DUMITRU BALTAG

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

____________________________________________________________________________
SINTEZE PENTRU EXAMEN

Chişinău
CZU _____________
Recomandată de Senatul Universităţii Libere Internaţionale din Moldova,
proces-verbal___________

2
 Reprezintă o încercare de a promova acest tip de curs universitar, larg răspândit şi
utilizat în practica universală occidentală.
Lucrarea are avantajul unei prezentări sintetice dar cuprinzătoare şi aduse la zi, a
întregului domeniu al Teoriei generale a dreptului.
În principal, cartea poate fi folosită ca un instrument ajutător pentru studenţii
facultăţilor de drept sau din cele în care se studiază această disciplină. În egală măsură ea
este utilă şi pentru cei care înfăptuieşte învăţământul juridic şi cercetarea ştiinţifică, precum
şi tuturor celor interesaţi de structura dreptului.
Cartea beneficiază de prezentare sintetică a întregului domeniu al Teoriei generale a
dreptului, structurarea pe teme, cu evidenţierea aspectelor esenţiale şi a ideilor cheie,
bibliografie selectivă, atent selecţionată de autor.

3
 CAPITOLUL I
Sistemul ştiinţei dreptului. Locul teoriei generale a dreptului în sistemul
ştiinţelor juridice

§ 1. Consideraţii privind rolul ştiinţei. Noţiuni de terminologie. Sistemul ştiinţelor sociale –

propuneri de clasificare. Sistemul ştiinţelor dreptului (ştiinţelor juridice). § 2. Caracteristica generală a TGD
ca ştiinţă şi disciplină didactică. Locul şi rolul TGD în sistemul ştiinţei dreptului. Obiectul de studiu a TGD.
Raporturile TGD cu alte ştiinţe. Funcţiile Teoriei generale a dreptului

§ 1. Consideraţii privind rolul ştiinţei

1.1. Noţiuni de terminologie. Terminologia juridică se prezintă ca sistem ce asigură
unitatea de gândire şi de exprimare în drept, ca armonizare a termenilor şi ca liant între
ramurile dreptului.
Termenii juridici sunt acele instrumente ale gândirii juridice care identifică în
realitatea juridică fiecare element ori fiecare aspect ce prezintă interes pentru drept. Termenii
sunt instrumentele primare ale gândirii juridice şi permit, prin evaluarea realităţii juridice,
trecerea de la limbajul comun şi de la oricare alt sistem de semne şi semnale către limbajul
juridic şi sistemul constituit din aceştia.
Noţiunile juridice se constituie pe nivelul superior următor, fiind instrumente
fundamentale ale gândirii juridice, prin care se efectuează generalizarea, sintetizarea şi
abstractizarea, stabilindu-se astfel fiecare componentă, ca unitate de sine-stătătoare a sistemului
de drept, care are un corespondent în realitatea juridică.
Conceptul, „lato sensu”, reprezintă un instrument al gândirii, care permite efectuarea
operaţiilor de generalizare şi abstractizare.
Conceptele juridice sunt instrumente juridice complexe care exprimă prin formule
juridice ample şi stabile realitatea juridică şi care asigură fundamentarea filosofică şi
axiologică în drept. Conceptele juridice reprezintă pilonii de susţinere ai oricărui sistem juridic.
Categoriile juridice sunt instrumente juridice care selectează pe criteriul
specificităţii, alcătuind tipologii clasificatoare.
Categoriile juridice ajută la sistematizare în cadrul aceleiaşi sfere a realităţii
juridice; permit realizarea diferenţei specifice în cadrul aceleiaşi instituţii juridice ori în
cadrul aceleiaşi ramuri de drept; permit trecerea de la o ramură de drept la alta.
Principiile unui sistem constituie ansamblul propoziţiilor directoare cărora le sunt
subordonate atât structura, cât şi dezvoltarea sistemului1.

1
Popa N., Eremia C., Dragnea D. Teoria generală a dreptului. Sinteze pentru seminare Ed. All Beck, Bucureşti,
2005. p.1-2.

4
 Funcţiile sunt acele direcţii fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic, la
îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului.
1.2. Sistemul ştiinţelor sociale – propuneri de clasificare. Ştiinţa constituie un ansamblu
sistematic şi unitar de cunoştinţe veridice despre realitatea obiectivă (exterioară omului) şi cea
subiectivă (interioară fiinţei umane) pe care le reflecta în mod generalizat şi abstract.
Cum realitatea se manifestă prin multiple şi variate forme sau fenomene, de o diversitate
şi complexitate deosebită pe măsura cunoaşterii ei tot mai aprofundate, şi ştiinţa este nevoită să
abordeze în mod corespunzător, prin scindarea şi gruparea cunoştinţelor, formele de manifestare
ale unor domenii particulare ale realităţii.
Obiectul de cercetare - în general, criteriul principal de constituire al unei ştiinţe (sau
ramuri a acesteia) - îl reprezintă tocmai un anumit domeniu determinant al realităţii, în vederea
descoperirii propriilor principii sau reguli (legalităţi), ce guvernează numai fenomenele specifice
respectivului domeniu şi formulării de previziuni fundamentale referitoare la evoluţia
fenomenelor studiate. De altfel, ştiinţele au apărut şi s-au dezvoltat sub influenţa determinantă a
nevoilor practice ale societăţii, contribuind la cunoaşterea realităţii, cu scopul final de aplicare a
descoperirilor rezultate la nevoile vieţii practice.
Totalitatea ştiinţelor formează sistemul general al ştiinţelor. Dacă adoptăm o grupare a
ştiinţelor după criteriul principalelor forme de mişcare ale materiei, vom deosebi ştiinţe: despre
natură, despre societate (sociale) şi despre gândire (teoria cunoaşterii).
Scopul ştiinţelor despre natură este studierea fenomenelor naturii.
Ştiinţele despre societate, reprezintă un grup de ştiinţe care studiază societatea, respectiv
legităţile dezvoltării sociale în cele mai diferite domenii ale acesteia şi ale căror efecte se
manifestă asupra activităţii umane. În cadrul ştiinţelor despre societate se pot distinge mai multe
ramuri cum sunt, de exemplu: ştiinţele politice, ştiinţele economice, ştiinţele istorice, ştiinţele
juridice, etc., fiecare din ele abordând, în mod specific un anumit domeniu al realităţii sociale
(politice, economice, istorice, juridice, etc.).
Scopul ştiinţelor despre gândire este redarea realităţii obiective a vieţii oamenilor,
expusă prin noţiuni, teorii etc.
Sistemul ştiinţelor sociale prezintă următorul tablou:
a) Ştiinţa de tip nomotetic, care are ca obiect activităţile umane şi îşi propune să
stabilească legile şi relaţiile funcţionale corespunzătoare, în cadrul lor se utilizează observaţiile
sistematice, experimentele, studiile statistice etc. La ele se referă: economia politică, psihologia,
sociologia, demografia, lingvistica etc.
b) Ştiinţele istorice sunt ştiinţele care îşi propun reconstituirea şi interpretarea trecutului.

5
 c) Ştiinţele juridice – ştiinţe care delimitează lumea dominată de norme, obligaţii şi
atribuţii; studiază aspectele normative ale activităţii umane.
1.3. Sistemul ştiinţelor dreptului (ştiinţelor juridice). Specificul ştiinţelor juridice, în
comparaţie cu celelalte despre societate, constă în faptul că ele studiază, pe deoparte necesităţile
care determină apariţia şi manifestarea dreptului şi a statului, cât şi, pe de altă parte, acţiunea
normelor juridice, ca reguli specifice de conduită umană şi mai ales, efectele încălcării lor.
Obiectul ştiinţei juridice îl constituie studierea dreptului, a fenomenului juridic în toată
complexitatea sa: dreptul ca ansamblu de norme, drepturile subiective, relaţiile juridice şi
ordinea de drept din societate, conştiinţă juridică, corelaţia drept-stat.
Prin conţinutul obiectului său, ştiinţa dreptului aparţine sistemului ştiinţelor despre
societate.
Atât dreptul cât şi statul sunt cele mai importante mijloace şi respectiv, structuri de
conducere şi organizare socială, ştiinţele juridice contribuind la cunoaşterea lor aprofundată,
oferind metode şi principii necesare perfecţionării celor două elemente esenţiale ale
suprastructurii sociale, motiv pentru care aceste ştiinţe ocupă un loc important, atât sub aspect
teoretic, cât mai ales practic, în cadrul ştiinţei despre societate.
Întocmai ca şi alte ramuri ale ştiinţelor despre societate, şi ştiinţele juridice reprezintă un
complex unitar şi sistematizat de cunoştinţe, întrucât studiul dreptului - care formează obiectul
de cercetare - nu se poate reduce doar la o singură modalitate de abordare.
Într-adevăr, acest studiu se poate înfăptui printr-o cercetare de ansamblu de maximă
generalitate a acestui fenomen social, fie printr-o cercetare istorico-evolutivă, fie printr-o
cercetare exclusiv specifică a normelor şi instituţiilor juridice după obiectul raporturilor sociale
reglementate.
În acest sens ştiinţele juridice se clasifică în următoarele mari grupe principale după cum
ele se ocupă cu:
- studierea dreptului în general, fie la nivelul unei anumite societăţi istorice determinate
(de exemplu antichitate) fie la nivelul tuturor societăţilor care au cunoscut aceste instituţii ceea
ce este cazul teoriei (generale) a dreptului - ştiinţe juridice teoretice, globale;
- studiul dreptului, precum şi a concepţiilor politico-juridice în evoluţia lor istorică sau
concretă, ceea ce este cazul ştiinţelor juridice, istorice şi a doctrinei politico-juridice - ştiinţe
juridice istorice;
- studierea, în mod grupat, după obiectul lor de reglementare, a normelor juridice şi a
raporturilor juridice aferente lor, ceea ce este cazul ştiinţelor juridice de ramură - ştiinţe juridice
de ramură;

6
 - mai există, fără a fi însă ştiinţe juridice, dar alăturate acestora, aşa numitele ştiinţe
auxiliare1 ştiinţelor juridice care contribuie, de regulă, la asigurarea cunoaşterii celor mai bune
condiţii de edictare a normelor, de prevenire a încălcărilor şi de aplicare eficientă a diferitelor
categorii de reguli juridice.
Dimensiunea juridică a societăţii este o realitate asupra căreia se apleacă - spre a-i
cerceta legităţile, regularităţile, geneza şi modalităţile de exprimare şi determinare a
comportamentului uman - atât dreptul, cât şi alte componente ale sistemului ştiinţelor sociale
(istoria, sociologia, etica, politologia etc.).
Ca ştiinţă explicativă, ştiinţa dreptului studiază natura juridicului; caracteristicile sale
structurale; raporturile cu alte ştiinţe; legăturile interne ale sistemului juridic.
Dreptul analizează un anumit domeniu al relaţiilor şi al structurilor sociale - domeniul
participării oamenilor la circuitul juridic, ca purtători de drepturi şi obligaţii juridice.
Specificul dreptului ca ştiinţă constă în următoarele:
a) Ştiinţa dreptului este o ştiinţă critică. Ea adoptă o atitudine critică faţă de propriul
obiect de studiu, depistează elementele contradictorii ale ordinii juridice, nu numai exactitatea,
dreptatea, progresul şi perfecţiunea, ci şi nedreptatea, regresul şi imperfecţiunea2;
b) Ştiinţele juridice nu au un caracter universal. Sistemele juridice sunt foarte
variate. Fiecare aparţine unei anumite ţări, fiind circumscris într-un anumit cadru teritorial.
c) Dreptul este indisolubil legat de istorie. Realitatea juridică este una istorică. Nu
există drept absolut, neafectat de circumstanţe, rupt de nivelul de dezvoltarea istorică a
societăţii, de etapa istorică la care această societate se atribuie. Astfel, dreptul se află într-un flux
continuu, se dezvoltă permanent, fapt ce impune ca şi ştiinţa dreptului să fie legată de istorie. De
aceea o justă înţelegere a dreptului de către ştiinţă trebuie să presupună recursul la istorie.
d) Ştiinţa dreptului este o ştiinţă umanistă. Adresându-se conduitei umane, dreptul
consideră omul ca fiind zona centrală de interes a sferei sale de acţiune. Aceasta determină
faptul ca ştiinţa juridică să fie o ştiinţă despre comportamentul omului în societate.
e) Dreptul este o ştiinţă practică. Ştiinţa dreptului nu urmăreşte numai cunoaşterea în sine,
fără să se preocupe de aplicarea practică a rezultatelor cunoaşterii. O ştiinţă juridică pură ar fi lipsită de
sens. Deducţiile ştiinţei au valoare, dacă sunt orientate spre aplicarea lor practică3.
§ 2. Caracteristica generală a TGD ca ştiinţă şi disciplină didactică. Obiectul de
studiu a TGD
2.1. Locul şi rolul TGD în sistemul ştiinţei dreptului. În cadrul de ştiinţe juridice se
înscrie şi Teoria generală a dreptului ca disciplină de sinteză. În planurile de învăţământ numele

1
Avornic Gh., Aramă E., Negru B,. Costaş R., Teoria generală a dreptului, Ed. Cartier, Chişinău, 2004, p, 36.
2
Popescu S. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 2000, p.16.
3
Negru Boris, Teoria generală a dreptului, Ed. Bons Offces, Chişinău, 2006, p.18-19

7
disciplinei pe care o tratăm e diferit. În multe ţări teoria s-a stabilit la facultăţile de drept sub numele
oficial de „Enciclopedie juridică”. Sub această denumire materia juridică respectivă a apărut în a
doua jumătate a secolului XIX, păstrându-şi denumirea şi în prima jumătate a secolului XX. Adepţi
consecvenţi ai enciclopediei juridice au fost renumiţii savanţi români Mircea Djuvara şi
Alexandru Văllimărescu. În „Tratat de enciclopedia dreptului”, se cuprinde prima parte a
cursului de „Enciclopedia dreptului”1. La etapa actuală, tot mai frecvent disciplina dată e
intitulată „Teoria generală a dreptului”.
Teoria generală a dreptului se caracterizează ca o ştiinţă: filozofică, politică, politico-juridică,
juridică. Teoria generală a dreptului atrage atenţia la problemele noi apărute ce reclamă
reglementarea juridică şi dimpotrivă, subliniază situaţiile în care o asemenea reglementare
încetează de a mai fi oportună.
Caracterul politic al Teoriei generale a dreptului este determinat de faptul că ea studiază
statul şi dreptul ca fenomene politice. Cu toate că politica este un fenomen social distinct, de sine
stătător, ea se află în strânsă legătură cu fenomenul juridic şi statal. Schimbările care au loc în
societate - atât în domeniul politicii interne, cât şi externe, influenţează nemijlocit şi modul de
abordare a problemelor ce formează obiectul de studiu al Teoriei generale a dreptului.
Caracterul juridic este determinat de faptul ca ea cercetează dreptul în ansamblul său şi
în strânsă legătură cu condiţiile care îi determină esenţa şi conţinutul, structura internă şi formele
exterioare de manifestare, ca şi relaţiile acestuia cu alte elemente ale suprastructurii sociale. Apoi
sunt cercetate formele de exprimare ale dreptului şi sistemul acestuia, procesul de elaborare a
normelor juridice şi structura lor, raporturile juridice derivând din norme, respectarea, realizarea
şi aplicarea dreptului, inclusiv răspunderea juridică rezultând din încălcarea dreptului, etc.
Caracterul introductiv al acestei ştiinţe constă în faptul că ea constituie punctul de
plecare pentru iniţierea în studiul celorlalte ştiinţe juridice, pentru cercetarea instituţiilor juridice
în bază categoriilor elaborate şi a principiilor formulate de ea, absolut necesare înţelegerii
complete şi complexe a reglementărilor din diferite ramuri de drept.
Fiind o ştiinţă generalizatoare pentru întregul sistem de ştiinţe juridice, Teoria generală
a dreptului formulează definiţiile statului, dreptului, celelalte concepte şi categorii specifice
realităţii juridice a societăţii, cum ar fi, de exemplu, categoriile de normă juridică, izvor de drept,
raport juridic, răspundere juridică, sistem de drept, legalitate, ordine legală etc. Prin analiza
obiectului său specific, Teoria generală a dreptului urmăreşte organizarea sa logică, coordonează
şi sistematizează cunoştinţele într-un cadru asigurat de limbajul specific ştiinţelor juridice de

1
Djuvara M. Teoria generală a dreptului (enciclopedie juridică). Vol.I, Ed.ALL, Bucureşti, 1995. p.9.

8
ramură, ca ştiinţe particulare care studiază domenii relativ închise, de unde definirea lor ca ştiinţe
structurale.
Totodată, Teoria generală a dreptului ca ştiinţă trebuie deosebită de Teoria generală a
dreptului ca disciplină de studiu. Ca ştiinţă, ea cuprinde întreg ansamblul de cunoştinţe
referitoare la obiectul de studiu, adică tot ce este cunoscut până în prezent despre legităţile
apariţiei, evoluţiei şi funcţionării dreptului. Însă, ca disciplină de studiu, ea selectează numai o
parte din materia teoretică, expusă în cele mai accesibile forme în literatura de specialitate
(manuale, monografii, prelegeri, articole), precum şi în cadrul orelor de studii, astfel ca să asigure
minimul necesar de cunoştinţe în conformitate cu sarcinile pregătirii cadrelor juridice.
Obiectul acestei discipline va fi aşadar ceea ce este comun în toate ramurile dreptului, în
orice timp şi în orice loc.
2.2. Obiectul de studiu a TGD. Revenind la cercetarea şi definirea obiectului teoriei
generale a dreptului este de reţinut că ea studiază dreptul în ansamblu, în generalitatea şi
integritatea sa, ordinea juridică în întregime. Ea formulează definiţia dreptului şi statului,
celelalte concepte, categorii caracteristice dreptului, fiind valabile pentru toate ştiinţele juridice,
cum sunt, bunăoară, categoriile de normă juridică, izvor de drept, sistem de drept, ordine de
drept, răspundere juridică, drept subiectiv ş.a. De asemenea, ea formulează o serie de principii
generale, valabile pentru toate ştiinţele juridice, ca de exemplu, principiile legalităţii, supremaţiei
Legii, prezumţiei de cunoaştere a legii “nemo cenzetur ignorare legem” (“nimeni nu se poate
scuza că nu cunoaşte legea”) ş.a. Teoria generală a dreptului studiază, de asemenea, metodologia
de cercetare, folosită de ştiinţa dreptului. O atenţie deosebită acordă această disciplină studierii
corelaţiei dintre drept şi putere, drept şi stat.
În principiu, ştiinţa juridică ar fi incompletă, iar juristul unilateral fără studierea statului,
în aşa măsură cele două fenomene – statul şi dreptul, sunt legate unul de altul. De aceea unele
concepte, noţiuni, categorii legate de stat, se analizează în cadrul disciplinei Teoria generală a
dreptului. În orice caz, Teoria generală a dreptului şi statului nu poate evita abordarea unor teme,
privind statul, legătura sa cu dreptul, fiindcă numai astfel va putea da o imagine armonios
închegată şi bine conturată asupra dreptului.
Teoria generală a dreptului este, evident, o ştiinţă, întrucât ea operează cu concepte,
teorii, principii, legităţi, dar din alt punct de vedere, sub alt aspect, poate fi privită şi ca o artă, în
măsură în care ea solicită din partea juristului, pe lângă cunoştinţe, talent, măiestrie şi capacitatea
de a sesiza, cerceta fenomenul juridic, a-i înţelege legităţile.
Teoria generală a dreptului nu rămâne la nivelul abstracţional, ea are, de asemenea, o
importanţă practică, servind nemijlocit procesului de elaborare şi aplicare a dreptului. În acest
scop este studiată tehnica juridică privind elaborarea şi realizarea actelor juridice.

9
 Ca disciplină de învăţământ, Teoria generală a dreptului are şi un caracter de introducere
în studiul materiilor juridice.
Ea poate fi însă şi o disciplină conclusivă, de sinteză, dar pentru aceasta ar trebui studiată
în ultimii ani sau chiar în ultimul an de studii, după însuşirea majorităţii materiilor. Denumirea
dată cursului în actualul plan de învăţământ de teorie generală a dreptului, predat la începutul
studiilor ţine seama de sarcina inevitabilă a acestei discipline de a „introduce” studentul în lumea
„dreptului”, de a-i deschide porţile universului juridic, al justiţiei, dreptăţii şi adevărului, în
apărarea căruia a pornit în momentul opţiunii pentru profesia de jurist.
Teoria generală a dreptului poate fi definită ca ştiinţă juridică care studiază, din
perspectiva maximei generalizări teoretice în raport cu celelalte ştiinţe ale dreptului, fenomenul
juridic în ansamblul său, surprinzând determinările sale esenţiale, pe care le exprimă în
categorii juridice, adică în concepte de însemnătate principială, teoretico-metodologică, pentru
întreaga cunoaştere juridică.
Fiind o disciplină de referinţă pentru ştiinţa dreptului, Teoria generală a dreptului are drept
scop amplificarea cunoştinţelor despre drept, despre legătura ei cu alte fenomene sociale şi, în
primul rând, cu fenomenul stat.
2.3. Raporturile TGD cu alte ştiinţe. Studiul dreptului mai preocupă, din anumite puncte
de vedere şi alte domenii ale cunoaşterii umane, inclusiv ştiinţele despre societate, creându-se
astfel raporturi de interferenţă, după cum cercetarea juridică nu se poate face în afară cadrului
social - istoric şi politico - economic, ceea ce reclamă analize, pe deoparte sub aspectul
elementelor pe care respectivele domenii de cercetare şi le furnizează în mod reciproc şi implicit,
pe de altă parte, în privinţa asemănărilor şi diferenţierilor dintre aceste discipline şi teoria
dreptului.
De asemenea, ştiinţele despre societate prin metodele lor de cercetare, cât şi prin propriul
unghi de abordare a cercetării, furnizează date necesare unei mai bune cunoaşteri sociale,
extrajuridice a fenomenelor aparţinătoare dreptului, atât sub aspectul lor economico-social şi
politic, cât şi sub aspectul efectelor extrajuridice ale reglementărilor juridice legale, dezlănţuind
modul de percepere şi receptare a legilor şi a actelor de aplicare a acestora, rezonanţa socială a
dreptului la nivelul individului şi a colectivităţii.
Economia politică - care studiază relaţiile de producţie, legile pieţei economice, relaţiile
producător - consumător - elaborează categorii economice cărora dreptul le dă expresie juridică.
Pe de altă parte, studiul dreptului demonstrează, la rândul său rolul pe care reglementarea legală
îl poate avea asupra fenomenelor economice ca factori stimulatori sau inhibanţi ai dezvoltării
social - economice.

10
 Istoria - care studiază în ansamblul său evoluţia unui popor - furnizează date concrete
privind dreptul unei epoci date folosite în generalizarea juridică de diferite grade şi devenite
apoi, la rândul lor utile ştiinţelor istorice prin imaginea de ansamblu ce o conferă fenomenului
juridic şi instituţiilor sale dintr-o perioadă şi zonă geografică determinată.
Şi alte ştiinţe legate de studiul societăţii, ca, de exemplu, sociologia (juridică), statistica
(juridică) etc., abordează în mod parţial şi punctul lor de vedere la aspecte legate de drept
constituindu-se în grupa ştiinţelor auxiliare ştiinţelor juridice.
2.4. Funcţiile Teoriei generale a dreptului1. Pentru a putea intra în lumea ştiinţelor,
pentru a fi recunoscută ca o ştiinţă fundamentală, Teoria generală a dreptului trebuie să-şi
dovedească utilitatea, să îndeplinească anumite funcţii. Funcţiile, în general, vizează pe de o
parte, domeniul teoretic, iar pe de altă parte, domeniul practic.
Funcţia teoretică constă în elaborarea ipotezelor, teoriilor, conceptelor, principiilor, prin care
sunt interpretate domeniile pe care le cercetează.
Funcţia practică constă în cunoaşterea modalităţilor în care fenomenele juridice se
manifestă în viaţa socială, prin propuneri de reformare a realităţii juridice, când ştiinţa nu se
limitează numai la teorie, ea tinde şi la domeniul de ştiinţă aplicativă, la asumarea unei funcţii
practice.
. Mai frecvent se menţionează următoarele funcţii:
Funcţia cognitivă - cunoaşterea ştiinţifică a realităţii sociale a dreptului.
Funcţia explicativă - care ne oferă explicaţia cauzelor şi mecanismelor după care s-au
produs fenomenele sociale.
Funcţia critică - constatarea defectelor, erorilor, lacunelor fenomenelor juridice,
evidenţierea căilor de a ieşi din situaţiile respective.
Funcţia didactică - impunerea valenţelor ei ştiinţifice în procesul de pregătire a viitorilor
jurişti.
Rolul şi importanţa Teoriei generale a dreptului rezultă şi din multe alte funcţii, cum ar
fi: Funcţia de cercetare şi formulare a legilor, Funcţia euristică, Funcţia ontologică, Funcţia
previziunii ştiinţifice, Funcţia de generalizare şi sintetizare, Funcţia metodologică, Funcţia
educativă, Funcţia ideologică.

1
Negru B., Negru A. Teoria generală a dreptului şi statului. Ed. Bons Offices, Chişinău, 2006, p.24-26; Avornic
Gh., Aramă E., Negru B,. Costaş R., Teoria generală a dreptului, Ed. Cartier, Chişinău, 2004, p.16.

11
 CAPITOLUL II
Baza metodologică a Teoriei generale a dreptului

§ 1. Conceptul de metodă şi metodologie juridică. Metodologia juridică. § 2. Metodele de cercetare a

fenomenului juridic

§ 1. Conceptul de metodă şi metodologie juridică

1.1. Metodologia juridică. Metodele de cercetare în domeniul ştiinţelor sociale s-au
dezvoltat şi s-au perfecţionat şi ele în contextul general al impulsului dat cunoaşterii ştiinţifice de
noua revoluţie ştiinţifică contemporană, evidenţiat mai ales prin folosirea noilor cuceriri ale
informaticii şi tehnicii de calcul.
Dacă natura operează spontan, gândirea, în mod special cea ştiinţifică, acţionează pe bază
metodică. Metoda apare ca un mijloc eficace al gîndirii.
Cuvîntul metodă vine de la grecescul „methodos” – cale, drum, mod de expunere.
Pentru ca o cunoaştere sa fie cât mai exactă, ştiinţifică, în sensul ca ea să permită
descoperirea esenţei fenomenelor abordate, a principiilor sau regulilor (legităţilor, ce le
determină apariţia şi evoluţia, permiţând formularea unitară a acestor principii cât şi după caz, a
previziunilor fundamentate pe ele ea trebuie să posede un complex adecvat de metode de
cercetare.
Rolul de a analiza metodele cercetării ştiinţifice a dreptului revine metodologiei juridice,
care poate fi definită drept ştiinţa despre ştiinţa dreptului, o ştiinţă care dezvăluie aspecte dintre
cele mai importante laturi ale fenomenului juridic.
Metodologia juridică are ca obiect raporturile dintre metodele cu care omul de ştiinţă juridică
acţionează pentru căutarea şi găsirea adevărului.
Metodologia juridică însoţeşte ştiinţa dreptului în globalitatea sa. Între diversele ei
trepte metodologice – generală, particulară, individuală – se stabilesc raporturi complexe, în
cadrul cărora se pot distinge aspecte caracteristice legăturii dintre general şi particular, dintre
parte şi întreg, dintre proces şi moment etc.1.
Preocuparea pentru perfecţionarea metodei a dus la apariţia ştiinţei despre metodă –
metodologia (methodos, plus logos = ştiinţă).
Metodologia reprezintă sistemul celor mai generale principii de investigaţie, deduse din
sistemul celor mai generale legi obiective.

1
Popa N. Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck , Bucureşti, 1996, p.14.

12
 În acest scop, pot fi folosite şi anumite procedee tehnice, care sunt unelte auxiliare ale
metodelor şi nu trebuie confundate cu acestea.
În cazul ştiinţelor despre societate, inclusiv a celor juridice, distingem pe de o parte
metodologia generală, comună de cercetare a fenomenelor sociale, iar pe de altă parte, metodele
concrete de investigare ale acestora.
Metodologia generală de cercetare este determinată de concepţia filozofică generală care
stă la bază abordării şi tratării fenomenului juridic, respectiv materialismul sau idealismul, cât şi
de metoda dialectică sau metafizică de interpretare a datelor.
Metode concrete de cercetare sunt procedee, mijloace sau tehnici folosite pentru
investigarea fenomenelor respective. Aceste metode, ca de altfel şi în cazul altor ştiinţe despre
societate, sunt preluate din alte ramuri ale cunoaşterii şi adaptate scopului pentru care servesc în
cercetarea juridică, neexistând o metodă proprie de cercetare în cazul ştiinţelor juridice.
Dintre aceste metode enumerăm: metoda logică ,metoda comparativă, metoda istorică,
metoda cercetării sociologice concrete, metoda cantitativă, metoda experimentului, metoda
sistemică şi structural-funcţională, etc. Fiecare dintre aceste metode cuprinde în realitate un grup
de metode utilizabile, în mod specific, în cercetarea, analiza şi interpretarea fenomenelor
juridice.
§ 2. Metodele de cercetare a fenomenului juridic
Metoda logică. Ştiinţele juridice folosesc, ca de altfel toate ştiinţele, legile şi
raţionamentele logice. Elementele de logică formală sunt frecvent utilizate mai ales un materia
interpretării normelor juridice. O deosebită utilizare o au metoda exogetică şi metoda analitic-
sintetică. Primă constă în utilizarea interpretării logice şi gramaticale, în scopul de a stabili
înţelesul diferitelor texte de lege. Cea de a doua pornind de la analiza diferitelor norme juridice
în vigoare urmăreşte să descopere principiul juridic ce stă la bază. Prin cercetarea comparativă a
principiilor şi stabilirea caracterelor specifice ale acestora pe cala sintezei se desprind din ele
principii esenţiale, reduse la număr care guvernează în mod fundamental o materie sau instituţie,
o ramură a dreptului sau chiar întregul sistem juridic în vigoare la un moment dat. Ambele
metode utilizează anumite procedee logice formale cum sunt analiza, sinteza, inducţia,
deducţia, etc.
Metoda logică este cea mai utilizată metodă, ea fiind practic prezentă în orice act de
gândire elementară şi ştiinţifică.
În cadrul cercetării ştiinţifice juridice metoda logică desemnează suma procedeelor,
tehnicilor şi operaţiunilor metodologice şi gnoseologice specifice, care ne pun în ipostaze, ca
cercetător sau analist, să descifrăm structura şi dinamica raporturilor (relaţiilor) stabilite între
componentele sistemului juridic existent în societate la momentul demersului nostru ştiinţific.

13
 În cercetarea dreptului, a fenomenului juridic Teoria generală a dreptului, toate ştiinţele
juridice se folosesc de categoriile, legile şi raţionamentele logice. De importanţa aplicării logicii
în cercetarea fenomenului juridic vorbeşte însăşi faptul că s-a conturat ca o disciplină aparte
logica juridică. Domeniul logicii juridice cuprinde în mod obligatoriu: edictarea normelor
juridice - în acest sens se poate vorbi de o logică a legiuitorului, cunoscută şi sub denumirea
de tehnică logico-juridică; - practica judiciară (jurisprudenţa), pentru aceasta s-a dat
denumirea de logică judiciară; - interpretarea logică juridică a normelor de drept, în acest caz
se vorbeşte de o adevărată logică a interpretării normelor juridice sau de o logică a
argumentaţiei1.
Apărută din necesitatea studierii profunde a realităţii juridice, logica este aplicabilă unei
largi problematici. Din aceste considerente, logica juridică poate fi privită sub două aspecte: într-un
sens îngust (stricto sensu), logica juridică se referă la logica normelor; într-un sens mai larg (lato
sensu), logica juridică se referă la elementele constructive de argumentare juridică.
Teoria generală a dreptului foloseşte, mai frecvent, al doilea aspect. Prin intermediul logicii
juridice se studiază problematica definiţiilor şi categoriilor juridice, metodele de formare şi
clasificare a conceptelor juridice, sistematizarea normelor juridice, soluţionarea concursului sau
conflictelor de norme, regulile raţionamentului juridic, de cunoaştere a dreptului şi de interpretare
a normelor juridice, metodele de verificare a faptelor în procesul judiciar, probaţiunea juridică etc.
Studiul se face în cadrul studierii fenomenelor şi proceselor juridice şi este necesar ca
aceste fenomene şi procese să fie descompuse în elementele lor componente pentru ca apoi să
fie analizate în detaliu2. Analiza este o metodă generală de cercetare, bazată pe descompunerea
unui întreg în elementele lui componente şi pe studierea în parte a fiecăruia dintre acestea.
După modul cum se efectuează, analiza poate fi inductivă şi deductivă. Inducţia (de la
latinescul „inductio” - aducere, introducere) e un tip de raţionament şi metodă de cercetare ce
asigură trecerea de la particular la general, de la faptele reale, concret-istorice la generalizarea
ştiinţifică. Inducţia singură nu poate să conducă la esenţa fenomenului cercetat. De aceea ea trebuie
duplicată de deducţie. Deducţia (de la latinescul „deductio” - deducere) este modul invers de
raţionare, adică de la general la particular.
Desfăşurarea în timp a fenomenelor şi proceselor juridice supuse cercetării, analiza poate
fi statică şi dinamică. Analiza statică face o trecere în revista a realităţii existente la un moment
dat fără să ţină cont de factorii ce determină modificarea ei. Analiza dinamică îşi propune,
dimpotrivă, să scoată în evidenţă schimbările survenite în timp între fenomenele juridice.

1
Mateuţ Gh. Elemente de logică juridică, Iaşi, 1994, p.18
2
Dogaru I. Elemente de teorie generală a dreptului. Ed. Oltenia, Craiova, 1994, p.43.

14
 Analiza este completată de sinteză. Scopul sintezei este unirea într-un întreg a părţilor,
proprietăţilor, raporturilor etc., separate cu ajutorul analizei şi descoperirea legilor care
guvernează realitatea studiată. Analiza şi sinteza constituie o unitate de contrarii: una o presupune
pe cealaltă. Procesul de analiză şi sinteză este continuu şi interdependent.
Logica juridică prin analiză şi sinteză studiază următoarele categorii: singularul şi
generalul, cauza şi efectul, conţinutul şi forma, esenţa şi fenomenul, necesitatea şi întâmplarea,
posibilitatea şi realitatea1.
a) Singularul şi generalul. Fenomenele juridice sunt specifice. Generalul se manifestă
întotdeauna în unele trăsături şi particularităţi singulare ale fenomenelor juridice, iar singularul este
întotdeauna manifestarea, forma de existenţă a generalului.
b) Cauza şi efectul. Ceea ce trezeşte la viaţă sau modifică un oarecare fenomen numim
cauză, iar ceea ce apare sub acţiunea unei cauze anumite, numim efect.
c) Conţinutul şi forma. Toate fenomenele juridice au conţinut şi formă. Prin conţinut se
înţelege totalitatea elementelor (laturilor, trăsăturilor, particularităţilor, proceselor), ce constituie
obiectul dat, forma sunt legăturile ce există între elementele conţinutului, acea organizare a feno-
menului, datorită căreia el apare ca un tot unitar şi poate să-şi exercite funcţiile. Conţinutul şi
forma oricărui fenomen sunt indisolubil legate între ele şi constituie o unitate dialectică.
d) Esenţa şi fenomenul. Esenţa exprimă totalitatea legăturilor, relaţiilor de adâncime şi a
legilor interne, care determină principalele trăsături şi tendinţe ale dezvoltării obiectului juridic.
Fenomenul reprezintă evenimentele concrete, proprietăţile sau procesele care exprimă
trăsăturile exterioare ale realităţii şi care constituie o forma de manifestare şi de scoatere la
iveală a unei oarecare esenţe.
e) Necesitatea şi întâmplarea. Necesitatea este ceea ce trebuie să se întâmple în mod,
neapărat în condiţiile date, în timp ce întâmplarea îşi are baza nu în esenţa fenomenului, ci în
acţiunea asupra lui a altor fenomene.
f) Posibilitatea şi realitatea. Posibilitatea fixează tendinţa obiectivă de dezvoltare a
fenomenelor. Realitatea reprezintă orice fenomen care există de acum. Deci, metoda logică este
de largă utilitate în orice act de gândire ştiinţifică.
Metoda comparativă (sau comparatistă) este utilizată la nivelul cercetării dreptului prin
abordarea simultană a aceleiaşi instituţii juridice existente simultan sau succesiv în aceeaşi
societate sau în diferite societăţi sau diversitatea şi specificul instituţiilor din diferite societăţi sau
sisteme de drept. În acest fel se evidenţiază factorii care determină unitatea sau diversitatea şi
specificul instituţiilor din diferite etape istorice din acelaşi stat sau din state diferite, atât în ceea
ce priveşte formă cât şi conţinutul acestora. Metoda presupune compararea unor fenomene
1
Negru B., Negru A. Teoria generală a dreptului şi statului. Ed. Bons Offices, Chişinău, 2006, p.43-44.

15
comparabile între ele, de exemplu, instituţia proprietăţii, familia, pedeapsa cel puţin sub aspectul
formei (modului) de manifestare, dar ţinând cont şi de faptul că dincolo de asemănările formale
ale instituţiilor juridice abordate se manifestă şi deosebiri ce ţin de esenţa şi conţinutul
investigaţiilor analizate. Astfel, instituţii similare sub aspectul formei lor (căsătoria, contractele
civile, etc.) vor fi abordate, ţinându-se seama şi de factorii social-economici diferiţi în care se
manifestă, precum şi de rolul lor social diferit, ceea ce influenţează deosebirile juridice. Studiu
comparat a unor instituţii juridice contemporane, toată diversitatea lor în privinţa modului de
reglementare şi de manifestare, permite şi justifică necesitatea şi posibilitatea schimbului de
experienţă legislativă în problemele modului de reglementare a unor relaţii sociale (de exemplu,
în materia societăţilor comerciale, a concurenţei neloiale, a contenciosului administrativ, a
protecţiei juridice a drepturilor omului, etc.).
Metoda istorică, utilizată frecvent în cercetarea dreptului, permite analiza evolutivă în
timp şi spaţiu, a fenomenelor juridice în succesiunea dezvoltărilor istorice şi în contextul social-
politic dat, relevarea cauzelor şi împrejurărilor care au determinat şi favorizat apariţia,
dezvoltarea şi dispariţia unei instituţii juridice, a unui tip istoric de drept (de exemplu, a dreptului
privat roman).
Metodele cercetării sociologice concrete prin efectuarea unor investigaţii directe, prin
intermediul anchetelor, chestionarelor etc.), efectuate pe probleme legate de fenomenele juridice,
(motivaţia divergenţelor, cauzele delicvenţei juvenile, etc.) permiţând formularea unor concluzii
şi aprecieri asupra utilităţii şi eficienţei sociale a instituţiilor şi a reglementărilor juridice
existente sau a celor care se impun, cu importante repercusiuni în orientarea activităţii de
edictare şi aplicare a dreptului. În acest sens se conturează tot mai clar aportul sociologiei
juridice ca ramură a sociologiei.
Metodele cantitative sunt utilizate în cercetarea juridică în analiza unor fenomene
juridice comensurabile (de exemplu frecvenţa sau lipsa şi repartizarea fenomenului infracţional)
permiţând formularea unor observaţii şi concluzii privind cauzele şi tendinţele în modul de
manifestare al unor fenomene şi, în mod corespunzător, formularea de propuneri orientative
pentru politica legislativă şi practica judiciară. În acest sens metodele statistice sunt frecvent
utilizate în domeniul dreptului conducând la apariţia statisticii judiciare, ştiinţa auxiliara
ştiinţelor juridice. În ultimul timp un loc tot mai important îl ocupă în studierea fenomenelor
juridice şi în activitatea aparatului de stat tehnică de calcul prin modul de prelucrare şi analiza
datelor, ceea ce a condus la apariţia informaticii juridice.
Metoda experimentului, în general, mai puţin utilizată în domeniul social inclusiv cel
juridic comparativ cu ştiinţele naturii, a primit totuşi, în ultimul timp, o aplicabilitate tot mai
extinsa în materia unor reglementări, cum ar fi, de exemplu, organizarea economică, salarizarea,

16
stabilirea preturilor şi impozitarea veniturilor etc., ceea ce permite acumularea unei anumite
experienţe printr-o verificare prealabilă conferită de o asemenea aplicaţie parţială şi provizorie a
unui anumit mod de reglementare înainte de a se trece la adoptarea reglementării propriu-zise cu
caracter global şi stabil într-un anumit domeniu.
Abordarea sistematică şi funcţională a dreptului are în vedere faptul ca fenomenele
statal-juridice reprezintă ansamblul de sisteme şi acţiuni complexe, unitare, stabile şi organizate,
autoreglate, aflate în conexiune şi integrate organic în mediul socio-politic cu care se penetrează
în mod reciproc, ceea ce permite integrarea lor ca nişte modele cibernetice, susceptibile de
modelare în scopul îmbunătăţirii activităţilor legislative, executive (administrative) şi judiciare.
Toate aceste metode nu epuizează modurile de cercetare a dreptului şi nu trebuie privite
în mod izolat sub aspectul modului de elaborare a fenomenelor investigate, ci, dimpotrivă, ele
sunt utilizate în strânsă interdependenţă, completându-se reciproc unele cu altele, chiar dacă, la
un moment dat, o anumită metodă dobândeşte, în raport cu altă o pondere sau o anumită
prioritate într-o cercetare determinată.

17
 CAPITOLUL III
Geneza şi esenţa dreptului şi statului
§ 1. Premisele sociale şi economice de apariţie a dreptului şi statului. Tipologia ştiinţifică a dreptului şi
ştatului. § 2. Unele teorii şi concepţii cu privire la apariţia dreptului şi statului. § 3. Originea şi dimensiunea
istorică a dreptului. § 4. Dimensiunea socială a dreptului. § 5. Problemele tipologiei dreptului. Unele viziuni noi
cu privire la tipizarea dreptului. Gruparea dreptului în tipuri istorice de drept. Tipul antic de drept. Tipul de
drept medieval. Tipul istoric modern. Tipul de drept contemporan. § 6. Noţiuni terminologice fundamentale de
drept şi problemele definiţiei dreptului. Noţiuni terminologice. Dreptul, expresie a condiţiilor vieţii materiale.
Dreptul, expresie a intereselor şi voinţei sociale generale şi fundamentale. Dreptul, expresie normativă a
voinţei de stat (ridicată la rangul de lege). Definiţia dreptului. § 7. Problema esenţei, conţinutului şi formei
dreptului. Noţiunea de „esenţă” a dreptului. Conţinutul dreptului. Forma dreptului. § 8. Factorii de
configurare a dreptului. § 9. Dreptul şi reglementarea juridică a relaţiilor sociale. Normativitatea juridică.
§ 10. Particularităţile dreptului. Dreptul element al sistemului de norme sociale. Dreptul şi valorile sociale.

§ 1. Premisele sociale şi economice de apariţie a dreptului şi statului

Cuvântul “Stat” este de origine modernă şi desemnează societatea organizată politic.
În limbile greacă şi latină se găsesc mai multe expresii care indică o specie de organizaţie
politică, dar nu vom întîlni un termen şi nici o teorie adecvată a statului. “Status” din latină
exprimă o anumită poziţie, semnifică ideea de ceva stabil, permanent. Grecii foloseau termenul
„polis” sau „politea”; romanii pe cel de „res publica”,” civitas”, „status rei romane”1.
Dicţionarul ştiinţelor sociale, editat în 1964 sub egida UNESCO consideră că termenul
„stat” desemnează „populaţia”, care locuieşte pe un teritoriu distinct, organizată în aşa mod în
care o anumită parte a ei are posibilitatea să exercite în mod direct sau indirect un control,
operând cu valorile sociale (reale sau iluzorii), iar în caz de necesitate - apelând la forţă; acest
control se răsfrânge la un domeniu, mai mult sau mai puţin limitat, de activitate a oamenilor2.
Deci, statul este principala instituţie politică a societăţii care a apărut cu aproape şase mii
de ani în urmă în Orientul Antic (Egipt, Babilon, China, India). Diferite curente şi teorii
filozofice explică de pe poziţii diferite importanţa statului, rolul său în apărarea unor interese
sociale de grup sau al societăţii în întregime.
Apariţia dreptului şi statului este determinată de schimbările petrecute în orânduirea
comunei primitive, schimbări care au făcut ca vechile forme de organizare şi conducere (ginta,
tribul) să nu mai fie suficiente impunându-se o formă nouă - cea politică, statală.
Abordarea analitică a rolului şi locului dreptului şi statului în organizarea şi conducerea
societăţii a scos în relief natura istorică a lor, dependenţa formelor sale de transformările social-
istorice.

1
Giorgio De Vecchio. L´état et le droit. Paris: Dalloz, 1964, p.5; Marcel Prélot. Institutions Politiques et droit
constiutionnel. Quatréme Edition. Paris: Dalloz, 1969, p.1
2
Dictionary ofthe Social Sciences, p. 690

18
 Statul apare astfel ca o modalitate (o variantă) social - istorică de organizare socială prin
care grupurile sociale şi-au promovat interesele comune şi în care şi-a găsit expresia concetrată
întreaga societate1.
De aici, rezultă necesitatea studierii dreptului şi statului în calitate de fenomene istorice,
care au existat şi există, scoaterea în evidenţă a trăsăturilor lor comune şi deosebirile lor.
Premisele apariţiei statului şi dreptului s-au format treptat în perioada descompunerii
comunei primitive, prin evoluţia treptată a forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie, cât şi
prin modificările în structura şi organizarea societăţii primitive. Aceste schimbări au făcut ca
vechile forme de organizare şi conducere (ginta, tribul) să nu mai fie suficiente impunîndu-se o
formă nouă - cea politică-statală.
Schimbările în domeniul celor necesare trăitului au dus la înlocuirea principalelor
preocupări umane – vânătoarea, pescuitul, culesul – cu preocupări noi, legate de creşterea vitelor
şi cultivarea plantelor. Omul societăţii primitive devine producător. Aceasta a permis dezvoltarea
mai rapidă a forţelor de muncă şi diviziunea muncii (separarea triburilor de vânători, agricultori,
păstori). Realizarea primei mari diviziuni a adus la o consecinţă importantă – acumulării unei
mari cantităţi de bunuri în mâina unelor persoane – şefilor de ginţi, de trib, de familii.
A doua mare diviziune are loc odată cu descoperirea metalelor şi separarea
meşteşugarilor de restul producătorilor.
În sfârşit, dezvoltarea schimbului de produse, necesitatea dezvoltării economiei băneşti
aduc la cea de-a treia diviziune socială a muncii – apariţia negustorilor.
Ca rezultat a acestor schimbări apare posibilitatea exploatării omului – apar oameni liberi
şi sclavi, apare inegalitatea patrimonială în rândul oamenilor liberi.
Totodată continuă şi transformările sociale: familie – trib – ginta matriarhală – ginta
patriarhală – comunităţile săteşti – democraţia militară – organizarea statală.
Statul este rezultatul unei societăţi ajunse la o anumită treaptă de dezvoltare, o putere
care asigură guvernanţilor supremaţia politică2.
Astfel ajungem la formularea definiţiei tipului istoric de stat şi drept, prin care înţelegem
totalitatea trăsăturilor caracteristice tuturor statelor din cadrul aceleaşi formaţiuni social-
economice, care sunt generate de aceiaşi bază economică şi au aceeaşi structură, trăsături
comune, constând în faptul că toate-aceste state au aceeaşi esenţă, aceleaşi funcţii şi menire
socială3.

1
Popa N., Teoria generală a dreptului, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 1992, p.34
2
Ceterchi I., Luburici M., Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, 1983,
p.55
3
Ibidem. p.120

19
 1.1. Tipologia ştiinţifică a dreptului şi ştatului distinge patru tipuri istorice de stat şi
drept: a) stat antic; b) stat medieval; c) modern; d) contemporan, fiecare dintre ele constituind o
etapa în dezvoltarea statală a societăţii, având trăsături calitativ distincte. Fiecare tip de stat îi
corespunde un tip respectiv de drept.
Aceste tipuri de stat şi drept aseamănă între ele şi, totodată, se deosebesc în mod
calitativ.
Trăsăturile comune: sunt întemeiate pe relaţii de proprietate privată, pe o formă sau
alta de însuşire a muncii, exercită funcţii asemănătoare; mecanismul exercitării puterii,
activitatea aparatului de stat.
Statul şi dreptul antic este primul tip istoric de stat şi drept în istoria societăţii antice.
Baza economică a societăţii sclavagiste se întemeiază pe relaţiile de proprietate a stăpânilor de
sclavi asupra mijloacelor de producţie, asupra producătorilor şi a sclavilor. Sclavii putea fi
vânduţi, cumpăraţi şi chiar ucişi. Principala sursă de procurare a sclavilor erau războaiele de
cotropire. O altă sursă o constituia transformarea debitorilor din oameni liberi în sclavi. O
caracteristică deosebită erau contradicţiile dintre categoriile de oameni liberi. De asemenea, pe
plan extern, contradicţiile între statele sclavagiste au dat naştere la nenumărate conflicte militare
şi războaie. Exemple de state sclavagiste pot servi: statele-cetăţi ale Greciei antice, Egipt, Babilon,
China antică etc.1.
Statul şi dreptul medieval se întemeiază pe relaţii de producţie caracterizate, pe de o parte,
prin proprietatea feudală asupra principalelor mijloace de producţie, asupra pământului, pe de altă
parte, prin proprietatea producătorilor asupra unei părţi a uneltelor de existenţă. Caracteristic
pentru statul medieval este constrângerea economică, monopolul asupra pământului, dependenţa
ţăranilor iobagi de feudali, obligaţi să lucreze pentru feudal şi să dea rentă în natură sau în bani.
Modul de producţie feudal a apărut pe câteva căi: înlocuirea treptată a exploatării sclavilor prin
munca colonilor, trecerea directă la feudalism pe baza dezvoltării obştilor săteşti teritoriale, prin
transformarea democraţiei militare într-o organizare statală de tip feudal.
Statul şi dreptul modern a apărut în rezultatul revoluţiilor burgheze. Relaţiile de producţie
capitaliste se întemeiază pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, proprietate
concentrată în mâinile burgheziei. Apare proletariatul, lipsit de mijloacele de producţie, de
asemenea, în structura societăţii burgheze este prezentă şi o pătură a intelectualilor, a
funcţionarilor.
Statul şi dreptul contemporan care şi el este supus unor clasificări şi are la bază voinţa
întregului popor, organizat din punct de vedere juridic (corp electoral) şi politic (pluralismul
politic şi instituţional), asigurând existenţa şi exercitarea drepturilor omului la parametrii stabiliţi

1
Jacques de Morgan, L’humanitâ prehistorique., Paris, Libr. Albin-Michel, 1937, p. 120 şi urm.

20
de comunitatea internaţională (preocupată tot mai profund de soarta individului planetar), şi care
tinde, fiind mai aproape sau mai departe, către un ideal, numit statul de drept1.
Se cunosc şi alte concepţii de tipizare a statelor şi dreptului, şi anume:
Conceptul antic (care aparţine gânditorilor antici Aristotel, Platon etc.): state juste şi
injuste;
Conceptul formaţiunii spirituale (Hegel): stat oriental, grecesc, roman, germanic2;
Conceptul marxist: conceptul social-economic: sclavagiste, feudale, capitaliste, socialiste3.
Conceptul civilizaţiilor şi culturilor universale (este, de obicei, pus la îndoială): egipteană,
chineză, mexicană, apuseană, arabă, ortodoxă etc.4.
Conceptul subiectiv de tipizare a statului şi dreptului: stat ideal stat empiric şi stat
dinamic5;
Criterii geografice de tipizare a statului şi dreptului (după J. Bodin): sudice, nordice,
centrale6.
Tipizarea statelor în dependenţă de mărimea teritoriului şi numărului de populaţie (după
L. Gumplowicz): state mondiale (teritoriu mai mare de 1mln km2 şi populaţia mai mare de 50
mln. locuitori), state mari (de la 200 mii - 1 mln. km 2, populaţia 30-50 mln.), state mici (mai mici
de 200 mii km2);
Tipizarea statelor în dependenţă de ideea libertăţii politice: state democratice şi sate
autocratice7;
§ 2. Unele teorii şi concepţii cu privire la apariţia dreptului şi statului
Problema originii şi esenţei dreptului şi statului, adică examinarea cauzelor care au dus la
apariţia statului şi cercetarea a ceea ce este statul şi dreptul în esenţă, a rolului lor în societate, a

preocupat gândirea umană încă din perioada antichităţii8.

Pentru aproape toate conceptele despre originea şi esenţa dreptului şi statului (în afară de
concepţia marxistă, materialistă) statul şi împreună cu el dreptul sunt privite ca expresia binelui

1
Avornic Gh. Op. cit.80.
2
Hegel Georrg Wilhelm Friedrich, Principiile filosofiei dreptului sau elementele de drept natural şi de ştiinţă a
statului, Bucureşti, 1969, p.342
3
Общая теория государства и права. Академический курс в 2-х томах, Том 1, Теория государства. Под ред
проф. Марченко М.Н., М., 2000, р.124; Negru B., Teoria generală a dreptului şi statului, Chişinău, 2006, p.109-
110
4
Drîmba Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Bucureşti, 1985, p.5-6.
5
Ielinek G., Общее учение о государстве, СПб, 1908, р.26
6
Philipp Malaurie, Antologia gândirii juridice, Bucureşti, 2000, p.341
7
Negru B. Op. cit. p.101; Hans Kelsen, Therie pure du Droit, Paris, 1962.
8
Ceterchi I., Luburici M. Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, 1983,
p.73-80

21
comun, a interesului general9.
Vom trece în revistă principalele curente, asupra originii şi esenţei dreptului şi statului,
cercetarea lor aprofundată fiind obiectul unei alte discipline - Istoria doctrinelor politico-juridice.
a) Teoria teocratică (teologică). Această teorie îşi are rădăcinile sale în statele Orientului
antic şi care capătă o mare răspândire în epoca evului mediu, susţine originea divină a dreptului
şi statului.
După această teorie, şeful statului este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, deci
statul este o creaţie a divinităţii. Dat fiind faptul, că statul este o creaţie divină, supuşii trebuie să
respecte această putere de stat, ca o obligaţie, o îndatorire religioasă.
Această teorie capătă o mare răspîndire în societatea medievală. Aşa exponenţi ai bisericii
creştine, mai ales a catolicismului ca Augustin, Toma d’Aquino şi alţii au susţinut geneza divină
a dreptului şi statului şi primatul autorităţii bisericeşti asupra puterii laice, asupra puterii de stat,
militînd pentru cucerirea supremaţiei autorităţii papale.
Această concepţie, cu toate variantele ei creştine, islamice, budiste ş.a.m.d. este
răspîndită şi astăzi de către reprezentanţii Vaticanului, Islamului, de teoreticieni ai altor centre
religioase2.
b) Teoria contractuală. Această teorie o găsim încă în lucrările marilor gînditori din
Grecia Antică, însă cea mai largă afirmare o capătă în perioada revoluţiilor burgheze din Europa.
La baza acestei concepţii stă ideea, că naşterea dreeptului şi statului este rezultatul unei
înţelegeri dintre oameni, a unui contract social născut din voinţa oamenilor.
Această teorie, cu toate că formează o întreagă şcoală, variază de la un gînditor la altul,
de la o epocă istorică la alta.
Aşa de exemplu, Thomas Hobbes (1588 - 1679) în lucrarea sa “Leviathan, ori Materia,
forma şi puterea statului religios şi civil” (1651) afirmă, că pînă la apariţia statului oamenii se
găseau într-o stare de natură, unde fiecare avea drepturi egale 3. Însă omul mai este şi o fiinţă
egoistă, care caută să acapere cît mai mult, de aceea omul este înconjurat de duşmani “homo
homini lupus est” (omul pentru om este lup). De aici o necesitate fatală a unui “război a tuturor
împotriva tuturor”.
Pentru a ieşi din această situaţie, a termina cu “războiul tuturor împotriva tuturor”.
oamenii printr-un contract social creează statul. Acest contract este încheiat (prin o înţelegere
comună între oameni) între monarh şi supuşii săi. Aceştea din urmă trebuie să renunţe la toate
drepturile lor în folosul monarhului, căruia îi recunosc o putere nelimitată.

9
Negru B. Op. cit. p.60-70.
2
Ibidem. p.61
3
Hobbes Th. Leviathan sau materia, forma şi puterea unui stat ecleziastic şi civil. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti: 1951.

22
 Printr-o înţelegere comună indivizii încredinţează unei singure persoane (fie în faţa unei
singure persoane, fie în faţa unei adunări) puterea supremă. Statul şi este acea persoană, care
foloseşte forţa şi mijloacele tuturor oamenilor, cum crede de cuviinţă pentru bunăstarea lor.
Purtătorul acestei puteri, deci, este monarhul şi nu poporul.
Un alt reprezentant al teoriei contractuale este J.Locke1 (1632- 1704), care mai este
numit şi ideolog al compromisului social. Concepţia sa despre originea dreptului şi statului a
fost susţinută în lucrarea sa “Două tratate despre conducerea de stat”.
Spre deosebire de Thomas Hobbes, Locke susţine o variantă mai progresistă a acestei
şcoli, afirmînd că oamenii, prin contractul social, jertfesc numai o parte a drepturilor lor iniţiale
în interesul asigurării celeilalte părţi - dreptul la viaţă, proprietate şi libertate. Aceste valori sînt
nişte graniţe ale activităţii puterii de stat, care nu pot fi violate.
Cel mai recunoscut reprezentant al curentului contractului social este J.-J.Rousseau2
(1718-1788), această teorie el o dezvoltă în lucrarea sa “Contractul social” (1762). Autor al
ideei suveranităţii populare, Rousseau afirmă că puterea monarhului este dependentă de popor,
ce i-a acordat-o fără a renunţa la libertatea care este inalienabilă. Ca formă de guvernămînt el
socoate republica ca pe cea mai eficientă.
c) Teoria patriarhală. Rădăcinile acestei teorii le găsim în lucrările lui Aristotel3 (381-
322 î. e. n.). Omul ca fiinţă socială se organizează în familii, iar statul - după părerea lui,
reprezintă forma prelungită a acestei organizări. Deci la baza teoriei patriarhale stă ideea cum că
statul ar fi luat naştere din familie, iar puterea monarhului - din puterea părintească a tatălui
asupra membrilor familiei.
d) Teoria patrimonială. Cel mai cunoscut reprezentant al acestei teorii este Ludwic von
Haller 4(1767-1854), care afirmă că statul ar fi luat naştere din dreptul de proprietate asupra
pămîntului. Guvernanţii stăpînesc teritoriul în virtutea unui drept vechi de proprietate, iar
guvernaţii (poporul) nu sînt decît o adunare de arendaşi pe moşia monarhiei.
d) Teoria violenţei. Cel mai cunoscut reprezentant al acestei şcoli este Duhring5 (1833 -
1921). Potrivind acestei teorii, dreptul şi statul nu este rezultatul evoluţiei societăţii, a
dezvoltării condiţiilor economice, ci este rezultatul violenţei politice, al luptei dintre triburi în
societatea primitivă. Tribul învingător instituie puterea de stat, iar învinşii constituie masa
supuşilor săi. Proprietatea privată, - după el, - este tot un rezultat al violenţei, al acaparării
bogăţiilor de către cuceritori.

1
Negru B. Op. cit. p.67.
2
J.-J.Rousseau. Contractul social. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.
3
Aristotel. Politica. Ed. Antet, Bucureşti,1996.
4
Negru B. Op. cit. p.61.
5
Ibidem. p.62.

23
 Alt teoretician austriac, Ludwig Gumplowicz1, în lucrarea sa “Teoria generală a
statului”, susţine această idee, transformînd-o într-o idee naţional - rasistă. După el, triburile
aparţinînd unei rase mai superioare ar fi format statul, în urma supunerii unor triburi de rasă
inferioară.
e) Teoria biologică – organicistă. Acest curent (reprezentanţi - Bluntschii (1808-1881),
Spenser2 (1820-1903) se caracterizează prin transpunerea mecanică a legilor naturii în studiul
societăţii, a vieţii politice. Ei afirmă că statul este un organism social compus din oameni aşa
cum organismul animal este compus din celule. Aşa cum într-un organism, organele sale
desfăşoară anumite acţiuni, tot aşa şi organele statului desfăşoară anumite activităţi. De
exemplu, cetăţenii sînt asemuiţi cu organismul uman, partea conducătoare cu capul, iar partea
condusă cu mâinile.
f) Teoriile psihologice. Unele elemente ale acestei teorii au fost oferite de gînditori
aparţinînd diferitor şcoli şi curente politico-juridice, ca de exemplu Platon şi Aristotel care au
înaintat ideea, că omul simte necesitatea vieţii în societate, Gugo Groţius3 ne vorbeşte de
“apetetus socialis”, Hobbes, că “frica” l-a făcut pe om să găsească statul, Locke, Spinoza, J.J.
Rousseau înaintau ideea “utilităţii statului” ş.a.m.d.
Toate aceste teorii, în esenţă, explică statul prin factori de ordin psihologic sau
biopsihologic. Aceste teorii cu toate variantele sale se pot rezuma la următoarele două teze:
a) în societate există două categorii de oameni, unii dintre care, din punct de vedere
psihic, sînt predestinaţi pentru funcţii de conducere, iar ceilalţi pentru a fi conduşi;
b) în formarea şi dezvoltarea statului rolul decisiv îl joacă diferite stări şi retrăiri psihice
ale oamenilor4.
Deci, după cum vedem toate aceste teorii ne vorbesc că încă din vremuri străvechi
oamenii căutau explicaţii apariţiei dreptului şi statului. Şi cu toate că nu întotdeauna
reprezentanţii acestor teorii ne oferă o explicaţie ştiinţifică a originii şi esenţei dreptului şi
statului, totuşi ei au adus anumite contribuţii la cercetarea unor sau altor aspecte ale
fenomenului statal.
h) Teoria juridică a „statului-naţiune”. Această teorie elaborată cu deosebire de Carre de
Malberg, afirmă că „statul este personificarea juridică a unei naţiuni”. Această teorie e dezvoltată
şi în operele lui Esmein şi ale juriştilor germani Gierke, Jellinek, Lobând. Rămâne de ştiut ce
este o naţiune. Tradiţia germană consideră esenţial pentru definirea naţiunii factorii materiali şi
spirituali, cum ar fi cultura, limba, solul, rasa. Tradiţia franceză pune accent mai ales pe factorii

1
Ludwig Gumplowicz, Grundriss der Sociologie, p.327
2
Negru B. op. cit. p.63.
3
Gugo Groţius. Despre dreptul războiului şi al păcii. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
4
Комаров К.А., Mалько А.В., Теория государства и право. М., 2001, p.204

24
 subiectivi, cum ar fi, bunăoară, tendinţa de a trăi împreună, sentimentele de legătură spirituală între
membrii unei comunităţi.
j) Teoria materialistă. Materialismul (de la latinescul materialis - material, substanţial)
constituie o orientare filosofică opusă idealismului ce recunoaşte ca factor prim materia, existenţa
obiectivă. Statul, dreptul, conştiinţa socială şi juridică depind exclusiv de realităţile economice.
Această teorie şi-a găsit absolutizare mai ales în teoria marxistă, conform căreia statul este
rezultatul apariţiei proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, a scindării societăţii în
bogaţi şi săraci, în clase antagoniste. Ea a predominat în statele socialiste (considerate, după
părerea lui K. Marx, F. Engels, V. Lenin, ca „semistate”, state nu în sensul direct al cuvântului, în
virtutea faptului, că nefiind un instrument de menţinere a dominaţiei minorităţii asupra majorităţii
îşi pierd esenţa lor iniţială, state care în viitor vor dispărea definitiv, nefiind înlocuite cu altele)
pînă nu demult fiind considerată singura teorie argumentată din punct de vedere ştiinţific. Teoria
marxistă însă nu poate da răspunsuri adecvate la câteva întrebări principale: dacă prezenţa statului
e determinată de prezenţa claselor antagoniste, atunci prin ce se lămureşte că în statele care se mai
consideră, socialiste, în care, de altfel, se spune că nu-s clase antagoniste are loc o întărire vădită a
aparatului de constrângere. Prin ce se lămureşte faptul că la mai multe popoare statul e prezent în
lipsa proprietăţii private? Aceasta se referă, îndeosebi, la popoarele cu aşa numitul „mod asiatic de
producţie. Modalităţile de apariţie a unor state n-au nimic comun cu premisele evidenţiate de
concepţia marxistă. De exemplu, apariţia statelor ca rezultat al dezmembrării unor imperii, prin
succesiune, prin decolonizare, prin împărţirea artificială a unor state după al doilea război mondial
etc. Constituirea statelor naţionale s-a realizat cu totul în alte condiţii istorice decât cele indicate,
având ca suport naţiunea.
§ 3. Originea şi dimensiunea istorică a dreptului
Studiul conceptului dreptului implică cu necesitate viziunea istorică legată de descifrarea
originii dreptului. Ca instituţie ce derivă de la societate şi îşi găseşte suportul în relaţiile
reciproce dintre oameni, dreptul este indisolubil legat de evoluţia generală a societăţii, de
particularităţile societăţii în diferitele sale trepte de dezvoltare istorică1.
Întrebarea care se pune aici este următoarea: a) dreptul este indisolubil legat de societate
de la primele sale forme primitive de organizare sau; b) dreptul, ca şi statul apar doar la un
anumit moment al evoluţiei istorice a omului? Răspunsul la această întrebare este legat de modul
în care este conceput dreptul.
Odată apărut, dreptul ca şi statul nu rămâne imobil, ci se dezvoltă, se modifică. Dreptul e
supus unui flux continuu. Normele juridice rămân în vigoare un timp oarecare, apoi sunt înlocuite
cu altele. Această reînnoire continuă a dreptului depinde, în mare măsură, de faptul că dreptul e un

1
Dvoracek M., Lupu Gh. Teoria generală a dreptului. Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1996, p.62

25
produs al spiritului uman. După cum spiritul uman se dezvoltă, ridicându-se de la stări inferioare la
stări superioare de conştiinţă şi activitate, tot aşa se dezvoltă şi dreptul. Aflându-se în strânsă
legătură cu alte fenomene sociale, dreptul reacţionează, într-o măsură mai mare sau mai mică, la
toate schimbările ce au loc în cadrul acestor fenomene.
După cum am menţionat anterior, la caracteristica evoluţiei dreptului putem evidenţia
următoarele trăsături principale ale acestui proces:
1. Evoluţia dreptului reprezintă o trecere de la elaborarea spontană, inconştientă, la
elaborarea deliberată, conştientă a lui.
2. Tot mai pronunţat are loc trecerea de la particularitate la universalitate a dreptului, adică în
dreptul fiecărui popor tot mai frecvent întâlnim norme ce ţin de interes general uman. Aceasta se
referă mai mult la normele juridice ce reglementează drepturile şi libertăţile omului.
3. Evoluţia dreptului reprezintă o trecere de la motive psihologice inferioare la motive
superioare. Dacă la început dreptul se naşte din impulsuri imediate, instinctive cum ar fi, de
exemplu, frica de pericol şi de necunoscut, la etapele mai avansate tot mai mult se evidenţiază
motivele argumentate din punct de vedere ştiinţific.
4. Ideologiei primitive şi, deseori, inutilă a dreptului i s-a substituit ideologia unui drept
pozitiv aflat într-un neîncetat progres social.
Cercetările efectuate de sociologi, istorici, antropologi, în comunităţi aflate pe treapta
primitivă de dezvoltare au scos la iveală faptul că în aceste comunităţi relaţiile membrilor lor
erau reglementate pe baza unor comandamente ce exprimau nevoile elementare ale vieţii în
comun şi care erau cuprinse într-un sistem de norme sociale.
Practica îndelungată acestor comunităţi a determinat apariţia unor tabu-uri,
corespunzătoare aşa numitului sistem al totemismului de clan. (Totem - în limba dialectală
algonkiană a pieilor roşii nord-americane însemna: rudă fratelui sau a surorii. Tabu - cuvântul are
ca sens iniţial: izolat, separat1).
La început totemismul a constituit o expresie a diviziunii naturale a muncii dintre
comunităţi, contribuind la circulaţia fondului de alimente şi la reglementarea legăturilor dintre
sexe (membrii unor ginţi, aparţinând aceluiaşi totem nu se puteau căsători între ei). După
credinţele totemice, cei din aceleaşi clanuri sau fratrii se considerau înrudiţi direct cu totemul lor
(plantă, animal etc.).
Acest sistem al totemismului de clan se apăra printr-un set de reguli (tabu-uri), care vizau
cele mai diverse domenii ale vieţii sociale a comunităţii. Spre exemplu, se întâlnesc reguli
privind ocrotirea căminului, a conducătorilor, a bătrânilor, a copiilor, a armelor, a mijloacelor de
muncă mai importante. Existau oprelişti (tabu-uri) cu privire la atingerea anumitor animale sau

1
Avornic Gh. Teoria generală a dreptului, Ed. Cartier, Chişinău, 2004, p.52-53.

26
plante. Bolnavii, cadavrele, femeia în timpul menstruaţiei constituie, de asemenea, tabu. Unele
reguli - oprelişti prezintă uimitoare similitudini cu normele cuprinse în coduri juridice.
Este uimitoare asemănarea existentă între aceste reguli restrictive cu normele penale de
mai târziu. Asemenea cercetări confirmau faptul, că regulile sociale sunt indispensabile oricărei
forme de organizare socială: ele sunt determinate în mod necesar de evoluţia socială şi alcătuiesc
un prim deziderat, o cerinţă a oricărei ordini. O seamă de savanţi consideră că aceste seturi de
norme sociale alcătuiesc dreptul societăţilor primitive, alţii desprind din obiceiurile primitive
dreptul primitiv, unii, cum ar fi polonezul Podgoreschi, vorbesc despre aceste norme ca despre
un drept tradiţional etc.
Până acum am stabilit faptul că este de esenţa oricărei comunităţi stabilirea pe cale
normativă a unor criterii de comportament, în aşa fel ca comunitatea să nu pună sub semnul
întrebării însăşi existenţa sa. Rămîne de demonstrat dacă aceste norme au caracter juridic sau
nejuridic?
Sîntem de părerea că aceste norme sunt de natură obştească sau obişnuielnică, religioasă
sau morală, neexistând în această fază istorică de dezvoltare un aparat special, care să le asigure
din afară obligativitatea. Ele erau respectate ca deprinderi, forţa lor obligatorie fiind rezultatul
unei reflectări în planul conştiinţei individuale a convingerii utilităţii lor.
Sancţiunile, în cazul nerespectării opreliştilor stabilite în conţinutul normelor, erau
aplicate de comunitate, primind chiar forma alungării din trib. Se practica răzbunarea sîngelui
(dinte pentru dinte, ochi pentru ochi).
În condiţiile schimbărilor sociale ce au avut loc în societatea gentilico - tribală se produc
modificări în structura şi modul de funcţionare a puterii sociale şi a normelor ce asigurau
eficienţa acestei puteri.
Încă pe treapta înaltă a dezvoltării societăţilor gentilice, paralel cu trecerea la agricultură
şi creşterea vitelor, are loc o diferenţiere a intereselor sociale, diferenţiere ce s-a reflectat şi în
plan normativ. Astfel o serie de norme obişnuielnice sunt preluate şi adaptate noilor interese
(privind situaţia prizonierilor de război transformaţi în sclavi, situaţia datornicilor, transmiterea
prin moştenire a bunurilor etc.).
Alături de preluarea unora dintre vechile norme de obicei şi sancţionarea lor
(recunoaşterea lor) ca norme statale, dreptul apare şi sub forma unor legi noi, edictate de noua
putere. În acelaşi timp, societatea a continuat să creeze reguli sociale (obişnuielnice. morale,
religioase) care coexistau cu regulile juridice. Deci, dreptul nu înlătură celelalte norme sociale, el
se alătură acestora, coexistă cu ele. Dreptul se desprinde treptat de morală şi obiceiuri, în
condiţiile prefacerilor structurale din societate.

27
 Deci, dreptul s-a format, în primul rînd, prin preluarea cu un scop nou a unor reguli vechi
gentilice de conduită. Aceste reguli nescrise aveau să alcătuiască dreptul obişnuielnic sau
cutumiar, a cărui respectare miza pe aplicarea unor sancţiuni statale.
Geneza dreptului se leagă în al doilea rând, de crearea nemijlocită a unor norme noi,
reprezentând dreptul scris, fapt ce a rezultat din instituirea directă a normelor de conduită prin
acte normative: edicte, legi etc. Acestea consacrau norme având ca obiect vânzarea - cumpărarea,
împrumutul, modul de organizare a statului (Codul lui Hamurabi 1 în Babilon, Legile lui Manu2 în
India, Legea celor 12 table la romani3). Deşi norme ale dreptului cutumiar mai persistau în unele
legiuiri scrise, acestea vor cuprinde treptat norme absolut noi, detaşându-se de cutume şi venind
chiar în contradicţie cu obiceiul juridic4.
A treia modalitate de constituire a dreptului ţine de evoluţia structurii statului în direcţia
specializării organelor sale şi constă în formarea normelor juridice prin soluţiile formulate de
judecători cu ocazia proceselor. Aceste soluţii, în situaţii când nu există un text de lege, devin
obligatorii pentru judecătorii, care ulterior aveau de rezolvat cazuri asemănătoare. Aceste soluţii
dobândeau practic forţa unei legi.
În concluzie putem sublinia faptul că în epoca comunei primitive, de înjghebare a
colectivităţilor umane, în societăţile arhaice, concomitent cu primele forme de organizare în
familie, gintă, trib, au apărut evident în mod spontan şi primele norme în forme rudimentare ce s-
au impus treptat ca deprinderi, obiceiuri, tradiţii. În respectarea lor era interesată întreaga
colectivitate, deoarece numai ea putea supravieţui. Aceste reguli de comportare aveau un caracter
complex, fiind puternic impregnate de aspectul mistic, religios. Asigurarea respectării lor era
dată atât de motivaţii interne moralo-religioase, mistice, cât şi măsurile sancţionării luate de
colectivitate şi conducerea acesteia: şefii de familie, conducătorii ginţilor şi triburilor. Şeful de
trib era în acelaşi timp şi conducător militar ce se evidenţia şi prin calităţile sale fizice în
conflictele şi războaiele intertribale.
Normele de conduită au evoluat, perfecţionîndu-se şi adaptîndu-se stadiului dezvoltării
sociale. Aşa, bunăoară, iniţial sancţiunea ce se aplică pentru violarea gravă a normelor de
convieţuire era răzbunarea sîngelui, treptat s-a trecut la sancţiunea expulzării din gintă sau trib,
pentru ca apoi, odată cu apariţia unui produs suplimentar peste nevoile de consum, să fie
introdusă sancţiunea sub forma răscumpărării materiale.

1
Codul lui Hammurapi, traducere de T. Negoiţă, Bucureşti, 1935.
2
Cartea legilor lui Mânu, a fost tradusă din limba franceză (după A. Loiseleur-Deslonchamp) de către I.
Mihălcescu, Bucureşti, 1921.
3
J. Pirenne, Histoire des institutions et du droit prive de l'ancien Empire, Bruxelles, 3 vol., 1932-1935.
4
Sanlai I. Introducere în studiul dreptului. Sibiu, 1991, p.22.

28
 Între aceste norme se poate explica că apar şi germenii dreptului, a normelor juridice,
care încep să se distingă de celelalte norme, mai ales prin natura mai deosebită a obligativităţii
respectării lor, prin recurgerea la forţa coercitivă a puterii publice, ce se înjghebează şi ea ca ceva
distinct, fără de autoritatea morală a şefului familiei, bunăoară.
Apariţia şi formarea dreptului este, de bună seamă, un proces complex, căruia nu i se
poate stabili o dată precisă de naştere, iar normele din această perioadă a începuturilor societăţii
omeneşti sunt încă destul de difuze, împletite cu multitudinea de obiceiuri, datini, practici
religioase etc. Ele sunt studiate în special de etnologia juridică.
§ 4. Dimensiunea socială a dreptului1
Apariţia şi persistenţa dreptului de-a lungul timpului, inclusiv în perioada modernă şi
contemporană, rezidă din anumite realităţi obiective de natură materială şi spirituală constituind
în ansamblul lor factori de determinare ai dreptului (aşa numitul dat al dreptului) de care
legiuitorul trebuie sa ţină seamă atunci când formulează regula juridică, pentru a conferi eficienţa
maximă a acţiunilor sale de reglementare. În cadrul acestor factori determinanţi ai dreptului se
includ relaţiile sociale, acţiunea legilor obiective din natură şi societate, precum şi existenţa
omului ca entitate biosocială.
Relaţiile sociale constituie un prim factor în determinarea dreptului întrucât asigurarea
desfăşurării lor organizate, reclamă necesitatea intervenţiei normative, astfel încât ele se prezintă
atât ca bază dar şi ca obiectiv al reglementării. Dreptul reglează conduita umană în diverse relaţii
sociale în funcţie de specificul acestora (politice, economice, morale, culturale sau de altă
natura), conferindu-le, alături de normativitatea lor proprie, internă sau intrinsecă, şi o
normalitate juridică, externă sau extrinsecă, ajungându-se până la starea în care diferite genuri
de relaţii sociale să nu poată subzista în afara cadrului legal care le consacra 2. Cu cât relaţiile
sociale de diverse categorii se diversifică şi se amplifică, cu atât mai mult creste acţiunea
normelor juridice în societate, dreptul puţind contribui la accelerarea sau încetinirea evoluţiei
respectivelor relaţii. Asemenea reglementări intervin frecvent în domenii ale vieţii cotidiene cum
sunt, de exemplu, relaţiile dintre stat şi cetăţeni (în domeniul fiscalităţii, cetăţeniei, protecţiei
mediului înconjurător, etc.), în relaţiile contractuale, în cele de proprietate ori în relaţiile de
familie.
Dreptul poseda o imensa capacitate de modelare a raporturilor sociale şi de garantare a
respectării normelor consacrate, constituind mijlocul cel mai eficient de sancţionare a titularilor
unei conduite ce se abat de la modelul prestabilit legislativ.

1
Ceterchi I., Craiovan I. Introducere în teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1993, p.22-25; Voicu C. Teoria
generală a dreptului. Braşov, 1999, p.47; Popa N., Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992, p.38.
2
Avornic Gh. Op.cit. p.52.

29
 Dreptul este un produs complex al societăţii; normele sale intervin în procesul productiv,
stabilind reguli generale pentru actul zilnic repetat al producerii, repartiţiei şi schimbului de
produse şi activităţi.
Munca cere o rigoare acceptată. Libertatea omului este deplină numai în măsura în care
nu stîngeneşte libertatea celorlalţi. Drepturile omului nu pot prinde contur, nu pot deveni realităţi
decît în cadrul unei interacţiuni, bazate pe coexistenţa libertăţilor şi nu pe afirmarea brutală şi
păgubitoare pentru semeni a unor drepturi şi interese personale.
Superioritatea reflectării în drept a corelaţiei necesare între drepturi şi îndatoriri
precum şi nobleţea actului de justiţie (ca o activitate independentă într-o societate
democratică) alcătuiesc coordonatele care marchează decisiv dimensiunea socială a dreptului.
„Legile sunt matca şi mama noastră” - afirmă D.Cantemir subliniind prin aceasta poziţia
dreptului în societatea civilizată, ca nucleu al ordinii sociale şi condiţie a bunei derulări a
raporturilor umane.
Abordarea dimensiunilor sociale ale dreptului implică analiza locului dreptului şi a
realităţii juridice în societate, sistemul legăturilor sale cu celelalte elemente (realităţi) ale
societăţii. În general, ştiinţele sociale privesc societatea ca un sistem dinamic, evolutiv (capabil
să parcurgă stări directe) şi înzestrat cu capacitatea autoreproducerii lărgite şi optimizate. Aceste
ştiinţe (sociologia, politologia, economia politică) cercetează diversele componente ale societăţii,
pun în lumină structura şi legalitatea structurală a vieţii sociale, rolul elementelor societăţii şi
influenţele complexe între aceste părţi (economice, politice, juridice, culturale etc.). Realitatea
juridică (juridicul1) este o dimensiune inalienabilă a realităţii sociale în condiţii istorice
determinate. Existenţa ei nu poate fi desprinsă de existenţa celorlalte părţi ale unei societăţi,
suportînd influenţa acestora şi exercitînd la rîndu-i influenţă asupra lor.
Realitatea juridică sau juridicul este uneori denumită şi sistem juridic sau suprastructură
juridică. Realitatea juridică (juridicul) are un conţinut bogat în care este cuprins dreptul ca
fenomen normativ (dreptul pozitiv), dar care nu se reduce numai la el.
Astfel, componentele juridicului sunt: a) conştiinţa juridică; b) dreptul; c) relaţiile
juridice; d) ordinea de drept, ş,a.
Înainte de a fi o realitate normativă, dreptul este o stare de conştiinţă, în sensul că
nevoile schimbătoare ale societăţii care-şi reclamă reflectare într-un sistem de norme nu se
transpun imediat în limbajul şi în conţinutul dreptului, ele trec prin conştiinţa legiuitorului (sau a
poporului, dacă e vorba de obicei), urmând un proces de evaluare, valorizare şi valorificare finală
prin normele de drept.

1
Vrabie G. Necesitatea redefinirii unor concepte pe baza unei analize pluridisciplinare a fenomenelor politico-
juridice. Studii şi cercetări juridice,1979.

