasta temă. Regretatul Carl Sagan - care are legătură cu un film documentar pe
această temă: “Am creat o civilizaţie globală ale cărei temelii depind în mod
fundamental de ştiinţă şi tehnologie. Am făcut lucrurile astfel încât aproape nimeni
să nu înţeleagă ştiinţa şi tehnologia. O vreme, o să meargă şi aşa, dar, mai
devreme sau mai târziu, acest amestec volatil de ignoranţă şi putere o să ne
explodeze în faţă.”
Filmul ridică următoarea întrebare: oare chiar găurim cerul? HAARP (High
Frequency Active Auroral Research Program – “Programul de Cercetare Activă a
Cerului la Frecvenţe Înalte”) este un radioemiţător (sau “radiator ionosferic”)
controversat, despre care se crede că a fost construit pe baza descoperirilor lui
Nikola Tesla şi care funcţionează sub comanda Laboratoarelor Philips ale bazei
militare a Marinei americane din Gakona, Alaska.
Cu ajutorul HAARP, armata poate concentra o undă radio de miliarde de
waţi în straturile superioare ale atmosferei, în scopuri “de cercetare”. Această
procedură creează unde radio de frecvenţă foarte joasă, care sunt reflectate înapoi
spre Pământ, facilitând astfel comunicaţiile cu submarinele şi permiţând
“radiografierea” solului, pentru detectarea rezervelor de petrol sau a rezervelor
subterane de rachete, spre exemplu.
Cu toate acestea, mai mulţi cercetători afirmă că HAARP are efecte profund
nocive, inclusiv crearea unor găuri de peste 45 de kilometri în atmosfera
superioară a Pământului. Aceiaşi cercetători avertizează că este posibil să se fi
modificat deja inclusiv câmpul magnetic al Pământului. Narat de actorul Martin
Sheen, acest film documentar investighează programul HAARP, istoria şi
implicaţiile sale şi examinează pericolele şi beneficiile tehnologiei radio cu
frecvenţe înalte şi joase.
Eu sunt sceptic, deoarece nu există nimic concret, nici o dovadă de cauzalitate
sau corelaţie directă între experimentele HAARP si unele fenomene climatice.
Cutremure, furtuni puternice, tsunami etc. s-au produs de când lumea şi vor mai
exista. La fel şi sisteme create de om pentru investigarea ionosferei (am avut chiar
eu la proiectul de diplomă din facultate aşa ceva). Dar de aici şi până la a face
presupuneri şi chiar afirmaţii despre vreo legătură între ele este o cale lungă...
Iar, pe de altă parte, sursa materialului - revista FLACĂRA - nu este de mare
încredere. Această revistă, ca şi multe altele de aceeaşi categorie, încearcă din
răsputeri să supravieţuiască publicând tot felul de articole de senzaţie, bune pentru
amatorii de pseudoştiinţă, superstiţii şi conspiraţii. Textul în sine este plin de
exprimări neştiinţifice, fanteziste şi neverosimile.
(5) Topul descoperirilor româneşti – este titlul unei diaporame (PPS) care a
circulat pe internet. Conţine mai întâi 10 pagini cu următoarele subiecte: • Injecţia
cu insulină – Nicolae Paulescu; • Avionul cu reacţie Henri Coandă; • Gerovital –
Ana Aslan; • Vaccinul antiholeric – Ioan Cantacuzino; • Stiloul – Petrache
Poenaru; • Scaunul ejectabil – Anastase Dragomir; • Pila Karpen – Nicolae
Vasilescu-Karpen; • Cibernetica – Ştefan Odobleja; • Tunul Basilic – Orban; •
Diorama – Grigore Antipa. După aceea, urmează un lung şir de alte evenimente,
din care spicuiesc: 1858 - Bucureşti, primul oraş din lume iluminat cu petrol; 1880

155
- Dumitru Văsescu, automobil cu motor cu aburi; 1885 - Victor Babeş, primul
tratat de bacteriologie din lume; 1895 - D. Hurmuzescu, descoperă/inventează
electroscopul; 1900 - Nicolae Teclu, becul cu reglarea curentului electric şi gaz;
1904 - Emil Racoviţă, devine fondatorul biospeologiei; 1905 - Augustin Maior,
telefonia multiplă; 1910 – Aurel Vlaicu, lanseaza primul avion din lume fuselat
aerodinamic; 1910 - Ştefan Procopiu, efectul circular al discontinuităţilor de
magnetism; 1910 - Gh. Marinescu, tratamentul paraliziei generale; 1916 - D.
Danielopolu, actiunea hipertensiva a digitalei; 1918 - Gogu Constantinescu,
întemeiază o nouă ştiinţă, sonicitatea; 1919 - Ştefan Procopiu, descoperă unitatea
elementară de energie magnetică (magnetonul); 1920 - Emil Racoviţă, pune bazele
Institutul de speologie Cluj (primul din lume); 1925 - Traian Vuia, generator de
abur cu ardere în cameră închisă; 1930 - Elie Carafoli, avion cu aripa joasă; 1938 -
Henri Coandă – efectul Coandă; 1958 - Justin Capră - centura zburătoare; 1962 -
Ion Agârbiceanu, primul laser cu gaz (heliu-neon) cu radiaţie infraroşie din lume;
etc.
Ca un prim comentariu, chiar şi titlul este derutant – se face confuzie între
DESCOPERIRE şi INVENŢIE. "Descoperire" înseamnă aflarea a ceva ce există;
pot fi descoperite o nouă regiune (descoperire geografică), un nou animal, o nouă
bacterie, o noua teorie etc. "Invenţie" înseamnă aflarea a ceva nou, ceva ce nu a
existat înainte; pot fi inventate o noua armă, un nou instrument sau aparat, un nou
stilou, un nou tip de avion etc. Deci descoperirea şi invenţia sunt două concepte
distincte, diferite. Însă multă lume face aceasta confuzie...
Cel putin jumătate din "descoperirile" prezentate în PPS sunt de fapt invenţii.
Nu le enumăr sau exemplific, sunt evidente. Dar unele nu sunt nici descoperiri, nici
invenţii - ci ştiinţe sau domenii noi, direcţii de cercetare etc. - de ex. cibernetica
(atribuită aici lui Odobleja, fapt de asemenea contestat...).
Unele din cele prezentate sunt falsuri, au fost contestate sau se află în litigiu.
De exemplu: - pila lui Karpen este un fals (eu personal am vazut-o prin anii 1980 şi
era nemişcată...); - nişte simple schiţe (din 1529 !) făcute de Conrad Haas din Sibiu
nu înseamnă o invenţie; - experimentări ale motorului cu reacţie au mai fost făcute
şi de alţii, nu numai de A. Ciurcu; - iar să-i treci în aceste liste pe hackerii români,
pe cineva care face calcule mentale rapid, sau pe proprietarul unei săli de fitness
este chiar ridicol...
Să nu fiu înţeles greşit: şi eu sunt convins că multe descoperiri şi invenţii îşi
au originea în mintea unor români. Şi acest lucru este bine să fie ştiut. Dar a
supralicita, a exagera şi a răspândi credinţe neadevărate în această direcţie nu
dovedesc patriotism, ele nu aduc decât un deserviciu...
(6) Despre "pericolele" telefonului mobil. Am primit următorul mesaj:
"Nu vreau să mă înţelegi greşit, drept pentru care vreau să îţi explic motivul
pentru care EXTREM DE RAR caut să vorbesc la telefonul mobil (TM) ! Astfel:
- mie-mi sună foarte frecvent TM, fiind căutat de numeroase persoane - sunt şi
medic specialist de medicina muncii, iar ca specialist şi în igiena radiaţiilor pot să
va spun că iradierea prin telefonul mobil este cruntă, iar pentru un pacient cu
cancer este total indezirabilă ! Caz concret: - când eu te apelez să zicem pe tine
utilizând TM, acesta emite între 1,9 - 3 GHz (Giga-Herti) ca să contacteze antena

156
de telefonie mobilă, iar aceasta pe tine. 1,9 - 3 GHz înseamnă că TM emite între...
1.900.000.000 şi 3.000.000.000 de vibraţii pe... secundă, vibraţii care trec prin
fiecare celulă a corpului meu, dar mai ales a capului / craniului / creierului - dacă
fac cum e corect şi te contactez corect, pot reduce iradierea cu 50%. Dar tot este
ENORMĂ ! Ce înseamnă asta ? Ţin TM în mână, la o distanţă de corp, cu mâna
întinsă şi când am văzut că ai răspuns, ABIA ATUNCI îl pun la ureche !
- însă DACĂ îl ţin la ureche să ţârâie până cind tu răspunzi, îmi "prăjesc"
efectiv creierul ! - pe de altă parte să presupunem că eu te apelez pe ţine şi DUPĂ
CE ai răspuns, am pus ABIA ATUNCI TM la ureche. NU uita că bolta craniană
(adică oasele parietale şi temporale) au o formă de... antenă parabolică, care
concentrează undele în baza gâtului (adică în glanda tiroidă), în sâni şi în vârful
plămânilor - zonele cele mai afectate DUPĂ creier ! - invers : mă suni tu pe mine !
Eu, ca bărbat ţin TM la pantaloni în buzunar. Să presupunem că merg pe lângă o
şosea cu trafic intens şi nu aud TM care începe să-mi sune, ci îmi dau seama că o
face, datorită faptului că l-am pus şi pe vibraţii. Pînă îl aud, duc mâna la buzunar, îl
scot şi îl duc la ureche, TOATĂ zona bazinului meu a fost iradiată drastic ! Aşa
azi, mâine, 10 ani...
- SĂ NU CUMVA să uiţi că iradierea este CUMULATIVĂ, deci se
SUMEAZĂ orice doză "încasată" ! - da, TM obişnuite iradiază zdravăn, însă şi mai
zdravăn iradiază TM cu internet pe ele (cele sofisticate şi "cu pretenţii"), dar cel
mai mult iradiază stick-urile ("wireless") de conectare la internet prin unde !
- telefonul fix CU FIR NU iradiază, având bobină de inducţie. La acesta poţi
vorbi ORICÂT doreşti !!! - având în vedere cele de mai sus, + faptul că persoanele
de sub 18 ani sunt cu atât mai vulnerabile iradierii, cu cât vârsta e mai mică, ar fi
bine ca cei mici să nu aibă acces la TM, sau să o utilizeze cât mai rar. Frecvenţa
cancerelor cerebrale în România este într-o drastică creştere şi mai ales la copii.
Oare este întâmplător ? ...drept pentru care în ceea ce MĂ priveşte NU sînt
paranoic (părerea mea !), dar caut din răsputeri să mă protejez la rându-mi în faţa
iradierii produsă de TM, ca să NU fac la rându-mi cancer ! ...drept pentru care, de
regulă păstrez legătura cu cei care mă caută pe această cale ! Cu drag, Călin."
Răspunsul meu a fost următorul. Simate Domnule Doctor, M-am uitat peste
blogul Dv şi mi-a plăcut. Măcar să avem mai mulţi medici care să gândească şi să
acţioneze ca Dv...
În continuare, va rog să-mi permiteţi să fac câteva comentarii la textul
reprodus aici, referitor la "radiaţiile" telefoanelor mobile (şi care presupun că vă
aparţine). Eu sunt inginer şi fizician şi voi privi problema în primul rând analizând
fenomenul fizic şi doar apoi prin prisma efectului fiziologic.
Evident, telefoanele mobile (i)radiază. Dar ce radiază ele? Nişte unde
electromagnetice. Înainte de a examina eventuala lor nocivitate, să cădem de acord
asupra unui fapt: unde electromagnetice se produc şi pe cale naturală, nu numai
artificială. Lumina solară, razele ultraviolete naturale, radiaţia infraroşie produsă de
soare, de un foc sau de o grămadă de jar, câmpul electromagnetic în apropierea
unor descărcări atmosferice pe timp de furtună, câmpul electromagnetic produs de
organismele vii (de ex. cel al unei inimi în timpul funcţionării) - toate acestea, şi
încă multe altele, sunt exemple de radiaţii electromagnetice naturale. Prin ce diferă
între ele? În primul rând, prin lungimea de undă (sau frecvenţa), astfel putem

157
deosebi unde lungi, medii, scurte, ultrascurte (cum sunt cele produse de
fenomenele electrice din atmosferă), unde infraroşii, luminoase şi ultraviolete (cum
sunt radiaţiile solare), razele X, razele gama (de ex. cele emise natural de anumite
substanţe). Desigur, toate acestea sunt caracterizate şi prin intensitate (în afară de
frecvenţă), dar natura lor este aceeaşi, ele sunt radiaţii (unde) electromagnetice,
având o natură fizică bine cunoscută, studiate teoretic şi experimental exhaustiv.
Deci, noi trăim într-un mediu plin de radiaţii (unde) electromagnetice, aşa a
fost din cele mai vechi timpuri, organismul uman a fost adaptat la aceste radiaţii şi,
în principiu, ele sunt (sau ar trebui să fie) bine tolerate de organism. Desigur,
expunerea prelungită la soare sau apropierea excesivă de un incendiu pot fi şi
dăunătoare, dar acestea sunt excepţii care întăresc regula.
Şi acum, să vedem ce e cu radiaţiile provocate de om (adică, artificiale). Până
la o probă contrară, ele nu diferă cu nimic de unele din radiaţiile naturale. Undele
radio sunt folosite de peste un secol, dar nimeni nu a dovedit că ele ar fi
vătămătoare; nici un studiu nu a evidenţiat vreun efect cumulativ în organismul
uman, deşi cei mai mulţi dintre noi am fost expuşi la undele radio emise de sute şi
mii posturi din întreaga lume, timp de multe decenii. La fel cu televiziunea (tot
unde radio), diversele comunicaţii radio, semnalizări, sisteme "wireless" în jurul
computerelor sau în aşa-zisele "zone fierbinţi", gospodăriile "informatizate" în care
aparatele casnice sunt telecomandate, etc. etc. După perioada relativ lungă de
utilizare a lor (unele de o jumătate de secol) ar fi trebuit să fie semnalate efecte
nocive, bine înţeles unele care să poată fi în mod clar atribuite undelor radio. Un alt
exemplu: cuptoarele cu microunde, folosite în sute de milioane de case, deşi
întâmpina multe împotriviri şi critici, nu au putut fi înlăturate de vreo demonstraţie
convingătoare a unei presupuse nocivităţi.
Acelaşi lucru se poate spune despre telefoanele mobile. Desigur, dl doctor
Călin Mărginean face bine că îşi ia unele precauţii, că limitează la minimum timpul
de contact cu aparatul, că evită convorbirile inutile sau lungi. Însă argumentele d-
sale sunt pe alocuri incorecte. De pildă, chiar la început scrie că "TM emite între...
1.900.000.000 şi 3.000.000.000 de vibraţii pe... secundă, vibraţii care trec prin
fiecare celulă a corpului meu, dar mai ales a capului / craniului / creierului".
Domnule doctor! numărul de vibraţii pe secundă, sau frecvenţa, nu caracterizează
prin nimic acţiunea unei radiaţii asupra omului - ce să zicem atunci despre o rază
de lumină, care are o frecvenţă de miliarde de ori mai mare decât radiaţia TM !
Mai departe: "DACĂ îl ţin la ureche să ţârâie până când tu răspunzi, îmi "prăjesc"
efectiv creierul!" sau "bolta craniană (adică oasele parietale şi temporale) au o
formă de... antenă parabolică, care concentrează undele în baza gâtului (adică în
glanda tiroidă) sau "şi mai zdravăn iradiază TM cu internet pe ele (cele sofisticate
şi "cu pretenţii"), dar cel mai mult iradiază stick-urile ("wireless") de conectare la
internet prin unde".
Sunt afirmaţii care trădează lipsa de profesionalism, de cunoştinţe de fizică şi
radiotehnică etc. Analogia cu "antena parabolică" sau alegaţia că TM cu internet ar
radia mai puternic denotă o precaritate a cunoştinţelor de radiotehnică... În
realitate, radiaţiile TM sunt relativ slabe, intensitatea lor fiind comparabilă cu cea a
semnalelor biologice (tot câmpuri electromagnetice) care sunt prezente în
organism, inclusiv în creier, cu care omul este obişnuit şi pe care le-a moştenit

158
genetic. Desigur, este cu totul alta situaţia în care persoana s-ar afla în zona unor
semnale puternice ale unui emiţător, unde radiaţiile pot avea intensităţi de milioane
sau miliarde ori mai mari - dar TM însuşi produce câmpuri de intensitate mică,
necesare doar comunicaţiilor pe distanţele nu foarte mari până la cel mai apropiat
nod al reţelei de telefonie mobilă.
În concluzie:
- răspunsul la întrebarea din enunţ "iradiază sau nu iradiază telefoanele
mobile?" este DA;
- afirmaţia "iradierea prin telefonul mobil este cruntă" este nefondată şi
nesustenabilă prin argumente ştiinţifice sau constatări experimentale;
- nu există studii convingătoare, pe eşantioane semnificative şi durate lungi,
care să demonstreze nocivitatea telefoanelor mobile;
- câteva precauţii simple la utilizarea TM sunt binevenite: evitarea
convorbirilor inutile sau lungi, utilizarea "handsfree"-urilor etc.;
- personal consider exagerat tonul alarmist al avertizărilor privind iradiaţiile
produse de TM.
Cu intreaga mea consideraţie,
Aurel Millea
(7) Matematica vieţii. Alt mesaj pe care l-am primit:
Matematica vieţii in România. Să facem următorul calcul: (de dragul
demonstraţiei, vom presupune că trăim într-o lume în care nu există inflaţie şi în
care preţurile, salariile şi taxele sunt îngheţate la nivelul de acum).
Gigel e un tânăr care tocmai se angajează. Ca orice tânăr, salariul lui net de
încadrare nu e nici prea prea, nici foarte foarte: să presupunem că e de 1100 de lei.
Gigel are 23 de ani. Întrucât e criză şi criza va dura - să presupunem! - multă vreme
de acum încolo, hai să zicem că în 2015 leafa lui Gigel va fi tot de 1100 de lei. Ia
să vedem însă câţi bani plăteşte Gigel CAS-ul timp de 5 ani (adică 60 de luni) la o
leafă mizeră de 1100 de lei. Păi la valorile actuale va plăti 491 de lei x 60 de luni,
adică 29.460 lei. Ei, aici e buba. Gigel are numai 28 de ani şi deja a plătit în contul
statului toată suma pe care statul i-ar returna-o în cazul în care ar ieşi la pensie la
65 de ani şi ar mai trăi încă 3-4 ani, cât e speranţa de viaţă a bărbaţilor
din România.
Cum aşa? Păi să facem un mic calcul. Dacă nu mă înşel pensia medie
din România e undeva pe la 750 de lei. Din contribuţiile date statului până la 28
de ani, Gigel ar putea primi (presupunând că timp de 37 de ani banii săi vor sta
undeva într-o valiză, nu într-un cont care îi va multiplica măcar prin dobândă) o
pensie medie timp de 29.460 lei /750 = 39,28 de luni. Adică peste 3 ani. Păi e
numai bine, tanda pe manda: iese la pensie la 65 de ani, mai trăieşte 3 ani şi la 68,
după cum zic statisticile, moare! Totuşi, nimeni nu îi explică lui Gigel, şi nici
nouă, ce se întâmplă cu CAS-ul pe care Gigel îl plăteşte între 28 şi 65 de ani, adică
timp de 37 de ani. Adică 444 de luni. Presupunând că Gigel va rămâne toată viaţa
un tâmpit căruia nu i se va mări niciodată salariul, asta ar însemna că timp de
444 de luni va vărsa în buzunarul statului încă 444 x 491 = 218.004 lei. Destul de
mult, dacă e să mă întrebaţi pe mine. Şi dacă Gigel, totuşi, e un ins dezgheţat, leafa

159
i se va mări şi cotizaţia la stat va fi pe măsură. Şi acum UIMIRILE SI MIRĂRILE
MELE:
1. Unde se duc banii ăştia?
2. Ce se întâmplă cu ei?
3. Cum e posibil ca după numai 5 ani de muncă, fără un salariu deosebit,
orice tânăr să-şi fi acoperit deja pensia medie pe care ar putea-o primi la
bătrâneţe, înainte să moară?
4. De fapt, ce găuri acoperă munca de o viaţă a lui Gigel?
5. Şi de ce trebuie Gigel să muncească 37 de ani pentru ca banii lui să se ducă
în altă parte decât în propria bunăstare de după pensionare?
6. Şi cât credeţi că mai poate rezista un sistem în care 5 ani munceşti pentru
tine şi 37 de ani pentru o cauză neştiută de nimeni, în afară de... politichie?"
Şi acum răspunsul meu. Calculul de mai sus este PROFUND GREŞIT !
Speranţa de viaţă a românilor este în jur de 69-70 ani LA NAŞTERE ! Cine atinge
vârsta de pensionare de 65 ani, are şanse să mai trăiasca în medie 15-17 ani (şi nu
3-4 ani cum se afirmă în mesaj...). Deci, această "matematică a vieţii" este complet
FALSĂ !
(8) FACEBOOK este o CAPCANĂ !
Acest sistem nu a fost creat doar pentru PLĂCEREA DVS; numai cei naivi
pot crede asta !
În spatele FACEBOOK se află o imensă afacere, pentru care materia primă o
constituie chiar VIAŢA DVS !
FACEBOOK este cea mai mare reţea de “socializare” din lume, având peste
300 de milioane (in anul 2015, peste 1 miliard) de utilizatori înregistraţi. Peste tot
se tinde ca FACEBOOK să fie utilizat conform legilor locale ale fiecărei ţări, or în
realitate FACEBOOK este o societate californiană care funcţionează după
legislaţia Californiei (diferită chiar şi de cea americană). Aceasta înseamnă că tot
ceea ce dvs plasaţi pe FACEBOOK va fi arhivat în mod LEGAL într-o bază de
date enormă (fotografii, clipuri, conversaţii, discuţii, documente, texte etc.) şi
păstrat acolo chiar dacă dvs le ştergeţi !
Şi, încă o dată, procedând astfel FACEBOOK este în perfectă legalitate!
De altfel, toţi utilizatorii FACEBOOK şi-au dat acordul pentru ca datele lor
personale să fie înregistrate, conservate şi utilizate în orice scop. Vă surprinde? Şi
dvs, înainte de a utiliza FACEBOOK vi se cere un clic pe “accept condiţiile”, şi ca
de obicei nu le citiţi cu atenţie…
Este ştiut că FACEBOOK este un site gratuit. Mă veţi întreba: de unde ia
FACEBOOK banii pe care îi consumă pentru remunerarea celor angajaţi sau a
colaboratorilor, pentru plata brevetelor pe care le înregistrează etc. Răspunsul este
simplu: actualmente un număr foarte mare de firme cumpără dreptul de a consulta
arhivele FACEBOOK, de unde pot obţine date care îi interesează. Chiar şi
serviciile de apărare sau poliţia apelează la această arhivă în cursul anchetelor pe
care le întreprind.
Fiţi atenţi ! Greşelile dvs de tinereţe nu trebuie să devină imposibil de şters!
Evitaţi orice fel de poze compromiţătoare (cu alcool, ţigarete, droguri, fotografii
tendenţioase, intime, vulgare etc.), insulte (căci acestea pot servi ca probe în

