Evaluare psihologică – metode psihometrice curs 1

Evaluarea psihologică prin mijloace psihometrice

1. Avantajele evaluării psihologice sistematice

Categoriile şi varietăţile de intervenţii clinice asupra psihicului uman s-au dezvoltat în

ultimul secol într-o manieră exponenţială. Cu toate acestea, cei responsabili de elaborarea lor au
fost preocupaţi cu precădere de fundamentarea lor teoretică – într-un spaţiu al perspectivelor
teoretice extrem de eterogen, variind între abordări consacrate şi „infuzii” de idei excentrice fără
corespondent în alte domenii ale psihologiei – şi mai puţin de testarea lor ştiinţifică. Astfel,
multitudinea de tipuri de intervenţii clinice dezvoltate în diverse arii ale psihologiei are, până
acum, un suport al legitimităţii ştiinţifice destul de firav, existând puţine evaluări sistematice ale
eficienţei lor. În cazul multora, autorii şi avocaţii lor oferă, în textele care le fundamentează,
ilustrări localizate ale efectelor lor pozitive, la nivelul unor pacienţi sau clienţi particulari, în
absenţa unor evaluări ale dinamicii psihologice ale acestora prin mijloace legitimate în
psihologia ştiinţifică. Utilitatea acestor studii de caz cu o metodologie exclusiv clinică este
indiscutabilă, atât în ordinea construcţiei paradigmei de intervenţie – în sensul testării iniţiale a
efectelor sale - cât şi din punct de vedere pedagogic, prezentând publicului interesat maniera
efectivă de punere a ei în practică. Totuşi, rezultatele lor nu pot depăşi nivelul unor „studii –
pilot”, rezultatele lor nu pot fi tratate ca dovezi ultime ale validităţii respectivei abordări, din
moment ce deficienţele de evaluare a fenomenelor psihologice implicate permit intervenţia
mascată a unor potenţiale variabile parazite, ce ar putea fi responsabile de fenomenele observate
„la suprafaţă” de către psiholog.
Evaluările sistematice, prin mijloace psihometrice, sunt utile pentru că oferă informaţii
credibile pe cel puţin două dimensiuni sau direcţii. Pe de o parte, ele ar verifica dacă schimbarea
psihologică a clientului în direcţia dorită este sau nu una reală. Spaţiul profesional al psihologiei
clinice şi psihoterapiei a fost caracterizat multă vreme de o permisivitate periculoasă a graniţelor
şi, ca urmare, de o mare variabilitate a seriorizăţii pregătirii ştiinţifice a celor care practică
intervenţiile clinice (mergând de la profesionişti veritabili la „farseuri”). Ca atare, de multe ori se
clamează eficienţa unor tipuri de intervenţii terapeutice, în scopul atragerii unor noi potenţiali
clienţi sau cel puţin adepţi, a căror fundament ştiinţific este îndoielnic. Comunitatea profesională
şi cea societală – direct interesată de selectarea de servicii psihologice de calitate – sunt însă
lipsite, de multe ori, de mijloace ştiinţifice şi credibile prin care aceste intervenţii să poată fi
ierarhizate. Ca urmare, perpetuând şi profitând şi de mitul că intervenţiile terapeutice sunt
ireductibile la criterii cantitative de eficienţă, din moment ce ele mizează pe dinamica profund
calitativă a relaţiei terapeutice, certificarea competenţei în acest domeniu se face deseori prin
vehicolul vizibilităţii sociale, dependentă de priceperea respectivului psiholog în a-şi promova
serviciile – un criteriu complet în afara sferei de legitimitate reală. În acest context, verificarea
prin mijloace psihometrice, credibile, ale caracterului real al schimbării psihologice ar putea
reprezenta un astfel de mijloc de ierarhizare a ofertelor psihoterapeutice.
În al doilea rând, evaluările sistematice pot indica dacă tratamentul psihoterapeutic
aplicat este cel responsabil pentru schimbare, certificând astfel validitatea intervenţiilor din acest

