Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Participarea României La Primul Război Mondial
Participarea României La Primul Război Mondial
apărarea lungii frontiere danubiene precum și a frontierei terestre dintre Dunăre și Marea
Neagră;
menținerea deschisă a strâmtorilor Bosfor și Dardanele prin care se realizau 90% din
schimburile cu exteriorul
evitarea izolării sau încercuirii politice a României prin menținerea deschisă a
comunicației Salonic-Niș-Dunăre, prevenirea blocării sale ca urmare a unor conflicte locale
sau preluării sub control strict de către una din marile puteri din regiune.[18]:pp 30-41
Pornind de la aceste considerente, politica externă adoptată de România în primii ani ai
secolului XX a fost una a „compensațiilor”, având ca principal obiectiv menținerea „balanței de
forțe” existente, ca instrument prin intermediul căruia se urmărea atât prevenirea ridicării
unui stat hegemon regional, cât și evitarea conflictelor care ar fi putut duce la modificarea statu-
quoului în sudul Dunării. [15]:pp 154
După depășirea crizei din relațiile româno-turce din 1905, și a ruperii relațiilor diplomatice cu
Grecia din același an, guvernul român condus la acea vreme de Dimitrie A. Sturdza a făcut
cunoscută această politică balcanică, al cărei pilon principal îl constituia refuzul de a se angaja
în nici o alianță la nivel balcanic, concomitent cu menținerea opțiunii de a interveni în orice
situație în care modificarea echilibrului de forțe în Balcani ar fi amenințat interesele românești.
Alianțe;
La 18/30 octombrie 1883 România a aderat la Tripla Alianță printr-un tratat bilateral cu Austro-
Ungaria. Tratatul prevedea ca aliații să-și acorde sprijin unul celuilalt în cazul unui atac din
partea Rusiei (deși aceasta nu era menționată în mod explicit) și au promis să nu se alăture unei
alte alianțe îndreptate împotriva unuia dintre ei. Germania a aderat la acord în aceeași zi, printr-
un act separat.[22]:p. 143
Alianța cu Puterile Centrale a fost piatra de temelie a politicii externe a României timp de
treizeci de ani, deoarece regele și conducătorii politici liberali și conservatori au perceput
Puterile Centrale ca fiind cea mai puternică forță militară și economică din Europa.[7]:p. 413
Prin încheierea acestei alianțe, România evită o izolarea diplomatică de care era amenințată, în
cazul realizării unei înțelegeri pe seama statului român între imperiile rus și habsburgic.
Totodată România primește anumite garanții de securitate, își consolidează poziția politică în
sud-estul Europei și reușește să primească o soluție convenabilă la „Chestiunea Dunării”.[22]:p. 143
O dată cu trecerea timpului, în alianța României cu Puterile Centrale au apărut numeroase fisuri.
Problema românească din Ungaria, în special. Opinia publică românească a devenit din ce în ce
mai ostilă față de Austro-Ungaria.
Războaiele balcanice au constituit testul cel mai sever al alianței României cu Austro-Ungaria.
În al Doilea Război Balcanic, acțiunile României nu au primit sprijinul scontat din partea
Imperiului Habsburgic, care avea ca obiectiv principal atragerea Bulgariei în Tripla Alianță. În
același timp, s-a produs o încălzire a relațiile oficiale dintre România și Franța după ce aceasta a
susținut și aprobat acțiunile României și a aprobat termenii tratatului de la București. Criza
balcanică din 1912-1913 a desăvârșit alienarea României față de Austro-Ungaria și Tripla
Alianță. […] În primăvara anului 1914, apropierea dintre România și Tripla Antantă (Marea
Britanic, Franța și Rusia) era un fapt real.
Nivelul de pregătire al Armatei
Articol principal: Situația Armatei României la izbucnirea Primului Război Mondial.