160
justiţie), informaţii / date personale sau private, chiar în relaţiile cu prieteni
apropiaţi… “Prietenii de azi pot deveni duşmanii de mâine”. Şi toate acestea sunt
valabile şi pentru documente ale prietenilor: mulţi adolescenţi pun pe FACEBOOK
poze de-ale prietenilor în ideea că aceştia nu vor fi deranjaţi, chiar dacă unii sunt
minori şi ar avea nevoie de acordul părinţilor…
Cereţi totdeauna consimţământul persoanei a cărei poză o postaţi pe
FACEBOOK ! Nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii, nu puteţi spune în
instanţă “nu am ştiut” !
Referitor la toate demersurile tip "social media", eu îmi menţin părerea că ele
nu contribuie prea mult la "vizibilitate". Pot fi utile pentru tineri, pentru începători
în ale scrisului etc. - care caută cât mai multe contacte noi, relaţii / legături noi şi
chiar... aventuri noi. Însă pentru un cercetător consacrat, cu publicaţii deja
cunoscute, cred că un "site" propriu, gen "blog" sau "jurnal" sunt suficiente, asta
permite un dialog permanent cu exteriorul.
În concluzie, folosiţi cum doriţi aceste informaţii. Cel puţin sunteţi prevenit!
De altfel, se poate pune şi întrebarea de principiu în legătură cu FACEBOOK: la ce
foloseşte o asemenea exhibare a vieţii private?
(9) Albert Einstein – un hoţ genial. Articol de Emil Goga (12/08/2012), în
"Atac de Constanţa"
În 1999 analizele ştiinţifice şi istorice despre naşterea teoriei relativităţii au
condus la concluzia clară că adevăratul creator al teoriei a fost Henry Poincaré şi că
lucrarea lui Einstein a fost un plagiat. Este greu de înţeles cum Einstein a elaborat o
teorie de asemenea amploare în doar câteva săptămâni în condiţiile în care anterior
nu publicase nimic în acest sens.
În ultimii ani au fost descoperite două noi elemente semnificative:
a) absenţa recenziilor a două texte majore a teoriei lui Poincaré în Analele de
Fizică germane, în ciuda meticulozităţii nemţeşti, a altor trei texte despre studiile
sale din 1905, fiind recenzate doar diverse texte ştiinţifice de mai mică importanţă.
b) ignorarea aparent deliberată a trei studii majore despre relativitate
prezentate de fizicianul francez la seminarul “teoria electronului”, organizat în
iunie/iulie 1905 la Universitatea din Göttingen. Primul text reprezintă faimoasa
notă relativistă către Academia din Paris despre dinamica electronilor, al doilea era
memorandumul trimis lui Hendrik Lorentz în mai 1904 iar al treilea descria
principiile relativităţii susţinute de Poincaré la Conferinţa Mondială de Ştiinţe din
Saint-Louis, din septembrie 1904. Mai mult de atât, în ianuarie 1905, Societatea de
Matematică din Göttingen a organizat un seminar tocmai despre teoria relativităţii
enunţată de Poincaré.
Apariţia acestei situaţii trebuie însă căutată în relaţiile tensionate existente
între Franţa şi Germania la începutul secolului XX. David Hilbert, invidios pe
descoperirile lui Poincaré a decis să reacţioneze, organizând o maşinaţiune cu
scopul de a oferi Germaniei laurii muncii francezului. Iar cum riscurile se
dovedeau a fi imense, era nevoie de o persoană care să şi le asume. Acea persoană
a fost un mărunt funcţionar la Oficiul de patente şi brevete din Berna, Albert
Einstein.
……………………………………………….

161
 Manipularea a funcţionat iar pentru Einstein a însemnat o incredibilă şansă de
a-şi promova şi propriile idei, cunoscute la Göttingen şi Berlin ca fiind la rândul lor
plagiate şi care nu-şi găsiseră susţinere până în acel moment. În toamna lui 1905,
imediat după publicarea aşa-ziselor teorii ale lui Einstein, Max Planck organizează
un colocviu internaţional în care îl numeşte pe acesta ”noul Copernic”.
Albert Einstein era departe de a fi un geniu. Considerat retardat mintal din
cauza incapacităţii sale de a vorbi până la vârsta de 5 ani, încă din primii ani de
şcoală el a dovedit slabe calităţi. La vârsta de 15 ani, a părăsit băncile şcolii fără
nici o diplomă.
……………………………………………………..
Pe lângă Poincaré, Einstein s-a mai “inspirat” şi din studiile lui Hendrik
Lorentz, Olinto di Pretto, care în 1903, publica în revista ştiinţifică Atte, celebra
formulă e = mc2, Heinrich Hertz sau scoţianul James Maxwell. În 1953, Edmund
Whittaker publică o carte, ”Teoria relativităţii lui Lorentz şi Poincaré”, în care
demonstrează cu documente cum s-a dezvoltat teoria, istoria sa precum şi sursele
primare plagiate de Einstein în lucrările sale. Reacţia acestuia, încă în viaţă, la
acuzele aduse a fost aceeaşi cu aportul său real în domeniul fizicii: inexistentă.
Comentariul meu: Autorul acestui articol (un oarecare Emil Goga, ilustru
necunoscut...) pare că nu ştie cum sunt elaborate marile teorii ştiinţifice. Ele sunt
"clădite" pe alte cunoştinţe, date şi teorii anterioare, cumulate uneori în cursul
deceniilor - în nici un caz acestea nu apar "din nimic", pe teren virgin. Totdeauna a
existat o minte genială care a fost capabilă să sintetiteze "frânturile" precedente şi
să le "inchege" într-o teorie unitară, consistentă şi logică. Este şi cazul lui Einstein,
care a dezvoltat într-adevăr teoriile lui Poincaré, Lorentz etc. folosind şi rezultate
ale unora ca Minkovski, Hilbert, Riemann, Dirichlet... Deci, aportul lui Einstein a
fost esenţial: a formulat o nouă teorie, intr-o viziune proprie, încununând astfel
cercetările predecesorilor săi.
A-l numi pe Einstein "hoţ genial" este cel puţin o naivitate, o dovadă de
necunoaştere a unor realităţi şi fapte...

(10) Pila electrică Karpen - o invenţie românească mai puţin cunoscută

(informaţie disponibilă la mai multe surse). Aici voi da doar câteva extrase.
România dispune de invenţia care ar putea revoluţiona omenirea! O pilă
electrică, de producţie românească, furnizează energie de 70 de ani, fără
întrerupere. Inventatorul ei, Nicolae Vasilescu-Karpen, om de ştiinţă, inginer,
fizician şi inventator a declarat, cu o jumătate de secol în urmă, că ea va funcţiona
veşnic. Este vorba despre "Pilă termoelectrică cu temperatură uniformă", cunoscută
şi ca "Pila lui Karpen", realizată în 1950. Aparatul este, de fapt, un pretins
"perpetuum mobile", un dispozitiv care generează energie la nesfârşit fără
intervenţie din exterior.
Dacă o altă ţară ar dispune de această invenţie, ar perfecţiona-o şi cu siguranţă
ar obţine cea mai mare invenţie a omenirii. Dar in România degeaba se inventează,
statul nu sprijină ideile bune care ar putea face din România o adevarată putere
mondială !

162
 Se crede că pila lui Karpen este folosită, nedovedit însă, de agenţii spaţiale şi
în aplicaţii militare.
Nicolae Vasilescu – Karpen a descoperit ceva ce nu trebuie ştiut. În „Annales
de l'Academie Roumaine” din 1944 el scrie articolul „Nouvelle théorie des piles
électriques. Rôle des électrons. Piles contredisant le second principe de la thérmo-
dynamique” (Noua teorie a pilelor electrice. Rolul electronilor. Pile ce contrazic
principiul al II-lea al termodinamicii). ………… Şi o ultimă concluzie: România
este singurul mediu ostil dezvoltării inteligenţei româneşti.
Comentariile mele, referitor la Nicolae Vasilescu Karpen. Cu toata stima pe
care o merită personajul (ca dascăl, om de ştiinţă, personalitate publică etc.) eu cred
ca ar fi bine de păstrat o anumită rezervă cu privire la unele din invenţiile lui, în
particular la aşa-numita "pilă Karpen" sau "pila K". Funcţionarea ei este pusă sub
semnul întrebării de mulţi oameni de ştiinţă. Prin anii '80 pila era expusă la
Biblioteca Academiei, eu personal am văzut-o şi m-am uitat atent la ea vreo câteva
minute. Atunci nu funcţiona. I-am intrebat pe cei de la bibliotecă, si am aflat ca nu
funcţiona de mult timp.
Pe de altă parte, se ştie că nu a fost realizat niciodată (şi nici nu poate fi
realizat) vreun perpetuum mobile. Încă din secolele XIX-XX oficiile de invenţii au
refuzat sistematic orice propunere de brevet de invenţie care avea ca obiect un
"perpetuum mobile". Asa că ar trebui evitată orice referire la conceptul de
perpetuum mobile atunci când se vorbeşte de invenţiile lui Karpen. După părerea
mea, ele nu sunt altceva decât niste pile electrice capabile să genereze o anumită
tensiune electromotoare în gol sau la un consum foarte mic; in aceste condiţii, ele
pot funcţiona chiar zeci de ani - dar nu la infinit. Iar puse in sarcină (deci puse să
debiteze un anumit curent) timpul lor de funcţionare devine scurt.
În concluzie, ar fi păcat ca memoria unui savant ca Vasilescu-Karpen să fie
umbrită de asemenea amănunte, iar tinerii din generaţiile viitoare să ne judece
pentru susţinerea unor "pseudo-invenţii" cu pretenţia de perpetuum mobile...

(11). Pe hârtie sau online? În ce priveşte dilema între "hârtie" şi "online" (sau
"virtual"), aici zarurile sunt deja aruncate. În mod inexorabil, lumea merge către
abandonarea hârtiei şi folosirea preponderentă sau chiar exclusivă a postării în
"eter". Este clară de ex. tendinţa ziarelor şi a altor publicaţii de a renunţa la ediţiile
tipărite şi a păstra numai versiunea online. În curând bibliotecile vor deveni
"digitale", prin scanarea şi arhivarea digitală a întregului patrimoniu. Iar în privinţa
autorilor, aici într-adevăr este o chestiune de "gust"; desigur, o carte sau o
publicaţie "palpabilă", tipărită, poate fi altfel gustată, dar nevoia îi va învăţa pe
oameni să renunţe tot mai mult la hârtie. Eu nu mai scriu de mult timp pe hârtie,
nevasta râde de mine când îi spun că încep să pierd deprinderea scrisului de mână...
Pentru mine, crearea unui articol, a unei cărţi etc. înseamnă obligatoriu redactarea
textului în Word (cu includerea graficii aferente) şi arhivarea (de preferinţă în
PDF). Tipărirea rămâne opţională... Chiar şi "corelarea", "compararea", "asocierea"
unor texte pot fi făcute prin mijloace electronice, nu doar folosind versiunile pe
hârtie, dar noi nu ştim încă să exploatăm integral posibilităţile calculatorului (de ex.
folosind simultan 2-3 monitoare, 2-3 programe / fişiere deschise concomitent etc.).

163
 (12) In revista "TVMania" a apărut reclama reprodusă aici, în care figurează
produsul "Economizor de energie electrică".
Acesta este o simplă păcăleală / escrocherie - o jucărie care conţine câteva
piese electronice si două leduri. Aşa ceva nu are cum să producă o economie de
energie ! Avem de a face cu o RECLAMĂ MINCINOASĂ, pasibilă de sancţiune
penală. Dacă intraţi pe site-ul www.tvproducts.ro puteţi lua legatura cu firma care
comercializează produsul (o firmă din Oradea, eu am discutat cu ei la telefon şi nu
am obţinut nici un rezultat). Cred ca ar merita o sancţiune... Aşa-zisul
ECONOMIZOR DE ENERGIE ELECTRICĂ nu este altceva decât o FRAUDĂ,
pentru care firma vânzătoare poate fi trasă la răspundere; ei profită de naivitatea
cumpărătorilor şi îi dezinformează. Tot ce se afirmă despre "economizorul de
energie" este o poveste pentru copii, un fals flagrant ! Iar faptul că produsul se
vinde în mai multe ţări arată că peste tot există cumpărători inconştienţi (în special
persoane în vârstă) care se lasă înşelaţi de o reclamă neadevărată (curată
ŞARLATANIE...).

(13). Despre trădare. Am citit mai multe texte care circulă pe internet şi mă
simt obligat la un comentariu. In principiu, ideea că TRĂDARE înseamnă a-i
părăsi pe aliaţi şi a trece în tabăra adversă este adevărată. Insă istoria - si nu numai
a noastră, a românilor - este plină de acte de trădare. După mine, de câte ori te
angajezi într-un demers care pe parcurs se dovedeşte fals, mincinos, inuman,
catastrofal sau care aduce cu sine nenorociri şi dezastre, un act de trădare poate fi

164
justificat si chiar benefic. Conform dictonului "errare humanum est, perseverare
diabolicum" dacă iniţial ai greşit este mai bine să renunţi pe parcurs decât să te
încăpăţânezi şi să continui cu eroarea până la sfârşit...
De pildă, actul de la 23 August a fost, în esenţă, o trădare. Dar el a scurtat
războiul mondial cu cel puţin 6-8 luni şi a evitat mari pierderi de sânge. De aceea,
istoria l-a catalogat ca o acţiune de curaj.
Tot aşa, prin această prismă, "defectarea" lui Pacepa poate fi privită ca un act
îndreptat împotriva unui regim odios, a unei perechi de conducători care deveniseră
siniştri. La vremea respectivă, majoritatea oamenilor cu bun simţ şi realişti s-a
bucurat şi doar puţini au privit-o ca o simplă dezertare. Eu şi familia mea,
mărturisesc că am avut atâta de suferit de pe urma "glorioasei epoci" încât aşteptam
ca ea să se termine cât mai repede... În nici un caz, nu am văzut-o ca trădare! Poate
că sunt subiectiv, poate că au existat şi alte dedesubturi, dar pentru mine tot ce
putea duce la scurtarea acelei perioade, total anormale şi absurde, era binevenit...

(14) BECURILE “ECOLOGICE” PE CARE NI LE IMPUNE UE SUNT

TOXICE. Uniunea Europeană a interzis din 2010 vânzarea becurilor normale
incandescente cu putere mai mare de 75 de W, iar începând cu anul 2013 a tuturor
acestor tipuri de becuri, sub pretextul “reducerii emisiilor de carbon”. În locul
acestora sunt promovate becurile fluorescente compacte cunoscute sub mai multe
denumiri: becuri CFL (Compact fluorescent lamp), becuri economice (datorită
consumului de energie mai redus) şi chiar becuri “ecologice”.
În cazul în care un bec economic se sparge, comisia franceză pentru protecţia
consumatorilor recomandă aerisirea îndelungată a încăperii. De asemenea, folosirea
mănuşilor şi a unei hârtii absorbante. În niciun caz nu se va utiliza aspiratorul,
pentru că acesta împrăştie particulele de mercur în toată incăperea. În plus, când
aceste becuri funcţionează, emit şi alte substanţe cancerigene.
Becurile economice de tip CFL emană substanţe chimice care cauzează
cancer, au anunţat oameni de ştiinţă germani, în contextul în care siguranţa acestor
becuri este pusă la îndoială. Cercetătorii au precizat că aceste becuri nu trebuie
lăsate aprinse pentru perioade lungi de timp sau amplasate lângă capul unei
persoane, întrucât emană substanţe toxice. Becurile economice nu trebuie folosite
de adulţi la citit sau ţinute lângă capul copiilor, mai spun experţii (mai bine nu le
folosiţi deloc in casă sau la birou).

Sumar dezavantaje becuri “ecologice” de tip CFL:

165
 – sunt extrem de periculoase dacă se sparg: conţin aproximativ 4 mg de
mercur care se pulverizează în ambianţă; – după ce se defectează nu pot fi aruncate
la gunoi, trebuie reciclate separat; – uneori apar erupţii pe piele din cauza anumitor
lungimi de undă ale luminii degajate de becurile fluorescente, în plus grăbesc
apariţia cancerului de piele; – e recomandabil să se afle la cel putin 2 m distanţă de
cap, în acest caz neputând fi folosite la lămpile de birou; – emană substanţe
chimice care cauzează cancer, printre care se numără fenolul; – poluează cu emisii
electromagentice periculoase spaţiul ambiant (case şi birouri).

Comentariul meu. Este un mesaj plin de exagerări si neadevăruri. Singurul fapt

real din toată această argumentaţie este conţinutul toxic al cioburilor, în caz de
spargere a unui bec CFL ("bec economic"). Dar soluţia este simplă: cioburile

166
trebuie îndepărtate cu grijă, şi urmele de mercur neutralizate. În rest, numai
afirmaţii eronate, fără o fundamentare ştiinţifică, rezultat al unei psihoze foarte la
modă: UE ne impune "cu forţa" ceva periculos, nociv etc. Dar este exact invers:
becurile economice consumă de 5 ori mai puţin şi durează de 15 ori mai mult
decât becurile cu incandescenţă - ar trebui sa fim proşti să nu le preferăm...
Exemple de "aberaţii": degajarea de "aburi" (!?), radiaţii electromagnetice (dar
trăim în mijlocul unor radiaţii mult mai puternice, pe care le acceptăm), lumina
prea "albă" (dar se vând şi becuri economice cu lumină "caldă"), efect de pâlpâire
(care de fapt nu există) etc. etc....