1
 Evaluare psihologică – metode psihometrice curs 1

domeniu. O abordare ştiinţifică a traseului psihologic parcurs de client de la intrarea în terapie

până la încheierea ei, incluzând şi mijloace psihometrice, poate elucida dilema pe care se bazează
multe din îndoielile scepticilor cu privire la eficienţa reală a psihoterapiei în general: sursa reală
a schimbării este, în realitate, conţinutul intervenţiei aplicate sau relaţia cu terapeutul? Mai mult,
cât din această schimbare se datorează factorilor fără legătură cu psihoterapia, cum ar fi
modificările din contextul vieţii sale personale, sau dinamicile sale psihologice care s-ar fi
produs chiar şi în absenţa oricărei intervenţii psihoterapeutice?
În contextul psihoterapiei, obiectivul general al creşterii legitimităţii ştiinţifice a acesteia
este urmărit prin mai multe roluri ale evaluării psihometrice. Pe de o parte, ea poate certifica
validitatea afirmaţiilor terapeutului cu privire la schimbările psihologice ale clientului, prin
simpla comparaţie între profilul său psihologic pe dimensiunile relevante, supuse intervenţiei
realizate (de exemplu, anxietate), înainte şi după aceasta. Pe de altă parte, ea poate ghida
construcţia şi aplicarea intervenţiei terapeutice, îndeplinind un rol de suport permanent, în mai
multe privinţe:
• poate indica probabilitatea cu care diverse abordări ar putea avea efectul scontat, sau
efecte negative, nedorite; de exemplu, decizia de utilizare a hipnozei poate fi luată în funcţie de
profilul psihologic al clientului, derivat din evaluări psihometrice, pe anumite dimensiuni
psihologice ce ţin de sugestibilitate.
• poate sugera anumite dimensiuni psihologice sensibile, relevante pentru problema
psihologică curentă a individului. De exemplu, prin utilizarea unei scale de evaluare a percepţiei
adulţilor asupra modului în care au fost crescuţi de părinţii lor (cum ar fi scala EMBU, ce include
14 aspecte ale comportamentului parental – abuziv, inductor de vinovăţie, stimulativ, etc., reduse
la patru factori majori – respingere, căldură emoţională, supraprotecţie şi favorizare - Arrindell et
al., 1994) psihologul poate depista anumite elemente problematice în relaţia cu părinţii, ce pot
deveni – în funcţie de gradul de conexiune dintre ele şi problema psihologică curentă - ca „centre
de greutate” în construcţia intervenţiei sale terapeutice asupra acestei probleme.
• poate sonda în profunzime cu economie de timp. Dată fiind complexitatea psihicului
uman, numărul de astfel de eventuale „piste” psihologice (elemente relevante pentru problemă şi
pentru scopul terapeutic) este uriaş. Utilizarea de instrumente standardizate oferă avantajul
suplimentar al unor profiluri psihologice detaliate, de profunzime, relevând tiparul psihologic în
care se încadrează un individ nu doar la nivel general, al conceptul global relevant, ci şi la cel al
poziţiei sale pe diversele dimensiuni ale acestuia. Suportul teoretic pe baza căruia a fost construit
instrumentul şi rezultatele studiilor anterioare de validare ale acestuia atestă atât importanţa
acestor dimensiuni (în sensul că ele acoperă într-adevăr segmente separate ale semnificatiei
acelui concept şi nu sunt etichete goale de conţinut), cât şi specificitatea lor (în sensul
distinctivităţii uneia în raport cu celelalte). Fundamentarea instrumentelor standardizate de
evaluare psihologică pe astfel de studii ştiinţifice face ca informaţiile pe care ele le oferă într-un
timp relativ scurt şi credibilitatea acestor informaţii să poată fi obţinute prin alte metode (cum ar
fi interviul clinic sau observaţia) doar în urma unor investiţii considerabile de timp şi efort de
elaborare ştiinţifică.