30
 Conştiinţa juridică (specializată a legiuitorului, sau comună - a poporului) joacă rolul
unui receptor şi al unui tampon. Receptor, în sensul că primeşte stimulii pe care-i emite
societatea, îi ordonează şi-i supune unui examen axiologic (teoria valorilor) şi tampon, pentru că
se interpune între aceşti stimuli (care se înfăţişează de multe ori ca adevărate comandamente,
presiuni din partea forţelor sociologice creatoare ale dreptului) şi realitatea normativă (care-şi are
regularităţile sale, ritmul său, o dinamică ce nu-i permit să urmeze „orbeşte” aceste presiuni).
Conştiinţa juridică apare ca o premisă a dreptului (ca fenomen normativ), funcţia sa
normativă fiind mijlocită de ipostazele conştiinţei prin care omul devine propriu-zis subiect: cea
cognitivă, cea acţională şi cea cultural-axiologică.
A doua componentă a realităţii juridice (a juridicului) o constituie partea instituţională -
dreptul, ca sistem de reglementări şi instituţii. Această parte alcătuieşte miezul juridicului,
conţinutul sau cadrul său substanţial de referinţă.
Dreptul ca fenomen normativ dă expresie cerinţelor structurilor sociale - conducătoare
sau conduse - de mai bună organizare a raporturilor umane, în vederea obţinerii acelui echilibru
indispensabil pentru asigurarea climatului în care liberului arbitru şi violenţei să i se poată opune
eficient anumite standarde oficiale de comportament şi în care să poată fi înlăturată tensiunea
dintre cei care acceptă aceste standarde şi cei care se abat.
În sfârşit, cea de-a treia componenţă a juridicului este alcătuită din elemente relaţionale,
sociologice. Sunt cuprinse aici raporturile juridice şi situaţiile juridice, cele care probează
eficienţa dreptului. În cadrul acestor raporturi oamenii (individual sau colectiv) participă în
calitate de subiecte de drept, valorificându-şi sau apărându-şi pe cale legală interese şi drepturi.
Desfăşurarea lor în conformitate cu dispoziţiile legale duce la crearea ordinii de drept.
Din această perspectivă dreptul poate fi considerat ca un mod de existenţă a ordinii publice, un
real factor de calmare a conflictelor şi de menţinere în limite de ordine a ciocnirilor de interese.
Omul acţionează într-o ambianţă socială, el întră în numeroase raporturi cu semenii săi,
iar aceste raporturi alcătuiesc adevăratul fundament ontologic al dreptului.
În concluzie rezultă că dreptul, ca sistem de norme şi instituţii, are o sferă mai restrânsă
decât juridicul, ca parte componentă a realităţii sociale. La rândul său însă, dreptul aparţine şi el
acestei realităţi, are determinaţii calitative ce ţin de esenţa socialului. El suportă influenţe din
partea componenţilor cadrului fizic înconjurător şi din partea componenţilor sistemului social
(economia, politica, morala etc.
§ 5. Problemele tipologiei dreptului. Unele viziuni cu privire la tipizarea dreptului.
5.1. Gruparea dreptului în tipuri istorice de drept. Prin tipul istoric de drept înţelegem
totalitatea trăsăturilor caracteristice tuturor sistemelor de drept din cadrul aceleiaşi formaţiuni
social-economice, generate de aceeaşi bază economică, trăsături comune constând în faptul că

31
toate aceste sisteme de drept aparţin statelor de acelaşi tip, au aceeaşi esenţă şi aceeaşi menire
socială.
Pornindu-se de la criteriul evoluţiei istorice a dreptului s-ar putea distinge ca tipuri
istorice de drept după dreptul incipient din comuna primitivă, dreptul antic, (cu unele grupe ca:
dreptul oriental, dreptul greco-roman); dreptul medieval (cu unele grupe prin care s-ar distinge
dreptul European, de origine romano-germanică şi common law, dreptul islamic, indian, chinez),
întregul drept medieval este marcat de aspectul religios şi tradiţional; dreptul modern,
(caracteristic instaurării economiei capitaliste, liberale, de piaţă); dreptul contemporan care, deşi
are sau tinde să aibă unele trăsături comune, mai ales datorită influenţei tot mai pronunţate a
dreptului internaţional cu principiile sale, se diferenţiază în mai multe grupe, unele din ele
corespunzătoare sistemelor sau familiilor de drept amintite in clasificarea precedentă. Astfel, am
putea diferenţia următoarele grupe: dreptul societăţilor democratice cu economie de piaţă în care
se include dreptul din fostele ţări socialiste, aflate în faza de tranziţie spre democraţie şi statul de
drept; dreptul socialist, aflat în ţările unde se mai menţine sistemul socialist; dreptul ţărilor în
curs de dezvoltare sau a lumii a III-a care mai păstrează puternice elemente tradiţionale şi
religioase, cum este, bunăoară, dreptul islamic, dreptul budist sau hindus.
O mare clasificare a societăţii omeneşti distinge, după societatea holistică, trei tipuri de
societăţi: preindustriale, industriale şi postindustriale. Dar nici un tip de societate nu este
omogen, pur. În afară de faptul că evoluţia nu este aceeaşi în toate ţările, în cadrul unei societăţi
dintr-o ţară putem întîlni elemente ce aparţin altui tip (de pildă, elementele specifice societăţii
industriale şi postindustriale). Tot astfel, între tipurile istorice de drept nu este o ruptură,
dimpotrivă, în dezvoltarea sa, dreptul păstrează multe elemente de continuitate, avînd constante
prezente de-a lungul mai multor epoci istorice. Aşa se explică, de pildă, persistenţa în dreptul
contemporan a unor categorii juridice apărute în dreptul roman sau influenţa puternică a
dreptului islamic într-o serie de ţări afroasiatice.
5.1.1. Tipul antic de drept. Acest tip de drept, primul în posesiunea istorică a
tipurilor de drept s-a format in statale orientului antic, în China, India, Egipt, Babilon etc.,
precum şi în statele Greciei antice şi în Roma antică. Tipul de drept antic, cu toate
deosebirile dintre sistemele care se includ in acest tip de drept, deosebiri de perioada
istorică, de nivel de dezvoltare al forţelor de .producţie, de sistem al izvoarelor de drept etc.,
avea ca trăsături esenţiale exprimarea voinţei de stat a stăpânilor de sclavi, consacrarea şi
apărarea proprietăţii sclavagiste asupra mijloacelor de producţie, inclusiv asupra
producătorilor, a sclavilor. Generat de baza economică sclavagistă, dreptul exprima structura
acestei societăţi. În statele Orientului antic, in care s-au păstrat mult timp puternica rămăşiţe ale
comunei primitive, principalul izvor de drept era obiceiul juridic (cutuma), iar in statele

32
sclavagiste care au cunoscut o mai mare dezvoltare a producţiei de mărfuri, un rol important a
avut legea, precum şl alte acte normative. Între monumentele legislative ale dreptului antic
amintim: Codul lui Hammurabi, din secolul XVIII î.Cr., care a cunoscut o largă aplicare in
Orientul antic apropiat, Codul iui Manu, din secolul al III. î.Cr. în India antica, care a fost
aplicat mai multe secole, legea Mu în China, legea celor 12 Table la Romani din secolul al V-
lea î.Cr. etc. Prima mare civilizaţie a antichităţii s-a format în teritoriul roditor, mărginit de
fluviile Tigru şi Eufrat, în Mesopotamia. Civilizaţia şi cultura mesopotamiană cunoaşte apogeul
său, timp de aproape 2000 de ani, în cel mai important centru economic, politic şi cultural din
Orient: Babilonul. Cel mai iluştru reprezentant al dinastiei ce a domnit în Babilon a fost
Hammurabi (1728 - 1686 î.Cr.) care a rămas în istoria civilizaţiei prin celebrul Codul
de legi (Codul lui Hammurabi 1), descoperit în 1901, la Sousa, ce cuprinde 282 articole. Acest
cod edictat cu 2000 de ani înainte de Cristos, conţine atît norme cu caracter strict juridic, cît şi
norme morale, religioase. În consideraţiile de principiu, legiuitorul din Babilon statuează faptul
că Legea trebuie să aducă binele poporului, trebuie să oprească pe cel tare de a vătăma pe cel
slab. Codul asigura femeii unele drepturi, situaţie care pune în evidenţă gradul ridicat de evoluţie
a dreptului pentru acea perioadă şi explică influenţa pe care Codul a avut-o asupra altor state.
Codul legilor lui Hammurabi a urmărit să uşureze situaţia ţăranilor liberi, să oprească procesul de
pauperizare al ţăranilor şi meşteşugarilor, să tempereze lăcomia cămătarilor şi prin toate aceste
măsuri să întărească orânduirea socială în Babilon. În Codul lui Hammurabi se prevăd măsuri
severe pentru apărarea proprietăţii asupra sclavilor. El se referă la diferite probleme juridice însă
este departe de a fi un cod complet şi sistematic. Problemele juridice, în cadrul codului, sunt
expuse fără suficiente generalizări. Unii istorici sunt de părere că legile lui Hammurabi
reprezintă mai mult o înregistrare şi expunere a unor hotărâri judecătoreşti.
În Egiptul antic, primul legiuitor a fost Menes. El a publicat o lege care interzicea
luarea unui împrumut fără ca acesta să fie garantat printr-o mumie, iar aceasta nu putea fi
îngropată până la restituirea împrumutului. O activitate legislativă intensă a avut loc în timpul
lui Ramses al II-lea (sec. XIII î.Cr.). Ea a urmărit întărirea armatei, întărirea organizaţiei de castă
şi birocratizarea aparatului de stat. În sec. VIII î.Cr. apare un mare cod de legi elaborat de
Bochons, care era format din 8 cărţi2.
Dreptul ebraic din acesta perioadă este profund original, în sensul că Vechiul Testament
(veritabil cod juridic) reglementează drepţi de proprietate, statutul juridic al femeii şi sclavului,
protecţia străinilor, văduvelor, a copiilor şi a săracilor.

1
Dogaru I. Op. cit., p.65
2
Авдеев В.И., История древнего востока. Изд-во Юридическая Литература, 1948.

33
 În India antică se întâlnesc o serie de culegeri de legi cum au fost: Codul legilor lui
Mânu, Gautama, Apastamba, Narada. Aceste culegeri au reprezentat creaţia diferitelor şcoli
brahmane.
Cel mai important dintre acestea este Codul legilor lui Manu1 care reprezintă o bogată
culegere de norme religioase, etice şi juridice 2. Dispoziţiile cuprinse în Codul legilor lui Manu
se pot grupa în trei categorii: norme care reglementează organizarea puterii de stat şi corelaţia ei cu
cetăţenii, norme ce se referă la unele fapte civile şi penale, diferite dispoziţii de ordin religios
ale brahmanilor.
Întreaga colecţie de legi se împarte în 12 capitole. Legile lui Manu, fiind întocmite in
perioada luptei dintre brahmani şi budişti, reflectă această luptă. Budismul, născut în sec. Vl-V
î.Cr, devine apoi, în timpul regelui Aşoca, religie de stat. Brahmanismul a cedat în faţa strânsei
uniuni dintre budism şi stat însă nu fără o dârză încercare de împotrivire. Editarea Codului de legi
al lui Manu, „strămoşul oamenilor”, a reprezentat tocmai una dintre formele de împotrivire ale
brahmanilor. Legile lui Manu, cuprind 5370 versuri şi au fost edictate de către Brahmani printr-o
îndelungată contribuţie colectivă. Legile sînt necesare pentru că ele conţin pedepse, acestea fiind
instrumentul cel mai important al regelui în îndeplinirea misiunii sale esenţiale - dreptatea.
“Pedeapsa cîrmuieşte omenirea şi o protejează”, iar duhul pedepsei este considerat ca fiul lui
Dumnezeu, ca un ocrotitor a tot ce este împlinitor al justiţiei.
O altă culegere de legi indiene este „Narada” întocmită mult mai târziu decât Legile lui
Manu. Această culegere aduce mai mult cu un tratat de drept decât cu un cod „Narada” conţine
în mod amănunţit mecanismul judecăţii şi descrierea procedurii judiciare 3. Alături de această
descriere întâlnim multe norme ale dreptului penal şi civil care cuprind norme ale viitoarei
societăţi feudale.
În China, din antichitate, cel mai vechi cod de legi este atribuit împăratului
legendar Mu, acesta fiind, în special, un cod penal, cuprinzând 3000 de articole. O
intensă activitate legislativă întâlnim în China, în sec. V-IV î.Cr. , când ia naştere o şcoală
filozofico-juridică de un fel deosebit, aşa-numită „şcoală a legiştilor”.
În Sparta, la început a predominat dreptul nescris - obiceiul. Legislaţia scrisă multă
vreme nu a primit o dezvoltare însemnată. În sec.IV î.e.n. este semnalată apariţia unei legi in
materie de proprietate, care admitea donaţia şi testamentul.
În Atena, Dracon a fost cel care a elaborat, pentru prima dată, legi scrise în anul 621
î.Cr. Aceste legi se pare că au fost mai multe culegere de obiceiuri care au luat o formă

1
Legea lui Manu, traducere de loan Mihăilescu, Bucureşti, 1920.
2
Drâmba Ovidiu. Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. p.271.
3
Jean Gaudemet, Institutions de L'antiquite, Paris, 1967.

34
scrisă. Din păcate nu s-au păstrat până în zilele noastre toate legile lui Dracon. La începutul
sec. VI î.Cr. o largă activitate legislativă a fost desfăşurată de Solon.
Cel mai dezvoltat sistem al dreptului antic a fost dreptul roman, sau mai bine-zis
dreptul roman din perioada târzie a republicii şi perioada imperiului. Ei au elaborat instituţiile
juridice, conceptele şl tehnica juridica necesară în acea perioadă.
a) Prima lege scrisă la romani a fost Legea celor XII table, apărută în anul 450 î.Cr1.
Apariţia ei a fost determinată de lupta dintre patricieni şi plebei. Până la această dată legile
erau cunoscute numai de către patricieni. Plebeii au cerut senatului să edicteze legi scrise ca
să poată fi cunoscute de către toţi romanii. Sub presiunea plebeilor senatul a numit, pe rând, două
comisii formate din câte 10 membrii (decemviri), care să se inspire din legile greceşti şi să
redacteze un cod pentru Roma. Decemvirii au alcătuit un cod cunoscut sub numele de
„Legea celor XII table”. Codul proclama egalitatea civilă a patricienilor cu plebeii,
obligativitatea părţilor de a se prezenta în faţa instanţelor judecătoreşti, dreptul de proprietate
ş.a.
b) Un izvor specific al dreptului roman au fost edictele magistraţilor. Acestea
erau anunţuri publice prin care consulii, pretorii şi alţi magistraţi făceau cunoscute regulile după
care ei înţelegeau să se conducă în soluţionarea unor litigii. Cele mai frecvente edicte erau cele
ale pretorilor. De regulă, ele erau valabile timp de un an, termen pe care era ales pretorul
respectiv. De obicei, pretorii nou aleşi luau în, considerare edictele înaintaşilor lor la care
mai adăugau, eventual, ceva. În felul acesta edictele magistraţilor au ajuns să cuprindă un
embrion de reglementări juridice constante. în activitatea lor de aplicare a dreptului, pretorii
aduceau anumite modificări legii, în acest fel a luat naştere „dreptul pretorian”, care a
coexistat cu celelalte norme juridice cunoscute sub denumirea de „dreptul civil”.
c) Începând din sec.I şi până în sec.III hotărârile senatului au devenit izvoare de
drept cu aceeaşi forţă juridică ca şi legea şi s-au numit „senatus-consulte”. Ele purtau, de
obicei, numele iniţiatorului lor, al obiectului la care se refereau sau al persoanei care l-a
ocazionat.
d) Un izvor important al dreptului roman au fost „Constituţiile imperiale”. Ele
reprezentau hotărâri ale împăratului şi începând din sec. II capătă putere de lege. În epoca
monarhiei absolute au fost întocmite numeroase colecţii, care cuprindeau constituţiile imperiale,
în ordine cronologică Aceste colecţii au luat numele de coduri. Cele mai cunoscute sunt: Codul
Gregorian, Codul Hermogenian şi Codul Teodosian, denumite astfel după numele celor care le-
au întocmit.

1
Negru B., Op. cit. p.122.

35
 e) Un loc aparte în cadrul izvoarelor dreptului roman îl ocupă „Jurisprudenţia”
(„ştiinţa dreptului”). În perioada imperiului, in timpul împăratului Augustus, o serie dintre cei
mai renumiţi jurisconsulţi au primit dreptul de a da avize obligatorii pentru alţi jurişti, în
rezolvarea anumitor speţe concrete.
5.1.2. Tipul de drept medieval. Sistemele de drept, aparţinând tipului de drept
medieval, s-au format fie în statele care au apărut pe ruinele orânduirii sclavagiste, fie la
popoarele la care orânduirea feudală a constituit prima formaţiune social-economică în urma
descompunerii societăţii comunei primitive.
Dreptul medieval a fost determinat de relaţiile de producţie medievale, şi, la rândul,
au consacrat şi apărat aceste relaţii şi puterea de stat, caracterizată prin dictatura feudalilor
asupra iobagilor, legalizarea arbitrarului în raporturile dintre feudali şi iobagi. Mai târziu, în
epoca monarhiei de castă, urmare a dezvoltării relaţiilor de producţie capitaliste, şi a
procesului de centralizare a puterii de stat ş-a ivit necesitatea formării unui drept unitar, ceea
ce explică procesul de unificare a cutumelor şi de recepţionare a dreptului roman, mai ales
în Europa Occidentală. Dreptul medieval se mai caracterizează prin strânsa legătură şi
împletirea normelor de drept elaborate de aparatul de stat şi regulile bisericeşti , clericale.
Dreptul canonic, dreptul islamic, dreptul hindus etc., au exercitat o puternică influenţă
asupra reglementării juridice medievale, precum şi asupra aplicării şi asigurării respectării
normelor dreptului medieval.
a) Cel mai important izvor al dreptului, în Evul Mediu, l-a constituit cutuma. în unele
ţâri au fost codificate o serie de cutume, pentru a da acestora un caracter mai unitar. Astfel, în
Franţa, întâlnim următoarele încercări de codificare.
„Marele cutumiar al Franţei”. Vechile cutume ale Parisului sunt menţionate în mai
multe texte. Astfel, un decret al lui Celestin al III-lea din 1195 citează câteva cutume ale Parisului
ca fiind inaplicabile anumitor procese ecleziastice. Un contract încheiat în 1256 menţionează că el
este încheiat potrivit cutumelor din Paris. Vechile cutume ale Parisului nu au fost redactate
niciodată în scris, însă le găsim menţionate în numeroase documente, care permit reconstituirea
lor, în mare măsură1. O sursa foarte importantă pentru cunoaşterea acestor cutume o constituie
compilaţia cunoscută sub numele de „Marele cutumiar al Franţei. Ea datează de la sfârşitul sec.
XIV, cuprinzând documente referitoare la administraţie şi justiţie, un breviar de drept roman
precum şi diverse indicaţii privind soluţionarea unor procese. Această operă o mai
întâlnim şi sub denumirea de „Cutumiarul lui Carol VI-lea” titlu, care după cum arată E.
Glasson, este greu de justificat.

1
Jean Gaudemet, Institutions de L'antiquite, Paris, 1967.

36
 „Practica Forensis”. întocmită de Jean Maseur cuprinde, în special, cutume din
provincia Auvergne şi datează din secolul XV. După cum arată şi titlul ei, este o lucrare
destinată practicii judiciare. Ea este împărţită în 42 capitole dintre care trei se referă la drept în
general. 21 de capitole sunt consacrate dreptului cutumiar din provincia Auvergene, 14 se referă
la procedura de judecată, 3 la dreptul penal şi un singur capitol se referă la administraţie.
În Germania feudală dreptul cutumiar s-a caracterizat prin gruparea normelor juridice în
funcţie de categoria socială a persoanei căreia urma să i se aplice. Conflictele dintre feudali se
soluţionau pe baza „dreptului feudal”, obligaţiile ţăranilor erau fixate în „dreptul curţii”,
obligaţiile iobagilor erau cuprinse în „dreptul slugilor”, iar populaţiei orăşeneşti i se aplica
„dreptul orăşenesc”.
În sec. XIII în Germania începe procesul de codificare a cutumelor. În 1230, Eike
von Repgau întocmeşte un cod care cuprinde obiceiurile pământului din părţile răsăritene ale
Saxoniei şi din alte regiuni. Codul cuprinde şi norme de drept canonic. El a fost scris în limba
latină şi s-a numit „Sachsen Spiegel” („Oglinda Saxonă”). Codul cuprinde două părţi: una care
se ocupă de obiceiul pământului şi alta care cuprinde norme ce se referă la judecarea
conflictelor dintre nobilii feudali 1.
„Sachsen Spiegel” exprimă interesele marilor feudali care voiau să dobândească o
independenţă totală faţă de puterea centrală. Codul cuprinde dispoziţii care încearcă să oprească
tendinţa de supremaţie a Papei. Codul s-a bucurat de multă autoritate în Evul Mediu, fiind tradus
în limba poloneză şi olandeză. Principiile lui politice au stat, mai târziu, la baza „Bulei de Aur”
din 1356.
O altă colecţie de cutume germane a fost întocmită între anii 1274-1275 de către un
autor necunoscut. Colecţia s-a numit „Schwaben Spiegel” („Oglinda Şvabă”). Lucrarea nu
constituie numai o culegere exclusivă de norme locale. La întocmirea ei au fost folosite şi alte
surse: dreptul franc, dreptul canonic şi dreptul roman. Această culegere se ocupă şi ea de
raporturile dintre împărat şi papă susţinând ideea dominaţiei papei asupra nobilimii.
Culegerea s-a bucurat de o mare însemnătate în Evul Mediu şi a fost tradusă în limba latină,
franceză şi cehă.
Dreptul scris cunoaşte şi a) Legi cu valoare constituţională. „Magna Carta Libertatum”
(„Marea Cartă a Libertăţilor2”). Este unul dintre cele mai vechi şi mai însemnate monumente
legislative din Evul Mediu. A fost elaborată în 1215, în Anglia. Carta cuprinde, în special,
prevederi referitoare !a satisfacerea unor interese ale baronilor şi nobilimii ecleziastice, cu toate

1
Hanga V. Istoria generală a statului şi dreptului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p.121.
2
Documente celebre ale istoriei, Magna Carta Libertatum, în Magazin Istoric nr.9/1970.

37
că greul luptei împotriva regelui fusese dus de cavaleri şi de orăşeni. Regele se obliga să nu
pretindă de la baroni nici un fel de prestaţii băneşti, mai mari decât era prevăzut.
Bula de aur maghiară apare în sec. XIII şi se caracterizează, era prevăzut, prin
existenţa anarhiei feudale şi izbucnirea unor tulburări ale maselor populare. În aceste
împrejurări, micii nobili l-au forţat pe regele Andrei al II-lea să convoace o adunare în anul 1222
şi să dea un act care s-a numit „Bula de aur” („Hrisovul cu sigiliul de aur”). Actul se referea, în
special, la modul de administrare al statului, reflectând, în mare măsură, năzuinţele politice ale
micii nobilimi ungare. Printre obligaţiile regelui se prevedea faptul că el trebuia să convoace,
în fiecare an, adunarea de stat, din care făceau parte, dacă doreau, toţi oamenii nobili. în
partea introductivă a Bulei de Aur se aminteşte despre necesitatea de a confirma libertatea
şi privilegiile pentru toţi oamenii nobili.
Bula de aur germană. În sec. XIV, Germania se găsea într-o accentuată stare de
fărâmiţare feudală. Buia de aur germană cuprindea unele prevederi in care se preciza poziţia
împăratului faţă de papă. S-a prevăzut că titlul de împărat nu trebuie confirmat de papă,
împăratul era ales de către un colegiu special format din şapte „principi electori”.
b) Legi cu valoare de coduri. Ruskaia Pravda („Pravila Rusă”). în Rusia Kieviană,
alături de obicei au fost elaborate şi o serie de legi scrise. Cu timpul s-a adunat un material
legislativ atât de important încât s-a simţit nevoia codificării lui, în acest fel au apărut o serie
de culegeri ale cutumelor, legilor şi hotărârilor judecătoreşti, culegeri care au avut loc sub
denumirea de Pravila Rusă. Trebuie precizat că prin denumirea „Pravila Rusă” nu se înţelege un
material legislativ unitar. Nu este vorba de o singură culegere de norme juridice, ci de redactări
succesive ale legislaţiei din Rusia Kieviană. Prima şi cea mai veche redactare (aşa-numita
redactare scurtă) a Pravilei Ruse datează din jurul anilor 1054-1072, fiind intitulată „Pravila lui
Iaroslav”. Redactarea scurtă a Pravilei Ruse nu este o adunare mecanică a unui material
legislativ, ci este o codificare a dreptului din Rusia Kieviană.
Alături de dreptul roman, dreptul canonic a jucat un rol deosebit de important în
Evul Mediu. Dreptul canonic este format din dispoziţii care se bazau pe principii religioase. El
reglementa pe lângă problemele specifice ale vieţii bisericeşti şi probleme de familie Dreptul
canonic îl găsim consacrat, mai ales în activitatea bisericii catolice, sub forma unor decrete ale
papilor. Cea mai importantă culegere de asemenea decrete, la începutul Evului Mediu, o
constituie „Decretum Graţiani” (sau pe scurt „Decretum”) elaborată între anii 1141-1150 şi
care, în acelaşi timp, este şi un tratat juridic de drept canonic. Această culegere cuprinde
decretele papilor până la Inocenţiu al II-lea în anul 1139. Deşi nu era o culegere oficială s-a
bucurat de multă autoritate.

38
 O altă culegere de decrete a fost aceea a papei Grigore al IX-lea, apărută în 1234 şi
adaptată nevoilor practicii judiciare bisericeşti.
La sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XlV-lea apar decretele papei
Bonifaciu al VIII-lea şi cele ale papei Clement al V-lea denumite şi „Clementine”, după numele
acestuia.
La un moment dat s-a simţit necesitatea ca toate aceste dispoziţii de drept canonic să fie
adunate la un loc şi, astfel, în 1582 apare „Corpus Juris Canonici”, o colecţie de drept canonic
care a fost redactată.
5.1.3. Tipul istoric modern. Dreptul modern a fost primul tip de drept care a elaborat un
sistem unitar, dreptului, ierarhic organizat al izvoarelor de drept, tehnica aplicării şi interpretării
dreptului, procedeele de sistematizare a actelor normative.
A. Izvoarele dreptului modern au cunoscut influenţa dreptului roman. Dintre ţările care au
cunoscut această influenţă trebuie să amintim: Germania, Franţa şi Italia.
a) Legea. în cadrul legii trebuie să distingem, în special: legile constituţionale şi
codurile.
Toate statele capitaliste,care fac parte din această grupă de stat, şi-au elaborat propriile
lor constituţii în care sunt consacrate, de regulă: orânduirea socială şi de stat, drepturile şi
îndatoririle fundamentale cetăţeneşti, sistemul organelor statului ş.a. (prima constituţie
primită în SUA – 1789, apoi în Franţa şi Polonia – 1791).
Codurile reprezintă culegeri sistematice de norme juridice din diferite ramuri de drept.
Primele coduri au apărut în ţările nordice. Ele se caracterizează printr-o particularitate proprie:
reprezintă coduri mixte şi nu sunt redactate pe anumite ramuri. de exemplu, in 1804, denumit,
după numele iniţiatorului lui „Codul Civil al lui Napoleon”. La întocmirea Codului civil
Francez din 1804 s-au folosit principiile dreptului roman, principalele reguli ale dreptului
cutumiar francez, legile elaborate în timpul revoluţiei precum şi jurisprudenţa; Codul Civil
Austriac din 1811 a fost întocmit. în bună măsură, pe baza principiilor dreptului roman, a
principalelor norme ale dreptului local şi a principiilor dreptului natural; Codul Comercial
German a fost adoptat în anul 1861 şi el reglementa actele de comerţ, societăţile comerciale
ş.a.
b) Cutuma. În concepţia juriştilor moderni, legea are nevoie să fie completată de
cutume, pentru a putea fi uneori, mai bine înţeleasă. De aceea, în cadrul sistemului de drept ce a
cunoscut influenţa dreptului roman, juriştii nu au încetat să considere cutuma ca fiind izvor de
drept.

39
 c) Jurisprudenţa. În ţările care au cunoscut influenţa dreptului roman, jurisprudenţa
ca activitate creatoare de drept s-a ascuns, de cele mai multe ori, în spatele unei aparente
interpretări a dreptului.
Într-o serie de ţări au fost întocmite culegeri sau colecţii ale jurisprudenţei. Unele dintre
ele au avut un caracter oficial. Asemenea culegeri au fost întocmite în Franţa, Germania, Spania,
Italia, Elveţia, Turcia.
De la descompunerea orânduirii gentilice până în contemporanitate societăţile şi
colectivităţile umane au cunoscut diferite sisteme de drept cu evoluţii şi mutaţii specifice,
caracterizate prin preluări, editări şi abrogări de norme juridice.
5.1.4. Tipul de drept contemporan. Dreptul contemporan nu a apărut pe un loc gol, într-
un vid legislativ, ci s-a format pe un teren care cunoştea reglementări anterioare, specifice unor
societăţii trecute. De aceea, de regulă, în fiecare societate, aflată chiar la începuturile dezvoltării
sale vom întâlni numeroase norme provenind de la societatea anterioară, căreia îi succede şi sub
incidenţa cărora mai intră reglementarea multor relaţii sociale vechii (cum ar fi, cele de
proprietate, de familie, etc.). Uneori are loc o adaptare parţială a vechiului drept la situaţii noi
care-şi găsesc astfel un mod de rezolvare-în cadrul unui proces de receptare a dreptului vechi
într-o societate în curs de schimbare. Desigur această menţinere parţială a vechiului drept are loc
numai în măsura în care el nu contravine, prin conţinutul reglementărilor sale, noului tip de
societate.
Alături de vechile norme de drept sunt emise noi acte normative, mai ales legi organice
(care se refera la organizarea, funcţionarea şi competenţa organelor de stat), apoi reglementări în
domenii care anterior nu au căzut sub incidenţa legii ori au fost insuficient reglementate (astfel
de situaţii ar fi în cazul protecţiei mediului înconjurător, protecţiei consumătorului, protecţiei
sociale, etc.).
În cazul unei treceri bruşte de la o societate la altă, mai ales în cazul revoluţiilor sociale,
asistăm la o anumită înlocuire, uneori cu caracter radical, şi a vechiului drept cu unul nou, cu sau
fără perioade de tranziţie, ori fără convieţuiri îndelungate a vechilor reglementări cu noile acte
normative.
În multe state şi sisteme de drept contemporan un rol deosebit în procesul de creare a
dreptului îl are practica judiciara care răspunzând prin soluţiile date unor nevoi ale momentului
edifică norme noi care acoperă lacune legislative sau reglementări deficitare.
§ 6. Noţiuni terminologice fundamentale de drept şi problemele definiţiei dreptului
6.1. Noţiuni terminologice. Dreptul reprezintă un fenomen social complex caracterizat
printr-o serie de trăsături esenţiale ce rezultă din factorii care-i configurează existenţa şi anume:
esenţa economică, datorită determinării sale de către condiţiile vieţii materiale; esenţa social-

40
politică, datorită faptului că este expresia intereselor fundamentale şi generale ale societăţii;
esenţa normativă, pentru că el reprezintă o manifestare de voinţă ridicată la rangul de lege.
Cuvântul drept este folosit în mai multe accepţiuni şi derivă de la latinescul directus, luat
în sens metaforic (directus - de la dirijo), care înseamnă “drept” - orizontal sau vertical, de-a
dreptul, direct, linie dreaptă, adică o regulă de conduită fără specificarea conţinutului.
Cuvântul drept cunoaşte multe alte accepţiuni, cum ar fi de exemplu: dreptul obiectiv,
dreptul subiectiv, dreptul pozitiv, dreptul public, dreptul privat; dreptul naţional, dreptul străin,
dreptul internaţional ş.a.
Dreptul obiectiv cuprinde norme juridice impersonale abstracte, care nu se adresează
unei persoane anume1. Dreptul obiectiv se clasifică în: drept public şi drept privat.
În accepţiunea de drept subiectiv, termenul de drept, desemnează prerogativa
(posibilitatea) recunoscută unei persoane fizice sau juridice de a pretinde ceva de la un alt
subiect de drept şi pot avea o natură juridică diferită, corespunzătoare unor ramuri de drept2.
Între cele două accepţiuni (drept pozitiv şi drept subiectiv) există o legătură logică, în
sensul că drepturile subiective există şi se pot exercita numai dacă sunt recunoscute şi
reglementate de dreptul pozitiv.
În accepţiunea de drept pozitiv termenul de drept se înfăţişează ca fiind totalitatea
normelor juridice în vigoare la un moment dat, într-o societate dată. Dreptul pozitiv este în
concret dreptul care se aplică imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil de a fi adus
la îndeplinire, atunci când este nesocotit, prin forţa de coerciţie a statului, dup cum scria Mircea
Djuvara „dreptul pozitiv este dreptul care se aplică într-o societate dată la un moment dat, sub
auspiciile statului respectiv”3.
Paralel cu termenul „drept” cunoaştem şi o aşa accepţiune cum ar fi dreptul naţional,
drept internaţional, dreptul comunitar. Dreptul naţional este dreptul obiectiv al unui stat
anume, aplicat de autorităţile abilitate ale statului respectiv. Exemple: dreptul american,
dreptul român, dreptul italian etc. Drept internaţional, desemnează totalitatea normelor juridice
cuprinse în tratatele internaţionale care sunt definite ca acordurile de voinţă realizate între
două sau mai multe state prin care acestea reglementează o anumită sferă a relaţiilor
internaţionale. Dreptul comunitar desemnează normele juridice cuprinse în prevederile
tratatelor Comunităţii Europene şi celorlalte acte fundamentale (legislaţia primară), care
reglementează diferite domenii ale statelor membre ale Comunităţii Europene (economic,
politic, militar, monetar, social etc.).

1
Djuvara M. Op. cit., p. 238-239.
2
Popescu T.R. Drept. Ed. Didactica şi pedagogica, Bucureşti, 1970. p.8.
3
Djuvara M. Op. cit., p.256

41
 6.2. Dreptul, expresie a condiţiilor vieţii materiale. Gradul de dezvoltare al unei
societăţi determină apariţia normelor juridice şi modul în care ele reflectă acea dezvoltare prin
reglementarea întreprinsă. În general, dreptul, prin actele normative care-i dau expresie, caută să
stimuleze şi să protejeze o anumită evoluţie sau tendinţa socială favorabilă dezvoltării, ferind-o
de factori perturbatori şi acţionând abaterile apărute cu efecte negative. Concomitent dreptul
limitează sau inhiba tendinţa şi fenomene ce se opun evoluţiei sociale favorabile sancţionând
fapte de acest gen. Cum relaţiile economice sunt cea mai importanţa categorie a relaţiilor sociale
- întrucât ele determină în mod hotărâtor pe toate celelalte - rezulta ca şi dreptul, respectiv
normele juridice edictate ca şi raporturile juridice generate, au o esenţa şi o determinare
economica. Reflectarea economicului în drept nu se face însă în mod direct ci prin intermediul
conştiinţei şi voinţei umane, astfel încât esenţa economica a dreptului ne apare într-un mod
indirect.
În relaţia economie - drept această din urmă dobândeşte o relativă independenţă sau
autonomie care-i permite sa subziste o vreme chiar în condiţiile în care au dispărut factorii ce i-
au determinat apariţia sau, dimpotrivă, sa premeargă - nu cu mult şi nu pentru mult timp apariţia
acestor factori economici ce-i reclamă reglementarea ori să se adapteze unor noii situaţii social-
economice cu toată vechimea normelor sale. Această relativă independenţă a dreptului faţă de
bază sau infrastructura determinată rezidă în caracterul formal al acestuia, în faptul ca el
reprezintă o formă specifică de reglementare (normativă) a unor raporturi sociale de conţinut,
formă ce poate prezenta o mai mare stabilitate sau continuitate (constantă) decât conţinutul pe
care ajunge să-l exprime.
Astfel, se explica faptul supravieţuirii unor instituţii juridice de-a lungul timpului sau a
preluării ori receptării lor deşi condiţiile materiale iniţiale în care au fost create nu mai existau
sau nu existau pe deplin încă. Spre deosebire de această situaţie discontinuitatea dreptului
reprezintă starea de ruptura a juridicului, în urmă unui salt calitativ, ce opune noile instituţii
juridice celor vechi, atât sub aspectul formei cât şi al conţinutului reglementării.
6.3 Dreptul, expresie a intereselor şi voinţei sociale generale şi fundamentale. Nevoile
social-economice determină apariţia intereselor sub impulsul cărora oamenii acţionează cu o
anumită motivaţie în relaţiile sociale în care întra. Cu toată marea diversitate a intereselor
personale - dat fiind numărul mare de indivizi cu nevoile lor deosebit de specifice - se poate
desprinde, în mod corespunzător nevoile sociale esenţiale, existenţa unor interese generale şi
fundamentale pentru întreaga activitate, adevărate rezultate sociale ale acestora. Totodată se
conturează şi apariţia unei voinţe comune în modul de promovare şi apărare a intereselor
generale, voinţa care sa nu mai depindă în mod direct de interesul specific al unui individ
determinat, dar care nici nu reprezintă sumă aritmetica a voinţei tuturor indivizilor care compun

42
societatea. În acest sens se face distincţie între voinţa generală şi voinţa tuturor, primă
reprezentând expresia sintetica a interesului comun, iar cea de a două fiind sumă voinţelor
particulare.
Această voinţa generală îşi găseşte consacrarea în normă juridică adoptată şi care ne
apare, astfel, ca o promovare a unui interes general derivat nu întra-atât din sumă intereselor
individuale concrete ci din modul lor de conciliere sau cu alte cuvinte ca rezultanta desprinsa şi
văzuta prin prismă nevoilor şi intereselor fundamentale ale societăţii. Această explica de ce este
posibil, pe de o parte, cu tot caracterul general al intereselor promovate printr-o regulă juridică sa
apară contradicţii între interesul individual şi cel general chiar la nivelul unei persoane care, deşi
recunoaşte justeţea unei reglementări, încălca totuşi normă de drept.
Caracterul social fundamental al dreptului se manifesta nu numai prin conţinutul
reglementării ci şi prin forma ei de adoptare. Sub acest ultim aspect factorul social nu este
întotdeauna pregnant vizibil şi într-un mod direct, deoarece nu toată populaţia sau nu întreaga
colectivitate participă la adoptarea normelor (decât în cazuri cu totul excepţionale, cum ar fi,
referendumul organizat pentru adoptarea unei legi sau constituţii). De aceea se creează impresia
ca prin drept se exprimă în exclusivitate doar voinţa şi interesul subiectelor ce participă
nemijlocit la adoptarea sau la emiterea actului normativ, respectiv voinţa deputaţilor sau
funcţionărilor ce compun organele de stat. Or, la o analiza mai atenta se poate lesne observa ca
cele mai importante acte normative - legi - se adopta de către organe reprezentative, formate din
membrii aleşi (deputaţi) - exponenţi ai unei majorităţi - iar aceste legi, la rândul lor, stau la bază
întregului eşafod juridic, a tuturor celorlalte acte ulterior emise de organele şi funcţionarii
statului, ceea ce reprezintă tot o reflectare, deşi indirectă, a interesului şi voinţei generale prin
actele de detaliere şi cele de aplicare a dreptului până la cazul concret dat.
În societate mai există şi reguli juridice cu un conţinut social, aparent mai scăzut cum
sunt, normele cu caracter tehnic (de protecţie a muncii, cele vizând calitatea produselor) sau
norme procedurale (civile, penale, administrative), care prin conţinutul lor s-ar părea ca nu
constituie expresia unui interes general având o aplicabilitate mult mai limitată. Dacă avem însă
în vedere ca aceste reguli contribuie, în ultimă instanţă, la desfăşurarea ordonată, organizată a
vieţii social-economice, apără ordinea politica asigură aplicarea într-un cadru unitar al legii, vom
înţelege ca şi aceste norme sunt expresia aceloraşi interese fundamentale şi a aceleaşi voinţe
generale.
Faptul că dreptul este expresia unor interese demonstrează caracterul subiectiv al
acestuia, întrucât el este rezultatul unei voinţe manifestate în temeiul unui anumit interes. Dar
cum aceste interese au o determinare obiectivă, reală decurgând din nevoi sociale, dreptul are o

43
existenţa obiectivă reflectând cerinţe obiective dintr-o societate la un moment dat, procesul de
legiferare trebuind sa corespunda acestor cerinţe.
6.4. Dreptul, expresie normativă a voinţei de stat (ridicată la rangul de lege). Pentru ca
interesul social general şi fundamental sa fie recunoscut ca valabil şi impus întregii societăţi, el
trebuie exprimat sub formă unor reguli de conduită ce trebuiesc respectate de către toţi membrii
societăţii devenind norme juridice. Desigur, în societate mai există şi alte reguli - cu caracter
politic, moral religios, moral sau artistic - dar numai normele juridice sunt ridicate la rangul de
lege, iar graniţă aplicării lor, la nevoie în caz de nerespectare se face prin existenţa şi
declanşarea forţei de constrângere a statului. Concordantă dintre voinţa socială şi voinţa de stat
sau dintre interesul social şi drept - acesta din urmă ca expresie normativă a voinţei de stat - este
asigurată, sub aspect formal, prin modul de organizare, funcţionare şi atribuţiile sau competenţa
organelor de stat. În acest sens organele de stat se compun din reprezentanţi aleşi sau din
persoane numite având atribuţii bine definite şi delimitate în privinţa elaborării şi aplicării
dreptului.
Cum cele mai importante acte normative, legile, sunt adoptate de parlament cu o anumită
majoritate - expresia unei reprezentări şi concordante politice conferite de mandatul încredinţat
de alegatori unui partid politic - dreptul este concomitent şi expresia unei voinţe politice care
cuprinsa în cadrul unei proceduri legislative se va impune tuturor, participanţi sau neparticipanţi
la actul legislativ, simpatizanţi sau opozanţi ai forţei politice majoritare. Dar, odată legea
adoptată ea se autonomizează faţă de autorii ei, devenind obligatorie pentru toţi, atât pentru cei
care au votat-o, cât şi pentru cei care au votat împotriva ei ori s-au abţinut de la vot, indiferent de
convingerile politice sau juridice, personale sau de grup, care au stat la bază unei asemenea
atitudini.
6.5. Definiţia dreptului. Potrivit criteriului ideii de drept, de just, romanii au dat o
definiţie dreptului în care arată că acesta înseamnă: a trăi în mod cinstit, a nu face rău
nimănui şi a atribui fiecăruia ce este al său (Honeste vivere, neminem laedere suum, quique
tribuere1). Această definiţie este dată de Ulpianus şi o găsim în „Digeste”.
În secolul XIII apar noi concepţii despre drept, influenţate în special de religia
creştină, egalitatea în faţa lui Dumnezeu este transpusă în relaţiile dintre oameni. În acest
cadru, dreptul reprezentă ca o „proporţiei între două lucruri”2, proporţie care ar avea scopul de a
stabili egalitatea creştină faţă de tot ceea ce este drept şi just.
În secolul XIX s-a dezvoltat Şcoala sociologică a dreptului în frunte cu Auguste
Compte, Durkheim, Leon Duguit, care arătau, că dreptul este linia, regula de purtare ce se

1
Matei V. Dicţionar de maxime, reflecţii, expresii latine comentate, Bucureşti, 1998, p.113.
2
Filosofia dreptului. Marele curente, p.91.

44
impune indivizilor în societate. Această regulă era considerată drept garanţie a interesului
social.
Mai tîrziu, Im. Kant definea dreptul, ca pe un concept generat de condiţiile în care
facultatea de a se dezvolta a fiecăruia se armonizează cu facultatea de a se dezvolta a aproapelui,
în baza unei legi universale a libertăţii1.
Secolul XIX şi începutul secolului XX sunt depozitarele cu cele mai multe analize, studii
şi definiţii ale dreptului bazat pe libertate şi egalitate.
Autorii francezi din secolul XIX, în studiul său de obicei confundau dreptul cu
legea şi defineau dreptul ca „o totalitate de legi”, mai târziu ei au constituit Şcoala
dreptului formal. Pe bună dreptate se susţine că legea nu este unicul izvor de drept ci
mai există şi alte izvoare formale: obiceiul, jurisprudenţa şi doctrina, iar după unii
autori, şi contractul, ca şi anumite acte normative 2.
Ca atare, definind dreptul după izvoare, trebuie să avem în vedere toate izvoarele de
drept. Ponderea acestor izvoare în definirea dreptului nu este aceeaşi de-a lungul istoriei.
Majoritatea autorilor care definesc dreptul din punct de vedere formal reţin ca elemente
de bază fie norma juridică şi modurile ei de exprimare, fie voinţa de stat ca voinţă generală.
Astfel, Gaston Jeze defineşte dreptul, ca ansamblul regulilor apreciate ca bune sau rele, utile
sau nefolositoare care sunt aplicate efectiv de către practicieni sau instanţele judecătoreşti.
Alte definiţii formale3, fundamentate tot pe norma juridică, au în vedere o normă de
comportament care, la nevoie, poate fi pusă în aplicare prin forţa publică. În acest sens, Levy
Ullman arată că dreptul este totalitatea normelor sociale de comportare ce cârmuiesc
raporturile dintre oameni în societate şi care, la nevoie, pot fi duse la îndeplinire prin forţa
materială 4. Tot în acest sens, dreptul este definit ca fiind ansamblul regulilor de comportare în
societate care reglementează raporturi sociale a căror respectare este asigurată la nevoie prin
constrângere publică5. Ceea ce caracterizează aceste definiţii este relevarea faptului că dreptul
este respectat (în general) de bunăvoie şi numai în mod excepţional (la nevoie) intervine
constrângerea în aplicarea lui.
În existenţa sa dreptul parcurge etapa edictării normei şi cea a aplicării acesteia. Pentru
a defini însă dreptul nu interesează întregul proces de pregătire sau elaborare şi nici cel de
adoptare sau de emitere a normei juridice, ci numai finalitatea acestui proces, respectiv normă
juridică nou apărută. În mod similar, în definirea dreptului nu interesează nici raporturile juridice
1
Craiovan I.Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1997, p.189.
2
Popa N. Op.cit. p.124.
3
Popescu A., Teoria dreptului, Ed. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1999, p.23.
4
Claude de Pasquele, Introduction a la theorie generale et la philosophie du Droit, Neuchatel, Paris, p. 272
5
Levy Ullman, Elements d'introduction generale a l'etude des Sciences Juridiques. Les definitions du droit,
Paris, 1917, p. 53

45
concrete apărute prin respectarea ori încălcarea dreptului, pentru că şi în acest caz tot de la normă
juridică se pleacă în soluţionarea raportului social respectiv. În sfârşit, în definirea dreptului nu se
vor include nici concepţiile filozofice, politice sau juridice cu ajutorul cărora voinţa este
transpusa de pe plan social pe plan juridic. Ambele aspecte, raportul juridic concret şi concepţia
juridică, nu servesc definirii dreptului deoarece nu evidenţiază caracterul esenţialmente normativ
al acestuia.
Dreptul se defineşte ca fiind ansamblul normelor generale de conduită instituite sau
recunoscute de stat, exprimând voinţa socială generală şi care au ca scop reglementarea
relaţiilor sociale în conformitate cu interesele fundamentale ale societăţii, iar respectarea lor
este garantată prin forţa de constrângere a statului.
După cum noţiunea de ”drept” se foloseşte în mai multe sensuri: ca totalitate de norme
juridice în vigoare la un moment dat într-o societate (drept obiectiv, drept pozitiv); ca atribut,
prerogativă sau facultate recunoscuta de lege unui subiect sau titular care-l excita (drept
subiectiv); ca ramură a ştiinţei sau disciplină didactica corelativă ramurii ştiinţifice (drept civil,
drept penal, etc.). Noţiunea de juridic desemnează apartenenţa la drept (act juridic, fapt juridic,
normă juridică, raport juridic), cele două noţiuni - drept şi juridic - neputând fi folosite
cumulativ.
§ 7. Problema esenţei, conţinutului şi formei dreptului
7.1. Noţiunea de „esenţă” a dreptului. Noţiunea de „esenţă”, potrivit Dicţionarului
Explicativ al Limbii Române, desemnează ceea ce exprimă principalul şi stabilul din obiecte , şi
din fenomene, natura lor internă, ascunsă, latura lor care nu este dată ,sau perceptibilă
nemijlocit: ceea ce poate fi cunoscut numai trecând, forma exterioară a lucrurilor, pătrunzând
în adâncul lor cu ajutorul gândirii”.
În general esenţa unui fenomen reflectă unitatea laturilor, trăsăturilor şi raporturilor
interne necesare, relativ stabilite care constituie natura lăuntrică a fenomenului şi o fixează într-o
clasă de fenomene înrudite.
A cerceta esenţa dreptului înseamnă a pătrunde înăuntrul său, a sesiza legăturile intime
care-i conferă o relativă stabilitate, a identifica legăturile interne.
Esenţa dreptului o constituie voinţa generală oficializat devenită voinţă juridică,
exprimată în legi şi apărată de stat.
Esenţa dreptului constă în calitatea voinţei juridice exprimată de electorat reprezentat
de organele legislative în norme juridice şi, interesul în jurul căruia gravitează activitatea
normativ-juridică într-o anumită etapă.
În drept rolul voinţei are o dublă semnificaţie: este vorba, mai întâi de rolul voinţei
generale (a grupurilor sociale sau a întregii societăţi), determinată de anumite interese şi care

46
tinde să se oficializeze prin intermediul activităţii statale (creând dreptul de stat) şi apoi, de
voinţa individuală, în procesul aplicării dreptului.
Voinţa este o categorie psihologică pentru a cărei definire s-a considerat că este nevoie de
a ţine cont de următoarele: voinţa este o categorie psihologică ale cărei premise se află în
potenţialul psihic specific uman; voinţa este o capacitate a omului şi numai a lui; voinţa implică
stabilirea unor scopuri către împlinirea cărora omul tinde; scopurile pe care omul şi le propune,
voinţa însăşi, se realizează prin activitatea sa voluntară, voinţa fiind deci rezultatul, nu premisa
acţiunii sau scopului propus; activitatea voluntară, acţiunile întreprinse de om în vederea reali -
zării scopurilor propuse presupun nevoia ca omul să învingă anumite obstacole; realizarea
activităţii voluntare, acţiunile întreprinse de om în vederea realizării scopurilor propuse implică
folosirea tuturor resurselor sale psihice şi morale; voinţa implică puterea omului de a planifica,
organiza, realiza şi controla activitatea ce o desfăşoară în vederea înfăptuirii scopurilor ce şi le
propune; voinţa este o categorie psihologică distinctă dar interdependentă, pentru că nu poate fi
concepută în afara legăturilor de interdependenţă şi interacţiune în care se află cu toate celelalte
categorii psihologice pe care se clădeşte sistemul psihic uman1.
Dreptul este un fenomen social, de suprastructură, a cărui trăsătură esenţială rezidă în
voinţa socială, de regulă, generală căreia îi dă expresie. Desigur nu întreaga voinţa socială se
exprimă şi se exteriorizează prin drept, ci numai voinţa trecuta prin filiera organelor de stat, prin
filiera legiuitorului, voinţa obligatorie pentru întreaga societate.
7.2. Conţinutul dreptului. Conţinutul dreptului îl constituie ansamblul elementelor,
laturilor şi conexiunilor care formează conturul voinţei şi intereselor sociale. Conţinutul
dreptului trebuie privit în multitudinea elementelor sale alcătuitoare, a proceselor care-i dau
fiinţă specifică, a conexiunilor multiple pe care le stabileşte2. Vorbind de conţinut, ne raportăm la
două planuri şi anume, conţinutul normativ şi conţinutul social, ca două laturi, elemente,
conexiuni diverse ale conţinutului dreptului. Conţinutul normativ relevă însăşi conduita sau
comportamentul prescris de normele juridice, adică ce drepturi şi obligaţii concrete au oamenii în
anumite împrejurări. Conţinutul social caută să explice de ce, care este motivul că într-un stat, în
anumite condiţii sînt prevăzute anumite reglementări. Conţinutul social al dreptului este dat de
scopul, de voinţă şi interesele pe care dreptul le exprimă şi le consacră. În principiu, dreptul
exprimă voinţa şi interesele deţinătorilor puterii de stat.
7.3. Forma dreptului. Cât priveşte forma dreptului, cercetările ştiinţifice scot la iveală
faptul că studiul conţinutului nu poate fi desprins de cel al formei sale.

1
Voicu C., Op. cit. p.50.
2
Djuvara M.. Teoria generală a dreptului (enciclopedie juridică). Bucureşti, 1995, p.40-43.

47
 Forma dreptului se referă la organizarea interioară a structurii conţinutului său şi
aspectul exterior al acestuia.
Forma internă a dreptului este interacţiunea ramurilor dreptului (sistemul dreptului),
gruparea normelor juridice pe instituţii şi ramuri.
Forma exterioara (externă) poate fi analizată: a) din punct de vedere al modalităţilor de
exprimare a voinţei legiuitorului - izvoarele dreptului; b) din punctul de vedere al modalităţilor
de sistematizare a legislaţiei - codificări, încorporări etc.; c) din punctul de vedere al
modalităţilor de exprimare a normelor de drept în felurite acte ale organelor de stat - legi,
decrete, hotărâri etc.
(Diferitele aspecte ale formei dreptului vor face obiect de analiza în continuare, când
vom studia izvoarele dreptului, sistematizarea dreptului, tehnica juridică).
În concluzie putem spune, că prin forma dreptului se are în vedere modul de exprimare
a normelor juridice.
În literatura juridică formă dreptului mai este denumită izvor (formal) de drept.
Conţinutul dreptului determină şi formele sale de exprimare sau exteriorizare, întrucât
reglementarea sau substanţa normativă se manifesta şi este cunoscuta prin acele forme care
corespund cel mai bine promovării şi apărării intereselor sociale generale cărora voinţa de stat le
da expresie.
Sub aspectul evoluţie lor istorice se cunosc mai multe forme principale de exprimare a
voinţei sociale devenite regulă de drept şi anume obiceiul juridic, precedentul judiciar şi actul
normativ.
a. Obiceiul juridic sau cutuma reprezintă cea mai veche formă de exprimare a dreptului
apăruta la hotarul dintre descompunerea orânduirii gentilice şi apariţia statului. El este o regulă
de conduită rezultată şi cristalizată ca urmare a unei practici sociale îndelungate şi repetate în
cadrul unei comunităţi, a unor norme devenite obligatorii de-a lungul timpului şi a căror
respectare, benevolă la început, ajunge sa fie asigurată prin forţa de constrângere a statului.
Obiceiul se poate regăsi în acte normative sau în hotărâri judecătoreşti care îi consacra
valabilitatea şi-i recunosc obligativitatea.
b. Un alt mijloc de transformare a voinţei sociale generale în normă juridică este
hotărârea judecătorească care dată într-o cauza concreta şi-n lipsa unei norme legale care sa-o
reglementeze, devine obligatorie - în privinţa modului de soluţionare - pentru toate cauzele
ulterioare şi similare ce vor fi judecate ţinând cont de hotărârea iniţială ce se constituie ca un
model obligatoriu de urmat, devenind astfel un precedent judiciar. Când în activitatea instanţelor
de judecata devine o obişnuinţă sau o practică soluţionarea în acelaşi mod şi-n bază aceleiaşi
hotărâri a tuturor cauzelor similare suntem în prezent practicii judiciare (judecătoreşti) devenite

48
izvor de drept ca un precedent judiciar multiplu, adică repetat de fiecare dată în acele cauze
pentru care hotărârea judecătorească iniţială a îmbrăcat formă unei reguli de drept obligaţii de
urmat în viitor.
c. Actul normativ reprezintă ultima şi cea mai importantă formă de exprimare a dreptului
în evoluţia sa istorică. el este o regulă de conduită creată (instituită) de organele de stat
competente sau edictate de alte organisme sociale şi recunoscuta (sancţionată) de stat şi care
poate îmbrăca diferite forme după tipul istoric de drept şi după organele de stat de la care emana
distrugându-se în acest sens, de exemplu legile (parlamentului), decretele (preşedintelui statului),
hotărârile ( guvernului), instrucţiunile (ministerului), etc. Uneori actul normativ poate emana şi
se aplică la organismele nestatale (cooperatiste, obşteşti, private, ecleziastice), dar pentru a putea
produce efecte juridice, mai ales în afara lor, trebuie recunoscut de stat care-i conferă astfel forţa
juridică obligatorie. Principală forma a actului normativ este legea căreia i se subordonează toate
celelalte acte normative (decrete, hotărâri, instrucţiuni), precum şi alte izvoare de drept.
d. În anumite condiţii regulă de conduită ( normă) poate fi exprimată şi sub alte forme ca
de exemplu convenţia sau contractul normativ (de pildă contractul colectiv de muncă, tratatul
internaţional) şi în mod cu totul excepţional, poate fi formulată de doctrina (literatura) juridică.
Noţiunea de izvor formal sau formă de exprimare a dreptului este, uneori, folosita în
două sensuri. Astfel, se face distincţie între formă internă a dreptului (respectiv normă juridică
emisa de puterea de stat), adică ceea ce exprimă sau cuprinde reglementarea, şi formă externa a
dreptului (respectiv, cutumă, actul normativ) sau cum se exprimă reglementarea. În acest sens
normă juridică reprezintă forma internă esenţială deoarece dreptul se poate exprima numai prin
norme sau reguli de conduită, în timp ce forma exterioară a normei poate diferi, putând fi
înlocuita una de alta (obiceiul cu actul normativ), sau în cadrul căreia se pot opera schimbări
(înlocuirea unui decret prin lege).
În sfârşit, mai distingem între forme scrise (actul normativ, practica judiciara) şi forme
nescrise (obiceiuri) ale dreptului.
§ 8. Factorii de configurare a dreptului1
Cercetarea analitică a factorilor de configurare a dreptului ţine cont de toate
caracteristicile participării omului la viaţa socială, de corelaţiile cu mediul natural şi social. Ideea
existenţei unor factori exteriori complecşi care exercită influenţă asupra dreptului s-a conturat în
perspectiva admiterii caracterului evolutiv al dreptului, a progresului juridic.
Plecând de la examinarea rolului acestor factori, aceştia sunt grupaţi în următoarele
categorii: a) cadrul natural; b) cadrul istoric; c) cadrul social-politic; d) cadrul social-
economic; e) cadrul cultural-ideologic; f) factorii umani; g) factorul internaţional etc.
1
Popa N. Teoria generala a dreptului. Bucureşti, 1992, p.41-46.

49
 a) Cadrul natural - factor de configurare a dreptului. În toate componentele sale -
mediul geografic, factorii biologici, fiziologic, demografici - aceşti factori influenţează dreptul.
Mediul geografic reprezintă un ansamblu de factori care influenţează viaţa socială,
dezvoltarea economică, posibilităţile dezvoltării politice etc. Necesitatea stabilirii corespondenţei
legilor cu mediul înconjurător a fost intuită de multă vreme în gândirea politico-juridică.
Prezentarea exagerată a rolului factorilor demografici şi biologici s-a soldat cu susţineri
absurde, rasiste, ce au alimentat conţinutul unor legislaţii retrograde, antiumaniste.
Contestând asemenea exagerări, avem în vedere în acelaşi timp faptul, că dreptul nu
poate să nu fie influenţat de acţiunea mediului fizic în care oamenii urmăresc să-şi valorifice
anumite interese şi drepturi. Condiţiile fizice, apar in faţa legislatorului, ca obiect al
reglementării, influenţând şi soluţiile juridice.
De exemplu: măsurile legislative pentru completarea poluării mediului, regimul juridic
al terenurilor agricole, regimul juridic al spaţiului aerian, regimul juridic al mării teritoriale
etc.
Factorul demografic de asemenea exercită influenţă asupra reglementărilor juridice. Sînt
cunoscute măsurile de limitare a creşterii demografice şi invers, măsuri de stimulare a relaţiilor şi
mentalităţilor cuplului conjugal faţă de descendenţa finală (investiţia demografică).
Diversele împrejurări naturale (evenimente), care nu depind de voinţa omului, pot, prin
voinţa legii, constitui cauze de naştere, modificare sau stingere a raporturilor. Asemenea
evenimente sînt naşterea, moartea, curgerea ireversibilă a timpului, calamităţi naturale etc.
Curgerea timpului poate, spre exemplu consolida juridic sau stinge un drept, un cutremur poate
provoca un raport juridic de asigurare de bunuri.
Manifestarea factorilor naturali nu înseamnă în mod automat prezenţa unor consecinţe
juridice. Acţiunea lor este totdeauna corelată unui interes social.
b) Cadrul istoric, etnic, naţional are in vedere condiţiile istorice şi particularităţile
etnico-naţionale ale populaţiei. De pildă, existenţa unei populaţii cu o structură etnică omogenă,
prezenţa minorităţilor etnice şi naţionale a populaţiei, componenţa multietnică şi naţională a
populaţiei, toate îşi spun cuvîntul intr-un fel sau altul şi asupra dezvoltării dreptului;
c) Cadrul social-politic influenţează dreptul constituindu-se ca un factor de configurare
cu o acţiune specifică.
Acest factor de configurare are o componenţă complexă a cărei funcţionare conjugată nu
poate rămâne în nici un sistem de drept fără urmări. Economicul, politicul, ideologicul,
culturalul - au o influenţă puternică asupra dreptului.
d) Un element component al cadrului social-politic este factorul economic (condiţiile
materiale ale societăţii), care-şi impune autoritatea sa asupra celorlalte componente. Cadrul

50
social-economic este determinat de nivelul economiei, formele de proprietate, structurarea
societăţii în diferite clase sau categorii sociale şi profesionale etc. Efortul depus azi pentru
crearea cadrului legislativ al reformei economice este cea mai elocventă dovadă a înrâuririi
dreptului de cerinţele transformărilor economice. Teoria marxistă abordează această problemă
prin raportul dintre bază, structura economică a societăţii considerată ca factor hotărâtor,
minimalizând rolul celorlalţi factori extraeconomici, şi suprastructură ideologică (inclusiv
dreptul) ca element derivat, subordonat, cu un rol mai redus în dezvoltarea socială. Se constată
însă că între economie şi drept există o interdependenţă şi o influenţare reciprocă, iar pe măsura
dezvoltării istorice, în societatea contemporană rolul dreptului în reglementarea relaţiilor sociale,
inclusiv a celor economice, sporeşte etc. Sistemul politic este de asemenea un factor tot mai
important de configurare a dreptului. Schimbarea sistemului politic, acţionează bunăoară cu
consecinţele sale asupra tuturor ramurilor dreptului şi mai ales, asupra celui constituţional, (de
pildă, reglementarea instituţiei “drepturilor omului” în fostele ţări socialiste după răsturnarea
regimurilor autoritare, dictatoriale).
e) Cadrul cultural - ideologic (creaţia spirituală, ideologică, religia, cultura în general)
are o înrâurire semnificativă asupra reglementărilor juridice. Nu trebuie scăpat din vedere faptul
că dreptul însuşi, în măsura în care exprimă năzuinţele poporului, este un element de cultură.
f) Asupra dreptului exercită influenţă şi structurile organizatorice ale societăţii. Nu avem
în vedere doar structurile politice oficiale - statul în primul rând - ci şi grupurile de interes,
grupurile de presiune politică - structurii sociale nestatale.
Un grup de interes este orice structură grupată, care, pe baza uneia sau a mai multor
atitudini comune transmite scopuri celorlalte grupuri din societate în vederea stabilirii, menţinerii
sau intensificării formelor de comportament care sunt implicate în atitudini comune.
Asemenea grupuri, bazate pe un sistem de interacţiuni stabile acţionează pentru
maximalizarea intereselor membrilor săi. Ele fac publice cauzele pe care le apără, sprijină sau
resping candidaturi la alegeri, dezbat proiecte de legi, influenţează legislativul prin tacticele
lobby-ulul.
O puternică influenţă socială exercită grupurile de presiune. Alături de partidele politice -
institute specifice ale vieţii sociale - aceste grupuri influenţează cu o forţă crescîndă jocul politic.
Deşi în statutele lor afirmă că nu doresc puterea, ci doar vor s-o influenţeze, grupurile de
presiune sunt o prezenţă tot mai activă. Aceste grupări de tip asociativ, asociază indivizi pe baza
diviziunii muncii (profesia, sectorul de activitate), sau îşi recrutează membri în cadru diferitelor
corporaţii (uniunea consumatorilor, asociaţii de femei, de tineri etc.).
Mijloacele de acţiune ale grupurilor de presiune sunt: propaganda, jocul de influenţă şi
acţiunea directă (greva, blocarea străzilor etc.).

51
 Cele câteva exemple atestă faptul, că influenţa acestor comportamente ale cadrului social-
politic - grupările sociale fundamentale, structurile economice, sistemul de organizaţii şi instituţii
etc. - fac ca dreptul să se raporteze în fiecare moment al existenţei şi acţiunii sale la acest cadru.
g) Factorul uman reprezintă zona centrală de interes pentru orice legislator.
Reglementînd comportamentul oamenilor în cadrul unor categorii diverse de raporturi sociale
dreptul se raportează permanent la prezenţa omului în societate, la capacitatea sa de a influenţa şi
chiar de a transforma socialul.
De la naştere, omul parcurge un proces complex şi îndelungat de socializare, proces care
semnifică integrarea sa în societate, învăţarea modului social de existenţă, subordonarea faţă de
regulile de conduită, prescrise prin normele sociale. Socializarea implică procesul de devenire
umană a individului, însuşirea regulilor de convieţuire socială.
Viaţa dreptului se desfăşoară într-un cadru social-uman. În principiu, nimic din ceea ce
este social nu poate scăpa dreptului. Dimensiunea umană a dreptului priveşte, înainte de orice,
drepturile esenţiale ale individului: (“drepturile fundamentale”), dreptul care garantează
egalitatea deplină a tuturor oamenilor, posibilitatea lor de manifestare nestingherită în temeiul
demnităţii şi libertăţii, pentru că omul după natura sa, este o fiinţă demnă şi liberă.
h) Un alt factor este factorul internaţional, situaţia internaţională a ţării respective,
raporturile cu vecinii, cu comunitatea internaţională care influenţează de asemenea asupra
dreptului. Toţi aceşti factori îşi au felul lor, într-o măsură mai mare sau mai mică, în elaborarea
reglementărilor juridice. Semnificativă din acest punct de vedere este analiza diverşilor factori în
elaborarea dreptului actual, competiţia politică pentru a determina adoptarea unor reglementări
juridice în economie, în organizarea sistemului politic, în învăţământ, cu privire la statutul
persoanei ş. a., în făurirea dreptului unei societăţi democratice.
§ 9. Dreptul şi reglementarea juridică a relaţiilor sociale. Normativitatea juridică
Datorită abordării sistemice nu apar dubii asupra faptului că există o anumită unitate a
cunoaşterii umane. Însă ceea ce a însoţit dezvoltarea ştiinţelor a fost şi continuă încă tendinţa de a
delimita domeniile de activitate după obiectul de studiu. Împărţirea ştiinţelor în cele ale naturii,
sociale şi umanistice a creat un loc aparte pentru ştiinţele juridice, căci societatea este de
neconceput în afara prezenţei anumitor raporturi interumane ce nu pot exista în absenţa unui
minim de reglementări. Aceste reglementări presupun existenţa şi acţiunea simultană a anumitor
norme asupra conduitei umane şi întrepătrunderea acestora.
Termenul normă este o categorie fundamentală pentru toate ştiinţele sociale: ştiinţele
juridice, sociologice, economice, etice, cu aplicare în ştiinţele naturale, tehnice şi în producţie.
Existenţa diverselor domenii de activitate umană determină diversitatea normelor sociale. Ele
reglementează întreaga reţea de relaţii sociale, economice, politice, morale, de familie etc. Fără

52
ele este imposibilă activitatea practică a oamenilor în societate. Modalitatea esenţială de
manifestare a existenţei umane o constituie activitatea, care este act sau un sistem de acte, prin
care omul intervine în ordinea fenomenelor naturale şi sociale.
Nimeni nu pune la îndoială faptul că dreptul are rădăcini sociale, normele lui neavând
nimic pur în ele, ci fiind, dimpotrivă, exprimarea verbală a unor reguli inventate de oameni,
constantă rămânând capacitatea oamenilor de a simţi că sunt unele situaţii drepte şi altele
nedrepte, conţinutul concret al sentimentului justului şi injustului variind după epoca istorică.
Astfel, putem deosebi surse sociale (exterioare), care contribuie la legiferarea dreptului, şi
surse interne, în orice caz, pentru sistematizarea dreptului sunt necesare norme pentru racordarea
acestuia într-un singur sistem logic. Deci, dreptul are o legătură directă cu fenomene sociale
concrete. De fapt, dreptul este un mod de a oficializa un anume sistem de relaţii sociale concrete.
Ca rezultat al activităţii raţionale, dreptul este parte componentă a culturii spirituale a societăţii.
Fiind parte integrantă a normelor sociale - adică a acelor norme care se referă la relaţiile
interumane, normele juridice se adresează conduitei umane, reprezintă un factor de structurare a
realităţii sociale, caracterizate prin diverse relaţii.
Fiecare societate în istorie are un drept propriu cu instituţiile sale originale sau cu felul
specific de a le aplica. Evoluţia dreptului merge în paralel evoluţiei sociale şi posedă aceleaşi
caracteristici. Iar aplicarea dreptului la realitatea socială se face nu în mod direct, ci prin intermediul
moralei. Din faptul că dreptul presupune morala şi se întemeiază pe ea putem deduce că „dreptul
are ca funcţie de a ocroti posibilităţile de desfăşurare a activităţilor morale, adică de a asigura
fiecărei persoane morale libertatea de a-şi realiza destinul moral propriu”.
Astfel, menirea socială a dreptului este, întâi de toate, de a reglementa relaţiile sociale
dintre oameni. Mai modestă sau mai evoluată, reglementarea raporturilor sociale a existat
pretutindeni, şi cele mai vechi date pe care le avem ne confirmă universalitatea ordinii de drept în
orice formaţiune umană. Aşa cum spune profesorul J.Dabin, dreptul se mărgineşte la raporturile
dintre oameni, el implică alteritatea, raportul cu altul, cu alţii şi nu priveşte, cel puţin în mod
direct, nici îndatoririle oamenilor faţă de Dumnezeu, nici îndatoririle omului faţă de el însuşi 1 (aici
putem face analiza acestei teze pe baza exemplului lui Robinson care se afla pe o insulă
nepopulată).
Existenţa dreptului, realitatea sa este dată, până la urmă, de necesitatea stabilirii unor
reguli sociale, a unor norme de conduită obligatorii, adică prin autoritatea sa. Autoritatea, este
sursa normelor de drept şi reprezintă o ierarhie a diferitelor valori. Deci, dreptul apare ca un
instrument pentru statornicirea în societate a unor reguli în conformitate cu anumite valori

1
J.Dabin. Theorie generale du droit.Etablissements Emile Bruylant, Bruxelles, 1953.

53
sociale, în acest caz ele se manifestă ca un ansamblu unitar, sistemic de reguli de conduită,
edictate de puterea de stat, a căror respectare obligatorie este asigurată, la nevoie, prin forţa
coercitivă a statului. În ceea ce priveşte normativitatea juridică, vom vedea că aceasta se mani-
festă prin caracterul său imperativ. Esenţa ei constă în faptul că ea stabileşte nu ceea ce este, ci
ceea ce trebuie să fie. Contextul ne impune să menţionăm în acest caz contribuţia adusă de către
Kant la dezvoltarea gândirii juridice. În opinia lui, acţiunile omeneşti sunt subordonate unor
imperative, şi fiecare om posedă ca pe un bun înnăscut voinţa liberă. Deci, dreptul, normele
juridice stabilesc comportamentul oamenilor în anumite împrejurări, prin aceasta deosebindu-se,
bunăoară, de legile ştiinţei care constată şi formulează anumite axiome, principii sau postulate pe
baza descoperirii legităţilor obiective de existenţă a fenomenelor.
Astfel, esenţa umană se obiectivează în valori ale creaţiilor materiale sau sub forma
idealurilor şi normelor ce constituie etaloane ale activităţii sociale, ale conţinutului şi sensului
vieţii. Valorile, în general, şi valorile morale, în special, sunt esenţe care nu se află în domeniul
obiectelor reale, ci ţin de subiect.
Valorile morale constituie suportul forţei umane, fundamentul trăirilor şi satisfacţiilor,
limita aspiraţiilor umane, şi faţă de ele se raportează toate celelalte valori, inclusiv cele juridice,
care implică modul de a gândi ordinea socială, asigurând dezvoltarea societăţii şi îmbunătăţirea
relaţiilor dintre indivizi, dintre aceştia şi comunitate, precum şi dintre comunităţi.
Actul de conformare a omului la valorile juridice poate fi înţeles în dublu sens: ca act de
integrare a indivizilor în ordinea socială instituită şi ca act de integrare a normelor sociale în
valorile acceptate de majoritatea cetăţenilor. Omul, în activitatea lui practică, alege modelele pe care
le consideră de cuviinţă şi promovează valori sau nonvalori. Conţinutul valoric al actelor şi
faptelor juridice este scos în evidenţă de modul în care actele şi faptele se plasează faţă de
imperativele legii.
Daca încercăm diferenţa dintre drept şi morală, atunci normativitatea juridică, caracterul
imperativ al dreptului se deosebeşte de cel moral prin faptul că obligativitatea dreptului este
asigurată prin sancţiunile prevăzute care se aplică, la nevoie, cu ajutorul forţei de
constrângere a statului. Obligativitatea dreptului este atât de puternică, încât nimeni nu poate
ignora normele de drept sub pretextul necunoaşterii lor („Nemo censetur ignorare legem”). Într-o
societate democratică autoritatea dreptului şi domnia legii sunt supreme şi de necontestat.
Urmare firească a acestei voinţe generale, actuala Constituţie a Republicii Moldova consacră
„statul de drept” ca „valoare supremă” şi stabileşte obligaţia autorităţilor publice de a o respecta
şi a o proteja.
În majoritatea cazurilor, normele juridice sunt respectate prin convingere, iar societatea
este cointeresată ca normele juridice să se respecte fără a se recurge la constrângere. De aceea,

54
prin diferite mijloace: şcoli, organizaţii sociale, de cultură, mass-media etc., se desfăşoară
activitatea de educare şi influenţare a cetăţenilor în spiritul respectării dreptului.
Constrângerea se aplică în cazul încălcării normelor juridice sub formă de sancţiuni,
îmbrăcând o formă oficială, fiind aplicată de organe special învestite cu puterea de a judeca şi a
decide prin hotărâri, care, la nevoie, se aduc la îndeplinire prin forţa aparatului coercitiv al
statului.
§ 10. Particularităţile generale şi speciale ale dreptului
10.1. Dreptul element al sistemului de norme sociale. Dreptul reprezintă un fenomen de
reglementare a conduitei omului în societate, care apare ca o consecinţă a organizării indivizilor
în societate, născut din cerinţe ale vieţii sociale, determinate de traiul în comun şi de armonizarea
acţiunilor umane. Ca element al sistemului de norme sociale, dreptul prezintă, întâi de toate,
trăsături ce sunt comune tuturor normelor sociale, adică trăsături specifice normativităţii. După
cum am menţionat, ca reglatori ai relaţiilor sociale dreptul şi morala apar, de cele mai frecvente ori,
împreună. Cercetarea legăturii drept-morală-sistem social poate fi iniţiată în diverse planuri:
gnoseologic, logico-semantic, social-psihologic, juridic, etic, sociologic.
Interacţiunea normelor juridice cu celelalte categorii de norme sociale este evidentă,
deoarece pentru ca normele juridice să acţioneze cât mai eficace, este necesar ca ele să afereze la
unele noţiuni şi categorii, putem spune chiar la unele valori nejuridice.
a) Particularităţile generale ale dreptului. Însăşi noţiunea de particularităţi generale
cuprinde în conţinutul său asemenea trăsături care sunt caracteristice întregii normativităţi - toate
categoriile de norme sociale, inclusiv cele juridice, care apar la o etapă sau alta de dezvoltare a
societăţii umane, reprezentând nişte reguli de comportament ce reglementează diferite categorii de
relaţii sociale.
Orice ramură a dreptului întruchipează, prin anumite norme, într-o formă specifică,
valorile sociale ale societăţii care se referă la un anumit domeniu al vieţii. De exemplu, aşa valori
sociale ca egalitate, dreptate, responsabilitate etc. sunt considerate şi ca valori juridice.
Concomitent confirmării dreptului ca valoare socială au apărut şi valori juridice specifice (adevăr,
libertate, dreptate). Toate normele şi valorile juridice se conţin în teoria dreptului, se întăresc în
sistemul normelor juridice, se realizează în activitatea de aplicare a dreptului şi, în fine,
întruchipează ordinea juridică a statului.
Trebuie să ţinem cont de faptul că la reglementarea acestor relaţii sociale normele juridice
pot să coincidă cu celelalte categorii de norme care caracterizează o societate într-un anumit timp
şi spaţiu, atât după formă, cât şi după conţinut. Aşa bunăoară, atât normele morale, cele religioase
etc., cât şi cele juridice interzic aşa comportamente cum ar fi cele îndreptate împotriva vieţii,
sănătăţii, cinstei, demnităţii, proprietăţii persoanei ş.a.

55
 b) Particularităţile speciale ale dreptului. În ceea ce priveşte particularităţile speciale
ale dreptului, putem menţiona ca ele sunt acele trăsături care redau specificul dreptului şi prin
care dreptul se deosebeşte de restul normelor sociale. Prin intermediul normelor sociale
societatea se raportează în mod activ şi generalizat la orice individ, în numele unei ordini
posibile, corespunzătoare unor anumite valori. Spre deosebire de acestea, specificitatea normelor
juridice este redată prin caracterul lor general şi impersonal, ele fiind strict determinate,
obligatorii, care reglementează nu toate relaţiile sociale, ci doar pe cele mai importante, stabilite
sau sancţionate de către stat şi care, la nevoie, sunt garantate şi asigurate prin forţa de
constrângere a puterii publice.
În esenţă, particularităţile dreptului sunt asemănătoare cu cele ale normei juridice, cu
excepţia că cele ale dreptului se referă la întreg sistemul de norme juridice, pe când cele ale
normei juridice doar la o singură normă. Astfel, trăsăturile specifice ale normelor juridice, din
care rezultă şi particularităţile dreptului, sunt următoarele:
a) Normele juridice indică un comportament esenţial, şi nu conduita unei persoane, adică
au un caracter general, devenind etalon cu ajutorul căruia statul apreciază conduita cetăţenilor în
situaţii concrete;
b) Normele juridice nu sunt simple recomandări sau indicaţii, ci reprezintă o dispoziţie
obligatorie, un comandament impus de puterea publică, nerespectarea lor atrăgând după sine
aplicarea constrângerii;
c) Spre deosebire de legile naturii, care nu depind de voinţa oamenilor, normele juridice
au un caracter volitiv;
d) Normele juridice pot să prevadă apariţia unor efecte juridice, care sunt consecinţa
unor fapte ce se produc independent de voinţa oamenilor (naşterea, moartea etc.);
e) Normele juridice se pot realiza în viaţa practică numai trecând prin conştiinţa
oamenilor, deoarece conduita este subordonată voinţei lor.
10.2. Dreptul şi valorile sociale. Studiul particularităţilor de configurare a dreptului nu
poate fi complet fără cercetarea valorilor sociale pe care le urmăreşte societatea respectivă şi în
slujba cărora urmează să acţioneze reglementările juridice. Studiul valorilor formează un capitol
important al ştiinţei dreptului denumit axiologia juridică.
Diferitele curente şi şcoli juridice din antichitate şi până în prezent au căutat să explice şi
să fundamenteze reglementările şi instituţiile juridice în numele unor concepte generale apreciate
ca fiind valori deosebite pentru societate, ca bunăoară, justiţia, binele comun, securitatea
juridică, egalitatea, libertatea, proprietatea, progresul social sau esenţa umană ş. a. Însăşi una
din primele definiţii date dreptului de către Celsius „jus est are boni et aequi” (dreptul este arta
binelui şi echităţii), se întemeiază pe o judecată de valoare.

56
 Într-adevăr, prin natura sa dreptul implică în esenţa sa o apreciere, o valorizare a
conduitei umane în funcţie de o anumită sau anumite valori, reprezentând finalitatea ordinii
juridice, cum ar fi justiţia, binele comun, libertatea etc.
Pentru înţelegerea corectă a problematicii valorilor în drept se impun unele precizări.
Valorile nu sînt de natură strict şi exclusiv juridică. Dimpotrivă ele au o dimensiune mai largă
de natură morală, politică, socială, în general. Deşi unele dintre ele pot fi regăsite în toate
sistemele de drept, că, de pildă, justiţia, totuşi specificul şi particularităţile istorice ale societăţii
îşi pun amprenta asupra lor. Valorile sociale ale unei societăţi trebuie deduse primordial din
filozofia (socială, politică, juridică) ce prezidează şi orientează forţele sociale din societatea
respectivă.
Este important de reţinut, pe de o parte, că legiuitorul în procesul de legiferare,
ghidându-se după aceste valori, le transpune în normele juridice, iar pe de altă parte, odată
„legiferate”, aceste valori sunt apărate şi promovate în forma specifică reglementării juridice.
Norma juridică devine atât un etalon de apreciere a conduitei în funcţie de valoarea socială
respectivă, cât şi un mijloc de asigurare a realizării exigenţelor acestei valori şi de predicţie a
evoluţiei viitoare a societăţii.
Valoarea incontestabilă ce defineşte finalitatea dreptului în concepţia celor mai de seamă
gânditori încă din antichitate este justiţia. Conceptul deosebit de complex de justiţie a fost
abordat, explicat şi definit de numeroşi gînditori - moralişti, filozofi, jurişti, sociologi. Aristotel,
Cicero şi apoi Augustin şi Thomas d’Aquino pornesc în definirea acestora de la ideea de just,
echitabil, idee înţeleasă în sensul de a-i da fiecăruia ceea ce i se cuvine (suum cuique tribuire).
Referindu-ne la valorile sociale ale dreptului nostru, în prezent, este de subliniat că ele,
desigur, decurg din idealurile Declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova. Alături de
justiţie asemenea valori sunt: democraţia, cu tot ceea ce implică ea - demnitatea umană,
securitatea (siguranţa) juridică, statul de drept, proprietatea în formele ei multiple, societatea
civilă, suveranitatea naţională. Prezentînd doar unele considerente cu privire la aceste valori,
arătăm că:
a) democraţia presupune necesitatea instaurării puterii liber alese a poporului în
societate, asigurarea egalităţii, drepturilor şi obligaţiilor cetăţeneşti în conformitate cu
prevederile documentelor internaţionale, respectul persoanei umane, libera dezvoltare a
personalităţii sale, omul în centrul preocupărilor, văzut ca scop nu ca mijloc;
b) securitatea juridică presupune respectul drepturilor şi libertăţilor persoanei împotriva
oricăror abuzuri, încrederea cetăţeanului că drepturile sale sunt respectate;

57
 c) statul de drept, apreciat ca valoare socială presupune instaurarea unei puteri bazate pe
domnia legii, a justiţiei, principiilor separaţiei puterilor şi pluralismului politic. Fiecare dintre
aceste principii sînt ele însele valori sociale;
d) în legătură cu proprietatea, trebuie menţionată excluderea monopolului unei forme de
proprietate şi a dominaţiei proprietăţii de stat, între formele multiple ale proprietăţii, afirmarea
proprietăţii private, realizarea procesului de privatizare, făurirea economiei de piaţă, ca o
necesitate a progresului societăţii noastre;
e) societatea civilă este un concept tot mai des evocat, desemnează, în principiu,
organizarea societăţii pe baze democratice, distincte de puterea politică; dezetatizarea într-un
anumit sens a societăţii, înlocuirea dominaţiei politicului, a dominaţiei atotputernice a statului,
care trebuie redus la dimensiunile sale fireşti, nu statul este în centrul atenţiei şi preocupărilor, ci
cetăţeanul, dispunând de drepturile sale fundamentale;
f) suveranitatea naţională are în vedere asigurarea dreptului fundamental al poporului de
a-şi determina singur modul de organizare şi de viaţă în contextul societăţii internaţionale
contemporane, cu respectarea principiilor dreptului internaţional;
g) ordinea constituţională este, putem spune, o sinteză a tuturor acestor valori, exprimată
în existenţa Constituţiei ca lege fundamentală supremă, ce consfinţeşte principiile şi trăsăturile
fundamentale ale statului şi societăţii noastre, ale orânduirii social-politice şi economice.
În perioada de tranziţie pe care o parcurge Republica Moldova în prezent spre o societate
democratică, aceste valori care sunt adevăraţi vectori în dezvoltarea dreptului se întrepătrund şi
se sprijină reciproc. Constituţia Republicii Moldova, referindu-se la unele valori supreme ale
societăţii noastre, precum demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera
dezvoltare a personalităţii acestora, ordinea constituţională, egalitatea juridică, justiţia şi
pluralismul politic, arată că autorităţile publice sunt obligate să le respecte şi să le protejeze.