Despre comunismul din România (pe baza unor materiale anonime care
circulă pe internet)

Veţi înţelege de ce ne este greu să-l numim cu titulatura oficială de Partidul

Comunist Român.
P.C.R. nu are nimic românesc şi nu are nici un trecut istoric semnificativ în
România.
Legenda spune că a fost creat în mai 1921. Înainte au existat câţiva marxişti,
intelectuali, fără nici o influenţă în afacerile publice din România. Ei erau
influenţaţi de două figuri foarte active în viaţa societăţii româneşti: evreul ucrainian
Constantin Dobrogeanu-Gherea (născut Solomon Katz) şi bulgarul Cristian
Rakovsky (născut Krăstio Gheorghev Stancev), amic al lui Lenin şi Troţki. Partidul
din România a fost creat din iniţiativa şi sub controlul direct al partidului bolşevic
sovietic.
Încă de la creare, a luat poziţii extrem de impopulare, de exemplu
dezmembrarea României Mari, abia creată, care ar fi dus la înghiţirea Basarabiei de
către Rusia Sovietică (ceea ce s-a şi întâmplat mai târziu).
Partidul comunist dovedea prin astfel de poziţii că nu caută un succes
electoral ci preluarea puterii numai prin forţă. Pentru astfel de poziţii el a fost scos
în afară legii în 6 aprilie 1924.
Şi înainte şi după această dată el a fost condus de la Moscova unde se numeau
secretarii partidului. Mulţi dintre ei nici nu cunoşteau limba română.
Secretari ai PCR (Partidul Comunist Român) - Între 1948 si 1965 s-a
numit Partidul Muncitoresc Român
Gheorghe Cristescu Plăpumarul (1921 – 1924)
Elek Köblös (1924 – 1927)
Vitaly Holostenko (1927 – 1931)
Alexandr Ştefanski Gorn (Danieluk) (1931 – 1936)
Boris Ştefanov Mateiev (1936 – 1940)
István Fóriş (1940 – 1944)
Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945 – 1954)
Gheorghe Apostol (Aaron Gershwin) (1954 – 1955)
Gheorghe Gheorghiu Dej (1955 – 1965)
Nicolae Ceauşescu (1965 – 1989)

167
 Cei din lista de mai sus, care erau etnici români, erau nişte frustraţi;
Gheorghiu-Dej, deşi o figură marginală a grevei Griviţa 1933, a petrecut 11 ani în
închisori sau internare în lagăre, în care timp a fost părăsit de nevastă. De o
indiscutabilă carismă, ceea ce i-a permis să ia conducerea comuniştilor în
închisori, el nu avea studii şi se simţea umilit în faţa unor intelectuali ca Lucreţiu
Pătrăşcanu sau Ana Pauker.
Aceştia, şi în special Pătrăşcanu, au plătit scump frustrarea lui Dej.
Pătrăşcanu a fost un alt exemplu de frustrat, cu o origine nu tocmai potrivită
partidului comunist; tatăl său a fost istoricul şi prozatorul D. D. Pătrăşcanu (1872-
1937), iar mama sa provenea dintr-o familie boierească.
Frustrările lui Nicolae Ceauşescu aveau să răbufnească cu vârf şi îndesat prin
anii 80. El era o făptură primitivă (chiar şi printre comunişti!), coleric şi semi-
analfabet.
A avut nevoie de spectacole groteşti în care împăraţi romani, regi daci şi
voevozi români îi «dau raportul» lui, neisprăvitului de la Scorniceşti.
A avut nevoie de recunoaştere, a publicat zeci de mii de pagini traduse în sute
de limbi pe care nu prea le-a citit nimeni, nici măcar el!
Datorită lui Nicolae Ceauşescu, în ultimii ani ai existenţei acestuia,
comunismul din România a fost o formă de despotism asiatic ridicol.
Sistemul comunist imaginat de Lenin permite ca o societate să fie condusă
după frustrările şi bunul plac al unor lideri ca Stalin, Gheorghiu-Dej, Mathias
Rakosi, Walter Ulbricht, Fidel Castro, Bolesław Bierut, Mao Tse Dung, Klement
Gottwald sau N. Ceauşescu.
Ceea ce frapează când privim numele comuniştilor români din perioada
aservirii absolute Moscovei, adică de la început, în 1921, şi până prin 1957, este
prezenţa majoritară a unor element alogene.
S-a văzut clar că în perioada cea mai neagră a comunismului din România în
posturi de conducere, de represiune, în direcţiile ideologică şi culturală se găseau în
special evrei (adică proveniţi din familii evreieşti). Aceştia au pus umărul cu sârg
şi entuziasm să ducă România pe calea cea dezastruoasă. Exemple din lumea
politică:
Ana Pauker născută Hannah Rabinsohn
Teohari Georgescu născut Burach Teskovich
Gheorghe Apostol născut Aaron Gershwin
Lothar Rădăceanu, născut Lothar Wuertzel
Iosif Kişinevsky născut Ioska Roitman
Liouba Kişinevschi
Leonte Rautu născut Lev Oigenstein
Petre Borilă născut Iordan Dragan Russev
Vasile Luca născut Lukacs Laszlo
Alexandru Moghioroş născut Balogh Jozsef
Silviu Brucan născut Saul Brukner
Emil Botnăraş născut Emilian Botnarenko
Walter Roman născut Ernő Neuländer
Miron Constantinescu născut Mehr Kohn
Alexandru Bîrladeanu născut Saşa Goldenberg

168
 Leontin Sălăjan născut Szilágyi Leon
Gheorghe Gaston Marin născut Ghiuri Grossmann
Leonid Tismăneanu născut Leon Moiseevici Tismeneţki,
Avram Bunaciu născut Abraham Gutman
Gheorghe Stoica născut Moscu Kohn
Maxim Berghianu născut Maximilian Bergmann
Gheorghe Pintilie născut Pantelei Bodnarenco zis Pantiuşa
Dumitru Coliu născut Dimităr Kolev
Ion Vinţe născut Vincze János
Alexandru Nicolschi născut Boris Grünberg
Mihai Dulgheru născut Mişa Dulbergh
Mihai Florescu născut Misha Iakobi
Ana Toma născută Ana Grossman
Alexandru Sencovici născut Szenkovits SàndorŞtrul Mauriciu
Moises Haupt
Ştefan Coller (Koller)
Feller Moritz
Din domeniul cultural:
Aurel Baranga născut Ariel Leibovich
Marcel Breslaşu născut Mark Breslau
Jules Perahim născut Iulis Blumenfeld
Nina Cassian născută Renée Annie Cassian
Veronica Porumbacu născută Veronika Schwefelberg
Alexandru Graur născut Alter Brauer
Alexandru Toma născut Solomon Moscovici
Ion Călugăru născut Ştrul Leiba Croitoru
Maria Banuş fata lui Max Banush de la banca Marmorosch Blank
A. E. Bakonsky născut Anatol Eftimievici Baconsky
Ovid S. Crohmălniceanu născut Moise Cohn
Alexandru Jar născut Alexander Avram
Mihail Davidoglu născut Moise Davidson
Ion Vitner născut Iţic Wittner
Alexandru Mirodan născut Alexander Zissu Saltman
Vechi ilegalişti:
Iosif Ardeleanu născut Dôme Adler
Haia Lifschitz
Ştefan Voicu născut Aurel Rotenberg
Zina Brâncu născută Haia Grinberg
Bela Breiner
Petru Năvodaru născut Petr Fischer
Barbu Zaharescu născut Bercu Zukerman
Belu Zilber născut Herbert Zilber
Vanda Nicolschi născută Sheiva Averbuch
Mircea Bălănescu născut Eugen Bendel
Remus Koffler
Basil Spiru născut Enrich Kutschnecker

169
 Ştrul Zigelboïm
Petre Lupu născut Wolf Pressman
Leon Lichtblau etc. etc.
E adevărat că în România interbelică, curentul antisemit era foarte puternic şi
a dus la multe orori comise de anumiţi români.
Evreii nu aveau nici motiv să iubească societatea românească. Poate asta
explică aderarea lor în număr atât de mare la minusculul partid communist şi
entuziasmul cu totul deplasat manifestat la ocuparea Basarabiei de către sovietici în
iunie 1940.
Toate astea au dus, ca reacţie, la pogromuri şi atrocităţi îndreptate, ca de
obicei, contra unor nevinovaţi. Bineînţeles, barbaria unora nu justifică alte
barbarii.
Dar dacă unii români s-au comportat odios înainte de război, mulţi evrei nu s-
au comportat oare la fel de odios după război? E adevărat că ei nu au acţionat în
calitate de evrei, ci de comunişti, nefiind majoritari printre evrei. Uneori chiar alţi
evrei au avut de suferit în urma acţiunilor acestor evrei comunişti.
De ce oare faptele unor evrei din anii ‘50 nu dau de gândit evreilor de azi?
Responsibilitatea, fie ea numai morală, n-ar trebui oare recunoscută şi asumată?
Germanii din noile generaţii îşi recunosc o responsabilitate morală şi
materială faţă de evrei. Au plătit şi continuă să plătească compensaţii colective
statului Israel, dar şi individuale supravieţuitorilor.
Pe mulţi dintre evreii de azi nu-i mai interesează decât Auschwitz-ul şi nu vor
să ştie nimic de Sighet, Aiud, Piteşti, Canal, etc. E normal să-i preocupe trista
soartă a multor evrei în timpul celui de al II-lea Război Mondial, dar n-au avut oare
timp să remarce nici o crimă sau persecuţie contra românilor?
Când comunismul anilor ‘60 a căpătat o tentă oarecum antisemită, mulţi
dintre ei au plecat în Israel lăsând românilor “minunata” invenţie a lui Marx şi
Engels. Acolo, unii foşti membri în aparatul represiv s-au dat chiar drept victime
ale comunismului! Un exemplu este cel al lui Coler sau Koller, fost commandant al
închisorii de la Aiud şi torţionar celebru. El susţinea că şi-a pierdut postul din
cauza “antisemitismului românesc”! Altul este cel al lui Jules Perahim (Iulis
Blumenfeld) care în anii 50 şi 60 tăia, spânzura şi demasca alături de Leonte Răutu
(Lev Oigenstein), iar mai apoi, la Paris, a devenit un mare dizident anticomunist.
Şi totuşi, nu cred că evreilor de astăzi li se cere mult: să recunoască doar şi să-
şi amintească şi de suferinţele provocate românilor de către unii dintre co-
religionari de ai lor.
E mult? E greu?
*
Câteva din "aberaţiile" perioadei comuniste, de care nu ne place să ne
amintim. Fără a avea pretenţia că lista este completă, „România liberă” a selectat
25 din măsurile privative cele mai „ciudate” luate de Ceauşescu împotriva
propriului popor; listă întocmită de un martor al acelor evenimente.
1. Cartuşul de Kent. Te scotea din orice încurcătură, cum ar fi trecerea cu
maşina pe roşu sau în cazul în care aveai nevoie să deschizi uşile unităţilor
comuniste de alimentaţie pentru a face rost de carne sau ulei. În Ardeal,

170
echivalentul cartuşului de Kent erau cuţitele şi pixurile (numite fuşeraie) realizate
(de obicei clandestin) în fabrici şi pe care le ofereai drept mită.
2. Raţia de portocale. Mulţi români făceau eforturi supranaturale (vezi
punctul 1) pentru a face rost de Crăciun fie de un kilogram de portocale, fie de
banane pentru copii. Deşi le primeau sub brad, cei mici nu aveau voie să mănânce
decât una pe zi pentru a le ajunge mai multă vreme.
3. Program TV de două ore. Astăzi ne arătăm supărarea când, asaltaţi de
telenovele şi emisiuni de prost gust, spunem că nu avem la ce ne uita la televizor.
Azi – eufemistic, dar înainte de ’89 era o realitate. Programul TV conţinea doar
realizările tovarăşului şi, în cel mai bun caz, un film nord-corean “prieten”.
4. Circulaţia alternativă duminica. Înainte de Revoluţie, străzile nu erau
aglomerate. O maşină costa nu mai puţin de 70.000 de lei, o sumă uriaşă. Dar
pentru că benzina era din ce în ce mai greu de procurat (exista şi aici o raţie
lunară), Ceauşescu a decis ca maşinile să circule alternativ. Cele care aveau ultima
cifră a numărului de înmatriculare cu soţ circulau o duminică, cele care se terminau
în cifră fără soţ mergeau cealaltă duminică.
5. Cartela de pâine. Raţionalizarea hranei a fost o măsură care s-a impus de
la sine, pe fondul accentuării sărăciei în anii ’80. Nu mai ştiu sigur, dar eu, un puşti
de 10 ani, parcă aveam dreptul la trei sferturi de pâine pe zi.
6. Sticlele de lapte ca tezaur. Sigur că acum orice copil îşi strânge banii într-
o puşculiţă, fie sub forma unui porcuşor fie a unui alt animal. Înainte, rolul de
puşculiţă revenea sticlei de lapte cu gură largă în care îndesam monede de un leu,
cele mai valoroase fiind de cinci lei, care păreau mai degrabă de tablă albă.
7. Ofertă: la un produs cumpărat mai plăteşti încă unul. Aici autorităţile
erau foarte inventive. De exemplu, cafeaua trebuia să o cumperi la pachet cu
ghearele de pui pe care nu le puteai folosi la nimic. La fel, dacă voiai să cumperi o
carte (să zicem un Marin Preda), se putea achiziţiona doar dacă mai plăteai pentru
una, de obicei de propagandă, pe care, altfel, nu ai fi dat niciodată bani.
8. Campionatul Mondial văzut la vecini. Sudul ţării era privilegiat pentru că
oamenii îşi îndreptau antenele TV (multe făcute artizanal în fabrici şi uzine) spre
sârbi şi bulgari şi, printre purici şi dungi, vedeau competiţii de fotbal pe care TVR
nu le difuza. Eu, ca rezident în mijlocul Ardealului, la Alba, nu prindeam nici un
vecin, aşa că în timpul Campionatului Mondial din 1986 ne-am mutat cu vreo
jumătate de oraş – seară de seară – pe dealuri pentru a prinde, cu ajutorul unor
antene gigant, Mondialul din Mexic. A fost un fel de Woodstock fotbalistic de o
lună.
9. Sacrificarea animalelor pe ascuns. Pentru că proprietatea privată fusese
abolită la sfârşitul deceniului cinci, nimeni nu avea voie să deţină mai mult de
câteva găini, un câine şi o pisică în curte. Aşa că obiceiul tăierii porcului fusese
interzis. Acest lucru se făcea pe ascuns, contra unei pungi de carne date
miliţianului. În schimb, sacrificarea unui viţel era un act de mare curaj, deoarece
aşa ceva se pedeapsea cu închisoare.
10. Figuranţii din întreprinderi. Megafilmele istorice sau cele care
surprindeau realităţile de pe şantiere aveau nevoie de mii de figuranţi. Astfel încât
se apela la muncitori, dar şi la soldaţii în termen aflaţi în unităţi. Nu de puţine ori în

171
filme au apărut aberaţii precum romani cu ceasuri pe mână sau filme istorice de la
anul 1600 în care se vedeau stâlpi de electricitate.
11. Muncile agricole făcute de copii. Pe 15 septembrie nu începeau cu
adevărat orele de şcoală. Cei din şcoala generală erau obligaţi să adune măceşe şi
fructe de pădure, iar elevii de liceu mergeau, cel puţin două săptămâni, la muncile
câmpului.
12. Manifestaţiile megalomane de pe stadioane. Le ştie toată lumea. Eu am
participat la una singură, în 1986, când tovarăşul Ceauşescu a venit cu elicopterul
la Cugir. Am ajuns dimineaţa la stadion şi au început repetiţiile. Perfecţionismul
era atât de ridicat încât un individ îl juca pe Nicolae Ceauşescu coborând din
elicopter. I se dădea onorul, noi aplaudam, scandam etc.
13. Umflarea producţiei. Dacă producţia la hectar raportată de prim-
secretarii de judeţe la centru ar fi fost adevărată, ar fi trebuit ca România să
încorporeze şi un sfert din teritoriul Ucrainei. Realitatea de pe câmp era mult mai
tristă, dar chiar şi aşa recoltele ar fi putut hrăni populaţia României. Din păcate,
obsesia lui Ceauşescu de a da totul la export a dus la penurie în ţară.
14. Cultul personalităţii în literatură. Era greu de înţeles şi atunci, dar mai
ales acum, de ce un om – Ceauşescu – simţea nevoia să fie adulat în poezii şi în
romane. De ce accepta asta? Şi, mai ales, cât de elastică era coloana vertebrală a
celor care acceptau să scrie despre cel mai iubit fiu al ţării?
15. Apartamentele de tip “cutie de chibrituri” în loc de case. Nivelarea în
comunism trebuia să fie şi la pe plan locativ. De aceea, casele au fost demolate şi în
locul lor au fost înălţate blocuri uriaşe, gri, adevărate dormitoare suprapuse,
înghesuite, în care îţi puteai auzi vecinul când sforăia ori trăgea apa. Cu adevărat,
în comunism nu exista intimitate.
16. Întreruperea curentului electric. Mă uitam, iarna, cu nerăbdare la ceas,
aşteptând să se facă ora 19.00. Atunci se auzea un prim urlet de bucurie. Se lua
curentul, la lampă nu îţi puteai face temele pentru că îţi stricai ochii, aşa că uşa se
deschidea pentru patinaj sau alte jocuri. Un alt chiot se auzea la ora 21.30, când
revenea lumina pentru ca muncitorii să se pregătească de culcare.
17. Apa caldă raţionalizată. În toate marile oraşe apa caldă şi căldura erau
raţionalizate. În Alba, spre exemplu, programul de apă caldă era marţi şi joi de la
19 la 21. Pentru cinci minute în plus trebuia să te rogi la doamna de la centrală.
Altfel, urma să încălzeşti nişte oale uriaşe la bucătărie, pe care orice gospodar de la
bloc le avea în dotare.
18. Obsesia notelor mari la matematică. În general, în comunism, dacă nu
voiai să fii muncitor trebuia să te faci inginer. Ca să te faci inginer trebuia să fii bun
la matematică. Învăţământul era astfel croit încât chiar şi elevii care aveau înclinaţii
spre alte discipline, cum ar fi cele umaniste, trebuiau să înveţe formule şi ecuaţii
pentru că altfel nu ar fi absolvit liceul.
19. Promovabilitate de 100% la şcoală. E drept, părinţii erau foarte atenţi cu
educaţia propriilor copii, chiar dacă peste tot se întâlneau accente brutale. Dar,
oficial, în regimul comunist toţi terminau 10 clase, nu era voie să existe analfabeţi,
iar corijenţa era interzisă. Promovabilitatea trebuia să fie de 100%.
20. Ieşirile de sâmbătă seara. Ca şi întreaga societate, distracţia era
controlată în comunism. Eu, recunosc, nu am prins petrecerile clandestine cu

172
magnetofoane şi muzică occidentală ale studenţilor. Eram prea mic. Dar pot să vă
confirm că în timpul săptămânii stingerea se dădea la ora 22. Se admiteau cel mult
întâlnirile la un suc sau o prăjitură în mijlocul zilei.
21. Imposibilitatea de a călători. Azi ni se pare o aberaţie, atunci nici nu ne
gândeam că va veni o zi în care aceste bariere se vor nărui. De aceea, vorbeam de
un masiv turism de interior. Şi astăzi multă lume priveşte cu nostalgie la vacanţele
de altădată de la Eforie, Felix sau Herculane. Staţiuni care au decăzut din cauza
concurenţei externe şi a lipsei de implicare a autorităţilor actuale.
22. Maşina unică. Nu exista pe străzile patriei decât un model de maşină –
Dacia. Care a suferit, înainte de 1989, foarte puţine modificări de imagine. De
obicei, un om al muncii avea o singură maşină pe tot parcursul vieţii. Evident, o
Dacie. Regula nu se aplica însă nomenclaturiştilor.
23. Echipa-stat. Şi în sport politica decidea absolut tot. Astfel, două echipe
strângeau crema fotbaliştilor – Steaua şi Dinamo, care, bucurându-se de protecţie
politică, nu puteau fi învinse de celelalte competitoare. Aşa se ajungea la blaturi
sau ameninţări dacă vreo echipă din provincie emitea pretenţii. A fost, în mare
parte, o competiţie internă trucată.
24. Ţăranul la bloc. În satul unde m-am născut eu, sistematizarea s-a
mărginit fix la două blocuri. Într-unul dintre ele au fost mutate personalităţile
satului: poliţistul, medicul veterinar, iar cel de-al doilea bloc nu a fost finalizat.
Astăzi, în bloc nu funcţionează nici apa şi nu beneficiază nici de canalizare.
25. Momente vesele. Astăzi, să îţi petreci Anul Nou în faţa televizorului
rămâne printre ultimele opţiuni pe care le ai, dintre miile de petreceri şi sejururi
diverse. Înainte de ’89, programul de televiziune de Anul Nou era singurul unde
aveai la ce să te uiţi: scheciuri cu mari actori, muzică fără doctrină…

*
Alte aspecte cotidiene (de pe site-ul revistei "Istorie şi civilizaţie").
La scurt timp după 23 august 1944, Gheorghiu Dej zugrăvea tabloul României
comuniste: o lume modernă, industrializată, cu ştiinţă de carte, având parte de toate
binefacerile lumii moderne dar fără nedreptăţile acesteia.
Lucrurile aveau să stea cu totul altfel decât le-a zugrăvit liderul comunist.
Măsurile luate pentru modernizarea ţării (industrializarea, colectivizarea etc.) s-au
făcut prin sacrificarea intereselor cetăţenilor şi în dauna bunăstării acestora. Deşi pe
hârtie progresul economic părea evident faţă de perioada interbelică, în realitate
venitul unui muncitor în anul 1963 era de 1,9 ori mai mic decât în anul 1938. O
lungă perioadă de timp, în anii 50, produsele alimentare s-au obţinut de bază de
cartelă în cantităţi minime. Situaţia, din acest punct de vedere, s-a ameliorat în anii
60 şi în prima parte a anilor 70.
Este adevărat însă că au existat şi unele „binefaceri”: numărul ştiutorilor de
carte a crescut permanent; au fost construite creşe, grădiniţe, şcoli, spitale. Dar la
fel de adevărat este şi că drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor au fost
încălcate (ca să nu spunem lichidate), dacă ar fi să amintim doar: libertatea de
exprimare (regimul comunist aplicând o cenzură extrem de dură asupra tuturor
mediilor de exprimare), libertatea confesională (simplul mers la biserică devenise

173
un gest de mare curaj), libertatea de circulaţie (ieşirile în afara ţării era cvasi-
imposibile pentru cetăţenii de rând) etc.
Eşecul economiei socialiste a avut grave consecinţe asupra nivelului de trai al
populaţiei în ultima parte a regimului Ceauşescu. La sfârşitul anilor '70 şi începutul
anilor '80 preţurile la alimente, servicii şi la bunuri de uz casnic şi cotidian, au
început să crească. Lipsurile alimentare au devenit cronice, şi s-au reintrodus
cartelele ce „funcţionaseră” cu aproape treizeci de ani în urmă. Pe 19 decembrie
1980 s-a dat legea „pentru constituirea, repartizarea şi folosirea pe judeţe a
resurselor pentru aprovizionarea populaţiei cu carne, lapte, legume şi fructe”.
Consumul de alimente era raţionalizat în fiecare judeţ, circulaţia liberă a produselor
fiind practic împiedicată. Mai mult, fiecare judeţ trebuia să livreze fondului
centralizat al statului, la preţuri fixe, tot surplusul de alimente. Cartelele la zahăr şi
ulei au fost diferenţiate pe categorii de populaţie: raţii mai mari pentru orăşeni şi
mult mai mici pentru locuitorii din mediul rural. Pâinea se vindea în cantităţi
limitate, ajungându-se la situaţii aberante ca o persoană să nu poată cumpăra acest
produs decât din localitatea în care domicilia. În octombrie 1981, un alt decret
„privind măsurile pentru prevenirea şi combaterea unor fapte care afectează buna
aprovizionare a populaţiei”, stabilea pedepse cu închisoarea de la şase luni la cinci
ani pentru „cumpărarea de la unităţile comerciale de stat şi cooperatiste, în scop de
stocare, în cantităţi care depăşesc nevoile consumului familial pe o perioadă de o
lună” a unor produse de bază: făină, zahăr, ulei, mălai, orez. Excepţie făceau
legumele şi fructele pentru iarnă.
Totul culminează în 1982 când se aprobă Programul de alimentaţie ştiinţifică
a populaţiei. „Specialiştii” au stabilit că necesarul mediu zilnic de calorii al unei
persoane este de 2700 – 2800 de calorii, dar aceiaşi „specialişti” au stabilit că
românii sunt nişte „îmbuibaţi” care consumă 3300 de calorii zilnic. Aşadar trebuie
să mănânce mai puţin. În sprijinul hotărârii se venea cu recomandări medicale
privind raportul dintre înălţime şi greutate. Astfel, pentru un bărbat de 1,65 m
înălţime, cu vârsta între 30 – 39 de ani, greutatea optimă era de 67,5 kg; pentru
unul de 1,80 m, cu vârsta între 40 – 49 de ani, greutatea trebuia să fie de 80,5 kg.
La femei, „standardele” erau cam de tipul: înălţime 1,57 m / vârsta 30 – 39 ani /
greutate 56,6 kg; înălţime 1,68 m / vârsta 40 – 49 ani / greutate 66,9 kg. Consumul
anual era şi el reglementat (pentru o persoană): carne şi produse din carne: 60 – 70
kg; peşte şi produse din peşte: 8 – 10 kg; lapte şi produse din lapte (exclusiv unt):
210 -230 litri; ouă: 260 – 280 bucăţi; grăsimi (unt, margarină, ulei, untură): 16 – 18
kg; legume şi produse din legume: 170 – 180 kg; leguminoase boabe: 3 – 4 kg;
fructe şi produse din fructe: 65 – 95 kg; zahăr şi produse din zahăr: 22 – 26 kg;
cartofi: 70 – 90 kg; produse din cereale (făină, mălai, orez): 120 – 140 kg. Se
consideră însă că „oferta” este prea generoasă şi, în 1984 se adoptă un nou plan
alimentar în care raţiile erau mult reduse faţă de cele anterioare: carne – 39,12 kg;
lapte şi produse din lapte – 78,73 kg; legume – 66,08 kg etc. Partidul s-a dovedit a
fi însă foarte preocupat de curăţenia poporului român, având în vedere că fiecărui
cetăţean îi era repartizată o cantitate de 1,9 kg săpun/an, cu 0,9 kg mai mult ca în
1980! Locuitorii satelor erau obligaţi, pentru a primi raţiile, să vândă la
cooperativele locale ouă – de o anumită mărime –, lapte, la preţuri fixate de
autorităţi. Ţăranii erau „binecuvântaţi” şi cu alte solicitări aberante. Spre exemplu,