2
 Evaluare psihologică – metode psihometrice curs 1

• deoarece evaluarea sistematică a individului oferă feed-back asupra efectelor

tratamentului, ea poate indica momentele în care sunt necesare schimbări pe parcursul acestuia,
facilitând adaptarea strategiei terapeutice la dinamica psihologică a pacientului.
Utilizarea evaluărilor sistematice nu este, însă, nici pe departe un fenomen generalizat în
comunitatea psihoterapiei. O parte din această reticenţă vine din complexitatea informaţiilor de
natură psihometrică pe care psihologul ar trebui să le poată utiliza în selecţia şi construcţia
instrumentelor standardizate, ce pot creea impresia unei matematizări excesive a psihologiei,
contrastând cu caracterul profund „umanist” (în sensul de non-formalizat) al intervenţiilor
psihoterapeutice stereotipe. O altă sursă importantă de reticenţă este înţelegerea practicilor din
acest domeniu ca fiind insularizate în raport cu restul psihologiei şi „protejate” de exigenţele de
ordin ştiinţific ce reglează demersurile teoretice şi de intervenţie din aceasta, în virtutea mitului
menţionat anterior – al naturii exclusiv calitative, şi nu cantitative, a intervenţiei
psihoterapeutice. O altă nuanţă a acestei mitologii este aceea că majoritatea problemelor
psihologice nu sunt măsurabile, ci reprezintă manifestări irepetabile, specifice acelui individ. În
realitate, psihologia ştiinţifică admite posibilitatea măsurării oricărui domeniu al psihismului
uman, iar evaluarea psihologică poate avea în vedere nu doar aspectele stabile ale personalităţii –
trăsăturile de personalitate – ci şi stările tranzitorii – care pot fi eliminate din profilul psihologic
al individului (de exemplu, stările depresive) sau cele variabile ca nivel (de exemplu, stima de
sine). La modul general, psihologia clinică poate utiliza evaluările prin intermediul
instrumentelor standardizate pentru a obţine informaţii cu un nivel cel puţin satisfăcător de
validitate cu privire la caracteristicile personale de interes, comportamentele desfăşurate în mod
uzual de individ, cogniţiile şi emoţiile sale, apreciind în funcţie de ele progresul spre scopurile
terapeutice stabilite împreună cu respectivul individ.

2. Comparaţii între evaluarea sistematică şi cea clinică

În locul evaluărilor sistematice, cei care profesează în psihoterapie aleg de multe ori
evaluarea „clinică”, în sensul fundamentării diagnosticului şi profilului psihologic al pacientului
pe un set de informaţii prelevate prin diverse alte metode (interviuri, observaţie, studiul de caz,
sau chiar altfel de instrumente de evaluare cu o validitate contestată în psihologia contemporană,
cum sunt testele proiective). Combinarea acestor informaţii (şi ponderarea lor în funcţie de
importanţa percepută pe care o deţin) în direcţia inferării dinamicii psihologice şi trăsăturilor
relevante ale individului se face deseori pe baza intuiţiei psihologului, a unui set de reguli de
decizie derivat din experienţa personală cu cazuri similare. O astfel de abordare are avantaje
clare în ceea ce priveşte gradul de control personal al psihologului asupra metodei, respectiv în
cea a uşurinţei de utilizare. Cei care optează pentru acest domeniu profesional sunt de multe ori
seduşi intelectual tocmai de subiectivismul său extrem, de fluiditatea şi creativitatea implicate în
înţelegerea psihicului uman, de relaţia „sufletească” dintre terapeut şi client ghidată cu precădere
de primul pe baza intuiţiilor şi aşteptărilor sale.