CAPITOLUL IV
Dreptul şi statul
§ 1. Problema coraportului stat - drept în doctrina contemporană. § 2. Conceptul, atributele şi definiţia
statului. Conceptul de stat. Atributele (elementele) statului. § 3. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului. Scopul
statului. Sarcinile statului. Funcţiile statului. § 4. Conceptul mecanismului(aparatului) de stat. § 5. Conceptul
şi elementele formei de stat. Forma de guvernământ. Structura de stat. Regimul politic al statului.
§ 6. Conceptul şi principiile statului de drept. Conceptul stat de drept. Principiile statului de drept.

58
 § 1. Problema coraportului stat - drept în doctrina contemporană
Studierea problemei statului şi dreptului ne obligă ca în locul unei analize simple să
preluăm una complexă, care se plasează dincolo de cercetarea aspectelor izolate, şi studiul
întregului în care aceste elemente se includ. Deci, pretindem formularea concluziilor generale
asupra unor puncte de vedere fragmentare şi elaborarea unei viziuni cât de cât complete. Este
vorba despre sistemul dreptului ca parte integrantă a sistemului social şi natural. Or, conform
analizei sistemice, este necesar a lua în consideraţie diferite legături între sisteme şi, totodată,
evoluţia sistemelor. Dintr-un astfel de punct de vedere este evident că sistemul dreptului se află în
relaţii cu alte sisteme, din întregul a cărui parte este şi cuprinde o totalitate de relaţii interne între
propriile componente.
Simplul fapt că se pune în evidenţă problema surselor dreptului prin intermediul ideilor cu
privire la „legea naturală” (mai târziu – „Şcoala dreptului natural”) relevă necesitatea stabilirii
unui fundament al normelor şi legilor juridice ale cadrului social. Analiza acestei probleme
presupune un demers care să ţină seama de faptul că natura umană este dublă (omul fiind atât
fiinţă naturală, cât şi fiinţă socială), şi în acest caz nu putem face abstracţie de raportul natură-
societate. Luând în consideraţie aceste două aspecte ale fiinţei, am putea zice că în istoria
omenirii pot fi evidenţiate două perioade succesive: starea naturală şi starea de civilizaţie.
Din cele menţionate rezultă că omul are posibilitatea de a acţiona în dependenţă de mediul
natural, cadrul social şi necesităţile sale interioare. Dintr-o astfel de perspectivă este uşor de
înţeles că libertatea umană nu poate fi altceva decât mişcarea indivizilor în interiorul limitelor
impuse de legile naturale corelate cu cele sociale şi cu normativitatea socială prescrisă de politic,
juridic, moral, religios etc.
Georges Burdeau - unul dintre cei mai remarcabili analişti ai statului şi dreptului -
stăruind asupra viziunii „statului ca o construcţie a inteligenţei umane”, a reuşit să argumenteze,
mai amplu şi mai complet ca mulţi alţi specialişti, „legătura indisolubilă dintre stat şi drept”.
„Statul a fost gândit” - observă marele gânditor - ca o instituţie destinată să funcţioneze pe baza
unor norme precise, în vederea unei finalităţi admise de ele 1. Statul este „o reflectare a acestor
norme”, instituţiile sale îndeplinindu-şi rolul şi funcţiile statuate prin aceste norme.
Franşois Perroux consemna că „statul este expresia consimţământului comunităţii”, a
regulilor pe care le convin membrii comunităţii respective, societatea asamblându-le cum
consideră că este potrivit2. Aşadar, statul este „o creaţie a normelor juridice”, iar instituţiile
sale funcţionează în „temeiul normelor de drept”. La rândul lor, normele de drept sunt emise în
baza „unei proceduri riguroase” de către organele abilitate ale statului. Aceasta demonstrează
1
Burdeau G. Traite de Science Politique (în 8 volume): Democratic et L'Etat. Paris: Editions du Seuil, 1989.
2
Planiol Marcel. Traite elementaire de droit civil. Tome premier. Paris: Librairie Generale de droit et de
jurisprudence, 1908.

59
relaţia de interdependenţă dintre stat şi drept şi nevoia examinării „rolului şi funcţiilor ce le revin
în viaţa socială”, dintr-o asemenea perspectivă.
Din punct de vedere ştiinţific, studiul faptelor ne demonstrează că evoluţia societăţii este,
de fapt, o serie de fenomene conjugate. Dacă, spre exemplu, am studia condiţiile succesive,
pornind de la antichitate, atunci ar fi dificil să considerăm progresul ca fiind unul continuu şi
neîntrerupt. Din orice punct de vedere am privi (ştiinţific, juridic, moral, economic, politic etc.),
este incontestabil faptul că schimbarea a fost mai mult o involuţie decât o evoluţie. Civilizaţiile
arabă, indiană şi chineză sunt exemple clare în acest sens.
Chiar conţinutul variabil al adevărului etic, în societăţile civilizate, trece printr-un proces
neîntrerupt de purificare, care se desfăşoară în paralel cu evoluţia generală a societăţii, preluând
elemente noi. Aceeaşi situaţie are loc şi în cadrul sistemului de drept. In fiecare perioadă nouă a
vieţii sociale justiţia ia forme care nu ar fi putut exista, dacă evoluţia societăţii ar fi fost alta.
Pentru o succintă precizare vom aduce ca exemplu analiza acestei probleme în gândirea
juridică. Astfel, în viziunea liberalismului, justiţia este o ordine raţională, în care legea naturii
este supusă naturii umane realizate. Pentru liberali, dreptul natural, justiţia şi raţiunea sunt
aproape sinonime. Hobbes neagă faptul că contractul social aduce justiţia în existenţa noastră, mai
degrabă pactul social este fondat pe justiţie. În acord cu această idee, liberalismul neagă că justiţia
şi libertatea sunt în vreo oarecare relaţie1. Ca ordine raţională, justiţia este acea structură în care
indivizii sunt protejaţi de către stat, pentru ca să-şi trăiască viaţa în libertate. Pentru S.Pufendorf
(1632-1694, lucrarea De jure naturae el gentium, continuator al lui Grotius şi reprezentantul tipic
al Şcolii naturaliste), noţiunile ce caracterizează dreptul sunt o consecinţă a contractului social 2.
Angajamentele contractuale sunt în sine baza ordinii şi a raţiunii, iar justiţia are scopul de a oferi
persoanelor tot ceea ce ele merită. Acelaşi autor va stabili ideea sociabilităţii omului şi va
dezvolta teoria stării naturale. El consideră că există „drepturi înnăscute” şi „drepturi
dobândite”; primele caracterizează starea naturală, iar drepturile ce formează cel de-al doilea tip
sunt specifice omului asociat, organizat în societate.
În linii mari, teoriile liberaliste se referă la faptul că sistemul de drept al oricărei societăţi
se află în legături direct proporţionale cu schimbările sociale, în special cu cele de natură politică
şi economică. Stabilind relaţia stat-drept-natură, se asortează că dreptul trebuie să favorizeze
economia contractuală, iar statul să ocrotească libera iniţiativă şi competiţia în producerea,
vinderea, cumpărarea, acumularea de capital, ceea ce impune consacrare legislativă. Proprietarul
trebuie să aibă posibilitatea să profite de toate serviciile aduse de proprietatea sa, iar proprietatea -
în sens juridic - este un complex de drepturi care nu pot exista decât în virtutea legii. Deci, dreptul
1
Hobbes Th. Leviathan sau materia, forma şi puterea unui stat ecleziastic şi civil. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,1951.
2
Grotius Hugo. Despre dreptul războiului şi al păcii. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.

60
se aplică oamenilor şi raporturilor succesive ce apar între oameni. Finalitatea dreptului este
reglementarea acţiunilor omului într-o societate, instituirea şi menţinerea ordinii raţionale acolo
unde natura umană se realizează, iar scopul acestei ordini este securitatea, liniştea şi libertatea
omului.
În alt caz, cel al curentului utilitarist, prin analizele făcute, practic, se distruge ideea
tradiţională, prin care se considera că raţiunea reflectă dreptul transcendent şi etern al naturii.
Dreptul natural şi însăşi dreptatea, ca scop al sistemului de drept, sunt privite de utilitarişti ca
fantezii subiective create de raţiunea umană şi nu au o validitate obiectivă. Aceste concepte au
fost înlocuite, conform concepţiilor utilitariştilor, de către convenţiile încheiate între oameni,
bazate pe experienţe comune ale umanităţii şi pe care omul le adoptă în interesul său. Contrar
acestor păreri, doctrina pozitivismului juridic şi normativismul, prin reprezentanţii Kelsen şi
Walini, consideră că dreptul este desprins de orice altă realitate şi că, fiind o construcţie în sine,
se identifică doar cu statul1.
Considerăm că în realitate aceste două domenii - dreptul şi statul - nu pot fi absolut
diferite, deoarece ele totdeauna se află în concordanţă. Modul în care evoluează statul
influenţează şi dreptul, care, perceput retrospectiv, este o trecere de la cutume, obiceiuri, morală
la un sistem de norme şi legi bine sistematizate şi logic organizate. Simpla analiză mai profundă a
teoriilor ce explică apariţia statului desemnează această conexiune.
§ 2. Conceptul, atributele şi definiţia statului
2.1. Conceptul de stat. Cuvântul „ stat” provine din latinescul „status”2, semnificând ideea
de ceva stabil, permanent. Iniţial acest cuvânt se folosea pentru a desemna cetăţile, republicile de
tipul celei romane, despoţiile orientale şi alte forme de organizaţie politică a societăţii. Aceasta însă
nu înseamnă că la etapa timpurie de existenţă a statului nu au fost încercări de a fundamenta idei
clare despre stat. Asemenea încercări de tratare a problemei statului pot fi întâlnite, de exemplu, la
gânditorii din antichitate cum ar fi Aristotel, Platon şi alţii.
În sensul său modern noţiunea de „stat” se foloseşte mult mai târziu, începând cu secolul al
XVI-lea. De obicei, folosirea acestui cuvânt în sensul său modern e legată de numele lui Niccolo

Machiavelli3.
Fiind o categorie socială extrem de complexă, noţiunea de stat este folosită în mai multe
sensuri.

1
Avornic Gh. Op. cit. p.63.
2
Giorgio De Vecchio. L´état et le droit. Paris: Dalloz, 1964, p.5; Marcel Prélot. Institutions Politiques et droit
constiutionnel. Quatréme Edition. Paris: Dalloz, 1969, p.1.
3
Niccolo Machiavelli. Principăiile. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p.11.

61
 În sensul cel mai larg al cuvântului, statul e organizatorul principal al activităţii unei
comunităţi umane care stabileşte reguli generale şi obligatorii de conduită, organizează aplicarea
sau executarea acestor reguli şi, în caz de necesitate, rezolvă litigiile care apar în societate. În sens
restrâns şi concret, statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea. Deseori în
viaţa de toate zilele, cuvântul „stat” e folosit şi într-un sens mult mai restrâns, avându-se în vedere
nu întregul ansamblu de organe de guvernare, ci un organ concret, cum ar fi, de exemplu,
Parlamentul, Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie ş.a.
De aici noţiunea de „stat” are două semnificaţii: societate, formă de convieţuire a
comunităţilor umane; putere, organizare ce dispune de un aparat coercitiv. Ambele semnificaţii
pot fi admise simultan, deoarece ele se completează,; statul - putere pentru a realiza ceva şi
statul - societate pentru a putea acţiona.
Există diverse definiţii ale statului, în aspect sociologic, politologic sau juridic, în care
este abordată problema. Astfel: în aspectul sociologic, statul constituie o grupare de indivizi bine or-
ganizată, care ocupă un anumit teritoriu geografic recunoscut politic şi asupra căruia o autoritate
publică exercită prerogativele de putere, înzestrată concomitent şi cu vocaţie de organizare a vieţii
colective; În aspectul politologic, statul apare ca o colectivitate umană istoric constituită şi
organizată pe un anumit teritoriu, care se structurează politic în grupul de guvernanţi şi în restul
populaţiei; În aspectul juridic, statul reprezintă ordinea juridică internă constituită din ansamblul de
norme privind raporturile sociale (politice, economice, militare, culturale etc.), aplicate în interiorul
statului. Statul poate fi privit ca o persoană juridică fiind titular de drepturi şi obligaţii, având astfel
elementele necesare unui subiect de drept.
Conceptul statului este reperat sau exprimat din perspective diferite care întrunesc
elementele caracteristice cele mai generale ale tuturor statelor, indiferent de perioada existenţei lor.
Să urmărim cum sub înrâurirea cercetărilor sociologice s-au modificat definiţiile juriştilor.
Statul semnifică dimensiunea specifică şi esenţială a societăţii politice, societate care a
rezultat din fixarea unui teritoriu determinat a unei colectivităţi umane relative omogene,
întruchipând naţiunea, şi care este guvernată de o putere instituţională, având capacitatea şi
mijloacele de a exprima şi de a realiza voinţa unei părţi din colectivitate ca voinţă generală. Statul
este un sistem organizaţional, care realizează în mod suveran conducerea unei societăţi (a unui
popor stabilit pe un anumit teritoriu), deţinând în acest scop atât monopolul creării, cît şi
monopolul aplicării dreptului. Statul este unitatea formată de un ansamblu de indivizi reuniţi printr-
o legătură naţională, locuind pe un teritoriu determinat, care le este propriu lor, şi dominat de un
guvern, adică de o putere investită cu dreptul de a formula ordine şi de a le face să fie executate.

62
 2.2. Atributele (elementele) statului. Statul se caracterizează prin câteva elemente sau
dimensiuni istorice şi politice, cumulate calitativ. Acestea stau la baza oricărui stat şi fără ele statul
e de neconceput.
La ele se atribuie: puterea publică, populaţia (naţiunea), teritoriul, suveranitatea,
elaborarea şi aplicarea dreptului, perceperea de la populaţie de impozite, taxe etc.
a) O caracteristică esenţială a statului constă în existenţa puterii publice, denumită şi
putere de stat sau putere de constrângere (forţă coercitivă). În ultima sa esenţă statul înseamnă
forţă.
Specificul oricărei puteri constă în posibilitatea de a-şi impune voinţa altora, de a
determina supunerea sau subordonarea altora. O asemenea caracteristică poate fi atribuită
oricărei puteri, oricărei autorităţi.
O putere socială este necesară în orice colectivitate având o sferă generală de acţiune.
Puterea publică, autoritatea ei, este singura care deţine monopolul constrângerii fizice şi
dispune de mijloace necesare în vederea exercitării unei asemenea coerciţiuni. La dispoziţia
statului se află unităţile armate, poliţia, jandarmeria, justiţia ş. a. m. d., care deţin monopolul
constrângerii de stat.
Puterea de stat şi aparatul de stat constituie fenomene indisolubile legate, care împreună
ne oferă conceptul statului.
Puterea publică, întruchipată în aparatul de stat, este unică şi suverană. Ea nu poate fi
difuzată în mai multe puteri de sine stătătoare.
Ca instrument de organizare şi conducere socială scopul statului, a puterii publice este
apărarea interesului general sau esenţa statului este (sau ar trebui să fie) fericirea cetăţenilor.
Art. 2 alin. (1) al Constituţiei Republicii Moldova prevede următoarele: „Suveranitatea
naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele
sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie”.
b) Populaţia (poporul, naţiunea, cetăţenii) constituie dimensiunea demografică,
psihologică şi spirituală a statului. Un stat fără populaţie nu poate să existe. Pe teritoriul unui stat
pot să locuiască trei categorii de persoane: cetăţenii ce se bucură de deplinătatea drepturilor şi
posedă deplinătatea obligaţiilor stabilite de stat. Între stat şi cetăţenii care locuiesc pe teritoriul
statului se creează o legătură distinctă, specifică, care defineşte calitatea specială de apartenenţă
la statul respectiv, calitatea de supuşenie sau de cetăţenie; străinii - persoana având altă cetăţenie
decât cea a statului în care locuieşte, şi apatrizii – persoanele ce nu dispun de nici o cetăţenie.
Unii autori, pentru caracterizarea elementului „populaţie”, folosesc termenii: „populaţie”,
„popor” şi „naţiune”, folosite adeseori ca sinonime.

63
 Cuvântul „populaţie” exprimă, de obicei, anumite criterii numerice, care sunt considerate
pur empirice.
Termenul „popor” – este des folosit ca totalitatea locuitorilor unui stat, formă istorică de
comunitate umană, masa indivizilor indiferent de naţionalitatea lor, constituită ca suport
demografic al statului1.
Poporul Republicii Moldova exercită suveranitatea naţională în mod direct şi prin
organele sale reprezentative. Titularul suveranităţii însă nu poate să o exercite continuu în mod
direct. Cel mai mult timp, puterea statului este exercitată în numele poporului de către anumite
organe, cărora le sunt delegate funcţiile respective printr-o autorizare generală, manifestată prin
alegerea unor organe reprezentative. Exercitarea suveranităţii în mod direct de către popor se face
prin participarea lui la referendum şi la alegeri, precum şi prin luarea unor decizii de către acesta,
în mod direct. Votul este instrumentul juridic de investire cu prerogative legale a autorităţilor
publice, cărora li se deleghează astfel exercitarea continuă a suveranităţii naţionale.
Exercitarea suveranităţii poporului prin organele sale reprezentative presupune că organele
reprezentative se formează (se aleg) în conformitate cu prevederile Constituţiei, ale legislaţiei
electorale şi că activitatea lor se desfăşoară în modul şi în limitele stabilite de Constituţie şi de
legislaţia respectivă.
Naţiunea nu trebuie confundată nici cu statul şi nici cu populaţia. „Naţiune (de la
latinescul naţio) desemnează o comunitate de oameni, cel mai adesea instalată pe un acelaşi
teritoriu care are o unitate istorică, lingvistică, religioasă, economică, mai mult sau mai puţin
puternică”2.
Coraportul categoriilor „naţiune” - „stat” dă naştere termenului state naţionale, adică state
care au la bază o naţiune, denumirea căreia ele o şi poartă, ca regulă (de exemplu, Franţa, Italia,
Spania, Portugalia, Germania etc.). Tot odată nu trebuie confundat termenul „naţiune” cu
termenii: grup etnic, minoritate naţională, naţionalitate.
Minoritatea naţională este definită de mulţi autori ca un grup numeric inferior restului
populaţiei unui stat, ai cărui membri, care au cetăţenia acestui stat, posedă caracteristici etnice,
religioase sau lingvistice diferite de cele ale restului populaţiei şi sunt animaţi de voinţa de a-şi
păstra cultura, tradiţiile, religia sau limba3.
Naţionalitatea – esprimă apartenenţa indivizilor la o anumită naţiune.
c) Teritoriul, locuit de o anumită populaţie organizată într-o comunitate umană
determinată, ce exercită puterea publică pe acest teritoriu reprezintă dimensiunea materială a
statului.
1
DEX. p.824
2
Meitani Gh. Curs de drept internaţional public, Bucureşti, 1930, p. 16.
3
Diaconii I. Minorităţile. Statut. Perspective, Bucureşti, 1996, p 81.

64
 Teritoriul este alcătuit din anumite elemente: spaţiul terestru, spaţiul acvatic şi coloana
de aer de deasupra solului şi a spaţiului acvatic.
1. Spaţiul terestru cuprinde partea de uscat (solul şi subsolul) şi poate fi format dintr-o
singură întindere terestră sau din mai multe insule despărţite de ape maritime1.
 Solul, ca element principal al teritoriului este alcătuit din uscatul (pământul) aflat sub imperiul
suveranităţii statului, indiferent de locul unde este situat din punct de vedere geografic.
 Subsolul, este partea scoarţei terestre, situată mai jos de stratul de sol şi fundul bazinelor de apă
şi se întinde până la adâncimi accesibile pentru studiere şi valorificare geologică.
2. Spaţiul. acvatic al statului se compune din apele interioare şi marea teritorială2:
 Apele interioare, cuprind apele râurilor, lacurilor şi mările care se află în întregime pe
teritoriul aceluiaşi stat.
 Marea teritorială, porţiune maritimă de o anumită lăţime ce se întinde de-a lungul ţărmului, în
afara limitelor apelor inferioare.
3. Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer care se află deasupra solului şi spaţiului acvatic
al statului, delimitată pe orizontală prin frontiere terestre, fluviale şi maritime, pe verticală
înălţându-se până la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic, limită situată aproximativ la 100-
110 km deasupra nivelului mării3.
Alin (1) al art. 3 al Constituţiei Republicii Moldova conţine unul dintre caracterele juridice
fundamentale ale teritoriului, stipulând că „Teritoriul Republicii Moldova este inalienabil”.
Frontiera de stat stabileşte limitele spaţiale de acţiune a suveranităţii statului 4. Frontierele
de stat sunt terestre, fluviale, maritime, aeriene.
Pe uscat, frontiera de stat se trasează pe liniile distinctive de relief. Pe sectoare fluviale
frontiera se trasează pe linia din mijloc a râului, pe calea navigabilă principală sau pe talvegul
râului; pe lacuri şi alte bazine de apă, frontiera se trasează pe linia dreaptă care uneşte ieşirile
frontierei de stat la malurile lacului sau ale altui bazin de apă. Pe poduri şi râuri, frontiera se
trasează pe linia de mijloc sau pe axul lor tehnologic. Făcând parte din teritoriul statului,
frontierele sunt inviolabile.
Importanţa teritoriului într-un stat se mai caracterizează şi prin funcţiile sale: a) teritoriul
permite situarea statului în spaţiu şi delimitarea acestuia faţă de alte state (teritorii); b) limitele
teritoriale determină întinderea prerogativelor puterii publice, rezultate din suveranitatea şi
independenţa statului, astfel fiind posibilă delimitarea statului de celelalte puteri, instituţii şi
fenomene străine; c) teritoriul este şi un mijloc de acţiune a statului, deoarece autorităţile publice

1
Balan O., Serbenco Ed. Drept internaţional public, Tipografia Reclama, Chişinău, 2001, p.188-189.
2
Ibidem. p. 188.
3
Ibidem. p.191.
4
Ibidem. p.191.

65
se pot manifesta eficient în anumite limite teritoriale. Prin resursele teritoriului se asigură, într-o
măsură mai mare sau mai mică, realizarea obiectivelor puterii şi a dezideratelor cetăţenilor;
d) teritoriul asigură şi accentuează calitatea cetăţenilor, trăsătura lor comună de a vieţui într-un
anumit spaţiu; e) teritoriul este simbolul şi factorul de protecţie al ideii naţionale. El este o legătură
intimă, profundă şi deosebit de puternică între om şi pământul pe care el îşi regăseşte identitatea.
Această legătură se exprimă prin dragostea nelimitată a fiinţei umane faţă de locul pe care s-a
născut, pe care a trăit sau pe care rămâne după moarte, populaţiile indefinite şi nestabile se
integrează într-o unitate având ca bază teritoriul1.
d) Elaborarea şi aplicarea dreptului. Dreptul este instrumentul necesar al existenţei şi
dezvoltării statului, el este inerent oricărei puteri de stat. În societatea prestatală dreptul nu a
existat, apariţia lui este indisolubil legată de apariţia statului.
Viaţa statului este strîns legată de a dreptului. Statul şi dreptul constituie o unitate de
contrarii. Dreptul are rolul de “corset” al forţei, de încadrare a acestei puteri în limite de ordine,
de “calmare” a tensiunilor ce se ivesc în procesul exercitării conducerii sociale prin intermediul
activităţii de stat. Pe de altă parte, statul garantează realizarea dreptului şi reintegrează ordinea
juridică lezată prin activităţi ilicite.
Din cele expuse cunoaştem că, statul deţine monopol nu numai asupra forţei de
constrângere, dar şi asupra elaborării şi aplicării dreptului. Aceasta înseamnă că, statul prin
intermediul organelor sale oficiale ale puterii de stat adoptă diferite categorii de acte cu caracter
normative.
e) Perceperea de la populaţie de impozite, taxe etc. Existenţa aparatului de stat
presupune suportarea cheltuielilor legate de întreţinerea lui de populaţie asupra căreia se exercită
această putere.
Organizaţiile nestatale, cum sînt diferite partide politice, organizaţii cu caracter social,
cultural, sportiv, de asemenea organizaţiile religioase ale diferitor culte, percep de la membrii lor
cotizaţii şi donaţii băneşti, dar spre deosebire de impozite, aceste contribuţii băneşti sînt
suportate nu de întreaga populaţie, ci numai de anumite categorii de persoane. De asemenea, pe
lîngă faptul că n-au un caracter general, aceste contribuţii băneşti sînt de regulă, benevole, iar
neonorarea lor aduce după sine alte sancţiuni decît cele statale cum sînt de exemplu, excluderea
din organizaţii, excomunicarea din biserică etc.
g) Suveranitatea de stat. Statul este organizaţia principală a comunităţii umane, dar nu şi
unica organizaţie. Între stat şi aceste organizaţii, cît şi între el şi cetăţeni, se stabilesc anumite

1
Deleanu I. Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, II, Bucureşti, 1996; Negru B. Teoria generală a dreptului
şi statului, Ed. Bons Offices, Chişinău, 2006, p.80.

66
relaţii caracterizate prin faptul că în cadrul lor statul apare ca organizaţie a puterii politice. De
asemenea orice stat se află în anumite relaţii cu celelalte state.
Suveranitatea are două laturi: una internă şi alta externă.
Aceste raporturi ale statului, pe plan intern şi extern se exprimă în suveranitatea puterii
de stat. Suveranitatea este o caracteristică esenţială a statului, şi nu admite o altă autoritate să
exercite atribuţiile specifice puterii asupra aceluiaşi teritoriu şi populaţii aflate pe el.
În conţinutul noţiunii de suveranitate distingem supremaţia şi independenţa puterii
publice.
Supremaţia este caracteristica care se referă la latura internă a puterii de stat, ea exprimă
faptul că puterea publică este superioară oricărei alte puteri în interiorul statului, că ea nu se
subordonează nici unei alte autorităţi.
Supremaţia puterii de stat se vădeşte în faptul că numai puterea publică are calitatea de a
emite acte generale obligatorii în societate - legi, decrete şi alte acte normative cu caracter
obligatoriu, a căror respectare se impune tuturor cetăţenilor, tuturor organizaţiilor nestatale care
acţionează pe teritoriul statului.
Numai puterea publică poate defini ordinea de drept în societate şi poate lua deciziile de
conducere a căror realizare este garantată de forţa coercitivă a statului.
Suveranitatea puterii publice se manifestă la fel în suveranitatea asupra teritoriului său,
teritoriu care este inalienabil.
Inalienabilitatea, care arată că poporul nu îşi poate înstrăina definitiv şi irevocabil
suveranitatea nici unui grup şi nici unei persoane. Cu alte cuvinte ea se exprimă în integritatea
teritoriului, inviolabilitatea frontierelor statului. Teritoriul statului determină limita spaţială a
exercitării suverane în sensul dreptului de liberă exploatare a bogăţiilor şi resurselor sale naturale
şi a tuturor celorlalte resurse conform intereselor naţionale.
Independenţa este al doilea aspect al categoriei unice a suveranităţii, care se manifestă în
relaţiile statului cu alte state. Statul suveran reprezintă o putere supremă în interior şi
independentă faţă de orice altă putere de stat. Statul îşi stabileşte singur, liber şi după propria sa
apreciere, fără nici un amestec al vreunui alt stat, politica sa intemă şi externă, îşi realizează
funcţiile sale interne şi externe. Statul suveran este independent atît în rezolvarea problemelor
sale interne, cât şi celor privind relaţiile sale externe.
Independenţa în domeniul relaţiilor externe ale statului constă în faptul că statul duce
politica externă pe care singur şi-o stabileşte şi îşi realizează funcţiile externe fără să depindă de
vreun alt stat sau organizaţie, având obligaţia de a respecta în acelaşi timp drepturile suverane ale
altor state şi normele dreptului internaţional unanim acceptate.

67
 Analizînd caracteristicile esenţiale ale statului, considerăm că se pot reţine următoarele
pentru a fi cuprinse, într-o definiţie generală a statului:
- Statul este o organizaţie politică, o organizaţie a puterii publice;
- Această organizaţie exercită în cadrul unei comunităţi umane de pe un anumit
teritoriu puterea suverană;
- Statul este unica organizaţie politică care deţine monopolul forţei de constrângere şi
se poate sprijini, în exercitarea funcţiilor ei, pe această forţă coercitivă;
- Statul este o organizaţie care deţine monopolul elaborării şi aplicării dreptului a
cărui respectare este garantată de forţa coercitivă a statului.
Deci, pornind de la trăsăturile esenţiale enumerate mai sus, definiţia generală a statului ar
putea fi formulată în felul următor:
Statul este organizaţia politică care, deţinând monopolul forţei de constrângere, al
elaborării şi aplicării dreptului, exercită într-o comunitate umană de pe un anumit teritoriu
puterea suverană a deţinătorilor puterii din societatea dată1.
§ 3. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului
3.1. Scopul statului, a puterii publice este apărarea interesului general sau esenţa statului
este (sau ar trebui să fie) fericirea cetăţenilor.
După cum scria Hegel, - „dacă cetăţenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu
este satisfăcut, dacă ei nu găsesc că mijlocirea acestei satisfaceri constituie statul însuşi, ca atare,
atunci statul stă pe picioare slabe”.
Kant considera că statul legitim (statul de drept) este cel care are ca scop apărarea
drepturilor inalienabile ale omului şi în care politica este subordonată moralei.
Din cele expuse anterior rezultă că, scopul statului este ceea ce el îşi „propune să
înfăptuiască”. Scopul statului poate fi proclamat oficial în Constituţie sau poate să rezulte din
conţinutul acesteia2.
Astfel art.1 alin.3 din Constituţie statuează că, „Republica Moldova este un stat de drept,
democratic”.
Caracteristicile „stat de drept”, „stat democratic”, declarate, la momentul actual, nu
reflectă o realitate. Ele pot şi trebuie să fie interpretate ca obiective strategice spre care tinde
Republica Moldova. Prin urmare, aceste dispoziţii constituie scopul suprem al statului
moldovenesc. După cum vedem, Constituţia nu stipulează expres scopul satului nostru, însă el
este dedus din dispoziţiile acesteia.

1
Ceterchi I., Luburici V. Teoria generală a statului şi dreptului. Bucureşti, 1983, p.72.
2
Negru B., Op. cit., p.98-99.

68
 3.2. Sarcinile statului. Pentru atingerea obiectivelor evidenţiate se impune antrenarea
întregii societăţi într-o activitate de perspectivă prin avansarea unor sarcini economice, politice,
sociale, ideologice.
a) Sarcina economică principală a Republicii Moldova este stabilită în art.126 alin.1 din
Constituţie. „Economia Republicii Moldova este economie de piaţă, de orientare socială, bazată
pe proprietatea privată şi pe proprietatea publică, antrenate în concurenţa liberă”.
Evident, sintagma „economie de piaţă” comportă un sens larg şi reflectă o sarcină durabilă
într-un domeniu vast de activitate al statului
b) Sarcina politică principală este determinată de realitatea cu care se confruntă statul
nostru.
La ora actuală nimic nu e mai important decât integritatea teritorială şi asigurarea unităţii
poporului Republicii Moldova. Ultima rezultă şi din art. 10 alin. 1 din Constituţie:
„Statul are ca fundament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova este
patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi”.
c) Sarcina socială principală a Republicii Moldova este stipulată în art. 47 alin. 1 din
Constituţie care obligă statul ,să ia măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent, care
să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei lui, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa,
îngrijirea medicală precum şi serviciile sociale necesare”.
d) Sarcina ideologică a statului nostru constă în recunoaşterea reală, şi nu formală, a
demnităţii tuturor membrilor comunităţii umane şi în formarea unei societăţi, în care demnitatea
omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi
pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.
3.3. Funcţiile statului. Pentru a îndeplini sarcinile punctate aici statul trebuie să
desfăşoare activitate eficientă în diverse domenii. Acestei activităţi multilaterale îi sunt
subordonate funcţiile statului.
Prin funcţii ale statului trebuie de înţeles direcţiile fundamentale, de bază, ale activităţii
statului prin intermediul întregului sistem politic al societăţii şi, în primul rând, prin intermediul
organelor puterii de stat întru realizarea scopului şi sarcinilor ce stau în faţa lui la etapa
respectivă1.
Clasificarea funcţiilor statului:
I. În dependenţa de sfera de activitate, funcţiile statului se pot grupa: a) în funcţii interne
– indică activitatea lui în interiorul său, soluţionarea sarcinilor interne ale vieţii sociale şi ale
statului. În cadrul funcţiilor interne un loc aparte revine funcţiei: legislative, executive,
judecătoreşti; b) funcţii externe – ţin de activitatea statului în exteriorul său de relaţii cu alte state.

1
Avornic Gh., Op. cit. p.81.

69
La etapa actuală putem vorbi de două direcţii ale funcţiilor externe. În primul rând, dezvoltarea
relaţiilor cu alate state, în al doilea rând, participarea statului la organismele internaţionale.
II. După importanţa lor, se împart în: a) funcţii principale (de bază); b) funcţii
facultative (secundare, ajutătoare);
III. După durata acţiunii, în: a) funcţii permanente; b) funcţii vremelnice1.
Funcţiile interne principale ale statului Republica Moldova:
1. Funcţia economico-organizatorică a statului. Formele de intervenţie a statului în
economie sunt numeroase şi au drept scop: reglementarea activităţii economice şi administrarea
proprietăţii publice ce-i aparţine; protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, finan-
ciară şi valutară; stimularea cercetărilor ştiinţifice; exploatarea raţională a pământului şi a
celorlalte resurse naturale luându-se în consideraţie interesele naţionale; refacerea şi protecţia
mediului, menţinerea echilibrului ecologic; sporirea numărului de locuri de muncă, crearea
condiţiilor pentru creşterea calităţii vieţii etc.
2. Funcţia cultural-educativă caracterizează atitudinea statului faţă de potenţialul său uman,
intelectual şi spiritual. Activitatea statului trebuie să aibă ca finalitate educarea persoanei ca factor util al
societăţii.
3. Funcţia de menţinere a ordinii publice, în general, şi a ordinii legale, în special. Ultima
reprezintă nucleul ordinii sociale, condiţia fundamentală a echilibrului social, garanţia realizării
drepturilor esenţiale ale membrilor societăţii şi funcţionarea normală a instituţiilor statului.
4. Funcţia de garantare şi apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului.
Această funcţie rezultă din conţinutul şi exigenţele statului de drept. Un stat de drept
este un stat uman.
5. Funcţia ecologică. Protecţia mediului, conservarea şi ocrotirea monumentelor
istorice şi culturale constituie o obligaţie indispensabilă a statului precum şi a fiecărui cetăţean.
La funcţiile externe ale Republicii Moldova pot fi atribuite: 1. Funcţia de apărare a
statului. 2. Funcţia de menţinere a păcii şi ordinii mondiale. 3. Funcţia de colaborare şi
consolidare a relaţiilor cu ţările comunităţii internaţionale. 4. Funcţia de integrare în economia
mondială şi de colaborare cu alte state în soluţionarea problemelor globale2.
§ 4. Conceptul mecanismului(aparatului) de stat
Exercitarea suveranităţii poporului se realizează prin organele sale reprezentative. Vedem
astfel că în Constituţie nu există precizări referitoare la un organ anume. Esenţial este ca organul
prin care se exercită suveranitatea naţională să fie un organ reprezentativ.

1
Матузов Н.И., Малько А.В., Теория государства и права, Изд. Юристъ, М., 2004, р.58-59.
2
Negru B., Op. cit. p.99-100.

70
 Atunci când statul este analizat ca o organizaţie, se foloseşte de regulă denumirea de
“mecanism” sau “aparat”. Această definiţie ne arată că, statul este o organizaţie complexă
alcătuită, ca orice maşină, dintr-un mecanism cu organe, pârghii, curele de transmisie etc.
Mecanismul statului constă din acele instituţii sau organe care în ansamblul lor realizează
sarcinile şi funcţiile puterii de stat. La baza organizării şi funcţionării aparatului de stat se află
diferiţi factori de ordin obiectiv şi subiectiv, care, în ultima instanţă, determină structura lui
internă, caracterul relaţiilor dintre diferite elemente ale lui, formele şi metodele de activitate,
atribuţiile fiecărei categorii de organe statale.
Elementul de baza al mecanismului î1 constituie organul de stat. O importanţă
deosebită o are pentru teoria statului definirea organului de stat şi a trăsăturilor sale
caracteristice, ca şi problema clasificării organelor ce alcătuiesc mecanismul de stat.
În dreptul public (dreptul constituţional, dreptul administrativ) îşi găseşte o largă
dezvoltare teoria organului de stat. În esenţă, organul de stat este acea parte componentă a
aparatului de stat, investită cu competenţă şi putere şi care se caracterizează prin aceea că cei
care o compun au o calitate specifică - deputaţi, funcţionari de stat sau magistraţi.
Caracteristicile specifice prin care organele de stat se disting de organele şi organizaţiile
nestatale sunt: a) formarea lor prin voinţa statului şi exercitarea de către ele a funcţiilor lor în
numele statului; b) înfăptuirea de către fiecare organ de stat a unor tipuri şi forme de activitate
strict determinate, stabilite pe cale legislativă; c) prezenţa în cadrul fiecărui organ de stat a unei
structuri organizaţionale, a scării teritoriale de activitate, a unui statut special, care determină
locul şi rolul lui în aparatul de stat, precum şi sistemul de relaţii cu alte organe şi organizaţii de stat,
- consfinţite toate pe cale juridică; d) învestirea organelor de stat cu atribuţii având caracter de putere de
stat1.
Deci, în forma cea mai generală organul de stat ar putea fi definit ca o parte
componentă a mecanismului de stat, dotată cu o anumită competenţă şi investită cu putere a
cărei membri au o calitate distinctă (deputaţi, funcţionari de stat, magistraţi), prin activitatea
căreia se realizează sarcinile şi funcţiile statului.
Printre cele mai importante principii de organizare şi activitate a aparatului de stat
menţionăm următoarele: Principiul separării şi colaborării puterilor; Principiul
democratismului; Principiul legalităţii; Principiul ştiinţific etc.2.
Clasificarea organelor statului:
A. Din punctul de vedere a competenţei lor interne, organele de stat pot fi de două
feluri: - organe unipersonale (individuale) - hotărârile producătoare de efecte juridice se iau prin

1
Negru B. Op. cit. p.155.
2
Avornic Gh. Op. cit. p.102.

71
manifestarea de voinţă a unei singure persoane; - pluripersonale (colegiale) - e necesară voinţa
unui colectiv de persoane.
B. În dependenţă de spaţiul teritorial, în cadrul căruia se exercită competenţa, organele
statului pot fi: - centrale (naţionale), care îşi exercită competenţa asupra întregului teritoriu al
statului; - locale (regionale), care îşi exercită competenţa asupra unei (unor) unităţi
administrativ-teritoriale.
C. În funcţie de formele principale de activitate prin care participă la exercitarea
puterii de sat, distingem trei categorii principale de organe ale statului:
- organe de stat legislative - activitatea de legiferare şi în general de conducere supremă,
în cadrul căreia sunt elaborate cele mai importante acte de stat, cum sunt legile, în care este
concretizată politica internă şi externă a statului. Puterea legislativă este îndeplinită de
Parlament;
- organe de stat executive - activitatea executiv-dispozitivă sau administrativă, care
organizează traducerea în viaţă în mod nemijlocit a sarcinilor statului pe baza legilor. Puterea
executivă - şefului statului, Guvernul, organele administraţiei publice centrale.
- organe de stat judecătoreşti - activitatea jurisdicţională, care are menirea de a aplica
legile în forma judecăţii în cazul încălcării lor sau a existenţei unui litigiu. Puterea judecătorească
- organelor judecătoreşti (judecătoriile, Curţile de Apel, Curtea Supremă de Justiţie).
Menţionăm că fiecare categorie de organe este consfinţită în Constituţie.
I. Prima categorie de organe o formează organele legislative. Numai Parlamentul este în
drept sa reglementeze raporturile sociale prin legi.
Constituţia distinge trei categorii de legi: a) constituţionale; b) organice; c) ordinare.
Organizarea internă a Parlamentului include: a) biroul permanent; b) fracţiuni
parlamentare; c) comisii parlamentare.
II. A doua grupă de organe o formează organele puterii executive - şefului statului,
Guvernul, ministerele, departamentele, serviciile şi inspectoratele de stat, comisiile şi consiliile
guvernamentale, alte organe centrale ale administraţiei de stat (Curtea de Conturi, Banca
Naţională ş.a.);
Preşedintele Republicii Moldova este reprezentantul puterii executive, ales pe patru ani
şi îndeplineşte următoarele atribuţii: numeşte în funcţie, suspendă actele Guvernului, promulgă
legile emite prin decrete, reprezintă statul pe arena internaţională şi încheie tratate internaţionale
din numele Republicii Moldova etc.
Guvernul este organul central al puterii executive, este un organ de competenţă generală,
exercită conducerea generală a puterii publice, este un organ central colegial al administraţiei
publice, asigură realizarea politicii interne şi externe a statului.

72
 Ministerele sunt organele de conducere unipersonale. În fruntea lor stă ministrul care
administrează ramura respectivă şi este responsabil pentru îndeplinirea sarcinilor puse în seama
ministerului. Numărul ministerelor este determinat de funcţiile şi sarcinile administraţiei publice,
precum şi de interesele politice care se manifestă la factorii ce compun sistemul politic.
Serviciile şi inspectoratele de stat, comisiile şi consiliile guvernamentale. Înfiinţarea
acestora este condiţionată, în principal, de sfera largă de cuprindere şi complexitatea problemelor
administraţiei publice. Ele sunt create „în scopul conducerii, coordonării şi exercitării controlului
în domeniul organizării economiei şi în alte domenii care nu intră nemijlocit în atribuţiile
ministerelor se înfiinţează, în condiţiile legii, şi alte autorităţi administrative”.
Departamentele de pe lângă Guvern se formează de Parlament, la propunerea prim-
ministrului. Departamentele sunt conduse de directori generali, numiţi în funcţie de Guvern.
De asemenea, crearea serviciilor şi inspectoratelor de stat au scopul exercitării
controlului asupra executării legilor, hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui
Republicii, a hotărârilor Guvernului. Serviciile şi inspectoratele de stat sunt conduse de directori,
numiţi în funcţie de Guvern, în Republica Moldova activează Serviciul de stat şi arhivă, Serviciul
de stat pentru probleme culturale, precum şi inspectoratul fiscal.
Administraţia publică locală este autoritatea reprezentativă, organizată de populaţia
unităţii administrativ-teritoriale pentru soluţionarea problemelor de importanţă locală, pornind de
la interesele şi necesităţile, în conformitate cu Constituţia. Administraţia publică locală se instituie
în sate (comune), oraşe (municipii) şi raioane.
Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile
autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice locale, ale eligibilităţii autorităţilor
administraţiei publice şi consultării cetăţenilor în probleme locale.
Constituţia Republicii Moldova stabileşte următoarele: „autorităţile administraţiei publice,
prin care se exercită autonomia locală în sate şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii
aleşi” (alin.(1) al art.112).
III. A treia grupă de organe, conform Constituţiei Republici Moldova (art.114) justiţia se
înfăptuieşte în numele legii în instanţele judecătoreşti. Justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă
de Justiţie, prin curţile de apel şi prin judecătorii. Structura instanţelor judecătoreşti depinde de
competenţa şi funcţiile îndeplinite.
Procuratura reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum
şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, conduce şi exercită urmărirea penală, reprezintă învinuirea în
instanţele judecătoreşti în condiţiile legii.
D. După modalitatea de constituire a lor, organele statului pot fi divizate: - în organe
alese; - în organe numite.

73
 E. Din punct de vedere a complexităţii atribuţiilor ce revin lor, organele de stat pot fi: -
de competenţă generală; - de competenţă specială; - de competenţă excepţională pot fi
constituite, temporar în cazuri strict determinate de Constituţie (starea de urgenţă, starea de
asediu, starea de război).
Acum, vom menţiona cîteva momente despre organizarea politică a societăţii şi sistemul
ei. Conducerea societăţii se realizează prin intermediul unui sistem, al unui ansamblu de organe
şi organisme, în centrul cărora se află sistemul organelor puterii publice. Activitatea lui este
completată şi împletită cu alte organizaţii sociale, care împreună formează organizarea politică a
societăţii.
Prin urmare, organizarea politică a societăţii poate fi concepută ca un ansamblu
sistemic de organe şi organizaţii sociale, care, într-o formă sau alta, participă la realizarea şi
la conducerea societăţii. Fiecare sistem politic cuprinde, în afara sistemului organelor statului şi
alte categorii de organizaţii sociale nestatale. Această trăsătură a sistemului politic a luat o
amploare deosebită în epoca contemporană.
§ 5. Conceptul şi elementele formei de stat
Problematica formei de stat a preocupat gîndirea politico-juridică încă de la primele
existenţe statale, avîndu-se în vedere ca ea trebuie să rezolve anumite sarcini practice, să explice
şi să dea soluţii privind organizarea de stat, modalitatea exercitării puterii publice.
Primele cercetări sistematice a formelor de stat se datorează gînditorilor antici: Platon,
Aristotel, Polibiu, Cicero. Teoria antică greco-romană a formei de stat, a clasificării lor, a
criteriilor care stau la baza acestfei clăsificări, a factorilor care condiţionează evoluţia, mişcarea
şi transformarea formelor de stat a exercitat o însemnată influenţă asupra gîndirii politico-
juridice de mai tîrziu.
Criteriile pentru determinarea formei de stat, utilizate de marii gînditori, sînt criterii
etice. După Platon (427 - 347 î.Cr.) există trei forme principale ale formei de stat şi anume: a)
înţelepciunii umane îi corespunde monarhia; b) curajului - aristocraţia militară; c) modestiei - o
formă de compromis, cu participarea maselor populare.
Toate formele de stat se împart: a) în juste (ideale); b) şi injuste (rele). Printre formele de
stat juste erau socotite: a) aristocraţia; b) monarhia aristocratică.
Printre formele de stat injuste erau socotite: a) timocraţia; b) oligarhia; c) democraţia;
d) tirania.
La temeiul clasificării formei de stat, potrivit concepţiei lui Aristotel1 (384-322 î.Cr.) stă
interesul general, folosul general. Pornind de la aceste criterii Aristotel crede, că îndeplinesc
cerinţele unei conduceri în interesul general monarhia, aristocraţia şi politeea (democraţia

1
Aristotel, Politica, Bucureşti, 1924, cartea III, cap. V, sec. I.

74
legală), iar celelalte forme şi anume oligarhia, tirania şi democraţia sînt expresia conducerii în
interesul personal. Aristotel a căutat să explice schimbarea formelor de stat, transformarea într-o
formă în alta, printr-o serie de factori, între care unii se bazează pe o cercetare realistă a
lucrurilor.
Filozoful şi juristul roman Cicero (106-43 î.Cr.) în lucrarea sa “Republica” distinge trei
forme de stat: a) monarhia; b) aristocraţia; c) democraţia.
Teoria formelor de stat este dezvoltată de diferiţi gânditori din perioada modernă a
apariţiei statului modern, dintre care un loc de seamă îl au J.Bodin (1530- 1596), Charles Louis
Montesquieu (1680-1755), Jean-Jaquies Rousseau (1712- 1778). O contribuţie importantă în
cercetările formei de stat o găsim în operele lui Machiavellii, la filozofii germani Kant şi Hegel
etc.
J.J.Rousseau, sprijinindu-se pe criteriul etic, cercetează în “Contractul social” trei forme
principale de guvernământ: a) democraţia; b) aristocraţia; c) monarhia. Aristocraţia poate fi
naturală (proprie popoarelor primitive), electivă (pe care o consideră cea mai bună) şi ereditară
(care este cea mai rea). Monarhiile se împart în legitime (bazate pe respectarea legilor) şi
despotice (îndreptate împotriva intereselor poporului)1.
Teoria politică şi juridică socialistă, pornind de la concepţia materialist-dialectică asupra
statului (Marx, Engels, Lenin) au determinat forma de stat reieşind din caracterul de clasă al
societăţii, de aici reiese o abordare unilaterală a acestui fenomen social. Statul în această
concepţie este un instrument al dominaţiei de clasă, a unei clase asupra alteia, el este forma în
care indivizii aparţinând clasei dominante îşi promovează interesele comune.
Forma de stat exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, structura internă şi
externă a acestui conţinut.
Deci organizarea puterii de stat - forma de stat în sensul larg al noţiunii - se manifestă sub
trei aspecte: a) forma de guvernământ; b) structura de stat; c) regimul politic.
Aceste trei aspecte, laturi componente ale formei de stat, sunt strâns legate între ele şi nu
se poate stabili, care dintre aceste laturi ale formei de stat este mai importantă, decisivă pentru
caracterizarea întregii forme de stat. De asemenea există o interacţiune între aceste laturi ale
formei de stat. Astfel, o schimbare în regimul politic al statului nu poate să nu afecteze forma de
guvernământ şi invers.
Să trecem acum la caracterizarea mai profundă a formelor de stat.
5.1. Forma de guvernământ. Forma de guvernământ constituie aspectul cel mai pregnant
al statului, exercitarea puterii prin intermediul acestor organe şi împărţirea competenţei între ele.

1
J.- J. Rousseau, Contractul social, cartea III, Bucureşti, 1957, p. 164.

75
 Prin forma de guvernământ se înţelege modul de organizare a puterii supreme de stat,
competenţa organelor supreme ale puterii de stat, caracterul autorităţii pe care ele o exercită
asupra populaţiei2.
Această formă ne arată cine se află în fruntea statului, cum este organizată instituţia
şefului statului, dacă este eligibilă sau nu, dacă are o putere limitată sau nu etc. Cea mai generală
clasificare a formelor de stat din punctul de vedere al guvernămîntului este clasificarea în
republici şi monarhii.
Republica (res publica - cauza generală), este forma de guvernământ, în care puterea
supremă aparţine unui organ ales pe un timp limitat.
Persoanele, care compun organul suprem al puterii de stat sunt responsabile juridiceşte
pentru activitatea lor. Şeful statului în republică este ales (de parlament sau popor).
În statele contemporane, preşedintele republicii, sau organul colectiv - parlamentul,
consiliul de stat etc. se aleg pe un timp limitat (4 sau 7 ani). De aici republicile pot fi
prezidenţiale sau parlamentare.
Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de stat, de către cetăţeni,
fie direct (prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat), fie indirect (prin intermediul colegiilor
electorale (de exemplu S.U.A.).
Fiind ales în asemenea mod preşedintele republicii se află pe o poziţie egală cu parlamentul.
în cazul republicilor prezidenţiale, de cele mai mult ori, preşedintele se află în fruntea executivului
(S.U.A., de exemplu), deşi nu-i exclusă şi funcţia de şef al Guvernului.
Republica Parlamentară se caracterizează prin faptul că fie că lipseşte şeful statului, fie că
acesta este ales de către parlament, răspunzând în faţa lui. Ca urmare, poziţia legală a şefului de stat
e mai inferioară, comparativ cu a parlamentului (de exemplu, Italia, Austria, Germania, Finlanda
etc.).
În ultimul timp tot mai frecvent apar republici semiprezidenţiale sa semiparlamentare
(mixte). O astfel de formă intermediară reprezintă un hibrid: elemente ale republicii prezidenţiale se
îmbină cu elemente ale republicii parlamentare. La o asemenea formă de guvernământ pot fi
atribuite de exemplu, Franţa, România.
Monarhia este o asemenea formă de guvernământ, în care şeful statului este stabilit pe
calea succesiunii (nu este ales) - regii, spunea Licurg, nu pot fi aleşi deoarece ei trebuie să fie din
neamul care se trage din Hercule. Monarhul, având diferite denumiri – rege, împărat, ţar, sultan,
faraon, şah, emir etc. – de regulă nu este responsabil juridiceşte şi nu poate fi schimbat fără voia
lui.
Cuvîntul monarh (de la grecescul “monos”), desemnează puterea unei singure persoane.
2
Ceterchi I., Luburici M. Op. cit., p.234.

76
 Monarhia poate fi absolută (nelimitată), când monarhul este unicul organ suprem de stat
cum este cazul despoţiilor orientale sau al monarhiei absolute medievale. În cazul monarhiei
absolute, spunea Ludovic al XIV-lea „L’etat c’est moi” - Statul - sunt eu, monarhul domnind
după bunul său plac. Ca regulă, o asemenea formă de guvernământ de cele mai multe ori nu a fost
considerată raţională, oportună.
La începutul secolului XX în lume mai existau două monarhii absolute în Imperiul Rus şi
Imperiul Otoman. Din statele moderne cu monarhie absolută fac parte: Amanul, Emiratele Arabe,
Catarul.
Monarhia poate fi limitată (constituţională), când alături de monarh există şi alte organe
ale puterii de stat, care îngrădesc mai mult sau mai puţin autoritatea monarhului. Asemenea
monarhii limitate sunt: monarhia reprezentativă pe stări în feudalism şi monarhia
constituţională în societatea modernă (Marea Britanie, Spania, Monaco etc.).
În dependenţă de diverşi factori în decursul istoriei societăţii, republicile şi monarhiile au
cunoscut caracteristici extrem de numeroase.
5.2. Structura de stat. Categoria de structură cuprinde trei caracteristici:
1. Totalitatea. Această particularitate este strâns legată de diferenţa dintre tot întreg şi
elementele acestuia. Din acest punct de vedere e necesar de a ţine cont de faptul că într-o structură
nu pot fi incluse orice elemente, ci doar acele, care interacţionează între ele.
2. Transformarea. Structura nu este un ansamblu stabil, dat odată pentru totdeauna, ci
un sistem de schimbări, de transformări.
3. Autoconservarea. Structurile se reglează ele înşele şi prin aceasta se autoconservă, nu
permit depăşirea frontierelor ei1.
Forma de organizare (structura de stat) înseamnă împărţirea internă a statului în unităţi
administrativ-teritoriale sau în părţi politice autonome şi raporturile dintre stat, considerat ca
întreg, şi părţile sale componente.
Din acest punct de vedere statele se împart în: a) state simple sau unitare; b) state
compuse sau federative.
A. Statul simplu sau unitar este forma cea mai răspândită a structurii de stat: a) o singură
formaţiune statală; b) un singur regim constituţional, stabilit printr-o singură Lege Supremă -
Constituţia; c) un singur rând de organe ale puterii de stat, divizată în putere legislativă, putere
executivă şi putere judecătorească, care îşi exercită autoritatea pe întreg teritoriu în raport cu toată
populaţia ţării; d) există o singură cetăţenie; e) organizarea teritoriului, sub aspect administrativ,
are loc în unităţi administrativ-teritoriale, conduse potrivit principiilor autonomiei locale şi a
descentralizării serviciilor publice. Autoadministrarea unităţilor administrativ-teritoriale se
1
Stroe C. Compendiu de filosofia dreptului. Bucureşti, 1999, p. 88; Popescu S. Forma de stat. Bucureşti, 1983, p.18-
19.

77
efectuează de către agenţii locali aleşi de populaţia din teritoriul respectiv (primării şi consilieri
locali); f) un singur subiect al dreptului constituţional şi internaţional este statul însuşi.
B. Statele compuse (federative) nu au fost niciodată definite într-o manieră care să pară
satisfăcătoare tuturor teoreticienilor, după cum nici pentru stat nu s-a găsit o astfel de definiţie.
Astfel, în viziunea unor autori, statul federativ este statul format din două sau mai multe state
membre, din unirea cărora apare un nou stat - federaţia - ca subiect unitar de drept1.
Forma federativă (feodus - în limba latină înseamnă uniune), presupune de regulă: a)
trecerea celor mai importante funcţii asupra organelor întregii federaţii (statului federal), b)
existenţa a cel puţin două rânduri de organe supreme ale puterii, administraţiei de stat şi justiţiei
(organele federative şi organele statelor membre ale federaţiei), c) o dublă legislaţie, legislaţia
întregii federaţii şi legislaţia fiecărei formaţiuni statale - membri ai federaţiei, d) două cetăţenii
etc.
Delimitarea competenţei dintre organele federale şi cele ale formaţiunilor statale
componente ale federaţiei variază de la o ţară la alta, în funcţie de condiţiile istorice concrete.
Funcţiile acestor două rînduri de organe de stat sînt prevăzute prin constituţia federaţiei (SUA,
Rusia, Germania, Canada, Mexic etc.).
Principalele caracteristici ale federaţiei sunt următoarele:
- federaţia este constituită din unităţi statale (statele în S.U.A. În India, Australia;
republici în Rusia; landuri în R.F.G. şi Austria; cantoane în Elveţia; provincii în Canada etc.).
- subiectele federaţiei nu sunt state în sensul deplin al cuvântului şi nu beneficiază de
suveranitate, în pofida proclamării ei formale în unele federaţii.
- deopotrivă cu Constituţia federală comună acţionează şi Constituţiile (într-o serie de
federaţii - S.U.A., Rusia, R.F.G. etc.) proprii ale subiectelor federale, cu asigurarea supremaţiei
Constituţiei federale şi a altor legi federale, cărora trebuie să le corespundă legislaţia membrilor
federaţiei.
- paralel cu autorităţile legislative executive şi judecătoreşti ale federaţiei funcţionează şi
organe legislative, executive, judecătoreşti ale subiectelor ei.
- persoanele de pe teritoriul federaţiei au, ca regulă, atât cetăţenia statului federal, cît şi a
subiectelor acesteia. In aceste cazuri, însă, cetăţenia subiectelor federale este mai mult simbolică, de
uz intern.
- parlamentul este bicameral: o cameră reprezentând subiectele federale, iar cealaltă
întregul popor al statului federal.
- subiectele federale de pe poziţii de egalitate participă la luarea deciziilor federale.

1
Moraru I. Drept constituţional şi instituţii politice, Vol. 1, Bucureşti, 1993, p.153.

78
 - federaţia în ţările democratice se caracterizează prin descentralizarea statului, în funcţia
federală inevitabil apare necesitatea delimitării de competenţe dintre organele federale şi organele
subiectelor federale2.
Federaţia se formează fie prin unirea unor state („federalism prin agregare”, de exemplu,
S.U.A., Elveţia), fie prin separarea a ceea ce înainte era unit (de exemplu, Belgia).
În dependenţă de criteriile puse la baza federaţiilor, acestea pot fi: - teritoriale (Germania,
Austria etc.). - naţionale (fostele U.R.S.S., Cehoslovacia, Iugoslavia, actualele Belgia, Elveţia).
- mixte, organizate în baza principiului teritorial şi etnic (Federaţia Rusă).
Subiectele federaţiei au şi ei unele trăsături caracteristice care sunt următoarele: a) nu au o
suveranitate deplină; b) nu dispun de dreptul de a ieşi liber din componenţa federaţiei; c)
subiectelor federaţiei li se garantează integritatea teritorială; d) în unele federaţii acţionează
Constituţiile subiectelor federate; e) subiectele federate sunt reprezentate în Parlamentul federal
bicameral.
Vorbindu-se de structura de stat, în general, şi de statele compuse, în particular, în literatura
de specialitate deseori se menţionează şi o asemenea modalitate de structură, cum ar fi: a)
confederaţia, b) uniunile personale şi c) uniunile reale.
Confederaţia ca formă de structură este o uniune de state fără o legătură atât de strânsă,
fiecare păstrându-şi suveranitatea integrală, uniune creată pentru anumite scopuri comune ale
statelor membre, militare, diplomatice, economice.
Cunoscută în trecut, confederaţia s-a constituit în special pentru apărarea comună. Ea s-a
constituit în SUA (1776- 1787), Elveţia (1815-1848), Germania (1815-1871). Astăzi nu mai
există confederaţii în adevăratul sens al cuvîntului. Elveţia, deşi a păstrat denumirea de
Confederaţie, are în realitate după 1949 o structură de stat federală.
În cadrul confederaţiei relaţiile între statele componente sînt mult mai slabe decît în
cadrul federaţiei. De altfel, confederaţia nu are organe supreme proprii, distincte. Hotărîrile
confederaţiei, luate de reuniunea reprezentanţilor statelor membre, urmează să fie sancţionate de
statele membre pentru a deveni obligatorii.
Forme ale structurii complexe în istorie au fost şi uniunea personală şi uniunea reală de
state.
Uniunea personală este rezultatul înţelegerii între două state, constând în desemnarea
unui şef de stat comun. Statele membre ale uniunii personale îşi păstrează suveranitatea. Astfel
de uniuni personale au existat între Olanda şi Luxemburg (1815-1890), între Anglia şi Hanovra
(1714-1837) şi Danemarca şi Islanda (1918-1944).

2
Negru B. Op. cit. p.136.

79
 Uniunea reala este o unire mai strînsă între două state, legate nu numai prin persoana
şefului de stat, ci prin existenţa unor instituţii comune. Astfel de uniuni au fost create pentru
atingerea unor anumite interese, cum sînt comunitatea politicii externe, a politicii în domeniul
financiar etc. Ca exemplu ale uniunii reale se pot indica Suedia şi Norvegia (1815-1905), Austria
şi Ungaria (1869-1918). Principatele unite - Muntenia şi Moldova - între anii 1859-1862 au
cunoscut o uniune personală, transformată între anii 1862-1864 în uniune reală care a dus mai
tîrziu la formarea statului unitar.
Doctrina dreptului se pronunţă în favoarea egalităţii între state. Totuşi, istoria a cunoscut şi
mai cunoaşte posibilitatea de a stabili o ierarhie între diferite state. Ierarhiile de state „îmbracă
forme istoriceşte revolute sau reziduale: statul vasal; statul protejat; dominioanele britanice;
teritoriile sub mandat; statele sub tutelă internaţională”.
Statul vasal. Prin vasalitate se înţelege situaţia juridică a unui stat, care deşi are o
structură politică distinctă şi un teritoriu propriu, dispune totuşi numai de o suveranitate
incompletă, prin faptul că îşi ia faţă de un alt stat (statul suzeran) anumite obligaţii care îi
grevează suveranitatea. Obligaţiile statului vasal sînt în mod obişnuit două: de a da asistenţă
militară statului suzeran în caz de război şi de a-1 sprijini prin anumite contribuţii băneşti, în
schimb, starul suzeran protejează şi ajută statul vasal (de exemplu, cazul Serbiei (1856-1878), al
Bulgariei (1878-1908), al Egiptului (1833-1914), Principatele Unite prin tratatul de la Paris din
1856 şi prin Convenţia de la Paris din 1858).
Statul protejat. Statul protectorat se întemeiază mai mult pe nuanţe determinate de
momentul şi împrejurările istorice ale apariţiei lor. El are o structură politică şi un teritoriu propriu,
dar pierde o parte a prerogativelor suveranităţii în folosul statului protector, astfel încât devine
dependent faţă de acesta din urmă (Exemple ne pot servi: protectoratul Elveţiei faţă de
Liechtenstein, al Franţei faţă de Monaco, protectoratul Franţei asupra Tunisiei (1881-1956),
asupra Marocului (1912-1956 etc.).
Dominioanele britanice. Dominioanele britanice au fost integrate în aşa-zisa „Comunitate
britanică de naţiuni”, alcătuită din fostele colonii (Canada, Australia, Noua - Zeelandă, Africa
de Sud). După cel de-al doilea război mondial, „Comunitatea britanică de naţiuni” a devenit
„Comunitatea de naţiuni”.
Teritoriile sub mandat. Teritoriile sub mandat au fost fostele colonii germane şi unele
dintre fostele provincii ale Imperiului Otoman, a căror administrare şi-au asumat-o Liga Naţiunilor,
care la rândul ei, a dat mandat unora dintre puterile semnatare ale tratatelor de pace să exercite
efectiv competenţa de a le administra, sub controlul Ligii Naţiunilor.
Statele sub tutelă internaţională. Acestea au luat locul statelor sub mandat internaţional,
potrivit Cartei ONU, aceasta în scopul sprijinirii evoluţiei respectivelor state spre deplină

80
independenţă sau pentru rezolvarea unor conflicte inter etnice sau pentru garantarea acordurilor
convenite1.
Se mai cunosc şi alte tipuri de state: într-un document ONU s-a propus următoarea
definiţie a mini-statelor: entităţi cu teritoriu, populaţie şi resurse economice excepţional de mici,
dar care s-au declarat state independente (Raportul Secretarului General asupra activităţii
Organizaţiei în anii 1966-1967).
5.3. Regimul politic al statului. Regimul politic, a treia parte, componentă a formei
statului reprezintă ansamblul metodelor şi mijloacelor de conducere a societăţii, cu referire
imediată la raporturile dintre stat şi indivizi, la modul concret în care un stat asigură şi
garantează, drepturile subiective2.
Deci, regimul politic este acea latură a formei de stat prin care se defineşte sistemul
metodelor şi principiilor de înfăptuire a puterii de stat, în strânsă legătură cu situaţia drepturilor
si libertăţilor democratice ale cetăţenilor şi posibilitatea lor de a determina sau influenţa politica
statului, pe baza participării lor la adoptarea deciziilor. Cea mai generală clasificare a regimurilor
politice este clasificarea în: A) regimuri autocratice (totalitare); B) regimuri democratice.
A. Regimul autocratic se caracterizează prin inexistenţa atât a condiţiilor juridice
formale, cât şi a condiţiilor reale pentru manifestarea voinţei poporului. Masele populare nu au
nici o posibilitate să determine sau să influenţeze politica internă şi externă a statului. Puterea de
stat este exercitată în interesul unor grupuri de persoane, de o persoană sau un grup de persoane
prin metode dictatoriale, brutale, prin folosirea terorii poliţieneşti, prin negarea drepturilor şi
libertăţilor individuale, în măsură în care acestea sunt prevăzute în legislaţia statului respectiv.
Asemenea regimuri politice, sunt caracteristice statelor Orientului antic, dominaţiei
despotismului oriental. Asemenea regimuri politice erau cunoscute şi în Grecia şi Roma, purtând
denumirea de dictatură sau tiranie. Regimuri autocratice în perioada modernă, ca cele mai
reacţionare sînt cunoscute sub forma regimurilor dictatoriale fasciste, profasciste, militaro-
fasciste etc. La asemenea regimuri pot fi atribuite şi regimurile dictatoriale comuniste. Acestor
regimuri le este caracteristică „democraţia dozată”.
Regim totalitar. Acest termen (din latină „totus” înseamnă - tot, întreg, deplin) este
cunoscut de la începutul secolului XX şi folosit pentru prima dată, de J. Jentile, fascist italian. În
Parlamentul italian în 1925 acest termen a fost folosit de către D. Mussolini, liderul partidului italian
fascist.
Trăsăturile caracteristice regimului totalitar sunt: - statul tinde spre o dominaţie deplină
asupra poporului; - poporul este înlăturat de la conducerea statului; - statul efectuează monopol
controlul asupra economiei, mass-media, culturii, religiei etc., asupra vieţii personale a fiecărui
1
Deleanu I. Op. cit., p. 138.
2
Ceterchi I., Luburici M., Op. cit. p.237.

81
cetăţean; - puterea de stat este formată pe cale biurocratică, fără participarea poporului; -
principalele metode de conducere sunt: violenţa, constrângerea, teroarea; - conducerea puterii este
înfăptuită de un singur partid, ce ocupă toate funcţiile de conducere în puterile statului; - puterea
este reprezentată de un dictator (fiurer)1.
Regim militar (hunta). Conducerea statului este înfăptuită de elita militară, care a venit
la putere în rezultatul răsturnării ordinii legale. Armata devine forţa politică de conducere,
ocupănd toate funcţiile puterii de stat2.
B. Regimul politic democratic, presupune existenţa unor condiţii care să facă posibilă
participarea maselor de cetăţeni la viaţa politică, influenţarea politicii interne şi externe a
statului, exercitarea unui control asupra modului în care organele de stat îndeplinesc voinţa lor.
Regimurile democratice, se pot împărţi după criteriul democraţiei directe sau indirecte.
În regimurile de democraţie directă, poporul exercită nemijlocit puterea de stat, în timp
ce în regimurile politice de democraţie indirectă, conducerea de stat se realizează prin
reprezentanţi, prin organele alese (democraţie reprezentativă).
În concluzie putem menţiona faptul că statul îmbracă diferite forme nu este întâmplător.
Asupra formei statului au o influenţă determinantă anumiţi factori care condiţionează o anumită
formă de stat; baza economică a societăţii respective, raportul de forţe pe plan internaţional şi, de
asemenea, specificul naţional ca şi tradiţiile unui popor. Fiecare din aceşti factori nu acţionează
izolat ci cumulativ, contribuind în comun la procesul general de structurare şi organizare a puterii
de stat.
§ 6. Conceptul şi principiile statului de drept
6.1. Conceptul stat de drept. Dintr-o analiză a doctrinelor despre stat, mai ales ale ţărilor
care au fost sub un regim totalitar, se poate lesne observa că conceptul de stat de drept este un
concept necesar şi util. Sintagma „stat de drept” rezultă din asocierea celor doi termeni „statul” şi
„dreptul”. între stat şi drept există o relaţie puternică. Statul şi dreptul constituie o unitate de
contrarii.
Cele spuse ne permit să concluzionăm că „statul de drept”, în calitate de concept şi formă
de exprimare, nu este o simplă asociere de cuvinte. El exprimă o condiţie cu privire la putere, o
mişcare de raţionalizare şi în ordine a acesteia3.
Conceptul „stat de drept” este o creaţie teoretică pentru apariţia care omenirii i-au trebuit
sute de ani. Conceptul dat a cunoscut câteva nivele sau forme de edificare şi anume: statul
poliţienesc, statul legal, statul constituţional.

1
Матузов Н.И., Малько А.В., Теория государства и права, Изд. Юристъ, М., 2004, р.82.
2
Ibidem. p.83.
3
Deleanu I. Op. cit., p. 103.

82
 Statul poliţienesc (Politzeistaat) constituie una din formele iniţiale ale statului de drept.
Acest stat a fost multă vreme asemănat cu formă de organizare statală care neagă dreptul. În
realitate, „statul poliţienesc” constituie una dintre formele statului de drept, numai că, într-un
astfel de stat, dreptul aplicabil este cel al guvernământului, al executivului. Dreptul este
impregnat de ideea inegalităţii părţilor în raportul juridic1. Referindu-ne la ideea statului
poliţienesc, trebuie să ţinem cont de faptul că acest stat nu este neapărat sinonim cu dezordinea
sau cu tirania sângeroasă.
Dreptul apare doar ca un mijloc de acţiune a statului.
Statul legal şi-a găsit exprimare mai ales în Franţa celei de-a III-a şi a IV-a Republici.
Unul dintre promotorii consecvenţi ai acestui stat a fost Raymond Carre de Malberg, care
considera că „nimic nu este posibil sau valabil decât prin lege” şi că „nu există în Franţa putere
superioară puterii legii”2. Prin esenţa sa, „statul legal este acel stat în care se asigură domnia
legii” (rute oflow) sau „suveranitatea legii”3. S-ar părea că concepţia statului legal nu poate fi
contestată. Şi totuşi ea conţine şi un neajuns esenţial prin faptul că într-un asemenea stat rolul
principal se acordă parlamentului. Criza parlamentarismului poate conduce la o criză a statului
legal. De altfel, aceasta s-a şi întâmplat în Italia, începând cu anul 1924, în Germania după 1933,
în Spania din 1936 etc.
Statul constituţional încearcă să completeze lacunele statului legal. La început statul
constituţional apare nu atât pentru a proteja drepturile şi libertăţile omului, cât pentru a preveni
conflictele ce pot apărea în cadrul federalismului. Astfel, iniţial statul constituţional e preocupat de
ideea repartizării atribuţiilor ce revin autorităţilor federale şi autorităţilor subiectelor federaţiei,
interacţiunea optimă a acestora. Cu timpul însă, statul se cristalizează ca formă modernă a statului de
drept.
Conceptul stat de drept deseori e privit ca o creaţie teoretică a filozofiei germane, inspirat
de dreptul raţional al lui Kant4. O astfel de interpretare a conceptului dat nu e lipsită de adevăr,
Kant, pe bună dreptate este, considerat patriarhul statului de drept. În acelaşi timp ideea statului de
drept nu este specific germană. Ea îşi află sorgintea antică in filosofia dreptului natural, iar mai apoi
în memorabilele Magna Charta Libertatum (1215), Petiţia drepturilor (1627), Hobeas corpus
(1679), care, deşi statul are proceduri de protecţie ale cetăţenilor englezi, au avut vocaţia
universalităţii.
Termenul „stat de drept” este traducerea literară a cuvântului Rechtsiaat. Deşi e cunoscut din
secolul al XVII-lea, termenul „stat de drept” capătă o semnificaţie deosebită doar în secolul XX.

1
Ibidem. p.104.
2
Malaurie Ph. Antologia gândirii juridice, Bucureşti, 2000. p.313.
3
Deleanu I. Op. cit., p. 105.
4
Moroianu Em. Câteva noi remarci privind statul de drept. Studii de stat românesc, 1993, nr.1 p.28.

83
Anume la etapa contemporani termenul dat e introdus atât în actele internaţionale, cât şi în cele interne.
Aşa de exemplu, în Carta de la Paris pentru o nouă Europă (21 noiembrie 1991 imediat după
Preambul, urmează un paragraf intitulat „Drepturile omului democraţia şi statul de drept”. În ceea
ce priveşte actele interne, problem statului de drept a fost formulată cu claritate în constituţiile
unui şir de state şi, îndeosebi, în statele care au trecut la democraţie prin despărţire. de un regim
totalitar. Astfel, Constituţia Germaniei din 23 mai 1949 prevede că „Ordinea constituţională a
Landurilor trebuie să fie conformă principiului statului de drept... „ (art.28 (1). Constituţia Spaniei
(31 octombrie prevede că Spania este „un stat de drept” (alin.3, Preambul) şi că „Spania se
constituie ca un Stat social şi democratic de drept” (art.1 §1 titlul 1 Constituţia României (art.1
(3) prevede că „România este un stat de drept democratic şi social...”, o remarcă asemănătoare
găsim şi în Constituţia Republicii Moldova: „Republica Moldova este un stat democratic, de drept
(art. 1 (3). Bineînţeles, nu orice stat care se intitulează sau se proclamă „stat de drept” îşi realizează,
în fapt, menirea. Existenţa unui stat real de drept democratic depinde de îndeplinirea unor condiţii
şi exigenţe.
6.2. Principiile statului de drept. Prin principii ale statului de drept înţelegem acele
începuturi, idei fundamentale care stau la baza concepţiei statului de drept.
Principiul separaţiei puterilor în stat. Ca instituţie politică, statul este construit dintr-un
sistem de organe şi organisme, integrate într-un mecanism, prin intermediul căruia el îşi exercită
rolul şi funcţiile sale în societate. De-a lungul istoriei, mecanismul de stat s-a constituit în funcţie
de relaţiile social-economice, politice, ideologice dintr-o societate sau alta. În epoca modernă, în
condiţiile luptei împotriva absolutismului feudal, caracterizat prin acţiuni arbitrare, abuzuri, s-a
căutat să se găsească o formă de organizare a statului care să înlăture abuzurile de putere,
dominaţia nelimitată a celor ce deţin puterea. În acest context, în Anglia, prin John Locke 1, a
apărut teoria separaţiei puterilor în stat, dezvoltată apoi, de către Montesquieu2, în Franţa. Teoria
separaţiei puterilor a fost considerată ca reprezentând concepţia cea mai avansată şi potrivită de
organizare a puterii de stat. Potrivit acestei concepţii, în stat există trei puteri: puterea legiuitoare,
puterea executivă şi puterea judecătorească.
Astfel, pentru edictarea legilor ce constituie o putere destinată anume acestui scop, se
constituie organe distincte, acestea fiind organele legislative. Pentru executare, pentru traducerea
în viaţă a hotărârilor puterii legislative, se constituie organele executive în care intră şeful
statului, şeful guvernului (prim-ministrul) şi guvernul. Pentru rezolvarea conflictelor ce apar în
societate şi pentru asigurarea respectării legilor, restabilirea ordinii de drept de asemenea se
constituie organe distincte, numite organe jurisdicţionale sau judiciare.

1
Luburici M., Ceterchi I. Teoria generală a dreptului. Ediţia a II-a, Bucureşti, 1992.
2
Ch. L. Montesquieu. Despre spiritul legilor. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970. p.195.

84
 Trebuie de menţionat că organele legislative şi cele executive trebuie să-şi îndeplinească
fiecare aparte atribuţiile, dar totodată să se afle într-o interdependenţă, să existe un control reciproc,
fără ca aceasta să ducă la subordonarea uneia dintre puteri celeilalte, necesitatea unui echilibru
fiind obiectivă. Unii autori consideră că caracter politic au numai puterea legislativă şi cea
executivă, că puterea judecătorească nu are acest caracter, ea aplicând legea doar în caz de apariţie
a litigiilor.
Pentru puterea judecătorească deosebit de important este ca ea să fie independentă de
celelalte două puteri, adică nici legislativul, nici executivul să nu poată interveni, sub nici un
motiv, în soluţionarea unor litigii de către instanţa de judecată. Realizarea acestui comandament
impune luarea de măsuri care să asigure independenţa judecătorilor, mergându-se până acolo,
încât magistraţii să nu facă parte din partidele politice.
Separaţia puterilor constituie o trăsătură definitorie majoră a statului de drept, fiind
principalul mecanism de evitare a concentrării puterii în mâinile unui singur deţinător (persoană
sau regim), principala garanţie a drepturilor şi a libertăţilor individuale. Deşi separarea puterilor în
stat nu are calitatea de panaceu universal şi deoarece nici în democraţiile avansate ea nu se
manifestă în formă pură şi fără abateri, rămâne totuşi un remediu eficient împotriva gravelor
pericole amintite.
Principiul supremaţiei legii. Un alt principiu fundamental al statului de drept care îşi are
rădăcinile încă în antichitate este principiul supremaţiei legii, care, după noi, include aspectele
legitimităţii, eficacităţii şi legalităţii şi pe care unii autori le consideră ca definitorii pentru statul
de drept. Legalitatea este definită ca fiind conformitatea normei sau a actului juridic cu normele
superioare care stabilesc condiţii de procedură privind edictarea normelor juridice. Eficacitatea
este definită ca fiind conformitatea normelor cu comportamentul destinatarilor normelor sau al
autorităţilor împuternicite cu aplicarea lor. In legătură cu efectivitatea s-a arătat că, deoarece legile
nu se interpretează singure şi nici nu se aplică singure, domnia legii impune ca cei împuterniciţi
cu interpretarea şi aplicarea lor să le trateze cu seriozitate şi să fie efectiv independenţi faţă de
orice presiuni extra-legale. Legitimitatea este definită ca fiind conformitatea normelor juridice cu
norme, valori şi principii extrajuridice. Cerinţa de legitimitate are un caracter etic. Legitimitatea
sistemului juridic nu poate fi redusă la legalitate.
Principiul echităţii sociale şi egalităţii în drepturi. Acesta este cel de-al treilea pilon al
statului de drept recunoscut de toate versiunile teoriei statului de drept, care de asemeni îşi
găseşte reflectare în lucrările filosofilor antici (a se vedea, în acest sens, lucrarea lui Aristotel
Politica). Fundamentul statului de drept îl constituie un mod individualizat de a concepe relaţia
individului cu statul. Această problemă a fost discutată în mai multe rânduri (scopul social,
finalitatea dreptului etc.). Statul de drept se bazează pe afirmarea unei primordialităţi a individului

85
în cadrul societăţii, care presupune menţinerea statului într-o postură de instrument afectat
realizării de sine a individului, netransformarea statului şi nici a dreptului într-un scop în sine, deci
limitarea primului prin subiectivizarea celui de-al doilea.
Statul de drept, democratic şi egalitar, este garantul drepturilor omului şi, prin aceasta,
protector al individului contra puterii. El este acel stat în care indivizii apar în faţa puterii ca
titulari de drepturi, dispunând de mijloacele necesare pentru a le valorifica şi apăra. Se consideră
că drepturile omului nu sunt numai rezultatul unor mari şi îndelungate lupte, ci şi produsul
anumitor forme de organizare socială şi politică, o astfel de formă fiind, prin excelenţă, statul de
drept.
Realizarea acestui principiu prin prisma drepturilor omului constituie protecţii minimale,
permiţând individului să trăiască o viaţă demnă, de neamestec atât din partea statului, cât şi din
partea altcuiva, viaţa lui personală desemnând un fel de spaţiu sacru, de nepătruns, constituind în
jurul individului o sferă de inviolabilitate.
Alte principii ale statului de drept. Un principiu important este principiul
democratismului, confirmat şi de Constituţia Republicii Moldova în vigoare (alin.(3) art.l). În
doctrină s-a ajuns la concluzia că democraţia este un concept şi un fenomen ce aparţine statului
de drept, ce sintetizează într-un tot unitar valorile morale, politice şi juridice ale societăţii, la o
anumită etapă de dezvoltare a ei. Dar acest principiu este strâns legat şi chiar include alte idei
fundamentale caracteristice statului de drept. Aşa bunăoară, democraţia statului de drept se
exprimă prin: exercitarea suveranităţii de către popor; asigurarea participării poporului la
rezolvarea treburilor publice; delimitarea prerogativelor autorităţilor publice şi determinarea
modurilor de colaborare între acestea; descentralizarea guvernării statului şi pluralismul
sociopolitic; respectarea hotărârilor adoptate cu majoritate de voturi; garantarea drepturilor şi a
libertăţilor fundamentale ale omului.