174
dacă doreau să sacrifice un porc, ţăranii trebuiau să crească încă unul pe care să-l
dea „la stat”. „Tacâmul de pui”, „salamul cu soia”, „adidaşii de porc”,
„nechezolul”, „cicoarea”, „laptele condensat”, „compotul de prune” sau „peştele
oceanic” (ne amintim de celebra reclamă „Nici o masă fără peşte!”) au intrat astfel
în limbajul cotidian al românilor. Chiar şi pentru aceste produse se stătea la
„coadă” ore în şir. Cafeaua originală, săpunul, ciocolata sau ţigările fine – în
special Kent, erau produse de mare lux, având rol de monedă forte în orice
împrejurare.
Criza alimentară era doar un aspect al celei economice în care se găsea ţara.
Deşi regimul se lăuda cu marile sale rafinării, benzina a fost raţionalizată (30 de
litri /lună); circulaţia automobilelor a fost restricţionată – cele care aveau număr cu
soţ circulând într-o duminică, cele fără soţ în duminica următoare. Fabricile de
maşini se numărau şi ele printre „minunile” regimului, în timp ce românii aşteptau
ani de zile până le venea rândul să poată achiziţiona un automobil. În România
socialistă, care se dorea „multilateral dezvoltată” până în anul 2000, copiii erau
obligaţi să înveţe la lumina lămpilor cu gaz pentru că lumina era întreruptă.
Becurile trebuiau să fie doar de 40 waţi, în timp ce propaganda ceauşistă vorbea de
„anii-lumină” ai epocii. „Conducătorul iubit” a recomandat cetăţenilor să pună pe
ei „o haină în plus”, în momentul în care s-a luat decizia raţionalizării agentului
termic şi a apei calde menajere. În 1988, un decret aberant, ca atâtea altele, stabilea
că în spaţiile publice – cu excepţia şcolilor şi grădiniţelor – temperatura să nu fie
mai mare de 16° Celsius pe timp de iarnă! Agricultura socialistă, unde anual se
raportau mari depăşiri de plan, ducea de fapt o mare lipsă de mână de lucru,
regimul rezolvând şi acest aspect în stilu-i caracteristic: scoaterea la muncile
agricole a militarilor, elevilor şi studenţilor. Spre exemplu, în anul 1981, 2,5
milioane de elevi şi studenţi au fost scoşi de la cursuri şi trimişi să lucreze în
agricultură.
România stătea foarte prost şi la capitolul tehnologie şi infrastructură. Reţeaua
telefonică era una din cele mai slab dezvoltate din Europa, cu 700.000 de posturi
telefonice la o populaţie de peste 23 milioane locuitori. Sistemul de drumuri şi
autostrăzi era şi el într-o stare jalnică, existând o singură autostradă – Bucureşti –
Piteşti, cu câteva zeci de kilometri. Nu este deci greşit să afirmăm că situaţia
deplorabilă din punct de vedere economic, mizeria în care era ţinut poporul român,
a contribuit decisiv la căderea regimului ceauşist în decembrie 1989.

*
O întâmplare personală neaşteptată. Voi povesti în cele ce urmează un
episod din anii în care ne construiam casa din str. Dr. Demostene nr. 63 (astăzi str.
N. Paulescu), prin 1969. Era o vilă cu parter şi trei etaje, plus mansardă, 8
apartamente. Deşi vânzătorul ne asigurase că vom putea obţine uşor autorizaţia de
racordare la reţeaua urbană de gaze, am întâmpinat dificultăţi mari după ce ne-a
fost refuzată cererea înaintată către forul competent.
Printre altele, am aflat că municipalitatea nu aprobă branşamente noi la
reţeaua de gaze decât dacă prin faţa noii clădiri trece o conductă a reţelei urbane de
gaze. În caz contrar, trebuie aşteptat uneori mulţi ani până la o nouă extindere a
reţelei de gaze.

175
 Spre ghinionul nostru, cea mai apropiată conductă de gaze se afla la o distanţă
de câţiva metri de viitoarea noastră casă, deci în mod clar nu îndeplineam condiţia
de instalare. Aproape ne resemnasem, ne gândeam la singura alternativă practică, o
variantă cu combustibil lichid (cu toate dezavantajele ei). Viitorii noştri vecini din
zonă se încălzeau cu lemne, ceea ce era şi mai rău…
În acel moment, unul cei opt asociaţi care urmau sa contracteze construirea
casei – actorul G. Gh. de la teatrul Bulandra – a avut o idee năstruşnică: şi-a adus
aminte că avea un bun cunoscut la Consiliul Popular
al sectorului. Prin el a ajuns să stea de vorbă cu
funcţionarul care elibera adeverinţele de construcţie,
în care una din anexele importante era planul de
situaţie al viitorului imobil. A reuşit să-l convingă să
introducă o mică "eroare" în acel plan, mai precis să
"mute" clădirea cu câţiva metri în direcţia sud-sudest,
astfel încât să ajungă în dreptul conductei de gaz (aşa
cum se vede în figura alăturată, "mutată" din poziţia
1 în poziţia 2).
În acest fel, condiţia cerută pentru a se obţine
aprobarea branşamentului la reţeaua de gaze a fost îndeplinită. Succesul "ne-a dat
aripi" şi am mers mai departe cu construcţia, care a fost gata în mai puţin de un an
şi jumătate.
Un alt episod. Tot legat de construcţia casei, îmi amintesc de un moment în
care am constatat că avem nevoie de un hidrofor, deoarece apa din reţeaua oraşului
nu avea presiune suficientă pentru a urca la etajele superioare. Pe vremea aceea nu
se găseau hidrofoare convenabile pentru nevoile noastre, aşa că trebuia să recurgem
la construirea unuia, pe baza unui proiect propriu. Piese principală era un rezervor
de 800…1000 litri, aşa că ne-am apucat să căutăm aşa ceva.
În curând, am văzut însă că ilustra noastră industrie – puternic centralizată şi
dispunând numai de întreprinderi de stat – oferea un sortiment foarte restrâns de
produse din această categorie. Ne-am interesat şi am aflat că singura fabrică
producătoare de rezervoare de care aveam noi nevoie era "Aversa" din Bucureşti şi
acolo comenzile erau onorate cu o întârziere de 1,5…2 ani, având prioritate clienţii
din sectorul socialist (noi eram nişte "pârliţi" de particulari, care erau serviţi
ultimii…).
Ca atare am început să "ne orientăm" aplicând sloganul P.C.R. în accepţiunea
"pile, cunoştinţe, relaţii". Am descoperit destul de repede că inginerul şef de la
"Aversa" a fost coleg de serie cu noi, absolvind facultatea de Electrotehnică în
1956 (însă primii doi ani îi făcuserăm împreună). I-am făcut imediat o vizită şi i-
am expus doleanţa. M-a ascultat cu multă atenţie, dar răspunsul lui a fost
dezamăgitor: din păcate, el trebuie să respecte regula, are o "listă de aşteptare" şi
trebuie să livreze comenzile în ordinea cronologică a lor. Părea absolut convins de
ceea ce spunea şi deja credeam că nu voi avea nici un succes.
Totuşi, într-o ultimă instanţă, m-a întrebat la ce vrem să folosim rezervorul în
cauză. I-am răspuns că ne-am construit o casă şi suntem nevoiţi că ne confecţionăm
un hidrofor, pentru uzul propriu. În acel moment s-a luminat la faţă şi a replicat:

176
"Păi, de ce n-ai spus aşa de la început? Trebuia să spui că e pentru tine personal!
Eu presupuneam că este pentru vreo instituţie, că este o sarcină de serviciu pe care
trebuia s-o îndeplineşti…"
Şi, uite aşa, am învăţat cu acea ocazie că un inginer-şef aprobă mult mai uşor
o comandă dacă ştie că prin aceasta serveşte un prieten. Este şi asta o formă de
"serviciu contra serviciu", chiar dacă este făcut cu anticipaţie…
Şi o amintire mai veche. În primii ani de după al doilea război mondial, în
ţară era aproape foamete, alimentele de
bază lipseau şi oamenii stăteau la coadă
chiar şi pentru un kilogram de legume.
În acei ani, la Cluj, în faţa unui
magazin de legume-fructe cu numele
generic APROZAR, era postată o tablă
neagră, folosită pentru a anunţa, scrise cu
cretă albă, mărfurile disponibile. Lumea
trecea şi arunca o privire la ce era afişat, să
vadă ce s-a mai "băgat" la vânzare
(expresie la modă în jargonul epocii).
Într-o seară, pe acea tablă a apărut scris "AVEM CARTOFI". La ora aceea
magazinul era închis, iar trecătorii se gândeau că a doua zi se vor aşeza la coadă
pentru a-şi cumpăra porţia ce le era alocată (de obicei, 1 sau 2 kg). Dar a doua zi.
surpriză! Peste noapte, un mucalit adăugase cu creta următorul text: încă o lovitură
dată imperialismului anglo-american !
Această relatare mi-a adus aminte şi de o altă poveste (reală) care a produs
multă rumoare la Cluj în anii 1945-1946. La intrarea în cartierul Mănăştur, din spre
Cluj în direcţia Oradea, apăruse o inscripţie mare cu următorul text: "PÂNĂ AICI
ESTE DEMOCRAŢIA, DE AICI ÎNCEPE MĂNĂŞTURUL !"

*
O altă amintire despre fratele meu Zeno Millea, chirurg. El povesteşte o
întâmplare din primii ani ai lui ca medic, după ce ajunsese la Spitalul din Aiud.
Într-o noapte, fiind de gardă, i se aduce un bolnav cu un diagnostic suspect, care se
plângea de dureri acute în abdomen. Era singurul medic prezent în spital. Decide că
era necesară o intervenţie chirurgicală de urgenţă. Ajutat de o asistentă, începe
operaţia.
După deschiderea abdomenului şi cercetarea amănunţită a tuturor organelor
implicate, ajunge la concluzia că are de a face cu un caz rar de afecţiune, de care nu
mai întâlnise în practica lui de doctor. Rămâne descumpănit şi nu ştie cum să
procedeze. După un efort de rememorare, îşi aduce aminte că într-unul din cursuri
fusese tratat un caz similar şi ia o hotărâre riscantă. Îl lasă pe pacientul cu
abdomenul deschis în grija asistentei şi se retrage în biroul său din camera
alăturată, ia din bibliotecă unul din marile tratate de chirurgie şi începe să citească.
După aproape o oră, reuşeşte să găsească ceea ce căuta, se întoarce în sala de
operaţie şi se apucă să aplice ceea ce citise în pripă. Intervenţia a durat vreo două
ore şi s-a terminat cu succes, pacientul a fost salvat.

177
 *
Am considerat că merită să fie rememorate câteva evenimente cu implicaţii
penale, care au produs un răsunet puternic în perioada comunismului. Selecţia mea
nu este cronologică şi nici după importanţă.

Gaşca lui Ioanid

Cel mai mare jaf din România perioadei comuniste s-a consumat în iulie
1959, când gaşca lui Ioanid - formată din şase intelectuali evrei, membri ai
Partidului Comunist (Alexandru Ioanid, Paul Ioanid, Igor Sevianu, Monica
Sevianu, Saşa Muşat şi Haralambie Obedeanu) - a furat dintr-o maşină a Băncii
Naţionale 1,6 milioane de lei - echivalentul a 250.000 de dolari. Hoţii au fost prinşi
două luni mai târziu, anchetaţi de Securitate şi, în 1960, au fost obligaţi să ia parte
la turnarea unui film în care fiecare trebuia să-şi joace propriul rol. În cazul în care
ar fi refuzat, ar fi fost ucişi. Toţi cei şase au acceptat să participe la filmări, dar
autorităţile nu şi-au păstrat promisiunea, cinci dintre ei fiind, ulterior, executaţi.
Monica Sevianu, singura femeie implicată în jaf, a fost cruţată de pedeapsa
capitală, întrucât avea un copil. Rezultatul filmărilor nu a fost prezentat niciodată
publicului, singurii care au avut acces la peliculă fiind liderii comunişti.
Motivele care i-au determinat să jefuiască sunt încă necunoscute, însă existau
zvonuri că ei ar fi urmat să doneze banii unor organizaţii sioniste, care să ducă
evreii din România în Israel.
Lovitura de proporţii dată la Banca Naţională a făcut valuri în România
comunistă şi a rămas pentru multă vreme drept "jaful secolului". Chiar dacă după
'49 în presă nu apărea nici o ştire despre vreun furt sau atac, vestea a mers din om
în om şi a dat naştere unei adevărate legende. Iată "filmul" evenimentului.
În dimineaţa de 28 iulie 1959, Poliţia Capitalei şi Inspectoratul General al
Poliţiei au intrat în alertă maximă după ce s-a anunţat un jaf asupra Băncii
Republicii Populare Române (BRPR) filiala Giuleşti. Cinci indivizi mascaţi şi
înarmaţi - printre care şi o femeie - au atacat maşina băncii tocmai când aceasta se
pregătea să descarce banii. Sub ameninţarea automatelor, şoferul maşinii BRPR şi
agentul care-l însoţea au rămas neclintiţi. Sub ochii lor, peste 1,6 milioane de lei - o
sumă imensă la acea vreme - au fost înghesuiţi într-un Getax (taxi) marca
Moskvici, autorii jafului dispărând în câteva zeci de secunde.
Bandiţii au lucrat atât de profesionist, încât nu au lăsat nici o urmă, iar
personalul din interiorul sediului nu a sesizat nimic.
Totul ar fi rămas de domeniul misterului, dacă şoferul Getax-ului nu s-ar fi
prezentat la Poliţie să declare cum, în dimineaţa de 28 iulie, a fost deposedat de
propriul autoturism de către cei cinci gangsteri. Astfel, una dintre necunoscute -
numărul maşinii cu care s-a operat furtul - a fost rezolvată.
De aici încolo, după cercetările amănunţite ale Poliţiei prin toate cotloanele
Bucureştilor, maşina a fost găsită pe strada Dr. Teohari din cartierul Cotroceni,
unde fusese abandonată de jefuitori. În maşină, pe lângă alte elemente utile în
anchetă, s-au găsit şi câteva pachete cu bancnote de câte 1, 3, 5, 10 şi 25 de lei, fapt
ce i-a uimit pe poliţişti.

178
 De ce să fi lăsat hoţii o parte din pradă în maşina abandonată? Laţul se
strânge… Enigma traseului parcurs de hoţi după jaf a început să fie descâlcită după
ce, la Circumscripţia 17 Poliţie din Capitală, s-a prezentat un puşti. Acesta le-a
declarat poliţiştilor cum i-a surprins pe făptaşi în Getax-ul staţionat pe şoseaua
Ciurel. După ce au văzut că puştanul se tot apropia de ei, chiar dacă fusese somat
să ocolească zona, pasagerii au demarat în viteză şi au mai lăsat încă doi saci cu
bani de izbelişte în drum.
Astfel, poliţiştii deţineau deja informaţii-cheie privind modul de operare al
jefuitorilor şi itinerarul lor. Punând cap la cap diverse date şi fiind ajutaţi de
Securitate, care-i anchetase sistematic "cu metode specifice" şi fără nici un rezultat
pe mai toţi angajaţii BRPR, ei au început să ia tot mai mult în calcul ipoteza că
infractorii ar proveni din rândul "lumii bune", fiind, probabil, chiar foşti poliţişti.
Ipoteza s-a întărit când securiştii au observat că Alexandru Ioanid, cumnat cu
ministrul Alexandru Drăghici şi fost şef al Direcţiei Judiciare din IGP, pensionat cu
un an în urmă, se comporta ciudat. Ioanid se interesa zilnic, de la vechii colegi,
despre mersul anchetei în cazul "hold-up"-ului de la Banca Naţională şi îşi oferea
necondiţionat ajutorul în investigaţie. Telefonul i-a fost pus sub urmărire şi au
început să curgă dovezi privind implicarea sa în jaf şi date despre ceilalţi autori.
După descinderi la domiciliul suspecţilor, taman în podul lui Ioanid s-au găsit
banii, armamentul, măştile şi alte accesorii pentru deghizare. De altfel, în preludiul
marelui jaf, "gaşca" lui Ioanid mai efectuase şi alte hoţii la "drumul mare" sau la
casieriile unor magazine alimentare.
Cei care au ticluit cea mai îndrăzneaţă tâlhărie de până atunci din România au
fost Alexandru Ioanid şi fratele său Paul, Igor Sedian (fost Davidovici, ex-ofiţer de
securitate, implicat în tinereţe într-un comando israelian subordonat spionajului
englez), Monica Sevianu (soţia lui Igor, fostă Afandari Săveanu, membră între '46
şi '49 într-un detaşament terorist tot din Israel), Braunstein Abraşa (fost Glassman,
alias Saşa Muşat, cadru didactic la Facultatea de Istorie) şi Orenstein Saul (alias
Haralambie Obredean, ziarist şi profesor la Ştiinţe Politice).
Ei au fost arestaţi în 17 septembrie 1959 şi interogaţi. Potrivit declaraţiilor,
jefuitorii fuseseră surprinşi de puşti înainte de a apuca să pună banii în genţi, aşa
încât au fost nevoiţi să abandoneze o parte din pradă. Restul, 1.320.000 de lei, i-au
ascuns alături de armament.
Haralambie Obredean fusese cel de-al şaselea membru al bandei, care a rămas
să supravegheze banca jefuită, astfel explicându-se faptul că martorii au menţionat
doar cinci suspecţi.
La vremea respectivă, o fraudă asupra avutului obştesc se considera atentat la
siguranţa naţională şi se solda cu pedeapsa capitală sau cu 25 de ani de puşcărie.
Procesul s-a încheiat cu condamnarea la moarte a celor cinci bărbaţi din grup
şi cu muncă silnică pe viaţă pentru Monica Sevianu.
Spărgătorii şi-au executat pedeapsa, nu înainte de a-şi juca propriul rol în
documentarul-reconstituire al jafului, realizat la comanda Securităţii, în scop
"didactic". Acest film a stat la baza producţiei "Marele jaf comunist", a lui
Alexandru Solomon.
*

179
 Afacerea Bachus
În anii 1950 autorităţile comuniste din România au naţionalizat podgoriile şi
comerţul cu băuturi alcoolice. De asemenea s-a decis limitarea consumului de
alcool prin măsuri de raţionalizare.
Măsurile luate la sfârşitul anilor ’50 de puterea comunistă de la Bucureşti n-au
avut efectul scontat. Regimul dur de autorizare a distribuitorilor legali de alcool a
mutat consumul din bodegi şi bufete direct pe piaţa neagră. Un deceniu mai târziu
avea să înceapă cea mai mare afacere subterană cu alcool din istoria României
socialiste.
I s-a spus, scurt, „afacerea Bachus"' şi a fost pusă pe picioare de Gheorghe
Ştefănescu, administratorul unui depozit de vinuri din Bucureşti, de lângă Podul
Basarab pe Calea Griviţei. Metoda era de o simplitate dezarmantă: Ştefănescu lucra
direct cu podgoria de la Coteşti, unde producţia era raportată ca fiind micşorată de
calamităţi inventate. Vinul neinventariat era prelucrat de reţeau lui Ştefănescu şi
vândut cu un anumit standard de calitate, deşi conţinea aditivi. În perioada 1971-
1978, conform estimărilor avansate de presa comunistă, peste 400.000 de litri de
vin au fost introduşi ilegal în circuit.
Prinderea lui Ştefănescu şi deconspirarea reţelei sale (din care făceau parte
sute de persoane cu funcţii relativ importante în structurile PCR) poartă amprenta
unui ghinion fantastic. Un angajat al Securităţii ar fi cumpărat vin de la el pentru
nunta proprie, însă evenimentul s-a amânat în ultima clipă, pentru câteva săptămâni
- timp în care vinul s-a deteriorat din cauza aditivilor de proastă calitate. Ştefănescu
este arestat în august 1978, iar în locuinţa sa sunt găsite aproape 19 kilograme de
aur şi câteva milioane de lei. În aprilie 1980, Ştefănescu este condamnat la moarte
şi executat pe 4 decembrie 1981. Estimări neoficiale ale prejudiciului adus statului
român de reţeaua lui Ştefănescu indică cifra de aproape 5 milioane de dolari, la
nivelul anilor ’70.
Ancheta în cazul Bachus a fost condusă de Tudor Stănică, colonelul
condamnat după 1989 în cazul uciderii disidentului Gheorghe Ursu.
Cazul „Bachus” a declanşat o adevărată furtună în România, 284 de persoane
fiind cercetate şi închise la finalizarea anchetei. Au căzut capete înalte, miniştri,
secretari de partid, judecători, notari, funcţionari, Ceauşescu delegându-l personal
pe Ion Dincă să conducă operaţiunea şi să nu ierte pe nimeni.
Cuvântul-cheie al acestor ani este "cupaj" (operaţie de amestecare a două sau
mai multe varietăţi de vin). Concret, potrivit rechizitoriului procurorilor, în
perioada amintită Ştefănescu a amestecat vin de 7 lei litrul, cu vin de 9 lei litrul, pe
care l-a vândut la preţul de 9 lei litrul. De asemenea, vinul de 9 lei a fost amestecat
cu cel de 12 lei litrul şi vândut la preţul acestuia din urmă. În paralel, Ştefănescu
amesteca rachiul de drojdie (30 de grade) cu ţuica de prună (24 de grade), la care
adăuga diferite cantităţi de apă, vânzând amestecul sub denumirea de „ţuică de
prună". Pentru a aduce tăria alcoolică la nivelul de 24 de grade, cât prevedea ţuica
de prune veritabilă, Ştefănescu „adăuga o cantitate de apă în funcţie de cantitatea
de rachiu de drojdie introdusă".
Referitor la prinderea lui Ştefănescu, se presupune că arestarea lui Ştefănescu
a fost făcută după un flagrant organizat în urma unei tranzacţii în care Ştefănescu
cumpăra aur de la un bişniţar. Conform unei informaţii din vremea respectivă,

180
Ştefănescu trebuia să cumpere de la un bişniţar o mare cantitate de aur. S-a realizat
flagrantul, undeva în apropierea depozitului lui de vinuri. În urma percheziţiei, atât
acasă cât şi la locul de muncă, s-a găsit acasă, pe lângă aur, şi suma de un milion de
lei. La vremea aia, un milion de lei era o sumă imensă. E interesant unde au fost
găsiţi. Omul locuia la bloc şi banii erau ascunşi pe balcon într-un zid făcut special!
În 1984, regizorul Geo Saizescu a realizat un film de mare succes, „Secretul
lui Bachus”, după un scenariu semnat de Titus Popovici, peliculă ce avea la bază
afacerile lui Ştefănescu. Rolul principal a fost interpretat de Ştefan Mihăilescu-
Brăila.