3
 Evaluare psihologică – metode psihometrice curs 1

Totuşi, acest tip de evaluare are un nivel de corectitudine şi eficienţă semnificativ mai
slab în comparaţie cu utilizarea metodelor sistematice, statistice. Tema comparaţiei dintre cele
două abordări nu este deloc una nouă. Încă din 1954, Paul Meehl – un psiholog clinician ce a
insistat pe parcursul carierei sale în favoarea utilizării suportului oferit de statistică de către
colegii săi de breaslă – a sintetizat rezultatele mai multor studii asupra validităţii celor două
abordări, toate indicând faptul că evaluarea sistematică este superioară celei pur clinice.
Cercetările de după acel moment au întărit acest rezultat, majoritatea utilizând drept criteriu al
validităţii corectitudinea predicţiei făcute de reprezentanţii celor două abordări. Opţiunea pentru
acest criteriu este explicabilă prin prisma faptului că el pune în relaţie evaluarea propriu-zisă a
individului cu un set de comportamente pe care psihologul prezice că le va desfăşura în viitor, în
funcţie de caracteristicile psihologice rezultate în urma evaluării. Cu alte cuvinte, el reprezintă un
reper obiectiv de departajare, spre deosebire de diagnosticul în sine, a cărui validitate nu poate fi
evaluată printr-un criteriu obiectiv. Trebuie menţionat că în construcţia instrumentelor
standardizate, acest aspect al predicţiei comportamentale reprezintă o dimensiune obligatorie a
calităţii psihometrice a scalei de evaluare – cea a validităţii de criteriu predictive. Mai mult,
cunoaşterea acestei caracteristici psihometrice a instrumentului oferă psihologului informaţii nu
doar despre relaţia dintre trăsătura măsurată şi un anumit comportament, ci şi cu privire la
probabilitatea ca un anume individ să realizeze acel comportament.
Un exemplu de astfel de studiu de evaluare paralelă a celor două abordări este cel realizat
într-o clinică asociată universităţii din Pittsburgh (Gardner et al., 1996). Sarcina pe care au
realizat-o psihologii (subiecţi ai acestei cercetări) practicanţi ai evaluării de tip clinic, respectiv
sistematic a fost să prezică apariţia comportamentelor violente în cazul fiecăruia dintre cei 784
de pacienţi internaţi în acea clinică în următoarele 6 luni. Indicatorul utilizat pentru a aprecia
corectitudinea prognosticului a fost unul relevant pentru validitatea discriminativă a
instrumentelor din psihologie, şi anume AUC (Area Under the Curve – prezentat într-un curs
ulterior). Rezultatele au arătat că acest indicator a avut valoarea 0,74 pentru predicţia statistică; şi
doar 0,63 pentru cea clinică, adică mult mai apropiat de pragul de 0,5 care corespunde absenţei
totale a corectitudinii predicţiei.
O meta-analiză mai recentă a studiilor de acest tip (Grove et al., 2000) arată faptul că
predicţia statistică a fost mai validă decât cea clinică în 44% din cazurile incluse în studiile
citate, în timp ce predicţia clinică a fost mai validă decât cea statistică doar în 6% din cazuri. În
medie, diferenţa dintre corectitudininea predicţiilor pe baza celor două abordări este de 10%, în
favoarea celei sistematice. Dintre toate sursele de informaţii ce pot fi incluse în evaluarea clinică,
una are o influenţă negativă mai substanţială asupra corectitudinii sale, ea fiind, în acelaşi timp,
şi prototipul acestui tip de abordare; astfel, se pare că predicţia clinică îşi pierde din validitate în
special atunci când evaluarea includea interviuri cu pacienţii, relevând încă o dată diversele
probleme şi limite ale acestei metode.
Un alt rezultat interesant al cercetărilor pe această temă, relevat prin comparaţii între
clinicieni cu grade diverse de experienţă, doctoranzi, studenţi, etc., este acela că nivelul de
experienţă în evaluarea clinică nu influenţează corectitudinea acesteia (Walters et al., 1988). De