CAPITOLUL V
Coraportul dreptului cu alte norme sociale
§ 1. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale
§ 2. Dreptul şi politica. Interferenţa drept-politică. § 3. Dreptul şi morala. § 4. Dreptul şi religia

§ 1.Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale

86
 Când se vorbeşte despre corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale, cel
mai des se au în vedere trei momente, şi anume: unitatea lor, deosebirile şi legătura lor
reciprocă.
Unitatea lor constă în faptul că atât normele juridice, cât şi normele morale, normele
corporative, obiceiurile - toate se referă la categoria normelor sociale şi, respectiv, dispun de
particularităţile generale ale acestora.
Deosebirile existente între normele juridice şi celelalte categorii de norme sociale se
stabilesc după următoarele criterii: în primul rând, după modul de apariţie. Normele juridice sunt
stabilite sau sancţionate de către stat, sau organele lui, pe când normele corporative sunt elaborate
de organizaţiile corespunzătoare, normele morale şi obiceiurile apar treptat pe parcursul evoluţiei
societăţii; în al doilea rând, după forma de exprimare. Normele juridice sunt exprimate în acte
normative oficiale ale statului, pe când toate celelalte categorii nu dispun de această calitate,
chiar şi în cazurile când ele sunt fixate în diferite izvoare, cum ar fi, bunăoară, normele
religioase; în al treilea rând, după sfera de acţiune. Normele juridice reglementează relaţiile care
pot fi supuse reglementării juridice şi care obiectiv necesită o asemenea reglementare. Acestea, de
regulă, sunt cele mai importante relaţii sociale. În unele cazuri, normele juridice pot să aibă
aceeaşi sferă de acţiune cu celelalte categorii de norme sociale, de exemplu: să nu furi, să nu
omori etc. Totodată, normele morale, obişnuielnice, reglementează relaţii în afara sferei celor
juridice, cum ar fi, bunăoară, relaţiile de prietenie, anumite relaţii familiale ş.a. În afară de
aceasta, normele juridice se răspândesc asupra persoanelor care se află pe teritoriul statului sau
unităţii administrativ-teritoriale, pe când celelalte poartă, de regulă, un caracter local, sau în
general nu au frontiere; în al patrulea rând, după nivelul de detalizare. Normele juridice, ca reguli
de comportament în situaţii concrete, se deosebesc prin nivelul ridicat de detalizare şi
concretizare. Aceeaşi calitate o au şi normele corporative, pe când obiceiurile în general sunt la
maximum apropiate de situaţii concrete, iar normele morale nu conţin practic detalii, dar stabilesc
nişte principii generale, pe care oamenii se străduie să le respecte în comportamentul lor; în al
cincilea rând, după modul de asigurare. Toate normele sociale, în principiu, se respectă şi se
execută binevoi, sub influenţa conştiinţei şi încrederii lăuntrice a oamenilor. Pentru nerespectarea
normelor juridice este posibilă aplicarea forţei coercitive a statului, pe când în majoritatea
cazurilor pentru nerespectarea celorlalte norme sociale se aplică măsuri cu caracter obştesc. În
cazul apariţiei unor contradicţii dintre normele juridice şi celelalte categorii de norme sociale,
prioritate întotdeauna au cele juridice, fiind şi cele mai asigurate; în al şaselea rând, după tendinţele
dezvoltării. Normele juridice apar doar la o etapă de dezvoltare a societăţii umane. La etapa
contemporană, rolul dreptului este semnificativ ca un mijloc efectiv de administrare socială (teoria
marxist-leninistă stabilea că în viitor dreptul vă dispărea). Una din trăsăturile caracteristice ale

87
dreptului este dinamismul lui, unde normele juridice învechite pot fi uşor înlocuite cu norme noi,
prin adoptarea unui act normativ nou. Obiceiurile şi normele morale apar mult înaintea dreptului,
sunt mai conservative, apar şi dispar mult mai greu.
§ 2. Dreptul şi politica
Dreptul şi politica este, în primul rând, o conexiune istorică, aşa cum este dreptul şi
statul. Marile convulsiuni social-politice din istoria universală sau istoria propriului nostru popor
au fost urmate de mari reforme juridico-statale, uneori deosebit de profunde.
Marea Revoluţie Franceză de la 1789 a fost urmată de reformele administrative şi
legislative ale împăratului Napoleon, domeniu în care el s-a dovedit la fel de genial precum a fost
ca oştean. Napoleon a înzestrat Franţa cu o legislaţie care a servit ca model mult peste hotarele
ei. După Codul civil (1804) au fost promulgate, succesiv, Codul de procedură civilă (1806),
Codul comercial (1807), Codul instrucţiei criminale (1808), Codul penal (1810). Toate aceste
codificări au fost în mare măsură opera sa1.
În România, actul politic al Unirii de la 1859, precedat de mişcarea revoluţionară de la
1848, a fost urmat sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza de reformele administrative şi legislative
care au pus bazele statului român modern.
După prăbuşirea Imperiului sovietic, după adoptarea Declaraţiei cu privire la suveranitate
(23.06.1990) şi a Declaraţiei cu privire la independenţă (27.08.1991), într-o perioadă relativ scurtă, s-
au elaborat volume de legi, într-o activitate parlamentară intensă, fără însă a se acoperi, sub multe
aspecte, nevoile pe care le reclamă corpul social.
În societatea contemporană conexiunea dintre drept şi politică se realizează în una din
ipostazele cele mai complete şi clare - prin partidele politice. Prin intermediul şi cu ajutorul
partidelor se realizează, alături de organizarea juridică a poporului - corpul electoral, organizarea
sa politică. Corpul electoral se determină prin principiile constituţionale şi legea electorală, norme
care fixează condiţiile în care fiecare cetăţean intră în corpul electoral. Acest corp electoral este
animat la viaţa politică de către partide, care nu sunt altceva decât „asociaţii care îşi propun
acţiuni politice”.
Astăzi, în democraţiile tradiţionale şi mai recente, cum sînt ţările eliberate de totalitarism,
se disting trei sisteme de partide:
1. regimul dualităţii de partide, cu două partide puternice care alternează la putere (Anglia
şi SUA), şi în care nu contează rolul altor partide, deşi ele există. Este sistemul cel mai viabil.
Dualismul partidelor se corelează cu instituţia scrutinului uninominal într-un singur tur;
2. regimul partidelor multiple, foarte bine organizate, care corespund pluralismului
ideologic fundamental al democraţiei solidificat şi schematizat (Germania, Franţa, Italia)2.
1
Henri et Léon Mazeaud. Jean Mazeaud. Leçons de droit civil. Tome premier. Premier volum. Paris, 1972. p.67.
2
Avornic Gh. Op. cit., p.215.

88
Electoratul cunoaşte temeinic ideologia şi programele partidelor şi optează în cunoştinţă de
cauză. Rezultatul scrutinului are adesea drept consecinţe crearea unor coaliţii de partide pentru
guvernare;
3. regimul partidelor multiple slabe şi adesea inegal organizate. Acest sistem este numit şi
„pluralism funciar”. Este marcat de nuanţe individualiste. Electoratul este captat de tendinţe create
de formaţii politice transformate în blocuri, cartele sau fronturi.
1.1. Interferenţa drept-politică se realizează prin inserţia partidelor în ordinea
constituţională. Deşi partidele nu se identifică cu instituţiile statului, locul şi rolul lor în activitatea
juridico-statală este consacrat expres sau tacit prin Constituţie, legislaţia electorală, regulamentele
parlamentare sau uzanţele guvernamentale1.
Pe de o parte, este vorba de consacrarea prin drept a rolului constituţional al partidelor,
iar, pe de altă parte, de substanţa politică pe care acestea o oferă dreptului.
Astfel, Constituţia Republicii Moldova din 1994, după ce în primul articol declară şi
garantează „pluralismul politic” printre valorile supreme, în art.41, reafirmând acelaşi principiu,
precizează că „partidele şi alte organizaţii social-politice sunt egale în faţa legii” şi că ele
contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor. Toate legile electorale
elaborate după prăbuşirea URSS au lăsat partidelor politice un spaţiu larg de acţiune.
Regulamentul Parlamentului, alte acte normative stabilesc că biroul permanent, grupurile şi frac-
ţiunile parlamentare, comisiile permanente se alcătuiesc pe temeiul constelaţiei partinice a
parlamentului. Alcătuirea guvernului are în vedere partidul majoritar în parlament sau o coaliţie
parlamentară etc.
Este la fel de adevărat că politica partidului majoritar sau a coaliţiei majoritare îşi pune
pecetea pe legislaţia elaborată în perioada în care dispune de putere.
Conexiunea istorică dintre drept şi politică, pe de o parte, şi viaţa constituţională, pe de
altă parte, sunt aspectele cele mai marcante care pun în lumină relaţia drept-politică. Ele nu sînt
unicele. Analiza lor însă dovedeşte legătura indisolubilă dintre cele două entităţi şi utilitatea unei
astfel de abordări.
§ 3. Dreptul şi morala2
Dreptul s-a născut din morală. Deci are, sau trebuie să aibă, un conţinut moral. Realizarea
lui prin respectarea liber consimţită sau aplicarea prin forţa coercitivă a statului - când este necesar
- ridică întotdeauna şi o problemă morală, în concepţia lui Giorgio del Vecchio, „relaţiile dintre

1
Marcel Prélot. Institutions politiques et droit constitutionnel. p.78.Pierre Lalumière et Andrè Demichel. Les
régimes parlamentaires européens. Paris: Presses Universitaires de franse, 1966. p.91-93.
2
Avornic Gh. Op. cit. p.218-219.

89
morală şi drept sunt aşa de strânse, încât ambele aceste categorii au esenţial acelaşi grad de adevăr,
aceeaşi valoare”1.
Raportul dintre drept şi morală în filosofia dreptului a evoluat pe două mari direcţii: una
este aceea care a conceput dreptul ca un minim de morală (justiţia prin drept şi morală); altă
direcţie, corespunzătoare pozitivismului juridic, considera că inicul temei al dreptului este statul
(ordinea de drept fără morală).
Dreptul nu poate fi conceput în afara moralei. Tocmai caracterul moral şi conferă
dreptului vitalitatea de care are nevoie. Unde încetează să mai fie moral, dreptul devine gol de
substanţa sa. Nu mai există ca drept. La timpul său, Cicero lega ideea de drept de ideea de just,
deci de o valoare morală. El remarcă, pe drept cuvânt, că nu tot ceea ce este dat ca drept este şi
just, căci în acest caz şi legile tiranilor ar însemna să facă parte din drept; dreptul nu este bazat pe
opinia arbitrară, el există ca o justiţie naturală, imuabilă şi necesară, pe care o mărturiseşte
conştiinţa însăşi a omului. Ideea de justiţie, scopul către care se îndreaptă întreg efortul dreptului,
este mai întâi „virtute morală, care pune în joc perfecţionarea morală a subiectului...”2.
Punctele de contact dintre drept şi morală sunt numeroase 3. Şi unul şi alta sunt produse
ale vieţii sociale, cu caracter normativ, care pretind în mod egal să stabilească un ansamblu de
precepte destinate, să regleze activitatea umană. De altfel, interpenetrarea între drept şi morală
este permanentă: pe de o parte, majoritatea regulilor de drept sunt împrumutate din sfera moralei
şi sunt respectate ca şi morala în măsura în care nu-i nevoie de a fi impuse prin forţa de
constrângere; pe de altă parte, dreptul poate exercita o influenţă asupra moravurilor unei ţări.
Cu toată afinitatea lor, dreptul nu se confundă totuşi cu morala. În mod tradiţional, între
cele două sisteme de reguli se relevă o serie de diferenţe, după cum vom vedea în cele ce
urmează.
1. Domeniul moralei este mult mai vast decât cel al dreptului. Dreptul nu reglementează
decât conduita oamenilor în măsura în care trăiesc în societate. Şi dacă aceste reguli pot fi
împrumutate de la morală, aceasta este numai morala socială. Or, morala cuprinde, între altele,
morala individuală, îndatoririle omului faţă de el însuşi, sau - pentru credincioşi - îndatoririle
omului faţă de Dumnezeu. Morala îşi extinde sfera până la gândurile noastre cele mai secrete pe
care pretinde a le aprecia şi dirija. Ne cere cont de gândurile noastre cele mai intime. Pentru drept
„forul interior este un câmp interzis”. Morala bate la fereastra sufletului şi o penetrează cu uşurinţă
răscolind „Eul” până la autodistrugere prin mustrarea de conştiinţă. Dreptul nu este capabil de
asemenea rezonanţe decât prin prelungirea lui morală4.

1
Giorgio del Vecchio. Lecţii de filozofie juridică. Ed. Europa Nouă, Bucureşti, 1995, p.199.
2
Jean Bodin. Théorie générale du driot. Bruxelles, Établissements Émille Bruylant, 1953, p.267.
3
Avornic Gh. Op. cit. p.219.
4
Popa N. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992, p.136.

90
 În afară de aceste aspecte, în viaţa socială rămân multiple relaţii care nu cad sub incidenţa
dreptului, cum ar fi relaţiile de prietenie, relaţiile sentimentale de orice natură, chiar o promisiune de
căsătorie (logodna), concubinajul, etc.
O problemă care se pune adesea: dreptul, poate fi el contrapus moralei? Se dă exemplul
creditorului milostiv care renunţă la executarea creanţei sale faţă de un debitor sărac. În pofida
dreptului, a legii care îi permite executarea hotărârii judecătoreşti, sentimentul caritabil este mai
puternic. Se cunoaşte, de asemenea, exemplul unui judecător care zilnic miluia un cerşetor. Când
acesta a fost trimis în judecată pentru contravenţie de cerşetorie, magistratul a fost nevoit să-1
condamne. Sentimentul caritabil s-a ciocnit cu competenţa legală. Judecătorul a condamnat
propria sa complicitate. Din contra, cineva cumpără de la un proprietar casa în care locuia
binefăcătorul său şi îl evacuează pe acesta în numele dreptului.
2. Morala este mai exigentă decât dreptul. Ea tinde, după cum spune Alex Weill, la
perfecţiunea absolută a individului1. Îndatoririle care rămân în afara dreptului devin foarte stricte din
punct de vedere moral: mila, recunoştinţa, bunăvoinţa. Altfel spus, morala este mult mai
pretenţioasă faţă de drept, cere mai mult, face să vibreze coarde sufleteşti care rămân străine de
orice influenţă juridică.
3. Morala şi dreptul nu au aceleaşi sancţiuni. Dacă morala este mai exigentă şi sancţiunea
înfrângerii ei se descoperă în conştiinţa individului (remuşcarea, regretul) şi în oprobriul public,
dreptul dispune de mijloace deosebite pentru a se impune la nevoie. El are la îndemână forţa de
constrângere a statului2.
§ 4. Dreptul şi religia
Religia este prima încercare de gândire metafizică a omului. Este prima filosofie deoarece
întreaga istorie a omenirii ca viaţă spirituală nu poate fi concepută fără elementul religios care a
oscilat de la o extremă la alta, până în zilele noastre, când, cel puţin în ţările eliberate de
totalitarism, cunoaşte un puternic reviriment. După cum ea a evoluat de la miturile primitive la
înaltele teoretizări ale lui Toma d’Aquino (secolul al XIII-lea), la ciclicele papale contemporane
sau la fundamentalismul islamic al aiatolahilor din Iran.
Ca normă şi spiritualitate, ce are drept centru de greutate fiinţa umană, dreptul se
interferează cu religia, în grade diferite, în existenţa sa temporală şi spaţială, dobândind când un
conţinut profund religios sau, din contra, un conţinut absolut ateist, independent şi indiferent de
religie sau, din contra, înverşunat potrivnic. Evident, nuanţele, situaţiile intermediare nu lipsesc.
Desigur, aşa cum am încercat să ilustram, relaţia dintre drept şi religie a variat şi variază de la
popor la popor, de la epocă la epocă, ea nu poate fi redusă la postura religiei de forţă propulsivă a
realizării dreptului. Însă, în mod tradiţional, în evoluţia raporturilor dintre drept şi religie s-a
1
Alex Weill. Droit civil. Introduction générale, p.8.
2
Avornic Gh. Op. cit. p.220-221.

91
evidenţiat existenţa următoarelor faze1: 1) o primă fază prezintă confuzia totală, atât pe terenul
dreptului public, cât şi pe acela al dreptului privat, a dreptului cu religia; 2) o a doua fază ne
pune în prezenţa emancipării progresive a dreptului privat de religie; 3) separarea dreptului de
religie, cel puţin în sens formal, pe teren politic.
Astfel, ilustrând din această perspectivă câteva aspecte evocate în contextul diverselor
culturi şi civilizaţii, în prima fază confuzia dintre drept şi religie, pe terenul dreptului public, se
manifestă sub două forme: teocratici - guvernarea directă a societăţii prin zei şi monarhia de
drept divin - guvernarea prin reprezentanţi ai divinităţii. Prima formă o găsim la egipteni, unde
faraonul este considerat ca un zeu, şi la evrei, în epoca primitivă, unde societatea era guvernată
de Iehova. Suveranitatea de drept divin, pe care o găsim la cele mai multe popoare din antichitate
(perşi, chinezi, greci, romani), nu mai reprezintă guvernarea directă de către zei, ci guvernarea prin
oameni care reprezintă divinitatea: la chinezi, împăratul este „fiul cerului”; grecii considerau că
legile lor sînt opera zeilor; dreptul public roman se confunda aproape în întregime cu religia etc.
Faza a doua începe să se contureze ca urmare a evoluţiei istorice, a apariţiei unor noi
factori economici, sociali, politici. Aşa, de exemplu, în societatea romană, înmulţirea populaţiei,
formarea unor clase care nu participă la religia romană, exclusiv rezervată cetăţenilor, imigraţia din
ce în ce mai abundentă dau naştere necesităţii unor acte şi proceduri de care să se poată servi
necetăţenii şi care, în mod fatal, îşi pierd caracterul religios în materie de căsătorie, testamente,
contracte etc. într-un plan general, nu poate fi vorba însă de o emancipare totală a dreptului de
religie, ci mai degrabă de fenomene de coexistenţă, dar şi de domenii care rămân prin existenţă
reglementate de normele religioase. Astfel, dreptul familiei va rămâne aproape până la Revoluţia
franceză un domeniu rezervat religiei.
Cu Revoluţia franceză intrăm în faza laicizării dreptului public. Suveranitatea nu va mai
fi de drept divin, ci de drept popular. În formă, religia se desparte de drept. În fond, s-a apreciat,
ne aflăm în prezenţa unei noi mistici, însuşi părintele democraţiei moderne, J.J.Rousseau, şi-a
întitulat sistemul „o religie civilă”. Exact cum monarhul absolut dispunea de viaţa şi avutul
supuşilor săi în numele lui Dumnezeu, tot astfel „voinţa generală”, aşa cum o concepe Rousseau,
va dispune de viaţa şi avutul cetăţenilor2.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789 va fi, poate, şi locul
unde se naşte o nouă laicitate - termen semnalat abia în 1871 şi care iniţial avea un sens
antireligios, un fel de ateism de stat - o laicitate în care statul ar garanta şi chiar ar ocroti libertatea
religioasă. O laicitate preocupată de libertate, de pluralism, dar şi de unitate: art.10 – „Nimeni nu
trebuie să fie hărţuit pentru opiniile sale, nici măcar religioase, decât în cazul cînd exprimarea lor
tulbură ordinea publică stabilită prin lege”. Sau, peste timp, în acelaşi spirit, între atâtea
1
Valimărescu Al. Tratat de Enciclopedia dreptului. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999. p.88 şi urm.
2
Craiovan I. Tratat elementelor de teorie generală a dreptului. Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2001, p.146-147.

92
reglementări contemporane în acelaşi sens, Constituţia Republicii Moldova, adoptată în 1994,
prevede la art.31 alin.(l): „Libertatea conştiinţei este garantată. Ea trebuie să se manifeste în
spirit de toleranţă şi de respect reciproc”.
Tratatele de Teoria sau Enciclopedia dreptului din perioada precomunistă şi
postcomunistă, acordă o mare atenţie legăturii dreptului cu religia. Deja s-a verificat şi s-a
demonstrat că, în esenţă sa, dreptul derivă din religie. La începutul organizării statale, regulile de
drept, de dreptate, de justiţie au fost socotite ca emanate de la divinitate. De regulă, conducătorii
de popoare, de state şi oamenii de drept erau şi preoţi. Toate actele juridice mai importante
cereau, pentru a fi valabile, confirmarea divinităţii.
Interacţiunea drept-religie este, desigur, multiformă. Ne rezumăm a surprinde doar unele
aspecte care o dovedesc, cum ar fi identificarea preceptelor religioase cu cele juridice, influenţa
dogmelor religioase asupra regulilor de drept, folosirea religiei în realizarea dreptului şi, cu
precădere, rolul sentimentului religios. Nu întâmplător Centrul de filosofie a dreptului de la
Universitatea din Paris, acum două decenii a organizat un ciclu de conferinţe cu tema „Religia şi
fundamentele dreptului”, grupate apoi sub titlul „Dimensiunile religioase ale dreptului1.
În Biblie noţiunea de Torah (nomos sau lex, pentru versiunile greacă şi latină), având sens
apropiat noţiunii de drept, apare sub forma unei legislaţii, a unui comandament al lui Dumnezeu,
diriguitor pentru conduita indivizilor. „Cele 10 porunci” cuprind reguli ordonate de divinitate, care
sunt prezente astăzi în legislaţiile moderne: „Să nu ucizi”, „Să nu preacurveşti”, „Să nu furi”, „Să
nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”2.
Marele sistem de drept romano-germanic care se va constitui pe continentul european va
suferi o puternică influenţă din partea religiei iudaico-creştine. chiar cînd dreptul s-a eliberat de
dogmele religioase. Lui Grotius îi revine meritul laicizării dreptului în cunoscuta-i lucrare
Despre dreptul războiului şi al păcii. Dreptul modern, fără a mai fi profund religios, nu renunţă la
mijloacele prin care sentimentul religios îl ajută în realizarea lui. Un asemenea mijloc este
jurământul judiciar.
Sistemele juridice tradiţionale (hindus, islamic sau cele din Extremul Orient) au o
incontestabilă origine religioasă3. Astfel, în Islam, sursa primară de drept o reprezintă Coranul -
cartea sfântă a mahomedanilor. Caracterul religios al acestor sisteme nu împiedică formarea unui
drept modem care se face tot mai simţit pretutindeni. În ce priveşte perspectiva acestei conexiuni
indubitabile, care în istoria milenară a luminat sau a umbrit dreptul, fără să-i oprească dezvoltarea

1
Archives de philosophie du driot. Paris:Sirey, 1973, p.27.
2
Венгеров А.Б. Теория государства и права. р.351; Лазарев В.В. Теория государства и права. Изд-во
Юристъ, М., 1996, р.113-114; Michel Villey. Biblie et philosophie gréco-romaine de Saint Thomas à droit
moderne//Archives de philosophie du droit, p.27; Biblia. Societatea Biblică, 1990, p.80-81.
3
Zlătescu V. Geografie juridică contemporană. Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981, p.158.

93
firească şi universală, preferăm să-l invocăm pe Andre Malraux: „Secolul următor va fi religios
sau nu va fi deloc”4.

CAPITOLUL VI
Principiile dreptului
§ 1. Noţiunea principiilor fundamentale ale dreptului. § 2. Clasificarea principiilor dreptului. § 3. Prezentarea
analitică a principiilor generale ale dreptului

§ 1. Noţiunea principiilor fundamentale ale dreptului

4
Ibidem.

94
 Termenul de „principiu” îşi are originea în grecescul „arhe” care desemnează acţiunea de
a conduce, mişcarea de a începe. Substantivul „arhon” înseamnă ceea ce stă de conducător, de
căpetenie, pe când arheic este începutul, temei logic al lucrurilor. Latinii au tradus din greaca
veche verbul arhe cu principium, ceea ce înseamnă început, prim, temei. Din latină „principium”
îşi păstrează intact rădăcina: în română - principiu; franceză - principe; italiană - principio;
engleză - principie; nisă-prinţip etc.1. În sens obişnuit, cuvântul „principiu, desemnează un
element fundamental, o idee, o lege de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic
etc.; o propoziţie, care serveşte la deducerea propoziţiilor unui sistem deductiv; o lege
fundamentală a unei ştiinţe, a unei arte, a unei discipline2.
Ca noţiune filosofică cuvântul principiu are două sensuri sens metafizic - presupune
origini prime din care au derivat şi s-au dezvoltat lucrurile şi sens epistemologic - supoziţii
fundamentale ale gândirii, cunoaşterii şi acţiunii.
Pentru ca ceva să poată fi numit metodă, - notează Kant3, - trebuie să fie un procedeu
după principii.
În sens juridic, termenul principiu are următoarele caracteristice: a) este un început în
plan ideal, este o sursă, o cauză de acţiune; b) au forţa şi semnificaţia unor norme superioare,
generale ce pot fi formulate în textele actelor normative, de regulă, în Constituţii; c) ele se pot
prezenta sub diferite forme, în special, ca o generalizare de fapte experimentale; d) reflectă
funcţionarea şi dezvoltarea dreptului; f) se caracterizează printr-o pronunţată afinitate logică
între ele; h) ele sunt descoperite de legiuitori şi reflectă necesităţile societăţii; j) ele reprezintă un
factor de stabilitate, adaptare şi integrare în ordinea juridică, iar din punct de vedere al tehnicii
juridice ele completează lacunele, corijează excesele şi anomaliile în procesul de integrare şi
aplicare a dreptului.
De altfel, jurisconsultul Ulpian a căutat să definească dreptul prin formularea principiilor
sale: a trăi onest, a nu dăuna altuia şi a-i da fiecăruia ce i se cuvine “juris praecepta sunt haec:
honeste vivere; alterum non laedere; suum cuique tribuere”4.
În literatura juridică principiile dreptului au fost definite în mod diferit:
Principiile dreptului sunt acele idei generale, postulate călăuzitoare sau percepte
directoare care stau la baza întregului sistem de drept dintr-o ţară, orientând reglementările
juridice şi de aplicare dreptului5.

1
Botnari E. Principiile dreptului: aspecte teoretico-practice. Teză de dr. în drept, Chişinău, 2004, p. 10.
2
Dicţionarul limbii române moderne. Ed. Academiei, Bucureşti, 1958; Dogari I. Elemente de teorie generală a
dreptului. Ed. Oltenia Craiova, 1994, p.114.
3
Im.Kant. Critica raţiunii pure. Ed. Ştiinţifică Bucureşti, 1969, p.631; Popa N. Teoria generală a dreptului.
Bucureşti, 1992, p.67.
4
Marcu L. Introducere în studiul dreptului,Ed. Universitatea Ecologică, Bucureşti, 1991, p.48; Motică R., Mihai Gh.
Introducere în stidiul dreptului, Ed. Alma Mater, Timişoara, 1995, p.66.
5
Ceterchi I., Craiovan I. Op. cit. p.25.

95
 Prin principii ale dreptului, Gh. Avornic înţelege, ideile, tezele fundamentale care stau la
baza întregului sistem de drept, determinate de relaţiile sociale, fiind expresia concentrată a
valorilor promovate şi apărate de drept - idei diriguitoare ale conţinutului tuturor normelor
juridice care orientează reglementările juridice şi aplicarea dreptului 1.
După profesorul B.Negru - principiile dreptului sunt acele idei (prescripţii) fundamentale,
diriguitoare ale sistemului de drept şi ale compartimentelor acestuia, precum şi modalitatea de
coordonare a normelor juridice în jurul unei idei călăuzitoare2.
Căutarea şi explicarea originii principiilor dreptului a constituit o preocupare permanentă
pentru şcolile şi curentele de gîndire juridică. Problema s-a confruntat cu explicarea şi
interpretarea fenomenului juridic ca atare, cu descifrarea poziţiei sale în sistemul legăturilor
dintre oameni.
În conştiinţa primelor formaţiuni sociale normele apar ca porunci impuse oamenilor.
“Nimeni nu ştie de unde vin legile, ele sînt veşnice”, scria Sofocle în Antigona.
Şcoala dreptului natural găseşte în raţiunea umană izvorul constant şi general al
principiilor dreptului. Ele sînt valabile pentru orice timp şi orice loc.
Întemeietorii şcolii istorice dau o nouă explicare dreptului şi a principiilor sale. Şcoala
istorică a dreptului, aflată sub înrîurirea filozofiei cantiene, prezintă dreptul şi principiile sale ca
produse ale conştiinţei colective, ale spiritului popular.
Constatăm, deci, tendinţa de scoatere a dreptului din raţiunea pură a omului şi atribuirea
lui unor cauze evolutive istorice. Baza dreptului pozitiv şi a principiilor sale îşi găseşte realitatea
în conştiinţa generală a poporului el nu este un produs arbitrar pe care înţelepciunea omenească îl
creează3.
În general, indiferent dacă a fost vorba de orientările pozitiviste, just naturaliste, sau
istorice, justificarea fundamentului dreptului, a principiilor sale generale călăuzitoare s-a făcut
de la constatarea dreptului ca instrument al asigurării libertăţii şi egalităţii oamenilor în
raporturile dintre ei sau în raporturile lor cu statul, independent de variaţiile istorice în care s-au
configurat instrumentele juridice de garantare şi realizare a libertăţii şi egalităţii.
Principiile fundamentale se desprind din normele juridice. Unele din ele, cum este cel al
legalităţii, se întâlnesc în toate ramurile de drept, altele însă se regăsesc doar la nivelul unora,
cum este cazul principiului separaţiei puterilor de stat (dreptul constituţional, administrativ,
procesual penal şi procesual civil), indiferent de mărimea sferei de aplicabilitate constituindu-se
şi ca principii morale ale respectivelor ramuri de drept.

1
Avornic Gh. Op. cit. p.342.
2
Negru B. Op. cit.p.237.
3
Popa N., Op. cit., p.70.

96
 Dreptul unei societăţi, ca ansamblu de norme juridice în vigoare la un moment dat, este
format din numeroase reguli ce reglementează cele mai variate raporturi sociale. Cu toată
diversitatea normelor şi raporturilor juridice, sistemul de drept dispune de anumite reguli
fundamentale sau idei ori principii călăuzitoare, esenţiale, care stau la bază majorităţii normelor
şi a ramurilor de drept în care acestea sunt constituite. Principiile fundamentale ale dreptului sunt
tocmai acele drepturi de bază ce stau la temelia sistemului de drept al unei societăţi şi se
regăsesc, în mod specific în ramurile juridice care compun dreptul precum şi în normele juridice
care alcătuiesc acele ramuri.
La rândul lor şi ramurile de drept au şi ele principii proprii, (publicitatea dezbaterii
judiciare în procesul civil şi în procesul penal) cu o aplicabilitate limitată şi deosebit de specific.
Principiile de drept pot fi formulate direct prin norme de exemplu, principiul egalităţii
juridice a cetăţenilor în dreptul constituţional, în vreme ce altele se deduc prin interpretarea unor
norme juridice, ca, de exemplu, principiul revocabilităţii actelor administrative, cunoscut în
dreptul administrativ.
În cadrul acestor principii un loc important îl ocupă principiile dreptului constituţional
care prin valoarea şi forţa lor juridică se impun şi celorlalte ramuri de drept ca reguli orientative.
Principiile de drept deşi călăuzesc în cele mai multe cazuri procesul de edificare a actelor
normative nu apar din afara dreptului, nefiind prestabilite, ele reflectând anumite interese ale
societăţii exprimate prin voinţa de stat. De aici şi concluzia fireasca ca ele nu sunt imuabile şi
evoluează odată cu schimbările juridice determinate de mutaţiile social-economice intervenite.
Putem considera ca fiind principii fundamentale ale dreptului contemporan următoarele
reguli de bază:
1. principiul exercitării suverane de către popor a puterii de stat prin organele sale
reprezentative în interesul întregii societăţi, nici un grup sau persoana neputându-şi aroga
exercitarea suveranităţii în nume propriu;
2. principiul pluralismului politic în conformitate cu care în societatea noastră se pot
constitui şi funcţionă partide politice în condiţiile prevăzute de lege care participa la definirea şi
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor reprezentând suveranitatea naţională, ordinea
constituţională şi principiile democraţiei;
3. principiul separaţiei puterilor în stat în temeiul căruia realizarea puterii revine celor
trei mari sisteme de organe publice independente unele de altele dar cu posibilităţi reciproce de
control, respectiv puterea legislativă creatoare de norme legislative, puterea executivă chemată sa
le aplice şi puterea judecătorească învestita cu soluţionarea încălcărilor şi stabilirea răspunderii
juridice;

97
 4. principiul egalităţii juridice a tuturor cetăţenilor atât între ei cât şi în faţă legii,
inclusiv a organelor de stat, indiferent de rasa, naţionalitate, de exemplu vârsta, religia, grad de
cultura sau avere;
5. principiul deplinei protecţii juridice a drepturilor cetăţeneşti pe care autorităţile
publice sunt obligate sa le respecte şi sa le protejeze nefiind admis nici un privilegiu în beneficiul
uneia dintre categoriile sociale restrângerea acestora fiind admisa numai în cazurile expres,
limitativ şi temporar admise de legislaţie;
6. principiul umanismului juridic reflectat în caracterul stimulativ, protector şi
neoprimat al reglementării juridice, cât şi în scopul, felul şi limitele răspunderii juridice care
urmăreşte reducerea şi reintegrarea socială deplină a celui care încălca legea, fără a-l supune la
suferinţe inutile ori înjosirea demnităţii umane;
7. principiul apărării ordinii de drept şi a legalităţii în conformitate cu care toate
subiectele de drept-persoane fizice şi juridice, cetăţenii şi străini, autorizaţi de stat şi organizaţii
nestatale au îndatorirea fundamentală de a respecta legea şi toate celelalte acte juridice
întemeiate pe ea, aplicabile raporturilor sociale în care acestea participă sub garanţia sancţiunilor
aplicabile în caz de încălcare a regulilor juridice;
În privinţa utilitaţii practice a studiului principiilor generale a dreptului, problema
merită atenţie din mai multe puncte de vedere:
a) Principiile dreptului trasează linia directoare pentru sistemul juridic. Fără ele
dreptul n-ar putea fi conceput. În acest sens, principiile de drept exercită o acţiune constructivă,
ele orientează activitatea legiuitorului;
b) Principiile generale au un rol important şi în activitatea justiţiei. Cei însărcinaţi cu
aplicarea dreptului, trebuie să cunoască nu numai “litera” legii, ci şi “spiritul” său, iar principiile
de drept alcătuiesc chiar “spiritul legii”. Omul de drept trebuie să constate nu numai
“pozitivitatea” legii, el trebuie să-şi explice şi raţiunea existenţei sale sociale, suportul social al
dreptului, legătura sa cu valorile sociale;
c) În sfârşit, după cum s-a mai menţionat mai sus, în cazuri determinate, principiile de
drept ţin loc de normă de reglementare, atunci când, într-o cauză civilă sau comercială, legea
tace, judecătorul soluţionând cauza în temeiul principiului de drept;
d) Acţiunea principiilor dreptului are ca rezultat conferirea siguranţei dreptului -
garanţia acordată indivizilor contra imprevizibilităţii normelor coercitive, caracterul lor social
(admisibil), oportunitatea lor.
§ 2. Clasificarea principiilor dreptului
Referindu-ne la clasificarea principiilor dreptului, putem menţiona că în literatura
juridică există mai multe criterii de clasificare:.

98
 A. După gradul lor de generalizare şi sfera lor de acţiune se clasifică în trei grupe, şi
anume: a) principiile fundamentale, sau generale; b) principiile ramurale (de ramură); c)
principiile interramurale.
a) Principiile fundamentale sau generale se desprind din Declaraţia de suveranitate a
Republicii Moldova asemenea principii sunt: democratismul politic, drepturile omului, separaţia
puterilor, pluralismul, independenţa judecătoriilor. De regulă, aceste principii sunt înscrise în
Constituţie şi capătă o forţă juridică superioară faţă de celelalte legi şi faţă de toate ramurile
dreptului.
b) Principiile de ramură sunt înscrise în coduri sau alte legi. În această categorie de
principii pot fi numite: principiul legalităţii, incriminării şi pedepsei în dreptul penal, principiile
libertăţii contractuale sau bunei credinţi în dreptul civil, principiile realităţii contradictorialităţii
sau publicităţii în dreptul procesual şi altele. Fiecare disciplină juridică de ramură studiază
principiile ramurii de drept respective1.
Evident că frontiera între principiile fundamentale, generale sau constituţionale şi cele de
ramură este elastică, penetrabilă în sensul că se întrepătrund, se completează şi se sprijină
reciproc.
c) Principiile interramurale se referă la două sau mai multe ramuri de drept, dar nu la
toate. Din ele fac parte: principiile oralităţii, contradictorialităţii sau publicităţii în dreptul procesual
penal, în dreptul procesual civil etc.
O menţiune aparte trebuie făcută pentru dreptul internaţional ale cărui principii s-au
cristalizat de-a lungul evoluţiei relaţiilor internaţionale. Astfel pot fi amintite principiul
respectării tratatelor “pacta sunt servanda”, principiul bunei vecinătăţi, principiul soluţionării
conflictelor internaţionale pe calea paşnică a negocierilor, principiul reciprocităţii etc.
B. Din punct de vedere al conţinutului, principiile pot fi: filozofice, politice, sociale,
exclusiv juridice şi de tehnică juridică.
C. În dependenţă de funcţiile pe care le îndeplinesc - principiile generale ale dreptului,
distinge, funcţia fundamentală şi funcţia tehnică.
După genul de funcţie tehnică pe care o îndeplinesc, principiile generale ale dreptului se
împart în principii directoare şi principii corective.
Directoare sunt acele principii de care depinde ordinea socială, (de exemplu, prezumţia de
cunoaştere a legii, principiul egalităţii în faţa legii).
Corective sunt principiile în absenţa cărora soluţiile legale ar putea fi nejuste sau neadecvate
(De exemplu, principiul bunei credinţe sau principiul că nimeni nu poate să obţină avantaje din
propria culpă (Nemo auditur propria suam turpitudinem alejans).

1
Popa N., Op. cit., p.70.

99
 D. După sfera de aplicare, principiile dreptului pot fi divizate în: a) principii de drept
naţional (intern) ce se aplică în cadrul unui stat; b) principii de drept comunitar (supranaţional) ce
se aplică în cadrul Comunităţii Europene, cu referinţă la Statele Uniunii Europene; c) principii de
drept internaţional ce se aplică în cadrul societăţii internaţionale, cu referire la statele lumii.
E. După diviziunea dreptului, deosebim: a) principii de drept public; b) principii de drept
privat.
Principiile se deosebesc şi de axiomele, maximele şi aforismele juridice. Sediul lor se află
în dreptul roman fiind rezultatul unor procedee de tehnică juridică, care au oferit soluţii
aspectelor celor mai variate ale relaţiilor sociale.
Axioma semnifică un adevăr fundamental admis fără demonstraţie, fiind evident prin el
însuşi (de exemplu, „Acta, non verbal” („Fapte, nu vorbe”);
Maxima semnifică o gândire formulată concis, exprimând un principiu etic sau o normă de
conduită (de exemplu: „Controversa inter se iure ac iudicio disceptanto” („Oamenii să-şi dezbată
neînţelegerea dintre ei în justiţie şi prin judecată”);
Aforism înseamnă ceva mai mult decât maxima, înseamnă cugetare, sentinţă: „Raram
facit mixturam cum sapientia forma” (Rareori întâlneşti frumuseţea şi înţelepciunea împreună”).
Axiomele, maximele, aforismele nu ţin loc de principii de drept, căci ele sintetizează
experienţele juridice şi joacă un rol limitat în interpretarea realităţii juridice 1.
Axiomele, maximele şi aforismele juridice reprezintă mici sinteze cu un grad de cuprindere
mult mai mic decât principiile generale şi cu un rol limitat în interpretarea fenomenului juridic.
Ele rezultă din experienţă şi din tradiţie.
S-au prezentat doar unele criterii de clasificare a principiilor dreptului. Evident, ele sunt cu
mult mai multe2.
§ 3. Prezentarea analitică a principiilor generale ale dreptului
Prezentarea principiilor, enumerarea lor, sunt rodul unor activităţi de cercetare ştiinţifică şi
prin aceasta au gradul lor de subiectivitate, deşi în conţinutul lor ele răspund unor necesităţi ce se
impun în mod esenţial legiuitorului.
Dintre principiile de baza ale dreptului am putea enumăra următoarele: Principiul libertăţii
şi egalităţii; Principiul echităţii şi justiţiei; Principiul responsabilităţii; Asigurarea bazelor
legale de funcţionare a statului, sau principiul legalităţii.
1. Principiul libertăţii şi egalităţii. Într-o societate democratică, statul - organismul politic
care dispune de forţă şi decide cu privire la întrebuinţarea ei – garantează juridic şi efectiv
libertatea şi egalitatea indivizilor. Dimensiunile demersului în care omul poate să se mişte după

1
Mihai Gh., Motica R. I. Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptului. Bucureşti, 1997, p. 124.
2
Negru B., Op. cit. p.240-241.

100
bunul său plac sunt fixate de către puterile publice în conformitate cu scopurile pe care ele însele
şi - au propus să le atingă într-un sistem politic pluralist. Aşa cum spune Hegel, ideea dreptului
este libertatea, şi pentru ca ea să fie înţeleasă, observată, ea trebuie să fie cunoscută atât în
conceptul ei cât şi în existenţa ei reală.
Potrivit Dicţionarului limbii române moderne, libertate înseamnă: a) posibilitatea unei
persoane de a acţiona după propria sa voinţă sau dorinţă; posibilitatea de acţiune conştientă a
oamenilor în condiţiile cunoaşterii (şi stăpânirii) legilor de dezvoltare a naturii şi a societăţii; b)
starea unei persoane libere, care se bucură de deplinătatea drepturilor politice şi civile în stat;
lipsă de exploatare şi de asuprire; starea celui care nu este supus unui stăpân; situaţia unei
persoane care nu se află închisă sau întemniţată; c) independenţă, neatârnare (a unui stat faţă de
o putere străină); d) drepturi cetăţeneşti; libertate individuală - dreptul care garantează
inviolabilitatea persoanei; libertate de conştiinţă - dreptul oricărui cetăţean de a avea o opinie
proprie în orice domeniu de activitate; libertate de gândire sau libertatea cuvântului - dreptul de a
exprima prin viu grai sau prin scris opiniile proprii.
Libertatea constituie substanţa dreptului, iar sistemul dreptului este domeniul libertăţii
înfăptuite.
“Fiecare individ are dreptul la viaţă, la libertate şi la siguranţa personală” - prevede art. 3
din Declaraţia universală a drepturilor omului.
Libertatea nu înseamnă a trăi după bunul plac, ci a trăi după regulile, pe care le impune
societatea.
Principiul general al libertăţii se difuzează în ramurile dreptului fie sub forma libertăţilor
generale, fie sub forma libertăţilor individuale. Aceste libertăţi sînt solidare, în sensul că
afectarea uneia produce o reacţie în lanţ, deranjînd pe toate celelalte.
Astfel libertatea de gîndire este strîns legată de libertatea de exprimare, libertatea
cuvîntului de libertate de a scrie şi de a publica etc.
În constituţii şi în documentele internaţionale privind drepturile omului sînt înscrise aceste
libertăţi şi se poate de mai remarcat că în practica socială realizarea libertăţilor a necesitat mari
sacrificii.
În planul realizării efective a libertăţii sociale, rolul dreptului se materializează în
îngrădirea înclinaţiei unor grupuri de a nega altora ceea ce lor nu le place, în neutralizarea acelei
neîncrederi a autorităţilor politice faţă de grupările neconformiste şi în înlăturarea tuturor
barierelor şi discriminărilor ce apar în calea asigurării şanselor egale de manifestare şi progres
pentru toţi oamenii.

101
 Fiind fundamente ale vieţii sociale, libertatea şi egalitatea trebuie să-şi găsească expresie
juridică. De aceea aceste concepte vor fi şi sînt principii ale dreptului care le va confirma într-o
unitate ce ţine de însăşi dialectica vieţii sociale.
Nu poate exista egalitatea decît între oameni liberi şi nici libertate decît între oameni a
căror egalitate este consfinţită juridic. Egalitatea înseamnă echilibrul vieţii, iar libertatea
înseamnă capacitatea oamenilor de a acţiona fără dificultăţi, fără oprelişti.
Egalitate - principiu potrivit căruia tuturor oamenilor şi tuturor statelor sau naţiunilor li se
recunosc aceleaşi drepturi şi li se impun act aceleaşi îndatoriri prevăzute, de regulă, de drept;
situaţia în care oamenii se bucură de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi îndatoriri1.
Ca valoare, protejată de drept, egalitatea este relaţia cetăţenilor în baza căreia nimeni nu poate
obliga juridic pe alţii fără să se supună el însuşi în acelaşi timp legii. Că legea este egală pentru
toţi, s-a spus prin frumoasa metaforă „Sol lucet omnes” (Soarele străluceşte pentru toţi).
Egalitatea civică constă deci în a nu recunoaşte un superior înzestrat cu puterea de constrângere
juridic, fără ca şi ceilalţi să-1 poată constrânge pe el2.
Pornind de la valoarea practică Constituţia Republicii Moldova acordă problemei egalităţii
un articol aparte (art.16 alin.(1)) Respectarea şi ocrotirea persoanei constituie o îndatorire
primordială a statului. (alin. (2)) Toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii…
În legătură cu acest principiu, putem face următoarele precizări:
a) libertatea, ca fundament al vieţii sociale şi componentă a principiului de faţă, se găseşte
difuzată în ramurile dreptului sub două forme: sub forma libertăţilor individuale (cele care se
referă la activitatea şi participarea umană); sub forma libertăţilor generale (cele care indică o
sumă de protecţii);
b) libertatea, ca fundament al vieţii sociale şi ca dimensiune, este determinată de puterea
publică, potrivit cu scopul propus într-un stat de drept;
c) relaţia dintre libertate şi sistemul dreptului constă în aceea că sistemul dreptului se
înfăţişează în domeniul libertăţii înfăptuite, iar libertatea trebuie să fie substanţa dreptului;
d) dreptul este chemat, în planul libertăţii sociale, să îngrădească înclinaţia unor grupuri de
a nega altora ceea ce lor nu le convine;
e) libertatea este unică, dar modalităţile de exprimare sunt diverse;
f) egalitatea este unul din fundamentele vieţii sociale care îşi găseşte reglementare sub
forma egalităţii tuturor în faţa legii, dar şi în perimetrul unor ramuri de drept;

1
DEX., Ed. Univers encyclopedic, Bucureşti, 1998, p.332.
2
Georgescu Şt. Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani, Bucureşti, 2001, p. 90.

102
 g) conţinutul relaţiei libertate-egalitate constă în aceea că nu poate exista egalitate decît
între oameni liberi şi nici libertate decât între oameni a căror egalitate este consfinţită juridic3.
2. Principiul echităţii şi justiţiei. Acest principiu readuce în prim plan problema existenţei
unor prescripţii fundamentale, desprinse din raţiune, şi al căror scop este de a da siguranţă vieţii
sociale
Cuvântul “echitate” vine de la latinescul „aequitas”, care înseamnă dreptate, cumpătare,
potrivire. La greci, după împărţirea egală a prăzii se auzeau strigăte: “Dike” (dreptate), aşa cum
după o izbândă militară strigau “Nike” (victorie). Personificată apoi, „Dike” devine zeiţa
armoniei şi păcii civile.
Ideea de dreptate este produsul unei îndelungate gândiri sociale şi religioase, care s-a impus
puternic în sistemele juridice şi filozofice.
În concepţia lui Platon, justiţia (dreptatea) este expresia unor relaţii armonioase între
diferitele părţi ale unui întreg; ea înseamnă că fiecare parte dintr-un asemenea întreg să-şi
îndeplinească sarcinile care-i revin în raport cu un scop comun, acela al servirii statului2.
La romani cuvântul „aequitas” capătă sens apropiat dreptului spre exemplu: Aequitate
rempublicam gerere (a cîrmui statul cu cumpătare).
La Cicero „aequitas” se confundă cu „jus civile” (dreptul egal pentru toţi cetăţenii) în
general, la juris - consulţii Romei „aequitas” apare ca scop şi ideal al dreptului. Celsius defineşte
dreptul - aşa cum am văzut - ca „ars boni et aequi” (arta binelui şi echităţii).
În Dicţionarul Explicativ Român echitate înseamnă dreptate, nepărtinire, cinste, omenie3.
Acţiunea principiului echităţii priveşte atât activitatea legiuitorului, cât şi activitatea de
interpretare şi aplicare a dreptului.
Justiţia - (sora romană a lui Dike), reprezintă acea stare generală ideală a societăţii
realizabilă prin asigurarea pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi împreună a satisfacerii
drepturilor şi intereselor comune.
În concepţia lui Platon, justiţia se realizează prin îndeplinirea de către fiecare clasă
socială aceea ce îi era destinat prin naştere - să conducă, să muncească, să se lupte, să se supună
fără proteste etc.
Aristotel concepe justiţia fie sub formă comutativă, fie sub forma distributivă. Justiţia
comutativă priveşte raporturile dintre particulari, esenţa ei este egalitatea, reciprocitatea - fiecare
trebuie să primească exact contravaloarea a ceea ce a oferit. Justiţia distributivă are în vedere
raporturile dintre colectivitate şi indivizi. Aici este hotărîtoare ideea de proporţie - ceea ce

3
Dogaru I. Elemente de teorie generală a dreptului, Ed. Oltenia, Craiova, 1995, p 120-121.
2
Voicu C. Teoria generală a dreptului. Editura a III-a, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2000, p.117.
3
DEX., Ed. Univers encyclopedic, Bucureşti, 1998, p.328.

103
primeşte fiecare de la societate trebuie să fie proporţional cu rangul, meritele şi aportul său. În
acest fel justiţia distributivă la Aristotel, apare rece, aproape crudă.
La romani justiţia se fonda pe principiul moral al dreptăţii, ei aşezau la baza justiţiei acel
“honeste vivere” (a trăi cinstit).
Această idee a ordinii echilibrului o întîlnim şi la alţi gînditori antici. Legile vin şi pleacă,
justiţia rămîne; sau, într-o expresie bine cunoscută: “Leges enuumerare, una justiţia”.
La Hugo Grotius preceptele justiţiei se impun raţiunii. „Raţiunea umană este în întregime
capabilă să deosebească binele de rău ceea ce este just de ceea ce este injust, …justiţia
popoarelor creştine trebuie să fie mai perfectă şi mai sfântă decât a popoarelor lipsite de această
lumină devină”1.
Ideea libertăţii o vom găsi la Montesquieu, la Rousseau şi, în sfârşit la Kant, pentru
care dreptul, ca şi justiţia se rezumă în respectul libertăţii fiecăruia. Oamenii trebuie să aspire la
egalitate şi justiţie: „Atunci când justiţia dispare - scrie Kant - nu mai există nici o valoare pentru
care să trăiască oamenii pe pământ”2.
În concluzie putem să spunem că, pin principiul justiţiei şi echităţii - justiţia ca instituţie
de aplicare a legii urmăreşte înfăptuirea dreptăţii, face în aşa fel încât să trateze oamenii,
excluzând orice subiectivism şi dovedind imparţialitatea.
3. Principiul responsabilităţii. Cuvântul responsabilitate (din franceză responsabilite)
presupune obligaţia de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da socoteală de ceva; răspundere;
funcţie, sarcină de responsabil.
Responsabilitatea însoţeşte libertatea. „Când se aude spunând - scria Hegel - că libertatea
este în genere să poţi acţiona cum vrei, aceasta înseamnă o totală lipsă a culturii gândirii, în care
nu se găseşte nici o urmă din voinţa liberă, drept, moralitate”3.
Responsabilitatea este un fenomen social şi ea exprimă un act de angajare a individului
în procesul interacţiunii sociale.
Responsabilitatea socială, poate fi definită ca fiind acea instituţie socială care cuprinde
complexul de atitudini ale omului în raport cu sistemul de valori, instituţionalizat de societatea în
care trăieşte, în vederea conservării şi promovării acestor valori, în scopul perfecţionării fiinţei
umane şi conservării vieţii în comun, pe calea menţinerii şi promovării ordinii sociale şi binelui
public4.

1
Georgio Del Vecchio Grotius, Lecţii de filosofie juridică, Bucureşti, 1993, p.74.
2
Georgescu Ş., Op. cit., p. 92.
3
Hegel Georg Wilheim Friderih, Principiile filosofiei dreptului, Bucureşti, 1969, p.53.
4
Barac L. Răspunderea şi sancţiunea juridică, Bucureşti, 1997, p. 15.

104
 Responsabilitatea socială cunoaşte diverse forme: civică, morală, juridică, politică etc.
Dimensiunea juridică a responsabilităţii s-a impus treptat, devenind unul din principiile generale
ale dreptului.
În ordinea de idei care ne interesează, aceea a libertăţii cu fundament al responsabilităţii,
avem în vedere sensul libertăţii sociale a omului (cunoaştere, decizie, acţiune).
4. Libertatea omului apare din trei puncte de vedere: libertatea în raport cu natura; în
raport cu societate; libertatea omului în raport cu sine însuşi.
Concepînd responsabilitatea ca o asumare a răspunderii faţă de rezultatele acţiunii sociale
a omului, se admite faptul că acţiunea socială este cadrul nemijlocit de manifestare a
responsabilităţii, pe de o parte, iar pe de altă parte că libertatea este o condiţie fundamentală a
responsabilităţii.
Fiind strîns legată de acţiunea omului, responsabilitatea apare ca fiind intim corelată cu
sistemul normativ. Nivelul şi măsura responsabilităţii sînt apreciate în funcţie de gradul şi
conţinutul procesului de transpunere conştientă în practică a prevederilor normelor sociale.
Trebuie de subliniat, că responsabilitatea înţeleasă ca o dimensiune a individului ce
reglementează întregul său comportament nu poate fi redusă doar la nivelul său moral, există o
corelaţie a tuturor formelor de responsabilitate (morala, politica, juridică).
Dreptul nu trebuie privit şi apreciat doar prin posibilităţile pe care le are de a interveni
post factum pe terenul răului deja făptuit, moment în care sancţiunea se impune; el are
posibilitatea prin conţinutul prescripţiilor sale, să contribuie la fundamentarea unei atitudini
culturale a individului faţă de lege, atitudine ce presupune grija asumată faţă de integritatea
valorilor sociale apărate pe cale legală (implicînd deci fenomenul responsabilităţii).
Dobîndind dimensiunea responsabilităţii, individul nu se mai află în situaţia de
subordonare “oarbă” şi supunere neînţeleasă faţă de norma de drept, ci în situaţia de factor care
se raportează la normele şi valorile unei societăţi în mod activ şi conştient1.
5. Asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului. Acţiunea acestui principiu
constituie premisa existenţei statului de drept. Caracteristica fundamentală a statului de drept o
constituie, în această lumină, cucerirea pe cale legală a puterii, şi apoi exercitarea sa în
conformitate cu cerinţele legalităţii, ceea ce implică şi simţul compromisului, adică
recunoaşterea legitimităţii parţiale a argumentelor celorialţi.
Principiile generale nu rămîn într-un spaţiu suspendat, ele nu există în mod abstract, fără
legătura cu reglementările din ramurile de drept.Cele patru principii fundamentale prezentate
mai sus guvernează astăzi sistemele moderne de drept. Le regăsim în legile fundamentale ale

1
Florea M. Responsabilitatea acţiunii sociale. Bucureşti, 1986.

105
statelor (Constituţii), în coduri juridice, în legi organice, în tratate şi convenţii internaţionale,
formulate uneori diferit, dar având aceeaşi esenţă, acelaşi mesaj, aceeaşi finalitate.
Principiile generale constituie, în acest sens, fundamentul principiilor de ramură.
Vom numi unele din principiile de ramură.
A. Principiile dreptului penal, care sunt definite ca reguli de bază cărora li se
subordonează toate normele şi instituţiile dreptului penal: principiul egalităţii în faţa legii;
principiul legalităţii; principiul umanismului dreptului penal; principiul prevenirii faptelor
prevăzute de legea penală; principiul personalizării răspunderii penale; principiul teritorialităţii
legii penale.
B. Principiile dreptului procesual penal: principiul legalităţii; principiul prezumţiei
de nevinovăţie; principiul aflării adevărului; principiul oficialităţii; principiul garantării libertăţii
persoanei; principiul respectării demnităţii umane; principiul garantării dreptului de apărare;
principiul egalităţii persoanelor în procesul penal; principiul operativităţii (celerităţii) procesului
penal; principiul echităţii.
C. Principiile dreptului civil: principiul proprietăţii; principiul egalităţii în faţa legii
civile; principiul ocrotirii drepturilor subiective civile etc.

CAPITOLUL VII
Funcţiile dreptului
§ 1. Noţiunea funcţiilor dreptului. § 2. Prezentarea analitică a funcţiilor dreptului

§ 1. Noţiunea funcţiilor dreptului

106
 Dreptul are ca scop reglementarea relaţiilor sociale, orientarea comportamentului uman,
în cadrul unor relaţii de interes major, în conformitate cu o voinţă generală.
Acest scop este servit de o serie de funcţii.
Funcţiile dreptului sînt acele direcţii (orientări fundamentale) ale acţiunii mecanismului
juridic, la realizarea cărora participa întregul sistem al dreptului (ramurile, instituţiile, normele
dreptului) precum şi instanţele sociale cu atribuţii în domeniul realizării dreptului1.
Cuvântul funcţie vine de la latinescul funcţio (onis) care, iniţial, a însemnat muncă,
deprindere, avînd şi sensul de îndeplinire. Noţiunea are o largă aplicabilitate în matematică şi
biologie.
§ 2. Prezentarea analitică a funcţiilor dreptului
A. Funcţia normativă. Dreptul, prin normele şi instituţiile sale juridice, obligă oamenii să
se adapteze şi integreze în societate. Funcţia normativă a dreptului exprimă poziţia dominantă a
dreptului în viaţa societăţii, scopul său primordial de a organiza şi conduce mecanismele
sociale potrivit voinţei generale2.
Funcţia normativă a dreptului presupune capacitatea acestuia de a interveni activ
pentru reglementarea prin norme juridice a unor noi domenii din viaţa societăţii sau a unora
insuficient reglementate.
Efectul acestei funcţii constă în următoarele: a) prin intermediul normelor juridice se
creează drepturi şi obligaţii care materializează diferite relaţii, interese, scopuri şi idealuri sociale,
stimulându-le pe cele dezirabile şi sancţionând pe cele indezirabile; b) se asigură sociabilitatea
umană prin dirijarea în mod consecvent a acţiunilor şi conduitelor individuale, creând astfel o
„logică” a acestora, orientativă pentru membrii societăţii; c) se evită conflictele şi tensiunile prin
limitarea reciprocă a voinţe individuale şi se asigură întărirea coeziunii colective; d) se întăresc
sentimentele de solidaritate socială şi securitatea indivizilor în raport cu eventualele agresiuni sau
acte de violenţă care ar putea fi exercitate asupra lor3.
B. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale
societăţii
Ocrotind şi garantind ordinea constituţională, proprietatea, statul şi rolul individului,
dreptul apare ca un factor implicat în procesul dezvoltării sociale. Fiind instrument al controlului
social, dreptul previne dezorganizarea, asigură coeziunea internă a colectivităţilor prin
programarea şi tipizarea unor conduite socialmente utile, defineşte cadrul general de desfăşurare
a proceselor sociale şi sancţionează conduitele ilicite.
Dreptul, ca ansamblu de norme, instituţii şi sancţiuni formalizate, stabileşte principiile de

1
Popa N. Op. cit., p.80.
2
Negru B. Op. cit. p.229.
3
Rădulescu S. Homo sociologicus. Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană, Bucureşti, 1994, p.59.

107
bază ale convieţuirii sociale. În ansamblul prescripţiilor sale dreptul apără, prin mijloace
specifice fiecărei ramuri, viaţa în comun, împotriva diferitor excese individuale, asigură
securitatea persoanei.
Interesul general, binele comun, egalitatea, justiţia, democraţia, proprietatea în formele
ei multiple, societatea civilă, statul de drept, sunt astăzi valori apărate şi garantate de drept,
valori evocate şi valorificate în procesul de elaborare şi aplicare a dreptului. Constituţia
Republicii Moldova, evidenţiază o serie de valori, ridicându-le la rang de valori supreme. De
exemplu, alin. (3) al art. 1 al Constituţiei proclamă: „Republica Moldova este un stat de drept,
democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a
personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate”.
Conţinutul acestei funcţii şi prezentarea ei mai rezultă şi din asemenea idei, după cum
urmează: a) dreptul se înfăţişează ca un sistem de norme juridice chemate să asigure procesul
dezvoltării sociale, prin ocrotirea şi garantarea ordinii constituţionale, proprietăţii, statului şi
individului; b) dreptul prin mijloacele sale specifice apără viaţa în comun împotriva eventualelor
excese individuale şi asigură securitatea persoanei; c) dreptul asigură coeziunea interioară a
colectivităţii, prevenind dezorganizarea, anarhia; dreptul stabileşte principiile de bază ale
convieţuirii sociale; d) dreptul ocroteşte valorile care sunt legate nemijlocit de funcţionarea
normală a mecanismelor sociale1.
C. Funcţia de instituţionalizare sau formalizarea juridică a organizării social-politice.
O funcţie de bază a dreptului o constituie instituţionalizarea sau formalizarea juridică a
relaţiilor social-politice ale societăţii2.
Dreptul, în special Constituţia şi legile organice, asigură cadrul de funcţionare legală a
întregului sistem de organizare socială.
Organizarea şi funcţionarea puterilor publice precum şi a instituţiilor politice
fundamentale sînt concepute în manieră juridică, iar mecanismul raporturilor ce se nasc în
procesul conducerii politice este reglat prin intermediul dreptului.
Dreptul cuprinde în sfera sa un domeniu vast - domeniul organizării sociale. El are în
vedere acest domeniu în ansamblul său o funcţie a sistemului social global.
Însemnătatea acestei funcţii rezultă şi din faptul că prin intermediul dreptului sînt
consfinţite principiile care guvernează organizarea politico-etatică a Republicii Moldova, cum ar
fi: suveranitatea poporului; pluralismul politic; principiul separaţiei puterilor în stat-principiul
statului de drept etc.
D. Funcţia de conducere a societăţii.

1
Dogaru I. Op. cit. p.125.
2
Ceterchi I., Popescu M. Rolul şi funcţiile dreptului. Bucureşti, 1974. p.16.

108
 Fiind mijlocul cel mai eficace pentru realizarea scopurilor social - politice dreptul
exercită un rol important în conducerea societăţii.
Actul juridic normativ este un act de conducere socială. În forma ei cea mai generală,
legea este forma universală de exprimare a năzuinţelor sociale majore. Îmbrăţişind domeniul
organizării sociale, dreptul se circumscrie conceptului de practică socială.
Dreptul aparţine acestui domeniu cel puţin din două perspective:
a) acţiunile care pun în mişcare activitatea legislatorului sunt strâns legate de nevoile
reale ale societăţii, de practica raporturilor interumane. În acest sens spunem că dreptul este
determinat de scopuri ce se impun acţiunii;
b) ca efect al aplicării normei de drept se produce o modificare a relaţiilor sociale prin
aceea că dreptul oferă o formă specifică de manifestare a raporturilor sociale – forma raporturilor
juridice, cu toate consecinţele ce derivă de aici.
E. Funcţia informativă1
Funcţia informativă permite cunoaşterea societarii, problemele societăţii prin prisma
normelor juridice ale dreptului.
Dreptul concentrează în sine schimbările ce au loc în societate: principiile orânduirii sociale
de stat, structura politică a societăţii, caracterul relaţiilor economice, nivelul de democratizare a
societăţii.
Deci, din normele juridice putem culege o informaţie amplă despre societatea dată la
acea sau altă etapă de dezvoltare. Din ansamblul normelor juridice ale statului rezultă realitatea
juridică a societăţii. Incontestabil, informaţia căpătată în urma studierii normelor juridice nu va fi
deplină şi corectă, dacă nu vom ţine cont şi de faptul, cum normele juridice din ţara respectivă sînt
realizate, transpuse în viaţă.
F. Funcţia educativă2
Prin normele juridice statul, asigură cadrul organizatoric necesar activităţii spirituale şi pune
la dispoziţia oamenilor o serie de mijloace culturale şi spirituale prin intermediul cărora se realizează
educaţia. Prin aceste norme dreptul ocroteşte valorile spirituale şi culturale care sînt legate nemij-
locit de funcţionarea normală a mecanismelor sociale.
În cazul aplicării sancţiunilor, scopul următor e de a preveni în viitor abateri de la normele
juridice, de a educa şi reeduca persoanele.
H. Funcţia preventivă a dreptului 3

1
Negru B., Op. cit., p. 229.
2
Ibidem. p.230.
3
Voicu C. Teoria generală a dreptului, ediţia a III-a, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2000, p.128.

109
 Această funcţie permite dreptului de a exercita, prin metode şi mijloace specifice,
influenţa asupra comportamentelor generale ale indivizilor, de a preveni încălcarea
normelor juridice şi a promova conduite în deplin acord cu interesele majore ale societăţii.
Această funcţie dreptul o exercită prin sancţionarea oricăror abateri de la normele
juridice, prin explicarea conţinutului legilor, prin popularizarea acestora în mediile sociale
cărora li se adresează.
Dreptul are latitudinea de a elabora norme juridice pentru organizarea unor structuri
specializate în domeniul prevenirii criminalităţii şi atrage la activitatea de prevenire structuri
ale societăţii civile: şcoala, familia, biserica, organizaţii neguvernamentale etc.

CAPITOLUL VIII
Norma juridică

110
 § 1. Normă juridică şi trăsăturile ei caracteristice. Conceptul normei juridice. Trăsăturile normei juridice.
§ 2. Structura şi criteriile de clasificare a normelor juridice. Structura logico-juridică a normei. Structura
tehnico juridică (formularea tehnico - legislativă) a normei. Clasificarea normei juridice. § 3. Acţiunea
normei juridice în timp. § 4. Acţiunea normei juridice în spaţiu şi asupra persoanelor

§ 1. Normă juridică şi trăsăturile ei caracteristice

1.1. Conceptul normei juridice. Raporturile sociale sunt relaţii care se stabilesc între
oameni în cadrul societăţii, fie în procesul producţiei repartiţiei sau schimbului de bunuri (relaţii
economice), fie în procesul conducerii societăţii (relaţii politice) ori în cadrul practicării
credinţei (relaţii religioase), etc. Aceste relaţii sunt însă guvernate de anumite norme sociale,
adică de reguli ce stabilesc conduită de urmat de către indivizi în raporturile dintre ei, norme
care, la rândul lor, pot fi economice, politice, religioase, etc.
Normele juridice reglementează raporturile juridice adică acea categorie a relaţiilor
sociale ce se compun prin drepturi şi obligaţii reglementate juridic (prin lege) şi a căror derulare
sau desfăşurare nu se poate face în mod întâmplător. Specificul acestor norme, faţă de alte
reguli, constă în obligativitatea respectării lor de către membrii societăţii cărora le sunt destinate
sub garanţia aplicării forţei de constrângere a statului ce sancţionează conduită neconformă cu
legea. Nici o altă categorie a normelor sociale nu are calitatea de a declanşa sau mai exact de a
determină declanşarea constrângerii fizice sau materiale a subiectului care a încălcat regulă de
drept obligându-l pe cel vinovat de comiterea abaterii sa suporte consecinţele sancţiunii aplicate,
inclusiv repararea pagubei şi înlăturarea vătămării produse altuia.
Norma juridică este de natura acţiunii umane ca ea să fie normată. Viaţa sociala
presupune norme, aceste norme joacă rolul de forţe organizatoare ale interacţiunii umane: a)
norma juridică este celula de bază a dreptului. b) conţine pretenţii şi exigenţele societăţii faţă de
conduita membrilor săi în anumite categorii de relaţii; c) înmagazinată o anumită reprezentare
conştientă a legislatorului în legătură cu conduita posibilă sau datoare a subiectelor participante
la relaţiile sociale; d) este un etalon, un model de comportament1.
Cuvîntul “normă” este echivalat cu cel de regulă. În mai toate dicţionarele definiţia
normei este făcută prin referire la regula de conduită2.
Normele juridice se definesc ca reprezentând acea categorie a normelor sociale
instituite sau recunoscute de stat obligatorii de respectat în raporturile dintre subiectele de
drept, sub garanţia intervenţiei forţei de constrângere a statului, în situaţia încălcării lor.
Din această definiţie se desprind următoarele constatări privind normele juridice:
- în primul rând, norma juridică este o regulă de conduită socială ce acţionează numai în
cadrul societăţii şi în relaţiile dintre indivizii umani fiind de neconceput reguli juridice în afara

1
Popa N.Op. cit. p
2
Nouveau petit Larouse, Norme: prinsipe servant de regle, de lov reuvre executee selon la norme. Paris, p. 695

111
societăţii umane sau a colectivităţii umane, de exemplu, între om şi lucru (obiect) sau în cadrul
regnului animal (aşa cum susţineau unii reprezentanţi ai curentului dreptului natural);
- în al doilea rând, normă juridică reglementează şi se adresează conduitei umane,
această din urmă vizează şi un obiect material sau un fenomen natural (naştere, deces, etc.);
- în al treilea rând, normă juridică exprimă întotdeauna interesele sociale fundamentale
prin intermediul voinţei generale care da viaţă regulii astfel consacrate, indiferent de faptul ca
această se concretizează printr-un act juridic al statului sau, dimpotrivă, statul recunoaşte
obligativitatea unei reguli ce nu-i aparţine;
- în al patrulea rând, forţa de constrângere, aplicata în cazul nerespectării normei
juridice, aparţine numai statului iar utilizarea ei anihilează libertatea de acţiune a individului
uman obligându-l sa urmeze o conduită pe care acesta nu o însuşeşte dar nici nu o respecta de
buna voie.
Totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat formează dreptul unei
societăţi sau sistemul de drept al acestuia în care normă reprezintă elementul structural
intern de bază a acelui sistem.
Normele juridice sunt analizate sub aspectul trăsăturilor şi structurii pe care o au şi a
modului lor de clasificare.
1.2. Trăsăturile normei juridice. Trăsăturile normelor juridice reprezintă acele însuşiri
specifice care diferenţiază regulile de drept de drept de alte categorii de reguli sociale. În
conformitate cu ele normă juridică este o regulă de conduită obligatorie expresie a voinţei de stat
şi care produce efecte juridice garantate prin forţa de constrângere a statului.
Regulă de conduită exprimată prin normă juridică este generală, abstractă, tipică,
impersonală, de aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de cazuri.
1. Norma juridică este o regulă de conduită generală întrucât se aplică în acelaşi mod,
respectiv unitar, tuturor situaţiilor reglementate care cad sub incidenţa ei. Gradul de
generalitate al normei diferă fiind maxim, când vizează toate subiectele sau toate situaţiile (de
exemplu, obligativitatea respectării legilor ori a cunoaşterii lor) şi minim, atunci când vizează o
situaţie unică sau specifică (de exemplu, atribuţia unei funţii unice de stat), inclusiv derogatorie
de la dreptul comun, cum este cazul normelor de excepţie. Între aceste două limita gradului de
generalitate al normei variază după sfera situaţiilor şi subiectelor vizate, alegerile şi alegatorii,
cetăţenia şi cetăţenii, majori şi minori, civilii şi militării, descendenţii şi ascendenţii, etc.
2.Normă juridică este abstractă întrucât da expresie trăsăturilor esenţializate şi
caracteristice ce trebuiesc reflectate în conduită prescrisă, chiar dacă regulă este rezultatul unor
prelucrări extrase din cazuri concrete, individuale evidenţiate de practica legislativă sau juridică,
ea fiind rezultatul procesului de trecere de la concret la abstract, de la particular la general în

112
cadrul edificării regulii de drept. De fapt, dreptul devine regulă, făcând abstracţie tocmai de
elementele concrete, nesemnificative şi neesenţiale în definirea normei şi pe care le înlătura din
regulă de bază. Dar, deşi dreptul este abstract prin normativitatea sa, totuşi el se aplică unor
situaţii şi raporturi juridice concrete, motiv pentru care în procesul aplicării sale la un caz dat va
trebui întotdeauna identificată acea normă care, deşi fiind abstractă, se aplică cel mai bine
cazului de soluţionat, întrucât în regulă se regăsesc trăsăturile de bază ale situaţiei deduse spre
rezolvare.
3. Normă juridică prescrie o conduită tipică pentru subiectele de drept, stabilind un
etalon de urmat de către acestea atunci când intră în raporturi juridice. În acest fel normă
constituie şi criteriul unic de apreciere a conformităţii sau a neconformităţii unei anumite
conduite faţă de lege, în care sens conduită poate fi ilicita, adică în acord sau în dezacord cu
legea, şi sancţionată ca atare după caz. Astfel, dreptul devine o măsura egală pentru indivizi
inegali, adică o măsura unică de apreciere a conduitei umane în acelaşi situaţie, pentru subiecte
ce se deosebesc unul de altul deoarece nu pot fii absolut identice. Legea poate pretinde o
conduită tipică de urmat constând fie dintr-o acţiune (de exemplu Plată impozitului), fie dintr-o
inacţiune (de exemplu interdicţia de sustragere a bunului altuia) sau poate laşa subiectelor
alegerea unei conduite dar totuşi într-un cadru relativ determinat (de exemplu în cazul alegerii
numelui la încheierea căsătoriei).
4. Normă juridică este o regulă impersonală întrucât nu se adresează unui subiect
determinat ci tuturor acelora care întrunind condiţiile stipulate de ea se afla sau se vor afla în
situaţia pentru care devin incidente regulile de drept. Noţiunea de impersonal, nu desemnează un
atribut de inaplicabilitate a normei persoanelor sau subiectelor, ci evidenţiază doar calitatea
regulii juridice de a aviza un număr nedeterminat de situaţii şi persoane chiar dacă referirea s-ar
face la o funcţie unică în stat ori ar putea fii stabilit exact numărul celor aflaţi sub incidenţa ei,
cum este, de pildă numărul de alegatori dintr-o secţie sau circumscripţie electorală.
5. Normă juridică este de aplicabilitate repetată, spre deosebire de actul juridic
individual, care-şi pierde efectul prin punerea lui în executare într-o situaţie dată. Întinderea
repetabilităţii este în funcţie de numărul situaţiilor şi a persoanelor aflate în ele, ca şi durată
aflării în vigoare a actului normativ.
6. Normă juridică se aplică într-un număr nelimitat de cazuri deoarece Legea nu
prestabileşte în câte ci în ce situaţii sau condiţii devin incidente prevederile ei. S-ar părea ca în
unele situaţii legea se aplică în exclusivitate unor situaţii cu ignorarea aparenţa a subiectelor de
drept, mai ales când norma conferă efecte juridice unor evenimente naturale ce nu ţin de voinţa
exclusivă a individului uman vizat prin ele (de exemplu: decesul unei persoane, calamitarea
unor bunuri asigurate, etc.). Dar şi într-o astfel de situaţie regulă se aplică tot persoanelor

113
chemate la succesiune sau ale căror bunuri fiind distruse beneficiază de plată despăgubirilor
pentru pagube suferite, în cadrul raporturilor juridice formate, de succesiune şi respectiv de
asigurare.
Normă de drept este aplicabilitatea repetată în mai multe cazuri, nu numai pentru faptul
ca se aplică mai multor subiecte de drept în situaţii similare, dar şi pentru faptul ca ea se poate
aplică de mai multe ori şi aceluiaşi subiect ori de câte ori acesta se găseşte în situaţii de acelaşi
gen (de exemplu, un recidivist în materie de sustrageri de bunuri). În acest sens caracterul
nelimitat al cazurilor de aplicare a normei corespunde atât numărului nedeterminat de persoane
ce se pot afla în ipoteza legală, la se adăuga şi posibilitatea practic nelimitată a fiecărui subiect
de drept de a i se aplică în mod repetat aceeaşi normă. Pe de altă parte, normă se aplică nelimitat
în timp deoarece în momentul adoptării ei nu se cunoaşte, de regulă, perioadă pentru care ea este
în vigoare, cu excepţia normelor temporale.
7. Normă juridică are un caracter obligatoriu deoarece conduită subiectelor trebuie să
se conformeze unor cerinţe reglementate sau unor reguli între ale căror limite se pot mişca
subiectele atunci când chiar prin norme li se laşa libertatea de a intra în raporturi juridice (de
exemplu, de împrumut) sau permite acestora o dată întrate în raporturi juridice posibilitatea de
obţinere a conduitei (de exemplu, numele viitorilor soţi la încheierea căsătoriei). Şi în acest din
urmă caz obligativitatea nu decurge din îndatorirea de a stabili relaţia juridică ci urmarea
regulilor prescrise ce guvernează conduita celui care a optat pentru stabilirea relaţiei concrete
respective. Caracterul obligatoriu al normei asigură ordinea de drept, stabilitatea şi încrederea în
derularea relaţiilor sociale în sensul de stat şi societate care au urmărit reglementarea lor.
Reglementarea normei impune, implicit, respectarea ei deci, în consecinţă,
obligativitatea acesteia, dublată de posibilitatea intervenţiei, la nevoie, a forţei de constrângere a
statului, în procesul aplicării dreptului, ceea ce îl va readuce pe cel care a încălcat legea în
conduită obligatorie de urmat (aspect deosebit de vizibil mai ales în cazul răspunderii reparatorii
sau în cel al sancţiunilor aplicabile actelor juridice, nulităţile).
8. Normă juridică are un caracter voliţional deoarece, spre deosebire de legile naturii şi
legile sociale care există independent de voinţa omului-legile juridice, chiar dacă ţin seamă de
necesităţile obiective de moment sau de durată, sunt în exclusivitate produsul voinţei umane. În
acest sens se spune ca legiuitorul nu inventează legi ci doar le formulează. Astfel, legea juridică
este subiectivă prin modul de formulare, adică prin felul în care nevoia sau comanda socială se
reflectă în conştiinţa subiectivă a legiuitorului, şi obiectivă prin modul ei de determinare şi prin
conţinutul reglementării.
Voinţa manifestată în acţiunile umane licite din raporturile juridice trebuie sa fie
conformă cu voinţa consacrată prin norma juridică, în caz contrar, de discordanţă între cele

114
două, intervine răspunderea juridică. Pe de altă parte, emiterea şi încheierea actelor juridice
trebuie să se facă în acord cu voinţa legiuitorului, pentru ca actul juridic sa fie legal constituit.
Cel chemat a soluţiona un conflict izvorât dintr-un act juridic va avea, printre altele, îndatorirea
de a stabili voinţa reală a părţilor raportând-o la voinţa pe care legea o atribuie respectivei
categorii de acte juridice.
9. Norma juridică determină anumite efecte juridice pentru subiectele de drept intrate
în relaţia juridică reglementată de ea, generând, modificând şi desfiinţând raporturi juridice. Or
această trăsătură este specifică numai regulilor juridice, comparativ cu celelalte reguli sau norme
sociale. În general, norma nu generează în mod direct efecte juridice întrucât ea constituie o
prevedere absolută, nominalizată, fiind necesară în cazul intervenirii unui fapt juridic - în sensul
larg al cuvântului - licit sau ilicit căruia, prin aplicarea normei, i se conferă semnificaţie juridică,
adică tocmai acele efecte juridice avute în vederea de legiuitor la adoptarea normei.
10. Încălcarea normei atrage răspunderea celui vinovat. Forma răspunderii juridice
depinde de felul sau de natura normei încălcate (civile, penale, administrative etc.). Răspunderea
urmăreşte repararea prejudiciului cauzat sau înlăturarea vătămării produse şi sancţionarea celui
vinovat. Declanşarea răspunderii juridice este însoţită de cele mai multe ori, de aplicarea
constrângerii de stat, întrucât cel ce nu respectă de bună voie o normă, nu va suporta, de regulă,
benevol nici consecinţele sau efectele antrenate de propria abatere. Constrângerea juridică poate
viza bunurile şi veniturile celui vinovat sau chiar persoana acestuia, în funcţie de natura
răspunderii şi felul sancţiunilor aplicate.
§ 2. Structura şi criteriile de clasificare a normelor juridice
În analiza structurii normei juridice distingem structura logico-juridică şi structura
tehnico-juridică a regulii de drept respectiv între structura internă dată de modul de alcătuire a
acestei şi construcţia externa dată de modul de exprimare al reglementării în cadrul normativ ori
a altui izvor de drept1.
2.1. Structura logico-juridică a normei. Normă juridică are o structura logico-juridică
adică o alcătuire care indică la ce împrejurare se refera (aplică) regula, ce conduită trebuie să
aibă subiectele de drept în respectiva împrejurare şi care sunt consecinţele nerespectării
conduitei prescrise. Corespunzător acestor cerinţe normă juridică este alcătuita din trei elemente:
ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Uneori aceste elemente se regăsesc în aceeaşi regulă, dar alteori ele sunt disparate şi
cuprinse în mai multe norme chiar în diferite reglementări juridice, ori unele elemente se
subînţeleg, unitatea lor apărând, în aceste cazuri, în urma interpretărilor juridice realizate de cei
chemaţi să le respecte sau să le aplice.
1
Ceterchi I., Luburici M. Teoria generală a statului şi dreptului. Bucureşti, 1983, p.329.

115
 a) Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile de aplicare a regulii
de drept, indicând împrejurările în care anumite fapte dobândesc semnificaţie juridică. Ipoteza
stabileşte starea de fapt prin a cărei realizare se declanşează incidenţa normei de drept.
După modul de formulare a condiţiilor ce se cer a fi întrunite în mod legal, ipoteza poate
fi determinată şi relativ determinată.
Ipoteza este (strict) determinată atunci când stabileşte în mod absolut (exact) condiţiile
de aplicare a normei, excluzând orice altă situaţie sau posibilitate de realizare a prevederilor
legale. Astfel, de exemplul, este prevederea conform căreia cetăţeanul are dreptul la câte un
singur vot pentru alegerea Parlamentului.
Ipoteza este relativ determinată (subînţelesă) atunci când, deşi indică împrejurarea de
aplicare a normei, conţinutul faptic concret este lansat la apreciere subiectului de drept. Astfel,
de, exemplul, se poate dispune prin testament de toată averea sau de o fracţiune din ea ori de
unul sau de mai multe obiecte determinate.
În general, dreptul modern urmăreşte, pe cât posibil, o determinare cât mai riguroasă a
ipotezei normei juridice, pentru a se evita arbitrajul şi interpretările eronate, realizându-se o
garanţie a eficienţei respectării şi aplicării riguroase a legii.
După gradul de complexitate a împrejurărilor avute în vedere la incidenţa normei
ipoteza poate fi simplă, atunci când se prevede o singură modalitate, obişnuita sau tipică prin a
cărei realizare legea devine aplicabilă (de exemplu, infracţiunea de omor constă în uciderea unei
persoane) şi ipoteza complexă, când se prevăd mai multe situaţii, or, împrejurări prin a căror
reunire cumulativă totală sau parţială, devine posibila aplicarea normei.
După numărul împrejurărilor avute în vedere pentru aplicarea normei ipoteza poate fi
unică, atunci când numai o singură împrejurare a fost prevăzuta pentru a declanşa incidenţa
legii ( de exemplu, desfacerea căsătoriei are loc prin divorţ) sau alternativă, situaţiei în care se
prevăd mai multe modalităţi de realizare a incidenţei legii.
Existenţa unei ipoteze simple, spre deosebire de ipoteza unică, nu exclud posibilitatea ca
împrejurarea prevăzuta de ea să se poată realiza prin modalităţi concrete foarte diferite. Astfel,
de exemplu, în cazul infracţiunii de omor legea nu face distincţie cu privire la calitatea
făptuitorului sau a victimei, locul şi timpul comiterii faptei ori mijloacele întrebuinţate la
săvârşirea ei (exceptând desigur formele calificate sau deosebite de grave de omor).
Toate aceste forme ale ipotezei pot fi combinate între ele prin texte normative în funcţie
de cerinţele de redactare legislativă astfel încât, de pildă, o ipoteză determinată poate fi unică şi
simplă sau dimpotrivă complexă şi alternativă.