Cazul Rîmaru
Ziarul Dimineaţa, în anul 1971, anunţa că: "În ultimul timp, în Capitală, au
fost săvârşite mai multe infracţiuni de omor şi tâlhărie asupra unor femei.
Criminalul este Ion Rîmaru, născut la 12 octombrie 1946, in Corabia, student în
anul III la Medicină Veterinară. În 1965 mai suferise o condamnare pentru
tâlhărie“.
La proces, Rîmaru a recunoscut ca a lovit mai multe femei. El a declarat că nu
şi-a dat seama că acestea puteau să moară, punând accent pe ideea că era “bolnav“.
Femeile au fost violate şi ciopârţite cu un topor şi un cuţit. În cazul Gheorghiţei
Popa, de exemplu, victima prezenta 48 de leziuni tăiate şi înţepate, la nivelul
capului, pieptului, regiunii pubiene şi membrelor inferioare.
Ion Rîmaru a fost prins după ce, lângă ultima victimă a sa, a fost descoperită o
porţiune dintr-o adeverinţă medicală, care s-a dovedit – după o cercetare detaliată
şi de lungă durată – a fi pe numele lui. S-a stabilit că între aprilie 1970 şi mai 1971
Rîmaru a ucis 4 femei şi a avut 10 tentative de omor, violuri şi tâlhării. S-a
constatat că era un inadaptat social, nesociabil-inhibat, marcat de complexe de
inferioritate si de eşec sexual. Frustrat profund, ucidea cu satisfacţia
depersonalizării până la distrugerea victimei. Era un criminal psihopat sexual de tip
organizat-singuratic-nocturn, fiind energizat instinctual-animalic.
În urma procesului, Ion Rîmaru a fost condamnat la moarte şi executat prin
împuscare de un pluton format din trei ofiţeri. În timpul execuţiei a început să
strige: “Să fie adus tata, căci el este vinovat!“. Tatăl lui Ion Rîmaru, Florea, a fost
arestat, în acelaşi an, 1971, de trei ori, în legătură cu crimele fiului său, dar în final
eliberat deoarece tăinuirea săvârşită de o rudă apropiată nu se pedepseşte. S-a
dovedit că Florea Rîmaru omorâse 4 femei, în anul 1944, cu acelaşi mod de operare
ca al fiului său, fără a fi fost prins vreodată, confirmând faptul că gena criminală a
fost moştenită.
Astfel a luat sfârşit perioada de teroare pe care au trăit-o femeile bucureştene
timp de aproape doi ani, în care se ajunsese ca ele să nu mai iese în oraş seara după
ora nouă decât în grupuri sau însoţite de bărbaţi.

Cazul Răceanu
Mircea Răceanu, fost diplomat român în perioada comunistă, a fost ultimul
condamnat la moarte al regimului Ceauşescu. El a fost arestat din motive politice,
fiind acuzat că a spionat pentru Statele Unite. Răceanu a fost fiul vitreg al lui

181
Grigore Răceanu, membru marcant al Partidului Comunist în perioada stalinistă şi
semnatar al „Scrisorii celor şase" în martie 1989.
Mircea Răceanu a fost arestat la 31 ianuarie 1989, pe stradă, în timp ce
mergea la reşedinţa ambasadorului Statelor Unite la Bucureşti, unde urma să
vizioneze un film. În momentul arestării, conducea Direcţia America de Nord din
cadrul Ministerului Afacerilor Externe, iar asupra lui au fost găsite documente pe
care intenţiona să le predea americanilor.
Cazul Răceanu a fost mediatizat de puterea comunistă la mai bine de două
luni de la arestarea diplomatului. În ziarul „Scânteia" din 14 martie 1989, la numai
trei zile de la valurile făcute în Occident de scrisoarea celor şase, Mircea Răceanu
era acuzat că „s-a pus în slujba unei puteri străine". Mircea Răceanu a fost judecat
şi condamnat la moarte la 20 iulie 1989. Aceasta a fost ultima pedeapsă capitală
pronunţată în perioada comunistă. Trei luni mai târziu, Nicolae Ceauşescu i-a
comutat pedeapsa la 20 de ani închisoare.
La 25 decembrie 1989, Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost şi ei condamnaţi la
moarte şi executaţi pe loc.

Cazul Cîinaru
La 27 iulie 1966, Alexandru Cîinaru, în vârstă de 29 de ani, din comuna
Micşuneşti-Moară, raionul Urziceni, era condamnat la moarte pentru infracţiunea
prevăzută de articolul 245 din Codul Penal. Concret, Cîinaru era trimis la moarte
pentru "părăsirea de către personalul de conducere a trenului sau orice faptă din
activitatea personalului ce asigură direct securitatea transporturilor pe căile ferate şi
care are drept urmare o catastrofă".
În 31 mai 1966, la ora 16.00, revizorul de ace Alexandru Cîinaru, repartizat în
zona gării Mogoşoaia, primeşte un telefon prin care i se comunică să dirijeze un
automotor pe o linie secundară. La acel moment însă, Cîinaru "juca ţintar cu doi
acari în cabina de ace", cum precizează rechizitoriul procurorilor. Lipsa de reacţie a
acestuia a dus la izbirea automotorului de acceleratul 703, ce venea din sens invers.
Urmările: 41 de morţi, 71 de persoane rănite şi pagube de 1.114.417 lei. Un tânăr
apreciat, Alexandru Cîinaru a fost imediat condamnat la moarte printr-o decizie a
Tribunalului Capitalei. După epuizarea tuturor mijloacelor legale de atac, avocaţii
lui Cîinaru recurg la ultima soluţie posibilă, trimiţând o cerere de transformare a
pedepsei cu moarte în închisoare pe viaţă, către Consiliul de Stat. Surpriză, la nici o
lună de la acest moment, Nicolae Ceauşescu emitea decretul de transformare a
pedepsei cu moartea în 25 de ani de muncă silnică. Câinaru avea, de altfel, să
moară în detenţie. Cum poate fi explicată modificarea unei pedepse extreme, emise
pentru o situaţie cu adevărat dramatică? Nicolae Ceauşescu primise o serie de
informări cu privire la situaţia de familie a lui Cîinaru. Esenţiale în cruţarea celui
condamnat iniţial la moarte au fost faptul că acesta "face parte dintr-o familie ce se
bucură de apreciere în comună, că numitul a fost membru al Cooperativei de
Producţie şi al Uniunii Tineretului Comunist, iar soţia sa a lucrat permanent în
Cooperativă". Ca urmare a acestui portret perfect al tânărului ce a îmbrăţişat fără
rezerve ideile şi idealurile Partidului Comunist, Alexandru Cîinaru a putut fi cruţat.

Tragedia Nicolae Moroşan, savantul român răpit şi asasinat de NKVD

182
 Astăzi se cunosc cu certitudine circumstanţele morţii lui Moroşan, suprimat
de NKVD, precursorul KGB, pentru că în timpul celui de al Doilea Război
Mondial a refuzat să colaboreze cu autorităţile sovietice de pe teritoriul Basarabiei,
în detrimentul României. Această colaborare ar fi trebuit să constea într-o evaluare
amănunţită a resurselor subsolului românesc, pe de o parte, şi într-un apel în limba
română la Radio Moscova, adresat armatei române de a depune armele.
Nicolae Moroşan s-a născut în 1902, în satul Cuconeştii Vechi, judeţul Edineţ,
din Basarabia. A absolvit liceul “B. P. Hasdeu” din Chişinău, apoi a studiat la
Facultatea de Ştiinţe Naturale a Universităţii din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1927.
Va îmbrăţişa cariera de geolog şi arheolog şi va publica peste 40 de lucrări
ştiinţifice, descoperind zeci de aşezări paleolitice pe terasele fluviale ale Nistrului
şi Prutului. Membru al Colegiului Arheologic şi al Institutului Internaţional de
Arheologie, Moroşan îşi susţine doctoratul în Franţa, în 1933, cu o teză despre
Pleistocenul şi Paleoliticul României de Nord-Est, care va fi publicată peste cinci
ani, în Anuarul Geologic al României. După răpirea Basarabiei de către sovietici,
refuză să se retragă în ţară şi rămâne cu părinţii la Chişinău. La 1 iulie 1940, este
numit directorul Muzeului de Etnografie şi Istorie Naturală, după care preia catedra
de geologie a Facultăţii de Geografie a Institutului Pedagogic. La trei săptămâni
după ce armata română trecuse Prutul, este arestat de NKVD, în urma denunţului
unui profesor de istorie, La 25 iulie 1941, Biroul NKVD din Odesa îl transferă în
Siberia, la Novosibirsk. La 2 februarie 1994 este găsit mort în camera 240 a
hotelului “Naţional” din Moscova. Asasinii i-au înscenat sinuciderea, lăsând o
scrisoare de adio adresată de savant soţiei. Numai că Moroşan n-a fost căsătorit
niciodată şi n-a avut niciun urmaş…

*
In memoriam Costică Topor
Toţi cei care am activat în INM în anii '60...'90 l-am cunoscut bine şi l-am
apreciat pe Constantin Topor, şeful atelierului de "electrice" (din corpul D etajul
II). Topor era "omul cu mână de aur", se pricepea la tot ce ţinea de prelucrări
mecanice, elemente electrice (şi chiar electronice). De câte ori aveam nevoie de un
sfat, o idee sau un aviz de specialitate, "nea Costică" era gata să ne dea o mână de
ajutor. Era o sursă inepuizabilă de cunoştinţe în toate domeniile tehnice şi mereu
dispus să le împărtăşească şi altora.
S-a născut în 1921 la Brăila, un oraş bogat. Când era mic, tatăl său îl
plimba prin port, îi plăcea să vadă cum se descarcă şi încarcă marfa, să
treacă prin hala de peşte.
Şcoala primară şi liceul le-a făcut la Brăila, iar facultatea de Chimie la
Bucureşti, unde i-a avut ca profesori pe Neniţescu si pe Spacu, de care isi aducea
cu multă plăcere aminte. Sora lui s-a căsătorit cu Virgil Cristescu, de la Institutul
de Metrologie din Bucureşti, şi aşa au ajuns la Bucureşti. După ce a terminat
facultatea, a fost luat de cumnatul său Virgil la Bucureşti şi s-a angajat şi el în
Institutul de metrologie.

183
 În 1956 a fost trimis de institut în Germania, la Berlin, ca să se specializeze în
aparatura de măsura. Acolo a fost impresionat de ordinea nemţilor. A asamblat un
aparat la concurenţă cu un neamţ şi Topor l-a asamblat primul, dar a lăsat o mizerie
mare în jurul lui, uneltele puse claie peste grămadă, pe când la neamţ totul era într-
o ordine perfectă.
La început Topor, care era un radioamator pasionat, lucra mult şi în propria
bucătărie, apoi şi-a estins activitatea şi în birou.
O perioadă (cam din anii '60 ;a '70) a fost şi profesor la Liceul de Metrologie.
Mulţi elevi i-au trecut prin mână şi îl cunoşteau.
S-a pensionat în 1980, dar a continuat să rămână activ până la sfârşitul vieţii.

Costică Topor la INM,,, şi acasă...

Avea o vorbă: "Dacă ajuţi cu drag un om, primeşti înzecit de la Dumnezeu."

A cerut întotdeauna ajutor când avea nevoie şi a fost ajutat din toata inima de
prieteni, de cunoscuţi.
S-a întâmplat de multe ori că până nu rezolva o problemă, nu avea somn.
Stătea zile intregi şi se gândea la o soluţie, cerea ajutor şi până la urmă o rezolva.
Ca fapt divers, se povestea că a avut un nepot, absolvent de Politehnică, la
facultatea de Electronică, care i-a spus odată: "Lasă nene lămpile că nu mai este
vremea lor, treci pe tranzistoare!" Şi de atunci s-a ocupat mai mult de tranzistoare
renunţând la multe aparate clasice. Era foarte mulţumit că a reuşit să facă acest pas,
care însemna o trecere grea de la o tehnologie la alta.
În anul 1971 a fost înregistrată în Marea Britanie invenţia "Transportable
standard cells and process for making same" sub numărul US 3837923 A, autori
Corneliu Buzatu şi Constantin Topor. Soluţia consta în a realiza din sticlă pisată un
"dop" în interiorul tubului de sticlă al elementului Weston, care permitea ca acesta
să devină transportabil.
A murit în 2008, la vârsta de 87 de ani.

184
 Despre originea numelui MILLEA: fapte, ipoteze
Strămoşii noştri – în special bunicul Aurel Millea, unchiul Aurel Millea şi
fratele său Silviu Millea – s-au preocupat de alcătuirea unui arbore genealogic al
familiei MILLEA. Unul din subiectele importante ale acestei lucrări a fost
formularea de ipoteze cu privire la originea numelui pe care îl purtăm, acela de
MILLEA. În legătură cu aceasta, au existat câteva presupuneri, bazate mai puţin pe
informaţii demne de încredere şi mai mult pe intuiţie şi pe imaginaţie. În orice caz,
toate considerentele invocate s-au limitat strict la aria în care a sălăşluit familia, la
pământul românesc şi la populaţia ţării noastre. Nimeni nu a avut curiozitatea – şi
nici mijloacele – de a extinde investigaţia la scară europeană sau chiar globală. Este
exact ceea ce voi încerca în cele ce urmează să suplinesc.
De ce o asemenea cercetare?. Numele unei familii este moştenit din tată în
fiu, de obicei nimeni nu ştie exact de unde provine, cine a fost primul care l-a
purtat şi ce modificări a suferit eventual în timp. Nume de familie comune îşi au
originea în însuşiri fizice ale unor personaje din trecutul familiei – LUNGU,
SCURTU, MICU, BUZATU, ŞCHIOPU, ALBU – sau provin de la locul de baştină
al vreunui strămoş – ARDELEANU, MOLDOVEANU, MUNTEANU,
IALOMIŢEANU, VRÂNCEANU, CRAIOVEANU – meseria sau ocupaţia unui
predecesor – DULGHERU, PĂDURARU, MILITARU, CIOBANU, MORARU,
PESCARU, SACAGIU, POPA – ori rangul său social – BOIERIU, NEMEŞ,
VODĂ. Foarte frecvente sunt numele “patronimice”, adică derivate din prenumele
unuia din părinţi – IONESCU, RĂDULESCU, MIHALEA, GRIGORIU,
ANTONESEI. În alte cazuri, numele de familie este pur şi simplu denumirea unui
animal – LUPU, CAPRĂ, CUCU, FLUTUR – a unei plante – PRUNEA,
FLOREA, CREANGĂ - a unui obiect – PAPUC, CIOCAN, CERCEL. În toate
aceste situaţii, obârşia numelui de familie nu este greu de stabilit.
Varietatea extrem de mare a numelor pe care le poartă indivizii unei naţiuni
face insă în general dificilă determinarea originii lor, mai ales dacă se are în vedere
şi posibilitatea preluării lor de la alte popoare. Naţiunile actuale sunt rezultatul unor
procese complicate de migraţii, influenţe şi amestecuri, în care rareori se poate
identifica soarta individuală a unui filon genealogic bine definit. În acest context,
numele familiilor suferă mutaţii spectaculoase şi uneori neaşteptate.
Să revenim acum la întrebarea iniţială: la ce serveşte cercetarea provenienţei
numelui? Este vorba în general de un interes pur istoric, legat de genealogia unei
familii, de urmărirea evoluţiei ei în cursul secolelor, de evidenţierea unor figuri
proeminente şi a legăturilor create în anumite perioade. În timpurile arhaice,
alegerea sau atribuirea numelui unei persoane era considerată în general o decizie
importantă, cu implicaţii în viaţa individului. Numele trebuia să însemne ceva şi
căuta să particularizeze individul în cadrul unei comunităţi. Multe din numele de
familie româneşti cuprind indicii lingvistice care oferă informaţii interesante despre
originea, ocupaţiile şi poziţia socială a familiei din care provine o persoană. Cum
orice problematică de acest gen are şi o ştiinţă care se ocupă de ea, a apărut
antroponimia, care studiază originea numelor de familie. O carte de căpătâi în
domeniul antroponimiei româneşti este "Dicţionarul numelor de familie româneşti"
a lui

185
Iorgu Iordan, care descrie originea şi semnificaţia numelor celor mai frecvente în
rândul populaţiei autohtone.
De multe ori, stabilirea etimologiei unui nume de familie poate fi un demers
plin de interes şi de învăţăminte. Nu sunt excluse nici surprizele, aşa cum vom
vedea şi în cazul familiei MILLEA din România.
Ce se credea despre numele MILLEA. În “Arborele Genealogic al familiei
Millea” amintit mai sus, primele legături au fost făcute cu cuvântul latinesc mille (o
mie), ceea ce a condus la ipoteza că vreun strămoş al nostru ar fi fost foarte bogat.
Numele MILLE a fost păstrat neschimbat, ca de exemplu la Constantin Mille
(1861-1927), ziarist şi scriitor, sau i s-a adăugat litera A, devenind Millea, ca la
străbunii arborelui genealogic Iacob Millea şi Ştefan Millea din localitatea Haşag,
jud. Sibiu. Autorii “Arborelui Genealogic” introduc în aceeaşi categorie şi familiile
care îşi scriu numele cu un singur “L”, adică MILEA, presupunând că trecerea de
la numele MILLEA la MILEA s-ar fi datorat doar unui proces de schimbare a
grafiei, din neglijenţă sau prin transcrierea greşită în acte, ori ca urmare a
preferinţei personale a vreunuia din membrii familiei. Ei nu exclud nici modificări
care să ducă de exemplu la MILESCU, prin adăugarea sufixului ...ESCU, obişnuit
la numele româneşti.
O altă prezumţie porneşte de la cuvântul latinesc “miles, militis”, cu
semnificaţia de oştean, soldat, militar, ceea ce ar presupune că strămoşii noştri au
fost ostaşi romani. În acest caz, însă, ar fi mai greu de explicat apariţia consoanei
duble “LL” din numele actual MILLEA.
În general, părerile exprimate de autorii “Arborelui Genealogic” în privinţa
originii numelui MILLEA se bazează pe argumente subiective, unele greu de
susţinut şi care nu explică numeroase constatări recente.
Date statistice actuale din România. Sursa cea mai la îndemână în prezent
pentru o cercetare a frecvenţei numelor de familie este cartea de telefon, adică
directorul (ghidul) posturilor fixe de telefon, care aparţin în foarte mare proporţie
societăţii “Romtelecom”. Astăzi numărul posturilor telefonice fixe din România
este undeva între 4 şi 5 milioane, ceea ce înseamnă că – admiţând o oarecare
aproximaţie – în medie una din două familii este abonată la un post telefonic (fix).
Rezultă că listele telefonice publicate sub formă de carte sau disponibile pe Internet
reprezintă o bază suficient de solidă pentru o cercetare statistică semnificativă.
Am căutat pe Internet, la echivalentul numărului de informaţii 931, mai întâi
persoanele cu numele (de familie) MILLEA. Rezultatul a fost următorul: 5
persoane numite MILLEA în oraşul Bucureşti şi 1 persoană numită MILLEA în
jud. Alba, deci în total 6 persoane. Dintre acestea, 3 aparţin familiei noastre.
Am căutat apoi abonaţii Romtelecom cu numele MILEA şi am găsit, în toată
ţara, 1455 de abonaţi cu acest nume. Cele mai multe persoane care poartă numele
MILEA, aflate în evidenţa Romtelecom, sunt în Bucureşti: 293 abonaţi. Urmează,
în ordinea ponderii, judeţele Vrancea (cu 110 abonaţi MILEA), Brăila (108
abonaţi), Dâmboviţa (105) Galaţi (100), Buzău (90), Sibiu (84), Constanţa (82),
Bacău (79), Braşov (47), Prahova (41), Ialomiţa (32), Teleorman (31), Argeş (25),
Călăraşi (25), Alba (21), Timiş (21) etc. Un număr de 21 de judeţe au între 1 şi 20