4
 Evaluare psihologică – metode psihometrice curs 1

exemplu, evaluările clinice făcute de profesioniştii în domeniu au acelaşi grad de corectitudine ca

al celor făcute de studenţii la facultăţile de psihologie, indiferent de informaţiile luate în calcul:
interviuri, studii de caz, observaţii comportamentale, teste proiective, răspunsurile pacienţilor la
anumiţi itemi din teste psihometrice, înregistrări video ale şedinţelor de psihoterapie, etc. Cel mai
ilustrativ rezultat pe această temă este cel a două studii (Goldberg, 1959; Robiner, 1978) asupra
interpretării testului Bender – Gestalt, în care psihologii clinicieni au avut un nivel de
corectitudine al evaluărilor egal cu cel al secretarelor lor. Mai mult, unele studii relevă o
corelaţie negativă între experienţă şi validitatea evaluărilor şi recomandărilor clinice (ex: Herman
et al., 1999), explicabil prin intervenţia mai masivă a diverselor deformări cognitive în cazul
psihologilor cu experienţă, prin încrederea lor mai mare în acestea, ce pot afecta corectitudinea
evaluărilor.

3. Surse ale deficienţelor evaluării clinice

Literatura de specialitate enumeră o serie de surse predilecte de probleme ale evaluării

clinice, şi anume:
• Utilizarea de instrumente deficitare de evaluare – cu o validitate redusă – şi reticenţa în
folosirea instrumentelor standardizate, cu calităţi psihometrice validate.
• Lipsa feed-back-ului complet şi corect de la client sau pacient; din cauza relaţiei de
autoritate dintre cei doi parteneri (psihologul şi pacientul), ultimul are tendinţa de a-şi cenzura
feed-back-urile care ar putea sugera deficite în eficienţa intervenţiei aplicate de psiholog
(construită pe baza evaluării din primul moment); un efect similar îl are şi sugestibilitatea
pacientului, care predispune la acceptarea poziţiei psihologului indiferent de corectitudinea sa.
Mai mult, majoritatea dinamicilor psihologice implicate în acest spaţiu al intervenţiei clinice sunt
subtile, dificil de verbalizat pentru pacient.
• Euristicile cognitive, adică deficienţe în procesarea informaţiei de către psiholog pe
parcursul evaluării clinice, facilitate de caracterul ambiguu, polisemantic al informaţiilor pe care
se bazează aceasta. Una dintre cele mai frecvente astfel de erori este iluzia corelaţiei, manifestată
prin credinţa în faptul că două seturi de elemente între care nu există o legătură semnificativă
sunt corelate. În cazul evaluărilor făcute pe baza intuiţiilor psihologului, iluzia corelaţiei se
produce atunci când acesta consideră că există o legătură semnificativă între anumite
caracteristici psihologice şi anumite manifestări comportamentale care sunt stereotipice pentru
ele, fără însă ca această asociere să fie una cu baze ştiinţifice. Un exemplu pe această temă este
un studiu (Chapman & Chapman, 1967) asupra interpretărilor desenelor făcute de subiecţi în
cadrul testului figurii umane („desenul persoanei): în mod frecvent, psihologii participanţi la
studiu au interpretat desenele în care ochii personajelor erau mai mari decât normalul ca fiind un
indiciu al faptului că respectivul subiect este o persoană suspicioasă sau permanent vigilentă, cu
toate că manualul testului nu include o astfel de asociere. Acest exemplu este ilustrativ şi pentru
fenomenul euristicii reprezentativităţii (Tversky & Kahneman, 1972), în sensul că desenul
respectiv este considerat a fi diagnostic pentru acea trăsătură de personalitate şi din cauza

5
 Evaluare psihologică – metode psihometrice curs 1

faptului că el este reprezentativ în gândirea curentă, în simţul comun, pentru „portretul robot” al
unei persoane suspicioase sau vigilente.
• Eroarea de confirmare este un alt fenomen – pe lângă cele legate de calitatea feed-back-
ului primit de la clienţi – care afectează capacitatea psihologilor de a-şi îmbunătăţi în timp
corectitudinea evaluărilor, prin raportare la evoluţia psihologică a individului evaluat. Ea se
referă la tendinţa lor de a acorda mai multă atenţie şi chiar de a căuta, selecta, şi ţine minte cu
precădere informaţiile care le sprijină sau confirmă ipotezele, în defavoarea celor care le
contrazic (Garb, 2003). Ea apare încă din momentul deciziei psihologului cu privire la
„întrebările potrivite” pe care le va adresa clientului în procesul evaluării clinice, pentru că de
multe ori ele sunt ghidate de o impresie (în termeni psihologici) construită de la primul moment
al interacţiunii dintre ei. Această primă impresie (mai mult sau mai puţin conştientă) reprezintă
ipoteze pe care răspunsurile la întrebările puse au rolul de a le confirma. De asemenea,
informaţiile care confirmă aceste ipoteze vor fi cele cărora li se va acorda o atenţie superioară în
construcţia diagnosticului final. Dat fiind faptul că aceste deformări ale răspunsurilor şi
comportamentului celui evaluat sub impactul ipotezelor psihologului se prelungesc şi în aria
memoriei, eroarea de confirmare explică dificultăţile psihologilor care utilizează exclusiv
evaluarea clinică de a învăţa din experienţă.