116
 După modul de enunţare a condiţiilor de aplicare, ipoteza poate fi generică, când
prevede un anumit gen sau tip de împrejurare prin a cărei realizare se aplică legea, şi cazuală
când enumără - limitativ sau exemplificativ - împrejurările în care se aplică legea1.
b. Dispoziţia este elementul normei juridice care indică ce conduită trebuie să se urmeze
de către subiectele de drept, aflate în ipoteza sau situaţia prevăzuta de lege.
După modul de conformare a subiectelor faţă de conduită prescrisă distingem dispoziţia
onerativă care obligă la săvârşirea unei acţiuni (de exemplu, obligarea conducătorilor auto de a-
i ajuta pe cei accidentaţi), dispoziţii prohibitive care obligă la nesăvîrşirea unei acţiuni (aşa cum
este cazul majorităţii normelor penale pentru faptele ca omorul, furtul, etc.) şi dispoziţii
permisive2, care lasă subiectului posibilitatea de alegere a unei conduite, fără a impune, or, a
interzice săvârşirea unei acţiuni (de exemplu, posibilitatea părţilor din proces de a utiliza sau nu
calea de atac a recursului).
După modul de determinare a conduitei subiectelor de drept dispoziţia poate fi
determinată sau relativ determinată. Dispoziţia este determinată, când stabileşte exact conduita
pe care trebuie sa o urmeze părţile raportului juridic, aşa cum este cazul dispoziţiilor operative şi
prohibite. Dispoziţia este relativ determinată, când permite subiectelor de drept, în ipoteza legii,
să-şi aleagă o anumită conduită dintre cele indicate, aşa cum este cazul dispoziţiilor permisive
(de exemplu, succesiunea poate fi acceptată pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar).
C. Sancţiunea reprezintă consecinţa nerespectării dispoziţiei normei juridice, adică
măsurile luate împotriva celui care încalcă legea şi care, la nevoie, pot fi îndeplinite prin forţa de
constrângere a statului. Ea decurge din răspunderea juridică a celui vinovat şi poate viza
persoana acestuia, patrimoniul ei ori actele juridice întocmite fără respectarea legii.
După natura juridică a normei încălcate sancţiunile se clasifică în penale, civile,
administrative, disciplinare, etc., corespunzător ramurilor de drept în care operează.
După scopul urmărit prin aplicarea lor sancţiunile pot fi reparatorii (adică de reparare
ori de dezdăunare pentru paguba produsă), coercitive (adică de constrângere exercitată asupra
persoanei celui vinovat), de anulare sau de desfiinţare a actului lovit de nulitate.
După conţinutul lor sancţiunile pot fi patrimoniale şi nepatrimoniale. Cele
patrimoniale vizează bunurile şi veniturile celui sancţionat (de pildă, amenda, confiscarea averii,
penalităţile de întârziere suportate pentru nelivrarea mărfii la timp). Cele nepatrimoniale vizează
în mod nemijlocit persoana celui vinovat (de exemplu, sancţiunea închisorii, avertismentul,
interdicţiile de exercitare a drepturilor electorale, etc.).

1
Rădulescu A., Corbeanu I. Teoria generală a dreptului. Note de curs, Bucureşti, 2000, p. 43.
2
Negru B. Op. cit. p.277.

117
 După modul lor de determinare se disting sancţiuni absolut determinate (de exemplu,
nulitatea absoluta) şi sancţiuni relativ determinate (de pildă, între un minim şi maxim prevăzut
de lege pentru amenda sau pentru durată privirii de libertate).
După numărul lor sancţiunile pot fi unice, când pentru săvârşirea unei fapte se prevede
un singur gen de sancţiune (de exemplu, pentru omor numai pedeapsa închisorii) sau multiple.
Acestea, la rândul lor pot fi alternative, când se prevăd mai multe categorii de sancţiuni între
care se poate opta (de pildă, amenda sau închisoarea) şi cumulative, când pentru aceeaşi fapta
sunt prevăzute mai multe sancţiuni diferite ca finalitate (de exemplu, închisoarea şi confiscarea
parţială a averii). În cazul sancţiunilor alternativă organele de apărare pot opta asupra felului
sancţiunii, în timp ce în cazul sancţiunilor cumulative acestea vor fi aplicate în totalitatea lor
conform dispoziţiilor legale.
În general, pentru aceeaşi abatere sau fapta ilicită comisă este exclusă aplicarea mai
multor sancţiuni de acelaşi gen, de exemplu a sancţiunilor pecuniare, putând fi însă acumulate
sancţiuni cu conţinut şi scop diferit.
2.2. Structura tehnico juridică (formularea tehnico - legislativă) a normei. Spre
deosebire de structura logică, structura tchnico-juridică a normei juridice se referă la forma
exterioară de exprimare a conţinutului şi a structurii logice a acesteia, la redactarea ei, care
trebuie să fie clară, concisă, concretă. Normele juridice nu sunt elaborate şi nu apar într-o formă
distinctă, de sine-stătătoare, ci sunt cuprinse într-un act normativ, care poate fi lege, hotărâre,
regulament, statut etc.
Acest act normativ, la rîndul său, este structurat pe capitole, secţiuni, articole. Articolul
este elementul structural de bază al actului normativ care conţine, în principiu, prevederi de
sinestătătoare, dar nu orice articol de lege coincide cu o regulă de conduită. Într-un articol pot
să fie cuprinse mai multe reguli de conduită sau, dimpotrivă, un articol poate să cuprindă doar
un element al normei, lucru frecvent întîlnit de altfel. Pentru a stabili conţinutul normei cu toate
elementele sale logico-juridice este necesar să corelăm texte din articole şi chiar legi diferite. De
regulă cu ocazia aplicării, organul de aplicare trebuie să coreleze texte din mai multe acte
normative. O hotărîre judecătorească penală, bunăoară, se dă în temeiul unor prevederi din
Codul penal, Codul de procedură penală, cît şi în temeiul prevederii unor legi speciale, care
reglementează anumitc domenii etc.
Aşadar, structura tehnico-juridică are în vedere aspectul normativ, modul cum sînt
anunţate normelor juridice în cadrul actelor normative.
2.3. Clasificarea normelor juridice. Clasificarea normelor juridice se face în baza unor
criterii în mai multe categorii ceea ce ajută la înţelegerea sensului şi caracterului normei la

118
aprecierea în concret a conduitei de urmat de către subiectele în drept, permiţând stabilirea
legăturilor şi diferenţierilor dintre aceste reguli.
a) După caracterul lor normele pot fi imperative şi dispozitive.
Normele imperative sau categorice prescriu o conduită obligatorie de urmat şi care
constă fie dintr-o acţiune, fie dintr-o inacţiune. Normele imperative pot fi, la rândul lor,
dispozitive şi prohibitive.
Normele dispozitive nu obliga la o conduită strict determinată permiţând subiectelor de
drept alegerea acesteia după interes.
b) După conduită prescrisă subiectelor de drept normale şi onerative, prohibitive şi
permise
Normele onerative prescriu obligaţia de a săvârşi o anumită acţiune, sancţionând
conduită pasivă, de inacţiune. De obicei la redactarea acestor norme sunt întrebuinţate expresii
ca trebuie, este obligat, are îndatorirea, etc., dar ele pot sa şi lipsească, subînţelegându-se din
context felul normei şi al conduitei prescrise.
Normele prohibitive interzic săvârşirea unei acţiuni, obligând la o conduită pasivă, la
inacţiune, în caz contrar sancţionează conduita activă, aşa cum este cazul imensei majorităţi a
normelor penale ce incriminează omorul, furtul, tâlhăria, etc. Astfel, legea le interzice prezenta
oricărei persoane în cabinele de vot în afara celui care votează. În cazul acestor norme se pot
întrebuinţa expresii ca se interzice, nu poate , este oprit, etc.
Normele permisive, numite şi dispozitive, care fără a obliga sau fără a interzice o
anumită acţiune sau inacţiune, se caracterizează prin facultatea recunoscuta subiectului de drept
de a opta pentru o anumită conduită de cadrul regulii juridice. Este cazul majorităţii normelor
civile reglementând contractele. În cazul acestor norme se pot utiliza termenii „ca poate, este
liber să…”, etc.
La rândul lor, normele permisive pot fi de împuternicire, supletive, de stimulare şi de
recomandare.
- normele de împuternicire consacra drepturi subiective libertăţii (facultăţii) al cărui
exerciţiu nu este obligatoriu pentru titular, aşa cum sunt, drepturile şi libertăţile fundamentale
ale cetăţenilor, drepturi subiective civile, etc.
- normele supletive laşa libertatea de acţiune şi opţiunea părţilor din raportul juridic, dat
în cazul în care acestea nu-şi exercita conduită prescrisă fac posibila intervenţia organelor de
care suplinesc lipsa manifestării de voinţă a subiectului.
- normele de stimulare au ca scop sa încurajeze o anumită acţiune, răsplătind pe autorul
ei, aşa cum sunt normele ce instituie recompense morale şi materiale în beneficiul unor persoane

119
sau organizaţii cu merite deosebite prin acordarea de ordine, distincţii, etc., stabilind totodată şi
criteriile în bază cărora se poate beneficia în caz de îndeplinire a condiţiilor legale;
- normele de recomandare prevăd o anumită conduită pe care o indică, fără a fi
obligatorie, în a fi urmată şi de către alte subiecte de drept decât cele cărora le este destinat actul
normativ. Este situaţia frecvenţa în care statul, ca autor al reglementării, procedează în acest sens
faţă de persoane juridice private, organizaţii nestatale, asociaţii profesionale, etc., în diverse
domenii de pildă, salarizării, protecţiei muncii, - iar acestea din urmă preiau prevederile
respective.
C. După gradul lor de generalitate sau sfera de aplicabilitate normele pot fi generale,
speciale şi de excepţie.
- normele generale au cea mai larga sfera de aplicabilitate, fiind principalele pentru
întreaga ramură de drept sau instituţie juridică. Astfel, de pildă, normele penale cuprinse în
partea generală a Codului Penal au caracterul de norme generale aplicându-se, tuturor
raporturilor juridice respective, inclusiv celor reglementare de partea specială a acelui act
normativ sau chiar celor cuprinse în legi speciale.
- normele speciale cuprind un domeniu mai limitat, dar strâns legate de regulile generale
ale căror prevederi de principiu le guvernează, putând întotdeauna sa vizeze aspecte
nereglementate din cadrul general sau reglementate în mod diferit;
- normele de excepţie reglementează situaţii cu totul deosebite ce deroga de la regulă
generală sau specială.
Importanţa acestei clasificări rezidă în faptul ca pentru situaţii derogatorii de la normă
generală primesc aplicabilitate normele speciale sau de excepţie, după cum în caz de concurs
între normă specială şi cea de excepţie pentru soluţionarea aceluiaşi caz, aceasta din urmă va fi
aplicată. Pe de altă parte se impune precizarea ca raportul general-special-excepţional depinde şi
de sistemul de referinţă în cadrul căruia operam. Astfel, norma, deşi generală, într-o anumită
materie poate apărea ca specială faţă de altă regulă dina acelaşi domeniu.
d) După modul lor de redactare normele pot fi complete şi incomplete.
Normele complete sunt acele reguli al căror conţinut (elemente) este exprimat integral în
actul normativ dat. Normele în complete sunt acele reguli care nu cuprind toate elementele
complete (ipoteza, dispoziţie şi sancţiune) în acelaşi act normativ şi elementele lipsă se afla într-
un alt act normativ deja existent sau care urmează sa fie emis (cazul normelor în alb).
e) Mai există şi alte criterii de clasificare a normelor juridice, în afara celor deja
enunţate, respectiv după conţinutul lor în norme materiale (de conţinut) şi norme procedurale
(de formă) sau după durată acţiunii lor în norme stabile sau permanente (cu durată
nedeterminată) şi norme temporare (cu durată determinată).

120
 § 3. Acţiunea normei juridice în timp
Normă juridică acţionează prin trei dimensiuni în cadrul existenţei sale şi anume
dimensiunea temporală, sub aspectul căreia legile se succed, dimensiunea spaţială, sub
aspectul căreia legile produc efecte în teritoriu, putând coexista şi dimensiunea personală, şub
aspectul căreia legile sunt destinate subiectelor de drept persoane fizice şi juridice.
În privinţa acţiunii actelor normative în timp este deosebit de importantă: - stabilirea
datei exacte a intrării în vigoare a actului normativ şi - încetării sau ieşiria din vigoare a
actului normativ1.
Pentru explicarea în manieră didactică a acţiunii în timp a normei juridice se are în
vedere trei momente: a) intrarea în vigoare a normei juridice; b) acţiunea normei juridice; c)
ieşire din vigoare a normei juridice2.
Existenţa actului normativ nu coincide cu durata acţiunii sale sau în limbaj juridic, cu
faptul de a fi în vigoare, adică de a avea eficienţă juridică. Prin acţiunea în timp a normei
juridice se înţelege posibilitatea şi, în cazurile stabilite, necesitatea aplicării normelor juridice
ca obligatorii. Acţiunea juridică înseamnă, de asemenea, funcţionarea reală a normelor
juridice exprimate în actele normative3.
I. Intrarea în vigoare a normei juriidce. Modalităţile de stabilire a datei intrării în
vigoare a Legilor şi altor acte normative sînt diferite:
a) În privinţa datei intrării în vigoare a actului normativ se are în vedere necesitatea
aducerii lui la cunoştinţa publică a cetăţenilor, organelor de stat şi a altor organisme sociale.
Aceasta se face, de regulă, prin publicarea actelor normative, cum este Monitorul Oficial al
Republicii Moldova. Mijloacele moderne de informare şi publicitate asigură cunoaşterea actului
respectiv, făcând posibilă intrarea lui în vigoare, îndată după adoptare. Astfel, art. 1 al Legii
privind modul de publicare şi intrare in vigoare a actelor oficiale ne spune, că actele oficiale a
Republicii Moldova, intră în vigoare la data publicării lor în “Monitorul oficial”.
b) Legea (sau alt act normativ) prevede ea însăşi, într-un articol, de regulă final,
momentul intrării sale in vigoare. Aceasta se face prin menţionarea zilei, lunii şi anului intrării
în vigoare, fie prin stabilirea unui termen (număr de zile sau luni) de la data publicării.
c) Actele internaţionale, intră în vigoare după schimbul instrumentelor de ratificare sau
după remiterea actelor aprobate depozitarului spre păstrare în conformitate cu normele de drept
internaţional sau în alt mod şi termen stabilite de părţile contractante (art. 2 al Legii privind
modul de publicare şi intrare în vigoare a actelor oficiale).

1
Ceterchi I., Luburici M. Op.cit., p.352.
2
Voicu C. Op. cit., p.161.
3
Avornic Gh. Op. cit., p.253.

121
 Din momentul intrării în vigoare norma juridică este activă. Ea acţionează pentru viitor
(până când este în vigoare). Norma juridică nu-şi întinde efectele asupra raporturilor născute
înaintea intrării sale în vigoare (nu retroactivează), şi nu-şi extinde efectele după ieşirea sa din
vigoare (nu ultraactivează).
Argumentele care impun principiu neretroactivităţii normei juridice ţin de stabilitatea
ordinii de drept, de echitatea şi legalitatea aplicării normei şi de raţiunea prezenţei normei în
viaţa socială.
Deci, principiu fundamental al acţiunii legilor (şi altor acte normative), în timp este
cel al neretroactivităţii lor. Acest principiu decurge din împrejurarea firească potrivit căreia
legea reglementează pentru viitor, ea se aplică conduitei şi relaţiilor sociale de la data intrării
sale in vigoare, statul neputând impune cetăţenilor să se supună unei legi, ale cărei reglementări
nu se cunosc, întrucât legea nu exista (de exemplu, art. 22 Constituţiei R. Moldova ne vorbeşte,
că “nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni dacă acestea în momentul comiterii nu constituiau
un act delictuos. De asemenea nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decît cea care era
aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos”).
Acest principiu decurge din împrejurarea firească potrivit căreia statul nu poate impune
cetăţenilor să se supună unei legi ale cărei reglementări nu se cunosc, întrucît legea încă nu
există. Argumentele principale pentru care operează principiul neretroactivităţii legii sînt următoarele:
- în primul rând, este vorba de argumentul ce vizează stabilitatea ordinii de drept. O lege
care s-ar aplica retroactiv ar produce un dezechilibru în ordinea de drept;
- în al doilea rând, nu este echitabil, nu este just ca o lege să-şi extindă efectele asupra
unei stări de fapt şi raporturi consumate înaintea intrării în vigoare a legii noi;
- în al treilea rând, legea nouă are ca scop principal să modeleze condiţiile prezente şi
viitoare şi nicidecum cele trecute;
- în al patrulea rând, stabilind şi respectând principiul neretroactivităţii legii, dreptul îşi
reafirmă şi probează idealul de motor al progresului. Argumentele expuse reflectă o experienţă
juridică îndelungată. Şi totuşi, ce se întâmplă cu raporturile juridice, cu stările de fapt concrete
care, la momentul intrării în vigoare a legii noi, sunt în desfăşurare sub guvernarea legii vechi?
În aceste cazuri, în teoria clasică se procedează astfel:
a) în domeniul dreptului public (în primul rând, constituţional, administrativ etc.) „este
de principiu că aplicarea imediată a normei noi este de strictă necesitate”;
b) în domeniul dreptului privat, „s-a afirmat că atât timp cât norma nouă ar viza drepturile
câştigate sub norma veche, ea ar deroga de la principiul neretroactivităţii (ar fi retroactivă)”.
Reieşind din raţiuni de ordin umanitar si unele necesităţi practice determină admiterea
unor excepţii de la principiul neretroactivităţii legii şi altor acte normative care sunt următoarele:

122
 A. Legea penală adoptată mai favorabilă sau mai blîndă.(descriminarea unor fapte).
Principinl dreptului penal al aplicării legii mai favorabile (art. 6) exprimă o concepţie
umanitară, care permite ca persoana ce a comis o infracţiune în trecut sub imperiul unei legi
vechi, înlocuită cu o lege nouă, să i se aplice, dintre cele două reglementări, aceea care
stabileşte, pentru fapta comisă o pedeapsa mai blîndă, mai uşoară. În cazul în care legea nouă
este mai favorabilă (blîndă) se va aplica aceasta în mod retroactiv deşi fapta a fost săvirşită
înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.
B. Legile interpretative - întrucât normele juridice care interpretează norme juridice
preexistente fac corp comun cu normele juridice interpretate, prevederile sale se aplică de la data
intrării în vigoare a legii pe care o interpretează, este firească şi logică, deoarece scopul lor este
de a explica înţelesul exact al legii interpretate, ce trebuie să-i fie atribuit de la intrarea ei în
vigoare.
C. Retroactivitatea expres1. Prevederea directă aplicării retroactive a legii decurge din
voinţa exprimată în mod nemijlocit, direct, de către legiuitor, în temeiul dreptului său de
legiferare.
II. Încetarea acţiunii normelor juridice (eşirea din vigoare). Următorul moment în
cercetarea acţiunii normei juridice în timp îl prezintă ieşirea din vigoare a normei juridice, care
se produce prin trei momente2:
a) Abrogarea. Conceptul prin care se exprimă încetarea acţiunii actului normativ,
scoaterea sa din vigoare, poartă denumirea de abrogare3. Sînt cunoscute mai multe forme de
abrogare: abrogarea expres şi abrogarea tăscită (implicită).
Abrogarea expres poate fi la rîndul său: expres directă şi expres indirectă.
Abrogare expres directă apare, atunci când noul act normativ prevede în mod direct ceea
ce se abrogă, (un act normativ în întregime sau anumite articole ale actului sau actelor
normative), si expres indirectă, atunci când noul act normativ se limitează să prevadă că se
abrogă toate actele normative sau prevederile din actele normative contrare dispoziţiilor sale,
fără însă a indica actul sau articolele respective (de exemplu, art. 6 Hotărârii Parlamentului
Republicii Moldova pentru modul de punere în vigoare a “Legii privind alegerea
Parlamentului”, care prevede că se abrogă Legea Nr. 3618- XI din 23 noiembrie 1989 cu privire
la alegerea de deputaţi ai poporului RSSM (abrogare directă) precum şi alte dispoziţii contrare
prezentei Hotărâri (abrogare indirectă). Alt exemplu, Hotărârea Parlamentului R M pentru
punerea în aplicare a Legii Republicii Moldova, privind partidele şi alte organizaţii social –
politice, art. 6, prevede că "la data intrării în vigoare a Legii privind partidele şi alte organizaţii

1
Avornic Gh., Op. cit., p.262.
2
Voicu C. Op. cit., p.165.
3
Ceterchi I., Luburici M. Op. cit., p.353.

123
social-politice se abrogă prevederile referitoare la partide şi la alte organizaţii social-politice din
Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM nr. 3459- XI din 25 august 1989 “Cu privire la
modul provizoriu de înregistrare asociaţiilor obşteşti ale cetăţenilor în RSSM” (abrogare
directă)).
Abrogarea tacită sau abrogarea implicită are loc atunci, când noul act normativ nu
conţine nici o prevedere de abrogare, dar reglementarea pe care o cuprinde se îndepărtează şi se
deosebeşte de reglementările din actele normative vechi, încât acestea nu se mai pot aplica.
Deci, legiuitorul le-a abrogat implicit, întrucît, a venit cu o nouă reglementare.
b) Ajungerea la termen. Cea de-a două modalitate operează în mod excepţional, în
situaţia actelor normative temporare, edictate pentru o perioadă delimitată de timp până la un
anumit termen (o dată calendaristică precizată).
c) Desuetudinea (căderea în desuetudine) – “ieşirea din uz, a nu se mai folosi, a nu mai
fi obţinut, a se perima”1. O normă juridică este căzută în desuetudine, atunci când, deşi ea este în
vigoare nefiind abrogată şi neajungând la termen, nu se mai aplică datorită schimbării condiţiilor
social-economice şi politice care au impus iniţial elaborarea ei2.
§ 4. Acţiunea normei juridice în spaţiu şi asupra persoanelor
Spaţiul şi timpul reprezintă condiţii fundamentale de existenţă a unui fenomen, proces,
obiec3. Frontiera de stat stabileşte limitele spaţiale de acţiune a suveranităţii statului. În
art.1 al Legii privind frontiera de stat a Republicii Moldova se vorbeşte că “...frontiera de stat a
Republicii Moldova este linia ce desparte pe uscat şi pe apă teritoriul Republicii Moldova de
teritoriile statelor vecine, iar în plan vertical delimitează spaţiul aerian şi subsolul statelor
vecine”4. Deci, frontiera de stat stabileşte limitele spaţiale de acţiune a suveranităţii de stat a
Republicii Moldova iar alin (2) art.11 al Codului penal RM stabileşte că “Toate persoanele care
au săvârşit infracţiuni pe teritoriul Republicii Moldova urmează a fi traşi la răspundere penală în
conformitate cu prezentul cod”.
Deci, cât priveşte acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor, modalităţi
foarte strâns împletite, ele sunt legate de două principii esenţiale:
- principiul teritorialităţii normelor juridice, care consacră faptul că norma juridică
acţionează asupra teritoriului statului respectiv;
- principiul personalităţii normelor juridice, care consacră faptul că norma juridică
acţionează asupra cetăţenilor statului respectiv şi străinilor aflaţi pe teritoriul acelui stat.

1
DEX, p.234.
2
Voicu C. Op. cit., p.166.
3
Negru B., Op. cit., p.332.
4
Mihai Gh. C., Motică R., Op. cit., p.42.

124
 În legătură cu aplicarea legii în spaţiu există diferenţieri între reglementările
juridice din domeniul public, comparativ cu cele din domeniul privat. Aceste
diferenţieri sunt explicabile prin faptul că, primele urmăresc, esenţial mente, interesul
general, interesul societăţii, iar celelalte, fără a fi indiferente faţă de interesele societăţii,
privesc, în mod deosebit, interesele particularilor. În consecinţă, în aceste situaţii, pre-
ocupările în domeniile de referinţă sunt sensibil distincte.
Nu mai puţin important este acţiunea legii asupra persoanei, care se înfăptuieşte
diferit, faţă de toţi subiecţii de drept. Dar, sunt două principii fundamentale care acţionează
asupra tuturor persoanelor: a) principiul personalităţii legii; b) principiul egalităţii juridice în
faţa legii.
Cetăţenii acestui stat, străinii şi apatrizii se supun legilor statului respectiv. Dar, sfera
persoanelor pe care le vizează legea poate varia. Aceste persoane pot fi din categorii diferite:
persoane aflate între anumite limite de vârstă, categorii profesionale, gen etc. În acest caz, se
aplică al doilea principiu – egalităţii juridice în faţa legii, care şe-a găsit reflectarea în art.16 al
Constituţiei Republicii Moldova.
Principiile, numite mai sus, nu sunt însă absolute. Necesitatea menţinerii şi dezvoltării
unor relaţii politice, economice, sociale, culturale între state au creat în decursul istoriei anumite
excepţii de la acest principiu - excepţia extrateritorialităţii., care sunt următoarele: a) persoane
care se bucură de extrateritorialitate - imunitatea diplomatică şi regimul juridic al consulilor; b)
regimul juridic al străinilor şi al apatrizilor; c) regimul juridic al cetăţenilor aflaţi în străinătate;
d) recunoaşterea efectelor actelor şi efectelor juridice ale raporturilor juridice încheiate pe
teritoriul altor state1.
A. Înfiinţarea de misiuni diplomatice permanente se realizează prin consimţământul
statelor care stabilesc relaţii diplomatice între ele. Personalul unei misiuni diplomatice se
compune din personalul diplomatic, personalul administrativ şi personalul de serviciu.
Personalul diplomatic beneficiază de imunitate diplomatică care reprezintă ansamblul
drepturilor şi privilegiilor acestora: inviolabilitatea persoanei, imunitate de jurisdicţie, scutire de
impozite şi taxe personale, de taxe vamale sau de alte prestaţii către statul acreditar. În cazul
în care personalul diplomatic săvârşeşte fapte incompatibile cu statutul său şi lezează grav
ordinea de drept, statul acreditar poate să-l declare persoana ”non-grata”, situaţie care atrage
expulzarea celui în cauză.
Întregul regim juridic privitor la relaţiile diplomatice este reglementat de Convenţia de la
Vena încheiată la 18 aprilie 1961, care stipulează următoarele:
- împotriva agentului diplomatic nu pot fi luate măsuri de arestare sau reţinere;
1
Negru B., Op. cit., p. 335.

125
 - documentele, corespondenţa, bunurile mobile, salariile nu pot fi reţinute sau supuse
unei executări silite ori unui sechestru;
- autorităţile statului acreditar trebuie să ia măsurile de protecţie nece sare pentru
apărarea agentului diplomatic împotriva oricăror acte de violenţă fizică sau morală;
- agentul diplomatic se bucură de imunitate, de jurisdicţie administrativă şi civilă (nu
poate fi sancţionat contravenţional, nu poate depune mărturie) iar această imunitate este limitată.
Membrii personalului administrativ şi tehnic, împreună cu familiile lor se bucură de
toate privilegiile şi imunităţile ce se atribuie personalului diplomatic, cu singura excepţie că nu li
se recunoaşte imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă pentru actele săvârşite în afara
exercitării funcţiilor lor oficiale.
Imunităţile diplomatice încetează la momentul în care persoana respectivă părăseşte
teritoriul statului acreditar.
Misiunile consulare sunt înfiinţate în scopul ocrotirii intereselor economice, juridice şi
culturale ale statului care le deschide, ale cetăţenilor săi aflaţi în ţara unde se află deschisă şi
funcţionează consulatul.
Misiunile consulare nu îndeplinesc atribuţii la nivel guvernamental, acestea urmând să
stabilească relaţii şi contacte cu autorităţile locale şi cu guvernul.
Funcţionarii consulari, personalul de specialitate şi auxiliar beneficiază de un
regim de imunităţi mai restrâns decât personalul misiunilor diplomatice (ambasade).
Reieşind din dreptul naţional, menţionăm că, posedă imunitate şi inviolabilitate Preşedintele
Republicii Moldova (art.81 alin. (2), deputaţii Parlamentului Republicii Moldova (art.70 alin. (3),
art.71), regimul special al judecătorilor.
B. Cetăţeanul străin sau persoanele fără cetăţenie aflaţi pe teritoriul unui stat au un regim
juridic, într-o anumită măsură diferit de cel al cetăţenilor statului respectiv. Regimul străinilor se
manifestă, de regulă, sub trei forme:
- regimul naţional, când străinii au aceleaşi drepturi civile ca şi cetăţenii statului de
reşedinţă;
- regimul special, potrivit căruia drepturile străinilor sunt stabilite în mod special prin
legi sau atribute internaţionale;
- regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, potrivit cărui statul de reşedinţă acordă
cetăţenilor unui alt stat aflaţi pe teritoriul său, anumite drepturi, care nu pot fi mai restrânse decât
drepturile acordate cetăţenilor oricărui stat terţ.
C. Cetăţenii Republicii Moldova în străinătate se bucură de protecţia statului (de
exemplu, conform art.18 alin. (1) Constituţiei Republicii Moldova” cetăţenii Republicii Moldova
beneficiază de protecţia statului atât în ţară, cât şi în străinătate”. Desigur că, aflaţi în străinătate,

126
cetăţenii noştri trebuie să se supună şi legilor statului respective. De asemenea, Codul penal
prevede că el se aplică şi infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean din
Moldova.
D. În acţiunea actelor normative cu privire la persoane legile şi celelalte acte normative
se aplică în mod egal faţă de toţi cetăţenii fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică,
limbă, sex, religie, avere, origine socială, apartenenţă politică. Evident că nu toate legile şi
celelalte acte normative privesc automat pe toţi cetăţenii. Există acte normative care prin
conţinutul reglementărilor lor se adresează unor categorii distincte de persoane (de exemplu,
cadrele didactice, personalul sanitar, militarii, funcţionarii publici, mamele cu copii până la trei
ani, femeile gravide, pensionarii etc.).
Studierea şi cunoaşterea aprofundată a principiilor şi modalităţilor acţiunii normelor
juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor au o însemnătate deosebită pentru asigurarea
unităţii şi concordanţei dreptului dintr-o ţară în multitudinea izvoarelor sale, pentru rezolvarea
conflictelor ce pot apărea cu ocazia aplicării sale între diferite acte normative, în spiritul
legalităţii şi justiţiei.

127
 CAPITOLUL IX
Izvoarele dreptului
§ 1. Conceptul izvorului de drept. § 2. Clasificarea izvoarelor dreptului. § 3. Caracteristica izvoarelor
dreptului la etapa contemporană. Obiceiul juridic sau cutuma. Precedentul judiciar şi practica judiciară.
Doctrina. Contractul normativ. Actul normativ. § 4. Actul normativ - principalul izvor de drept

§ 1. Conceptul izvorului de drept

Voinţa socială generală pentru a deveni obligatorie pentru fiecare membru cât şi pentru
întreaga colectivitate umană trebuie exprimată prin norme care vor îmbrăca o anumită formă,
denumită izvor de drept, motiv pentru care în literatura juridică se consideră, în general, ca
noţiunea de izvor şi cea de formă de exprimare a dreptului sunt sinonime.
Noţiunea de izvor de drept are mai multe sensuri:
a. După criteriul raportului dintre conţinut şi formă distingem între izvorul material şi
izvorul formal (juridic) al dreptului. Primul reprezintă totalitatea condiţiilor vieţii materiale şi
spirituale care determină apariţia unei reglementări sau totalitatea condiţiilor materiale de viaţă
ce determină conţinutul voinţei sociale generale. Cel de al doilea reprezintă forma pe care o
îmbracă sau prin care se exteriorizează voinţa socială generală pentru a deveni obligatorie pentru
individ şi colectivitate. La rândul ei formă dreptului poate fi interna, adică ceea ce şi cum se
exprimă reglementarea juridică şi formă externa, adică prin ce se exprimă reglementarea
juridică (respectiv prin lege, decret, hotărâre, etc.).
b. După caracterul sursei normative distingem izvoare directe imediate ale dreptului,
adică forma de exprimare nemijlocită din care deriva normă, aşa cum sunt, de exemplu actele
normative, şi izvoare indirecte sau mediate necuprinse în acte normative dar la care acestea din
urmă fac trimitere incluzându-le într-o formă mijlocită în conţinutul lor aşa cum sunt, de
exemplu, obiceiul, regulile de convieţuire socială, etc.
c. După surse de cunoaştere a dreptului, în sens istoric, distingem izvoare scrise
(documente, inscripţii, etc.) şi izvoare nescrise precum, de exemplu, date arheologice, diferite
tradiţii orale, etc.
Izvorul de drept poate fi definit ca formă specifică care o îmbracă la un moment dat
voinţa socială generală pentru a impune ca obligatorii anumite reguli în modul de desfăşurare a
raporturilor sociale determinată de modul de exprimare (exteriorizare) a regulilor juridice.

§ 2. Clasificarea izvoarelor dreptului1

Expresia izvoare ale dreptului este întrebuinţată atât ca categorie juridică, cât şi ca
categorie istorică. Ca categorie istorică, izvoarele dreptului desemnează documentele în care

1
Negru B., Op. cit., p.295.

128
găsim dreptul diferitor state la diverse etape de dezvoltare istorică (de exemplu: Codul lui
Hammurabi în Mesopotamia, Codul lui Mânu în India, Legea celor XII table la romani etc.). După
cum sa menţionat, noţiunea de izvor este utilizată în mai multe sensuri, cele mai răspândite
sunt: a) izvor material şi izvor formal al dreptului; b) izvor direct şi izvor indirect (mediat) al
dreptului; c) izvor scris şi izvor nescris al dreptului; d) izvor intern şi izvor extern al dreptului; e)
izvor creativ şi izvor interpretativ al dreptului.
Izvoarele materiale ale dreptului sunt determinate şi ca izvoare reale. Ele sunt concepute
ca un sistem de factori sociali, politici, ideologici, materiali, precum şi cadrul natural, social-
politic, uman, dreptul natural şi raţiunea, conştiinţa juridici, starea economică, izvoarele culturale,
ideologice etc., care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din
necesităţile practice de reglementare prin norme juridice a unor relaţii sociale.
Izvorul formal al dreptului se concepe ca formă de adoptare sau sancţionare a normelor
juridice, modul de exprimare a normelor, adică sursa în care normele juridice sunt reflectate.
Izvorul formal caracterizează mijloacele speciale pe care statul le aplică pentru ca voinţa
guvernanţilor să capete un veşmânt juridic, rolul care revine actelor normative.
Izvorul direct al dreptului prezintă modalitatea prin care normele juridice sunt exprimate.
Izvoarele directe ale dreptului sunt considerate actele şi contractele normative.
Indirecte sunt considerate acele izvoare care, pentru a fi considerate juridice, trebuie să fie
validate, sancţionate de o autoritate publică competentă. (de exemplu, obiceiurile normele
elaborate de organizaţii nestatale).
Scrise sunt considerate izvoarele care necesită o formulare strictă, determinată de
principiile legiferării (de exemplu, actul normativ se prezintă totdeauna sub formă scrisă).
Nescrise sunt izvoarele transmise verbal (obiceiul).
Izvorul (formă internă) intern cum sau ce exprimă reglementarea juridică, deci, norma
juridică.
Izvor (formă externă) extern exprimă reglementarea juridică.
Izvoarele creative apar ca un rod al activităţii autorităţilor publice şi răspund cerinţelor de
mobilitate a dreptului ca urmare a dinamicii relaţiilor sociale supuse reglementării juridice.
Izvoarele interpretative apar ca un rezultat al operaţiei logico-raţionale, care are drept scop
lămurirea înţelesului exact al normelor juridice ce se conţin în izvoarele creative.
Putem spune că izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului, adică
modalitatea de instituire sau recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice în
procesul de creare a dreptului.
În literatura juridică sunt propuse şi alte clasificări ale izvoarelor dreptului:

129
 - izvoare fundamentale a unui sistem pozitiv de drept: Constituţii, Principiile Dreptului,
tratatele internaţionale privind drepturile şi libertăţile omului;
- izvoare generale: legile ordinare, codurile;
- izvoare detaşatoare: decretele, ordonanţele guvernamentale, deciziile (oficiale) şi teoriile
juridice (neoficiale);
- izvoare întregitoare: cutuma, jurisprudenţa1.
Alţi autorii reţin următoarea clasificare a surselor formale, în funcţie de izvorul material
al normei se disting: - surse naţionale (normele provin de la autoritatea statală sau din obiceiul
comunităţilor stabilite pe teritoriul statului); - surse internaţionale (norme provenind de la organisme
internaţionale dotate cu putere de reglementare sau cutume internaţionale); - surse străine (surse
ataşate ordinii juridice a unui alt stat)2.
Izvoarele formale ale dreptului impuse de evoluţia de până acum a dreptului sunt
următoarele: a) obiceiul juridic; b) practica judecătorească şi precedentul judiciar; c)
doctrina; d) contractul normativ; e) actul normativ.
§ 3. Caracteristica izvoarelor dreptului la etapa contemporană
3.1. Obiceiul juridic sau cutuma. Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Romanii
numeau obiceiul juridic „mores majorum” (moravurile bătrânilor).. Primele forme de obiceiuri
juridice au apărut în evul mediu în formă de culegeri scrise ale cutumelor, sau ca opere a unor
jurişti având un caracter privat, fie sub forma unor acte cu caracter oficial. Asemenea culegeri au
fost „Oglinda saxonă” (Sachsenspiegel) din 1230 şi „Oglinda şvaba” (Schwabenspiengel) denumită
şi drept imperial (Kaiserrecht) din 1273-1282 în Germania, „aşezămintele lui Ludovic cel Sfânt” din
1270 în Franţa, Pravila Rusă (Ruskaia Pravda) din sec. IX-XIII în Rusia şi altele. În a doua jumătate
a sec. al XIX în Franţa au fost adunate la ordinul Ministerului de Interne cutumele locale. Pentru
recunoaşterea prevederilor cutumelor, în Elveţia s-a statornicit tradiţia ca, anual, ele să fie citite în
adunările ţinuturilor (landsgemeinde) sau al parohiilor. Părţilor în proces li se îngăduia, dacă era
cazul, să dovedească faptul că de la redactarea ei, cutuma s-a modificat sau a încetat.
Un rol deosebit a avut cutuma în perioada timpurie şi apoi de-a lungul feudalismului. Este
cunoscut sub acest aspect jus Valachicum (valah), adică dreptul românilor (valahilor) ca reglementare
obişnuielnică recunoscută în rândul populaţiei atât în ţările Române, cât şi la românii din statele din
jur (Polonia, Ungaria, Serbia, Bulgaria). Odată cu formarea statelor româneşti feudale, jus
Valachicum este recunoscut şi ca „lex terrae”, „consuetudo terrae”, adică Legea ţării sau obiceiul
pământului, ceea ce consfinţeşte legătura acestui drept cu populaţia locală şi teritoriul pe care ea era
aşezată. Într-un document din perioada lui Ştefan al II-lea din Moldova (1445), se arată că un rob

1
Mihai Gh. C., Motica Radu I.,Fundamentele dreptului. Argumentare şi interpretare în drept, Bucureşti, 1999, p. 94
2
Dogaru I., Danişor D., Danişor Gh., Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1999, p.125.

130
tătar, în caz de iertare de robie va avea să trăiască „după legea valahă”. Foarte răspândită a fost
aplicarea cutumei în reglementarea relaţiilor agro-pastorale, principala formă de producţie din
aceea perioadă. Cu timpul se denumeşte „zacon”, legea bătrână, dar diferită de legea scrisă1.
Pentru trecerea unui obicei din sistemul general al normei sociale în sistemul izvoarelor de
drept este necesar respectarea unor momente în conformitate cu interesele pe care le promovează,
puterea de stat:
- de recunoaştere, consacrare şi sancţionare - dându-le forţă juridică - acelora pe care le
consideră utile şi necesare consolidării ordinii de drept;
- de acceptare şi tolerare a acelor care, prin semnificaţia şi importanţa lor nu reclamă
transformarea lor în norme cu caracter juridic, iar prin prevederile lor nu contravin ordinii
de drept şi rânduielilor sociale corespunzătoare;
- de interzicere a acelora care contravin ordinii şi rînduielilor sociale, instituite şi apărate
de puterea de stat.
În concluzie, menţionăm faptul că legea capătă teren în detrimentul obiceiului. Aceasta însă
nu trebuie înţeleasă ca o dispariţie totală a obiceiului. El continuă să existe şi să acţioneze în scopul
reglementării u relaţii sociale, el ţine atât de dreptul public, cât şi de dreptul privat.
3.2. Precedentul judiciar şi practica judiciară este o soluţie dată de instanţă într-un caz
similar anterior. Precedentul judiciar multiplu este ceea ce numim practică judiciară ce prezintă
totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţe. Totalitatea hotărârilor
judecătoreşti pronunţate de către instanţe mai poartă denumirea de jurisprudenţă (jurisprudenţă
=jus (justiţie) + dictio (pronunţare) în sens de stabilire, de creare a dreptului.
Activitatea care urmăreşte soluţionarea problemelor ce apar în relaţiile intersubiective are o
importanţă majoră în dezvoltarea dreptului şi este numită jurisdicţie.
În dreptul roman jurisprudenţa a căpătat o mare importanţă prin intermediul aşa-
numitului drept pretorian. Hotărârile pretorilor şi ale altor magistraţi au devenit obligatorii, la
început, pentru magistratul care le-a dat, apoi, pentru toţi magistraţii.
Practica judiciară are o mare importanţă ca izvor de drept în feudalism. În Europa ea
se afirmă odată cu recepţionarea dreptului. În secolul al XIII-lea au început să apară
diferite colecţii de jurisprudenţa ca, de pildă, reportsurile în Anglia, în Germania, Codul
penal Allgemeines Landrecht din 1794, a prevăzut că „în hotărârile care urmează să fie
pronunţate, nicidecum nu trebuie luate în consideraţie nici părerile oamenilor de ştiinţă,
nici hotărârile precedente aduse de tribunale”. Dispoziţii asemănătoare conţine şi Codul civil
austriac din 1811 2. Unele sisteme de drept, cum ar fi cele de tipul anglo-saxon (Common Law -
1
Istoria dreptului românesc. Bucureşti: Ed. Academiei române, 1980, p 34-36, 172-189, 202-207.

2
Ceterchi I., Luburici M. Op. cit., p.342.

131
Anglia, S.U.A., Canada) apreciază hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti ca izvoare ale
dreptului.
În esenţă, rolul jurisprudenţei constă în interpretarea şi aplicarea legii la cazuri concrete.
Dacă legea se impune instanţelor judecătoreşti prin ea însăşi, hotărârile instanţelor judecătoreşti
constituie un izvor al dreptului doar atunci, când în urma unor repetate soluţii în acelaşi sens, se
revine asupra lor şi sunt considerate ca formând o regulă de drept obligatorie.
Jurisprudenţa îndeplineşte mai multe roluri: a) de a interpreta legea şi de a o aplica
cazurilor concrete ce se prezintă; b) de a completa legea atunci când aceasta nu se pronunţă asupra
unei chestiuni; c) de a adopta legea noilor condiţii de viaţă ale societăţii1.
În ţara noastră practică judiciare nu este considerată ca un izvor de drept. Cu unele rezerve
se acceptă de a fi recunoscute ca izvor de drept hotărârile judecătoreşti ce ţin de unele ramuri ale
dreptului (dreptul civil, dreptul familial, dreptul muncii etc.).
3.3. Doctrina. Dicţionarul limbii române moderne defineşte doctrina ca „totalitatea
principiilor, tezelor, învăţăturilor fundamentale ale unui sistem politic sau ştiinţific”2.
Doctrina este ştiinţa juridică care cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările făcute
de specialişti fenomenului juridic.
Doctrina se manifestă sub diferite forme, cum ar fi: a) tratatele şi cursurile care sunt
expuneri sistematice, în care este prezentată fiecare ramură de drept; b) comentariile care cuprind
interpretările textelor legii; c) repertoriile sistematice sau alfabetice, în special ale hotărârilor
judecătoreşti; d) monografiile, ca lucrări consacrate unor probleme juridice; e) studiile, articolele,
tezele şi altele, elaborate, prezentate în publicaţii ştiinţifice de specialitate3.
Apogeul influenţei doctrinei s-a înregistrat înainte de marile codificări ale dreptului din
Franţa şi Germania din secolul al XIX-lea.
După codificarea napoleoniană urmează o perioadă de stabilitate a dreptului scris şi de
pierdere a poziţiei doctrinei în calitate de izvor al dreptului.
La sfârşitul secolului XIX, doctrina, sub impulsul lui Francois Geny (1861-1954), îşi reia
rolul de apărătoare a jurisprudenţei şi, de multe ori, de inspiratoare a legii. Totuşi doctrina nu
poate fi considerată ca un izvor formal al dreptului, neimpunându-se niciodată în mod general şi
permanent şi în plus neputându-se asigura unitatea de soluţii 4.
3.4. Contractul normativ. Contractul (de la latinescul „contractus” - a strânge) este un
acord încheiat între două sau mai multe persoane fizice ori juridice, din care decurg anumite drepturi
şi obligaţii. Ca act juridic, contractul constituie acordul între două sau mai multe persoane în

1
Văllimărescu Al., Tratat de enciclopedie juridică, Bucureşti, 1999, p.239
2
DEX, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p.313.
3
Popescu S. Teoria generală a dreptului. Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2000, p.159.
4
Văllimărescu Al. Tratat de enciclopedie juridică. Bucureşti, 1999, p.245.

132
scopul de a produce efecte juridice adică acordul naşte, modifică, transmite sau stinge raporturi
juridice.
Contractul rezultă din norme juridice şi se face în strictă conformitate cu ele. Contractul
care stabileşte drepturi şi obligaţii pentru subiecte determinate (spre exemplu, pentru
vânzător şi cumpărător) nu poate fi izvor de drept.
Contractele normative pot opera în aşa domenii, cum ar fi: a) în dreptul constituţional,
în materia organizării şi funcţionării structurii federative a statelor; b) în dreptul muncii şi
securităţii sociale contractul colectiv de muncă este un contract normativ, deoarece, prin
conţinutul său, stabileşte reguli de conduită generală şi obligatorii; c) în dreptul internaţional
public contractul normativ poate fi întâlnit sub forma tratatelor şi acordurilor internaţionale1.
Contractul normativ ca izvor de drept are deosebire de contractele concrete care
stabilesc drepturi şi obligaţii în sarcina subiecţilor, fiindcă el stabileşte norme juridice
obligatorii.
O aplicare largă contractul la avut, ca izvor de drept, în feudalism în reglementarea
raporturilor dintre diferitele stări sau pături sociale sau dintre acestea şi monarh. În acest sens, poate
fi amintită în Anglia Magna Charta Libertatum încheiată între baroni, cavaleri şi răsculaţi şi
regele Ioan fără de Ţară la 15 iunie 1215.
Mai târziu contractul este un important izvor al dreptului constituţional în cazul formării
confederaţiilor sau federaţiilor; prin el se statorniceau principiile fundamentale, convenite de statele
membre în constituirea federaţiei sau statului feudal.
Constituirea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste în 1922 a avut loc în forma juridică
a unui tratat încheiat la conferinţa delegaţiilor Congreselor Sovietelor din RSFSR, Ucrainei,
Bielorusei şi Federaţiei Transcaucaziene, adoptat de către primul Congres unional al Sovietelor
din 30 decembrie 1922, care a intrat, apoi, în cuprinsul Constituţiei URSS din 1924 şi a celei
ulterioare, în prezent se dezbat problemele găsirii unei noi forme democratice de acord între
republicile suverane în cadrul unei comunităţi de state (CSI). Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului (1948), Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (1966), Pactul
internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (1966), Actul final al
Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (Helsinki, 1975), Carta de la Paris pentru o
nouă Europă (1990), Convenţia Europeană a Drepturilor Omului etc. la care a aderat şi Republica
Moldova, constituie acea piatră de temelie ce stă la baza dimensiunii umane a statului nostru.
Conform prevederilor Constituţiei Republicii Moldova, pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care Republica Moldova este parte, constituie un izvor de drept.

1
Negru B., Op. cit., p.305.

133
 În dreptul intern contractul colectiv este un izvor al dreptului muncii, cît priveşte
prevederile sale cu caracter general, se constituie adevărate norme juridice de natură convenţională.
3.5. Actul normativ. Denumirea mai precisă şi completă este acea de act juridic normativ,
pentru a evita confuzia cu actele normative ale unor organizaţii nestatale - statutul unui club sportiv,
bunăoară, care nu au evident, caracter juridic.
În limbajul curent juridic se foloseşte şi forma prescurtată de acte normative - termenul de
lege si într-un sens foarte larg - de drept scris, cuprinzând orice formă a actelor normative.
Categoriile actelor normative: Legile: constituţionale, - legi organice, - legi ordinare.
Hotărârile Parlamentului, Decretele Preşedintelui Republicii, Hotărârile Guvernului,
Ordonanţele Guvernului.
Alte acte normativ: Ordinele, instrucţiunile şi regulamentele ministerelor,
departamentelor şi ale altor organe centrale ale administraţiei de stat, Hotărârile organelor
locale ale administraţiei publice, Actele normative sancţionate de stat.
§ 4. Actul normativ - principalul izvor de drept
În toate sistemele de drept şi în toate ţările există mai multe categorii de acte juridice
normative constituite în sistem ierarhizat, locul principal ocupîndu-1 legea.
Actul juridic normativ defineşte toaie formele sub care apar normele juridice edictate de
organele statului - lege, decret, hotărâre ş. a.
Caracteristice pentru actele normativ-juridice sunt următoarele trăsături generale1:
1. Ele sunt acte ale activităţii de elaborare a dreptului de către stat (organele sale) şi
includ prescripţii juridice obligatorii cu caracter general prioritar la conduita oamenilor şi
organizaţilor - normele juridice, precum şi prescripţiile privind instituirea, modificarea sau
suspendarea acţiunii (anularea) normelor juridice.
2. Actele normativ-juridice îşi extind acţiunea nu asupra unui raport concret şi nu asupra
unui cerc individual concret de raporturi, ci asupra unui sau altui tip de raporturi sociale şi
asupra tipului de acţiuni ale oamenilor, care alcătuiesc conţinutul lor.
3. Actele normativ-juridice sunt adresate oricărui subiect ce participă la aceste relaţii,
pot fi aplicate în mai multe rânduri, adică de fiece dată când e vorba de tipul respectiv de raporturi
şi îşi menţin acţiunea, indiferent de faptul dacă au apărut sau au încetat raporturile individuale
prevăzute în acest caz.
Categoriile actelor normative:
Legile. Termenul „lege” este folosit în sensul larg (lato sensu) şi în sensul îngust (stricto-
sensu) al cuvântului. În sensul larg, prin lege se înţelege orice act normativ elaborat de autorităţile
publice.
1
Negru B., Op. cit., p.306.

134
 În sens restrâns al cuvântului, termenul „lege” desemnează actul normativ care emană de
la organul legislativ (Parlament). Parlamentul Republicii Moldova, singurul deţinător al puterii de
a reglementa prin lege relaţiile sociale, emite în exercitarea acestei puteri categorii de legi: - legi
constituţionale, - legi organice, - legi ordinare.
1. Legile constituţionale ocupa primul loc în ierarhia legilor. Etimologic, cuvântul
„constituţie” provine de la latinescul „constitutio”, ceea ce în traducere înseamnă „aşezarea cu
temei”, „starea unui lucru”. Primele constituţii au fost adoptate în 1787 în SUA, în Europa în
1791, la început în Polonia, apoi în Franţa.
Constituţia se deosebeşte de alte legi sub mai multe aspecte şi anume: - din punct de vedere
al obiectivului lor; - din punct de vedere formal; - din punct de vedere al forţei juridice1.
Constituţiile cuprind modalităţile de organizare a puterii: forma, regimul politic, sistemul
autorităţilor publice, principiile fundamentale ale sistemului electoral etc.
Din punct de vedere formal, constituţiile şi legile constituţionale sunt supuse unor
proceduri speciale de adoptare şi modificare. În Republica Moldova, Parlamentul este în drept să
adopte o lege constituţională după cel puţin 6 luni de la data prezentării iniţiativei corespunzătoare.
Legea se adoptă cu votul a două treimi din deputaţi.
În concluzie: constituţia este acea lege care, având forţă juridică superioară celorlalte legi,
reglementează în baza celor obţinute, structurile economice şi formele proprietăţii, organizarea de
stat, statutul juridic al omului şi cetăţeanului şi consfinţeşte perspectiva politicii interne şi externe
a statului.
2. Legile organice. Legile organice ocupă locul secund în ierarhia legilor. Conform alin. (3)
al art. 72 al Constituţiei RM, „Prin lege organică se reglementează: sistemul electoral; organizarea
şi desfăşurarea referendumului; organizarea şi funcţionarea Parlamentului; organizarea şi
funcţionarea Guvernului; organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Consiliului
Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a contenciosului administrativ; organizarea
administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală;
organizarea şi funcţionarea partidelor politice; modul de stabilire a zonei economice exclusive;
regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; regimul general privind raporturile de
muncă, sindicatele şi protecţia socială; organizarea generală a învăţământului; regimul general al
cultelor religioase; regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război; infracţiunile, pedepsele şi
regimul executării acestora; acordarea amnistiei şi graţierii; celelalte domenii pentru care, în
Constituţie, se prevede adoptarea de legi organice; alte domenii pentru care Parlamentul consideră
necesară adoptării de legi organice”.

1
Arseni Al., Drept constituţional şi instituţii politice. vol. I, tratat elementar, Chişinău, 2005; Negru B., Op. cit.,
p.310.

135
 Legile organice se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor aleşi după cel puţin două lecturi.
3. Legile ordinare. Per a contrario reglementarea celorlalte domenii nesupuse prin lege
organică se face prin legi ordinare. Prin legi ordinare se reglementează orice materie care ţine de
domeniul legilor constituţionale sau organice, rămânând Parlamentului puterea de a decide când o
materie necesită reglementare legislativă.
Procedura de adoptare a legilor ordinare este mai accesibilă unde este necesar votul unei
majorităţi simple, numărul deputaţilor prezenţi la dezbaterea proiectului de lege.
Legea se adoptă după o anumită procedură strict stabilită (de Constituţie, Regulamentul
Parlamentului etc.) şi a cărei respectare este obligatorie, ca o condiţie a validităţii ei. Procedura de
adoptare a legii cunoaşte ca momente distincte şi precis determinate: a) iniţiativa legislativă, b)
dezbaterea proiectului de lege, c) votarea şi adoptarea legii (în ipoteza existenţei instituţiei
referendumului, adoptarea legii presupune şi aprobarea ei prin referendum), d) promulgarea, e)
publicarea.
a) Iniţiativa legislativă reprezintă dreptul de a propune şi supune organului legiuitor un
proiect de lege cu obligaţia acestuia de a se pronunţa asupra lui, înscriindu-1 pe ordinea sa de zi.
Drept de iniţiativă legislativă, o au persoanele sau organele anumit stabilite.
b) Proiectele de lege sunt examinate de către comisiile permanente ale Parlamentului
Republicii Moldova. Dezbaterea proiectului începe cu ascultarea expunerii de motive prezentată
de iniţiator şi a raportului comisiei permanente competente care a examinat proiectul.
c) Urmează, apoi, discuţia pe articole după care se trece la votarea proiectului de lege
în întregime.
d) După adoptarea de către Parlament, urmează promulgarea. Promulgarea are
semnificaţia de a constata existenţa textului autentic al legii din care se desprinde dispoziţia de a o
publica şi consecinţa că ea este executorie, activă, intră în vigoare.
Promulgarea nu este un vot al Preşedintelui, legea există deja, fiind adoptată de Parlament.
e) Publicarea într-o publicaţie legislativă oficială, într-un anumit termen de la adoptare
pentru cunoştinţă publică. În ţara noastră legile se publică în Monitorul oficial al Republicii
Moldova sub semnătura Preşedintelui Republicii Moldova, împreună cu Decretul de punere în
aplicare.
În caracterizarea legilor este cunoscută şi clasificarea lor: 1) după sfera de cuprindere a
relaţiilor sociale: generale, speciale şi excepţionale; 2) după criteriul reglementării juridice: legi
cu caracter civil, penal, administrativ, financiar etc.; 3) după criteriul conţinutului lor: legi
materiale şi procedurale.
În definirea sferei de cuprindere a actelor normative subordonate legii, trebuie să se aibă în
vedere următoarele: a) aceste acte să fie în conformitate cu legile (inclusiv Constituţia,

136
evident), să nu conţină dispoziţii contrare acestora; b) ele nu pot da reglementări primare sau în
domenii a căror reglementare este prevăzută a fi dată prin lege; c) să se înscrie în limitele
competenţei materiale şi teritoriale ale organului de la care emană; d) să respecte ierarhia
forţei juridice a actelor superioare faţă de cele inferioare; e) să fie date în forma şi cu procedura
prevăzută pentru fiecare din ele.
4. Hotărârile Parlamentului sunt o categorie de acte normative cu pondere de
reglementare restrânsă, prin ele se soluţionează situaţii concrete cu un caracter aplicativ, individual
şi nu normativ. În mod excepţio ele pot conţine reguli de conduită generale şi obligatorii. Doar în
aceste cazuri ele sunt izvoare de drept.
5. Decretele Preşedintelui Republicii Preşedintele Republicii Moldova emite decrete
obligatorii pentru executare pe întreg teritoriul statului. Decretele se publică în Monitorul Oficial
al Republicii Moldova”. În majoritatea absolută a cazurilor decretele Preşedintelui sînt, în
principiu, acte concrete, individuale, cu character aplicativ (de numiri în funcţie, de conferire a
decoraţiilor şi titlurilor d onoare, de acordări şi avansări în grade militare etc). În practica
internaţională se întâlnesc decrete-legi. Emiterea lor presupune situaţii politice tranzitorii
intervenite în urma unor lovituri de stat, a unei revoluţii, a unor demisii „în bloc” a autorităţilor
legislative şi executive ale statului şi până la constituirea pe cale lega a unui nou edificiu
instituţional.
6. Hotărârile Guvernului. Ca regulă ele sunt acte aplicative care se referă la aplicarea
legii lor emise de Parlament. În unele cazuri hotărârile pot fi acte normative „pentru organizarea
executării legilor” (vezi alin. (2) al art. 102 al Constituţiei), hotărârile Guvernului cu caracter
normativ întotdeauna sunt acte subordonate legii.
7. Ordonanţele Guvernului. Reprezintă actul normativ emis de puterea executivă care
conţine norme juridice ce ţin de legile ordinare. Ele intră în vigoare la data publicării, fără a fi
promulgate. Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului.
8. Alte acte normative.
Ordinele, instrucţiunile şi regulamentele ministerelor, departamentelor şi ale altor
organe centrale ale administraţiei de stat se adoptă în baza prevederilor al legii, decretelor,
hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului. Ele se adoptă şi în mod excepţional.
Hotărârile organelor locale ale administraţiei publice, în măsura în care au caracter
normativ, sunt de asemenea, izvoare de drept, cu scopul aplicării legilor, ele asigură executarea
atribuţiilor de interes local ale autorităţilor menţionate.

137
 Actele normative sancţionate de stat – actele normative ale organizaţiilor obşteşti, ale
colectivelor de muncă etc., care au fost înregistrate cu acordul preventiv al statului sau după
aprobarea respectivă de către competente ale statului1.
Alte izvoare ale dreptului. Statul creează regulile, prin intermediul actelor private, care
sunt adoptate de diverse formaţiuni sociale („corporaţii intermediare"). După scopul pe ca
urmăresc, aceste corporaţii pot fi: Corporaţii cu caracter economic (societăţile comerciale,
cooperaţiile etc.); Corporaţii cu caracter social (sindicatele, fundaţiile caritabile etc. Corporaţii cu
caracter educativ, sportiv sau cultural (şcolile, instituţiile ştiinţifice, asociaţiile sportive etc.);
Comunităţile ideologice şi religioase2.

1
În literatura juridică nu există o părere unitară despre actele normative sancţionate de stat ca izvor de drept.
2
Dogaru I., Dănişor D., Dănişor Gh. Op. cit., p.147.

138
 CAPITOL X. Raportul juridic
§ 1. Conceptul, premisele, tipurile şi trăsăturile raportului juridic. Conceptul raportului juridic. Premisele de
apariţie a raportului juridic. Tipurile de raporturi juridice. Trăsăturile raporturilor juridice. § 2. Structura
raportului juridic. Clasificarea subiectelor raporturilor juridice. Conţinutul raportului juridic. Drepturile
subiective şi clasificarea lor. Obiectul raportului juridic. § 3. Conceptul şi tipurile faptelor juridice. Conceptul
faptului juridic. Clasificarea faptelor juridice. Conceptul, trăsăturile şi clasificarea actelor juridice.
Clasificarea actelor juridice civile. § 4. Condiţiile de valabilitate şi nulitatea actelor juridice. Condiţiile de
valabilitate. § 5. Noţiunea de capacitate juridică. Capacitatea juridică în dreptul civil. Noţiuni generale
despre capacitatea juridică. Noţiunea şi caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.
Noţiunea şi caracteristicele juridice ale capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice.

§ 1. Conceptul, premisele, tipurile şi trăsăturile raportului juridic

1.1. Conceptul raportului juridic. Ca sistem al normelor juridice, dreptul are menirea de a
reglementa conduita oamenilor în relaţiile interindividuale şi în planul vieţii sociale, în conformitate
cu interesul general şi valorile admise. În relaţiile lor reciproce, normate juridic, oamenii trebuie să se
comporte după prescripţiile normelor juridice.
Această comportare se concretizează în stabilirea şi îndeplinirea unor drepturi subiective şi a
obligaţiilor anexate acestor drepturi, astfel încât relaţiile dintre oameni iau forma specifică a
raporturilor sau relaţiilor juridice.
Spre deosebire de raporturile politice şi morale care îşi extrag conţinutul din impactul
normelor politice ori etice asupra conduitei umane, raporturile juridice iau fiinţă prin acţiunea
dreptului. Prescripţiile normative, exprimate în mod general, impersonal, se materializează în raporturi
juridice determinate: participanţii devin purtători sau titulari ai unor drepturi şi, corelativ, obligaţii
juridice1.
Prin urmare, raportul juridic este o relaţie socială reglementată prin intermediul normelor
juridice2.
„Raportul juridic reprezintă o legătură socială între participanţi determinaţi, reglementată
de norma juridică, susceptibilă de a fi apărată pe calea coerciţiunii statale şi caracterizată prin
existenţa drepturilor şi obligaţiilor juridice, şi care prezentăm următoarele precizări privind
definirea raportului juridic 3:
- raportul juridic se deosebeşte de alte categorii de raporturi sociale prin faptul că
legătura socială dintre participanţi este reglementată de o normă juridică;
- raportul juridic reprezintă principala formă de realizare a dreptului, pentru că,
prin intermediul său, prescripţiile cuprinse în normele juridice sunt traduse în viaţă;
- raportul juridic se naşte în momentul în care intră în acţiune norma juridică;
- raportul juridic reprezintă axul de legătură dintre norma juridică (regulă generală;
tipică, impersonală şi obligatorie) şi viaţa socială, realitatea concretă;
1
Ceterchi I., Lubuhci M. Op cit., p.358.
2
Boris N., Op. cit., p.444.
3
Vocu C., Op. cit., p.237.

139
 - raportul juridic obligă oamenii (participanţi direcţi) să se comporte în maniera pe care o
prevede norma juridică;
- raporturile juridice cunosc o mare varietate, datorită diversităţii relaţiilor sociale ce
sunt supuse reglementării juridice;
- raportul juridic este cel care conferă participanţilor drepturi şi obligaţii corelative,
exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor sunt garantate prin intervenţia forţei de
constrângere a statului.
Faţă de aceste împrejurări putem defini raportul juridic ca un. raport social, constituit pe
baza normelor juridice în vigoare, în care participanţii (subiectele) apar ca titulari de drepturi şi
obligaţii, drepturi ce pot fi realizate la nevoie cu ajutorul organelor de stat.
1.2. Premisele de apariţie a raportului juridic. Pentru ca un raport juridic să poată apare
şi să se desfăşoare este nevoie de existenţa unor premise. În general se consideră că aceste premise
sunt: 1. Norma juridică; 2. Subiectele de drept (premise generale, abstracte); 3. Faptele juridice
(premisă specială, sau concretă).
1. Norma juridică reprezintă principala premisă a raportului juridic întrucât ea va
determina atât capacitatea juridică a celor ce participă la un raport, va determina conţinutul acestui
raport, va descrie şi împrejurările care declanşează un raport juridic. Rolul normei juridice este
atât de mare încât uneori, raportul juridic este definit ca o „normă juridică în acţiune”.
Dar nu toate norme generează raporturi juridice. Nu generează raporturi juridice
normele prohibitive, adică normele care impun abţinerea de la anumite acţiuni. Fără crearea şi
desfăşurarea nemijlocita a unor raporturi juridice se realizează şi unele norme de drept
constituţional, care consacră drepturi şi libertăţi fundamentale (libertatea cuvântului, a presei, a
întrunirilor, inviolabilitatea persoanei ş. a. m. d.).
În literatura de teoria dreptului s-a mai subliniat şi faptul că în situaţii determinate pot să
apară raporturi de drept şi în lipsa unei norme juridice (Analogia legii şi analogia dreptului).
Celelalte premise - subiectele de drept, faptele juridice - se află, la rândul lor, în strânsă
interdependenţă cu norma juridică.
În cele mai multe cazuri, raportul juridic ia naştere, se modifică ori încetează, numai dacă
intervine un fapt juridic care să provoace acţiunea normei, fapt care împreună cu norma însăşi
reprezintă premisele ori condiţiile raportului juridic.
2. Subiecţii de drept. Din punct de vedere etimologic, cuvântul „raport” implică o
relaţie, o legătură între cel puţin două subiecte. De aceea, subiectele raportului juridic vor fi
tratate şi ca unul din elementele raportului juridic1.

1
Ceterchi I., Lubuhci M., Op.cit, p. 362.

140
 3. Faptul juridic. O premisă esenţială a apariţiei sau stingerii unui raport juridic o formează
faptul juridic. Faptul juridic reprezintă o împrejurare care are efecte juridice, care creează,
modifică sau stinge raporturi juridice.
Clasificarea faptelor juridice. În funcţie de caracterul lor voliţional sau în mod
tradiţional faptele juridice se clasifică în două mari categorii, în evenimente şi acţiuni
Alături de evenimente şi acţiuni, mai dobândesc caracter juridic şi actele, care poartă, prin
esenţa lor denumirea de acte juridice, destinate modificărilor în statutul juridic al persoanelor Aceste
modificări se fac fie pe cale generală (prin legi, şi statute cu caracter normativ), fie pe calea unor acte
individuale (cum sunt convenţiile sau alte genuri de contracte).
A. Evenimentele sunt acele fapte juridice care se produc independent de voinţa omului,
dar ale căror rezultate produc consecinţe juridice numai dacă norma de drept prevede acest
lucru.
În această categorie se includ fenomenele naturale - calamităţi, naşterea, moartea etc. Ele
sunt nişte procese ce se dezvoltă independent (uneori împotriva) voinţei oamenilor (de exemplu,
naşterea este un eveniment)
B. Acţiunile, spre deosebire de evenimente, sunt manifestări de voinţă ale oamenilor
(încheierea unui contract, ridicarea unei construcţii etc.). Această categorie a faptelor juridice se
caracterizează, înainte de toate, prin faptul că sunt săvârşite de om.
Acţiunile la rândul lor pot fi: săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (actele
juridice); fără intenţia de a produce efecte juridice. Acţiunile săvârşite fără intenţia de a produce efecte
juridice se împart în: acţiuni licite (de exemplu: găsirea unui lucru, ce constituie obiect al dreptului
de proprietate ce aparţine altei persoane); acţiuni ilicite ( de exemplu, dacă cel ce a găsit bunul nu îl
restituie (faptă ilicită), proprietarul are dreptul de a-1 revendica).
Locul cel mai important în cadrul faptelor juridice îl constituie actele juridice.
C. Acţiunile juridice licite săvârşite cu scopul de a produce efecte juridice poartă
denumirea de acte juridice.
Actul juridic constă în manifestarea de voinţă care are ca intenţie producerea, prin
respectarea legii, a efectelor juridice.
Noţiunea de act juridic are mai multe înţelesuri: în limbajul curent sensul de ”înscris
doveditor” . În acest sens sunt acte juridice: o decizie de numire în post, o chitanţă primită în urma
achitării unei sume de bani, o declaraţie a unui martor, un contract scris de vânzare-cumpărare a
unui televizor ş.a.m.d. În limbaj juridic, tehnic, noţiunea de act juridic poate desemna o manifestare
de voinţă a unui organ de stat competent, care elaborează şi adoptă un act ce constituie un izvor de
drept, fie o manifestare de voinţă cu intenţia de a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic

141
concret ( în acest sens actul juridic este cel mai important şi cel mai frecvent izvor al raporturilor
juridice).
Actul juridic care cuprinde reguli generale este numit act juridic normativ, iar cel de
aplicare este numit simplu, act juridic individual (de aplicare).
1.3. Tipurile de raporturi juridice. După natura lor, raporturile juridice se clasifică în mod
corespunzător ramurilor de drept cărora le aparţin, respectiv constituţionale, administrative,
financiare, civile, penale, etc., existând o legătură intrinseca între natura normei juridice (lege
civilă, penală, administrativă, etc.) şi natura sau felul raporturilor generate de regulă de conduită.
Cu privire la acest aspect este însă de subliniat faptul ca nu există o identitate absoluta, pe de o
parte între natura izvorului de drept şi natura normelor reglementate, iar pe de altă parte, nici
între natura izvorului de drept şi cea a raporturilor juridice generate în temeiul actului de
reglementare. Astfel, de exemplu, legea este întotdeauna un act de drept constituţional prin
conţinutul normelor sale poate fi izvor nu numai al dreptului constituţional ei şi al celui civil,
penal, administrativ, etc. Alte ori, există o identitate de natura juridică între izvorul de drept şi
raportul juridic generat în temeiul sau, în care sens, de exemplu legea electorală este un act de
drept constituţional ce conţine norme constituţionale ce stau la bază unor raporturi de drept
constituţional. Tot astfel, o hotărâre guvernamentală este un act de drept administrativ ce poate fi
un izvor al dreptului civil sau financiar generând raporturile respective în meserie de locaţiune
sau închiriere ori de impozite de taxe.
După conţinutul lor raporturile juridice pot fi de drept material şi de drept procedural
sau procesual. Primele sunt drepturi de substanţa ce vizează drepturi şi obligaţii cu conţinut
patrimonial sau nepatrimonial, specifice părţilor din raport, în timp ce ultimele apar în legătura
cu formă pe care trebuie sa o îmbrace activitatea juridică de conţinut pentru a produce efectele
scontate, în special în legătura cu acţiunea organelor de stat, guvernând procesul de elaborare şi
executare a actelor juridice de exemplu, procedură legislativă, procedură executării silite ori
procesul tragerii la răspundere a celor vinovaţi de încălcarea legii de exemplu procedură
judiciara (civilă şi penală).
1.4. Trăsăturile raporturilor juridice. Trăsăturile raportului juridic reprezintă ansamblul
însuşirilor caracteristice ale acestora şi în conformitate cu care respectivele relaţii au un caracter
social, voliţional şi ideologic.
Raporturile juridice sunt o categorie a raporturilor sociale întrucât reprezintă relaţii ce se
stabilesc exclusiv între oameni fie luaţi individual fie organizaţi, neputându-se forma în afara
societăţii şi a căror conţinut este reglementat prin norme juridice. Deci nu orice relaţie socială
reprezintă un raport juridic, dar orice raport juridic este întotdeauna şi o relaţie socială.

142
 a) Caracterul social al raportului juridic nu este alternat de faptul ca unele din aceste
relaţii pot viza bunuri materiale sau lucruri ori de ocrotire a mediului înconjurător, întrucât
respectivele relaţii de proprietate sau de ordin ecologic nu se stabilesc între titularul dreptului de
proprietate şi bunul aflat în proprietatea sa şi nici între titularul obligaţiei de protecţie a mediului
biologic şi natura, ci aceste relaţii se stabilesc între oamenii, luaţi individual sau organizat, cu
privire la bunuri, sau cu privire la natura.
Pe de altă parte, anumite raporturi cu caracter exclusiv juridic, formal, cum sunt cele
procesuale sau procedurale formate în cadrul judecăţii, deşi nu au corespondent în viaţă socială
(pe care să-l îmbrace în forme juridice), întrucât vizează aspecte de tehnică aplicării dreptului au
şi ele un caracter social, deşi nu decurg din condiţiile vieţii sociale în mod direct. Totuşi deoarece
aceste raporturi contribuie la eficienţa practica a realizării dreptului material (de conţinut), care
în mod evident are un caracter social, atunci când acesta din urmă este încălcat aspectele social-
juridice ne apar în poziţia părţilor de proces, din drepturile şi obligaţiile lor procedurale, din
conţinutul şi modul de aplicare al sancţiunii, inclusiv exercitarea constrângerii de stat.
b) Raportul juridic este un raport ideologic. Într-adevăr, dacă raporturile materiale
formate în societate, cum sunt, relaţiile economice, se formează independent de voinţa oamenilor
având un caracter obiectiv, raporturile juridice, întocmai ca şi cele politice, morale sau religioase,
trec, înaintea formării lor, prin conştiinţa oamenilor, fiind raporturi ideologice (materiale), ce ţin
de conţinutul de idei al suprastructurii sociale.
Caracterul ideologic al relaţiilor juridice faţă de toate celelalte raporturi sociale constă în
faptul ca ele sunt reglementate de către voinţa de stat, prin mijlocirea normei de drept care, la
rândul ei, exprimă ideologia socială majoritară, adică interesul social general promovat în mod
organizat şi filtrat prin conştiinţa juridică a legiuitorului. Acelaşi caracter este evidenţiat şi în
procesul de realizare a dreptului de către organele de stat, atunci când acesta caută sa stabilească
voinţa reală cuprinsa în actul normativ.
c) Raporturile juridice au un caracter istoric deoarece reflecta şi definesc într-o măsura
chiar mai mare decât regulă, tipul istoric de drept, caracterul democratic sau al sistemului juridic
aplicat de o societate la un moment dat, pentru că spre deosebire de normă juridică, ce poate fi în
aparenţa democratica şi progresista, relaţia juridică concreta şi modul de realizare a dreptului,
dezvăluie esenţa reală a acestuia, contradicţie flagranta dintre litera şi spiritul legii.
De aceea raporturile juridice concrete, ce reprezintă modul practic de aplicare a legii, pot
influenţa hotărâtor dezvoltarea socială în măsura în care reglementarea normativă este de acord
cu legile şi nevoile sociale, dar totdeauna pot deveni o frâna în calea dezvoltării când există un
dezacord de conţinut între realitate şi expresia ei juridică abstractă, din normă, şi, mai ales,
concreta, cea din raportul juridic format.

143
 d) Raporturile juridice au un caracter voliţional 1, întrucât sunt relaţii bazate pe legi,
decurgând în desfăşurarea lor din voinţa legiuitorului, dar şi din voinţa părţilor aflate în relaţia
drept concret. În primul rând, această voinţa aparţine statului care a edictat normă, prefigurând în
abstract raporturi juridice posibile sau virtuale, în care vor putea intra părţile. În al doilea rând,
cele mai numeroase raporturi juridice apar ca urmare a voinţei părţilor între care se stabileşte
relaţia, contractuală. Voinţa părţii este prezenta chiar în cadrul raporturilor de răspundere (civilă-
penală) în care autorul faptei ilicite nu a urmărit sau chiar a evitat formarea raportului, dar
acţionând cu vinovăţie (cu intenţie sau culpa) a declanşat incidenţa legii.
Caracterul dublu voliţional al raporturilor juridice nu trebuie confundat cu caracterul
bilateral sau contractual al unor categorii de raporturi juridice concrete în care apar două părţi cu
interese contrare (la vânzare-cumpărare, la împrumut, la încheiere etc.) deoarece tot un dublu
caracter voliţional are şi raportul juridic, chiar fără consimţământul celeilalte părţi, în cazul
testamentului, sau chiar împotriva voinţei acestuia, în cazul actelor de impozitare.
Există şi raporturi juridice, puţine la număr, lipsite frecvent de acest dublu caracter
voliţional, mai ales cele ale căror declanşare sau desfiinţare este ocazionată de evenimente
naturale, cum sunt, decesul omului sau producerea unor calamităţi. Într-adevăr, în aceste situaţii
raporturile de succesiune şi cele generate de asigurarea obligatorie prin efectul legii a unor
bunuri nu se formează ca urmare a voinţei subiectelor şi ca urmare voinţei exclusive a
legiuitorului ce atribuie unor evenimente o anumită semnificaţie juridică. În acest caz voinţa
părţilor se manifesta cu prilejul exercitării drepturilor subiective şi a îndeplinirii obligaţiilor ce
formează şi conţinutul respectivelor raporturi juridice concret.
§ 2. Structura raportului juridic
O bună cunoaştere a raportului juridic impune cercetarea elementelor, părţilor sale
constitutive. Structural, raporturile juridice includ în sine: subiectele raportului juridic;
conţinutul raportului juridic; obiectul raportului juridic
A. Subiectele raportului juridic. Privit ca raport social, raportul juridic are ca subiecte
oamenii, consideraţi individual sau ca participanţi la anumite organizaţii.
La încheierea unui raport juridic sunt necesare cel puţin două persoane, care se numesc
subiecte ale raportului juridic.
Concepţia modernă a dreptului reprezintă omul fiind singurul participant la raportul juridic
în calitate de subiect. Există situaţii în care normele de drept au în vedere pagube provocate de
animale sau de lucruri stabilind răspunderi sau prohibiţii în conduita oamenilor în relaţiile lor
reciproce cu privire la bunuri sau animale. În aceste situaţii codul civil stabileşte că pentru fapta

1
Voicu C., Op. cit., p. 239; Negru B., Op. cit., p.445.

144
animalului răspunde proprietarul sau cel care se serveşte de animal, iar pentru prejudiciile cauzate
prin ruina edificiului răspunde proprietarul edificiului.
În alte raporturi juridice fiecare subiect este deopotrivă titular de drepturi şi obligaţii.
Deci, putem face concluzia, că numai oamenii pot fi subiecte ale raportului juridic fie în
mod individual, ca persoane fizice, fie organizaţi în diverse grupuri, ca subiecte colective de drept.
1.2. Clasificarea subiectelor raporturilor juridice1. Subiectele raporturilor juridice se clasifică
în:
a) subiecte individuale - persoane fizice şi
b) subiecte colective, care sunt următoarele: 1) persoanele juridice; 2) statul; 3) organul de
stat; 4) unităţile administrativ-teritoriale; 5) instituţiile de stat; 6) organizaţiile cooperatiste şi alte
forme asociative asemănătoare; 7) organizaţii, asociaţii, partide politice; 8) subiecte colective
atipice.
a) Subiecte individuale (persoana fizica).
Persoana fizică (individul) poate fi subiect al raportului juridic ca cetăţean, apatrid,
străin. În cazurile cele mai frecvente ca subiecte ale raportului juridic sînt cetăţenii statului.
Pentru a fi subiect de drept persoana fizică trebuie să aibă capacitate juridică, care este
fixată prin lege.
Numim capacitate juridică aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea
drepturi şi obligaţii în cadrul raportului juridic.
Capacitatea juridică este reglementată de normele juridice în cadrul fiecărei ramuri de drept.
Putem distinge o capacitate juridică civilă, penală, administrativă ş. a. m. d.
Capacitatea juridică este de două feluri: - capacitatea juridică generală; - capacitatea
juridică specială.
a) Capacitatea juridică generală reprezintă posibilitatea generală a cetăţeanului de a fi
titular de drepturi şi obligaţii.
b) Capacitatea juridică specială înseamnă posibilitatea unor categorii de persoane de a
crea anumite raporturi juridice. Astfel, de exemplu, o capacitate juridică specială au
deputaţii, întotdeauna au capacitate juridică specială formele organizaţionale, organele de stat în
special, determinată de legea care le reglementează competenţa.
În dreptul public, capacitatea juridică a organului este denumită competenţă.
Capacitate juridică specială o au organizaţiile, deoarece ele sunt create pentru un anumit scop.
În anumite ramuri de drept se face o distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu. Aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul unor raporturi juridice constituie
capacitatea de folosinţă. Se dobândeşte, din momentul naşterii şi însoţeşte persoana umană până la
1
Popa N., Op., cit., p. 193.

145
sfârşitul vieţii. Aptitudinea persoanei de a-şi exercita şi de a-şi asuma obligaţii producând acte
juridice reprezintă capacitatea de exerciţiu.
Nu dispun de capacitatea de exerciţiu, presupunându-se că nu au discernământ, alienaţii
sau debilii mintali, persoanele puse sub interdicţie legală sau juridică, minorii sub 14 ani.
Capacitatea de exerciţiu deplină se dobândeşte, referitor la persoanele fizice, din momentul
îndeplinirii vârstei majoratului. Minorilor de peste 16 ani le este recunoscută o capacitate de
exerciţiu restrânsă, deci posibilitatea de a încheia anumite acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a
părinţilor sau tutelarului.
b) Subiectele colective ale raportului juridic
Subiectele colective ale raportului juridic sunt diversele organizaţii (societăţi comerciale,
ministere, judecătorii, parlament) inclusiv statul. În materia dreptului civil subiectul colectiv de drept
este mai precis definit sub forma persoanei juridice.
1) Persoana juridică - sunt colective de oameni având un patrimoniu distinct de cel al
statului, şi al persoanelor fizice care îl compun, o organizare de sine stătătoare şi un scop în
acord cu interesul obştesc Ele se manifestă ca subiecte de drept civil, comercial, de dreptul
muncii, financiar ş.a. Persoana juridică reprezintă un subiect de drept cu o largă arie de
răspundere în circuitul juridic.
Persoanele juridice sunt subiecte distincte în raporturile juridice de drept civil sau în cele
de drept comercial.
Principalele categorii de persoane juridice: a) societăţile comerciale, regiile autonome,
companiile etc. sunt subiecte de drept în raporturile de drept privat; b) instituţiile de învăţământ,
ştiinţă, cultură, sănătate care funcţionează pe bază de finanţare bugetară: organele statului pot
participa la raporturi juridice de drept privat, care nu au nici o legătură cu realizarea
competenţelor lor; c) organizaţiile cooperatiste (meşteşugăreşti, de consum, de credit) intră în
raporturi juridice ca subiecte distincte în scopul desfăşurării activităţilor lor de bază; d) alte
organizaţii nestatale (sindicate, uniuni de creaţie, organizaţii de tineret, de sport, educaţie etc.)
participă ca subiecte într-o mare varietate de raporturi juridice.
Organele statului apar uneori ca persoane juridice în raporturi care sînt legate de
realizarea competenţei sale (de exemplu, raporturile în care intră o instanţă de judecată cu o
cooperativă în vederea efectuării reparaţiei mobilierului din sala de judecată).
Specificul subiectelor colective care au capacitate juridică este acela că participă la
raporturi juridice ca persoane egale în drepturi cu cealaltă parte a acestora.
2) Statul - subiect de drept. Statul participă în calitate de subiect de drept atât în
raporturi juridice interne, cât şi în raporturi juridice de drept internaţional.