186
de abonaţi cu numele MILEA, iar restul nu au nici un abonat telefonic cu acest
nume (printre acestea, judeţele Botoşani, Covasna, Harghita, Maramureş, Sălaj).
O primă concluzie care se desprinde este că numele MILEA este incomparabil
mai frecvent decât MILLEA, acesta din urmă putând fi considerat chiar ca o
excepţie faţă de primul. De asemenea, este interesantă repartizarea pe provincii
(sau regiuni) a numelui MILEA, observându-se o oarecare concentrare în patru
zone: (a) sudul Moldovei, (b) “mărginimea” (sudul) Ardealului, (c) nordul
Munteniei şi (d) Dobrogea. Desigur, nu se poate concluziona că ar exista o anumită
continuitate a familiilor MILEA în zonele respective, din cauza mobilităţii
populaţiei, mai accentuată probabil în ultimii 60-80 de ani, dar anumite diferenţieri
pot fi totuşi admise.
Câteva observaţii. Să ne oprim puţin şi să încercăm să raţionăm pe cât
posibil fără prejudecăţi şi idei formulate “apriori”. Mai întâi, în contradicţie cu
“Arborele Genealogic” citat mai sus, am putea trata distinct cele două nume
MILLEA şi MILEA. Cu alte cuvinte, ar trebui cel puţin să punem la îndoială
originea lor comună sau, ceea ce este acelaşi lucru, derivarea unuia din celălalt.
Poate că aceste nume nici nu au vreo legătură între ele!
În al doilea rând, este puţin surprinzător faptul că numele MILEA este cu mult
mai frecvent decât MILLEA. Chiar dacă admitem – aşa cum am afirmat anterior –
că prin repetate transcrieri ale numelui în acte unele familii ar fi renunţat la
consoana dublă, acest fapt ar explica cu greu disproporţia observată.
În al treilea rând, consultarea lucrării acad. Iorgu Iordan, citată mai sus, indică
drept origine a numelui MILEA numele bulgar MILEV. Desigur, o asemenea
ipoteză nu a fost agreată de autorii “Arborelui Genealogic” – pătrunşi de un
puternic spirit “latinist”, ca toţi transilvănenii – şi în consecinţă au ignorat-o.
Evident, însă, pentru o cercetare obiectivă ea nu trebuie respinsă apriori.
În al patrulea rând, o posibilă origine a numelui MILLEA ar putea fi căutată
în cuvintele MILL (moară, în engleză) şi MILLER (morar, în engleză), cu
echivalentele lor germane MÜHLE şi respectiv MÜLLER. Dar în acest punct
suntem nevoiţi să depăşim nişte graniţe cel puţin “psihologice”, încercând să
implicăm în genealogia familiei elemente aparţinând unor popoare străine...
Vom vedea însă că, de fapt, nu avem încotro şi că vom fi nevoiţi să facem
nişte concesii importante faţă de spiritul în care a fost abordată iniţial problema.
O lovitură de teatru. În anul 1998 fiul meu Liviu Millea, aparţinând deci
familiei MILLEA, rezident în Statele Unite (localitatea Wheaton, statul Illinois),
primeşte prin poştă un volum întitulat “The New World Book of Milleas” (Noua
carte mondială a celor cu numele Millea). Lucrarea, impresionantă ca mod de
prezentare şi destul de voluminoasă (cca. 150 pagini), este închinată familiilor din
lumea întreagă care poartă numele MILLEA (aprox. 500 de familii, estimate ca
având peste 1100 de membri), majoritatea lor locuind în Statele Unite, Marea
Britanie, Irlanda şi Australia. Dintre acestea, 356 de familii sunt menţionate în
lucrare cu numele complet şi adresa poştală (stat, localitate, stradă, număr, cod
poştal etc.). Autorii lucrării – ale căror nume nu sunt menţionate – se pare că
aparţin unei firme specializate în cercetări de genealogie (“Halbert’s Family
Heritage”, 3699 Ira Road, Bath, Ohio, 44210 USA). Ei au efectuat o muncă amplă,

187
utilizând variate mijloace moderne de evidenţă pe calculator, ca liste electorale,
cărţi de telefon, ghiduri urbane şi diferite alte liste publice ale numelor de familie.
În total au fost cercetate peste 220 milioane de înregistrări ale numelor şi adreselor
din Europa, America de nord, Australasia şi Africa, cu un efort de mai multe luni şi
cheltuieli probabil de mii de dolari. Rezultatul a fost ceea ce autorii denumesc
“Registrul internaţional Millea”, pe care îl recomandă celor interesaţi de cercetări
genealogice, dându-le posibilitatea să ia legătura prin corespondenţă cu familiile
listate şi astfel să obţină informaţii suplimentare despre diverşi membri ai familiilor
respective şi să-şi completeze datele necesare evidenţei şi stabilirii genealogiei.
Zonele geografice cercetate de autorii lucrării sunt rezumate în următorul
tabel.

Numărul estimat Numărul total Familii

al familiilor estimat al indivizilor înregistrate
Statele Unite 239 526 171
Canada 6 13 4
Australia 20 44 14
Noua Zeelandă 0 0 0
Marea Britanie 158 395 113
Irlanda de nord 0 0 0
Irlanda 67 168 48
Austria 0 0 0
Germania 0 0 0
Elveţia 0 0 0
Franţa 0 0 0
Olanda 0 0 0
Africa de sud 0 0 0
Spania 0 0 0
Italia 7 20 6
Total 497 1166 356

Pentru a respecta drepturile de confidenţialitate ale familiilor identificate,

autorii le-au trecut în Registru numai pe cele care au consimţit să figureze în
lucrare.
Cu scopul de a furniza şi unele elemente de completare, în volum au fost
inserate, înainte de Registrul propriu-zis al celor 356 familii MILLEA, o serie de
alte informaţii, cuprinse în cele cinci capitole ale lucrării: (1) Marile migraţii ale
omului: origini, aşezări şi dezvoltări ale emigrărilor (35 pagini); (2) Originile şi

188
semnificaţiile numelor, sistemul Soundex (22 pagini); (3) Istoria heraldicii,
purtarea armelor, simboluri şi sensuri (11 pagini); (4) Cum pot fi descoperiţi
strămoşii, solicitarea înregistrărilor oficiale, arborele genealogic (33 pagini); (5)
Familiile Millea în lume: imigranţi Millea în America de nord, asociaţii de familii,
registre ale numelor de familie, Registrul internaţional Millea (40 pagini). De fapt,
primele patru capitole au un caracter general, cu referiri relativ puţine sau fără
referiri la numele MILLEA, rezultatele propriu-zise ale cercetării specifice fiind
concentrate în ultimul capitol.
Comentarii. Primul lucru care frapează la consultarea acestei lucrări este
modul în care a fost elaborată şi difuzată: oarecum anonimă (pe alocuri autorii
vorbesc în numele lor, dar fără a fi menţionaţi), în condiţii grafice excelente, livrată
gratuit prin poştă la adresele familiilor incluse în Registrul Millea. Cea mai
probabilă ipoteză este că o persoană (sau un grup de persoane) a comandat şi a
finanţat această lucrare. Se pare că în lume există multe lucrări similare consacrate
altor familii, destinate constituirii unor baze de date consistente pentru elaborarea
de cercetări genealogice ulterioare. Proliferarea firmelor care se ocupă de asemenea
lucrări arată că în occident există un interes crescând de investigare a trecutului
familiilor, de identificare a strămoşilor, de urmărire în timp a evoluţiei şi a
răspândirii lor. Este de presupus că a apărut aproape o modă, care continuă tradiţia
familiilor mai mult sau mai puţin nobile de a se lăuda cu trecutul lor, de a descoperi
un blazon sau alte elemente de heraldică proprii şi de a-şi orna domiciliul cu
armuri, coifuri, scuturi şi alte obiecte de luptă, precum şi diplome / steme /
blazoane înrămate.
Al doilea element de surpriză este numărul mare de familii cu numele
MILLEA care au fost găsite în ţările cercetate (din care lipsesc, printre altele, ţările
est-europene, despre care se afirmă în lucrare că vor fi incluse într-o ediţie
următoare). De notat că numele MILLEA este redat peste tot numai în grafia cu
dublu “L”, despre o posibilă variantă cu un singur “L” nevorbindu-se deloc. De
unde sunt originari aceşti MILLEA, care par mult mai numeroşi decât ne-am putea
aştepta, în ţări anglo-saxone unde un asemenea nume pare cel puţin ciudat? Cum se
pronunţă el în limba engleză, unde terminaţia “...LEA” este practic foarte rară (sau
chiar inexistentă)? (la noi, românii, sunt obişnuite numele de familie cu această
terminaţie – ca de pildă TILEA, RALEA, GOGLEA, RĂDULEA, MIHALEA –
dar la alte popoare nu le-am întâlnit). Sunt întrebări la care am încercat să găsim un
răspuns, prin mijloacele la care am putut apela, în cea mai mare parte căutând pe
Internet diverse surse (din ce în ce mai numeroase, pe măsură ce tot mai multe
persoane descoperă această cale de comunicare şi o folosesc nu numai în mod
pasiv, ci şi postând numeroase contribuţii, documente, opinii etc.).
A treia idee interesantă care se desprinde din lucrare este – fără ca ea să fie
explicit enunţată – originea engleză / irlandeză a familiilor MILLEA. Pentru
aceasta pledează, de exemplu, descrierea amănunţită a migrărilor populaţiei
irlandeze către Anglia, Scoţia, Statele Unite, Canada şi Australia, citarea chiar a
unor familii cu numele MILLEA regăsite printre pasagerii vapoarelor cu emigranţi
etc. În prima frază a secţiunii întitulate “Registrul Internaţional Millea” se afirmă:
“Registrul Internaţional Millea a fost întocmit pentru a determina unde au migrat

189
familiile Millea şi unde în lume trăiesc ele astăzi”. Se poate deduce că, cel puţin în
majoritatea celor 15 ţări în care s-a făcut identificarea familiilor Millea, acestea
provin din imigranţi veniţi din Anglia şi din Irlanda.
Surse de pe Internet. După o primă căutare pe Internet, destul de atentă dar
nu neapărat exhaustivă, au rezultat informaţii pe care le-am considerat utile.
Întrucât cele mai multe indicii descoperite conduc la o “filieră” irlandeză, mai
precis celtică, a originii familiei noastre (sau cel puţin a numelui de familie), încep
cu un pasaj consacrat istoriei celţilor, despre a căror prezenţă şi implicare în
evenimentele de pe teritoriul ţării noastre deţinem relativ puţine cunoştinţe (în orice
caz, absente sau foarte sumare în cursurile de istorie predate în şcoli).
Despre celţi. Se presupune că popoarele cunoscute sub numele generic de
“celţi” sunt de origine indo-ariană şi au venit în Europa probabil din regiunile
caucaziene, stabilindu-se mai întâi în partea centrală a Europei şi extinzându-se
apoi pe o arie largă a continentului, din Ucraina de azi, Polonia, Asia Mică,
Germania de sud, Austria, Slovacia, Cehia, România, Ungaria, până în Spania,
Franţa, Belgia, Anglia şi Irlanda. Au constituit populaţia dominantă în cea mai
mare parte a Europei în ultimele zece secole înainte de Cristos. Deşi includeau un
mare număr de triburi diferite, ei vorbeau limbi apropiate, aveau obiceiuri şi
credinţe comune şi utilizau tehnici şi stiluri artistice similare. În jurul anului 60
î.Cr. puterea lor a fost nimicită de Romani, după care au supravieţuit doar în zonele
depărtate ale Europei, în special în insulele britanice.
Au existat două grupuri celtice importante, unul cunoscut ca “celţii de şes”,
veniţi în regiunea Dunării în jurul anului 1200 î.Cr. şi răspândiţi apoi în Europa
centrală şi Irlanda. Utilizau metale ca aurul, cositorul şi bronzul, dar erau în cea
mai mare parte agricultori şi păstori. Se comportau paşnic cu popoarele în mijlocul
cărora s-au stabilit şi au influenţat puternic religia, arta şi obiceiurile localnicilor.

Aria ocupată de celţi (zona verde) în Imperiul roman (zona vişinie) şi aria
Europa, în jurul anului 600 î.Cr. ocupate de celţi, în jurul anului 60 î.Cr.
Al doilea grup, numit în general “celţii adevăraţi”, au provenit din regiunile
muntoase ale Balcanilor şi Carpaţilor, stabilindu-se iniţial, în jurul anului 600 î.Cr.,
pe malul stâng al Rinului. Ei erau un popor de luptători, aveau propria lor
“aristocraţie militară”, şi se regăseau frecvent printre mercenarii marilor armate ale
timpului. Aveau un sistem de clase distinct, a cărui respectare era impusă cu
stricteţe. Aceştia erau celţii “războinici”, care au jefuit Roma şi Delfi, ajungând să

190
domine o mare parte a Europei şi a insulelor britanice. Un grup de celţi a trecut în
Anatolia şi a înfiinţat statul Galatia (absorbită ulterior în Imperiul Roman).
Limba vorbită de celţi (numită şi “celtica veche”) aparţine familiei indo-
europene şi stă la baza limbilor actuale welsh şi bretonă. Ea include grupul limbilor
“galice” (gaelic languages), format din: galica irlandeză (Irish Gaelic, Gaeilge),
galica man (Manx Gaelic, Gailck) şi galica scoţiană (Scottish Gaelic, Gàidhlig),
vorbite respectiv în Irlanda, insula Man şi Scoţia.
Cultura celtică a fost predominantă în special la nord de Alpi, înainte de şi în
perioada de înflorire a Greciei şi Romei. Chiar şi azi, în ţinuturile Cornwall,
Cumbria (Anglia), Wales, Scoţia, Irlanda şi Bretania (Franţa) influenţa tradiţiilor şi
obiceiurilor celtice este puternică. Mai mult decât atât, urmele culturii celtice –
artă, muzică, scrieri, spiritualitate – sunt vizibile în toate zonele şi la toate familiile
ale căror rădăcini se regăsesc undeva în Europa centrală şi occidentală.
S-a stabilit ştiinţific – urmărind descendenţii lor moderni – că celţii aveau ca
grupă sanguină principală grupa “O”, spre deosebire de majoritatea popoarelor
asiatice a căror principală grupă sanguină este “B”.
Celţii erau indivizi înalţi, bine făcuţi şi puternici, cu păr blond, şaten sau
roşcat, ochi albaştri sau gri, faţă ovală, iar cei aparţinând societăţii aristocratice
erau preocupaţi de aspectul lor mereu proaspăt. Celţii erau un popor foarte curat, au
folosit săpunul cu mult înaintea romanilor.
Celţii erau organizaţi în “clanuri”, formate din descendenţii unei persoane
notabile, de obicei purtând numele acestuia. Şeful clanului este urmaşul direct al
fondatorului, “tatăl” întregului clan, având autoritate morală asupra tuturor
membrilor. Sistemul se menţine şi azi, pe alocuri sub forme modificate, în special
în Scoţia (în practică, acest principiu de clan “familial” nu este totdeauna
interpretat rigid, fiind cooptate şi familiile colaterale sau cele care acceptă pur şi
simplu autoritatea şi protecţia şefului de clan).
Răspândirea numelui MILLEA în Statele Unite şi în Anglia. Sursele găsite
pe Internet au confirmat integral prezenţa în lume a celor câteva sute de familii cu
numele MILLEA semnalate în lucrarea citată anterior “The New World Book of
Milleas”. Numele Millea a fost regăsit în numeroase liste de recensământ, liste
electorale, liste ale pasagerilor unor nave cu emigranţi, evidenţe ale naşterilor,
căsătoriilor şi deceselor, liste ale proprietarilor de terenuri, etc.
Toate aceste liste sunt publicate pe Internet fie de către autorităţi de stat, fie de
firme comerciale care le-au obţinut din surse oficiale. În acest al doilea caz, de
obicei accesul la listele nominale este liber (gratuit), dar diverse date mai detaliate
pot fi aflate numai contra cost (de exemplu, prezenţa numerică a persoanelor cu
numele MILLEA într-un stat sau într-o regiune poate fi obţinută gratuit, dar pentru
afişarea altor informaţii se plăteşte un anumit tarif).
Rezultatele unor recensământuri mai vechi sunt publice în ţări ca SUA şi
Marea Britanie şi, în general, pot fi accesate pe Internet. Sunt deosebit de
interesante câteva mostre care au putut fi găsite pe această cale (evident, nu ar fi
avut sens descărcarea tuturor datelor existente).
Iată, de exemplu, pe pagina următoare, un eşantion al rezultatelor
recensământului din SUA, 1930:

191
1930 Census results in USA:
Name, Home in 1930 (City,County,State,) Estimated Birth Year
Dallas Millea, Geneva, abt 1893
Record Mildred Millea, Geneva, abt 1919
Record Claude L Millea, Jefferson, abt 1880
Wilmer Millea, Morgan, abt 1900
Edra Katland Millea, Navajo, abt 1872
Hazel Love Millea, Navajo, abt 1890
Edga Kedtland Millea, Navajo, abt 1909
William H Millea, Cleveland, abt 1880
Nina Millea, Cleveland, abt 1887
George Millea, Cleveland, abt 1913
Lena Millea, , Cleveland, abt 1916
Elva Millea, , Cleveland, abt 1918
Hugh Millea, Cleveland, abt 1924
James Millea, Jefferson, abt 1848
Sarah Millea, Jefferson, abt 1854
John Millea, , Jefferson, abt 1895
Arthur Millea, St Francis, abt 1904
Maggie Millea, St Francis, abt 1907
Charles Millea, Alameda, abt 1875
Sylvia Millea, Alameda, abt 1883
Joe Millea, Alameda, abt 1883
Fennie Millea, Alameda, abt 1883
Fred F Millea, Lake, abt 1851
Helen Millea, Lake, abt 1871
Stanley H Millea, Los Angeles, abt 1892
Hazel A Millea, Los Angeles, abt 1894
Mavis H Millea, Los Angeles, abt 1922
Lawrence S Millea, Los Angeles, abt 1924
Shirley J Millea, , Los Angeles, abt 1925
Helen B Millea, Los Angeles, abt 1894
Lillian Millea, Los Angeles, abt 1909
Maurice Millea, Los Angeles, abt 1909
Harold Millea, Los Angeles,
Herbert N Millea, Los Angeles, abt 1904
Kathryne S Millea, Los Angeles, abt 1905
Thomas V Millea, Los Angeles, abt 1881
Janet B Millea, Los Angeles, abt 1885
Emma C Millea, Los Angeles, abt 1880
A Millea, Los Angeles, abt 1881
Alice Millea, Los Angeles, abt 1880 ino
Normand Millea, Los Angeles, abt 1908
Leo Millea, Los Angeles, abt 1915
Felia S Millea, Merced, abt 1901
Vada L Millea, Merced, abt 1907
Elizabeth Millea, Napa, abt 1881
Margaret Millea, San Diego, abt 1856
Alma M Millea, San Diego, abt 1919
Fredend S Millea, San Francisco, abt 1879
Dorothea Millea, San Mateo, abt 1888
Helen E Millea, San Mateo, abt 1912

192
 Tot pentru SUA, aceeaşi perioadă, toate prenumele celor cu numele MILLEA:
Search Results for MILLEA: All known first names for the surname MILLEA:
A ABIGAIL ABRAHAM ABRAHE ADAM
ADELAIDE ADELIA AFFRED AGNES ALACE
ALBERT ALBRECH ALENA ALEX ALEXANDER
ALFRED ALICE ALINA ANASTASIA ANASTATIA
ANDREW ANDREWS ANLEREN ANN ANNA
ANNE ANNIE ARCHIE ARRIRA ARTHUR
ASA B BARBARY BARBRA BELLA
BENJAMIN BERNADETTE BERNICE BERT BERTA
BETTY BRAYDE BRIAN BRIDGET BYRON
CALVIN CAMILLA CARL CARLUS CAROLINA
CAROLINE CATHARINE CATHERINE CAULL CHARITY
CHARLES CHARLEY CHAS CHESTER CHRISTIAN
CHRISTINA CORYDON CYNTHIA CYRUS D
DANIEL DAVID DAVIE DELLA DENIS
DENNIS DOROTHEA DOROTHY DOUGLAS E
EARL EBENEZER EDGAR EDMOND EDMUND
EDRA EDWARD EFFA EILEEN ELISABETH
ELIZABETH ELIZEE ELLEN ELSIE ELSY
EMILY EMMA EMMERSON ENOCH ERNEST
ETTA EVAN EVELYN EVERETT FANNY
FELIA FELIX FLORENCE FLOYD FRANCES
FRANCIS FRANK FRED FREDEND FREDERICKA
FREDRICK GALDIE GEORGE GEORGIA GERALDINE
GERARD GERTRUDE GLADYS GLIGOR GOERGE
GUSTOFF HANNAH HARRY HELEN HENRIETTA
HENRY HERBERT HIRAM HOBERT HOLLY
HONORA HUGH IDA IRA IRIS
ISAAC ISABEL J JACK JACOB
JAMES JANE JAS JATRECA JENNIE
JESSE JFRANKLIN JIM JINO JNO
JOAN JOANNA JOE JOHANNA JOHANNAH
JOHN JOS JOSEPENA JOSEPH JOSEPHINE
JULIA JULIE JULIOUS KATHARINE KATHERINE
KATHLEEN KATHRYN KIMBERLEY KITTIE L
LAURA LAURENCE LAURINE LAWRENCE LEANNA
LEE LEO LETTETIA LEWIS LILLIAN
LILLIE LIZZIE LOUIS LOUISA LOUISE
LUDEK LUKIAN LULIE M MAGGIE
MARCIE MARGARET MARGRET MARIA MARSDEN
MARTHA MARTIN MARY MATILDA MELVINA
MICHAEL MILLEA MINNIE NANCY NELLIE
NICHOLAS NICHOLE NICOLIS NOAH NOEL
NORA NORAH P PATRICIA PATRICK
PAUL PETER PHILIP PHILIPP POLLY
PRISCILLA R RALPH RAY REBECCA
RICHARD ROBERT ROLLIE ROSA ROSANNAH
ROSE ROY RUBY RUTH SAM
SAMUEL SARAH SAREPTA SAVANNA SEAMUS
SHALDOW SOPHIA STANCA STANLEY STELLA
STEPHEN SUSAN THERESA THOMAS THOS
TYRA URIE URSALK V VINCENT
VIRGINIA W WALTER WENZEL WILLAIM
WILLIAM WILLIE WM

193
Următoarea imagine redă distribuţia pe state a familiilor MILLEA în 1920:

O hartă similară pentru Marea Britanie, anul 1890:

194
 E foarte interesantă şi situaţia următoare, care arată numărul de familii
MILLEA în Irlanda, rezultată în urma evaluării topografice a proprietăţilor din
1848-1864:

Aceeaşi situaţie, sub formă de tabel, urmată de o scurtă istorie a numelui MILLEA,
este redată mai jos:

The table below shows the number of Millea households in each county in the
Primary Valuation property survey of 1848-64.