Starea Armatei României în anii premergători declanșării războiului era una precară, fapt care
avea să aibă repercusiuni grave în viitor, având în vedere că ea avea menirea de a materializa
deciziile factorului politic. Organismul militar românesc era la sfârșitul unei lungi perioade de
pace, de aproape patru decenii, rezultatul fiind că Armata României de la începutul secolului
XX avea mai mult caracteristicile unei miliții înarmate decât ale unei armate moderne. [23]:pp 7-8
Calitatea de membru în Tripla Alianță, apărea în ochii regelui și a decidenților politici ca fiind
suficientă pentru asigurarea securității, mai ales că evenimentele internaționale nu au evidențiat
mult timp iminența unui război, chiar și regional. Urmarea a fost că, armata nu a reprezentat un
obiectiv prioritar pentru guvernările care s-au succedat în acest timp, astfel că evoluția sa a fost
una lentă.[24]:p. 3
Pregătirea și dotarea armatei a fost unul dintre domeniile care au suportat cele mai semnificative
reduceri bugetare în această perioadă. Dimitrie A. Sturdza, care era și ministru de război
în 1901, justifica aceste reduceri, spunând că decât o mare oștire nepregătită, este mai bine să
avem una numai de 100.000 oameni, dar bine pregătită. Rezultatul după aproape 15 ani a fost
doar că am avut o mică oștire de 100.000 de oameni dar nepregătită și neechipată.[25]:p. 288
Trecuseră doar șapte ani de la răscoala din 1907, un eveniment care a avut un impact major
asupra elitei politice românești, prin reliefarea necesității ca bazele pe care statul român era
construit trebuiau reformate din temelii. Armata, ca si garant al existenței statului român, nu
putea face excepție. „Pentru înlăturarea răului de care am suferit până la 1907, trebuie o
acțiune hotărâtă pentru aplicarea reformelor, completarea operei sociale și economice
începute, operă atât de necesară consolidării statului nostru. Nu trebuie să așteptăm ca o
primejdie din afară unită cu o frământare interioară să prindă statul nostru într-o situație mai
grea decât aceea din 1907”.[26]
Totuși, după liniștirea răscoalei aceste intenții au fost trecute în plan secundar, astfel încât la
declanșarea crizei balcanice din 1912, percepția generală era că România nu avea instrumentul
adecvat pentru a-și îndeplini obiectivul politic propus. Nicolae Iorga aprecia că o acțiune
militară era dificilă, întrucât „noi nu puteam purta un război, neavând nimic în adevăr gata”. [27]
Deși s-au încercat niște eforturi paleative în anii 1912-1913, disfuncțiile structurale nu au putut
fi remediate, ele manifestându-se pe timpul campaniei din sudul Dunării,
din 1913. Amalgamarea unităților permanente și nepermanente, insuficiența armamentului,
munițiilor și echipamentului, slaba organizarea a serviciilor, inclusiv a celor sanitare,
pregătirea modestă a unei părți din corpul ofițeresc etc. sunt numai câteva din caracteristicile
acțiunii militare la sudul Dunării.[24]:p. 3
Lecțiile identificate din participarea la cel de-Al Doilea Război Balcanic nu au fost urmate de o
analiză serioasă și responsabilă a tuturor aspectelor, iar măsurile întreprinse au fost departe de
necesități.
Sub impactul lecției severe primite în campania la sudul Dunării în 1913 și a izbucnirii în anul
următor a Marelui Război, reforma armatei române a intrat într-o cursă contracronometru pentru
recuperarea întârzierilor și pentru întărirea capacității de luptă. Condițiile erau mult mai dure,
deoarece, la „1 ianuarie 1914, armata se găsea în cea mai mare lipsă de tot ce-i era neapărat
trebuincios pentru a intra în campanie”. De asemenea, efectivul mobilizabil nu atingea cifra de
500 000 de oameni, rezervele nu erau organizate, iar în privința armamentului, munițiilor și
echipamentului existau mari deficite. [28]:p. 141
Acest lucru a avut repercusiuni grave în campania din anul 1916, care s-a soldat cu o înfrângere
militară de proporții. A fost, într-un fel, „darul otrăvit” al victoriei ușoare din vara anului 1913.