146
 În dreptul intern statul apare ca subiect de drept în raporturile juridice de drept
constituţional, în raporturile de cetăţenie, raporturi juridice de drept constituţional prin
intermediul cărora se realizează federaţia precum şi în raporturile statului privit ca întreg şi
unităţile administrativ - teritoriale.
În raporturi juridice civile el se manifestă ca subiect de drept prin intermediul
Ministerelor economiei şi a finanţelor şi prin organele sale financiare teritoriale.
În raporturile juridice de drept internaţional: a) statul constituie subiectul principal al
dreptului internaţional în virtutea situaţiei sale de entitate politică suverană; b) fiecare stat
participă, în condiţii de deplină egalitate în drepturi la raporturile interstatale, situaţie care
implică drepturi şi obligaţii egale în orice domeniu al cooperării internaţionale; c) fiecare stat
se bucură de personalitate internaţională, a cărei respectare de către toate statele constituie o
obligaţie unanim acceptată;
3) Organele statului - subiecte de drept. Organele de stat se manifestă ca subiecte de
drept în nume propriu, ca instituţii ale puterii legislative, executive şi judecătoreşti, în
raporturile de drept constituţional, administrativ, drept procesual civil şi penal, dar şi în
diferite raporturi civile, de dreptul muncii precum şi în raporturi financiare, de dreptul
familiei 1.
Specific pentru participarea organelor de stat în raporturi juridice este faptul că
drepturile lor faţă de celelalte subiecte constituie, în acelaşi timp şi obligaţii ale lor faţă de stat
şi ele au următoarele competenţe: a) să exercite rolul conducător al statului în domeniul
respectiv; b) să soluţioneze problemele privind temeinicia legală a pretenţiilor unor subiecte de
drept faţă de altele; c) să aplice forţa de constrângere a statului în situaţiile şi potrivit procedurilor
pe care legea le stabileşte; d) să restabilească ordinea de drept încălcată; e) să recupereze
prejudiciile produse participanţilor la raporturile juridice.
4) Unităţile administrativ-teritoriale ca subiecte de drept. Unităţile administrativ
- teritoriale (municipiul, oraşul şi comuna) au capacitate juridică, drepturile şi obligaţiile
lor fiind exercitate şi respectiv îndeplinite de către primărie.
5) Instituţiile de stat desfăşoară o activitate neproductivă fiind finanţate, de regulă,
de la bugetul de stat (muzeele, teatrele, spitalele, şcolile, căminele şa.).
6) Organizaţiile cooperatiste şi alte forme asociative - subiecte de drept. Aceste
organizaţii având scop patrimonial, sau nepatrimonial, acţionează pe baza legii, urmărind o
anumită finalitate.

1
Santai I., Op. cit, p.98.

147
 2.2. Conţinutul raportului juridic. Drepturile subiective şi clasificarea lor. Conţinutul
raportului juridic este format din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor pe care le au
subiecţii în cadrul raportului.
Abordarea problemei implică definirea noţiunii de drept subiectiv şi pe cea de obligaţie.
a) Dreptul subiectiv (facultas agendi). Putinţa subiectului activ de a pretinde subiectului
pasiv să întreprindă acţiunea propusă sau impusă, sau să se abţină de a face ceva, aşa cum
părţile au înţeles că trebuie sa se comporte, atunci când au intrat în raportul juridic, este
denumită în dreptul privat drept subiectiv.
De aici putem face concluzia, că dreptul subiectiv poate fi conceput fie ca o putinţă
(facultate) de a face ceva (facultas agendi), fie ca o pretenţie ca altul să îndeplinească ceva în
virtutea unei obligaţii (pretesa).
Putinţa subiectului activ de a pretinde subiectului pasiv să întreprindă acţiunea propusă
sau impusă, sau să se abţină de a face ceva, aşa cum părţile au înţeles că trebuie sa se
comporte, atunci când au intrat în raportul juridic, este denumită în dreptul privat drept
subiectiv.
Dreptul subiectiv permite titularului său: - să ia o anumită atitudine faţă de dreptul său,
de exemplu, să se folosească de el; - să pretindă o atitudine corespunzătoare din partea
subiectului obligat; - să poată apela la calea statală pentru apărarea dreptului său.
În doctrina generală a dreptului, precum şi în ştiinţele de ramură, s-au adoptat diferite criterii şi
moduri de clasificare a drepturilor subiective:
a) După ramura de drept care le prevede, drepturile subiective se clasifică în: - drepturi
constituţionale, - drepturi civile, - drepturi penale, - drepturi administrative, - drepturi de
dreptul muncii, - drepturi familiei, - drepturi comerciale, etc.
O clasificare reţinută de dreptul constituţional este: - drepturi private; - drepturi publice; -
drepturi politice.
Drepturile private sunt reglementate de dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei
Drepturi publice au o natura umană şi pentru dezvoltarea şi manifestarea lor au nevoie de o
societate mai mult sau mai puţin dezvoltată. Din această categorie fac parte libertatea cuvântului,
presei, conştiinţei, libertatea de cult
Drepturile politice asigură participarea la puterea publică: dreptul de a alege şi de a fi ales şi
ele implică întotdeauna o condiţie de capacitate1.
b) După provenienţă drepturile subiective se împart în trei mari categorii (după Fr. Rigaux):
drepturi fundamentale, care derivă din apartenenţa la societatea umană a fiecărui individ
(dreptul la viaţă, demnitate, libertate etc.); drepturi care decurg din inserţia individului în viaţa

1
Lupu Gh., Avornic Gh., Teoria generală a dreptului, studiu introductiv, Ed. Lumina, Chişinău, 1997.

148
socială (dreptul la nume, la domiciliu etc.); drepturi care derivă din însăşi voinţa indivizilor
(dreptul de a încheia contracte).
c) După gradul lor de opozabilitate, se disting: drepturi absolute, cărora le corespunde
obligaţia tuturor subiectelor de a le respecta (dreptul la viaţă, dreptul de proprietate); drepturi relative,
care sunt opozabile unei anumite persoane (dreptul cumpărătorului de a dobândi bunul este opozabil
faţă de vânzător - persoana căreia i-a achitat preţul bunului).
d) După conţinutul lor, drepturile subiective pot fi împărţite în: - drepturi patrimoniale,
care au un caracter economic, şi drepturi nepatrimoniale al căror conţinut nu poate fi, în general,
exprimat în bani.
La rândul lor, drepturile patrimoniale se împart în: - drepturi reale şi drepturi de creanţă.
Dreptul real este acel drept patrimonial în virtutea căruia titularul său îşi poate exercita
prerogativele asupra unui bun fără concursul altcuiva.
Dreptul de creanţă este acel drept patrimonial în virtutea căruia subiectul activ, numit
creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva1.
Drepturile nepatrimoniale se împart în: drepturi care privesc existenţa şi integritatea
persoanei; drepturi care privesc identificarea; drepturi care decurg din creaţia intelectuală.
e) După drepturile lor subiective civile în conformitate cu criteriul corelaţiei dintre drepturi
se pot distinge: drepturi principale şi drepturi accesorii2.
g) După gradul de certitudine conferit titularilor, drepturile civile se împart în: pure şi simple
şi drepturi afectate de modalităţi3.
Facem concluzia, că dreptul subiectiv poate fi conceput ca o putinţă (facultate) de a face
ceva (facultas agendi) şi ca o pretenţie ca altul să îndeplinească ceva în virtutea unei obligaţii

(pretesa)4.
Celălalt element al conţinutului raportului juridic îl formează obligaţia.
b) Obligaţia juridică. Prin obligaţie, în sens juridic, se înţelege îndatorirea pe care subiectul
raportului juridic trebuie să o îndeplinească şi pe care cealaltă parte să o pretindă pe baza normelor
juridice.
Obligaţia poate consta în a da, a face sau a nu face ceva.
Obligaţiile pot fi clasificate după mai multe criterii.

1
Beleiu Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil român, Subiectele dreptului civil, Ed. Şansa, Bucureşti,
1992, p.73.
2
Rauschi Ş., Drept civil, Partea generală, Persoana fizică, Persoana juridică, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993, p.
54-55.
3
Manoliu J., Durac Gh., Drept civil, Drepturile reale principale. Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1994, p.25.
4
Popa N., Op. cit., p. 198.

149
 A. După obiectul lor pot fi: a) obligaţia de a da, a face sau a nu face - obligaţia de a da
(îndatorirea de a transmite sau constitui drepturi reale); obligaţia de a face (îndatorirea de a
executa o lucrare, de a preda un lucru); obligaţia de a nu face (obligaţia debitorului de a se abţine
de la anumite acţiuni). b) obligaţii pozitive şi negative - obligaţiile pozitive constau dintr-o
acţiune a debitorului (a da, a face); obligaţiile negative constau într-o abstentaţiune a credi-
torului (a nu face); c) obligaţii de rezultat şi obligaţii de diligentă - obligaţia de rezultat are ca
obiect un rezultat determinat şi este considerată ca realizată doar dacă rezultatul urmărit a fost
atins. De exemplu, obligaţia de a preda un lucru; obligaţia de diligentă constă în obligaţia
debitorului de a-şi atinge scopul raportului juridic prin depunerea străduinţelor, a tuturor
diligentelor pentru atingerea rezultatului dorit.
B. În funcţie de opozabilitatea lor, obligaţiile pot fi: a) obligaţii obişnuite (care formează
regula, fiind opozabile faţă de părţi); b) obligaţii opozabile terţilor sunt cele legate de un bun în care
creditorul îşi poate realiza dreptul său numai cu concursul titularului actual al dreptului real asupra
aceluiaşi bun şi care, la rândul lui, este ţinut de îndeplinirea unei obligaţii preexistente (de exemplu, cel ce
cumpără un bun trebuie să respecte o închiriere anterioară a acestuia de către fostul titular al dreptului de
proprietate asupra bunului); c) obligaţii reale sunt cele ce revin deţinătorului de bunuri importante
pentru societate (de exemplu, obligaţia ce revine celui ce deţine o pictură din patrimoniul
naţional).
C. După criteriul sancţiunii aplicabile, obligaţiile se clasifică în: a) obligaţii perfecte, a
căror executare este asigurată în cazul neexecutării ei de către debitor, prin acţiune în justiţie; b)
obligaţii imperfecte, sau naturale, sunt acelea pentru a căror executare debitorul nu poate cere
executarea silită, însă dacă au fost executate de bună voie, debitorul nu mai are posibilitatea de a
cere restituirea prestaţiei (o plată achitată după prescripţie, obligaţiile de întreţinere între rude
neprevăzute de lege etc.).
2.3. Obiectul raportului juridic. Drepturile şi obligaţiile din raporturile juridice determină
atitudinea pe care părţile trebuie sa o aibă şi la care pot fi obligate în cadrul raportului juridic. De
exemplu cel care are intenţia de a împrumuta, de a dona sau de a vinde trebuie să se manifeste în
acest sens oferind valorile respective, iar cealaltă parte va accepta oferta întrând în relaţia
juridică respectivă. Din acest moment al stabilirii raportului juridic comportamentul părţilor este
determinat de poziţia pe care le-o conferă prerogativele sau îndatoririle rezultate. Cum sunt
raporturile juridice şi raporturi sociale, adică relaţii între conduite umane, obiectul acestora îl
reprezintă acţiunile şi inacţiunile pe care titularii lor le întreprind sau le pot întreprinde ori la care
sunt obligaţi a le săvârşi, după cum sunt subiecte active sau pasive.
Aşadar, obiectul raportului juridic se defineşte ca fiind conduită pe care trebuie sa o aibă
părţile din relaţia juridică concret stabilita în conformitate cu drepturile şi obligaţiile ce le revin.

150
 Conduita poate consta dintr-o atitudine activă (acţiunea de a da, a face) sau dintr-una
pasivă (inacţiune sau acţiunea de a nu face). Considerarea obiectului raportului juridic care fiind
însăşi conduite părţilor deriva din legătura raportului cu normă de drept care ea însăşi este o
regulă de conduită prin dispoziţia sa. Prin raportul juridic concret se urmăreşte realizarea normei
juridice, legătura dintre relaţia concreta şi regulă, conformitatea sau neconformitatea fiind dată
de conduită părţilor faţă de regulă instituita, mai precis de dispoziţia continuată de această, ceea
ce explica şi interdependenţa dintre dreptul obiectiv şi cel subiectiv. Drepturile şi obligaţiile
părţilor decurg ca o consecinţa logică a conduitei pe care subiectele trebuie sa o aibă.
Nederularea necorespunzătoare a conduitei determină încălcarea drepturilor şi neîndeplinirea
obligaţiilor. Dacă subiectele cu drepturile şi obligaţiile lor reprezintă elemente statistice ale
raportului juridic, obiectul constituie elementul dinamic, deoarece două elemente sunt condiţii
ale intrării în relaţia juridică, iar ultimul respectiv, conduită de urmat, derularea raportului însăşi
(de exemplu la vânzare-cumpărare, predarea bunului şi plată preţului, la împrumut remiterea
debitului sau restituirea lucrului, etc.).
Conduită părţilor, constituind obiectul raportului juridic, poate viza cele mai diferite
valori pe care normă le consacra, le promovează şi faţă de care conduită umană se manifesta într-
un fel sau altul. Uneori aceste valori au şi o expresie materială, chiar pecuniară, ca în raporturile
patrimoniale, existând, în acest caz, un obiect secundar, material al raportului juridic. Cu toate
acestea conduită părţilor cu privire la bunul în cauza nu se confunda cu bunul, relaţia
stabilindu-se între subiecte cu privire la bun. Alteori conduită din raportul juridic concret nu
vizează bunuri materiale ci valori nemateriale, de exemplu, raporturile dintre deputat şi alegator
sau dintre inculpat şi instanţă de judecată. Existenţa unui bun material cu privire la care se
stabileşte relaţia juridică uşurează identificarea conduitei pe care o urmează sau trebuiau sa o
urmeze părţile, fără a se ajunge la o identitate între bun şi conduită.
În diferitele ramurii de drept sunt stabilite în mod specific trăsăturile pe care trebuie sa le
întrunească raportului juridic. Astfel, de exemplu în dreptul civil obiectul trebuie sa fie
determinat sau determinabil, posibil, moral, licit şi un fapt personal al debitorului. Uneori
raportul juridic are un singur obiect, aşa cum este cazul actelor civile unilaterale (testamentul)
sau actelor de autoritate (administrative, procesuale), acestea din urmă fiind emise atât fără
consimţământul celeilalte părţi, dar chiar împotriva voinţei acesteia. În cazul contractelor
sinalagmatice (de vânzare-cumpărare) există un dublu obiect întrucât conduită sau prestaţia unei
părţi constituie cauza determinată a contraprestaţiei celeilalte părţi şi invers (dau ca să dai, vând
pentru că se cumpără, cumpăr pentru că se vinde, etc.).

151
 Obiectul raporturilor juridice se poate defini ca reprezentând anumite acţiuni pe care
titularul dreptului subiectiv le efectuează sau le poate pretinde şi pe care celălalt subiect este
obligat a le săvârşi sau a se obţine de a le săvârşi.
Cunoaşterea obiectului raportului juridic are o importanţa teoretica deoarece ajuta la
stabilirea naturii juridice şi a specificului relaţiei în cauza, iar sub aspect practic ea permite
stabilirea exacta a conduitei pe care părţile trebuie sa o aibă în respectivul raport juridic, a
modului în care şi-au îndeplinit sau nu obligaţiile şi realizat ori nu drepturile. În procesul de
aplicare al dreptului, în mod benevol sau prin constrângere, se urmăreşte asigurarea conformării
conduitei părţilor la conduită prescrisă de dispoziţia normei, adică determinarea şi realizarea
exacta a obiectului raportului juridic.
Obiectul raporturilor juridice dintr-un sistem de drept democratic nu pot viza conduite
care urmăresc oprimarea sau dominarea economica ori politica a persoanelor, conduitei imorale
sau cele care lezează onoarea şi demnitatea umană. De aceea obiectul raportului juridic dintr-un
astfel de sistem de drept trebuie sa fie nu numai strict legal, ci el trebuie sa reflecte concordantă
intereselor părţilor cu interesele generale ale societăţii.
§ 3. Conceptul şi tipurile faptelor juridice
3.1. Conceptul faptului juridic. Evenimentele din natură şi societate precum şi diversele
acţiuni omeneşti care vizează viaţă socială şi relaţiile dintre indivizii umani sunt împrejurări
reale cunoscute sub termenul generic de fapte. Privite prin prismă dreptului există numeroase
fapte indiferente reglementării juridice sau fapte nejuridice, neproducătoare de efecte juridice ori
de drepturi şi obligaţii, precum şi faptele cărora normele de drept le conferă valoare juridică prin
efectele lor constând în drepturi şi susceptibile de realizare, la nevoie, prin constrângerea de stat.
Formă judiciara privita în mod izolat nu este suficientă, singură sa deplaseze raportul
juridic, concret, trebuind pentru această sa mai intervină anumite împrejurări sau fapte care sa
determine incidenţa regulii de drept în vederea producerii, modificării şi desfiinţării drepturilor şi
obligaţiilor concrete. Aceste împrejurări sunt prevăzute şi descrise în ipoteza normei iar
producerea lor determină intrarea sau ieşirea din relaţia juridică, motiv pentru care ele
(împrejurările) sunt considerate împreuna cu normele şi subiectele de drept adevărate condiţii
prealabile ale raporturilor juridice.
Astfel, de exemplu, deşi în reglementarea instituţiei vânzării-cumpărării se prevede ca
vânzătorul are obligaţia predării lucrului şi dreptul la primirea preţului, iar cumpărătorul are
obligaţia achitării preţului şi dreptul de a primi bunul, totuşi raportul juridic nu se formează până
la intervenţia contractului de vânzare-cumpărare, ca urmare a manifestării de voinţa sau a
consimţământului părţilor, deşi cele două subiecte, ca şi regulă de conduită, există având chiar
intenţia nemanifestată însă de a vinde şi cumpăra. Tot astfel, sancţiunea cu amenda

152
contravenţională nu poate interveni până când nu s-a săvârşit abaterea administrativă sau fapta
ilicită prevăzuta de lege. În sfârşit, succesiunea nu se poate deschide iar dreptul la moştenire nu
se naşte dacă nu a intervenit faptul morţii titularului unui patrimoniu.
După cum s-a arătat nu toate evenimentele sau faptele din natura ori societate produc
efecte juridice, respectiv generează, modifică şi desfiinţează raporturi juridice, adică drepturi şi
obligaţii, ci numai faptele determinate de lege. De aceea unele fapte au semnificaţie juridică
(decesul unei persoane în materia succesiunii ori căsătoria în dreptul familiei) în timp ce alte
fapte naturale sau sociale (eclipse solare, logodna) nu au semnificaţie pe planul dreptului.
Producerea efectului juridic nu este un rezultat decurgând din natura intrinseca a unui fapt sau
fenomen ci expresia voinţei legiuitorului motiv pentru care unul şi acelaşi fapt poate avea sau nu
semnificaţie juridică. Astfel, de exemplu, distrugerea naturală a unui lucru nu produce efecte
juridice, dar dacă această este proprietatea cuiva faptul are drept consecinţa încetarea dreptului
de proprietate a titularului. Dacă distrugerea vizează un bun asigurat mai operează şi dreptul la
despăgubire pentru cel care şi-a asigurat bunul, iar dacă acţiunea este rezultatul unei fapte ilicite
mai intervine şi răspunderea juridică a autorului abaterii. În mod similar, activitatea în comun a
mai multor persoane este, în general, lipsita de efecte juridice, dar dacă ea se finalizează într-o
lucrare de artă, ştiinţifică sau într-un bun dobândeşte semnificaţie juridică deoarece da naştere la
dreptul de coautor sau de coproprietate.
Faptele juridice se definesc, ca reprezentând împrejurările care, potrivit normelor
juridice, determină apariţia, modificarea şi desfiinţarea raporturilor juridice, respectiv a
drepturilor şi obligaţiilor care le alcătuiesc conţinutul.
Faptul juridic odată produs are o existenţa obiectivă întocmai ca şi dreptul obiectiv care-l
reglementează, indiferent ca este determinat de o cauza naturală sau de o acţiune umană,
producând consecinţele juridice legal prevăzute, ori de câte ori împrejurarea prevăzuta normativ
s-a realizat, în acest context putem considera ca întregul sistem de drept nu este altceva decât un
ansamblu de reglementări ce urmăreşte, după caz, promovarea sau prohibirea de fapte juridice,
în funcţie de sistemul de valuri consacrate şi apărate.
3.2. Clasificarea faptelor juridice. Faptele juridice în sensul larg al noţiunii - se pot
clasifică după prezenta sau absenţa manifestării de voinţa a omului în producerea (iar nu în
recunoaşterea) lor în evenimente şi acţiuni, criteriu utilizat mai ales şi în mod frecvent de
dreptul civil.
Evenimentele sunt acele împrejurări care se produc independent de voinţa omului dar
cărora legea le conferă efecte juridice în urmă declanşării lor (de exemplu scurgerea timpului în
materia prescripţiei, moartea în materia succesiunii, degradarea naturală a unui bun asigurat,
etc.).

153
 Acţiunile sunt acele împrejurări rezultat al activităţii umane cărora legea le atribuie efecte
juridice. Ele se clasifică, la rândul lor, în licite şi ilicite. Acţiunile ilicite sunt fapte ale omului
săvârşite de acesta fără intenţia de a produce efecte juridice, fiind interzise de lege, iar
producerea lor este sancţionată ca atare (faptul penal sau infracţiunea, delictul civil, abaterea
contravenţională, etc.)1.
Acţiunile licite în acord cu legea se divid în acte juridice şi în fapte juridice licite. Actele
juridice sunt manifestări de voinţa săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (legea,
contractul, hotărârea judecătorească), dar numai actul juridic individual este, de regulă, generator
de raporturi de drept concrete.
Faptele licite sunt activităţi umane săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice dar
nefiind în contradicţie cu legea sunt permise, producând consecinţe recunoscute pe planul
dreptului.
Faptele licite şi cele ilicite se reunesc în categoria faptelor juridice în sens restrâns
deoarece, spre deosebire de actele juridice, nu se întemeiază pe o voinţă juridică intenţionată. Ele
pot constă din acţiuni (comisive) ca, de exemplu, gestiunea de afaceri, furtul, sau din acţiuni
(omisive) ca, de exemplu, neîmplinirea obligaţiei legale de întreţinere, refuzul de plată a
debitului prescris.
O altă clasificare a faptelor juridice, în sens larg se face în acte juridice şi fapte material-
juridice (în sens restrâns). Ultimele se divid în evenimente (naturale) şi acţiuni (ale omului),
care, la rândul lor, pot fi licite sau ilicite. Această clasificare se justifică mai ales în acele ramuri
de drept în care, spre deosebire de dreptul civil, evenimentele ocupă un loc mai puţin important
faţă de actele juridice aşa cum este cazul actelor de putere cu rol hotărâtor în dreptul
constituţional, administrativ, financiar, procesual civil sau penal, etc.
Faptele juridice se mai pot clasifică după ramură de drept ce le reglementează în fapte
civile (delicte civile), fapte penale (contravenţii), etc.
Utilizând criteriul influenţei lor asupra raportului juridic distingem fapte constitutive,
modificatoare şi extinctive de drepturi şi obligaţii. Astfel, săvârşirea unei infracţiuni da naştere
raportului juridic penal cu multiple obligaţii pentru autorul faptei. Împlinirea termenului de
prescripţie duce la înlăturarea răspunderii penale. Faptul morţii este constitutiv pe plan
succesoral, dând naştere la drepturi şi obligaţii în persoana moştenitorului, şi extinctiv în plan
familial, conducând la încetarea unor raporturi specifice (de căsătorie, de întreţinere, etc.).
În categoria faptelor modificatoare a raporturilor juridice putem exemplifică în cazul
dreptului penal circumstanţele care pot atenua sau pot agrava răspunderea penală (scuza
provocării şi starea de beţie anume promovată în vederea comiterii).
1
Ceterchi I., Luburici M. Op. cit. p.375.

154
 După gradul lor de complexitate, distingem fapte juridice simple şi fapte juridice
complexe. În cazul celor dintâi prin simpla producere a faptului decurg şi consecinţele juridice,
ca de exemplu, din şi de faptul naşterii se leagă dobândirea capacităţii juridice şi calitatea de
subiect de drept în cazul celor din urmă este necesara întrunirea cumulativă a mai multor condiţii
pentru producerea integrală a efectelor juridice. De exemplu, pentru ca moştenirea testamentară
sa devină operanta trebuie, printre altele, sa existe un testament, sa intervină decesul testatorului
şi să se producă acceptarea succesiunii.
3.3. Conceptul, trăsăturile şi clasificarea actelor juridice. Conceptul de act juridic este
un concept general, obţinut printr-un proces de abstractizare şi generalizare a caracterelor
comune diferitelor acte pe care le subsumează. Faţă de marea varietate a actelor juridice pe care
le cuprinde, este necesar şi util ca acest concept să fie privit şi analizat şi sub aspectul
categoriilor de elemente care, în totalitatea lor, îi dau conţinut.
Pentru o definiţie corectă şi completă actului juridic se impune luarea în considerare a
următoarelor elemente:
1. actul juridic este o manifestare de voinţă, este deci, în primul rând rezultatul unei
hotărâri lăuntrice, rezultatul unui proces volitiv;
2. scopul exprimării manifestării de voinţă îl constituie producerea de efecte juridice
(este elementul care diferenţiază actul juridic de faptul juridic săvârşit fără intenţia de a produce
asemenea efecte);
3. efectele juridice avute în vedere trebuie să privească naşterea, modificarea sau
stingerea unor raporturi juridice concrete, element care deosebeşte actele juridice ale diferitor
ramuri de drept.
În general, actele juridice sunt definite ca manifestări de voinţă apte de a produce
consecinţe juridice, respectiv de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic.
Asemenea acte sunt de natură a produce modificări în lumea fizică sau intelectuală, motiv
pentru care ele se mai numesc acte materiale (de exemplu, prestarea unor servicii, vânzarea unui
bun, executarea unei lucrări, elaborarea unei invenţii etc.).
Din cele menţionate mai sus se poate construi o definiţie proprie a actului juridic având
următorul conţinut: actul juridic este manifestarea de voinţă în scopul de a produce efecte
juridice, adică de a crea, a modifica sau a stinge un raport juridic în temeiul şi în limitele
stabilite de lege.
Concepţia de act juridic este rezultatul unui proces de generalizare şi abstractizare a
trăsăturilor comune tuturor actelor juridice care se întâlnesc.

155
 Datorită regimului juridic diferit pe care îl au diferite categorii de acte juridice, atât în
literatura de specialitate cât şi în practica judecătorească s-a considerat necesar şi util să se facă
clasificarea actelor juridice.
La baza clasificării actelor juridice stau criterii variate cum ar fi numărul părţilor între
care se încheie actul, conţinutul, cauza, forma, modul de executare, efectele actelor etc..
3.4. Clasificarea actelor juridice. Locul cel mai important în cadrul faptelor juridice îl
constituie actele juridice.
Actul juridic constă în manifestarea de voinţă care are ca intenţie producerea, prin
respectarea legii, a efectelor juridice.
Actele juridice sunt foarte variate, fapt pentru care, în vederea stabilirii corecte a
regimului lor juridic, sunt structurate în mai multe categorii după diferite criterii:
1. după numărul voinţelor exprimate: - acte juridice unilaterale (testamentul), bilaterale
(actul de vânzare-cumpărare), multilaterale (contractul de societate).
2. după amploarea efectelor juridice produse: acte juridice normative (legea), individuale
(hotărârea judecătorească).
3. după forma pe care o îmbracă: acte formale sau solemne (căsătoria), consensuale
(vânzarea-cumpărarea).
4. după forţa juridică: acte juridice oficiale (sentinţa judecătorească), neoficiale (o chitanţă ce
atestă un împrumut).
5. după ramura de drept: acte de drept constituţional, de drept civil, de drept administrativ
ş.a.m.d.
§ 4. Condiţiile de validitate şi nulitatea actelor juridice
4.1. Condiţiile de validate. Prin condiţii de validitate ale actului juridic trebuie să se
înţeleagă toate cerinţele sau elementele prevăzute de lege sau stabilite de părţi pentru validitatea
actului juridic. Condiţiile de validitate ale actului juridic se clasifică după mai multe criterii.
După reglementările de bază pe care ni le oferă doctrina juridică, condiţiile esenţiale pentru
validitatea convenţiilor sunt:
a) capacitatea de a contracta;
b) consimţământul valabil al părţii care se obligă;
c) un obiect determinat;
d) o cauză licită.
În literatura juridică condiţiile esenţiale de validate a actului juridic au fost desemnate şi
prin termenul de elemente esenţiale.

156
 În cel mai general mod putem evidenţia două grupe de condiţii care se referă la
valabilitatea actului juridic, şi anume: 1. condiţiile legate de consimţământul persoanei; 2.
condiţiile legate de forma actului juridic.
De asemenea actul juridic este valid nu numai când obiectul este determinat, ci şi atunci
când acest obiect este doar determinabil, iar în ceea ce priveşte cauza nu este suficient ca să fie
numai licită, ci în plus, trebuie să fie reală şi corespunzătoare regulilor de morală.
În afara condiţiilor arătate mai sus, o condiţie esenţială pentru validitatea actelor juridice
o constituie forma pentru actele formale sau solemne.
Pe lângă condiţiile esenţiale, actul juridic poate cuprinde şi condiţii neesenţiale sau
întâmplătoare, a căror lipsă nu poate influenţa validitatea actelor juridice
În sfârşit, condiţiile actului juridic se mai pot clasifica în funcţie de sancţiunea ce
intervine în caz de nerespectare a lor, în: a) condiţii de validitate a căror nerespectare se
sancţionează cu nulitatea actului, şi b) condiţii de eficacitate a căror nerespectare priveşte doar
eficacitatea actului, fără a se răsfrânge asupra validităţii actului juridic.
a) Capacitatea de a încheia actul juridic. Capacitatea de a încheia acte juridice este una
din condiţiile de fond, esenţială pentru validitatea actelor juridice.
Prin capacitate de a încheia acte juridice se înţelege aptitudinea subiectului de drept de
a deveni titular de drepturi şi obligaţii, prin încheierea de acte juridice. Concepută în acest fel,
capacitatea de a încheia acte juridice se înfăţişează ca o parte, a capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice sau juridice, în sensul posibil de a avea drepturi şi obligaţii, precum şi ca o
premisă a capacităţii de exerciţiu, alături de discernământ, de a dobândi drepturi subiective şi
obligaţii prin încheierea de acte juridice.
Capacitatea juridică este aptitudinea generală şi abstractă a unei persoane de a dobândi
drepturi şi de a-şi asuma obligaţii în cadrul raporturilor juridice. În principiu, capacitatea juridică
este unică. Părţile por dobândi drepturi ori îşi pot asuma obligaţii fie prin participare directă la
raporturi juridice, fie prin reprezentanţii lor legali sau desemnaţi.
În ceea ce priveşte persoanele juridice regula capacităţii de a încheia acte juridice este
subordonarea principiului specialităţii, capacitatea de folosinţă fiind consacrată prin art.29 din
Codul civil conform căruia: „persoana juridică are capacitate juridică de folosinţă potrivit
scopului activităţii ei”.
Toate actele juridice care nu sunt încheiate în vederea realizării scopului persoanei
juridice, sunt sancţionate cu nulitatea.
b) Nulitatea actului juridic. Nulitatea este acea sancţiune de drept, care lipseşte actul
juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă; nulitatea
intervine în cazul în care nu se respectă condiţiile de valabilitate ale actului juridic.

157
 În lipsa unei definiţii a nulităţii actelor juridice în legislaţie, literatura de specialitate
abundă în definiţii, care, însă, au numitor comun şi anume acela că, nulitatea este o sancţiune
care intervine când se încalcă o dispoziţie legală, cu ocazia încheierii unui act juridic.
Nulitatea este acea sancţiune care intervine după încălcarea normei de drept, lipsind actul
juridic de efectele urmărite la încheierea lui.
Pentru o mai bună înţelegere a nulităţii este necesar să o delimităm de alte cauze de
ineficacitate a actului juridic precum ar fi: rezoluţiunea, rezilierea, caducitatea, revocarea.
Delimitarea presupune cunoaşterea conceptelor în cauză, semnalând asemănările şi
deosebirile de regim juridic dintre ele. Nulitatea reprezintă lipsirea de efecte a unui act juridic
încheiat cu nerespectarea normelor privind condiţiile de valabilitate - nulitate-rezoluţiune.
Rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract, dintr-o dată pentru neexecutare culpabilă a
obligaţiilor de către una din părţi.
Nulitate-reziliere. Rezilierea este încetarea – desfacerea unui contract sinalagmatic, cu
executare succesivă, pentru neexecutarea culpabilă de către una din părţi. Între nulitate şi
reziliere există, în esenţă, aceleaşi asemănări şi deosebiri ca în cazul nulitate-rezoluţiune, cu
menţiunea că efectele, de data aceasta, nu sunt retroactive, ci numai pentru viitor.
Nulitate-caducitate. Caducitatea este o cauză de ineficacitate constând în faptul că
lipseşte actul juridic de orice efecte datorită intervenirii unor cauze ulterioare încheierii sale şi
independent de voinţa autorului actului.
Nulitate-revocare. Revocarea desemnează acea sancţiune care constă în înlăturarea
efectelor actului juridic, datorită ingratitudinii ori neexecutării culpabile a sarcinii.
Nulitatea, ca instituţie de drept civil, urmăreşte atât un rol preventiv, cât şi unul represiv.
Prin urmare, nulitatea urmăreşte atât o funcţie preventivă, cât şi una sancţionatorie.
Funcţia preventivă – constă în efectul inhibitoriu pe care îl exercită asupra subiectelor de
drept, tentate să încheie actul juridic cu nerespectarea condiţiilor sale de valabilitate. Funcţia
sancţionatorie – presupune tocmai înlăturarea efectelor contrare legii. Această funcţie, de mijloc
de garanţie a principiului legalităţii apare ca mijloc de asigurare a respectării ordinii publice şi
bunelor moravuri.
Teoria nulităţii actelor juridice clasifică aceste acte, în raport de mai multe criterii, astfel:
în funcţie de natura interesului ocrotit – general sau individual – de către dispoziţia legală,
încălcată cu ocazia încheierii actului juridic distingem: nulitate absolută; nulitate relativă.
Nulitatea absolută este sancţiunea ce intervine în caz de nerespectare, cu ocazia
încheierii unui act juridic, a unei norme de drept care ocroteşte un interes general, public.
Nulitatea absolută juridică survine doar în baza temeiurilor prevăzute de lege, care
operează în toate cazurile în care lipseşte una din condiţiile de valabilitate ale actului juridic, şi

158
anume: când consimţământul a lipsit datorită unei erori obstacol; când părţile nu au avut
capacitate de folosinţă; când obiectul a lipsit, a fost ilicit sau contrar regulilor de conveţuire
socială; când cauza a lipsit, a fost falsă, ilicită sau imorală; când forma cerută de lege pentru
validitatea actelor formale (solemne) nu a fost respectată; când actul juridic s-a încheiat în frauda
legii.
Nulitatea relativă este sancţiunea ce intervine în cazul de nerespectare, cu ocazia
încheierii unui act juridic, a unei norme de drept care ocroteşte un interes particular, privat.
Nulitatea relativă are loc atunci când există temeiuri expres prevăzute în lege, de către
instanţa de judecată sau prin acordul părţilor. Ea mai este numită „anulabilitate”, având drept
scop apărarea nu a unui interes general, ci a unui interes personal. Nulitatea relativă intervine în
următoarele cazuri: când consimţământul dat la încheierea actului juridic a fost viciat prin:
eroare, violenţă sau dol; când actul a fost încheiat fie de o persoană fără capacitate de exerciţiu,
fie de o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără respectarea dispoziţiior legale; când s-
a încălcat o dispoziţie legală pentru care legea prevede nulitatea relativă.
În doctrină şi în jurisprudenţă se foloseşte pentru nulitatea absolută expresiile “nul de
drept” sau “nul”, ori “nul de plin drept” sau “actul va fi nul”, iar pentru nulitatea relativă
expresiile “actul este anulabil” sau “actul poate fi anulat”.
În raport de întinderea efectelor sale, nulitatea poate fi: a) totală; b) parţială.
Nulitatea totală este aceea care desfiinţează actul juridic în întregime.
Nulitatea parţială este aceea care desfiinţează numai unele efecte ale actului juridic
acesta rămânând în fiinţă şi producându-şi celelalte efecte, deoarece acestea nu contravin legii.
§ 5. Noţiunea de capacitate juridică. Capacitatea juridică în dreptul civil
5.1. Noţiuni generale despre capacitatea juridică. Oricare ar fi entitatea - individ,
colectiv, stat, organizaţie internaţională - condiţia sine qua non a devenirii sale ca subiect de drept în
general şi subiect al raportului juridic în special este capacitatea juridică.
Pentru ca o persoană să poată participa la un raport juridic, trebuie să existe aptitudinea
generală şi abstractă fixată de lege în funcţie de vârstă şi de facultatea de a discerne, care variază în
cadrul diferitelor categorii de raporturi juridice. Această aptitudine generală şi abstractă de a
participa la un raport juridic, având anumite drepturi şi obligaţii, se numeşte capacitate juridică.
Numim capacitate juridică aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea
drepturi şi obligaţii în cadrul raportului juridic.
Capacitatea juridică este reglementată de normele juridice în cadrul fiecărei ramuri de drept.
Putem distinge, deci, o capacitate juridică civilă, penală, administrativă ş.a.m.d.
Capacitatea juridică se poate manifesta fie ca o capacitate civilă, când este vorba de o
persoană fizică sau juridică, fie ca competenţă în cazul organelor de stat, fie ca suveranitate dacă

159
este vorba de stat. De exemplu, în raporturile de drept constituţional, legate de exercitarea drepturilor
electorale, capacitatea începe la 18 ani, în domeniul dreptului civil odată cu naşterea, iar în domeniul
raporturilor juridice de muncă începe la 16 ani.
După cum am spus, capacitatea juridică este fixată prin lege. în acest sens trebuie să facem
precizarea, că au existat unele societăţi, unde categorii întregi de oameni erau lipsite de capacitatea
juridică. în societatea modernă, însă, potrivit principiului egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii,
toate persoanele au capacitatea de a deveni titulare de drepturi şi obligaţii, subiecte ale celor mai
diverse raporturi juridice, în condiţiile şi cu restricţiile mai mult sau mai puţin justificate de lege.
Capacitatea juridică este de două feluri: a) capacitatea juridică generală, b) capacitatea
juridică specială.
Capacitatea juridică generală reprezintă posibilitatea generală a cetăţeanului de a fi
titular de drepturi şi obligaţii.
Capacitatea juridică specială înseamnă posibilitatea unor categorii de persoane de a crea
anumite raporturi juridice. Astfel, de exemplu, o capacitate juridică specială au deputaţii,
întotdeauna au capacitate juridică specială formele organizaţionale, organele de stat în special,
determinată de legea care le reglementează competenţa. În dreptul public, capacitatea
juridică a organului este denumită competenţă.
În general, capacitate juridică specială o au organizaţiile, deoarece ele sînt create pentru un
anumit scop, ea fiind tocmai competenţa instituţiei.
În literatura de specialitate, persoana fizică ca subiect de drept, este caracterizată prin
capacitatea civilă, este o noţiune care, conform textului care o reglementează, nu delimitează
capacitatea în virtutea căreia persoana poate fi subiect de drept civil de capacitatea reglementată în
mod special în cadrul anumitor ramuri de drept (de exemplu, în dreptul penal sau dreptul muncii).
Ea este folosită, dimpotrivă, spre a consacra şi în cadrul capacităţii un principiu foarte larg al dreptului, şi
anume: principiul drepturilor şi obligaţiilor egale pentru toţi.
Capacitatea civilă include capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Prin
capacitatea de folosinţă înţelegem aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, iar capacitatea de
exerciţiu presupune posibilitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii,
săvârşind personal acte juridice, fără a fi reprezentat legal, autorizat prealabil sau asistat.
Aşadar, noţiunea de capacitate civilă reprezintă condiţia obligatorie pentru calitatea de
subiect de drept şi este aplicabilă în toate ramurile de drept. Este vorba de principiul universalităţii şi
al egalităţii consacrat în Constituţia Republicii Moldova şi, în ultimă instanţă, al statutului juridic al
persoanei. Fie că este vorba de persoane care au capacitate de exerciţiu, fie că este vorba despre
cei lipsiţi de această capacitate sau au capacitate restrânsă de exerciţiu şi indiferent dacă aceste

160
persoane apar în raporturi de drept civil sau alte raporturi juridice, ele au deopotrivă, în exprimarea
legii, capacitate civilă.
5.2. Noţiunea şi caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Din
cele menţionate mai sus expunem că capacitatea juridică civilă (capacitatea civilă) este o parte a
capacităţii juridice omului care constă în aptitudinea acestuia de a avea şi de a exercita drepturi
civile, de a avea şi de a-şi asuma obligaţii civile, prin încheiere de acte juridice.
Codul civil prevede la art. 18 alin. (1):”Capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii (capacitatea
civilă de folosinţă) se recunoaşte în mod egal tuturor persoanelor fizice”.
Pornind de la această prevedere legală, capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice
poate fi definită ca o parte a capacităţii civile a oamenilor, constând în aptitudinea lor de a
avea drepturi şi obligaţii civile.
Această capacitate priveşte orice subiect de drept civil, fiinţa umană fiind premisa
capacităţii de drept civil a oricărui subiect de drept.
În doctrină s-a pus problema în ce sens trebuie privită capacitatea civilă: ca o capacitate
generală având ca domeniu de aplicare toate ramurile dreptului şi prezentând anumite
particularităţi de la o ramură la alta, sau ca o capacitate de ramură al cărui domeniu de incidenţă
este restrâns la dreptul civil. În această problemă s-au conturat, în esenţă două opinii.
Autorii autohtoni menţionează că capacitatea juridică constă în aptitudinea persoanei sau
colectivităţii de a fi titulară de drepturi şi obligaţii şi de a le exercita. Ea se poate manifesta ca o
capacitate civilă când este vorba de o persoană fizică sau juridică ori ca o competenţă în cazul
autorităţilor publice, ori ca suveranitate dacă este vorba de stat.
Din această definiţie a capacităţii de drept civil rezultă următoarele: ea este o parte a
capacităţii juridice; exprimă aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii
civile; ea înseamnă aptitudinea de a-şi exercita aceste drepturi şi de a-şi asuma aceste
obligaţii; în fine, ea mai înseamnă că aceste drepturi se exercită, respectiv obligaţiile se execută
prin încheierea de acte juridice civile.
Cu alte cuvinte, capacitatea de folosinţă este definită ca aptitudinea persoanei fizice de a
avea drepturi şi obligaţii civile, ceea ce constituie o condiţie necesară pentru a fi participant la
diferite raporturi juridice. Ea reprezintă posibilitatea generală şi abstractă de a fi titularul
drepturilor şi obligaţiilor civile, fiind recunoscută în egală măsură pentru toate persoanele
fizice fără nici o discriminare. Recunoaşterea capacităţii de folosinţă în mod egal pentru toate
persoanele se bazează pe principiul general care se aplică în întregul sistem de drept, precum şi
în dreptul civil, acesta fiind principiul egalităţii în faţa legii.
Din definiţia dată mai sus, capacităţii de folosinţă a persoanelor fizice, rezultă
următoarele: este o parte a capacităţii civile a omului; constă în aptitudinea omului de a avea

161
drepturi şi obligaţii civile iar nu drepturi şi obligaţii în general; este determinată în întregime de
lege.
Prin urmare, capacitatea de folosinţă presupune posibilitatea subiectului de a avea
drepturi şi obligaţii civile. Importanţa capacităţii de folosinţă constă şi în faptul că numai prin ea
persoana poate dobândi drepturi şi îşi poate asuma obligaţii concrete.
Astfel, capacitatea de folosinţă este recunoscută în mod egal tuturor persoanelor fizice. Ea
apare, după regula generală, odată cu naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea ei, este
inseparabilă de persoană pe tot parcursul vieţii, indiferent de vârstă şi starea sănătăţii. Cu toate
acestea, capacitatea de folosinţă nu este o stare naturală a omului ca vederea sau auzul. Ea nu
apare în mod natural, deci odată cu naşterea omului, ci în virtutea legii. Anume legea atribuie
persoanei fizice această calitate firească, în calitate de exemplu elocvent în acest sens serveşte
perioada în care o categorie de oameni nu erau consideraţi subiecte, ci obiecte, ei putând fi
vânduţi, cumpăraţi sau chiar ucişi.
5.3. Noţiunea şi caracteristicele juridice ale capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice.
Capacitatea de drept civil a persoanei fizice cuprinde - după cum am văzut - pe lângă capacitatea
de folosinţă, şi capacitatea de exerciţiu. Am arătat deja că individul are de la naştere capacitatea
de folosinţă, adică el are drepturi şi obligaţii. Orice persoană, oricare i-ar fi vârsta, sexul, starea
civilă etc. are folosinţa drepturilor civile.
Dar, această simplă existenţă a persoanei fizice nu este suficientă pentru ca ea să-şi poată
exercita drepturile şi să-şi poată executa obligaţiile civile, încheind acte juridice. Numai persoana
fizică ajunsă la o anumită maturitate psihică poate să încheie în mod valabil, conştient şi singur
acte juridice civile. Această maturitate psihică constituie condiţia în care legiuitorul recunoaşte
unei persoane fizice capacitatea de exerciţiu, care presupune ca ea să aibă discernământul actelor
sale, să prevadă şi să dorească consecinţele pe care le pot avea sau le au acele acte juridice.
Actualmente capacitatea de exerciţiu este reglementată, alături de capacitatea de folosinţă,
în Codul Civil al Republicii Moldova. Definiţia legală a capacităţii de exerciţiu este expusă în
articolul 19, care prevede: „Capacitate de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobândi prin
faptă proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-si asuma personal obligaţii civile şi de a le
executa”.
Dintre definiţiile de doctrină vom reţine următoarea: “Capacitatea de exerciţiu a persoanei
fizice este acea parte a capacităţii civile a omului care constă în aptitudinea acestuia de a dobândi
şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea de acte
juridice civile”
Putem menţiona faptul că definiţiile doctrinale ale capacităţii de exerciţiu se bazează pe
definiţie legală, conţinând în esenţă aceleaşi elemente, indiferent de formula lor. Esenţialul şi

162
specificul capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice constă în faptul că dobândirea de drepturi civile
şi asumarea de obligaţii civile se realizează prin încheierea de acte juridice civile de către subiectul de
drept civil singur, personal, fără nici o intervenţie din partea altei persoane. Această posibilitate de
participare la circuitul civil pe care o au persoanele fizice majore cu discernământ nu se referă la
situaţia minorilor cu vârstă între 14 şi 18 ani şi nici a minorilor cu vârstă între 7 şi 14 ani, aceştia
având capacitate de exerciţiu restrânsă.
Definirea riguros ştiinţifică a noţiunii de capacitate de exerciţiu a persoanei fizice
presupune luarea în considerare a faptului că încheierea actelor juridice civile priveşte nu numai
exercitarea de drepturi şi asumarea de obligaţii civile, ci şi dobândirea de drepturi civile
subiective şi executarea de obligaţii civile.
Capacitatea de exerciţiu deplină. Noţiunea capacităţii de exerciţiu depline a persoanei
fizice o definim ca acea partea a capacităţii de drept civil care constă în aptitudinea omului de a
dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea,
personal şi singur, a tuturor actelor juridice civile permise de lege.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă. Prin capacitate de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice
înţelegem aptitudinea minorului între 14 şi 18 ani de a dobândi şi exercita drepturi civile subiective
şi de a-şi asuma şi exercita obligaţii civile prin încheierea, personal, de acte juridice civile, cu
încuviinţarea prealabilă din partea ocrotitorului legal.

163
 CAPITOLUL XI
Tehnica elaborării dreptului
§ 1. Tehnica juridică şi tehnica legislativă. Activitatea normativă, tehnica legislativă. § 2. Principiile şi etapele
de elaborare a actelor normative. Etapele elaborării actelor normative. § 3. Părţile constitutive şi structura
internă a actelor normative. Părţile constitutive ale actului normativ. Elementele de structură ale actului
normativ. Coraportul dintre norma juridică şi articolul actului normativ. § 4. Tehnica sistematizării
normative. Noţiune de sistematizare. Încorporarea şi codificarea, forme de sistematizare juridică.

§ 1. Tehnica juridică şi tehnica legislativă

O problemă fundamentală care face parte din obiectul de studiu al Teoriei generale a
dreptului este tehnica elaborării actelor normative. În literatura de specialitate întâlnim în această
privinţă doi termeni: tehnica juridică şi tehnica legislativă. Diferiţi autori definesc aceste două
categorii în mod diferit.
Tehnica juridică reprezintă ansamblul sau totalitatea procedeelor şi metodelor folosite
într-un sistem de drept în scopul traducerii optime în acte normative a voinţei de stat, precum şi
scopul realizării şi aplicării acestora în viaţă. Tehnica juridică este un concept complex, care
cuprinde atât tehnica elaborării dreptului, sau tehnica legislativă, cît şi tehnica realizării,
aplicării, interpretării şi sistematizării dreptului.
1. Tehnica juridică cuprinde două segmente principale1:
- un prim segment este acela al creării dreptului care se derulează în cele trei momente:
iniţierea actului normativ, elaborarea actului normativ şi adoptarea actului normativ. Acest
segment este definit drept tehnică legislativă.
- un al doilea segment este acela al aplicării actelor normative, respectiv al
transpunerii în viaţă a normelor juridice. Acest segment este definit drept tehnica realizării
dreptului.
1.1. Activitatea normativă, tehnica legislativă a organelor statului se desfăşoară în
conformitate cu atributele, competenţele pe care acestea le au şi care sunt stabilite în primul rând
în Constituţie, apoi şi în alte legi. Întreaga activitate de elaborare a legilor se face cu respectarea
unor procedee şi metode, precum şi a unor principii care să răspundă cât mai precis unei
reglementări ştiinţifice, clare, coerente. Aceste principii, metode şi proceduri folosite în procesul
de elaborare a actelor normative formează tehnica legislativă. Dar problema tehnicii elaborării
legilor, precum şi a altor acte normative nu epuizează întreaga problematică a metodelor,
procedeelor, principiilor aplicate pe teren juridic.
Analizând acest proces, legiferarea este operaţia prin care o regulă, aşa cum este
concepută la un moment dat, faţă de o situaţie de fapt dată în societate, se transformă în regulă
de drept pozitiv. în mod strict însă, legiferarea priveşte procesul de elaborare a legilor. În cazul
1
Voicu C. Teoria generală a dreptului, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2000, p.196-197.

164
legiferării, prima problemă care se pune este de a şti dacă dreptul pozitiv este complet şi dacă
este drept. Dacă dreptul pozitiv nu satisface aceste cerinţe, trebuie să se elaboreze o nouă lege
care să reglementeze relaţiile sociale în aşa fel încât să satisfacă idealul de justiţie al societăţii
respective.
Tehnica elaborării dreptului (tehnica legislativă) reprezintă acea latură a tehnicii
juridice care vizează modalităţile, procedeele folosite în întocmirea actului normativ.
Ca parte constitutivă a tehnici juridice, tehnica legislativă reprezintă elementul central şi
definitoriu pentru forma de guvernământ a statului, împrejurare care demonstrează rolul dreptului
în conducerea societăţii. Tehnica legislativă se întemeiază pe norme juridice specifice
(denumite norme de tehnică legislativă) şi pe principii proprii (denumite Principiile legiferării).
Tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi
conţinutul şi forma juridică adecvată pentru fiecare act normativ.
Normele juridice de tehnică legislativă definesc părţile constitutive ale actului
normativ, structura, forma şi modul de sistematizare a conţinutului acestuia, procedeele
tehnice privitoare la modificarea, completarea, abrogarea, publicarea şi republicarea actelor
normative, precum şi limbajul şi stilul actului normativ.
Normele juridice de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor
de lege şi a propunerilor legislative, în cadrul exercitării iniţiativei legislative, la elaborarea
ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului şi adoptarea actelor normative ale autorităţilor
administrative.
Legiferarea reprezintă o acţiune conştientă a legiuitorului, care, prin metode şi
mijloace specifice, constată existenţa situaţiilor concrete ce reclamă reglementarea juridică
Activitatea de legiferare cunoaşte două etape: a) prima etapă vizează constatarea
faptului, că există situaţii, evenimente şi stări de fapt ce reclamă elaborarea unor reglementări
juridice. b) a doua etapă constă în extragerea şi fixarea idealului juridic, corespunzător
conştiinţei juridice a societăţii.
§ 2. Principiile şi etapele elaborării actelor normative
2.1. Principiile elaborării actelor normative. Activitatea normativă, îndeosebi la nivel
legislativ, se desfăşoară după următoarele principii1:
A. Principiul planificării legislative şi a supremaţiei legii. Legiferarea constituie un
element central şi definitoriu pentru guvernare şi de aceea ea nu poate fi haotică,
întâmplătoare. Ea se bazează pe previziune, fiind programată cu perspectiva de dezvoltare a
statului şi societăţii.

1
Popa N. Teoria generală o dreptului. Bucureşti, 1993. p. 141-147; Humă I. Introducere în studiul dreptului. Iaşi, 1993. p.
111-113

165
 Întregul sistem legislativ trebuie să se afle într-o corelaţie perfectă, într-un sistem de
legături perfecte care ar permite funcţionarea ireproşabilă a sistemului.
Între actele normative ce formează sistemul legislativ (legi, ordonanţe, hotărâri, decrete
etc.) există o strânsă legătură. Această legătură nu admite conflicte de reglementări şi asigură o
reglementare unică pe întreg teritoriul statului.
B. Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a dreptului.
Fundamentarea ştiinţifică a unui proiect legislativ trebuie să cuprindă descrierea situaţiilor de fapt
ce urmează să fie transformate în situaţii de drept, trebuie să conducă la fundamentarea unor
prognoze legislative, pe termene scurte, medii sau lungi şi să reducă terenul de manifestare a
acţiunii legislative conjuncturale, lipsită de o bază de analiză corespunzătoare.
Fundamentarea ştiinţifică a unui proiect legislativ trebuie să cuprindă, în esenţă,
următoarele etape:
1. descrierea detaliată a situaţiilor de fapt ce urmează să fie transformate în situaţii
de drept;
2. analiza motivaţiilor şi determinărilor care impun reglementarea domeniului respectiv;
3. determinarea (anticiparea) efectelor posibile ale viitoare reglementări legale;
4. evaluarea costului social al adoptării şi punerii în aplicare a reglementării juridice
respective;
5. stabilirea oportunităţii adoptării unui act normativ.
C. Principiul asigurării echilibrului între stabilitatea şi mobilitatea unui sistem de drept.
Rolul dreptului,este acela, de a ordona raporturile ce apar în rezultatul schimbărilor rapide, ce
intervin în societate şi duc la mutaţii în conţinutul raporturilor sociale, la modificări instituţionale. El
caută să apere şi să asigure unitatea dintre existenţă şi normă. Legislatorul trebue să ţină în echilibru
dreptul, asigurând prin politica sa legislativă, stabilirea firească a relaţiilor sociale reglementate
juridic.
Arta legiuitorului, dreptul ca artă, constă în puterea de a realiza, menţine şi consolida
echilibrul între statica şi dinamica dreptului.
Statica, reprezentată ansamblul normelor şi instituţiilor juridice reglementate în urmă cu
mult timp, care îi conferă dreptului nota de originalitate, de stabilitate, de personalitate, de forţă
în ultimă analiză.
Dinamica, reprezentată de totalitatea actelor normative prin care sunt reglementate
domenii noi, pe care dreptul le oferă societăţii la presiunile sociale, la solicitările justificate ale
societăţii.

166
 D. Principiul accesibilităţii în elaborarea normativă. Legislatorul trebue să aibă în vedere
faptul, că destinatarii normelor juridice sunt oamenii cu idei şi cultură diferită, cu posibilităţi diferite
de respectare a unui mesaj normativ.
Principiul accesibilităţii impune din partea legiuitorului respectarea următoarelor
cerinţe:
a) alegerea formei exterioare corespunzătoare reglementării pe care o doreşte, să o
elaboreze. Forma exterioară este cea care dă valoare şi forţă juridică actului elaborat,
stabileşte poziţia acestuia în sistemul actelor normative şi determină corelaţia lui cu celelalte
reglementări.
b) legiuitorul trebuie să aleagă modalitatea de reglementare, adică metoda de a
impune subiectelor de drept conduita prescrisă, cuprinsă în norma juridică. Acest lucru depinde
de specificul relaţiilor sociale, de caracteristicile subiectelor, de natura intereselor ce urmează a fi
satisfăcute şi de valorile pe care normele juridice le protejează.
c) legiuitorul trebuie să aleagă procedeele de conceptualizare şi limbajul adecvat
domeniului ce urmează a fi reglementat. Această cerinţă se referă la construcţia
normei, fixarea timpului de conduită, alegerea stilului şi limbajului juridic adecvat.
2.2. Etapele elaborării actelor normative. Activitatea legislativă se deosebeşte de alte
activităţi (executivă, jurisdicţională) prin faptul că are un caracter originar.
Regulile cu caracter general adoptate pe cale de lege sînt expresia voinţei organului
reprezentativ, constituit pe plan naţional şi, beneficiază de o forţă juridică superioară oricăror alte
norme juridice. Aceasta presupune respectarea unei proceduri complexe, eşalonată în mai multe
etape.
În sistemul nostru constituţional, aceste etape sunt următoarele1: a) iniţiativa legislativă;
b) avizarea proiectelor de legi sau a propunerilor legislative; c) dezbaterea proiectelor de legi; d)
votarea proiectelor de legi (adoptarea propriu-zisă a legii) şi semnarea lor de către Preşedintele
Parlamentului; e) promulgarea legii de către Preşedintele Republicii; f) publicarea legii în
Monitorul Oficial; g) intrarea în vigoare a legii.
a) Iniţierea proiectului de act normativ. Pentru ca iniţierea unui act normativ să se
bucure de eficacitate, printr-o preciziune indiscutabilă, e necesar ca proiectul, sub aspect tehnic, să
îmbrace forma pe care o cere actul ce urmează a fi adoptat2. Potrivit Constituţiei Republicii
Moldova, iniţiativa legislativă are loc prin sesizarea Parlamentului şi poate fi de două feluri: a)
iniţiativă legislativă constituţională; b) iniţiativă legislativă pentru adoptarea legilor organice şi

1
Negru B., Op. cit., p.353.
2
Mazilu D. Op. cit., p. 241

167
ordinare. Iniţiativa legislativă, potrivit Constituţiei R.M. (art.73) aparţine: Deputaţilor Parlamentului;
Preşedintelui R.M.; Guvernului; Adunării Populare a unităţii teritoriale autonome Găgăuzia.
Iniţiativa legislativă constituţională, în doctrina juridică, mai poartă denumirea de
iniţiativa revizuirii Constituţiei (alin. (1) al art. 141).
Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de:
1. un număr de cel puţin 200000 de cetăţeni ai Republicii Moldova cu drept de vot.
Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din
unităţile administrativ-teritoriale de nivelul doi, iar în fiecare din ele trebuie să fie înregistrate cel
puţin 20000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative; 2. un număr de cel puţin o treime de
deputaţi în Parlament; 3. Guvern.
b) Avizarea proiectelor de legi sau a propunerilor legislative, este prevăzută expres în
legislaţia naţională („Legea privind actele legislative, Cap. V). Avizarea se face de comisiile
permanente competente ale Parlamentului şi de Direcţia juridică a Aparatului Parlamentului.
Avizarea este menită să analizeze proiectele de legi din punct de vedere tehnico-juridic, a
ordonării sistemice a reglementărilor juridice, a coordonării lor cu ansamblul reglementărilor
juridice în vigoare, a conformităţii lor cu Constituţia. După dezbateri, comisiile permanente
competente întocmesc avizul, propunând, după caz, adoptarea, modificarea sau respingerea
proiectului de lege. Avizele comisiilor permanente au un caracter consultativ. Deputaţii
comisiilor permanente ce au prezentat avize sunt liberi să li se conformeze sau nu. Avize asupra
proiectelor de legi pot surveni şi din partea fracţiunilor parlamentare, a deputaţilor, a diferitelor
organisme şi organizaţii nonguvernamentale, a diferitelor forţe şi mişcări politice, precum şi a agenţilor
sociali implicaţi în traducerea în viaţă a prevederilor noilor acte normative. Avizările şi
documentările din partea unor centre ştiinţifice, specializate, naţionale şi internaţionale au o
semnificaţie deosebită. Acestea se vor pronunţa asupra corelării proiectelor de legi cu sistemele
legislative din alte ţări şi strategia de integrare în Uniunea Europeană.
c) Dezbaterea proiectelor de legi. După avizarea proiectelor de legi, acestea sunt supuse
spre dezbatere Parlamentului.
Dezbaterea proiectului de lege în Parlament cunoaşte două forme: dezbaterea generală a
proiectului; dezbaterea pe articole a proiectului.
Dezbaterea generală a proiectului urmăreşte primă evaluare a conţinutului acestuia. Această
dezbatere are un obiect limitat. În cadrul ei deputaţii se pronunţă doar asupra oportunităţii
proiectului de lege, a principiilor ce stau la baza lui şi a consecinţelor viitoarei legi pentru
dezvoltarea societăţii, întrucât nu are ca scop analiza sistematică a articolelor proiectelor de legi,
dezbaterea generală nu se finalizează cu un vot.

168
 Dezbaterea pe articole a proiectului de lege. Discutarea articolelor începe cu
amendamentele. Acestea se depun în scris, în termenul stabilit de regulament. Amendamentele
trebuie să se refere la conţinutul unui singur articol al proiectului de lege.
Articolele proiectului de lege, sunt modificate fie că nu, conform amendamentelor, se supun
votului parlamentar.
d) Votarea proiectelor de legi (adoptarea propriu-zisă a legii) şi semnarea lor de
către Preşedintele Parlamentului. Legile, hotărârile şi alte acte se adoptă de către Parlament
cu votul majorităţii, respectându-se următoarele condiţii (art. 74 al Constituţiei):
- legile constituţionale – sunt adoptate după următoarea procedură specială ce prevede
(art. 143 al Constituţiei Republicii Moldova) următoarele: 1) Parlamentul este în drept să adopte o
lege cu privire la modificarea Constituţiei după cel puţin 6 luni de la data prezentării iniţiativei
corespunzătoare. Legea se adoptă cu votul a două treimi de deputaţi aleşi (67 de deputaţi); 2) Dacă
de la prezentarea iniţiativei cu privire la modificarea Constituţiei Parlamentul nu a adoptat timp de
un an legea constituţională corespunzătoare, propunerea se consideră nulă. 3) Constituţia nu poate
fi revizuită pe durata stării de urgenţă, de asediu şi de război.
- legile organice - cu votul majorităţii deputaţilor aleşi. Este de menţionat că în
conformitate cu art. 111 din Constituţie, legea organică care reglementează statutul special al
unităţii teritoriale autonome Găgăuzia poate fi modificată doar cu votul a trei cincimi din
numărul de deputaţi aleşi în Parlament.
- legile ordinare, hotărârile şi alte acte - cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi. O a doua
condiţie impusă să fie respectată este minimul de lecturi: legea organică poate fi votată după cel
puţin două lecturi. Legile adoptate de Parlament se semnează de Preşedintele Parlamentului sau
de către unul dintre vicepreşedinţii Parlamentului (în termen de cel mult 20 de zile de la adoptare).
e) Promulgarea legii de către Preşedintele Republicii. Este actul prin care şeful
statului „certifică existenţa legii şi ordonă executarea ei”. Conform art.74 alin.(3) din Constituţia
Republicii Moldova, legile se trimit spre promulgare Preşedintelui republicii de către Preşedintele
sau de către unul dintre vicepreşedinţii Parlamentului, în termen de 25 de zile de lucru de la
adoptarea ei.
Înainte de promulgare, Preşedintele Republicii Moldova este în drept, în cazul în care are
obiecţii asupra unei legi, să o trimită Parlamentului spre reexaminare în termen de cel mult 2
săptămâni de la primirea ei. Preşedintele Republicii Moldova poate cere Parlamentului, doar o
singură dată, reexaminarea legii pentru orice motive ce fac legea în ansamblu sau o parte a ei
inacceptabilă. Preşedintele este obligat să promulge legea în termen de cel mult 2 săptămâni de la
data înregistrării legii în Aparatul Preşedintelui.

169
 f) Publicarea legii în Monitorul Oficial. Publicarea este operaţiunea prin care legea este
adusă la cunoştinţa societăţii. Legea se publică împreună cu decretul Preşedintelui Republicii de
promulgare a ei.
Necesitatea publicării este o consecinţă a principiului că nimeni nu se poate apăra cu
necunoaşterea legii (nemo censetur ignorare legeni). Art.76 al Constituţiei prevede că „legea se
publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova ...”. Efectele juridice se produc numai prin
publicarea legii în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. „Nepublicarea legii atrage inexistenţa
acesteia” (art. 76 al Constituţiei).
g) Intrarea în vigoare a legii. Conform art. 76 al Constituţiei, „Legea se publică în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova şi intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută
în textul ei”.
Dacă legea nu cuprinde un termen pentru intrarea ei în vigoare, data publicării acesteia în
Monitorul Oficial reprezintă data de la care ea devine executorie pentru toţi cei cărora i se
adresează.
Aprobarea legii prin referendum. În cazul când sunt supuse revizuirii dispoziţiile privind
caracterul suveran, independent şi unitar al statului, precum şi cele referitoare la neutralitatea
permanentă a statului, Parlamentul, după adoptarea proiectului de lege constituţională, declară
referendumul constituţional republican pentru aprobarea noilor prevederi.
§ 3. Părţile constitutive şi structura internă a actelor normative
În elaborarea actelor normative este necesar să se aibă în vedere o anumită
alcătuire a acestora, o anumita structură. Din acest punct de vedere, în tehnica legislativa s-
au statornicit anumite părţi constitutive, care, împreună, dau o anumita formă actelor
normative. Acest model de act normativ se adaptează în funcţie de caracterul acestuia, de
întinderea lui, de obiectul pe care-1 reglementează.
Actul normativ este însoţit de regulă de o expunere de motive, care prezintă
considerentele de necesitate ale intervenţiei normative şi face referiri la reglementările
existente şi neajunsurile lor, la finalitatea noilor prevederi, la contribuţia adusă în materie şi
la efectele ce urmează să se manifeste în plan social, precum şi în planul vechilor
reglementări şi al sistemului de drept în general.
3.1. Părţile constitutive ale actului normativ. Proectul de act normativ cuprinde,
următoarele elemente constitutive: Titlul actului normativ; Preambulul şi formula
introductivă; Dispoziţii sau principii generale; Dispoziţii de conţinut propriu-zise; Dispoziţii
finale; Dispoziţii tranzitorii; Anexe (după caz).

170
 1. Titlul actului normativ este elementul de identificare a acestuia. O cerinţă a
tehnicii juridice constă în aceea ca titlul să fie concis şi să exprime cu claritate obiectul
reglementării respective.
Pentru uşurinţa identificării, titlul legii se întregeşte cu un număr de ordine în cadrul anului în
care aceasta a fost adoptată. Titlul se exprimă, de regulă, în două feluri: într-o formă
descriptivă, care începe, de obicei, cu prepoziţia „privind", „cu privire la” etc., urmată de
exprimarea sintetică a obiectului reglementării; într-o formă substantivată, obiectul
reglementării fiind sintetizat într-un cuvânt sau două (de ex., Legea finanţelor, Legea viei şi
vinului etc.).
2. Preambulul actului normativ (formula introductivă), reprezintă o succintă
introducere, unde se arată considerentele de natură socială, economică, politică, juridică,
avute în vedere la elaborarea actului normativ. Acesta se întocmeşte numai pentru
anumite acte, de regulă, cele mai importante. El ajută la înţelegerea actului normativ,
deoarece în el se dă într-o formă mai succintă şi nu conţine norme juridice, în
anumite împrejurări poate să conţină orientări fundamentale,care stau la baza actului
normativ. (de exemplu, „Parlamentul Moldovei adoptă prezentă hotărâre...”, ori
„Parlamentul Republicii Moldova adoptă prezenta lege...”).
3. Dispoziţiile sau principiile generale reprezintă o primă parte a reglementărilor din
actul normativ. Aici sunt stabilite anumite dispoziţii cu caracter general ce privesc actul
normativ în totalitatea sa. Aceste dispoziţii generale pot lua uneori forma şi denumirea de
„Principii generale” în sensul că stabilesc anumite principii valabile pentru întregul act
normativ. Uneori ele sunt despărţite, chiar printr-un titlu distinct, un capitol sau o
secţiune distinctă, cu titlu de „Principii generale”, sau „Dispoziţii generale”, sau
„Principii de bază”.
4. Dispoziţii de conţinut, în funcţie de problematica actului normativ, pot fi mai mult
sau mai puţin numeroase şi, după caz, să se împartă în subdiviziuni (titluri, capitole,
paragrafe).
Dispoziţiile de conţinut formează conţinutul propriu-zis al actului normativ. În
această parte sunt cuprinse regulile ce stabilesc drepturi şi obligaţii, se arată un anumit
comportament, sunt arătate urmările în cazul nerespectării conduitei impuse.
5. Dispoziţiile finale. Ele se referă la data intrării în vigoare a actului normativ atunci
când se doreşte acest lucru cu: punerea în aplicare a actului normativ; intrarea în vigoare a
actului normativ; rezolvarea incidentelor pe care actul normativ dat le are asupra unor alte acte
cu care vine în atingere.
Cât priveşte modul lor de delimitare, ele pot fi uneori cuprinse într-un titlu distinct,

171
sau într-un titlu, de regulă, indicat cu „Dispoziţiile finale”.
6. Dispoziţiile tranzitorii. Apar în cazul unor raporturi sau situaţii juridice născute sub
acţiunea normelor vechi, dar neconsumate în întregime până la data intrării în vigoare a
noului act. În asemenea condiţii apare necesitatea ca în noul act să se cuprindă prevederi prin
care s-ar accepta raporturile sau situaţiile apărute anterior, conform vechiului act, dar
neconsumate.
Prin finalitatea lor, dispoziţiile tranzitorii rezolvă un conflict al legilor în timp, generat de
imposibilitatea adoptării imediate a unor soluţii la prevederile legii noi.
7. Anexe. Un procedeu deseori întâlnit în redactarea legilor şi altor acte normative îl
constituie întocmirea, unor anexe. Anexele se folosesc, în principal, pentru a se reda unele prevederi
ce presupun exprimări cifrice sau statistice, organigrame, desene, tabele, schiţe etc.
În cazul în care o lege are mai multe anexe, acestea se numerotează cu cifre în ordinea citirii lor
în textul legii. Anexele au aceeaşi putere juridică ca şi actul normativ la care ele se referă.
3.2. Elementele de structură ale actului normativ. Elementul structural de bază al
actului normativ în ţara noastră îl formează articolul.
Conţinutul normei juridice este redat în articolele actului normativ în mod variat. Articolul, de
regulă, conţine o dispoziţie de sine-stătătoare.
Există cazuri, însă, când în cuprinsul actului normativ un articol conţine o singură normă sau,
dimpotrivă, o normă este cuprinsă în mai multe articole. Totodată, diversele componente ale
structurii logice a normei juridice (ipoteza, dispoziţia, sancţiunea) pot fi regăsite în articole diferite.
Ideal ar fi ca fiecare articol dintr-un act normativ să cuprindă o singură regulă (normă) cu
toate trăsăturile care o caracterizează.
Articolele actului normativ trebuie să se afle în strânsă legătură, şi să se facă într-o ordine de
expresie logică.
Complexitatea reglementării este impusă de natura relaţiilor sociale. În acest caz, articolul
se subdivide uneori în paragrafe şi alineate.
Pentru identificare, articolele dintr-un act normativ se numerotează cu cifre arabe, începând
cu 1, 2, 3 ... În unele cazuri, articolul poate fi intitulat, titlul scoţând în evidenţă imaginea
articolului, conţinutul acestuia. În cazul completării textului unui act cu noi articole,
numerotarea poate fi făcută cu numere însoţite de indici de diferenţiere. Asemenea procedeu
permite păstrarea numerotaţiei vechi a articolelor.
Un alt element de structură al actului normativ este alineatul. Alineatul reprezintă o parte
dintr-un articol şi poate fi format, după caz, dintr-o propoziţie, o frază sau mai multe fraze aşezate
în text într-o anumită formă.

172
 De regulă, articolele sunt formate din două sau mai multe alineate. În cazul actelor normative
voluminoase, alineatele pot fi marcate, în cadrul fiecărui articol, în ordinea succesivă cu cifre arabe
puse între paranteze.
3.3. Coraportul dintre norma juridică şi articolul actului normativ. Deci, norma
juridică, cu structura sa internă, este cuprinsă de articolele actului normativ. Elementul
structural de bază al actului normativ în ţara noastră îl formează articolul (tot aşa cum
norma juridică alcătuieşte celula de bază a dreptului).
Conţinutul normei juridice este redat în articolele actului normativ în mod variat. Articolul, de
regulă, conţine o dispoziţie de sine-stătătoare.
Există cazuri, însă, când în cuprinsul actului normativ un articol conţine o singură normă sau,
dimpotrivă, o normă este cuprinsă în mai multe articole. Totodată, diversele componente ale
structurii logice a normei juridice (ipoteza, dispoziţia, sancţiunea) pot fi regăsite în articole
diferite. Din această cauză (aşa cum s-a subliniat în capitolul Norma juridică) nu se poate
identifica norma juridică cu articolul actului normativ.
§ 4. Tehnica sistematizării normative
4.1. Noţiune de sistematizare. Sistemul de drept al unei societăţi reprezintă totalitatea
normelor juridice în vigoare la un moment dat în unitatea şi diversitatea lor determinate de
aceleaşi condiţii ale vieţii materiale şi spirituale, grupate după anumite criterii. Structura
internă a sistemului de drept include normă juridică, instituţia şi ramură de drept.
Sistemul actelor normative, componentă a sistemului de drept, reprezintă totalitatea
actelor normative în vigoare la un moment dar specifice aceluiaşi sistem juridic, într-o anumită
ierarhie şi interdependenţă. Elementul structural de bază al acestui sistem îl reprezintă actul
normativ.
Sistemul actelor normative poate fi analizat pe plan vertical şi pe plan orizontal. Pe plan
vertical actele normative se disting după locul pe care îl ocupă în ierarhia izvoarelor de drept,
adică după formă lor juridică, determinantă, care sens distingem legi, decrete, hotărâri
guvernamentale, ordine, decizii, etc. Pe plan orizontal aceeaşi categorie de acte normative se
diferenţiază după diverse criterii şi legi procedurale etc.
Între sistemul dreptului şi sistemul actelor normative este o strânsă legătură deoarece după
sistemul de drept el include şi, în primul rând, sistemul actelor normative, acesta din urmă
cuprinzând principalele norme juridice ale dreptului scris.
Spre deosebire de sistemul de drept, sistematizarea dreptului, inclusiv cea a actelor
normative, reprezintă acţiunea de aşezare sau de grupare unitară în bază unor criterii a
totalităţii normelor, respectiv a actelor normative ce le conţin. Sistemul de drept, ca şi sistemul
actelor normative, poate există în afara oricărei sistematizări a normelor juridice, dar activitatea

173
de sistematizare contribuie în mod hotărâtor la o mai buna cunoaştere a sistemului de drept şi a
celui normativ, la perfecţionarea legislaţiei facilitând eliminarea lacunelor, paralelismelor,
suprapunerilor şi contradicţiilor legislative, permiţând în ultimă instanţă, alegerea celor mai
eficiente forme de reglementare normativă.
4.2. Încorporarea şi codificarea, forme de sistematizare juridică. Conceptul de
sistematizare şi perfecţionare a legislaţiei se discută în strânsă legătură cu tehnica juridică şi îşi
propune drept scop reexaminarea periodică a legislaţiei, aşezarea actelor normative, ordonarea
lor pentru a fi mai comodă realizarea lor etc.
1. Reexaminarea periodică a legislaţiei. Reexaminarea constă în analiza periodică a
conţinutului fiecărui act normativ, urmând ca pe baza constatărilor făcute să se tragă concluzia
asupra eficienţei pe care o are acesta. Reexaminarea se face pe etape. Prima etapă are în vedere
determinarea fondului de acte ce urmează a fi analizate şi gruparea lor în dependenţă de
conexiunile dintre ele. A doua etapă, care îşi propune drept scop examinarea propriu-zisă a
fiecărui act normativ luat în parte. Examinarea se face, luând în consideraţie următoarele:
actualitatea şi eficienţa reglementării, determinându-se măsura în care actul respectiv corespunde
stadiului actual şi cerinţelor de perspectivă; existenţa unor paralelisme ori contradicţii cu alte acte
normative; existenţa unor lacune în reglementare; posibilitatea concentrării unor reglementări
dispersate (ce se conţin în mai multe acte normative); determinarea caracterului desuet al actului,
prin lipsa unei cerinţe de aplicare, ca urmare a transformărilor sociale.
2. Sistematizarea actelor normative constituie o activitate juridică importantă pentru
elaborarea şi pentru realizarea dreptului. Ea are drept scop o anumită organizare a actelor
normative în vigoare conform unor criterii obiective şi subiective, deci sistematizarea este
acţiunea de a sistematiza şi rezultatul ei; aranjare, ordonare, clasare (a unui material) după un
anumit sistem, având ca rezultat elaborarea unor culegeri de acte normative, coduri, colecţii etc.
Principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt: încorporarea şi codificarea.
Încorporarea reprezintă cea mai simplă şi cea mai veche formă de sistematizare a actelor
normative constând în gruparea principalelor acte în diverse colecţii sau culegere după
diverse criterii: cronologic, alfabetic, după ramură de drept sau instituţia juridică la care se
refera reglementarea.
În cazul încorporării se utilizează materialul normativ existent, aşa cum este el alcătuit,
fără sa intervină modificări de conţinut, cu excepţia unor corective de ordin gramatical,
tipografic, lingvistic, terminologic ori se includ modificările survenite între timp în legislaţie
faţă de actul original adoptat.
Încorporările se întâlnesc frecvent în perioadele de început ale dreptului, când ele se
prezentau ca un conglomerat de norme scrise şi de cutume juridice.

174
 Încorporarea poate fi oficială, când este realizată de un organ de stat (de exemplu,
Ministerul Justiţiei) care elaborează culegeri de acte normative şi încorporare neoficială
înfăptuita de diverse organisme şi organizaţii neoficiale, nestatale, edituri, instituţii de
cercetare, învăţământ, etc.
Codificarea este formă superioară şi de dată mai recentă de sistematizare a legislaţiei
diferita de încorporare prin obiectul ei, subiectele ce o înfăptuiesc şi forţa sa juridică. Ea
constă din cuprinderea unitară a principalelor norme ce alcătuiesc, de regulă o ramură de
drept sau care guvernează un anumit domeniu de activitate, reprezentând dreptul comun în
materie şi elaborarea unui nou act normativ, denumit Cod.
Codificarea se realizează numai de către organele de stat competente, de regulă organul
legislativ suprem, întrucât codurile sunt legi, motiv pentru care au o forţa superioară tuturor
celorlalte acte normative constituind cadrul juridic.
În activitatea de codificare se disting mai multe etape:
- determinarea volumului materialului legislativ supus sistematizării şi selecţionarea lui în
bază criteriului obiectului de reglementare sau a ramurii de drept ori a domeniului vizat cu
excepţia actelor abrogate, a paralelismelor şi contraindicaţiilor de reglementare;
- prelucrarea materialului normativ şi repartizarea sa potrivit structurii codului în părţi
(cărţi), secţiuni, capitole, titluri, paragrafe, etc.;
- proiectul codului urmează o procedură similara actelor juridice ale organului care îl
adopta, de regulă, procedură legislativă (în ceea ce priveşte definitivarea, avizarea, dezbaterea,
votarea, semnarea, promulgarea şi publicare).

175
 CAPTOLUL XII
Sistemul dreptului
§ 1. Noţiunile sistem juridic, sistemul legislaţiei şi sistem de drept. § 2. Evoluţia şi diviziunile sistemului de
drept. Drept public şi drept privat. § 3. Componente ale sistemului dreptului. § 4. Mari sisteme de drept
( familii) juridice. Sistemul juridic romano-germanic. Sistemul juridic anglo-saxon. Dreptul latino-american.
Dreptul scandinavic. Dreptul musulman. Dreptul hinduşilor. Dreptul obişnuielnic.

§ 1. Noţiunile sistem juridic, sistemul legislaţiei şi sistem de drept

În conceptul dreptului, cuvântul „sistem” se aplică pentru a desemna, ca regulă, trei
categorii esenţiale care, deşi au unele trăsături comune, nu trebuie confundate. La aceste
categorii se atribuie:
Sistemul juridic - caracterizează întreaga realitate juridică a societăţii (sistemul dreptului,
sistemul legislaţiei, raporturile juridice, conştiinţa şi cultura juridică etc.).
Sistemul legislaţiei - cuprinde, după cum am menţionat în capitolul precedent, totalitatea,
ansamblul tuturor actelor normative care sunt în vigoare într-un stat.
Sistemul de drept - configurat pe baza analizei de sistem a organizării dreptului ca
sistem normativ, cu componentele sale (ramuri, subramuri, instituţii juridice). Sistemul de
drept caracterizează structura dreptului, ansamblul normelor, fiind legate între ele şi organizate
într-un anumit sistem. Prin urmare, normele juridice nu sunt o îngrămădire de piese ce n-au nimic
comun. Ele, dimpotrivă, se asamblează în mod organic, contribuind astfel la o reglementare unică
a relaţiilor sociale respective pe întreg teritoriului.
Încadrarea normelor juridice într-un sistem presupune o activitate perfectă a legiuitorului
pentru ordonarea normelor juridice, pentru asigurarea unei reglementări normativ-juridice
uniforme. în acest sens juristul francez J.Dabin menţiona că „normele juridice nu sunt o
îngrămădire de piese detaşate, ci, dimpotrivă, se asamblează în mod organic”.
În aceeaşi ordine de idei se includ şi cele menţionate de renumitul profesor român Ioan
Ceterchi: „Nici o normă juridică nu poate acţiona detaşată, ruptă de restul normelor, în afara
ansamblurilor, adică izolată de anumite instituţii şi ramuri. Dar nici instituţiile juridice şi ramurile
de drept nu sunt grupări de norme complet separate. Aşadar, normele juridice dintr-un stat
formează un sistem în care se reflectă atât unitatea dintre ele cât şi caracterul diferenţiat pe ramuri
şi instituţii juridice”1.
Cauzele care fac ca dreptul dintr-un anumit stat să fie pătruns de unitate în ansamblul
normelor sale şi, ca între aceste norme să existe o concordanţă internă sunt următoarele2: în
primul rînd, înseşi relaţiile sociale supuse reglementării juridice, deşi sunt diferite, formează,
totuşi, un ansamblu, un sistem. Aceste relaţii reflectă un anumit nivel de dezvoltare a societăţii la
1
Ceterchi I. Actualitatea conceptului statului de drept. Bucureşti, 1994.
2
Negru B., Op. cit. p.379-380.