Carlow 2
Galway 1
Kildare 6
Kilkenny 70
Laois 4
Tipperary 5
Waterford 1
Wexford 5
Wicklow 4

195
SURNAME HISTORY:
Millea
Molloy, along with Mulloy and O'Molloy, is the anglicised version of a
number of distinct Irish names. The Ó Maolmhuaidh, from maolmhuadh
meaning "proud chieftain", in earlier times anglicised as O’Mulmoy, were
part of the southern Uí Neill, the southern branch of the large tribal
grouping claiming descent from Niall of the Nine Hostages, the fifth-
century king who supposedly kidnapped St. Patrick to Ireland. They held
power over the ancient kingdom of Fercal, covering a large part of what is
now Co. Offaly, where the surname is still very common. The family were
prominent in the early English administration of Ireland. One of their
number, then Bishop of Ferns, helped to officiate at the coronation of
Richard l, (although he later excommunicated the Earl of Pembroke) and the
chief of the family became hereditary standard bearer for the English in
Ireland. A second family were the Ó Maoil Aodha, "descendant of the
devotee of (St.) Aodh", from maol, literally "bald", a reference to the
distinctive tonsure sported by early Irish monks. As well as Molloy, this
surname has also been anglicised as Mullee. The name arose in east
Connacht, in the Roscommon/east Galway region, and remains numerous
there today. In Ulster Ó Maolmhaodhóg, "descendant of the devotee of (St.)
Maodhóg", more usually rendered into English as Mulvogue, or Logue, has
been confused with Molloy, particularly around the Glenties area. Molloy is
now common there. In 1890 there were 153 births of the name, concentrated
in counties Donegal Dublin Galway and Mayo. James Lynam Molloy
(1837-1909) was a composer of popular ballads, many of which are still
sung. "Love’s Old Sweet Song" is the best known example of his work..
M.J. Molloy (1917-1994) was a small farmer near Milltown, Co. Galway,
and a successful playwright. Many of his plays, including his best known
The Wood of the Whispering, were produced by the Abbey in the 1930s and
1940s. They enjoyed a revival in the 1980s, in the Druid theatre. Bobby
Molloy (1936 - ) has been member of Dáil Éireann, the Irish parliament, for
over 30 years, and a minister in four governments. He was one of the
founders of the Progressive Democrats in 1986.

Una din firmele de genealogie dă următorul exemplu pentru originea

numelui nostru:

196
 millea
Origin: English / Irish
Spelling vatiations include: Milward,
Milwood, Molloy and others.

In England, first found in Derbyshire

where they were seated from early
times and their first records appeared
on the census rolls taken by the
early Kings of Britain to determine
tha rate of taxation of their subjects.

Some of the first settlers of this name

or its variants were Henry Milward
settled in Virginia in 1622 with his
wife, child and sister, David and James
Milward in Boston in 1652 and Thomas
Milward in New England in 1630.

Pentru a ne forma o idee despre variantele de nume ale celor stabiliţi în Statele
Unite, am consultat listele de imigranţi din intervalul 1800-1945, alcătuite pe baza
persoanelor sosite în câteva porturi americane principale (New York, Boston, San
Francisco etc.), liste ale băncilor de credit din acele vremuri, cereri de naturalizare
etc. Din listele totalizatoare pentru perioada arătată, chiar dacă sunt incomplete,
rezultă următoarele date: numărul imigranţilor cu numele MILLEA: 88, numărul
imigranţilor cu numele (înrudit) MOLLOY: 5107.
Pe Internet există numeroase alte adrese unde se pot obţine informaţii
interesante despre acest subiect. Mai consemnăm încă una, care pare unică prin
vechimea datelor relevate: este vorba de recensământul din 1659 din Irlanda,
cunoscut sub numele de "Petty's 1659 Census", în care numele de familie Millea
este explicit menţionat; detalii la adresa:
http://www.ucc.ie:8080/cocoon/doi/atlas?section=N1001F
Concluzii. Acele din constatările noastre, care pot fi considerate obiective, ar
putea fi rezumate în cele ce urmează.
a) Mai întâi, cele referitoare la celţi:

197
 • Celţii au avut o perioadă de dominare în Europa cu o durată între 5 şi 10
secole, înaintea supremaţiei romane, aria aflată sub controlul lor acoperind peste
jumătate din continent, inclusiv actualul teritoriu al României.
• Civilizaţia şi cultura celţilor a lăsat o amprentă puternică asupra popoarelor
cu care au coabitat, fără ca elementele celtice să poată fi totdeauna distinse net de
celelalte, în primul rând din lipsa documentelor scrise.
• Pe teritoriul României există în mod cert urme ale perioadei de dominare a
celţilor, însă unele din acestea pot fi confundate cu moştenirile atribuite dacilor.
• Oricum, istoriografia poporului nostru, care de obicei începe de la daci, ar
trebui extinsă şi la perioada anterioară, prin identificarea urmelor lăsate de celţi.
b) În al doilea rând, în legătură cu numele MILLEA:
• În România numele MILLEA este relativ rar, există probabil mai puţin de
10 familii. Mult mai frecvent este numele MILEA, a cărui origine probabil nu este
aceeaşi cu a lui MILLEA.
• În câteva ţări din lume, şi în primul rând în Statele Unite, Marea Britanie,
Irlanda şi Australia, numele MILLEA este relativ frecvent, în orice caz mai
frecvent decât ne-am fi aşteptat. Numărul total al familiilor MILLEA pe glob
depăşeşte în mod cert 500.
• Marea majoritate a familiilor MILLEA din lume provine, după toate
indiciile, din Anglia şi Irlanda.
• Numele MILLEA constituie o “anglicizare” a unor nume străvechi celtice,
care au devenit – pe lângă ”Millea” – şi Molloy, O’Molloy, Mulloy, Milward,
Milwood, etc.
Mai departe, nu se pot face decât ipoteze, care ar putea fi adevărate cu un grad
mai mare sau mai mic de probabilitate. Astfel, teoretic ar fi posibil următorul
scenariu: una sau mai multe familii de celţi s-au stabilit pe teritoriul românesc
actual şi numele lor a ajuns MILLEA, printr-un proces similar celui petrecut în
Irlanda, familii care au devenit strămoşii actualilor MILLEA din România. În
favoarea unei asemenea ipoteze ar pleda şi sistemul de “clanuri” practicat de celţi,
care putea contribui la continuitatea familiilor şi a numelui acestora.
În final, nu ar fi exclus ca identitatea numelui MILLEA, întâlnit la doar câteva
familii româneşti, cu numele MILLEA al sutelor de familii provenite din Irlanda să
fie o pură întâmplare! Desigur, în istorie asemenea coincidenţe par să fie relativ
rare şi totdeauna vom fi tentaţi să căutăm explicaţii care să elimine hazardul, dând
prioritate unor posibile desfăşurări motivate. S-ar putea de asemenea afirma că
menţinerea timp de peste două milenii a unui nume de familie este greu de crezut,
aproape un miracol, în condiţiile unei istorii atât de tumultuoase şi pline de
schimbări ca a poporului român. Dar oare supravieţuirea bimilenară a limbii
române ca atare, a structurii gramaticale şi a cuvintelor de origine latină, nu este şi
ea un miracol?

198
199
Anexa 2
Supliment

200
 Momente de relaxare, anecdote, glume

Este greu să încerci să selectezi câteva din cele mai amuzante episoade ale
unei vieţi de octogenar… Voi încerca totuşi, fiindcă simt nevoia să "pigmentez"
puţin aceste memorii, care ar putea să pară cam aride, în special pentru un cititor
care nu a participat la evenimente, care priveşte din exterior relatările mele.
Şi nu mă voi limita doar la întâmplări strict personale (pe care le-am mai
inserat în capitolele precedente), ci mai de grabă voi povesti "din auzite" ce mi s-a
părut mai frapant, poante ieşite din comun…
Inventatorii kilometrului de 900 de metri. Prin anii '80 mi-a fost povestită o
întâmplare care a făcut vâlvă pe vremea aceea, dar care a fost – din motive lesne de
înţeles – imediat "muşamalizată". Undeva, prin nordul ţării, cu ocazia raportării
unor deplasări repetate pe un anumit traseu de către nişte funcţionari de stat, a
apărut un mic litigiu local: cei de la controlul financiar regional au contestat
numărul de kilometri raportaţi în nişte deconturi, deplasările fiind făcute cu
autovehiculele instituţiei
respective. Controversa a
degenerat, nici una din părţi
nu voia să cedeze, astfel că
s-a ajuns la soluţia de a
verifica "pe teren"
corectitudinea distanţei în
kilometri dintre două
localităţi anume, să zicem A
şi B. Au ieşit la faţa locului
echipele de control, au
verificat şi au ajuns la
constatarea stupefiantă că bornele kilometrice de pe marginea unei porţiuni de vreo
50 de kilometri de şosea era plantate la 900 metri între ele, în loc de 1 km !
Şi în felul acesta distanţa dintre localităţile A şi B a crescut dintr-odată cu
vreo 5-6 km !
Misterul a fost dezlegat mai târziu, când s-au făcut cercetări temeinice, în
cursul cărora au trebuit "reconstituite" fapte petrecute cu mulţi ani în urmă. S-a
descoperit că porţiunea respectivă de şosea fusese "reabilitată" (adică refăcută
complet) de către o echipă care – pentru a încasa mai mulţi bani – raportase o
lungime mai mare a porţiunii reparate. Şi ca să poată justifica şmecheria, au găsit o
metodă ingenioasă de "lungire" a şoselei lucrate…
Spectaculoasă mostră de ingeniozitate!

*
O anecdotă despre Octavian Goga. In perioada in care Octavian Goga a fost
prim ministru (1937-1938) nu exista televiziune. Aparate de radio erau puţine. De
asemenea, şi ziare erau puţine. Aşa că oamenii nu-i prea cunoşteau pe politicieni.

201
 Demnitarii nu aveau maşină cu şofer. Pentru deplasări foloseau taxiul, apoi se
făceau decontările.
Primul ministru Octavian Goga urma să vorbească la radio. A luat un taxi
până la Casa Radio. Ajuns acolo, l-a rugat pe şofer să-l aştepte. Şoferul i-a spus că
nu poate să-l aştepte pentru că se grăbeşte să ajungă acasă să-l asculte pe primul
ministru care urmează să vorbească la radio.
Atunci Octavian Goga i-a dat un bacşiş gras. Văzând bacşişul, şoferul i-a spus
primului ministru: "Îl bag în p**** mă-sii pe primul ministru! Eu vă aştept pe
dumneavoastră!"
Întâmplarea a povestit-o chiar Octavian Goga.

*
Cele 7 minuni ale comunismului. Prin anii '80 circula următoarea butadă:
1. toţi aveau de lucru;
2. deşi toţi lucrau, nimeni nu muncea;
3. deşi nimeni nu muncea, planul se făcea;
4. deşi planul se făcea, nimic nu se găsea;
5. deşi nimic nu se găsea, toţi aveau;
6. deşi aveau, toţi furau;
7. deşi toţi furau… nimic nu lipsea!
Întrebare (actuală): de ce nu ne-o fi plăcut ?

*
Cu ardeleni. În compartimentul unui tren care se îndrepta spre Cluj
călătoreau împreună, în tăcere, un bătrân ţăran ardelean şi un domn bine îmbrăcat,
cu figură de intelectual. După vreo două ore, bătrânul întreabă:
- "Domnule, no că să nu vă supăraţi, dar ce-i aia o sirenă?"
Domnul, evident tot ardelean, răspunde:
- "No că sirena-i un fel de făptură mitolojică, jumătate femeie, jumătate
peşke..."
Bătrânul mulţumeşte cuviincios şi se cufundă iarăşi în tăcere. După alte două
ore îndrăzneşte din nou:
- "No că să nu vă supăraţi, da care parte-i femeie şi care parte-i peşke???"
Domnul, care evident ştia mitolojie, explică că de la mijloc în sus e femeie şi
de la mijloc în jos e peşke.
Bătrânul începe să prelucreze informaţia asta şi înainte de a ajunge la Cluj,
întreabă:
- "Domnule, no că să nu vă supăraţi, da de care parte o fi tras Vasile
Roaită?!?!?!"

*
- Măi Văsălie, dă-mi împrumut un chil de pălincă până ce-oi face-o pe-a me.
- Ia, măi Ioane, că doar suntem pretini.
Ion, după două zile:

202
- Măi Văsălie, mai dă-mi un chil de pălincă, mă, ca n-am reuşit s-o fac pe-a me.
- Ia, mă Ioane, c-o s-o faci azi, mâne şi tu.
Ion după o săptămână venea spre poarta lui Văsălie care era la masă cu Măria lui.
Văsălie îi zice lu' nevastă-sa:
- Tu, Mărie, dacă vine la noi, zi-i că nu-s acasă (şi se bagă sub pat).
Vine Ion şi zice:
- Ziua bună, Mărie !
- Ziua bună, Ioane.
- Apăi, Văsălie une-i ?
- Nu-i acasă, zice ea.
- No, eu am vinit cu ale două chile de pălincă şi cu încă o jumate să ne cinstim ca-
ntre pretini din pălinca nouă. Dacă Văsălie nu-i aci, ne-om cinsti doar noi.
Se cinstesc, se-ncălzesc, se suie-n pat şi s-apucă Ion de ... Măria.
Văsălie de sub pat aude, simte oarece şi cugetă adânc:
- Tu-i mama ei de treabă, ce să fac ? Puşcă am, cartuşe am, dar nu-s acasă.....

*
Mailul unei blonde către firma de calculatoare de unde a achiziţionat
computerul
Bună ziua!
Daca vreau să copiez pe floppy un film, apăs butonul 'paste' şi atunci îmi
apare un text care-mi spune că nu este loc destul pe floppy. După asta apăs 'paste
shortcut', şi astfel filmul deja încape.
Problema este atunci când încerc să văd filmul pe un alt calculator, nu vrea
nici in ruptul capului...
La mine, deşi sunt avertizată că nu găseşte filmul, totuşi de pe calculatorul
meu pot să pornesc filmul de pe floppy. Care poate fi problema? Mulţumesc...
Răspunsul celor de la firmă:
Stimată doamnă,
In poşeta dumneavoastră nu puteţi băga o blană. Un bileţel însă, pe care e
scris "blana se afla în dulap", încape lejer în poşetă. Aşadar dacă nu sunteţi acasă şi
citiţi bileţelul "blana se află în dulap", atunci sigur o găsiţi acolo. Situaţia e diferită
atunci când sunteţi la prietena dumneavoastră şi citiţi bileţelul. În dulapul prietenei
puteţi căuta la nesfârşit blana, nu o veţi găsi niciodată. Explicaţie:
poşetă = floppy,
blană = filmul,
bileţel = shortcut,
dulap = calculator...

SCANDAL ÎN FAMILIE (poezie de Ion Pribeagu)

În oraşul - nu spun care -
Nu departe de aici,
Locuia un om cu stare,

203
Domnul Natan Şmilovici.

Şi, pe lîngă prăvălie

Şi o casă cu balcon,
Natan mai avea soţie
Şi un singur fiu, Aron.

Tînăr, cu purtări alese,

Elegant şi studiat,
El era mîndria casei,
O podoabă de băiat.
Despre tatăl său - de Natan -
Fabricant de jaluzele,
Se spunea că-n tinereţe
A fost mare pui de lele!
A făcut el multe pozne
Cînd era mai tinerel.
Dar cum vîrsta potoleşte,
S-a cam potolit şi el.
Într-o după amiază vagă,
Vine Aron, îmbietor,
Şi îi spune : - Tată dragă,
Vreau cu Ester să mă-nsor!
- Care Ester? - sare Natan,
Parcă prins de-o amintire -
- Fata Blimei de pe Carmel ,
Una blondă şi subţire.
- Nu se poate! E o taină
Si mi-e greu a-ţi relata
Că de mult...adică...Ester,
Ester este sora ta!
A plecat Aron, da'n suflet
Clocotea ca un vulcan.
Şi încet, încet, de-atuncea
S-a mai scurs aproape-un an.
Şi-ntr-o seară, Aron aduse
Tatălui, o veste proastă:
- Aba , o iubesc pe Leia
Şi-am s-o iau chiar de nevastă!
- Vai de mine! - exlamă Natan,
Iartă-mă de-ţi stau în cale -
Însă, şi de data asta,

204
Fi-voi contra vrerei tale!

Fiindc'odată, mama Leiei -

Crede şi nu cerceta -
M-a convins, pînă la urmă,
Că. şi Leiai-i sora ta !
Turburat de cele-aflate,
Bietu' Aron s-a dus distrus
La mămica lui iubită,
Şi i-a spus:
- Mamă, îmi vine să-mi iau viaţa
Toată lumea s-o împac.
Dă-mi, mămico, o povaţă
Şi mă-nvaţă ce să fac?
Cînd am vrut s-o iau pe Ester -
Floare, fir de micşunea,
Tata m-a oprit, spunîndu-mi
C-ar fi Ester sora mea.
Azi, cînd o-ndrăgesc pe Leia,
Stea scăldată de auroră -
Tata iarăşi se opune,
Că şi Leia-mi este soră.
Mama a rămas furată
Parcă de un gînd ascuns,
Şi-apoi, după o clipă,
Foarte veselă-a răspuns:
- Ia pe care vrei din ele!
Si nici n-o să-ţi pară rău,
Fiindcă am să-ţi spun o taină:
Natan nu e tatăl tău!

TRANSLATION TABLE FOR "BRITISH POLITENESS"

WHAT THE BRITISH WHAT THE BRITISH WHAT FOREIGNERS
SAY MEAN UNDERSTAND
I hear what you say I disagree and do not He accepts my point of
want to discuss it further view
With the greatest respect You are an idiot He is listening to me
That is a very brave You are insane He thinks I have courage
proposal
Quite good A bit disappointing Good

205
I would suggest Do it or be prepared to
justify yourself
Oh, incidentally / by the The primary purpose of
way our discussion is
I was a bit disappointed I am annoyed that
that
Very interesting That is clearly nonsense
I'll bear it in mind I've forgotten it already
I'm sure it's my fault It's your fault
You must come for It's not an invitation, I'm
dinner just being polite
I almost agree I don't agree at all
I only have a few minor Please rewrite
comments completely
Could we consider some
I don't like your idea
other options ?
Would you like another It's about time you left!
coffee?
I know all about it but I
I have no knowledge
won't admit it
I have done nothing I am in the wrong but I
wrong won't admit it
Oh really? You are totally boring
You're obviously
Fine !
incompetent
I am a bit lost I am completely lost
It was a bit unclear It is a total mess
I think I would Yes I will
You look quite well You have put on weight
She looks like the back of
She is a bright girl
a bus
Would you like a bit Certainly not
more pasta?
Maybe later Get lost
What a nuisance; I will
Of course I will come
do my best to give it a
miss
Not yet No
I will try again I can’t be bothered
206
Think about the idea, but
do what you like
That is not very important
It doesn't really matter
They are impressed
They will probably do it
Why do they think it was
their fault?
I will get an invitation
soon
He's not far from
agreement
He has found a few typos
They have not yet decided
Great, more coffee, yes
please!
They don't know about it
Supposedly they have
done nothing wrong
The subject is interesting
It's OK !
We will get there soon
It was a bit confusing
I am not so sure he will do
it
You look well
She is intelligent
Yes please
I need to ask again
He will come
Soon
He is trying his best.
 Un mecanic monta un cilindru al unui motor V12 de "Jaguar", cand văzu în
mijlocul garajului un cunoscut şi faimos chirurg...
Chirurgul era în aşteptarea şefului de service.
Mecanicul se apropie şi-i spuse:
"Hey Doc... Pot să te întreb ceva?"
Chirurgul surprins, se îndreptă spre mecanic; acesta, ştergându-şi mâinile cu o
lavetă, “lansă” următoarea întrebare...
“Uite doctore, aruncă o privire asupra acestui motor! Eu i-am deschis inima”,
i-am scos valvele şi arborele cu came, le-am reglat, le-am montat la loc şi când
totul a fost gata, motorul a funcţionat ca nou...
Atunci, de ce primesc eu un salariu atât de mic, in timp ce dumneata primeşti
un sac de bani, când de fapt, facem aceeaşi muncă?
Chirurgul se apropie de mecanic şi-i spuse, aproape şoptindu-i la ureche:
- “Incearcă să faci asta, cu motorul pornit"...