Perioada neutralității
Articol principal: România în perioada neutralității în Primul Război Mondial
Imediat după izbucnirea ostilităților ambele tabere solicită României să intre în război de partea
sa. Astfel, Germania, prin intermediul împăratului Wilhelm al II-lea și cancelarului T. von
Bethmann-Hollweg, cereau regelui Carol I să pună în aplicare tratatul de alianță și să-și facă
datoria de aliat. La rândul său, Antanta, avansa României prin intermediu ministrului
plenipotențiar al Rusiei Stanislas Poklewski-Koziel propunere de intrare în acțiune de partea sa,
în schimbul recunoașterii drepturilor asupra teritoriilor locuite de români din cadrul Imperiului
Habsburgic.[22]:p. 157
Țara a întâmpinat criza departe de a fi unită. Existau dezacorduri politice serioase între rege și
un mic grup de germanofili pe de o parte și majoritatea politicienilor si opinia publică,
favorabile Antantei, pe de altă parte. Dar ambele părți erau de acord că era imperativ necesar să
se evite războiul.[7]:p. 415
În fața acestei situații regele decide convocarea unui Consiliu de Coroană, pentru a decide
poziția pe care trebuia adoptată. Consiliul de Coroană a avut loc la castelul Peleș din Sinaia, la
data de 3 august 1914. Consiliul a analizat două posibile opțiuni. Prima – susținută de regele
Carol I și liderul conservator Petre Carp – cerea intrarea imediată în război de partea Puterilor
Centrale, pentru îndeplinirea prevederilor tratatului de alianță. Cea de-a doua – susținută de
marea majoritate a celorlalți lideri politici – cerea rămânerea în neutralitate, prin neîndeplinirea
condițiilor pentru „casus foederis” prevăzute de art. 2 din tratat.[29]:pp 51-66
După dezbateri aprinse au prevalat opțiunea celor care pledau pentru respingerea solicitărilor
Puterilor centrale și păstrarea neutralității, pornind de la următoarele considerente sintetizate
astfel de primul ministru Ionel Brătianu: „Un stat ca al nostru, care in alianță a intrat ca stat
suveran și pe picior de egalitate, nu poate fi tratat în așa chip. […] Pe de altă parte, Romania
nu ar putea admite să ia armele într-un război a cărui cauză este tocmai nimicirea unei națiuni
mici. […] Sentimentul public este aproape în unanimitate împotriva războiului. […] Soarta
Românilor de peste munți, idealul național al românismului, sunt chestiuni pe care nici un
guvern român nu le poate nesocoti”.[29]:pp 57-58
Regele Carol I a fost profund afectat de această decizie, pe care a considerat-o ca un gest de
nerecunoștință din partea țării față de tot ce el făcuse de-a lungul domniei sale. Cu toate acestea
a acceptat decizia luată.
„Constat că reprezentanții țării aproape în unanimitate au cerut neutralitatea României. Ca
rege constituțional mă supun votului dumneavoastră, mi-e frică însă că prestigiul țării va ieși
micșorat din ședința de azi și mă tem că ați luat o hotărâre de care România se va căi în
viitor.”[29]:p. 62
Carol I, Discurs la Consiliul de Coroană din 3 iulie 1914
Comunicatul oficial dat publicității după desfășurarea lucrărilor consiliului preciza
următoarele: „Cu aproape unanimitate de voturi Consiliul a decis ca România să ia toate
măsurile spre a păzi toate fruntariile sale, adică expectativa armată.
Acțiuni politico-diplomatice
În cei doi ani care au urmat ambele tabere vor depune eforturi intense pentru atragerea
României de partea lor. Pe de altă parte, nici noul rege Ferdinand nici primul-ministru Ion I.C.
Brătianu – ale cărui simpatii înclinau spre Antantă - nu aveau vreo intenție de a abandona starea
de neutralitate până în momentul în care cursul războiului devenea clar și ei puteau fi siguri că-
și vor realiza obiectivele naționale.[15]:p. 295
La 1 octombrie 1914 la Sankt Petersburg a fost semnat un acord secret ruso-român – Convenția
Sazonov- Diamandy. Prin aceasta, Rusia garanta integritatea teritorială a României și
recunoștea drepturile acesteia asupra provinciilor din Austro-Ungaria locuite de români, urmând
ca România să le ocupe când va considera oportun. În ce privește Bucovina, principiul
naționalităților urma să servească drept bază în delimitarea teritoriilor între cele două state.[22]:p.
158
La 1 septembrie 1916 armata a 3-a bulgară a trecut frontiera bulgaro-română și a înaintat spre
Dobrogea.
Generalul rus Andrei Medardovici Zaioncikovski și trupele sale au sosit în grabă pentru a întări
frontul aliat româno-rus, în încercarea de oprire a armatei lui Mackensen mai înainte ca acestea
să cucerească calea ferată București – Constanța. Au urmat lupte grele, cu atacuri și
contraatacuri viguroase până pe 21 septembrie.
În Dobrogea, generalul Mackensen a lansat o nouă ofensivă pe 20 octombrie, după o lună de
pregătiri atente, și trupele amestecate de sub comanda sa au reușit să le învingă pe cele ruse.
Rușii au fost forțați să se retragă din Constanța spre Delta Dunării. Armata rusă era nu doar
demoralizată, dar și cu proviziile pe sfârșite. Mackensen a ales să transfere în mare secret o
jumătate din armata sa lângă orașul Sviștov (Sistova) din Bulgaria, pregătindu-se să forțeze
cursul Dunării.