4. Metode obiective de evaluare

Alternativa propusă de evaluarea psihometrică poate fi rezumată sub formula „metodelor

obiective de evaluare”; obiectivitatea lor nu este, fireşte, una perfectă (cum este cea din ştiinţele
naturii), ci această sintagmă are rolul de a sublinia distanţa faţă de celelalte metode, ale
diagnosticului pur clinic. Deci, ele au pretenţia de a fi „semnificativ mai obiective” decât acestea.
Principiul construcţiei instrumentelor standardizate, după regulile psihometrice, este acela că în
folosirea acestor instrumente, respectând regulile prestabilite orice evaluator ar acorda aceleaşi
scoruri persoanei evaluate. În termeni mai tehnici, aceasta ar însemna ca acordul dintre
evaluatori să fie maxim, iar varianţa datorată evaluatorilor să fie minimă, adică diferenţele de
rezultat al evaluării (de profil psihologic la care ajunge aceasta) dintre două persoane să provină
într-o măsură minimă din faptul că una a fost evaluată de un anumit psiholog, iar cealaltă – de
altul; ideal ar fi ca aceste diferenţe de profil să fie determinate în exclusivitate din diferenţele de
personalitate dintre cele două persoane.
Prototipul instrumentelor din „arsenalul” evaluării psihometrice este testul, ce poate fi
definit ca o procedură sistematică în care individului i se prezintă un set de stimuli la care
răspunde, aceste răspunsuri permiţând evaluatorului să îi acorde anumite valori numerice. Pe
baza acestora poate fi construită interpretarea cantitativă a răspunsurilor, adică pot fi făcute
inferenţe despre gradul în care individul posedă respectiva caracteristică. Conceptul de „test
psihologic” se referă la un set de instrumente care permit evaluarea oricărui individ prin
raportare la întreaga populaţie, în funcţie de caracteristicile sale relevante pentru trăsătura
evaluată (de exemplu, vârsta pentru evaluarea inteligenţei). Acest avantaj al universalităţii, oferit

6
 Evaluare psihologică – metode psihometrice curs 1

de existenţa unui etalon pe întreaga populaţie, presupune însă investiţii considerabile (în special
de timp şi de ordin logistic) în etapa de construcţie a instrumentului. De asemenea, majoritatea
testelor acoperă concepte psihologice destul de generale (de exemplu, personalitatea sau
inteligenţa), încadrând individul evaluat pe un set de factori ce compun respectivul concept,
reflectând dimensiuni mai specifice.
Cu toate că utilizarea testelor are avantaje clare – în termeni de evaluare în raport cu
întreaga populaţie şi de bogăţie a rezultatelor, de comprehensivitate a evaluării), în psihologia
contemporană – atât în spaţiul cercetării, cât şi în cel aplicat în diverse arii, inclusiv cea clinică) –
sunt din ce în ce mai des utilizate aşa-numitele „scale scurte” (RAI - Rapid Assessment
Instruments). Termenul de „scală” sugerează diferenţa faţă de test, în cele două privinţe
menţionate mai sus: în primul rând, ele vizează concepte mult mai specifice, bazate pe o
decupare precisă a spaţiului psihologic asociat lor (de exemplu, „auto-monitorizarea”, sau
„nevoia de cogniţie”). În al doilea rând, majoritatea acestor instrumente nu au un etalon construit
pe întreaga populaţie, ci cel mult unul valabil pe o populaţie foarte specifică (de exemplu, un
etalon pe copiii cu părinţi divorţaţi în cazul scalei de Lipsă de speranţă la copii). În rest, însă,
construcţia lor respectă aceleaşi exigenţe psihometrice ca şi cele implicate în construcţia testelor,
de la alegerea itemilor şi a scalelor de răspuns potrivite la rafinarea progresivă a bateriei de itemi
până la momentul în care aceasta respectă standardele cu privire la fidelitate, validitate de
conţinut, de construct, predictivă, etc. Avantajul acestor instrumente în psihologia clinică este
acela că ele oferă posibilitatea evaluării în profunzime a unui număr mare de dimensiuni
psihologice pe care clinicianul le consideră a fi relevante pentru respectivul individ,
administrându-i un număr redus de itemi; în acest fel, validitatea răspunsurilor sale este crescută,
iar gradul de discomfort pe care îl induce situaţia de evaluare este minimizat.