ODA SARMALEI (Păstorel Teodoreanu)

O cochetă care-şi scaldă trupu-n sos şi în smântână
şi se-nfăşoară în varză ca în valuri de cadână.
O abilă diplomată ce-a-ncheiat o strânsă ligă
c-o bardacă de vin roşu şi-un ceaun de mămăligă.
Oponentă din principiu şi un straşnic adversar
pentru tot ce e dietă sau regim alimentar.
Un buchet de mirodenii, o frivolă parfumată
ce te-mbie cu mirosuri de slănină afumată.
Locatara principală ţine-n spaţiu tolerate,
perle de piper picante, boabe de orez umflate.
O prozaică'nnăscută, cum s-o prinzi în prozodie
că de când e lumea, porcul n-a citit o poezie.
Un aducător de sete, de bei vinul cu ocaua.
Iată-n câteva cuvinte, cum s-ar defini .. sarmaua !!!

*
O broşură plină de haz: "Din lumea metrologiei"
În anul 1984, cu prilejul unei importante sesiuni ştiinţifice, INM a editat
(pentru "uz intern") un caiet umoristic, distribuit gratuit participanţilor, întitulat
"Din lumea metrologiei". În paginile care urmează sunt reproduse extrase din acest
mic volum (autori A. Millea şi O. Voinoiu).

207
208
209
 7

210
211
212
213
214
215
216
217
218
219
220
221
Astrologie = pseudoştiinţă = superstiţie
Astrologia, în forma sa tradiţională, e o formă de divinaţie
bazată pe teoria poziţiei şi mişcărilor corpurilor cereşti
(stele, planete, soare şi lună) în momentul naşterii, fapt
despre care se crede că poate influenţa profund viaţa unei
persoane. Unele forme de astrologie pretind că anumite
evenimente, cum ar fi dezastrele naturale, pot fi anticipate
prin intermediul diferitelor configuraţii-aranjamente celeste.
În realitate, astrologia nu are nicio bază obiectivă, ştiinţifică, este o simplă
credinţă sau superstiţie. Oricum ar fi, astrologia e o manifestare a gândirii magice,
care investeşte cu puteri şi forţe speciale multe dintre lucrurile văzute ca simboluri.
Ea poate fi încadrată în categoria "PSEUDOŞTIINŢĂ", care atribuie
horoscopului o importanţă exagerată, deseori considerat de mulţi ca un ghid de
viaţă.
Iată doar câteva dovezi care arată că astrologia nu este decât o superstiţie:
• Astrologia clasică se bazează pe sistemul geocentric, în care pământul este în
centrul universului iar restul corpurilor se învârt in jurul lui. Se ştie de peste
400 de ani că acest sistem este greşit.
• Astrologii dau importanţă momentului exact al naşterii: an, lună, zi, oră şi
minut. Dar care este momentul naşterii? Când se rupe apa? Când are loc prima
dilatare? Atunci când iese la lumină primul fir de păr sau un degeţel? Atunci
când e tăiat cordonul ombilical? Când are loc prima respiraţie? Sau atunci când
doctorul sau asistenta se uită la ceas şi notează ora naşterii?
• De ce sunt mai importante condiţiile iniţiale pentru personalitatea şi caracterul
cuiva, decât condiţiile care urmează? De ce este mai important momentul
naşterii decât momentul concepţiei? De ce nu se ţine cont de influenţa majoră a
corpului celest cel mai apropiat de noi, planeta Pământ, şi se ţine cont de
corpurile aflate foarte departe de noi, a căror influenţă ar trebui să fie anulată
oricum de către cea a Pământului?
• Dacă adepţii astrologiei se laudă că aceasta este o ştiinţă, atunci de ce diferite
horoscoape prezic lucruri diferite sau se contrazic între ele?
Exemplu: Taur, horoscopul zilei de 18 decembrie 2008:
- În prima parte a zilei, s-ar putea să aveţi o problemă de sănătate care vă
împiedică să faceţi ce v-aţi propus. Cel mai mult regretaţi că nu puteţi merge la o
petrecere. După-amiaza primiţi o veste bună în legătură cu o sumă de bani pe care
contaţi. Vă sfătuim să nu vă faceţi planuri până nu îi primiţi. (Sursa: "eastrolog").
- Banii vi se cam termină sau cheltuiţi o ultimă sumă fără să chibzuiţi mult
înainte. Există riscul unui eşec financiar, pentru că nu vă gândiţi serios înainte de a
deschide portofelul. Viitorul arată excepţional, planurile pe care le faceţi se
conturează din ce în ce mai bine la orizont, şi abia aşteptaţi ca visele de acum să se
materializeze. Nu vă mai merge cu vorbe dulci sau cu tentative de a-l zăpăci cu
promisiuni, ci vi se cer dovezi cât se poate de clare că priviţi relaţia cu maximă
încredere şi maturitate. (Sursa: "horoscop.ro").

222
 - Este o zi a criticilor dure, venite din toate părţile. Alţii au ceva de comentat
pe marginea faptelor tale, dar nici tu nu taci, de aici declanşându-se o dispută pe
cinste, în care fiecare îşi susţine vehement punctul de vedere. Nu ai cum să fii de
acord cu unii colaboratori, care, în loc să-şi argumenteze părerea, se folosesc de
tonul agresiv şi autoritar asupra ta. Ajunge doar să fii enervat, că vai de cel care îşi
permite azi să-ţi pună beţe în roate! (Sursa: "acvaria").
Pe pământ se nasc anual aprox. 140 milioane de copii, cea ce înseamnă că la
fiecare 10 minute se produc aprox. 2500 de naşteri. Dacă momentul naşterii este
hotărâtor pentru viitorul unei persoane, atunci ar trebui ca aceşti 2500 de indivizi să
fie asemănători şi să aibă vieţi la fel. Dar un studiu făcut pe 2000 de copii, născuţi
la intervale succesive de câteva minute în Anglia, arată că ei au căpătat
personalităţi diferite. Conform principiilor astrologiei ei ar fi trebuit sa aibă
trăsături comune. Cercetătorii Geoffrey Dean şi Ivan Kelly au studiat timp de peste
20 de ani mai mult de 100 de trăsături, cum ar fi: ocupaţie, nivel de anxietate,
agresivitate, sociabilitate, IQ, abilităţi în artă, sport, matematică, etc. Nu s-a găsit
nici o dovadă care să ateste că subiecţii aveau trăsături comune (studiul a fost
publicat în "Journal of Consciousness Studies", nr. 6-7, 2003). Sute de alte studii
similare, efectuate de psihologi, au condus la aceleaşi rezultate negative: predicţiile
astrologilor nu depăşesc nivelul unor fapte aleatorii, imaginare.
Cu toate demonstraţiile care atestă că astrologia nu este altceva decât o
superstiţie, milioane de oameni încă îşi mai bazează viaţa pe horoscop. Deseori,
una din primele întrebări din partea unei cunoştinţe noi, este: "în ce zodie te-ai
născut?" Rubrica de astrologie sau horoscop din majoritatea publicaţiilor periodice
(ziare, reviste) este "gustată" de cea mai mare parte a cititorilor (estimată la
60...80%).
De ce oamenii încă mai cred în astrologie?
• le place să audă despre ei înşişi - mai ales femeilor
• vor să aibă o sursă uşoară pentru a afla ceva despre sine sau despre alţii
• vor să ştie ce le rezervă viitorul, crezând că există o fatalitate, nu doar
hazard
• ţin minte coincidenţele nesemnificative şi ignoră nepotrivirile
• cred că problemele şi situaţiile lor sunt unice
• odată ce au fost convinşi de ceva, e greu să admită că au greşit
• se lasă influenţaţi uşor de sugestii
• este pur şi simplu o modă, un semn de "superioritate", o trăsătură
mondenă
• pentru mulţi este o simplă distracţie, un divertisment, o joacă
• alţii îi copiază pe prieteni (prietene), cred fiindcă şi alţii cred (spirit de
turmă...)
În concluzie, astrologia este o superstiţie uşoară şi inofensivă, care nu poate
dăuna individului sau societăţii, dar poate fi o cale către o credinţă gratuită şi
deşartă, un semn de subcultură şi o dovadă de multă naivitate...

223
Anexa 3
Câteva lucrări in extenso

224
 Cercetări în domeniul DIR (dispozitive inductive de
raport)
În perioada anilor '60 şi '70 o bună parte a cercetărilor pe care le-am întreprins
s-a situat în domeniul DIR. Rezultatul a fost dezvoltarea unei serii de noi etaloane
şi aparate bazate pe DIR, cum ar fi: instalaţii pentru etalonarea transformatoarelor
de curent şi de tensiune, punte pentru compararea condensatoarelor etalon, divizor
inductiv etalon cu o decadă, punte de capacitate şi dezechilibru capacitiv, punte de
conductanţă, punte Schering cu braţe cuplate inductiv, divizor inductiv în decade (3
variante), aparat pentru măsurarea raportului de transformare, compensator
universal de c.a., aparate pentru etalonarea / verificarea traductoarelor de tip selsin
şi rezolver, punte de înaltă tensiune pentru capacitate şi a unghi de pierderi etc.
În acelaşi timp, m-am preocupat de utilizarea şi aplicaţiile DIR. De exemplu,
am relatat în altă parte a acestui volum despre aplicaţiile divizorului inductiv în
decade pentru calibrarea aparaturii electrotensometrice. Pentru aceasta sistemul
clasic folosit în mod uzual era bazat pe un set de rezistoare de precizie, ale căror
rapoarte de rezistenţe serveau ca referinţă pentru indicaţiile tensometrului
electronic. Noutatea adusă de noi a fost utilizarea divizoarelor inductive în decade
ca etalon, în locul divizoarelor rezistive, având următoarele avantaje: • posibilitatea
realizării oricărui raport între 0 şi 1, în trepte de 0,0000001 • stabilitate absolută a
raportului • exactitate de ordinul 1 ppm (parte pe milion), fără a necesita vreo
calibrare.
Un alt domeniu interesant de aplicare a DIR a fost cel al traductoarelor
unghiulare de tip "selsin" şi "rezolver". Aceste traductoare, folosite curent în
diverse sisteme de automatizare, control şi reglaj pentru sesizarea poziţiei axelor de
rotaţie, turaţiilor şi pentru transmiterea de comenzi, aveau prescrişi parametri
riguroşi de performanţă şi marje de erori relativ restrânse. În INM a fost realizată o
instalaţie complexă de etalonare şi verificare metrologică a traductoarelor de tip
selsin şi rezolver, bazată integral pe elemente DIR. Ea a fost folosită timp de peste
două decenii, la solicitarea numeroşilor clienţi care aveau în dotare şi utilizau acest
tip de traductoare.
Cea mai importantă aplicaţie a DIR a fost instalaţia de etalonare „absolută” a
transformatoarelor de curent (care nu necesită un transformator etalon), cu erori
proprii foarte mici (de ordinul 1…2 ppm – părţi pe milion), pentru curenţi primari
până la 1000 A.
Am realizat de asemenea o punte cu transformator pentru compararea cu
precizie maximă a condensatoarelor etalon, pornind de la grupul de etaloane de 10
pF cu dielectric din cuarţ topit, care servea ca etalon naţional de capacitate, în
rapoarte succesive de 1 : 10, până la valori de ordinul 1 sau 10 µF.
Şi, în sfârşit, o aplicaţie care pare "banală" a fost generarea de tensiuni
alternative mici, reglabile în trepte foarte fine, alimentând un divizor inductiv în
decade cu o tensiune cunoscută, de e. de 1 V sau 10 V. Această aplicaţie a
constituit metoda uzuală de etalonare a milivoltmetrelor de c.a.
Pe paginile care urmează am reprodus o lucrare de a mea, în care sunt
prezentate principalele utilizări ale DIR, într-un mod sintetic şi sistematic
(susţinută la a 2-a Conferinţă a Electricienilor, Bucureşti 23-26 sept. 1969).

225
226
227
228
229
230
231
232
233
234
235
236
237
238
 Şi o remarcă pertinentă: vă rog să admiraţi "dexteritatea" cu care dactilografa
a reuşit să "bată" la maşină şi cele mai complicate formule, tabele, simboluri (cu
indici coborâţi sau exponenţi înălţaţi etc.). Am avut totdeauna o consideraţie
maximă faţă de aceste "sclave" moderne, executante perfecte, care puteau descifra
şi cele mai "mizerabile" manuscrise şi nu refuzau nimic, nici avalanşa de corect uri
ulterioare ! În comparaţie cu mijloacele moderne de redactare pe calculator – care
au permis ca în majoritatea cazurilor chiar autorii înşişi să-şi "dactilografieze"
operele – pe vremuri viaţa unui autor era greu de conceput fără colaborarea
permanentă cu o dactilografă (sau mai multe…).

Alte cercetări în legătură cu DIR. Dintre lucrările pe care le-am consacrat

DIR m-aş opri la cea pe care am susţinut-o la Congresul Mondial IMEKO din 1967
(Varşovia). Ea a avut ca subiect o analiză a erorilor punţilor cu transformator,
bazată pe o schemă echivalentă detaliată, ţinând seama de inductanţele de dispersie
(de scăpări) şi de rezistenţele înfăşurărilor, precum şi de capacităţile parazite ale
circuitului. Expresiile la care am ajuns sunt mai complete decât cele care pot fi
găsite în literatura de specialitate; în plus, am dat şi metode experimentale pentru
determinarea acestor erori.
În paginile următoare este redat textul integral al lucrării, aşa cum a apărut în
volumul Congresului IMEKO, precum şi în "preprinturile" care au fost distribuite
autorilor.

239
240
241
242
243
244
245
 Mai adaug că în calitate de coautor figurează la această lucrare Corneliu
Buzatu, director adjunct ştiinţific al Institutului de Metrologie la acea vreme.
Încă o lucrare legată de DIR. Prin anii 1975-1976 a apărut o solicitare din
partea ICPE (Institutul de Cercetări şi Proiectări Electrotehnice) pentru realizarea
unei instalaţii de etalonare şi verificare a traductoarelor unghiulare de tip selsin şi
rezolver (A. Millea, L. Rădoi, I. Buzdughină, C. Lungu, V. Giuhat, St. Matei:
Instalaţie pentru verificarea metrologică a părţii electrice a traductoarelor
unghiulare de tip selsin şi rezolver. Lucrările primului Simpozion Naţional de
Metrologie, Bucureşti 29-31 oct. 1981, vol. 3 p. 745-750). Era vorba de un
echipament unicat, de mare complexitate, foarte pretenţios ca performanţe, în
special ca limite de erori. Ne-am angajat să o concepem şi să o construim, pa bază
de contract.
Selsinele şi rezolverele sunt traductoare de poziţie unghiulară sub forma unor
micromaşini electrice speciale de c.a., cu mai multe ieşiri, la care există anumite
relaţii între poziţia unghiulară a rotorului pe de o parte şi rapoartele tensiunilor de
ieşire pe de altă parte.

246
 Selsinul este prevăzut cu trei ieşiri S1, S2 şi S3 la care tensiunile sunt de
forma
US1 - US3 = Um sin α; US2 - US1 = Um sin (α+2π/3); US3 - US2 = Um sin (α+π/3)
unde α este unghiul de poziţie al rotorului, faţă de o poziţie de referinţă.
Rezolverul este prevăzut cu două perechi de borne de ieşire R1-R3 şi R2-R4
la care tensiunile sunt de forma
US1-S3 = Um sin α; US2-S4 = Um cos α
unde α are aceeaşi semnificaţie (de remarcat că toate aceste tensiuni sunt în fază
între ele).
Fiecare din aceste traductoare este reversibil, adică poate funcţiona atât în
regim de generator (tensiuni de ieşire funcţie de poziţia unghiulară a rotorului) cât
şi în regim de motor (poziţie unghiulară funcţie de tensiunile aplicate). În acest fel,
ele pot fi folosite perechi, pentru a realiza transmiteri la distanţă ale rotaţiilor.
Preizia pe care o pot asigura selsinele şi rezolverele moderne este la unele
tipuri deosebit de ridicată. Exprimată în poziţie unghiulară, eroarea ajunge la
fracţiuni de minut de grad unghiular. Verificarea metrologică a lor necesită deci
etaloane capabile de precizii şi mai bune, de ordinul 5…15 secunde de arc. Dacă
partea mecanică a unei instalaţii etalon, de obicei o "masă divizoare" optică de
construcţie convenţională, asigură fără dificultăţi această precizie, partea electrică
trebuie să fie de o concepţie specială, trebuind să asigure la determinarea unor
rapoarte de tensiuni alternative precizii de ordinul părţii pe milion.
Instalaţii de acest fel erau fabricate de foarte puţine firme din lume, ca de ex.
Singer şi North Atlantic din SUA. Noi am realizat la INM o instalaţie originală
pentru etalonarea şi verificarea metrologică a selsinelor şi rezolverelor cu frecvenţa
nominală de 400 Hz, compusă în principal din:
• punte de selsin (formată dintr-un divizor inductiv cu prize, două bobine cu
miez şi un transformator de separare)
• simulator de selsin (sau selsin etalon, format din transformator de precizie
cu prize)
• punte de rezolver (două transformatoare cu prize şi unul de separare)
• simulator de rezolver (sau rezolver etalon, transformator special cu prize)
• transformator de raport (multidecadial)
• generator de 400 Hz
• voltmetru de fază
Se observă că primele 5 din cele 7 componente folosesc tehnici DIR ca
elemente de bază.
O carte tehnică detaliată prezenta teoria, construcţia şi modul de funcţionare a
fiecărui element component, dând indicaţii complete pentru efectuarea măsurărilor.
Instalaţia etalon a fost pusă în funcţiune la ICPE în anul 1978 şi a fost utilizată
intens în producţia de selsine şi rezolvere deosebit de performante a acestui institut.

Lucrări în domeniul măsurării puterii şi energiei în regim deformant.

Subiectul a constituit pentru mine un domeniu colateral, dar timp de câţiva ani (în

247
jurul lui 1980) m-a preocupat într-o anumită măsură, mai ales în urma unor discuţii
cu colegii din INM şi cu alţi specialişti despre funcţionarea aparatelor de măsurat
puterea şi energia electrică în regim deformant, adică în prezenţa armonicelor.
Regimul deformant era de multă vreme un concept "sacru" pentru energeticieni, în
toată lumea şi în mod predilect în ţara noastră. Era considerat un regim "anormal"
al unei reţele electrice, un regim dăunător din toate punctele de vedere şi, în
particular, prin erorile suplimentare de măsurare pe care le generează în majoritatea
categoriilor de aparate de măsurat. Circulau numeroase "mituri" şi "credinţe" în
legătură efectele regimului deformant, care ţi se serveau sub diferite forme şi
variante, atât în cadrul unor dezbateri cât şi în literatura tehnică scrisă.
Una din amintirile mele mai vechi era prezenţa "obsesivă" a acestui subiect în
catedra regretatului profesor Constantin Budeanu (1986-1959), unde participam şi
eu în anii 1956-1960 la şedinţele lunare de catedră, ca şef al laboratorului de
Electrotehnică, comun celor două catedre de Bazele Electrotehnicii (cea a lui
Răduleţ şi cea a lui Budeanu). A doua parte a fiecărei şedinţe de catedră era
consacrată problemelor de "regim deformant"; membrii catedrei prezentau, pe rând,
în fiecare şedinţă câte un caz practic, constatat de dânşii "pe teren" unde erau
trimişi să analizeze şi apoi să raporteze diferite situaţii ivite. Am avut de atunci
impresia că uneori lucrurile erau puţin exagerate, şi iată că mult mai târziu, peste
aproape treizeci de ani, am avut ocazia să disec puţin fenomenele şi să "demontez"
câteva din miturile care se creaseră.
Părerile mele au fost publicare într-un articol (A. Millea: Asupra măsurării
energiei active în regim deformant. Metrologia aplicată, vol. 30, 1983 nr. 3, p.
102-107), pe care îl redau în întregime în paginile următoare. Aici repet
principalele concluzii la care am ajuns,
• În regimurile deformante (şi chiar puternic deformante) care pot fi
întîlnite în practică, în cazul reţelelor corect dimensionate şi
funcţionând normal, eroarea suplimentară a contoarelor de inducţie
pentru energie activă un depăşeşte de regulă 0,5% .
• Eroarea suplimentară a contoarelor de inducţie în regim deformant
produs de receptoare neliniare este pozitivă (contorul indică în plus),
cu excepţia reţelelor slab încărcate (mult sub sarcina nominală) în care
aceste erori pot avea orice semn.
• Contoarele de inducţie, atât cele cu două sisteme cât şi cele cu trei
sisteme, au erori suplimentare nesemnificative în circuite
dezechilibrate.
• Contoarele electronice funcţionează practic fără erori suplimentare în
regim deformant, precum şi în regim dezechilibrat.
Cu aceasta, vor fi lămurite cel puţin acele consecinţe ale regimului deformant
care privesc funcţionarea contoarelor de inducţie, încă predominante în toate
reţelele electrice din România.

248
249
250
251
252
253
 Măsurarea parametrilor rezonatoarelor cu cuarţ. În urma unei solicitări,
am fost nevoiţi să elaborăm o metodologie pentru determinarea experimentală a
principalilor parametri ai rezonatoarelor cu cuarţ. A rezultat o lucrare publicată în
1988 (A. Millea, A. Băleanu, I.Z. Godra: Măsurarea parametrilor rezonatoarelor cu
cuarţ. Metrologia aplicată, vol. 35, 1988 nr. 4, p. 135-139). Am reuşit să punem la
punct un set de metode practice şi eficiente, care au putut fi aplicate folosind o
aparatură de măsurare de uz comun, de care dispuneam atunci.
În paginile următoare este redat textul lucrării în întregime.

254
255
256
257
258