176
etapa respectivă. În al doilea rând, la baza întregului sistem de norme stau unele şi aceleaşi
principii fundamentale ale dreptului, adică unele şi aceleaşi idei diriguitoare se degajă din legea
fundamentală a statului şi celelalte legi. În al treilea rând, normele juridice exprimă o voinţă
statală unică, voinţă exprimată primordial prin intermediul organului legiuitor, adică prin
Parlament. Normele juridice, într-o măsură mai mare sau mai mică, transpun idealul juridic al
societăţii. În al patrulea rând, la elaborarea normelor juridice nu poate să nu se ţină cont de
conţinutul întregului sistem de norme sociale, unele dintre care au un caracter destul de stabil
(morala, tradiţiile, obiceiurile, normele religioase etc.). În al cincilea rând, armonia interioară a
sistemului de drept se datorează şi factorului subiectiv. Este necesară o permanentă analiză şi
intervenţie a legiuitorului în scopul înlăturării normelor perimate, depăşite de viaţă şi actualizării
reglementărilor juridice. În al şaselea rând, sistemul dreptului unui stat nu are un caracter fix
neschimbător. Transformările ce se produc în viaţa economică şi socială duc la transformări
respective ale sistemului de drept.
Sistemul dreptului apare ca un obiect complex, alcătuit dintr-un număr de elemente,
indisolubil legate între ele. Prin urmare, el constituie un ansamblu organizat. Elementele se
comportă ca „părţi” în raport cu propria lor structură. Unul şi acelaşi element este, deci, în acelaşi
timp, subsistem faţă de întregul în care se integrează, şi sistem faţă de elementele ce-i sunt
subordonate.
Astfel, sistemul dreptului apare ca unitate obiectiv determinată a ramurilor. Acestea, la
rândul lor, includ în sine subramuri şi instituţii juridice. Subramura şi instituţia juridică înglobează în
sine grupe de norme juridice. În această ordine de idei, norma juridică constituie elementul
principal al sistemului, baza lui. Sistemul dreptului constituie generalul în raport cu norma
juridică, care reprezintă individualul.
Între elementele sistemului dreptului (norme, instituţii, subramuri, ramuri) există o unitate
omogenă, o interacţiune strânsă. Această unitate îşi permite o reglementare uniformă a relaţiilor
sociale pe întreg teritoriul statului.
Unitatea sistemului de drept nu poate exclude diversitatea normelor juridice şi a grupării
lor diferenţiale dată fiind marea varietate a raporturilor sociale reglementate juridic. Sistemul
de drept se compune din următoarele elemente: normă juridică, element de bază sau structural,
având o minimă generalitate, instituţia juridică, element intermediar şi ramură de drept,
element de maximă generalitate în cadrul sistemului.
Cunoaşterea şi înţelegerea sistemului de drept, precum şi a elementelor sale componente
contribuie în procesul de elaborare a dreptului la descoperirea lacunelor legislative (a
raporturilor sociale necesare a fi reglementate), a reglementărilor deficitare (defectuoase sau
insuficiente), la eliminarea normelor perimate sau necorelate cu altele, asigurând o unitate

177
dinamică a sistemului juridic aflat într-o necontenită mişcare impusa de evoluţia relaţiilor
sociale. În procesul aplicării dreptului, aceeaşi cunoaştere, contribuie la asigurarea corelării
(colaborării) tuturor normelor juridice aplicabile aceleaşi situaţii inclusiv în rezolvarea oricărei
situaţii concrete, chiar nereglementate şi în care devine necesara recurgerea la principiile
fundamentale ale dreptului sau la cele generale ale ramurilor de drept, mai ales prin metoda
analogiei.
În sfârşit, cunoaşterea sistemului de drept are o importanţa didactică şi ştiinţifică pentru
buna organizare a activităţii de predare şi în activitatea de cercetare juridică propriu-zisă.
Sistemul dreptului nu se confundă cu sistematizarea dreptului sau sistematizarea legislaţiei
ori a actelor normative. sistemul dreptului ne dezvăluie structura internă a dreptului, modul sau
de organizare bazat pe unitatea normelor juridice şi pe diviziunea sa, gruparea acestora în
elemente sau părţi interdependente alcătuite din norme, instituţii juridice sau ramuri de drept,
sistematizarea legislaţiei sau cea legislativă vizează încă aspectul extern sau modul de
manifestare a sistemului, adică gruparea unitară a normelor în acte normative sau izvoare de
drept.
Sistemul de drept există independent şi indiferent de sistematizarea izvoarelor, de existenţa
codurilor ca izvoare unitare de bază a dreptului, dar sistematizarea ajuta la o mai buna
cunoaştere organizată a sistemului de drept, după cum, la rând sau sistemul de drept
influenţează modul de sistematizare a legislaţiei.
§ 2. Evoluţia şi diviziunile sistemului de drept. Drept public şi drept privat
Sistemul de drept are un caracter istoric în sensul ca fiecărui tip istoric de drept îi
corespund un anumit sistem al formelor juridice determinat de condiţiile vieţii materiale şi
spirituale, de interesul social general sau cel al păturii conducătoare, de gradul de cultura şi
civilizaţie al unei anumite societăţi.
De aici şi concluzia ca sistemul de drep nu are în caracter rapid, dat pentru totdeauna şi
neschimbător, ci el evoluează în sensul apariţiei, transformării şi dispariţiei unor ramuri şi
instituţii juridice, inclusiv a normelor ce stau la bază lor. Astfel, de exemplu, fundamentarea
teoretica şi aplicarea practica a principului separaţiei puterii în stat a dus, printre altele, la
construirea dreptului constituţional şi a celui administrativ care, iniţial, erau reunite în cadrul
dreptului public. Apariţia, evoluţia şi dispariţia unor relaţii sociale influenţează în mod
hotărâtor structura sistemului de drept.
De-a lungul timpului au existat numeroase şi variate încercări de găsire ale unor structurii
adecvate sistemelor de drept care s-au succedat. Astfel, în antichitate, când nu se năşteau
ramurile de drept, în sensul lor actual, s-a adoptat o diviziune a sistemului de drept devenită
fundamentală şi pentru societăţile de mai târziu şi anume în drept public şi drept privat.

178
 Dreptul public se considera ca era destinat a ocroti interesele societăţii, inclusiv a statului,
iar dreptul privat pe cele ale cetăţenilor sau indivizilor luaţi în mod izolat, aşa cum arată într-o
celebra definiţie dată de jurisconsultul roman Ulpian1.
Dreptul roman a mă cunoscut şi alte diviziuni, mai puţin importante, cum ar fi fost,
dreptul pretorian, alcătuit de pretori care l-au creat în scopul perfecţionării dreptului civil. De
asemenea, mai există dreptul comun (jus commune), format din norme generale şi dreptul de
excepţie (jus singulare) cuprinzând reguli divergente de la dreptul comun. În sfârşit, există sub
aspectul provenienţei sale şi a modului de consacrare, dreptul scris şi cel nescris după cum
normele care le alcătuiau erau consacrate prin acte normative (legi, decrete, edicte, constituţii),
ori erau cuprinse în obiceiuri juridice (cutume).
Numeroase diviziuni ulterioare ale sistemelor de drept s-au inspirat din aceste criterii.
Astfel, alături de dreptul natural, considerat creaţia naturii a fost recunoscuta existenţa a
dreptului pozitiv, creaţia omului. Dezvoltarea în evul mediu a Bisericii ca instituţie creatoare şi
de aplicare a dreptului a condus la scindarea dreptului pozitiv în drept laic, produs al autorităţii
de stat şi drept canonic sau bisericesc, produs al autorităţii ecleziastice.
În perioadă moderna preluându-se, desigur la un alt nivel, distincţia dintre dreptul public
şi cel privat, au fost regrupate ramurile de drept în cadrul acestei mari diviziuni. Astfel, dreptul
public includea dreptul constituţional, administrativ financiar, penal, etc., deci ramuri
interesând puterea şi ordinea publică în timp ce dreptul privat cuprindea dreptul civil, dreptul
comercial, etc., deci, reglementări, vizând proprietatea şi interesele particulare.
Dreptul contemporan are ca unitate structurală de bază ramura de drept, în principal, pe
temeiul criteriilor reunite ale obiectului de reglementare. De şi în unele sisteme actuale de
drept s-au menţinut mările şi vechile diviziuni ale dreptului public şi a celui privat, elementele
de distincţie între ele nu mai sunt determinate de natura interesului ocrotit, deci de criteriul
material, ci de un altul de natura formala, procedură şi anume de apărare a intereselor ocrotite,
respectiv din oficiu în cazul dreptului public, şi la cererea celui interesat, în cazul dreptului
privat2.
O altă clasificare în cadrul sistemului de drept se poate face prin gruparea normelor după
locul producerii efectelor juridice, un drept intern aplicabil pe teritoriul unui stat şi subiectelor
aflate în spaţiul juridic şi internaţional cuprinzând reglementări interesând în mod prioritar
comunitatea internaţională şi relaţiile dintre state, cum ar fi, de exemplu, cazul dreptului
internaţional public, dreptul internaţional privat, etc.3.

1
Maurice Duverger. Institution politiques et droit constitutionnel. Paris, 1960, p.49-51.
2
Popescu Adam. Teoria dreptului. Ed.Fundaţiei România de mâine. Bucureşti, 1999, p.147.
3
Djuvara M., Op. cit. p.43.

179
 La ora actuală ramură de drept continuă sa rămână criteriul de bază al probării normelor de
drept fără a se confunda cu ştiinţa juridică de ramură şi nici cu disciplină didactica din
învăţământul juridic, gruparea ramurilor de drept reflectându-se în clasificarea respectivelor
ştiinţe şi discipline.
Într-adevăr, ştiinţa juridică corelată nu se limitează doar la cercetarea regulilor de drept
unitar grupate ci abordează şi problematică raporturilor juridice determinate de acele reguli,
evoluţia legislaţiei din respectivul domeniu, legătura cu alte ramuri de drept, probleme de drept
comparat, etc.
Uneori disciplina didactică cuprinde o sfera mai larga de preocupări decât reglementează
ramură de drept, de exemplu, materia dreptului civil tratează şi aspecte de drept funciar sau
dreptul administrativ se preocupă şi de probleme ale ştiinţei administraţiei iar alte ori,
dimpotrivă ramura de drept este scindată în studiul ei din două discipline didactice, cum este,
de pildă, dreptul penal general şi dreptul penal special.
Ramuri ale dreptului contemporan pot fi considerate: dreptul constituţional, dreptul
administrativ, dreptul financiar, dreptul funciar, dreptul civil, dreptul muncii, dreptul familiei,
dreptul penal, dreptul procesual civil, dreptul procesual penal, dreptul internaţional privat,
dreptul comerţului internaţional, şi dreptul internaţional public.
În ultima perioadă sau conturează tot mai mult apariţia unor noi ramuri, mai ales în
condiţiile existenţei economiei de piaţă, cum ar fi dreptul concurenţei, dreptul asigurărilor dar
şi dreptul protecţiei mediului înconjurător (ecologic), dreptul bancar şi valutar, etc.
§ 3. Componente ale sistemului dreptului
Principalul criteriu de grupare a normelor juridice şi de diferenţiere a acestora între ele
este cel al caracterului sau relaţiilor sociale reglementate adică obiectul reglementării juridice
sau specificul relaţiilor sociale dintr-un anumit domeniu care au primit consacrarea normativă.
Criteriul utilizat are un caracter obiectiv în formarea şi delimitarea instituţiilor juridice şi a
ramurilor de drept.
Sfera cea mai restrânsa a legăturii de conţinut între mai multe norme o formează instituţia
juridică, întrucât aceasta cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită
grupa sau categorie unitară de relaţii sociale determinând astfel o sfera aparte de raporturi
juridice. În acest sens, de exemplu, distingem instituţia cetăţeniei în dreptul constituţional, ca
a succesiunii în dreptul civil, a căsătoriei în dreptul familiei, a infracţiunii în dreptul penal, a
căilor de atac în dreptul procesual civil sau procesual penal.
Alteori chiar în cadrul unei instituţii datorită mării diversităţi de norme se pot realiza
grupări unitare şi mai restrânse a regulilor, astfel încât, instituţia proprietăţii din dreptul civil

180
sa cuprindă, instituţiile proprietăţii mobiliare şi a celei imobiliare, a celei agricole,
industriale, comerciale şi financiare sau a celei publică şi a celei private, etc.
Instituţia juridică poate grupa norme aparţinând exclusiv unei singure ramuri de drept, aşa
cum este cazul, succesiunii în dreptul civil sau a pedepsei în dreptul penal, în vreme ce în
situaţia proprietăţii grupează atât norme ale dreptului civil, dar şi reguli de drept constituţional,
administrativ, financiar, penal, etc.
Sfera cea mai larga de grupare a normelor juridice şi de cuprindere a instituţiilor de drept o
constituie ramură de drept în bază criteriului obiectului de reglementare. Astfel, relaţiile
specifice activităţii de exercitare a puterii legislative în stat au dus la constituirea normelor ce le
reglementează în ramură dreptului constituţional, relaţiile din sfera puterii executive au
condus la formarea dreptului administrativ, cele din sfera puterii judecătoreşti la dreptul
procesual civil şi procesual penal. În mod similar, relaţiile patrimoniale ce se stabilesc între
persoane fizice, între cele juridice precum şi cele două categorii în bază egalităţii părţilor
precum şi relaţiile persoanelor nepatrimoniale formează obiectul dreptului civil. În sfârşit,
normele ce reglementează raporturile juridice generate prin săvârşirea unor fapte periculoase
denumite infracţiuni precum şi pedepsele aplicabile pentru comiterea lor au adus la
constituirea dreptului penal.
Uneori obiectul reglementării juridice nu este suficient, prin sine însuşi luat în mod
izolat, ca şi criteriu de constituire a instituţiei sau a ramurii de drept deoarece el are un anumit
grad de relativitate de faptul ca legiuitorul prin edictarea normelor nu urmăreşte într-atâta
abordarea normativă a unor relaţii sociale omogene, ci, mai degrabă, reglementarea juridică
unitară a unor relaţii indiferent de incidenţa mai multor ramuri de drept. Această deoarece
reglementarea şi actul normativ care cuprinde trebuie sa corespunda, în primul rând, unor
exigente practice, de aplicare, iar nu unor considerente de ordin pedagogic, didactic. Pe de altă
parte, un anumit grup de relaţii sociale devine autonom tocmai pentru că este reglementat într-
un mod specific prin drept ori ceea ce se înţelege prin unitatea relaţiilor sociale este dat chiar de
o anumită categorie de norme distincta de alte reguli juridice.
Insuficienţa criteriului obiectului de reglementare a dus la apariţia aşa numitor criterii
secundare sau auxiliare de grupare a normelor juridice.
Metoda de reglementare reprezintă modul în care normă juridică prevede desfăşurarea
raportului social ceea ce, evident conduce la o diferenţiere neta între reguli având acelaşi
obiect de reglementare. În acest sens se disting metodele autoritarismului sau subordonării,
autonomismului sau egalităţii, recomandării, etc. Astfel, de exemplu atât în dreptul civil cât şi
în cel financiar există raporturi juridice patrimoniale sau cu conţinut material, dar în primă
ramură de drept operează principiul egalităţii părţilor care au deplină autonomie de a intra sau

181
nu în respectivă relaţie juridică, în timp ce în cea de a două ramură raporturile se formează în
mod unilateral şi autoritar operând subordonarea faţă de organul de stat competent.
Metoda de reglementare este un criteriu auxiliar, deoarece se adaugă criteriu obiectului
de reglementare, dar şi un criteriu de natura subiectivă, spre deosebire de primul, prin modul
în care se poate fi instituit de legiuitor în derularea raporturilor sociale. Astfel, în materia
circulaţiei imobilelor legea poate laşa desfăşurarea raporturilor pe seamă voinţei exclusive a
părţilor după cum poate prevedea şi situaţii de derulare a relaţiilor juridic în bază voinţei
statului în cazul exproprierii, confiscării, etc.
Principiile comune sau fundamentale ale dreptului sunt reguli de bază comune
majorităţii normelor de drept ce compun sistemul juridic ori o ramură de drept. Uneori
principiul de drept poate influenţa în mod hotărâtor componentele structurale ale sistemului,
instituţia sau ramură juridică. Astfel, principiul legalităţii incriminării din dreptul penal este
acea regulă în conformitate cu care legea prevede care de fapt constituie infracţiuni, pedepsele
ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte. Deşi din
formularea acestui principiu s-ar părea ca el este o regulă de bază a dreptului penal trebuie sa
subliniem ca, pe o parte şi în alte ramuri de drept legea prevede fapte ce constituie abateri,
contravenţii precum şi sancţiunile ce se aplică contravenţiilor, iar pe de altă parte, legalitatea
incriminării nu este decât o aplicare particulară a principiului fundamental al legalităţii care
operează în toate ramurile dreptului. În acelaşi sens vom întâlni acţiunea principiului bunei
credinţe atât în dreptul civil, cât şi în cel penal, financiar, administrativ, internaţional public,
etc. putem concluziona ca principiul de drept comun sau general nu poate delimita în mod
izolat şi net ramură şi instituţia juridică de alte componente structurale similare.
Interesul social constituie un alt criteriu de formare şi de diferenţiere a ramurilor de drept,
prin desprinderea (migrare) unor raporturi juridice de alte înrudite, dar care prin amploare şi
consistenţa prezintă o importanţa socială aparte la un moment dat. Astfel dreptul familiei s-a
desprins de dreptul civil, datorită multiplelor şi variatelor reglementări instituite, inclusiv
existenţa unui cod, expresia nevoii de ocrotire deosebită pe plan social a familiei în perioadă
contemporană. Uneori chiar dezvoltarea unei instituţii juridice poate duce, prin amploarea
reglementărilor sale, la apariţia unei subramuri de drept aşa cum este, cazul dreptului
transporturilor desprins din dreptul civil ca şi a contenciosului administrativ în cadrul
dreptului administrativ, apărând chiar discipline didactice corelative.
Alteori confluenţa unor reglementări în diferite ramuri de drept poate da naştere la
formarea unor instituţii sau ramuri de hotar şi a unor ştiinţe juridice interdisciplinare, cum este
cazul dreptului penal internaţional sau a dreptului umanitar.

182
 În ceea ce priveşte caracterul sancţiunii normelor juridice acesta nu poate fi reţinut drept
criteriu de distincţie între ramurile de drept, întrucât, de exemplu acelaşi raport juridic, cum
este cazul celui de creanţă, poate fi aparat prin mai multe mijloace (de drept civil, penal,
administrativ financiar) specifice diferitelor ramuri de drept (obligaţia de restituire, sancţiunea
pentru furt, penalităţile sau dobânzile pentru întârzierea în restituire, etc.)
Ramurile de drept, instituţiile juridice şi normele de drept, ca elemente structurale ale
sistemului de drept, sunt strâns legate între ele. Ramură de drept cuprinde, în general, mai
multe instituţii juridice, alcătuite, la rândul lor, din numeroase norme înrudite între ele prin
obiectul de reglementare.
În general, ramură de drept poate beneficia de o reglementare aparte şi sistematizată prin
cod aşa cum este, de exemplu, cazul dreptului civil, penal, familial, dar alte ori, instituţia poate
fi consacrată prin coduri proprii, cum ar fi, de pildă, codul contravenţiilor sau codul de
procedură administrativă în cadrul dreptului administrativ cunoscute în legislaţia unor ţări, în
sfârşit, există şi situaţii în care codul nu are legătură numai cu o singură ramură de drept ci cu
mai multe, de exemplu, codul vamal, codul silvic etc.
§ 4. Mari sisteme de drept ( familii) juridice
Clasificând principalele sisteme juridice contemporane, juristul trebuie să facă o selecţie
chibzuită şi să se limiteze la un număr nu prea mare de sisteme juridice.
Clasificarea sistemelor juridice va lua în consideraţie particularităţile concret-istorice,
tehnico-juridice ale diferitor sisteme juridice. Clasificarea se va înfăptui la nivelul sistemelor
juridice şi la nivelul principalelor ramuri ale dreptului.
În baza clasificării, marelor sisteme de drept, pot fi puse cele mai largi sau, cele mai înguste
sfere geografice iniţiale, în al doilea rînd, criteriile pot avea un caracter istoric şi nu geografic şi în al
treilea rând, în calitate de criterii pot fi instituţiile juridice şi ramurile dreptului.
Putem evidenţia următoarele familii juridice: familia juridică romano-germanică;
familia juridică de drept comun; familia juridică scandinavă; familia juridică latino-
americană; familia juridică musulmană; familia juridică a hinduşilor; familia dreptului
obişnuielnic; familia juridică din Extremul Orient.
4.1 Sistemul juridic romano-germanic. La familia juridică romano-germanică se referă
sistemele juridice ce au apărut în Europa continentală în baza tradiţiilor juridice romane,
canonice şi locale. Ea s-a format în baza studierii dreptului roman la universităţile
italiene, franceze şi germane, care au întemeiat în sec. XII-XVI în baza culegerii de legi a
lui Iustinian o ştiinţă juridică pentru multe ţări europene.

183
 Pentru familia juridică romano-germanică sînt caracteristice: existenţa dreptului
scris, sistemul ierarhic unic al izvoarelor dreptului, divizarea lui în public şi privat,
divizarea dreptului în ramuri.
Comun pentru dreptul tuturor ţărilor din familia juridică romano-germanică este
caracterul lui codificat, fondul de noţiuni comune (asemănătoare noţiunilor şi categoriilor de
bază), un sistem mai mult sau mai puţin comun al principiilor juridice. În toate aceste ţări există
constituţii scrise, normele cărora au o autoritate juridică majoră, stabilirea în majoritatea ţărilor a
unui control judiciar al constituţionalităţii legilor, constituţiile delimitează competenţa
elaborării dreptului a diferitelor organe de stat şi în corespundere cu această competenţă
înfăptuiesc diferenţierea diferitelor izvoare ale dreptului.
Doctrina juridică romano-germanică şi practica legislativă deosebesc 3 tipuri de legi ordinare:
codurile, legile speciale (legislaţia curentă) şi culegere de norme.
Sistemul legislaţiei curente este de destul de ramificat. Legile reglează sfere distincte ale
relaţiilor sociale, numărul lor în fiecare ţară este mare.
Printre izvoarele dreptului romano-germanic este important rolul actelor normative
subordonate legii: regulamentelor, circularelor administrative, decretelor miniştrilor ş. a.
Practica judiciară poate fi referită la numărul izvoarelor auxiliare. În primul rînd aceasta
este legat de „precedentul de recurs”. Deoarece curtea de casaţie este instanţa supremă, chiar şi o
decizie judiciară „simplă” (bazată pe analogie sau pe principii generale), parcurgând „etapa de recurs”,
poate fi sesizată de către alte judecătorii la soluţionarea proceselor de aşa gen ca precedent real.
Un loc deosebit îl ocupă doctrina ce a elaborat principiile generale ale structurii acestei
familii juridice. Doctrina joacă un rol important în activitatea de pregătire a legilor. Ea se foloseşte
şi în activitatea de aplicare a legilor (interpretarea legilor).
În toate ţările familiei romano-germanice este cunoscută divizarea dreptului în public şi
privat. Această divizare poartă un caracter general. La dreptul public se referă acele ramuri şi
instituţii, care determină statul, ordinea activităţii organelor statale şi relaţiile individului cu statul,
iar la cel privat - ramurile şi instituţiile ce reglează relaţiile indivizilor reciproce. în fiecare din aceste
două sfere, în ţări diferite nimeresc aproximativ aceleaşi ramuri.
Apartenenţa dreptului diferitor ţări europene la familia romano-germanică nu exclude anumite
deosebiri între sistemele juridice naţionale. În interiorul familiei juridice romano-germanice se
deosebesc două grupuri juridice: francez, din care fac parte Belgia, Luxemburgul, Olanda, Italia,
Portugalia, Spania, Franţa şi cel germanic, care include de asemenea Austria, Elveţia şi alte ţări.
4.2. Sistemul juridic anglo-saxon. În ţările familiei juridice anglo-saxone ca izvor de bază
a dreptului serveşte norma formulată de către judecători şi exprimată în precedente judiciare.

184
 Dreptul comun anglo-american, ca şi dreptul roman, s-a dezvoltat după principiul „Dreptul
e acolo, unde este apărarea” 1.
Dreptul englez, pe parcursul istoriei, a căpătat o structură triplă: dreptul comun - izvor de
bază; dreptul de echitate care completează şi corectează acest izvor de bază; dreptul statutar -
dreptul scris de origine parlamentară.
În familia juridică anglo-americană se deosebesc grupurile de drept englez şi dreptul
SUA.
În grupul de drept englez intră: Anglia, Irlanda de Nord, Canada, Australia, Noua Zelandă,
fostele colonii britanice (în prezent 36 de state sînt membre ale Comunităţii), aproape 1/3 din
populaţia lumii trăieşte conform normelor dreptului englez.
Dreptul SUA, avînd drept sursă dreptul comun englez, în prezent este destul de
independent. Excepţie fac: statul Luiziana, unde un rol considerabil îl joacă dreptul francez şi statele
cele mai sudice, pe teritoriul cărora este răspândit dreptul Spaniei.
Dreptul comun este un sistem, care poartă amprenta istoriei, iar această istorie pînă în sec.
XVIII este o istorie exclusiv a dreptului englez care s-a dezvoltat pe trei căi: formarea dreptului
comun şi completarea lui cu dreptul de echitate şi interpretarea statutelor.
Dreptul englez şi astăzi, rămîne un drept judiciar, elaborat de către judecători în procesul
examinării cazurilor aparte. Luând în consideraţie regulile precedentului, o asemenea abordare
asigură situaţia în care normele de drept comun sînt mai flexibile şi mai puţin abstracte, decît normele
de drept ale sistemelor romano-germanice, în schimb face dreptul mai cazuistic si mai puţin concret
Structura dreptului în familia juridică anglo-saxonă este diferită de cele din sistemele juridice
romano-germanice. În cadrul dreptului englez lipseşte divizarea dreptului în privat şi public,
care este înlocuită aici cu divizarea în drept comun şi dreptul echităţii.
Ramurile dreptului englez nu sunt clar pronunţate ca în sistemele de drept continentale,
fapt ce l-au considerat doi factori: 1. în primul rând, toate judecătoriile au o jurisdicţie comună, adică
pot examina diferite categorii de dosare - de drept public şi privat, civile, comerciale, penale.
Jurisdicţia împărţită duce la delimitarea ramurilor de drept, iar cea unificată acţionează, evident, în
direcţia opusă. 2. în al doilea rând, dreptul englez s-a dezvoltat treptat, pe calea practicii judiciare
şi a reformelor legislative în cazuri aparte. În Anglia nu există coduri de tip european. De aceiea
pentru un jurist englez dreptul este omogen. Doctrina engleză nu cunoaşte discuţii despre diviziunile
structurale ale dreptului.
Dreptul SUA, are o structură analogică cu structura dreptului comun. Dar numai în general.
în procesul examinării unei probleme apar diferite deosebiri structurale dintre dreptul englez şi cel
american, multe din care sunt considerabile cu adevărat şi nu pot fi neglijate.

1
Lupu Gh., Dvoracec M. Teoria generală a dreptului. Ed. Chemarea, Iaşi, 1998. p.166.

185
 1. Una din aceste deosebiri este legată de structura federală a SUA. Statele din
componenţa SUA sînt dotate cu o competenţă destul de largă, în cadrul căreia ele îşi făuresc
legislaţia lor şi sistemul său de drept precedent, în legătură cu aceasta se poate spune, că în
SUA există 51 sisteme de drept - 50 - în state şi una federală. Judecătoriile fiecărui stat îşi
exercită jurisdicţia independent unul faţă de altul, şi de aceea nu este neapărată condiţia de
respectare a hotărârii, luate de judecătoria unui stat, în altul.
2. Încă o deosebire a dreptului american de cel englez este acţiunea puţin mai liberă
a regulii precedentului, instanţele superioare judiciare ale statelor şi Curtea Supremă a
SUA nici odată n-au fost legate de propriile lor precedente. De aici - libertatea
considerabilă şi capacitatea de manevrare în timpul procesului de adaptare a dreptului la
condiţiile ce se schimbă.
3. Legislaţia în sistemul juridic al SUA are o pondere mare şi este mai importantă
decît dreptul statutar în Anglia. Aceasta se datorează în primul rînd existenţei a unui sistem
întreg de constituţii: federală, care există deja 200 de ani şi joacă un rol important, şi
statelor le este acordată o competenţă legislativă destul de largă, şi ele se folosesc activ de ea.
4. În dreptul statutar al SUA se întîlnesc numeroase coduri, care nu sînt cunoscute
dreptului englez. în cîteva state acţionează codurile civile, în 25 - de procedură civilă, în
toate statele - penale, în unele - de procedură penală.
5. O formă de codificare deosebită în SUA a devenit crearea aşa-numitelor legi şi
coduri cu caracter unitar, scopul cărora este de a stabili o posibilă unitate a acelor părţi ale
dreptului, unde acest lucru este deosebit de necesar. Pregătirea proiectelor acestor legi şi
coduri este înfăptuită de Comisia Naţională a reprezentanţilor tuturor statelor împreună cu
Institutul American de drept şi Asociaţia Americană a avocaţilor.
4.3. Dreptul latino-american. Comunitatea destinului istoric a statelor latino-
americane, asemănarea orânduirii social-economice şi a structurii politice în majoritatea
acestor state au dat naştere la instituţii politico-juridice latino-americane.
Dreptul latino-american, în baza sa, este un drept codificat, unde codurile sînt
construite după modele europene, ceea ce îl apropie de sistemul romano-germanic - sistemul
de drept aproximativ analogic, caracterul abstract al normei juridice.
Statele latino-americane au fost pregătite de caracterul dreptului colonial, adică al
dreptului spaniol şi portughez, apropiat după dezvoltarea sa istorică de dreptul francez şi
transportat pe continentul american de către cuceritori.
În dreptul latino-american un rol deosebit de important îl joacă legislaţia delegată,
adică actele puterii guvernamentale, ceea ce este legat de forma de guvernămînt

186
prezidenţială, cît şi de perioadele îndelungate de guvernare a militarilor, cînd activitatea
juridică normală de fapt se reducea la zero.
Patru state latino-americane sînt federative - Argentina, Venesuela, Brazilia şi
Mexic. Caracterizând dreptul acestor ţări, este nevoie de a delimita competenţa dintre
federaţie şi membrii ei, masivul competenţei legislative de bază aparţine federaţiei.
Dreptul latino-american se deosebeşte de sistemul romano-germanic prin sfera de
drept public, modelul de drept privat l-au împrumutat în Europa, modelul constituţional l-au
găsit în SUA. Constituţiile acestor ţări au împrumutat forma americană de guvernămînt -
republica prezidenţială, alte instituţii constituţionale. Pentru ţările Americii Latine nu este
caracteristică stabilitatea constituţională. Printre particularităţile dreptului latino-
american trebuie menţionată atenţia încordată a constituţiilor ţărilor acestei regiuni către
instituţia controlului judiciar asupra constituţionalităţii legilor, inclusiv folosirea acestor
proceduri, care nu sînt cunoscute pentru modelul controlului judiciar constituţional american.
4.4. Dreptul scandinavic. Punctul de pornire în formarea dreptului ţărilor scandinave
au fost 2 acte legislative, 2 coduri – „Codul regelui Cristian V” adoptat în Danemarca în
1683 (în 1687 acţiunea lui s-a răspândit şi în Norvegia sub denumirea de „Dreptul
norvegian”), şi „Codul de Legi al statului Suedez” din 1734. Aceste coduri au constituit baza
dezvoltării ulterioare a ambelor ramuri - daneze şi suedeze - ale dreptului scandinav.
Dreptul roman a jucat rolul său în dezvoltarea sistemelor juridice ţărilor
scandinave. Însă statele nordice nu au şi n-au avut coduri asemănătoare Codului Civil francez
sau Codului Civil german.
Practica juridică joacă aici un rol mai important decît în ţările Europei continentale.
Dreptul scandinav nu poate fi referit nici la sistemul de drept comun anglo-saxon.
Dreptul scandinav aproape nu are semne caracteristice ale dreptului comun cum sînt regula
precedentului, tehnica deosebirilor, rolul deosebit al dreptului procesual.
Legăturile reciproce strânse ale sistemelor juridice nordice se explică prin existenţa
legăturilor stabile politice, economice şi culturale dintre ţările scandinave.
Legislaţia codificată nu este cea mai mare parte a dreptului scandinav. De exemplu, în
Norvegia şi Danemarca se deosebeşte chiar poziţia, care atribuie o mare importanţă
practicii judiciare ca izvor de drept. Este destul de important rolul practicii judiciare şi în
Suedia. Acest fapt deosebeşte dreptul scandinav de sistemul romano-germanic, apropiindu-1 de
dreptul comun.
Dreptul scandinav este un sistem unitar, parţial codificat, cu căi asemănătoare istorice
de dezvoltare a dreptului, particularităţile legislaţiei, sistemul izvoarelor. Un rol deosebit îl
joacă şi faptul, că ţările scandinave colaborează strîns în domeniul legislaţiei şi acest proces,

187
care a început la sfîrşitul sec. XIX, a adus la apariţia unui număr considerabil de acte
unificate, ce acţionează egal în toate statele participante. Dezvoltarea lor istorică şi limbile
sînt destul de asemănătoare, legăturile culturale foarte strânse, între ele n-au existat diferenţe
politice considerabile, populaţia lor, situaţia geografică şi nivelul de dezvoltare economică
au fost aproximativ aceleaşi.
4.5. Dreptul musulman. Dreptul musulman, ca sistem de norme, ce exprimă în formă
religioasă în general, voinţa nobilimii musulmane religioase, într-o oarecare măsură
sancţionate şi susţinute de statul musulman teoretic, în baza sa s-a format în Califatul Arab în
sec. VII-X şi este bazat pe religia musulmană - islam. Islamul porneşte de la faptul, că dreptul
existent a venit de la Allah care într-un anumit moment al istoriei l-a descoperit omului prin
prorocul său Muhamed 1. Dreptul lui Allah este dat omenirii odată şi pentru totdeauna, de
aceea societatea trebuie să se conducă de el şi să nu creeze altul, al său, sub influenţa
condiţiilor sociale ce se schimbă mereu. Teoria dreptului musulman recunoaşte faptul, că
revelaţia divină necesită explicaţie, interpretare pentru care au trecut veacuri de muncă
asiduă a juriştilor musulmani.
Dreptul musulman cuprinde toate sferele vieţii sociale, dar nu numai acelea care de
obicei se referă la sfera de drept. Dreptul musulman în sensul larg determină molitvele, pe
care trebuie să le ştie musulmanul, posturile care trebuiesc respectate, pomana care
trebuie dată, pelerinajele care trebuie făcute. în acest sens el este un sistem islamic unitar de
reglare social-normativă, care cuprinde atît norme juridice, cît şi norme nejuridice, în primul
rînd norme religioase, precum şi obiceiuri. Şariatul constă din două părţi - teologia sau
principiile credinţei - (achid) şi dreptul (fîkh). Fikhul, sau dreptul musulman se împarte în
două părţi: prima indică linia de comportament al musulmanului faţă de semenii săi
(ftiuamalat), a doua prescrie îndatoririle faţă de Allah (ibadat). Aceste două părţi alcătuiesc
obiectul ştiinţei juridice sub aspectul, cum ea este determinată de şcolile de drept.
Islamul şi-a cucerit o largă răspândire. Conform diferitor calcule, în lume trăiesc de la
750 pînă la 900 milioane de oameni care profesează islamul. Ei alcătuiesc majoritatea sau o
parte considerabilă a populaţiei din 51 de state 2.
Dreptul musulman este bazat pe postulate incontestabile, ce acordă sistemului
statornicie. Juriştii musulmani condamnă totul ce este întâmplător şi nedeterminat. După
structura sa normele juridice formulate de aceşti jurişti sînt bazate întotdeauna pe factori
exteriori.
Legea, în interpretarea sa romanică veche şi occidentală, pentru concepţia de drept
musulmană nu există. Teoretic numai Dumnezeu are putere legislativă. Dreptul ca o totalitate
1
Siuchyiainen I.R. Dreptul musulman. M., 1986, p.4. (var. rusă).
2
Ibidem. p65-83 (var. rusă).

188
de norme anumite s-a format în primele două secole ale existenţei islamului. În dreptul
musulman s-a creat învăţătura despre 4 „rădăcini” (izvoare) ale dreptului musulman. Prima
"rădăcină"' este, coranu, a doua este sunna, interpretarea şi tălmăcirea regulilor
Coranului, a treia - idjima: acord atins de toată activitatea musulmană în problema
obligaţiilor musulmanului, a patra - analogia (chias), adică aplicarea la cazurile noi
asemănătoare a regulilor stabilite de Coran, sunnă sau adjimă.
4.6. Dreptul hinduşilor. Dreptul hindus sa format încă în antichitate şi parcurgând un
drum de 2000 de ani, şi-a păstrat semnificaţia reglementativă pînă în prezent şi este unul
din componentele principale ale suprastructurii juridice a societăţii indiene. Normelor lui, cu
instituţiile sociale tradiţionale şi-a păstrat nu numai forma, dar şi conţinutul 1.
Principala particularitate a dreptului hindus este încrucişarea strînsă cu religia.
Dreptul hindus nu are o independenţă relativă şi este o parte integrantă a hinduismului, a
unui fenomen foarte original, a unui sistem sincretic tradiţional, care cuprinde diferite
credinţe şi ritualuri religioase, valori morale, filozofice şi ideologice, care presupun un
anumit mod de viaţă, un anumit regim social, o anumită organizare sau structură socială.
Sistemul de drept hindus - vedele (vedî) sunt culegeri de cântece, rugăciuni, imnuri
şi vorbe de duh religioase indiene, alcătuite în diferite porţiuni ale mileniului doi pînă la era
noastră şi chiar mai înainte, conţin texte antice, în care unele rînduri pot fi interpretate ca
reguli de comportare, însă, deşi hinduşii consideră vedele revelaţii divine şi surse ale
religiei şi dreptului lor, influenţa lor practică asupra vieţii spirituale a populaţiei hinduse a
fost foarte neînsemnată.
Şcolile hinduse de drept, formate treptat în sec. XI-XII se deosebeau prin abordarea
diferită a trei probleme importante, legate de dreptul la moştenire, regimul juridic al averii
unor membri ai familiei nedivizate, împărţirea averii familiei. Principalele şcoli ale dreptului
hindus au fost şcoala Daiabaa în Bengalia şi şcoala mitacşara, cu cîteva ramificaţii. Dreptul
hindus a recunoscut întotdeauna faptul, că obiceiurile care sînt respectate de demult într-o
anumită regiune, castă, clan sau familie, trebuie considerate izvoare de drept.
Dreptul hindus a suportat modificări considerabile în perioada expansiunii
coloniale engleze. În domeniul dreptului de proprietate şi dreptului obligatoriu normele
tradiţionale au fost substituite de normele dreptului comun.
4.7. Dreptul obişnuielnic. Dreptul obişnuielnic este dreptul, ce se formează în statele care
şi-au căpătat independenţa în urma dezmembrării sistemului colonial, se îmbină cu elementele
dreptului vechi, cu dreptul religios (musulman, hindus), cu dreptul obiceiului, care încă mai acţionează

1
Kraşeninnikova N.A. Dreptul hinduşilor. M., 1982, p.11. (var. rusă).

189
într-o sferă destul de largă a relaţiilor publice. Până în prezent după normele dreptului obiceiului
trăieşte majoritatea populaţiei continentului african.
Aprecierea corectă a rolului dreptului ajută la cunoaşterea legităţilor proceselor care au loc
pe harta juridică a continentului african, la elucidarea trăsăturilor şi tendinţelor caracteristice ale
dezvoltării dreptului naţional al statelor africane tinere. Termenul de „drept obişnuielnic” cel mai
des este întrebuinţat pentru a indica dreptul tradiţional, care a existat la popoarele africane până
la colonizare. Dreptul tradiţional este o totalitate de reguli nescrise, transmise oral din generaţie în
generaţie. În cadrul dreptului tradiţional normele de drept şi morale sunt strâns legate, iar la
soluţionarea conflictelor părţile se conduc după ideea de împăcare. În Africa acţionau două tipuri
principale de judecăţi sau sisteme de soluţionare a conflictelor. Ele pot fi clasificate ca arbitraj şi
judecată cu respectarea formalităţilor juridice.
Dreptul tradiţional are şi un rol şi supranatural. În cadrul procedurilor judiciare acest
factor se manifestă prin faptul, că pentru elucidarea adevărului se obligă la jurăminte şi se
efectuează încercarea cu „judecata dumnezeiască”.
O atenţie merită şi un alt aspect al dreptului obişnuit - răspunderea grupului de oameni
sau a comunităţii. Acest fapt poate să se manifeste în două moduri:
a) responsabilitatea familiei sau grupului de rude pentru delictul comis de către unii membri
aparte (ispăşirea vinei străine);
b) situaţia cînd infracţiunea comisă de un individ coordonează cu drepturile şi obligaţiunile lui
de membru al grupului. Individualismul şi noţiunea de „drept subiectiv”, care decurge din el, sînt
incompatibile cu tradiţiile dreptului uzual. El nu garantează respectarea drepturilor individului, ci
reglementează relaţiile lui cu grupul de oameni.
Printre instituţiile dreptului tradiţional un loc important îl ocupă familia, proprietatea funciară,
moştenirea. Dreptul obişnuit a recunoscut peste tot poligamia. Repartizarea pămîntului, folosirea
lui, anexarea, au loc sub controlul conducătorilor sau al grupurilor sociale - familia sau clanul.
Dreptul la moştenire în cadrul societăţii tradiţionale prevede trecerea nu numai a averii, dar
şi a unui complex întreg de drepturi şi obligaţii ale dreptului la urmaşii lui. Există cele mai
diferite tipuri de moştenire:
1) patrimonială sau matrimonială;
2) automată (moştenitorul este cunoscut) sau electivă (moştenitorul se alege după moarte);
3) universală (un singur moştenitor) sau colectivă (mai mulţi moştenitori).
Principalele tendinţe de dezvoltare a dreptului în condiţiile independenţei naţionale se
caracterizează, pe de o parte, prin depăşirea suprapunerilor coloniale pe de altă parte - prin
limitarea semnificaţiei reglementative a obiceiului juridic pe măsură ce se lărgeşte cercul relaţiilor
sociale cuprinse de acţiunea legislaţiei naţionale.

190
 CAPITOLUL XIII
Tehnica realizării dreptului
§ 1. Conceptul şi formele realizării dreptului. Conceptul realizare a dreptului. Formele realizării dreptului. § 2.
Realizarea dreptului prin activitatea de executare şi respectare a legilor. Realizarea dreptului prin
executarea şi respectarea dispoziţiilor legale de către cetăţeni. § 3. Realizarea dreptului prin aplicarea
normelor juridice de către organele statului. Noţiunea aplicării dreptului. Fazele procesului de aplicare a
dreptului. § 4. Lacunele în drept. Analogia legii şi analogia dreptului. Lacunele în drept. Analogia legii şi
analogia dreptului.

§ 1. Conceptul şi formele realizării dreptului

1.1. Conceptul realizării dreptului. Scopul fundamental al dreptului este acela de a
asigura ordinea de drept, care înseamnă desfăşurarea vieţii sociale în conformitate cu
prevederile legii. Pentru realizarea ordinii de drept trebuie să se înfăptuiască traducerea în fapt
a conţinutului normelor juridice, adică să se realizeze dreptul. Realizarea dreptului, prin
implicaţiile sale sociale este un element constitutiv al conducerii societăţii. Analiza conceptului
realizării dreptului este analiza modului de implementare a normei de drept în viaţa socială, a
modului în care societatea primeşte norma de drept, o încorporează în patrimoniul psihologic al
individului. Realizarea dreptului este determinată de condiţiile generale ce caracterizează
climatul social-politic şi ideologic. Rolul acestor condiţii (economice, politice, spirituale,
ideologice) este notărilor în procesul transformării principiilor dreptului în valori proprii
structurii intime a personalităţii umane şi ca criterii de apreciere a desfăşurării corecte a
relaţiilor din societate.
Realizarea dreptului poate fi definită ca: procesul transpunerii în viată a conţinutului
normelor juridice, în cadrul căruia oamenii ca subiecte de drept, respectă şi execută
dispoziţiile normative, iar organele de stat aplică dreptul, in temeiul competentei lor1.
Din conţinutul definiţiei reţinem următoarele aspecte:
a) realizarea dreptului este un proces complex şi continuu de traducere în viaţă a
conţinutului normelor juridice;
b) traducerea în viaţă a normelor juridice reclamă asigurarea cadrului organizatoric
necesar, în măsură să permită aplicarea concretă a dreptului;
c) coordonarea fundamentală a procesului de realizare a dreptului o constituie respectarea
dispoziţiilor normative de către subiectele de drept;
d) realizarea dreptului presupune implicarea organelor de stat care aplică concret
dispoziţiile normative în conformitate cu competenţele ce le sunt stabilite prin lege;
e) în procesul de realizare a dreptului se intersectează două planuri: planul realităţii
concrete şi planul conduitei, comportamentului prescris de legiuitor şi aşezat în substanţa

1
Popa N., Op. cit., p.160.

191
normelor juridice; Realizarea dreptului urmăreşte apropierea celor două planuri, asigurând
concordanţa dintre realitatea concretă şi conduita cuprinsă în norma de drept;
f) procesul de realizare a dreptului este conceput şi se înfăptuieşte plecând de la
trăsăturile generale ale sistemului social, de la influenţa pe care o exercită procesele sociale
asupra comportamentelor subiectelor de drept, inclusiv asupra organelor de stat însărcinate cu
aplicarea efectivă a normelor juridice;
g) realizarea dreptului se referă la modul de implementare a normelor juridice în viaţa
socială, la felul în care societatea recepţionează conţinutul în mesajul acestora şi o încorporează în
substanţa psihologică a individului.
1.2. Formele realizării dreptului. Pe parcursul existenţei sale dreptul străbate două etape
importante şi anume primă constând în adoptarea sau emiterea actului de reglementare conţinând
norme şi a două ce rezidă în realizarea prevederilor normative. Aspectul conduitei prescrise de
normele juridice îmbracă forme de realizare şi anume respectarea, executarea şi aplicarea1.
a) Respectarea - în sens restrâns - a normelor juridice prohibitive, adică a regulilor care
ne obliga la o conduită pasivă, de abstenţiune sau inacţiune, de a nu face ceva, reprezintă o
primă modalitate nejuridică prin care dreptul îşi dovedeşte eficienţa socială atingându-şi scopul.
Aceasta reprezintă cea mai simpla situaţie care vizează imensa majoritate a normelor penale,
contravenţionale, disciplinare, etc.
b) Îndeplinirea sau executarea prevederilor normative operează în cazul normelor
onerative şi a celor permisive întrucât subiectele de drept trebuie sa aibă o atitudine activă, de
acţionare, de a da sau a face ceva, fie ca această reacţie decurge direct din lege, fie dintr-un
raport juridic concret în care se găsesc părţile şi care, de cele mai multe ori, se întemeiază pe un
act juridic individual bazat pe lege. Aşa este, de pildă, cazul normelor financiare de impozitare a
veniturilor, a celor de asigurare a bunurilor prin efectul legii, a celor care stipulează obligaţia
legală de întreţinere, a reglementărilor, privind satisfacerea stagiului militar, precum şi a
numeroaselor şi variantelor raporturi civile, de muncă, comerciale, etc., în care intră subiectele
de drept ca titulare de drepturi şi obligaţii.
c) Aplicarea normelor juridice, reprezintă o activitate specifică a organelor de stat
competente care, de regulă, intervin în cazul încălcării legii ori a neîndeplinirii unor obligaţii ce
revin din actele juridice individuale ce stau la bază raporturilor concrete în care se găsesc
subiectele de drept. Aplicarea dreptului se realizează de regulă, în cadrul raportului juridic de

1
Dogari I., Dănişor D., Dănişor Gh., Teoria generală a dreptului, p. 347-360; Motica R.I., Mihai Gh., Teoria
generală a dreptului, p. 196-199; Popa Carmen, Teoria generală a dreptului, p. 216-225; Corbeanu I., Corbeanu M.,
Teoria generală a dreptului, p. 199-204;Voicu C., Teoria generală a dreptului, p. 238-242, Popa N., Teoria generală a
dreptului. Bucureşti, 1992, p.160.

192
răspundere fiind consecinţa nerespectării sau încălcării dreptului, a îndeplinirii ori a greşitei
îndepliniri a prevederilor sale1.
Deci, realizarea dreptului, reprezentâ acea etapă a existenţei sale ce constă în
respectarea prevederilor sale ori îndeplinirea sau executarea lor de către subiectele de drept,
precum şi aplicarea dispoziţiilor legale de către organele de stat consecinţa a încălcării legii ori
a actului individual bazat pe ea.
§ 2. Realizarea dreptului prin activitatea de executare şi respectare a legilor
2.1. Realizarea dreptului prin executarea şi respectarea dispoziţiilor legale de către
cetăţeni - înseamnă traducerea în viaţă a prescripţiilor normelor juridice, realizarea drepturilor
şi obligaţiilor, a conduitei stabilite.
Normele juridice transmit indivizilor şi colectivităţilor umane mesaje clare, riguros
formulate2:
a) libertatea omului de a acţiona nu înseamnă dezordine şi haos;
b) rezultatele acţiunilor oamenilor sunt evaluate în funcţie nu numai de rezonanţa intimă,
personală a acestora, ci şi de rezonanţa socială, de maniera în care societatea recepţionează
faptele şi atitudinile oamenilor;
c) dreptul este cel care programează libertatea de acţiune a omului;
d) fiecare individ trebuie să-şi subordoneze propria conduită, conduitei tip cuprinsă
în normele juridice;
e) modificările ce se produc în planul vieţii sociale, în existenţa şi evoluţia societăţii sunt
recepţionate, analizate şi prelucrate de drept, care stabileşte, prin norme juridice, conduita
oamenilor în noile condiţii social-economice apărute;
f) dreptul îi dictează omului comportamentul pe care trebuie să-l urmeze în orice
situaţie nou apărută.
g)Pentru ca dreptul să fie respectat de cetăţeni, pentru ca mesajele sale să aibă impact
asupra conştiinţei lor şi comportamentului lor, cetăţenii trebuie să-l cunoască, să-l recepţioneze.
Pentru realizarea normelor prohibitive, este suficient ca persoanele vizate să se abţină de
la săvârşirea faptelor interzise şi astfel, prohibiţia, interdicţia stabilită de stat, a fost realizată - şi-
a atins scopul. Această activitate nu presupune, operaţii juridice, ci elaborarea de acte. Normele
prohibitive dau naştere unor raporturi juridice numai în cazul încălcării prevederilor lor şi, deci, a
aplicării sancţiunii juridice stabilite de aceste norme. Această formă de realizare a normelor
juridice este denumită respectarea dreptului.

1
Проблемы общей теории права и государства. Учебник для юридических вузов, под ред. проф.
C.Нерсесянц, М., 1999, р.422-423.
2
Voicu C. Op. cit., p.216.

193
 La realizarea normelor onerative şi celor permisive se pot distinge două forme juridice
principale de realizare a acestor norme: a) executarea (îndeplinirea) prevederilor normei juridice,
b) aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente.
Pentru respectarea şi executarea normelor de drept e suficientă bunăvoinţa subiecţilor de
drept.
Din aceste considerente, o formă de realizare a normelor juridice onerative si permisive
este îndeplinirea (executarea) prevederilor normelor juridice de către cetăţeni şi subiectele
colective, prin asumarea unor iniţiative, desfăşurarea unei activităţi care se concretizează în
producerea de fapte cu implicaţii juridice.
Realizarea dreptului prin activitatea de executare şi respectare a normelor juridice are
următoarele trăsături:
a) Această formă de realizare a dreptului implică îndeplinirea prevederilor
cuprinse în normele juridice prin conformarea faţă de dispoziţiile normative,
traducerea în viaţă a conţinutului, înscriindu-se ca o componentă de bază a climatului de
ordine şi legalitate;
b) Conformarea (supunerea) faţă de conduita fixată prin normele de drept este
rezultatul direct al mai multor factori: conţinutul dreptului, acceptarea legii de către
societate, ca expresie a mai multor necesităţii ridicarea gradului vieţii materiale şi
spirituale a oamenilor, sporirea nivelului de cunoştinţe şi perfecţionarea instrucţiei şcolare etc;
c) Ca volum de intensitate această formă de realizare a dreptului este mult mai legată
decât cealaltă formă - aplicarea dreptului - declanşând un număr imens de situaţii juridice la
care participă categoria cea mai mare de subiecţi - cetăţenii - precum şi diferite organizaţii
sociale;
d) Din punctul de vedere al tehnicii juridice, activităţile în realizarea acestei forme
sunt relativ mai simple, ele se pot desfăşura şi în fapt, fără încheierea unui act scris; fără
îndeplinirea unor condiţii de formă sau de fond speciale;
e) Ele sunt, bineînţeles, compatibile şi cu realizarea prin crearea şi desfăşurarea
unor raporturi juridice, în care drepturile şi îndatoririle participanţilor se concretizează în
legături juridice statornicite prin normele de drept din cele mai diferite ramuri ale sistemului juridic;
f) Respectând şi aducând la îndeplinire (executând) normele dreptului, cetăţenii îşi
valorifică drepturile subiective, cu luarea în consideraţie şi a obligaţiilor ce apar în procesul
interacţiunii sociale.
§ 3. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele statului

194
 3.1. Noţiunea aplicării dreptului. Aplicarea dreptului constituie formă juridică de
realizare a acestuia prin intervenţia organului de stat competent în calitatea sa de titular al
puterii publice cu atribuţii speciale.
În primul rând, ea intervine în cazul încălcării unei îndatoriri sau cerinţe decurgând din
lege (vătămarea unei persoane, neplată impozitului, sustragerea de la serviciul militar, etc.) ori a
unei obligaţii revenind din actele juridice individuale emise pe seama subiectului de drept (de
pildă, hotărârea judecătorească privind plată pensiei de întreţinere pe seama copilului minor) sau
pe care acesta le-a încheiat (de exemplu, neîndeplinirea unor obligaţii contractuale). Deci,
aplicarea dreptului intervine în caz de încălcare a normei indiferent de caracterul onerativ,
permisiv sau prohibitiv al conduitei prescrise de acestea.
În al doilea rând, aplicarea dreptului se face numai de către organele de stat, în mod
excepţional şi de alte structuri, întrucât ele sunt investite cu atribuţii legale de realizare a
prevederilor legale de câte ori au fost încălcate sau nerespectate, având obligaţia de a restabili
legalitatea afectată.
În al treilea rând, aplicarea dreptului se face întotdeauna printr-un act juridic individual
- indiferent că s-a încălcat o normă sau şi un act individual - act ce constituie temeiul declanşării
şi realizării activităţii autorităţii publice în cazul dat, şi care reprezintă temeiul apariţiei,
modificării sau desfiinţării unor raporturi juridice.
În al patrulea rând, aplicarea dreptului presupune utilizarea constrângerii de stat, ca
regulă, cu respectarea unei anumite proceduri fie că ea intervine în cadrul răspunderii juridice -
aşa cum este cazul de cele mai multe ori - fie intervine în afara acestei răspunderi (de pildă,
datorită neexecutării benevole a unor obligaţii legal stabilite cum ar fi cele decurgând din titluri
executorii de genul actelor de stabilire a impozitului pe venituri, a contractelor de împrumut
bancar, a altor titluri ca valoare autentică), etc.
În al cincilea rând, actul de aplicare a dreptului îşi epuizează conţinutul prin executarea
sa, valabilitatea lui încetând în urmă realizării prevederilor sale.
3.2. Fazele procesului de aplicare a dreptului. Datorită diversităţii normelor juridice ce
pot fi încălcate precum şi a modalităţilor de intervenţie a statului deosebit de variate în
restabilirea legalităţii nu există nici o procedură unică de aplicare a dreptului, ci ea se
diferenţiază de la caz la caz: a) în funcţie de natura normei încălcate (penale, civile,
administrative, etc.), b) de organul chemat să restabilească legea (instanţă de judecată, organ
administrativ, financiar, etc.), c) de competenţa acestuia în situaţia respectivă şi de procedură
utilizată (penală, civilă, administrativă, etc.).

195
 În linii mari se pot determină următoarele faze de aplicare a dreptului, deşi succesiunea şi
conţinutul lor pot sa nu fie identice, şi anume stabilirea stării de fapt, stabilirea stării de drept şi
elaborarea soluţiei.
a) Stabilirea stării de fapt constă în cercetarea şi cunoaşterea situaţie concrete deduse
spre rezolvare, a faptelor şi împrejurărilor produse. În această faza au o importanţa deosebită
probele bazate pe documente, relatările martorilor, probele sau urmele materiale, expertizele, etc.
În această faza, de pildă, organul de cercetare penală va stabili existenţa sau nu a faptelor
presupuse a fi săvârşite de învinuit, circumstanţele în care s-a comis fapta, iar instanţă de
judecată, în faza cercetării judecătoreşti, va dispune administrarea probelor, determinarea
intenţiei inculpatului în momentul săvârşirii faptei, etc. Concordantă dintre constatarea făcuta de
organul de stat, respectiv faptele acceptate ca adevăr, şi realitatea concreta reprezintă adevărul
obiectiv, material.
b. Stabilirea stării de drept sau a elementelor juridice constă în identificarea acelei
norme juridice în care se regăseşte, prin componentele sale, cel mai bine fapta cercetată şi ale
cărei elemente se aplică pe deplin stării de fapt respective. Această operaţiune presupune:
alegerea sau selecţionarea normelor juridice adecvate ceea ce necesită cunoştinţe de specialitate,
întrucât se va verifică nu numai legislaţia aplicabilă în materie, ci şi autenticitatea textelor
legale (respectiv publicarea lor oficială), valabilitatea acestora (existenţa normei în vigoare şi
neabrogarea ei), aplicabilitatea în timp, uneori chiar rezolvarea unui conflict de norme în timp şi
spaţiu. În această faza un rol deosebit îl are interpretarea normei juridice.
c. Elaborarea soluţiei şi emiterea actului de aplicare constituie faza finală a acestui
proces ce implica mai multe aspecte.
În primul rând, are loc individualizarea dispoziţiilor legale în care se încadrează pe
deplin cazul dat, inclusiv a celor speciale şi de excepţie.
În al doilea rând, emiterea actului juridic, de regulă. Se suprapune cu redactarea
înscrisului constatator în formă ceruta de lege, cu indicarea temeiului legal, semnare, ştampilare,
alte elemente de identificare (număr, dată, antet), inclusiv aducerea lui la Cunoştinţa celui
interesat.
În al treilea rând, executarea sau punerea în executare a actului juridic de către cel
indicat şi aducerea la îndeplinire a formalităţilor, fixarea termenului în care trebuie realizată
operaţiunea, etc.
În drept actele de aplicare au cele mai diverse denumiri determinate de organul de la care
emană, de procedura utilizată în soluţionarea cauzei, de obiectul lor, etc. Astfel, de pildă,
instanţele judecătoreşti emit hotărâri judecătoreşti, organele administrative de sancţionare

196
contravenţională întocmesc procese-verbale de constatare şi sancţionare, organele de executare
silită, aplică sechestrul asupra bunurilor debitorului, etc.
§ 4. Lacunele în drept. Analogia legii şi analogia dreptului
4.1. Lacunele în drept. Cuvântul „lacună” provine de la latinescul „lacuna”, care în
traducere are mai multe semnificaţii, şi anume: spaţiu gol în interiorul unui corp; gol, lipsă în
continuitatea, în integritatea unui lucru; întrerupere involuntară şi penibilă într-un text în înlănţuirea
unor fapte, a unor idei; la figurat - ceea ce lipseşte pentru un lucru să fie bun, desăvârşit.
În literatura de specialitate există mai multe noţiuni în această privinţă, cum ar fi: lacunele
în dreptul pozitiv; lacunele în reglementarea juridică, lacunele în legislaţie etc.
- Lacună în dreptul pozitiv se are vedere acel caz când nu există nici lege, nici alt act
normativ subordonat legii nici obicei, nici precedent.
- Lacună în reglementarea normativă se înţelege lipsa unor norme în lege sau alte acte
normative. Lacuna în legislaţie presupune şi absenţa legii în general.
- Lacuna în lege ne vorbeşte despre o reglementare incompletă a problemei într-o lege
concretă.
Din cele menţionate rezultă că lacuna în drept există în două forme: a) lipsă totală în
reglementarea juridică a unei probleme; b) reglementare incompletă a unei relaţii date.
Lacunele în drept au loc atunci când organul de elaborare a normelor juridice:
a) greşit se consideră că unele relaţii nu pot fi reglementate juridic;
b) greşit se presupune că lacunele vor fi ocolite prin concretizarea dreptului în timpul
aplicării lui;
c) se elaborează norme, în care nu există nici o necesitate;
d) se rezolvă problema nu aşa cum ar fi trebuit rezolvată într-o normă stabilită (concretă).
Lacunele în drept pot fi divizate în: a) adevărate; b) false.
Adevărata lacună constă în absenţa normei aplicabile. Falsa lacună constă în existenţa
normei, considerată nesatisfăcătoare. Adevăratele lacune necesită completare; falsele lacune nu
necesită completare, fiind deduse chiar din interpretarea extensivă a normei.
În literatura de specialitate se mai face distincţie între lacune scuzabile şi lacune
nescuzabile. Lacunele scuzabile mai sunt numite şi primare. Ele sunt condiţionate de absenţa
necesităţii de reglementare juridică a unei relaţii sociale. Lacunele nescuzabile, numite ulterioare
(posterioare), apar în procesul redactării proiectului acrului normativ, când este necesară previziunea
legiuitorului privind noile relaţii sociale ce pretind reglementarea juridică. Lacuna nescuzabilă se
constată şi în cazul ignorării regulilor tehnicii legislative, rezultatul căreia este reglementarea juridică
incompletă, insuficientă.

197
 4.2. Analogia legii şi analogia dreptului. Analogia are o dublă funcţie: 1) de constatare a
inexistenţei unei reglementări juridice directe a cazului supus reglementării şi 2) de umplere a
lacunei. Analogia nu constituie unicul mijloc de umplere a lacunelor în drept.
Atunci, când organul de aplicare, nu găseşte o normă corespunzătoare, el face apel fie la o
normă asemănătoare, care în literatura juridică se numeşte analogia legii (analogia legis) fie la
principiile generale ale dreptului care se numesc analogia dreptului (analogia iuris). Analogia
este folosită ca metodă de interpretare şi de aplicare a dreptului.
Analogia legii (analogia legis) este un procedeu logic la care se recurge atunci când se
constată lipsa normei juridice, care să se refere expres la cazul ce urmează să fie soluţionat,
căutându-se o normă juridică care se referă la o situaţie sau caz asemănător, pentru a fi aplicată
cazului supus soluţionării. Aplicarea analogiei legii este admisă în multe ramuri ale dreptului.
Analogia dreptului (analogia iuris) este procedeul la care se recurge atunci când la
soluţionarea unei cauze se constată nu numai că lipseşte norma de drept care să se refere în mod
expres la cauză, dar nu pot fi găsite nici norme juridice care să reglementeze cazuri sau situaţii
asemănătoare. Analogia dreptului este admisă doar atunci, când nu este posibilă analogia legii.
Prin colizii juridice se înţeleg divergenţele şi contradicţiile care apar între diferite acte
normative, dar care reglementează unele şi aceleaşi relaţii sociale sau relaţii omogene, de
asemenea contradicţiile care apar între diferite organe competente ale statului sau persoane cu
funcţie de răspundere în procesul de aplicare a normelor juridice, exercitându-şi atribuţiile lor.
Doctrina juridică a elaborat criterii de clasificare a coliziilor şi modul de lichidare a lor.
Întregul sistem de colizii ar putea fi divizat în grupe mari, şi anume:
a) colizii în procesul de elaborare a dreptului (lipsa regulilor de sistem, dublarea,
elaborarea actelor care se exclud reciproc);
b) colizii în procesul de aplicare a dreptului (aplicarea diferită a normelor de drept unora
şi aceloraşi situaţii, neconcordanţa acţiunilor de administrare);
c) colizii în sfera împuternicirilor şi statutelor juridice ale diferitelor organe de stat, ale
persoanelor oficiale, ale altor structuri ale puterii şi ale subdiviziunilor ei.

198
 CAPITILUL XVI
Tehnica interpretării normelor juridice
§ 1. Necesitatea interpretării normelor juridice. § 2. Noţiunea, obiectul, scopul şi importanţa interpretării. § 3.
Formele de interpretare a normelor de drept. § 4. Metodele de interpretare a normelor de drept. § 5.
Rezultatul interpretării normelor de drept. § 6. Litera şi spiritul legii. Abuzul de drept şi frauda de drept

§ 1. Necesitatea interpretării normelor juridice

Normele juridice sunt reguli cu caracter general ce se aplică însă unor cazuri concrete
ivite în viaţă practica. În procesul de concretizare a conţinutului normei la un caz dat se pot
ridică multiple probleme ce se cer a fi clarificare şi care ţin de mai multe aspecte cu ar fi, de
exemplu, modul de redactare a regulii juridice, noţiunile întrebuinţate de legiuitor, formă de
exprimare, condiţiile în care a fost elaborată normă, etc. Necesitatea interpretării este
determinată:
În primul rând, legea, oricât, de tipică şi abstractă ar fi, nu poate sa prevadă toate
situaţiile posibile în care îşi va găsi aplicabilitatea, deoarece trebuie să se menţină la un anumit
nivel de generalizare tipică, pentru a acoperi, pe cât posibil, cât mai multe aspecte din realitate pe
care o reglementează.
În al doilea rând, legea folosind unele noţiuni sau expresii le da, în funcţie de
necesităţile reglementării, un alt înţeles decât cel din vorbirea curentă. Astfel, de exemplu,
verbul a da în limbajul comun însemna a preda sau a remite un lucru, pe când în dreptul civil
reprezintă acea ce constă în constituirea sau transmiterea dreptului de proprietate sau a unui alt
drept real.
În al treilea rând, mai există şi posibilitatea ca între textele legale ale aceluiaşi act
normativ sau din acte diferite să se ivească unele neconcordanţe sau chiar contradicţii aparte
care să blocheze procesul de aplicare a legii, trebuind lămurita în prealabil discordanta ivita
pentru a debloca rezolvarea cazului dat.
În al patrulea rând, având în vedere ca, de regulă, între momentul adoptării normei şi pe
durată aplicării ei pot apărea fapte sau împrejurări ce se cer a fi soluţionate dat care au fost avute
în de legiuitor la dată edificării actului legislativ, va trebui să se analizeze modul în care
reglementarea juridică în vigoare (mai) este compatibilă cu rezolvarea noii situaţii.
În al cincilea rând, textele legale mai ridică şi probleme legate de modul de redactare
gramatical, de succesiunea noţiunilor în text, de modul de întrebuinţare a semnelor de punctuaţie,
de topica propoziţiei sau a frazei, etc.
Toate aceste aspecte anterioare enunţate demonstrează necesitatea operaţiunilor de logică
în cunoaşterea şi mai ales, descifrarea limbajului juridic întrucât acesta din urmă nu poate reda
întotdeauna cu deplină exactitate voinţa exprimată şi scopul urmărit de legiuitor.

199
 Pe de altă parte, fără a ignora rolul operaţiunilor logico-juridice în interpretarea dreptului
trebuie avut în vedere şi faptul ca voinţa reală exprimată prin lege se apreciază atât în funcţie de
condiţiile vieţii materiale şi spirituale care au determinat-o dar şi din raport cu cele în care ea
urmează să-şi găsească aplicarea.
Deşi dreptul contemporan se caracterizează, în general printr-o exprimare clară şi
precisă, direct accesibilă unor categorii largi ale populaţiei, astfel încât interpretarea sa nu mai fie
expresia nevoii de a acoperi caracterul lacunar al legii sau a altor caractere ce ţin de tehnică
juridică a reglementării, totuşi este necesara folosirea operaţiunilor de găsire a sensurilor
corecte şi concrete ale dispoziţiilor legale formulate în abstract.
§ 2. Noţiunea, obiectul, scopul şi importanţa interpretării
Sunt utilizate mai multe noţiuni în legătură cu interpretarea normelor de drept. Noţiunea
de interpretare a legii s-a folosit în strânsă legătură cu principalul izvor de drept, legea, având un
sens restrictiv. Noţiunea de interpretare a dreptului a fost folosita iniţial pentru a desemna
interpretarea dreptului cutumiar şi a practicii judiciare întemeiate pe el, pentru ca ulterior sa
desemneze atât interpretarea dreptului scris cât şi a celui nescris. La ora actuală expresia vizează
interpretarea dreptului scris, în special a celui conţinut de actele normative.
Noţiunea de interpretare a normelor juridice folosita frecvent în ştiinţa noastră juridică
cuprinde, atât interpretarea legii, cât şi a dreptului în general, respectiv dreptul scris, adică actele
normative, precum şi formele interpretării legale şi anume cea normativă (generală) şi juridică
(cauzală).
Interpretarea normelor juridice se defineşte ca operaţiunea logico-raţională efectuată
după anumite reguli şi cu anumite metode specifice dreptului constând în lămurirea
şiclarificarea conţinutului normelor juridice în scopul realizării sau aplicării legii prin
încadrarea corecta a situaţiilor de fapt în prevederile reglementare.
Cu privire la obiectul interpretării se ridică problema, dacă el se reduce numai la textul
legal supus analizei sau acesta se extinde şi la găsirea voinţei reale a legiuitorului, chiar dacă ea
nu este direct exprimată în (şi prin) text. După o primă opinie textul în sine şi normă juridică,
odată adoptate, dobândesc o autonomie totală faţă de voinţa legiuitorului de care s-au desprins.
Dimpotrivă, cea de a două opinie susţine ca actul normativ este doar dovada existenţei voinţei
legiuitorului al cărei conţinut poate fi justificat prin orice mijloc. Mai mult, concepţia deplinei
libertăţi a interpretării culminează în epoca contemporană cu fundamentarea doctrinara
voluntaristă a formării unui drept nou pe calea interpretării juridice.
Toate aceste opinii au un caracter unilateral iar absolutizarea lor dăunează procesului de
aplicare corecta a legii întrucât ignora faptul ca pornindu-se de la textul legal şi în limitele
acestuia trebuie să se determine voinţa reală a legiuitorului, cât şi sensurile care corespund cel

200
mai bine formulărilor concepute avându-se în vedere concomitent şi principiile după caz ale
întregului sistem de drept sau a ramurilor ori a instituţiilor juridice la determinarea riguroasă a
înţelesului legii.
În ceea ce privesc elementele normei interpretate constatăm următoarele:
- interpretarea ipotezei este necesara pentru a se vedea dacă sunt reunite condiţiile de
aplicare a normei pentru cazul dat;
- interpretarea dispoziţiei se face pentru aprecierea conduitei avute de subiect faţă de
normă în sensul stabilirii acordului sau dezacordului existent între ipoteza şi dispoziţie;
- interpretarea sancţiunii prescrise are în vedere felul acesteia şi limitele ei în cazul
constatării încălcării regulii juridice într-o situaţie dată.
Scopul interpretării constă în lămurirea exacta a înţelesului legii prin determinarea
voinţei reale a legiuitorului în vederea aplicării corecte a legii. Interpretarea ca operaţiune nu este
un scop anume ea având un rol intermediar ce serveşte unui scop final căruia i se subordonează
respectiv realizarea întocmai a dreptului.
Procesul de interpretare este intim legat de conştiinţa juridică a autorului interpretării prin
filtrul căreia trece într-un anumit mod explicarea sensului reglementării şi implicit, după caz,
realizarea sau aplicarea dreptului proces care nu poate fi însă rupt de condiţiile concrete
materiale şi spirituale ale societăţii în care normă prinde viaţă de evoluţia legislaţiei în domeniul
dat precum şi de poziţia social-politica a autorului interpretării.
Educaţia juridică corespunzătoare şi ridicarea nivelului de cunoaştere juridică constituie
condiţii ce garantează o corecta interpretare şi realizare sau aplicare a dreptului, condiţii
indispensabile pentru activitatea juridică într-un stat de drept.
§ 3. Formele de interpretare a normelor de drept
Prin forme sau feluri ale interpretării înţelegem modurile de manifestare ale acesteia
determinate, în principal, de autorul care realizează operaţiunea respectivă ca şi de forţa
juridică cu care această se poate impune sau nu subiectelor de drept în persoana cărora este
chemată a produce efecte.
După subiectul sau autorul care o înfăptuieşte interpretarea această poate fi oficială sau
neoficială. Primă, la rândul ei, după întinderea efectelor poate fi generală sau cauzală.
a) interpretarea oficială sau obligatorie reprezintă forma de interpretare realizată de un
organ sau autoritate de stat în limitele competenţei sale, fiind utilizarea în procesul exercitării sau
a aplicării normei. Ea se mai numeşte autentică sau legală deoarece provine de la un organ de
stat care deţine o asemenea atribuţie ce decurge explicit sau implicit din propria lege de
organizare.

201
 Interpretarea oficială e generală atunci, când se realizează prin acte normative ale
puterii legislative sau executive.
Autorul interpretării este fie organul emitent al actului de interpretare fie un organ
superior acestuia. Interpretarea generală sau normativă e utilizată atunci când o dispoziţie sau
prevedere dintr-un act de reglementare apare neclara sau confuza. Interpretarea normativă a
legilor sau obligatorie şi se realizează numai de către parlament. Toate celelalte organe ale
statului, preşedintele, guvernul, ministerele, alte organe centrale sau locale ale administraţiei de
stat (primării, etc.) nu pot adopta decrete, hotărâri, ordine sau instrucţiuni, decizii prin care să se
dea interpretare obligatorie legilor în vigoare. Ele emit acte normative în temeiul şi pentru
aplicarea legii asigurând executarea unitară şi concreta a acesteia din urmă. În cazul în care
totuşi aceste organe constată, că unele prevederi normative cuprinse, în acte de reglementare cu
forţa juridică superioară, inclusiv legea, sunt susceptibile de a fi înţelese în mod diferit vor
sesiza, de îndată prin filiera ierarhică proprie organului competent.
Obiectul interpretării normative îl reprezintă norma sau normele în discuţie iar actul de
interpretare şi cel de interpretat (deci ambele texte), fac corp comun cu valoare egală de norme
general obligatorii.
Interpretarea cazuală este o formă a interpretării oficiale şi se realizează în procesul de
realizare sau de aplicare a normelor la cazuri concrete.
Subiectele acestei interpretări sunt organele statului (ale puterii legislative, executive şi
judecătoreşti) care aplică regulile în cazuri individuale. Un loc aparte în cazul acestei forme îl
ocupă interpretarea judiciara sau jurisdicţională ocazionată de soluţionarea în cadrul unui litigiu
(proces) judiciar a cazurilor de încălcare a legii, ocazie cu care se emite o hotărâre cu putere de
lucru judecat.
Obiectul interpretării cazuale îl constituie tot normă de drept însă prin prismă aplicării
ei unui caz dat. De cele mai multe ori interpretarea cauzală constituie o premisă a interpretării
generale, deoarece frecvenţa ridicată a aceleiaşi probleme într-un număr ridicat de situaţii
impune intervenţia interpretării normative. Spre deosebire însă de interpretarea generală, care
are valoarea unei reguli stabile şi de sine stătătoare, uneori posibil chiar în afara normei
interpretarea cazuală serveşte procesului de realizare a dreptului, fiind concretizată în actul
individual de soluţionare a cazului dat, fără a se mai distinge un act de interpretare propriu-zis.
Efectele acestei forme ale interpretării sunt următoarele:
a) aplicabilitatea limitată numai la raportul juridic dat;
b) obligativitatea ei numai în şi pentru cazul soluţionat;
c) neobligativitatea ei pentru alte organe şi pentru cazuri similare, inclusiv pentru aceeaşi
autoritate într-o situaţie identică.

202
 b) interpretarea neoficială este o formă a interpretării realizată în afara procesului de
emitere şi aplicare a dreptului şi în consecinţa are caracter facultativ prin neobligativitatea
efectelor sale.
O primă modalitate de interpretare de acest gen este cea doctrinara realizată în cadrul
studiilor consacrate investigaţiei juridice. Concluziile desprinse prin această interpretare se pot
impune şi organelor în drept prin forţa argumentaţiei ştiinţifice.
În majoritatea sistemelor contemporane de drept Doctrina juridică nu este izvor de drept.
În mod cu totul excepţional această calitate a doctrinei poate fi recunoscuta ca de pildă, de Codul
Civil elveţian (art.1) care permite instanţelor de judecată ca în procesul aplicării dreptului în lipsa
unor prevederi legale necesare soluţionării unor cauze precum şi în lipsa cutumei sau a practicii
judiciare să se utilizeze ca izvor de drept interpretarea doctrinara.
În dezvoltarea istorică a dreptului doctrina a jucat un rol important, începând cu dreptul
roman unde operele jurisconsulţilor erau considerate izvoare de drept, iar mai târziu, în mod
similar, lucrările glosatorilor şi postglosatorilor, din dreptul medieval, care au contribuit la
receptarea dreptului român.
O a doua modalitate de interpretare neoficială a dreptului este cea oficioasă fără efecte
obligatorii dar care rezulta din expunerile sau opiniile unor persoane oficiale exprimate cu
ocazia participării la dezbaterea proiectelor de acte normative din răspunsurile date pe probleme
juridice la întrebările şi interpelările formulate în parlament, cât şi opiniile unor jurişti, în
problemele de drept ivite în cadrul proceselor judiciare la care participă. Toate aceste interpretări
au o anumită valoare pentru organele de edictare şi aplicare a dreptului întrucât ele explicitează
anumite sensuri ale reglementării juridice în vigoare finalităţile ei şi modul de aplicare al acesteia
într-un caz dat, putând fi însuşite de către organele de stat după caz, fie pe cale normativă sau
prin acte individuale dobândind astfel şi o recunoaştere juridică.
O formă aparte a interpretării neoficiale este cea a interpretării comune efectuată de
către factori politici, cetăţeni, mijloace de presa, rezultat al modului nespecial de percepere a
reglementării în vigoare şi mai ales corespunzător gradului de educaţie juridică şi de dezvoltare a
conştiinţei juridice prin opiniile formulate de dreptul existent de modul de aplicare şi de felul în
care acesta ar trebui aplicat sau perfecţionat.
§ 4. Metodele de interpretare a normelor de drept
Metodele de interpretare reprezintă acele procedee de examinare a textelor legale cu
ajutorul cărora subiectul ce efectuează interpretarea caută sa determine înţelesul şi sensul exact
al textului actului normativ.
Dreptul contemporan în afara metodelor filozofice generale de abordare a cunoaşterii,
respectiv dialectica şi metafizica foloseşte o mare varietate de procedee de interpretare în care se

203
include cea gramaticală, sistematică, istorică, logică, literală şi reală extensivă şi restrictivă,
nefiind exclusă posibilitatea ca prin utilizarea concomitenţa a mai multor metode care însă nu se
exclud reciproc să se ajungă la soluţia juridică adecvată cazului dat.
a) interpretarea gramaticală constă din analiza gramaticală a textelor normative prin
cercetarea înţelesului cuvintelor utilizate cu ajutorul analizei morfologice şi sintactice. Astfel,
când actul normativ stabileşte de pildă sancţiunea aplicată pentru o fapta ilicită, utilizând
formula ca se pedepseşte cu închisoare şi confiscare a averii, ori foloseşte formula închisoare sau
amenda, în primul caz sancţiunile au caracter cumulativ, iar în al doilea caz acest caracter este
alternativ.
Procedeele de interpretare gramaticală impun şi clarificarea terminologiei juridice
utilizate distingându-se trei categorii de noţiuni:
1. primă categorie de cuvinte sunt cele care au înţelesul obişnuit din limbajul comun,
constituind fondul dominant al lexicului utilizat în formularea textelor legale, trăsătura specifică
a dreptului modern având un limbaj accesibil (noţiunile de soţ, ascendent, descendent, copil
minor, etc.).
2. A doua categorie o reprezintă noţiunile care, deşi folosite în vorbirea curentă au un
înţeles aparte în limbajul juridic. Astfel dacă de exemplu noţiunea de teritoriu desemnează o
suprafaţă a uscatului de pe globul terestru noţiunea juridică a teritoriului naţional mai cuprinde
şi apele interioare, marea teritorială precum şi solul, subsolul şi spaţiul aerian aferent acestora.
3. A treia categorie o reprezintă noţiunile care au accepţiuni diferite chiar între ramurile
de drept cum ar fi de exemplu noţiunea de familie care în ramură respectivă de drept desemnează
soţii sau părinţii şi copiii lor minori, iar în legislaţia civilă locativă se mai cuprind, pe lângă
aceştia, şi totalitatea persoanelor care convieţuiesc împreună sau care se afla în întreţinere sau
îngrijire.
b) interpretarea sistematică constă în stabilirea înţelesului normei în funcţie de locul pe
care ea îl ocupă în ansamblul reglementărilor vizând aceeaşi materie prin corelarea acesteia cu
alte texte din acelaşi act normativ sau aceeaşi instituţie juridică ori ramură de drept. Această
interpretare presupune determinarea următoarelor:
a) a locului ocupat de normă în cadrul actului normativ (articol introductiv, definiţie,
clasificare, sediul principal al materiei);
b) felul normei în cadrul actului, generală, specială, de excepţie;
c) felul actului care cuprinde normă, adică o lege generală (dreptul comun, de pildă, cod)
sau o lege specială, deoarece specialul deroga de la general;
d) locul ocupat de actul ce conţine normă în sistemul izvoarelor dreptului (lege, decret,
hotărâre guvernamentală, etc.).

204
 În acest sens, normele din partea specială a codurilor se interpretează, în strânsă legătură
cu normele din partea generală a aceluiaşi act normativ. Normele din ramurile de drept se
interpretează în strânsă legătură cu normele constituţionale. Astfel, de exemplu, orice infracţiune
din partea special a codului penal trebuie, pentru a antrena răspunderea juridică, sa reunească
cumulativ elementele esenţiale definite de partea generală a codului. Tot astfel inviolabilităţile
apărate penal se corelează cu prevederile constituţionale care le consacra.
Utilitatea interpretări sistematice reiese pregnant în cazul normelor incomplete, respectiv
a normelor de trimitere şi a celor în alb, în strânsă legătură cu normele de referinţa şi care
dobândesc, astfel, conţinutul deplin prin completarea realizată pe calea interpretării.
c) interpretarea istorică constă în stabilirea sensului normei juridice în funcţie de
cercetarea condiţiilor istorice concrete care au determinat adoptarea legii şi în strânsă legătură cu
care se determină scopul urmărit de lege. În această interpretare se vor lua în vedere şi noile
condiţii istorice în care aplică legea şi care pot diferi de cele iniţiale. Folosirea acestei metode nu
presupune în mod necesar posedarea unor cunoştinţe istorice deosebite din partea organului de
aplicare a dreptului, ci doar cunoştinţe de cultura generală şi profesională corelate cu o buna
cunoaştere a documentelor care a stat la bază elaborări actelor normative, a expunerilor de
motive, a dezbaterilor parlamentare în jurul actului dat, etc. Ilustrativ pentru acest gen de
interpretare este exemplificarea faptului ca întrucât noul context legislativ se întrebuinţează
termenul de public (de pildă, autoritatea publică, domeniul public, proprietatea publică,
funcţionar public, etc.) iar nu cel de obştesc urmează noţiunea sa fie înlocuita în textele legale în
care mai figurează.
d) interpretarea teleologică constă în lămurirea înţelesului normei prin determinarea
scopului urmărit de legiuitor în care sens este deosebit de utila şi cunoaşterea cauzelor social -
economice, extrajuridice care au impus un anumit mod de reglementare. Astfel, pentru a înţelege
cum trebuiesc realizate drepturile părinteşti de către beneficiarul lor se va avea în vedere
prevederile art.1 din Codul Familiei care stipulează ca exercitarea lor se va face numai în
interesul copiilor.
§ 5. Rezultatul interpretării normelor de drept
Din punctul de vedere al rezultatelor interpretării normelor juridice, interpretarea poate fi:
literală, extensivă şi restrictivă.
Interpretarea literală e acea formă a interpretării în cadrul căreia ne convingem că
conţinutul normelor juridice coincide întrutotul cu textul în care sunt formulate. În acest caz, se
spune că legea este limpede, clară. Organul de aplicare n-are decât sarcina s-o aplice, conform
textului. Tendinţa legiuitorului e de a adopta anume asemenea norme juridice, acte normative.