Bibliografie
• Arrindell, W.A., Perris, C., Eisemann, M., van der Ende., J., Gaszner, P., Iwawaki, S., Maj, M., Zhang, J.
Parental rearing behaviour from a cross!cultural perspective: a summary of data obtained in 14 nations. In C. Perris,
W. A. Arrindell, & M. Eisemann (Eds), Parenting and Psychopathology. Chichester: Wiley
• Chapman, L. J., & Chapman, J. P. (1967). Genesis of popular but erroneous diagnostic observations.
Journal of Abnormal Psychology, 72, 193-204.
• Garb, H. (2003). Clinical judgment and mechanical prediction, în Graham, J., Naglieri, J., Handbook of
psychology Vol X. Assessment psychology, John Wiley & Sons, Inc.
• Gardner, W., Lidz, C. W., Mulvey, E. P., & Shaw, E. C. (1996). Clinical versus actuarial predictions of
violence by patients with mental illnesses. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 64, 602–609.
• Goldberg, L. R. (1959). The effectiveness of clinicians’ judgments: The diagnosis of organic brain damage
from the Bender-Gestalt test. Journal of Consulting Psychology, 23, 25–33.
• Grove, W. M., Zald, D. H., Lebow, B. S., Snitz, B. E., & Nelson, C. (2000). Clinical versus mechanical
prediction: A meta-analysis. Psychological Assessment, 12, 19–30.
• Havârneanu, C. (2000). Cunoaşterea psihologică a persoanei, Iaşi, Polirom
• Hermann, R. C., Ettner, S. L., Dorwart, R. A., Langman-Dorwart, N., & Kleinman, S. (1999). Diagnoses of
patients treated with ECT: A comparison of evidence-based standards with reported use. Psychiatric Services, 50,
1059–1065.

7
 Evaluare psihologică – metode psihometrice curs 1

• Kahneman, D., Tversky, A. (1972). Subjective probability: A judgment of representativeness. In

Kahneman, Slovic, Tversky. Judgment under uncertainty: Heuristics and biases. Cambridge: Cambridge University
Press.
• Meehl, P. E. (1954). Clinical versus statistical prediction: A theoretical analysis and a review of the
evidence. Minneapolis: University of Minnesota Press.
• Robiner, W. N. (1978). An analysis of some of the variables influencing clinical use of the Bender-Gestalt.
Unpublished manuscript.
• Stan, A. (2002). Testul psihologic – evoluţie, construcţie, aplicaţie, Iaşi, Polirom
• Walters, G. D., White, T. W., & Greene, R. L. (1988). Use of the MMPI to identify malingering and
exaggeration of psychiatric symptomatology in male prison inmates. Journal of Consulting and Clinical Psychology,
56, 111–117.
• Weiner, I. (2003). The assessment process, în Graham, J., Naglieri, J., Handbook of psychology Vol X.
Assessment psychology, John Wiley & Sons, Inc.