205
 Interpretarea extensivă este acea interpretare în cadrul căreia textul normei juridice i se
atribuie un conţinut mai larg, mai sporit comparativ cu cel ce rezultă din simpla lectură a lui -
textul normei juridice se extinde şi asupra unor cazuri care nu se încadrează perfect în „litera lui”.
Interpretarea restrictivă are loc în cazul când textului supus interpretării i se atribuie un
conţinut mai restrâns, mai mic decât cel ce rezultă din simpla lui lectură. Aceasta poate să se
întâmple în cazurile când lipseşte o concordanţă între cazurile de aplicare practică şi cazurile ce au
fost reflectate în textul actului normativ - formularea textului legii este mai largă decât conţinutul
ei real.
§ 6. Litera şi spiritul legii. Abuzul de drept şi frauda de drept
În literatura juridică, la capitolul Interpretarea normelor juridice, se utilizează două
noţiuni juridice noi, care sunt utilizate în ultimul timp tot mai des - abuzul de drept şi frauda de
lege, ca probleme conexe, indisolubil legate de relaţia dintre spiritul şi litera legii şi, în acelaşi
timp, relevante la nivelul teoriei generale a dreptului.
Abuzul de drept reprezintă neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a prevederilor
normei juridice, exprimate în formă de drepturi sau anumite competenţe stabilite de către puterea
publică cetăţenilor, persoanelor juridice, organelor de stat sau altor subiecte de drept, prin care nu
se realizează scopul, finalitatea urmărită de legiuitor, încălcându-se astfel „spiritul legii”.
Aceasta se produce şi atunci când este încălcată „litera legii” prin care se atentează la drepturile
şi interesele legitime ale oricărui subiect de drept, sau, invers - ea este utilizată în mod ilegal, fapt
prin care se produc anumite consecinţe negative pentru oricine protejat de legiuitor.
Aşa bunăoară, folosirea intenţionată de către o persoană cu funcţie de răspundere a
situaţiei de serviciu, în interes material ori în alte interese personale, dacă aceasta a cauzat daune în
proporţii considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale
persoanelor fizice sau juridice (alin.(l) art.327 din CP RM) sau intentarea unor procese în justiţie cu
scopul evident de a şicana persoana reclamată constituie exemple de exercitare abuzivă a dreptului
referitor la accesul liber la justiţie, care nu poate fi îngrădit de nici o lege.
Un alt exemplu clasic la acest capitol este traficul de influenţă prevăzut la art.326 din CP
RM, unde e specificat că acesta poate fi exprimat prin: primirea sau extorcarea de bani, titluri de
valoare, alte bunuri sau avantaje patrimoniale, acceptarea de servicii, bunuri sau avantaje, personal
sau prin mijlocitor, pentru sine sau pentru o altă persoană, săvârşite intenţionat de către o
persoană care are influenţă sau care susţine că are influenţă asupra unui funcţionar public, în
scopul de a-l face să îndeplinească ori să nu îndeplinească acţiuni ce intră în obligaţiile lui de
serviciu, indiferent dacă asemenea acţiuni au fost sau nu săvârşite.
Frauda de lege, spre deosebire de abuzul de drept, constă într-o acţiune sau inacţiune
ilegală făcută cu scopul de a evita aplicarea normelor juridice care sunt în mod normal aplicabile

206
pentru a promova în mod ilicit unele interese, a ocoli anumite consecinţe legale care nu convin, a
profita de reglementări juridice mai favorabile, prin diverse artificii nepermise de lege.
Drept exemplu poate servi reducerea intenţionată a preţului sau a cantităţii de marfă în
materie comercială, inclusiv în domeniul comerţului internaţional, cu scopul de a evita plata
integrală a taxelor vamale, fiscale şi a altor taxe şi impozite. Aceasta este o fraudă de lege unde
părţile încheie două contracte: unul public, aparent, denumit şi contract simulant, prin care se
creează o anumită aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii, în care este indicat un preţ mai mic
şi altul secret, denumit contraînscris, în care este indicat preţul real, urmărindu-se ca taxarea
fiscală să se facă asupra preţului mai mic. Or, în materia dreptului internaţional: înregistrarea unei
nave sub un pavilion străin cu scopul de a eluda anumite norme referitoare la impozite,
modificarea frauduloasă a unor împrejurări de fapt pentru a determina aplicarea legii străine mai
favorabile.

207
 CAPITOLUL XV
Conştiinţa juridică
§ 1. Conceptul,structura,funcţiile şi conţinutul conştiinţei juridice. Noţiunea conştiinţei juridice. Elementele,
funcţiile şi conţinutul conştiinţei juridice. § 2. Formele conştiinţei juridice. § 3. Noţiuni generale despre
cultura juridică

§ 1. Conceptul,structura,funcţiile şi conţinutul conştiinţei juridice

1.1. Noţiunea conştiinţei juridice. În ansamblul fenomenelor sociale dreptul este un
element al suprastructurii ce constituie Suprastructura juridică, respectiv un complex alcătuit din
concepţii, instituţii şi relaţii sau raporturi juridice corespunzătoare celor dintâi.
Conştiinţa juridică este o parte a conştiinţei sociale. Ea este alcătuita din totalitatea
ideilor, concepţiilor şi reprezentărilor, precum şi sentimentele şi voliţiunile cu privire la dreptul
existent şi la modul în care acesta ar trebui sa reglementeze raporturile sociale1.
Conştiinţa juridică este un fenomen social şi psihologic complex format din elemente de
natura raţională, afectivă şi volitivă. Fiind o componentă a conştiinţei sociale ea reflecta relaţiile
dintre oameni în cadrul societăţii, în raporturile dintre indivizi, în cele de familie privind
ocrotirea şi promovarea unor valori materiale şi spirituale, a naturii, etc.
Datorită legăturii existente între politica şi drept, mai ales întrucât cea dintâi orientează
activitatea de legiferare constituind astfel o determinanta politica a juridicului, s-a considerat
conştiinţa juridică drept o formă de manifestare a conştiinţei politice.
În cadrul conştiinţei juridice un rol important revine ideologiei din această din urmă
făcând parte concepţiile, ideile şi teoriile despre drept. Ideologia juridică şi, în general,
conştiinţa juridică a celor care elaborează dreptul, ocupă un rol hotărâtor în societate, fiind
conştiinţă dominantă, deoarece ea se impune prin intermediul legilor şi, mai ales, cu ajutorul
aparatului de stat, contribuind la constituirea, promovarea şi ocrotirea instituţiilor şi raporturilor
juridice.
Alături de conştiinţa şi ideologia juridică oficială mai există - în acord sau în dezacord
total sau parţial - şi conştiinţa juridică a celor mai mulţi, chemaţi sa respecte dreptul, dar
neparticipanţi la elaborarea lui, şi care, deşi poate exercita o anumită influenţa în edictarea
reglementărilor totuşi nu se poate concretiza în acte normative deoarece subiectele acestei forme
de conştiinţa juridică nu deţin monopolul elaborării dreptului, decât, cel mult, prin sistemul
reprezentării indirecte (şi mai rar prin formă directă a referendumului).
1.2. Elementele, funcţiile şi conţinutul conştiinţei juridice. Conştiinţa juridică cuprinde
elemente de natura raţională, afectivă şi volitivă.

1
Avornic Gh. Op. cit., p.459-460.

208
 1. Elementul raţional, de cunoaştere sau al ideilor şi reprezentărilor, conţine ideologia
juridică ca modalitate organizată de cunoaştere şi înţelegere a juridicului, adevărat nucleu al
conştiinţei cu rol hotărâtor asupra celorlalte două elemente, cel afectiv şi cel volitiv, constituind,
totodată, factorul determinant în realizarea cunoaşterii juridice.
2. Elementul afectiv constituie un factor de apreciere valorică sau de valorizare obiectivă
şi subiectivă a normelor în vigoare, apreciere care, în funcţie de anumiţi factori, poate fi pozitivă
sau negativă.
3. Elementul voliţional, rezultanta a primelor două, concretizează dorinţa şi voinţa de a
acţiona într-un anumit fel, contribuind la desăvârşirea şi manifestarea conduitei subiectului de
drept în baza modului de receptare a juridicului şi în temeiul convingerilor pe care le-a format.
Conştiinţa juridică ocupă un loc intermediar între relaţiile sociale şi reglementarea lor
juridică. În acest fel se poate înţelege mai bine şi specificul dreptului în raport cu alte fenomene
sociale, şi anume caracterul sau normativ, de modelare a conduitei umane. Pe de altă parte, dacă
determinarea existenţei şi evoluţiei dreptului este obiectivă prin nevoile sociale care-i stau la
bază, reflectarea acestei determinări este de natura subiectivă întrucât se realizează prin
intermediul conştiinţei juridice.
În raport de structura tripartită a conştiinţei juridice se determină şi funcţiile acesteia,
adică acele componente ce reflecta rolul ei în cunoaşterea şi aprecierea dreptului, iar în raport cu
aceasta, modul de reglementare a conduitei umane.
1. Funcţia de cunoaştere sau cognitivă contribuie la înţelegerea sau receptarea juridică
a relaţiilor sociale, spre deosebire de funcţia similara a conştiinţei sociale care vizează o
cunoaştere de ansamblu, nediferenţiată, a tuturor fenomenelor sociale în general. Într-adevăr, în
cazul conştiinţei juridice cunoaşterea este limitată şi, uneori, mai aprofundată numai la
manifestarea juridică a fenomenului social. În cazul cunoscătorilor dreptului sau a juriştilor
respectivă cunoaştere are un caracter ştiinţific sau de specialitate, adică din punct de vedere
juridic. Desigur cunoaşterea nu implica întotdeauna şi deplină înţelegere a reglementării juridice
şi chiar dacă are loc o astfel de pătrundere în semnificaţia juridică această nu determină în mod
direct şi împărtăşirea sau adoptarea unei opinii în conformitate cu sensul legilor în vigoare.
2. Funcţia de apreciere sau de valorizare urmăreşte atribuirea unei semnificaţii sociale
speciale, în cazul nostru cu efecte juridice, unor fenomene, fapte sau acţiuni sociale în
conformitate cu anumite interese. Astfel, în cazul celor chemaţi sa legifereze sau să edicteze
norme juridice se ajunge la conferirea valorii juridice unor valori sociabile apreciate ca atare,
stimulându-se ceea ce le promovează şi le apără, iar după caz, prohibindu-se şi sancţionându-se
conduitele de vătămare sau transferare a respectivelor valori. Sub aspectul organelor de aplicare
a dreptului aprecierea se face cu privire la încadrarea sau neîncadrarea faptului social produs în

209
ipoteza normei juridice şi în funcţie de această, declanşarea sau nu a incidenţei sancţiunii
cuprinse în regulă de drept.
În privinţa subiectelor chemate a se conformă ori a executa dispoziţiile legale aprecierea
operează în sensul acceptării reglementării. De regulă, respectarea legii este rezultatul aprecierii
pozitive a dreptului, iar încălcarea normei, şi corolarul ei firesc răspunderea juridică, este
rezultatul unei aprecieri negative, de respingere al legii mai precis a modului ei de reglementare.
Atât cunoaşterea, cât şi înţelegerea sau aprecierea semnificaţiei juridice a reglementării
nu determină în mod automat, pe plan ideologic, şi o situare de poziţie a individului conformă cu
conduită prescrisă, mai ales atunci când persoana considera reglementare ca fiind contrară ori
potrivnică intereselor sale. Într-un asemenea caz se produce fenomenul de înstrăinare sau de
alienare juridică a individului, fenomen sub care aspectul motivaţiilor sale constituie, în
principal, obiect de studiu al criminologiei. De aceea respectarea dreptului poate fi rezultatul
aprecierii pozitive a normelor în vigoare, dar şi al temerii faţă de eventualele consecinţe ale
răspunderii juridice, după cum încălcarea dreptului poate deriva fie dintr-o apreciere negativă a
legii fie dintr-o necunoaştere greşita cunoaştere a acesteia ceea ce nu constituie, în aceste două
ultime situaţii o cauză de examinare de răspundere.
Atât funcţia de cunoaştere, cât şi ceea de apreciere din cadrul conştiinţei juridice
constituie premisa prin care rezulta conduită subiectului faţă de normele de drept.
3.Functia de reglementare a conduitei umane, bazată pe elementul voliţional, numită şi
normativă, se realizează la nivelul organelor de edictare a dreptului prin elaborarea normelor sau
a regulilor şi stabilirea caracterului imperativ sau permisiv al acestora, ca rezultat al atributului
normativ al dreptului în funcţie de interesul social general avut în vedere ori de prevederile unei
reglementări superioare.
La nivelul organelor de aplicare a dreptului operează conformarea acestora faţă de
dispoziţia normei şi stabilirea răspunderii juridice faţă de cei vinovaţi, atunci când sunt întrunite
condiţiile prevăzute în ipoteza.
La nivelul celor chemaţi a se conformă legii executându-i prevederile funcţia de
reglementare sau reglatoare a conduitei se manifesta prin atitudinea concreta de respectare sau
încălcare a normei determinată, în esenţă, de reprezentările şi aprecierile prealabile, precum şi
de voinţa subiectului aflată în concordantă sau discordantă cu acestea.
Conştiinţa juridică are un conţinut alcătuit din idei, sentimente şi voliţiune a căror
enunţare exhaustivă este imposibila atât datorită numărului lor mare cât şi a diversităţii extrem
de variate a acestora, precum şi a mutaţiilor ce intervin frecvent determinate, fiind de dezvoltare
socială şi de evoluţia legislativă1. Elementele centrale ale conştiinţei juridice sunt acele idei şi

1
Boboş Gh. Teoria generală a statului şi dreptului. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti:, 1983. p.135.

210
sentimente formate în jurul unor categorii şi concepte ca adevăr, dreptate, echitate, răspundere,
fie ca ele se refera la dreptul existent, în vigoare la un moment dat, fie la modul în care ar trebui
sa evolueze acel drept în viitorul apropiat.
Întregul proces de edificare a dreptului este un complex de activităţi de selectare a
valorilor de nonvalori, conform intereselor sociale generale şi fundamentale, iar procesul sau de
aplicare presupune, în prealabil, aprecierea pozitivă şi promovarea valorii legal consacrate cât şi
aprecierea negativă a nonvalorii cu consecinţa sancţionării celui care o promovează. Anumite
valori permanente pentru societate dobândesc şi o constantă consacrare juridică, aşa după cum
este cazul acestor valori care ţin de persoana umană sau în legătura cu această, cum sunt viaţă,
sănătatea, demnitatea, libertatea, proprietatea, etc.; care sunt consacrate şi apărate juridic, ca
valori deosebite, stabile. Lor li s-a adăugat, de-a lungul timpului, alte valori noi sau derivate din
ele cum sunt, de exemplu, libera circulaţie a individului şi a informaţiilor, inviolabilitatea
domiciliului, a corespondenţei şi a convorbirilor telefonice, dreptul asupra creaţiei intelectuale,
dreptul la protecţia socială, etc.
Toate acestea contribuie la îmbogăţirea conţinutului conştiinţei juridice şi la diversificarea
acesteia corespunzător cursului evolutiv al legislaţiei, determinând reacţii de conduită diferite
faţă de modul de abordare normativă şi de aplicare în concret a legilor aplicabile în materie.
§ 2. Formele conştiinţei juridice
Conştiinţa juridică, privită ca formă a conştiinţei sociale, este un produs obiectivat
sintetic şi generalizat al rezultatelor conştiinţelor indivizilor concreţi este expresia lor.
În literatura juridică există câteva criterii în baza cărora sânt relevate mai multe forme
ale conştiinţei juridice.
I. Primul criteriu vizează subiecţii conştiinţei juridice. În conformitate cu acest
criteriu deosebim: a) conştiinţă juridică individuală; b) conştiinţă juridică a unui grup
social; c) conştiinţă juridică a societăţii.
Conştiinţa individuală se formează ca rezultat al influenţelor exercitate asupra individului
de către existenţa socială şi de către existenţa individuală (condiţiile concrete de viaţă,
particularităţile sale biologice, psihice etc.).
II. Din punct de vedere al profunzimii reflectării realităţii juridice se evidenţiază
trei niveluri ale conştiinţei juridice: a) conştiinţă juridică cotidiană, obişnuită (empirică);
b) conştiinţă juridică ştiinţifică (teoretică); c) conştiinţă juridică profesională.
Conştiinţa cotidiană, obişnuită, apare încă în comuna primitivă, când relaţiile sociale
erau reglementate nu prin dispoziţii statale, dar prin obiceiurile, tradiţiile stabilite, a căror încălcare
se condamna de opinia publică 1. Conştiinţa obişnuită (empirică) apare haotic, sub influenţa

1
Фёдоров Г.К. Теория государства и права. Ed.Cartier, Кишинэу, 1998.

211
condiţiilor concrete de viaţă, experienţei de viaţă personală şi studiilor juridice, accesibile
populaţiei.
Conştiinţa juridică teoretică sau ştiinţifică, se formează pe baza unor cunoştinţe, sesizări,
legităţi şi cercetări speciale ale realităţii social-juridice. Ea trebuie să fie izvorul elaborării
dreptului, perfecţionării practicii juridice, deoarece nu există nimic mai practic decât o teorie bună.
Conştiinţa juridică profesională este cea a specialiştilor în drept. În dependenţă de
obiectul de reflectare în conştiinţa juridică a juristului se formează diferite sfere, care corespund
diferitelor ramuri ale raporturilor juridice (de exemplu, economice, comerciale, civile, penale,
procesual-penale etc.
§ 3. Noţiuni generale despre cultura juridică
Termenul cultură (din franceză culture, latină cultura) are mai multe semnificaţii, şi
anume:
1) Totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire în procesul practicii social-
istorice, precum şi a instituţiilor necesare pentru crearea şi comunicarea acestor valori.
2) Faptul de a poseda cunoştinţe variate în diverse domenii; totalitatea acestor
cunoştinţe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva1.
Cultura juridică poate fi divizată în:individuală, de grup (sau colectivă), a societăţii.
Cultura juridică individuală presupune instruirea juridică a individului, care include o
înaltă conştiinţă juridică, posibilitatea şi deprinderea de a folosi dreptul, de a-şi supune
comportamentul normelor juridice.
Cultura juridică de grup, sau colectivă, presupune cointeresarea membrilor grupului, ai
colectivului în rezultatele muncii în comun, în asigurarea unei înalte organizări şi ordini de
drept.
Cultura societăţii - acele raporturi juridice, care sunt reglementate şi garantate de stat,
totodată respectate de toţi subiecţii de drept, dacă comportamentul social este subordonat
normelor de drept, dacă actele normative în vigoare îşi realizează scopurile şi sarcinile pentru
care au fost elaborate şi dacă în societate este recunoscută supremaţia legii.
Odată cu dezvoltarea şi perfecţionarea statului se sesizează un progres în activitatea
organelor de stat în ceea ce priveşte educaţie juridică.
Prin educaţie juridică se înţelege o activitate bine orientată a statului, organelor
sale, organizaţiilor obşteşti şi colectivelor de muncă în scopul ridicării nivelului conştiinţei
şi culturii juridice. Educaţia juridică influenţează asupra formării şi dezvoltării conştiinţei
juridice. Ea poate să-şi exercite influenţa atât asupra conştiinţei juridice individuale, cât şi
asupra conştiinţei juridice a societăţii.
1
DEX al limbii române, p.223; Alain Seriaux. Le droit, une introduction. Paris: El, p. 139, 293.

212
 Educaţia juridică urmăreşte realizarea următoarelor obiective relativ independente,
care pot fi grupate în: a) obiective strategice, „îndepărtate” care urmează a fi realizate pe
parcursul unei perioade relativ îndelungate de timp; b) obiective tactice; c) obiective
generale; d) obiective operaţionale.
Drept obiectiv strategic (fundamental) serveşte educarea la cetăţeni a stimei şi
respectului faţa de drept. În calitate de mijloace de realizare a acestui obiectiv pot fi:
îmbunătăţirea calităţii actelor normative, întărirea legalităţii şi ordinii de drept, ridicarea
nivelului de instruire, de educare a juriştilor şi a altor funcţionari de stat.
Educaţia juridică începe la o vârstă fragedă încă în cadrul familiei prin însuşirea
noţiunilor juridice elementare, apoi urmează în cadrul instituţiilor de învăţământ într-o
formă planificată, organizată în conformitate cu programele de studii, sub conducerea
cadrelor didactice calificate. În calitate de mijloace pot fi:
1. Instruirea juridică are loc în instituţiile de învăţământ mediu general, mediu special şi
superior prevăd în programele lor de învăţământ diferite discipline cu caracter juridic, pentru ca
cetăţenii, să obţină minimul necesar de cunoştinţe în domeniul dreptului. Ei trebuie să cunoască
drepturile şi obligaţiile lor, organele de stat, structura, competenţa, procedura de adresare în cazul
lezării drepturilor lor etc.
2. Agitaţia juridică se realizează prin diferite mijloace radio, televiziune, în presă şi alte
mass-media. Cetăţenilor li se aduc la cunoştinţă limitele comportamentului uman care trebuie
respectate în societate. Se fac emisiuni, se organizează întâlniri atît la locul de trai, cât şi la locul
de muncă al cetăţenilor cu specialişti teoreticieni şi practicieni în diverse probleme.
3. Practica judiciară are menirea de a traduce în viaţă prevederile legale prin intermediul
organelor competente ale statului. În cazul violării normelor juridice, faţă de persoanele care le-
au încălcat, sunt aplicate sancţiuni concrete în dependenţă de gravitatea încălcării. În orice stat
trebuie creată o practică juridică.
4. Autoeducaţia reprezintă instruirea de sine stătătoare a fiecărui individ în parte pentru a
căpăta cunoştinţe elementare în domeniul dreptului, necesare în orice domeniu de activitate, în
formarea culturii generale a individului1.
În ultimul timp în legătură cu educaţia juridică, a apărut o noţiune nouă, utilizată pe larg
de toţi juriştii: datoria profesională a juristului, care include în sine următoarele elemente:
a) cunoaşterea şi înţelegerea corectă a necesităţilor sociale, fixate în sarcinile statului;
b) convingerea profundă în corectitudinea politicii de stat, în valorile sociale ale
dreptului şi în importanţa socială a profesiei de jurist;

1
Frederic-Jerome Pansier. Methodologie du droit. Paris: Litec, 1998, p.139-156.

213
 c) slujire legii ca una din valorile supreme juridice, intoleranţă faţă de orice abatere de la
lege;
d) însuşirea calităţilor profesionale;
e) necesitatea internă şi pregătirea permanentă de a servi intereselor poporului şi
triumfului legalităţii;
g) simţul responsabilităţii pentru urmările (consecinţele) activităţii sale, pentru
comportamentul personal.
În opoziţie cu cultura educaţiei juridice există nihilismul juridic ce reprezintă o
direcţie a gândirii politico-juridice, care neagă valoarea socială personală a dreptului şi care îl
consideră ca o metodă mai inferioară de reglementare a relaţiilor sociale. Printre cauzele de bază
ale existenţei nihilismului juridic în ţara noastră putem menţiona1:
a) rădăcinile istorice; consecinţele perioadei sovietice;
b) sistemul de drept în care au dominat metodele administrative de comandă;
c) neconcordanţa dintre noile şi vechile reglementări juridice;
d) criza legislativă şi mecanismul imperfect de punere în aplicare a legilor adoptate;
e) procesul îndelungat al reformelor, inclusiv al celei de drept şi judiciare etc.

CAPITOLUL XVI
Legalitatea şi ordinea de drept
§ 1. Conceptul şi garanţiile legalităţii şi ale ordini legale. § 2. Cerinţele fundamentale ale legalităţii

§ 1. Conceptul şi garanţiile legalităţii şi ale ordini legale

1
Avornic Gh., Op. cit., p.471.

214
 Legalitatea este una dintre principalele noţiuni atât în teoria statului, cât şi în teoria
dreptului. însemnătatea legalităţii e determinată de faptul că ea este strâns legată cu aşa instituţii
şi părţi ale vieţii politice şi juridico-statale a societăţii cum sunt: funcţiile statului, formele de
realizare a dreptului, democraţia, drepturile, libertăţile şi obligaţiunile persoanei etc.
Termenul legalitate (din franceză legalite) presupune caracterul a ceea ce este legal,
conform cu legea; principiu potrivit căruia toate organele şi organizaţiile de stat sau obşteşti şi
cetăţenii sunt obligaţi să respecte, în activitatea lor, legea1. A intra în legalitate înseamnă a se
conforma legilor în vigoare, organizarea unui stat pe bază de legi; ansamblul legilor unei ţări.
Legalitatea este un principiu al vieţii sociale şi de stat, care constă în îndeplinirea exactă,
neabătută şi uniformă a normelor juridice de către toţi participanţii la relaţiile sociale (subiecţii de
drept); el presupune lupta continuă cu încălcările de drept şi neadmiterea samavolniciei în viaţa
socială. Acest principiu poate li exprimat astfel, respectă legea oricine ai fi, orice ai face şi
oriunde te-ai afla - regulă adresată tuturor subiecţilor de drept2. Împiedică consolidarea
legalităţii încălcările principiilor supremaţiei legii, egalităţii tuturor în faţa legii, echităţii sociale,
precum şi neajunsurile în activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept, nivel scăzut al
culturii juridice a cetăţenilor etc.
Despre legalitate ai fost scrise multe lucrări şi, respectiv, există mai multe definiţii ale
legalităţii, însă toate au un element comun, specific legalităţii, şi anume, respectarea strictă şi
uniformă, executarea normelor juridice de către participanţii la relaţiile sociale. Acest element este
caracteristic legalităţii pentru orice etapă istorică de dezvoltare, care capătă un anumit conţinut şi
se exprimă în diverse forme.
Legalitatea este proclamată şi foarte des întărită în legislaţie (inclusiv în Legea
Fundamentală a statului nostru) în calitate de principiu, cerinţă de a respecta prevederile legale şi
este adresată participanţilor la relaţiile sociale. Totodată, legalitatea se manifestă într-un
comportament concret al subiecţilor respectivi, adică devine o metodă a activităţii lor. Ca
rezultat, apare regimul vieţii sociale, care se exprimă prin faptul că majoritatea participanţilor la
relaţiile sociale respectă şi execută prevederile legale. Chiar cea mai perfectă lege este viabilă
numai atunci, când ea se execută, când influenţează asupra relaţiilor sociale, asupra conştiinţei şi
comportamentului oamenilor. Anume aceasta este acea latură a dreptului, care este legată de viaţa
legii, de aplicabilitatea ei şi se caracterizează cu noţiunea de „legalitate”.
În acelaşi timp, noţiunea de legalitate nu trebuie confundată cu aşa categorii juridice ca:
realizarea dreptului, comportament legal, raport juridic, eficacitatea dreptului etc. Legalitatea
este o noţiune mai largă, complexă, care include toate laturile activităţii dreptului; ea
reglementează viaţa socială în general. Noţiunea de legalitate fixează dependenţele sociale
1
Dicţionarul limbii române moderne. p.451.
2
Avornic Gh. Op. cit. p.473.

215
necesare atât în interiorul dreptului, care examinează legalitatea din punctul de vedere al
reglementării normative, cât şi între drept şi voinţa de stat realizată prin comportamentul
oamenilor, exprimându-şi astfel atitudinea faţă de drept.
Legalitatea poate fi definită ca un principiu, metodă si regim al respectării stricte,
neclintite şi al executării normelor juridice de către toţi participanţii la relaţiile sociale 1. În
pofida faptului că toţi trebuie să respecte prevederile legii, în realitate nu întotdeauna şi nu toţi
subiecţii respectă pi execută normele juridice; deseori se comit diferite încălcări ale legislaţiei.
Conţinutul legalităţii poate fi examinată sub trei aspecte, şi anume:
1) în planul reglementării juridice a vieţii sociale;
2) de pe poziţia cerinţei respectării obligatorii a normelor de drept, a stimei faţă de lege şi
a executării dreptului de către toţi subiecţii;
3) din punctul de vedere al apărării şi asigurării reale a drepturilor şi intereselor legitime ale
cetăţenilor, al apărării ordinii legale în general de orice abuz şi influenţă.
De aceea, conţinutul legalităţii este legat atât de comportamentul oamenilor, care realizează
dreptul, cât şi de activitatea organelor puterii de stat, care asigură formarea, realizarea şi apărarea
lui.
Efectuând o analiză a diverselor aspecte ale conceptului de legalitate, putem spune că ea
este o categorie complexă, politico-juridică, care redă caracterul juridic al organizării vieţii social-
politice, al legăturii organice dintre drept şi putere, dintre drept şi stat.
O altă categorie apropiată de legalitate este ordinea legală sau ordinea de drept. Ordinea
legală este un element caracteristic al vieţii societăţii împărţite în grupe sociale. În acelaşi timp,
este unul dintre elementele principale ale ordinii sociale (publice), adică reglementarea justă,
corectă a ansamblului de relaţii sociale prin norme sociale. Ordinea legală este ceea ce se obţine,
dacă triumfă principiul legalităţii, adică toţi execută în practică legile, urmează în acţiunile lor
anumită ordine, nu admit samavolnicia.
Ordinea legală, sau de drept, este definită ca organizare a vieţii sociale bazată pe drept
şi legalitate, care reflectă situaţia calitativă reală a relaţiilor sociale la anumită etapă de
dezvoltare a societăţii2.
Din definiţia citată rezultă şi următoarele particularităţi ale ordinii de drept, şi anume:
1) ordinea de drept este o stare a organizării şi aranjării efective a vieţii sociale;
2) această ordine este stabilită şi reglementată de către normele juridice;
3) ordinea de drept apare în rezultatul transpunerii reale în viaţă a prevederilor normelor
juridice, reprezintă finalitatea reglementării juridice;

1
Ibidem. p. 474.
2
Ibidem. p. 476.

216
 4) ea este asigurată de către stat3.
Conceptul ordinii de drept, adică ordinea legală stabilită de legiuitor, este o noţiune
ideală, spre care se tinde la o etapă sau alta de dezvoltare a societăţii (scopul reglementării
juridice determinat de legiuitor), pe când realitatea, adică ordinea legală reală din societate, este
de altă natură, deoarece diferiţi subiecţi de drept în activitatea lor de toate zilele fac abateri de la
prevederile legale (adică, rezultatul reglementării juridice).
Prima depinde de nivelul de dezvoltare a relaţiilor sociale în condiţii concrete, de nivelul
culturii politice şi juridice din societate, de starea reală a legislaţiei, de caracterul legalităţii etc.
Cea de-a doua reflectă situaţia reală din societate, aceasta, având caracteristici atît
calitative, cât şi cantitative. Nu în zădar, în activitatea diferitelor organe de stat, de rând cu alte
activităţi, se evidenţiază şi ridicarea nivelului ordinii de drept, adică se manifestă o tendinţă ca
ordinea legală stabilită de legiuitor să coincidă cu ordinea legală reală din societate.
De asemeni, ne vom referi şi la principiile ordinii legale, la acele idei fundamentale şi
călăuzitoare care o caracterizează. Printre ele menţionăm: caracterul strict determinat; caracterul
sistemic; caracterul organizat; garantarea din partea statului; caracterul stabil; principiul
unităţii etc. În ansamblul lor, ele caracterizează ordinea de drept reieşind şi din principiile generale
ale dreptului. Aceasta înseamnă că pentru ordinea legală este construit un fundament, în baza
normelor juridice existente, care poartă un caracter strict determinat, relativ stabil, constant în
timp, garantat, la nevoie, de forţa de constrângere a statului, ce funcţionează nu haotic, dar
organizat, respectând cerinţele înaintate integrităţii sistemului, precum şi alte cerinţe.
În statul de drept realizarea prevederilor indicate în legi şi alte acte normative trebuie să fie
garantată, asigurată pentru toţi subiecţii de drept. Prin garanţii se înţelege totalitatea de condiţii
obiective şi subiective, precum şi căile şi metodele speciale cu ajutorul cărora este asigurată
legalitatea2.
Întregul sistem de garanţii ale legalităţii şi ale ordinii de drept poate fi divizat în: garanţii
generale şi garanţii speciale.
I. Garanţiile generale, la rândul lor, cuprind:
a) garanţiile politice: rolul sporit al întregului sistem de organe reprezentative ale puterii
de stat – ca element deosebit al sistemului politic; participarea largă a diferitelor partide şi
mişcări politice la soluţionarea chestiunilor de stat şi obşteşti; suveranitatea şi independenţa
poporului; democratizarea sistemului politic în întregime etc.;
b) garanţiile economice: sistemul economicei de piaţă, a cărui bază o alcătuieşte
proprietatea publică şi privată asupra mijloacelor de producţie în diversele sale forme; creşterea

3
Корельский В.М., Перевалов В.Д. Теория государства и права. p.420.
2
Avornic Gh. Op. cit. p.477.

217
permanentă a bunăstării materiale a maselor; cointeresarea maselor în rezultatele muncii lor etc.
(Vezi: alin.(1) art.126 al Constituţiei RM);
c) garanţiile ideologice - cetăţenii statului sunt patrioţi, urmează în comportarea lor legile
ce exprimă voinţa poporului; permanent îşi ridică nivelul cultural şi intelectual etc.;
d) garanţiile sociale presupun că la întărirea legalităţii participă nu numai organele de stat,
ci şi masele largi de oameni, diferitele organizaţii obşteşti (ONG-urile, cum ar fi, bunăoară,
Uniunea Juriştilor din Moldova), care sunt chemate să asigure respectarea legilor, să ridice
nivelul educaţiei juridice a Cetăţenilor. La ele se referă activitatea punctelor obşteşti de pază a
ordinii publice, a diferitelor echipe sau detaşamente organizate atât la locul de trai, cât şi la locul
de muncă, mişcarea verzilor etc.;
II. Garanţiile speciale se divizează în garanţii organizatorice şi garanţii juridice:
a) Garanţiile organizatorice reprezintă diferite măsuri cu caracter organizatoric, care
permit consolidarea legalităţii, combaterea faptelor ilicite, apărarea drepturilor cetăţenilor. Aici se
referă problema cadrelor, crearea condiţiilor normale de activitate a organelor de drept, crearea în
cadrul acestora a unor structurii speciale.
b) Garanţiile juridice sunt toate acele mijloace juridice cu ajutorul cărora se duce lupta
contra infracţiunilor şi se restabileşte legalitatea şi ordinea legală; de asemenea, sunt apărate
interesele societăţii, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, este asigurată profilaxia şi
preîntâmpinarea noilor încălcări de drept. Organele care răspund de această activitate sunt:
organele procuraturii, instanţele judecătoreşti, organele securităţii statului, organele afacerilor
interne etc.
Analizând rolul organelor de drept, în asigurarea legalităţii şi ordinii de drept, nu trebuie să
absolutizăm locul şi rolul lor, deoarece eficacitatea activităţii acestor organe depinde de unele
condiţii obiective. Numai cercetând întreg spectrul de condiţii pot fi propuse soluţii efective.
Observăm că ordinea legală este rezultatul final al legalităţii, adică al realizării şi
respectării prevederilor legale. Anume ordinea legală, sau de drept, este scopul reglementării
juridice, anume pentru realizarea ei sunt elaborate legile şi celelalte acte normative.
Prin intermediul normelor juridice sunt reglementate cele mai importante laturi ale vieţii
sociale: economia, activitatea politică, relaţiile patrimoniale, problemele căsătoriei şi familiei
etc. Deci, respectarea şi executarea normelor corespunzătoare determină ordinea şi stabilirea
sferelor principale ale activităţii umane, însăşi existenţa societăţii1.
§ 2. Cerinţele fundamentale ale legalităţii
Principiul legalităţii cuprinde şi unele cerinţe concrete, tipice pentru o categorie ori alta de norme
juridice sau o ramură sau alta de drept.
1
Avornic Gh. Op. cit. p.477-479.

218
 1. Respectarea ierarhiei actelor normative - respectarea supremaţiei legii. Principiul legalităţii
în activitatea de elaborare a dreptului - activitatea normativă - cere organelor statului ce emit acte
normative să nu-şi depăşească competenţa, să respecte procedura de elaborare a actelor
normative, să le dea forma juridică prevăzută de lege. Ierarhia actelor normative este determinată
de forţa lor juridică, de puterea cu care creează efecte obligatorii unele în raport cu altele.
Supremaţia legii faţă de celelalte acte normative, determină, că toate celelalte acte sînt subordonate
legii.
2. Unitatea legalităţii derivă în ultimă instanţă din unitatea sistemului de drept al unui stat
suveran. Unitatea legalităţii constă în faptul că legea este şi trebuie să fie aceeaşi pe întreg
teritoriul statului şi pentru toate subiectele de drept.
3. Legalitatea şi oportunitatea. Unitatea legalităţii nu exclude ci şi presupune cunoaşterea şi
luarea în seamă a condiţiilor concrete, a particularităţilor locale pentru o mai bună aplicare a
normelor juridice, aprecierea faptului dacă aplicarea unui act normativ, în condiţii date este sau nu
oportună. Deci, principiul legalităţii nu poate fi opus principiului oportunităţii legii. Principiul
oportunităţii (cerinţa) impune studierea atentă a particularităţilor şi împrejurărilor în care
urmează să se aplice actul normativ, pentru ca pe această bază să se stabilească cum să fie aplicat
acest act excluzând formalismul în aplicarea dreptului. Principiul oportunităţii presupune stricta
respectare a legalităţii. Un act nu poate fi oportun dacă nu este pe deplin legal. Oportunitatea
(actualitatea) unui act juridic presupune legalitatea lui, în numele oportunităţii nu se admite un act
ilegal.
4. Asigurarea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor democratice ale cetăţenilor.
Această cerinţă a legalităţii, solicită asigurarea condiţiilor realizării lor practice şi apărarea lor
eficientă, implicit prin mijloace juridice.
5. Legalitatea şi disciplina de stat. O cerinţă de bază a legalităţii este asigurarea disciplinei
de stat. La rîndul ei, întărirea disciplinei de stat creează condiţiile necesare unei respectări stricte a
normelor juridice. Disciplina de stat impune, în primul rând, respectarea legilor şi a altor acte
normative care reglementează activitatea personalului încadrat în muncă şi stabileşte obligaţiile lor de
serviciu. În al doilea rând, disciplina de stat presupune ca personalul să execute exact atribuţiile sale
de serviciu, să lupte împotriva tergiversărilor şi birocratismului, să execute rapid şi exact ordinele şi
dispoziţiile superiorilor săi, să păstreze secretul de serviciu etc.
Cerinţele fundamentale ale legalităţii impun unele precizări 1:
În primul rând, subiectele legalităţii - sunt toate persoanele fizice (cetăţeni şi străini) şi
cele juridice, organe sau autorităţi de stat, inclusiv funcţionarii acestora, precum şi asociaţii ori
organizaţii (societăţi, partide, sindicate, fundaţii, etc.) cu scop lucrativ sau nelucrativ (politic,
1
Huma I., Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1995. p.134-135.

219
economic, profesional, cultural, etc.) aflate pe teritoriul ţării sau în afara lui dar supuse, în acest
din urmă caz, jurisdicţiei statului nostru, indiferent ca desfăşoară activităţi cu conţinut sau efect
juridic sau nejuridic.
În al doilea rând, legalitatea reprezintă o îndatorire fundamentală de natura
constituţională - Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor fiind obligatorie - ea
vizează deopotrivă persoanele fizice şi juridice, cetăţeni şi străini, dar şi modul de organizare şi
desfăşurare a activităţii de stat. Într-adevăr, dacă cetăţeanului îi este permis sa facă în afara de
ceea ce legea îi interzice, autorităţii de stat, dimpotrivă, îi este permis numai ceea ce legea îi
conferă sau îi stabileşte ce atribuţie.
În al treilea rând, legalitatea fiind o cerinţă, decurgând din lege, dar şi o stare, rezultând
din respectarea ei, în raport de această nu se poate utiliza expresia de respectare a legalităţii,
având o natura tautologică ci doar expresii de genul promovarea, asigurarea sau încălcarea
legalităţii (altfel, în caz contrar am vorbi despre respectarea dreptului).
În al patrulea rând, legalitatea nu se poate reduce doar la acţiunea de asigurare a
respectării legilor, chiar dacă ele sunt cele mai importante acte normative, ci ea vizează
deopotrivă şi alte acte de reglementare subordonate legii (decrete, hotărâri, instrucţiuni, etc.)
care sunt, sub aspectul efectelor şi forţei lor juridice, tot atât de obligatorii ca şi legile. De aceea
cetăţenii trebuie sa respecte nu numai regulile ce guvernează raporturile dintre ei, ci şi regulile în
raporturile cu societatea, cu familia, de la locul de muncă sau învăţătură cuprinse în regulamente
de organizare şi funcţionare în regulamente de ordine interioară), cele ce guvernează diverse alte
activităţi cum ar fi, de pildă, regulile circulaţiei rutiere, cele sanitare, vamale, comerciale, etc.
mai mult, deoarece ei intră şi în raporturi juridice concrete care au ca sursa, de regulă, acte
individuale (contracte, decizii administrative, hotărâri judecătoreşti, etc.) vor trebui sa respecte şi
prevederile acestora deoarece efectele lor juridice se impun, mai ales, părţilor aflate în relaţia
juridică respectivă.
În al cincilea rând, dar şi cetăţeanul R. Moldova, aflat în străinătate, va trebui sa respecte
legile ţării sale, alături de cele ale statului străin pe al cărui teritoriu se afla, după cum şi străinii
aflaţi în tară noastră trebuie să se conformeze legilor.
În sfârşit, în al şaselea rând, dacă această îndatorire revine persoanelor fizice luate
individual, ea incubă în egală măsura şi celor organizate în colectiv, respectiv persoanelor
juridice, precum şi acelor persoane care au şi calitatea de funcţionar sau parlamentar în organele
publice ale statului şi care însele trebuie sa fie, în primul rând, promotoarele legalităţii atât în
modul în care legea în propria activitate şi în raporturile cu cetăţeanul, cât şi în felul în care
aplică legea atunci când această a fost încălcata.

220
 CAPITOL XVII
Răspunderea juridică
§ 1. Conceptul şi importanţa răspunderii juridice. § 2. Coraportul dintre responsabilitatea şi răspunderea
juridică. § 3. Principiile răspunderii juridice. § 4. Temeiul şi condiţiile răspunderii juridice. § 5. Formele
răspunderii juridice. § 6. Cauzele care exclud şi cauzele care înlătură răspunderea juridică

§ 1. Conceptul şi importanţa răspunderii juridice

221
 Viaţa socială se desfăşoară în mod organizat în bază unor norme sau reguli sociale necesare
bunului mers al activităţilor umane în cele mai diverse sectoare. Aceste norme stabilesc o
anumită conduită pe care subiectele purtătoare ale relaţiilor sociale trebuie sa le respecte în
raporturile dintre ele. Încălcarea regulilor prestabilite printr-o conduită necorespunzătoare
antrenează răspunderea socială - într-o mare diversitate de forme - din partea celui vinovat
obligându-l să suporte cele mai diferite consecinţe ale faptei sale.
În funcţie de natura politică, morală, juridică, religioasă, etc. a normelor încălcate şi
răspunderea juridică este o formă şi parte integranta a răspunderii sociale al cărui specific
constă în faptul că derivă din încălcarea unei reguli de drept. Obligativitatea suportării unei
constrângeri de stat al cărei intervenţii-după o anumită procedură are ca unic temei abaterea de
la normă juridică. Prin declanşarea răspunderii şi suportarea consecinţelor decurgând din ea se
stabileşte ordinea de drept încălcata.
Încălcarea dreptului şi corolarul ei firesc răspunderea juridică sunt situaţii de excepţie în
procesul realizării dreptului întrucât respectarea normelor şi îndeplinirea sau executarea
benevola a prevederilor legale reprezintă modalităţile cele mai uzuale întâlnite în viaţa curentă,
aplicarea dreptului intervenind în mod excepţional, doar în cazul abaterilor. Această stare se
aplică prin faptul ca în imensa majoritate a cazurilor între interesele sociale generale consacrate
şi promovate prin lege şi interesele individuale există, de regulă o stare de concordantă propice
promovării legalităţii şi ordinii de drept. Pe de altă parte, nu se poate nega nici faptul ca pentru
unii respectarea dreptului în situaţiile juridice în care se afla este şi rezultatul temerii faţă de
sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării legii.
Cu toate această stare de lucruri nu se exclude însă posibilitatea ca în anumite situaţii
subiectele de drept să încalce legea, uneori în mod repetat, în bază unor motivaţii dintre cele mai
diferite, statul trebuind sa ia un complex de măsuri pentru a preveni încălcări, dar, mai ales,
atunci când asemenea fapte antisociale totuşi s-au produs sa utilizeze mijloacele legale pentru a
aplică sancţiunile prevăzute în norme pentru nerespectarea condiţiei din dispoziţia lor.
Într-adevăr răspunderea juridică este legată în mod organic de activitatea statului şi a
organelor sale special învestite cu atribuţii legale în materia constatării încălcării legii,
determinarea factorului răspunderii şi a limitelor ei, precum şi aplicarea constrângerii specifice
cazului dat. Aceste atribuţii legale reprezintă, concomitent, şi tot atâtea garanţii menite să
excludă arbitrariul în aplicarea legii deoarece declanşarea răspunderii juridice are urmări, unele
chiar deosebit de grave prin natura şi amploarea lor, constituind privaţiuni de ordin material sau
moral ce pot duce la pierderea temporară a exerciţiului unor drepturi, a libertăţii individului sau
chiar suprimarea vieţii acestuia.

222
 Fapta ilicită reprezintă conduită aflată în contradicţie cu legea şi care este sancţionată ca
atare, încălcarea trebuind sa fie reală şi nu aparenţa, formala, adică sa reprezinte un fapt
material-juridic ilicit al omului prin care s-a lezat efectiv o valoare socială protejată de lege.
Normă juridică încălcata reprezintă singurul temei al răspunderii juridice întrucât încălcarea
oricăror alte norme nu antrenează această răspundere decât dacă respectivele reguli au o
consacrare juridică.
Prin intervenţia statului în cazul încălcării regulii de drept-intervenţie specifică numai
răspunderii juridice, comparativ cu alte forme ale răspunderii sociale se urmăreşte, atât
înlăturarea încălcării şi sancţionarea celui vinovat, cât şi prevenirea săvârşirii în viitor, de către
acelaşi subiect sau de către alţii, a unor abateri similare sau diferite, dezvoltarea astfel a
conştiinţei juridice şi reeducarea celui vinovat. În orice caz sancţiunea aplicată trebuie sa fie
reacţie proporţională cu gravitarea faptei comise, sa nu înjosească persoana celui vinovat şi nici
să-l expună la suferinţe inutile.
Răspunderea juridică se defineşte, ca fiind acea formă a răspunderii sociale stabilita de
stat, în urmă încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit, care determină obligaţia de a
suporta consecinţe corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de
constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate.
Răspunderea juridică este analizată sub aspectul condiţiilor a formelor sau felurilor în care
ea intervine şi a principilor care stau la bază intervenţiei organelor de stat şi a limitelor ei.
§ 2. Coraportul dintre responsabilitatea şi răspunderea juridică
Răspunderea juridică e considerată, pe bună dreptate, una din instituţiile centrale ale
dreptului. Aceasta se datorează, în primul rând, faptului, că răspunderea este direct legată de
finalităţile dreptului, de realizarea acestora.
Dicţionarul limbii române moderne defineşte răspunderea, ca fiind „faptul de a răspunde,
responsabilitatea”. Responsabilitatea este definită ca „obligaţia de a efectua un lucru, de a
răspunde, de a da socoteală la ceva, răspundere 1. Din cele spuse rezultă că termenii „răspundere
şi „responsabilitate” sunt interpretaţi ca termeni, echivalenţi, ca sinonime. Şi totuşi, o analiză a
literaturii de specialitate permite de a evidenţia atât apropieri, cât şi diferenţe ale acestor două
categorii.
Astfel, responsabilitatea socială ar putea fi definită, ca fiind acea instituţie socială care
cuprinde complexul de atitudini ale omului în raport cu sistemul de valori, institut şi analizat de
societatea în care trăieşte, în vederea conservării şi promovării acestor valori, în scopul
perfecţionării fiinţei umane şi conservării vieţii în comun, pe calea menţinerii şi promovării
ordinii sociale şi binelui public.2
1
Dicţionarul limbii române moderne, p.695, 713.
2
Barac L. Răspunderea şi sancţiunea juridică, Bucureşti, 1997, p.15.

223
 Alta este situaţia răspunderii sociale. Ea vizează sistemul normativ al societăţii, ordinea pe
care acest sistem normativ o promovează. După cum am menţionat anterior, este recunoscut
faptul că nici o societate umani nu poate funcţiona în lipsa unui ansamblu de norme care să
reglementeze comportamentul membrilor săi. Pe măsura dezvoltării societăţii umane, se
modifică şi sistemul normativ existent. Acesta din urina prescrie comportamentul uman şi îi
asigură o anumită uniformitate. Societatea nu poate să accepte alte comportamente decât cele
prescrise de normele sociale şi va lupta împotriva tuturor celor care încalcă modelele de
comportament dictate de norme, ordinea socială1.
De aici, remarcăm că, responsabilitatea are o sferă mult mai largă, decât răspunderea. În
timp ce responsabilitatea se raportează la activitatea desfăşurată de om din propria iniţiativă,
pe baza alegerii libere a obiectivelor din mai multe variante posibile, răspunderea presupune
realizarea unui comportament definit prin norme sociale.
Deosebirea dintre răspundere şi responsabilitate se manifestă prin următoarele.
În primul rând, răspunderea presupune supunerea individului, responsabilitatea presupune
cunoaştere şi apreciere, atitudine activă, convingere şi angajare.
În al doilea rând, răspunderea este, mai ales, de ordin normativ, iar responsabilitatea este
de ordin valoric.
În al treilea rând, răspunderea se manifestă, mai ales, ca expresie a unor cerinţe pe care
societatea le impune individul, în timp ce, responsabilitatea se manifestă ca prezenţă umană
liberă, ca expresie a cerinţelor pe care individul le formulează, la adresa societăţii.
În final, răspunderea vizează în mod direct conservarea sistemului social dat, în timp ce,
responsabilitatea vizează, mai ales, ameliorarea sistemului social şi dezvoltarea lui, prin
perfecţionarea fiinţei umane2.
Diferite sunt şi mijloacele, căile prin care societatea asigură şi stimulează funcţionarea
răspunderii şi responsabilităţii.
De aici, putem da următoarea definiţie a responsabilităţii juridice. Responsabilitatea
juridică este o autoangajare benevolă pozitivă a individului în sistemul de drept ce reprezintă
obligaţia juridică a subiectului de drept de a acţiona în conformitate cu principiile normei
juridic, obligaţie ce se realizează în conduita licită3.
Deci, în baza celor menţionate, deducem, că responsabilitatea şi răspunderea juridică sunt
două categorii distincte, dar care au multe trăsături comune interactivând şi determinându-se
reciproc, deoarece nu poate să existe răspundere, decât numai între persoane responsabile şi
libere să-şi aleagă un anumit tip de comportament.

1
Negru B. Op. cit. p.466.
2
Ibidem.
3
Ibidem. p.467.

224
 Răspunderea juridică e o parte integrantă a răspunderii sociale. Specificul răspunderii
juridice constă în faptul că ea se referă la obligaţia de a răspunde pentru încălcarea normei de
drept. Aceasta e şi firesc. Se ştie că, reglementând relaţiile prin norme juridice, legiuitorul
prescrie variantele acceptabile de comportare sau variantele ce sunt interzise pentru comportare.
Totodată el stabileşte şi consecinţele violării normei prin conduite ce nu corespund variantelor
acceptate din punct de vedere social. Prin urmare, singurul temei al răspunderii juridice îl
constituie încălcarea prevederilor normelor juridice1.
§ 3. Principiile răspunderii juridice
Răspunderea juridică, cunoscând o multitudine de forme are, totuşi, un fond comun de
reguli aplicabile acestei diversităţi, numite principii ale răspunderii şi care se afla în strânsă
legătură cu unele principii fundamentale ale dreptului, cât şi cu principii ale unor ramuri de
drept. Principiile răspunderii juridice sunt idei fundamentale, care într-un mod specific, reflectă
principiile generale ale dreptului (libertatea, echitatea, justiţia, umanismul, democratismul), dar
în acelaşi timp au un specific propriu, or nu toate normele ce alcătuiesc dreptul pozitiv au
incidenţe în domeniul răspunderii juridice ci numai acelea ce reglementează cazurile, condiţiile
şi modalităţile în care intervine una sau alta dintre formele răspunderii juridice.
a) Principiul angajării răspunderii dar în temeiul legii. Principiile răspunderii juridic sunt
idei fundamentale, care într-un mod specific reflectă principiile generale ale dreptului (libertatea,
echitatea, justiţia, umanismul, democratismul), dar în acelaşi timp, au un specific propriu, or nu
toate normele ce alcătuieşte dreptul pozitiv au incidenţe în domeniul răspunderii juridice, ci
numai acelea ce reglementează cazurile, condiţiile şi modalităţile, în care intervine una sau alta
dintre formele răspunderii juridice.
Răspunderea juridică nu poate opera, decât în condiţiile sau în cazurile revăzute de lege, în
formă şi limitele stabilite de aceasta, conform unei anumite proceduri desfăşurate de organe
special învestite în acest sens. Dacă ar fi sa ne limităm doar la răspunderea penală această regulă
enunţată îşi găseşte expresia în principiile legalităţii, incriminării, adică a consacrării numai prin
lege a faptelor infracţionale şi în legalitatea pedepsei, adică a aplicării numai a sancţiunii
cuprinse în normele juridice.
b) Principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie are la bază concepţia juridică
a răspunderii subiective conform căreia autorul faptei răspunde numai atunci când şi-a dat seama
sau trebuia să-şi dea seama de rezultatele faptei sale şi de semnificaţiile ei social - juridice
periculoase, fiind sancţionat pentru comportamentul sau antisocial. Fără vinovăţie nu există
răspundere juridică, chiar dacă sunt întrunite toate celelalte condiţii de bază, iar această trebuie
de cele mai multe ori dovedita ca, de pildă în dreptul penal unde operează prezumţia

1
Ibidem.

225
nevinovăţiei învinuitului sau inculpatului ceea ce obliga organele de stat la dovedirea ei, fiind cu
totul excepţională şi limitată prezumţia de vinovăţie ca, de pildă în cazul părinţilor pentru faptele
copiilor minori, dar şi în această ipoteza prezumţia poate fi combătută, înlăturată.
c) Principiul răspunderi personale ( nu de două ori pentru aceia-ş faptă) - conform căruia
răspunderea revine numai celui efectiv vinovat de comiterea faptei ilicite, regulă cu caracter
absolut în cazul formelor sancţionării sau represive datorită pericolului social al conduitei ce
incubă atitudinea represiva a societăţii. În cazul răspunderii reparatorii există, uneori în
condiţiile legii, şi răspunderea pentru fapta altuia cu caracter limitat dar posibil de înlăturat
(răspunderea părinţilor pentru copiii minori a persoanei juridice pentru faptele membrilor) sau
răspunderea solidara ori împreună cu alţii.
d) Principiul unicităţii răspunderii (nu de două ori pentru aceia-ş faptă)conform căruia
pentru fapta ilicită există o singură răspundere sau nu se poate aplică decât o singură sancţiune şi
nu mai multe (non bis in idem) având aceeaşi natură juridică ca şi norma încălcată. Excepţie fac
cazurile de cumul deja prezentate şi care derivă din scopurile diferite ale răspunderii .
e) Principiul justeţei sau proporţionalităţii sancţiunii, în conformitate cu care se impune
corelarea răspunderii sau a pericolului ei social sau a întinderii pagubei, a formei de vinovăţie cu
care a fost săvârşită, printr-o corecta şi concreta individualitate sau proporţionalizare, ca de pildă
a sancţiunii sau pedepsei penale unde se ţine seamă de toate împrejurările legate de comiterea
faptei, de circumstanţele atenuante sau agravate ca şi de persoana făptuitorului etc.
f) Principiul umanismului răspunderii în conformitate cu care sancţiunea aplicată şi
constrângerea exercitată au un rol reeducativ şi de reintegrare socială netrebuind sa provoace
suferinţe inutile celui sancţionat şi sa nu-i înjosească demnitatea şi personalitatea.
g) Principiul perseverenţei prin răspundere conform căruia sancţiunea are rolul de a
prevenii atât pe cel vinovat cât şi pe alţii de a mai săvârşi în viitor alte fapte sau fapte de acelaşi
gen în care sens există o prevenţie specială şi una generală prin răspunderea declanşată.
h) Principiul celerităţii sau operativităţii tragerii la răspundere în bază căruia momentul
aplicării sancţiunii, reprezentând reacţia socială, trebuie sa fie cât mai aproape de cel al comiterii
faptei, fără amânări sau tergiversări deosebite şi necesare soluţionării cauzei, pentru ca rezonanta
socială a sancţiunii se fie maximă eliminând starea de insecuritate din raporturile sociale şi
neîncrederea în drept, sporind, astfel, efectul preventiv al aplicării acestuia.
§ 4. Temeiul şi condiţiile răspunderii juridice
Condiţiile răspunderii juridice reprezintă cumulul de factori esenţiali ce se cer a fii reuniţi
atât sub aspectul faptei ilicite cât şi a autorului ei în vederea creării cadrului necesar obligării
celui vinovat la suportarea consecinţelor conduitei sale. Ele constau:
a) în conduită sau fapta ilicită,

226
 b) rezultatul sau efectul social-juridic produs de această;
c) legătura cauzală dintre faptă şi rezultat;
d) existenţa autorului încălcării şi vinovăţia acestuia,
e) precum şi ca o condiţie negativă - lipsa unor împrejurări care sa excludă caracterul ilicit
al faptei sau sa înlăture răspunderea juridică.
Primele sunt condiţii sunt pozitive, trebuind să existe în mod cumulativ şi doar ultimă este
negativă.
a) fapta (conduită) ilicită. Temeiul răspunderii juridice îl constituie întotdeauna săvârşirea
unei anumite fapte, rezultând dintr-o conduită neconformă cu legea sau ilicită a subscrisului de
drept. Faptul juridic ilicit presupune o conduită sau o atitudine contrară regulilor de drept şi care
a încălcat normă prescrisă, perturbând desfăşurarea normală a relaţiilor sociale.
Sensul cel mai larg al noţiunii de conduită ilicită este acela de atitudine rezultată din voinţa
şi conştiinţa obiectivă de a încalcă normele de drept, obiectul ilicitului juridic constituindu-l
tocmai această încălcare.
Uneori încălcarea normelor juridice, deci a dreptului obiectiv, este dublată şi de încălcarea
unor drepturi subiective consacrate prin acte juridice individuale (de pildă, a dreptului de
proprietare, a celui de creanţă, etc.).
Valoarea consacrată şi apărată prin normă este stabilita de legiuitor, iar organul de aplicare a
dreptului nu are calitatea de a determină aceste valori şi importanţa lor ci numai de a stabili
existenţa sau inexistenţa faptului vătămător şi circumscrierea lui, precum şi circumstanţierea
împrejurărilor în care s-a produs, iar în funcţie de acestea va stabili sau nu existenţa răspunderii
juridice. Modalităţile de materializare şi de manifestare a conduitei ilicite pot fii acţiunile şi
inacţiunile.
Acţiunea reprezintă atitudinea activă a autorului faptei ilicite sancţionată pentru că s-a
materializat într-o conduită interzisă de normele prohibitive. Normele juridice nu pot enumera
exhaustiv sau limitativ toate acţiunile interzise deoarece este o imposibilitate teoretică şi
practică, însă stabilesc expres doar ceea ce este interzis şi implicit sancţionând orice fapta sau
acţiune care le încălca (de pildă, se interzice omorul şi implicit orice acţiune contrară vieţii
umane indiferent de natura ei şi de mijloacele de realizare).
Inacţiunea constă dintr-un fapt negativ, o conduită de abţinere sau de o misiune de la
acţiunea prescrisă persoanei obligate sa o săvârşească. Conduita ilicită constă, în acest caz,
fiind sancţionat, nu pentru starea de pasivitate, ci pentru lipsa acţiunii la care era obligat prin
normă onerativă, adică nerealizarea sau neîmplinirea îndatoririi rezultate din lege şi/sau din
actul juridic individual (de pildă, sustragerea de la îndeplinirea serviciului militar obligatoriu,

227
neexecutarea obligaţiei legale de întreţinere faţă de persoana stabilita prin hotărâre
judecătorească, neachitarea datoriei la termenul scadent, etc.).
În cazul normelor permisive sau dispozitive se indică o conduită posibila de urmat în
diferite situaţii ce este lăsată la aprecierea subiectelor de drept, subînţelegându-se că orice
acţiune contrară sau abstenţiune este interzisa (de exemplu, neîmplinirea sau îndeplinirea
defectuoasă a obligaţiilor contractuale).
Uneori încălcarea legii poate întruni atât elementele acţiunii ca şi cele ale inacţiunii cum ar
fi, livrarea unor produse calificativ necorespunzătoare şi în sortimente reduse faţă de prevederile
contractului încheiat.
În funcţie de natura juridică a faptei comise, formele sau felurile conduitei ilicite se
manifesta prin infracţiuni, contravenţii, abateri disciplinare, fapte ilicite sau delicte civile, etc.
b) Rezultatul faptei ilicite. Rezultatul faptei ilicite îl reprezintă efectul sau consecinţa care
decurge din săvârşirea ei sau din conduită avută. În funcţie de felul şi natura faptei produse pot fi
materiale, reprezentând transformări în lumea materială (decesul şi vătămarea persoanei fizice,
degradarea sau distrugerea unui bun) dintre care unele sunt susceptibile şi de evaluare pecuniara,
iar altele pot fi efecte nemateriale (atingerea adusa onoarei şi demnităţii unei persoane,
neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere şi educare a minorilor de către părinţi etc.
Rezultatul, mai ales în cazul faptelor materiale, are o importanţa deosebită constituind
elementul doveditor al producerii faptului ilicit întrucât el este cunoscut primul, iar apoi
pornindu-se de la el se ajunge la stabilirea faptei. De aceea în unele forme ale ilicitului penal sau
civil lipsa rezultatului material poate echivală cu inexistenţa faptei sau cu existenţa tentativei,
chiar dacă a fost săvârşită o anumită activitate. Mai mult, în unele situaţii amploarea rezultatului
este determinată în circumscrierea gravităţii faptei şi a întinderii răspunderii.
c) Raportul sau legătura cauzală dintre fapta şi rezultatul dăunător. În toate cazurile în
care pentru existenţa încălcării ordinii de drepturi legea mai stabileşte, pe lângă săvârşirea
acţiunii sau inacţiunii, şi producerea consecinţelor ilicite pentru declanşarea răspunderii juridice,
organului de aplicare a dreptului îi revine întotdeauna şi sarcina dovedirii existenţei sau
inexistenţei raportului de cauzalitate adică a legăturii dintre faptul săvârşit şi rezultatul produs.
În multe cazuri identificarea acestui raport dintre cauza şi efect este simplă, în alte ipoteze
stabilirea raportului în cauzalitate este mai dificila, intervenind mai mulţi factori în lanţul cauzal.
Cauzalitatea reprezintă un ansamblu de fenomene legate astfel între ele încât existenţa unui
fenomen este determinată sau condiţionată de producerea unui alt fenomen. Fenomenul care
determină existenţa unui alt fenomen astfel determinat sau produs se numeşte efect. În raport cu
efectul cauza este primordială, independenţă şi obiectivă, în timp ce efectul este dependent

228
secundat şi derivat întrucât izvorul sau rezidă în cauza. Legătura dintre cauza şi efect este
denumită cauzalitate sau raport de cauzalitate.
În ştiinţa dreptului cauza reprezintă în cadrul răspunderii o atitudine voluntară, conştientă a
omului, o conduită a acestuia ce are ca efect starea de pericol sau de ameninţare produsă prin
atingerea, lezarea sau vătămarea unor relaţii sociale reglementate şi apărate juridic, deşi, în
ultimă instanţă, o stare de nesiguranţa socială creată prin încălcarea legii.
În consecinţă, răspunderea juridică intervine numai dacă între fapta săvârşită şi rezultat
există un raport de cauzalitate stabilit cu certitudine. Astfel practica judiciara a stabilit ca
împrejurarea care a determinat în mod necesar moartea victimei au fost loviturile aplicate
acesteia iar nu îngrijirea medicală necorespunzătoare.
La rândul lor, condiţiile influenţează favorul sau defavorabil acţiunea cauzei. Astfel,
conducerea unui autovehicul de către o persoană ce nu poseda permisul corespunzător care sa-i
ateste cunoştinţele necesare în materie poate genera un accident de circulaţie mai ales în
condiţiile unei stări tehnice defectuoase a maşinii, a stării de ebrietate a conducătorului auto şi a
unor condiţii meteorologice nefavorabile circulaţiei rutiere.
Alteori raportul juridic cauzal nu trebuie sa, producă neapărat efectul în deplinătatea
consecinţelor sale, răspunderea juridică putând interveni chiar dacă rezultatul vătămărilor nu sa
produs, dar s-a creat posibilitatea producerii lui şi deci pericolul social al faptelor s-a manifestat
dar blocarea consecinţelor a fost determinată de condiţii exterioare voinţei autorului faptei (de
pildă, bunul urmărit sa fie sustras nu se afla la locul faptei, autorul faptei renunţa datorită temerii
de a fi descoperit, etc.) un asemenea fapt ilicit fără rezultat material vătămător sau păgubitor -
dar având o proprie periculozitate socială - este tentativa care, potrivit Codului Penal (art.20)
constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost
întrerupta sau nu şi-a produs efectul.
Problemă cauzalităţii se pune în mod similar şi în cazul inacţiunilor care antrenează
răspunderea juridică. Astfel, de exemplu neîmplinirea datoriilor de serviciu din culpa de către
personalul căilor ferate care ar putea pune în pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport
ale căilor ferate (art.273 alin. 1 Cod Penal) constituie o infracţiune dacă se determină raportul de
cauzalitate între fapta comisă şi rezultatul care s-ar fi putut produce, cazul dat fiind o infracţiune
de punere în primejdie sau în pericol.
Dacă aceeaşi fapta a avut ca urmare tulburarea activităţii de transport sau un accident
feroviar ori o catastrofă suntem în prezenta unei forme calificate a inacţiunii în care organul de
aplicare a dreptului va stabili raportul de cauzalitate între conduită ilicită a personalului şi
efectul material produs.

229
 d) Subiectul răspunderii juridice. Subiectul răspunderii juridice este acea parte a raportului
juridic apărută prin încălcarea legii care poate fi obligată la suportarea consecinţelor faptei ilicite
pe care a săvârşit-o în mod obişnuit subiectul răspunderii este în mod direct autorul nemijlocit al
faptei comise, iar în mod cu totul excepţional poate interveni răspunderea pentru fapta altuia, de
pildă, pentru persoane aflate sub ocrotire, răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor
minori, sau răspunderea pentru diferite forme de participare la săvârşirea faptei ilicite penale
(complice, instigator, favorizator, tăinuitor, etc.). Subiectul răspunderii juridice poate fi
persoana fizica şi juridică, având capacitatea juridică corespunzătoare.
Persoana fizică poarta răspunderea faptei sale dacă are responsabilitate juridică.
Capacitatea de a răspunde exprimă atitudinea de a da seamă pentru fapta ilicită săvârşită şi de a
suporta toate consecinţele juridice decurgând din ea. Capacitatea de a răspunde este o formă
specifică a capacităţii juridice şi nu se confunda cu o anumită capacitate determinată dintr-o
ramură de drept. Astfel, de exemplu, în dreptul civil unde se face distincţie între capacitatea de
folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, capacitatea de a răspunde revine numai celor ce au
capacitate de exerciţiu (deplină sau restrânsă) deci care pot îndeplini efectiv şi personal
obligaţiile decurgând din răspunderea civilă. În dreptul penal, în dreptul muncii, în dreptul
administrativ unde nu operează distincţii în privinţa aceleaşi capacităţi răspunderea juridică
deplină revine celor care au capacitatea juridică penală, de muncă sau administrativă, etc., de
regulă persoanelor fizice ajunse la vârsta corespunzătoare (majorat sau 16 ani în dreptul muncii)
când se consideră că au acţionat având discernământul necesar cu privire la faptele săvârşite şi în
mod aparte în cazul capacităţii limitate, cum ar fi cazul vârstei cuprinse între 14-18 ani în
materia răspunderii penale şi contravenţionale.
Persoana juridică răspunde pentru faptele persoanelor fizice care o compun în cazul acelor
fapte săvârşite de acestea din urmă în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu
serviciul. Faptele ilicite ale conducerii persoanei juridice sunt considerate fapte ale însăşi acestei
organizaţii colective, iar, în consecinţa, răspunderea va fi pentru fapta proprie, în timp ce faptele
ilicite ale celorlalţi membrii ai acesteia antrenează doar răspunderea pentru fapta altuia.
Unele forme ale răspunderii, cum sunt cea penală sau disciplinară, revin în exclusivitate
numai persoanelor fizice nu şi celor juridice.
e)Vinovăţia. Vinovăţia (numită şi culpa sau vina) reprezintă atitudinea psihică a subiectului
faţă de fapta săvârşită şi de rezultatul acesteia. Ea este expresia unei atitudini psihice conştient
negative faţă de valorile juridice ocrotite prin lege. Săvârşirea faptei ilicite este, de regulă,
precedată de apariţia ideii devenită hotărâre sau rezoluţie şi transformată în manifestare de
voinţă ce impulsionează şi declanşează energia săvârşirii faptei. Individul aflat în deplinătatea
facultăţilor mintale poate concepe şi aprecia caracterul ilicit al faptei sale cât şi urmările

230
negative aferente ei. Pentru a putea răspunde sau a da seamă individul trebuie sa aibă în acel
moment al săvârşirii o voinţă conştientă faţă de rezultatele faptei sale şi libera, neconstrânsă,
putând hotărî nestânjenit în deplină cunoştinţă de cauza în vederea atingerii unui scop.
Vinovăţia se prezintă în dreptul penal sub formă intenţiei şi a culpei. Intenţia este directă,
atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea ei şi
indirectă, când prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea
procedurii lui. Culpa cu previziune (numită şi imprudenţă) există în situaţia în care autorul
prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei, că el nu se va produce, iar
culpa fără previziune (numită şi neglijenţă), când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi
trebuia şi putea să-l prevadă.
În dreptul civil vinovăţia este denumită generic culpa, nedesemnând o formă a acesteia, ca
şi în dreptul penal, în vreme ce formele culpei civile sunt dolul (intenţia), imprudenţa şi
neglijenţa.
Clasificarea formelor de vinovăţie şi gradul acestora au o importanţă deosebită în
determinarea răspunderii juridice şi a întinderii sau limitelor ei, întrucât răspunderea pentru fapte
neintenţionate este mai puţin severa.
§ 5. Cauze care exclud caracterul ilicit al faptei şi cauze care înlătură răspunderea
juridică
Deşi pot fi întrunite formal toate condiţiile necesare răspunderii juridice totuşi legea prevede
unele cauze sau împrejurări care prin existenţa lor, chiar singulara, exclud caracterul ilicit al
faptei şi implicit, înlătură răspunderea juridică, precum şi cauze care, fără a exclude acest
caracter, contribuie numai la înlăturarea răspunderii.
În prima categorie intră: 1. legitima apărare, 2. starea de necesitate, 3. constrângerea fizica
şi constrângerea morală , 4. cazul fortuit , 5. iresponsabilitatea.
1. Legitima apărare reprezintă situaţia în care fapta este săvârşită pentru a înlătura un atac
material, direct, imediat şi însuşit îndreptat împotriva autorului aflat în această stare a altuia sau
împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, ale
altora ori interesul public.
2. Starea de necesitate reprezintă situaţia în care fapta este săvârşită pentru a salva de la un
pericol iminent, care nu poate fi astfel înlăturat, viaţă, integritatea corporală sau sănătatea
autorului aflat în această situaţie, ale altuia sau un bun important ori al altuia sau un interes
public.
3. Constrângerea fizica este împrejurarea în care fapta a fost săvârşită din cauza unei
violente căreia făptuitorul nu i-a putut rezista. De asemenea, nu reprezintă o fapta ilicită nici cea

231
săvârşită din cauza unei constrângeri morale exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav
pentru persoana făptuitorului ori al altuia şi care nu poate fi înlăturat în alt mod.
4. Cazul fortuit este situaţia al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi
prevăzuta.
Iresponsabilitatea reprezintă situaţia în care autorul în momentul săvârşirii faptei, din cauza
alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seamă de acţiunile sau inacţiunile sale,
ori nu putea fi stăpân pe ele.
5. Minoritatea făptuitorului este situaţia în care fapta este comisă de un minor care la dată
săvârşirii ei nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal. În dreptul civil însă
susţinătorii legali, părinţii, răspund pentru pagubele produse de copiii lor minori aflaţi sub
supravegherea lor.
O a doua categorie de cauze cuprinde împrejurări care fără a exclude caracterul ilicit al
faptei înlătura fie răspunderea juridică, deci acele consecinţe care ar trebui suportate de autorul
faptei ilicite, fie înlătura executarea măsurilor (de constrângere) derivând din răspunderea
juridică deja determinată: amnistia şi graţierea ş.a.
1. Amnistia este actul de clementa care înlătura răspunderea penală pentru fapta săvârşită,
iar dacă intervine după condamnare înlătura şi executarea pedepsei pronunţate.
2. Prescripţia înlătură răspunderea juridică iar în materie penală poate înlătura, după caz, şi
executarea pedepsei sau numai a acesteia, după cum în materie civilă poate conduce şi la
pierderea caracterului executoriu al hotărârii judecătoreşti ce stabileşte răspunderea.
3. Graţierea este actul de clementa care înlătura, în total sau în parte numai executarea
pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai uşoară.
4. În dreptul penal se mai cunosc şi alte cauze care înlătura răspunderea juridică cum ar fi,
de pildă, lipsa plângerii a părţii vătămate în materia infracţiunilor pentru care punerea în
mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unui astfel ce act de sesizare a
organului competent, precum şi împăcarea părţilor sau retragerea plângerii prealabile.
§ 6. Formele răspunderii juridice
Prin forme ale răspunderii juridice se înţeleg moduri de manifestare ale acesteia determinate
de diverse criterii cum sunt scopul urmărit, natura faptei ilicite şi a normei încălcate, gradul
de pericol social al faptei, caracterul sancţiunilor, etc.
1. Un prim criteriu de clasificare a formelor răspunderii juridice se poate face după scopul
urmărit prin declanşarea ei, în care distingem răspunderea cu caracter reparator şi răspunderea
cu caracter sancţionator sau în terminologia în care răspunderea este echivalenţa cu
sancţionarea, avem sancţiuni reparatorii şi sancţiuni represive. În cadrul răspunderii reparatorii
se urmăreşte înlăturarea consecinţelor prejudiciate, evaluabile pecuniar, cauzate patrimoniului

232
persoanei fizice sau juridice vătămate prin obligarea autorului faptei la acţiunea de a da sau de a
face în beneficiul celui păgubit. Răspunderea reparatorie poate fi patrimonială (în dreptul civil
comercial, financiar, etc.) şi materială (în dreptul muncii, cooperatist, etc.).
Răspunderea cu caracter sancţionator sau represiv urmăreşte obligarea autorului încălcării
la subordonarea unor consecinţe punitive în persoana sa determinate direct de pericolul social al
faptei sale ilicite. La rândul lor, sancţiunile pot fi patrimoniale (amenda, confiscarea, retragerea
unei trepte sau gradaţii de salarizare, penalităţi de întârziere pentru nelivrarea în termen a unor
produse, neplată, la scadenţa a sumei datorate, etc.) şi nepatrimoniale (privative de libertate,
disciplinare - mustrare, avertisment - diferite interdicţii sau decăderi ca de pildă, interdicţia de a
se afla într-o localitate, decăderea din drepturile părinteşti, etc.).
2. O altă clasificare a răspunderii juridice are în vedere felul raportului juridic generat prin
fapta ilicită ce a încălcat o anumită normă de drept, în care sens, în mod teoretic, fiecare ramură
de drept determină un gen propriu de răspundere.
Compararea şi delimitarea formelor răspunderii juridice importanţă teoretică, dar mai
ales practică,stabilirea naturii juridice a răspunderii în fiecare caz concret priveşte
calificarea juridică a situaţiei de fapt, ca fază a aplicării dreptului, de interes major atât
pentru individ, cât şi pentru societate. În principiu, fiecare ramură a dreptului cunoaşte o
formă de răspundere specifică. De aceea există mai multe feluri (forme) de răspundere
juridică: a) răspunderea juridică cu caracter politic (răspunderea constituţională); b)
răspunderea civilă, c) răspunderea penală; d) răspunderea administrativă., e)
răspunderea disciplinară etc.
a) Răspunderea civilă survine în urma încălcărilor normelor dreptului civil, care
cuprind o sferă vastă de fapte ilicite civile, care pot fi împărţite în două categorii:
Fapte ilicite civile care constau în neîndeplinirea unor obligaţii ce derivă din
contract. Aceste fapte ilicite constituie temeiul răspunderii contractuale;
Fapte ilicite civile, care nu sunt legate de obligaţii contractuale, ci prin săvârşirea unei
fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu (de daună), denumite delicte civile (fapte care
pricinuiesc, din intenţie, din neglijenţă sau imprudenţă, o daună unei persoane) –
răspunderea delictuală.
Scopul tragerii la răspundere civilă constă, de regulă, în repararea prejudiţiilor
patrimoniale cauzate prin fapte ilicite. De aici distingem în dreptul civil răspunderea cu
caracter reparator (sancţiuni reparatorii). Răspunderea reparatorie vizează anularea
consecinţelor prejudenciante pentru patrimoniul persoanei (fizice ori juridice) prin
obligarea făptuitorului la acţiunea de a da sau a face în beneficiul păgubitorului.

233
 Răspunderea reparatorie este şi materială. Pagubele provocate unei organizaţii,
societăţi sau instituţii de către propriul personal sau membrii acestora, pagube produse din
vina şi în cadrul activităţii profesionale, antrenează răspunderea materială.
b) Răspunderea penala survine în urma încălcării dreptului penal, care se numesc
infracţiuni.
Infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută
de legea penală. Criteriul principal pentru caracterizarea unei fapte drept infracţiune îl
constituie gradul prejudiciabil, pe care îl prezintă. Periculozitatea faptei atrage gravitatea
pedepsei (privaţiune de libertate).
Răspunderea penală este definită ca un raport juridic de constrângere, născut ca
urmare a săvârşirii acţiunii, raport ce se stabileşte între stat şi infractor, al cărui conţinut îl
formează dreptul statului de a atrage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea
prevăzută de legea penală şi de al constrânge să o execute, precum şi obligaţia infractorului
de a răspunde pentru fapta sa şi a se supune sancţiunii, aplicată în vederea restabilirii
ordinii de drept.
Formele de sancţionare în cazul săvârşirii infracţiunii pot fi privarea de libertate, amenda
penală, interzicerea unor drepturi, confiscări etc.
c) Răspunderea administrativă, apare în urma încălcării normelor dreptului
administrativ. Fapta săvârşită cu vinovăţie, dar cu un pericol social mai redus în raport cu
infracţiunea se numeşte contravenţie.
În cazul contravenţiilor, răspunderea este stabilită de organele administraţiei de
stat sau de judecată, care pot aplica sancţiuni administrative: avertisment, amendă,
confiscare etc.
d) Răspunderea disciplinară, încălcarea îndatoririlor profesionale de către acele
persoane cărora le revin anumite atribuţii şi obligaţii în cadrul producţiei, a activităţii
didactice, militare etc. reprezintă răspunderea disciplinară. Asemenea fapte se cheamă
abateri şi se sancţionează cu: mustrare, avertisment, reduceri de salarii, retrogradări,
suspendări din funcţie, transfer disciplinar, destituirea din funcţie.
Prin trăsăturile sale, prin natura sa şi prin consecinţele pe care le produce, răspunderea
juridică apare ca o formă agravată de răspundere socială. întrucât faptele antisociale care
declanşează răspunderea juridică produc atingerea valorilor sociale, şi împiedică normala
desfăşurare a relaţiilor de cooperare socială, este firesc că răspunderea juridică să se
concretizeze în măsuri cu caracter de constrângere, iar punerea în executare a acestor măsuri
să revină ca obligaţie de serviciu unor instanţe sociale statale specializate.

234
 CAPITOLUL XVIII
Teoriile şi curente în gândirea juridică
§ 1. Teoria dreptului natural. § 2. Fenomenul juridic în lumina şcolii istorice de drept

§ 1. Teoria dreptului natural

Din antichitate şi până în zilele noastre toate marile sisteme filozofice, de la Platon şi
Aristotel, la Kant şi Hegel, se apleacă cu interes asupra fenomenului juridic. Alături de

235
marile sisteme filozofice, concepţiile, ideile, opiniile despre drept sau constituit în şcoli,
în curente de gândire juridică paralele în timp, precum: Şcoala dreptului natural,
Şcoala istorică a dreptului, Şcoala raţionalistă a dreptului, Şcoala realistă a dreptului,
Şcoala sociologică a dreptului, Şcoala normativistă a dreptului, Teoria psihologică a
dreptului, Existenţialismul juridic, etc.
Germenii teoriei dreptului natural au apărut în antichitate, iar ca teorie cu pondere şi
o influenţă majoră ea s-a manifestat în gândirea filozofică şi politico-juridică din evul mediu.
Întemeietorul şcolii dreptului natural este considerat filozoful grec Socrate (469-399
î.e.n.). Ideile sale despre adevăr, echitate, justiţie vor fi preluate mai târziu de discipolii săi,
precum şi de alţi cugetători de seamă, în concepţia socratică, unitatea conceptuală şi raţională
a omului presupune cunoaşterea adevărului. Singura sursă a cunoştinţelor necesarmente
egale pentru toţi o constituie raţiunea umană.
Un alt reprezentant al şcolii dreptului natural este, Platon1 (427-347 î.e.n.),
discipolul lui Socrate. Lucrările sale de prestigiu care tratează problema dreptului sunt
Republica şi Legile. La baza operelor sale este pusă ideea, considerată ca temelie a esenţei
lucrurilor şi cauză a tuturor fenomenelor ce se produc în lume. Platon schiţează o teorie a
dreptului fondat pe natură (phusikon).
Cicero (106 î. Hr. – 43 a. Hr.), autor al operelor: Despre Republică, Despre legi, Despre
îndatoriri ş.a. Teza sa principală este, că dreptul nu este un produs al voinţei, ci e dat de natură:
„Natura iuris ab hominis repetenda est natura”. Dreptul nu este bazat pe arbitrariu, ci există o
justiţie naturală, imutabilă şi necesară, pe care o mărturiseşte conştiinţa însăşi a omului. In afară
de ius naturale şi în directă legătură cu el există un ius gentium, respectat de toate popoarele,
care stă la baza relaţiilor mutuale, fiindcă se întemeiază pe nevoile lor comune, cu modificările
necesare impuse de împrejurări. În sfîrşit, există un ius civile, în vigoare la fiecare popor în
parte2.
Conceptul de drept natural se leagă de cel de echitate. La rîndul său, echitatea înseamnă o
egalizare, adică un tratament egal al lucrurilor şi raporturilor egale; este un criteriu care ne obligă
să recunoaştem ceea ce este identic în substratul lucrurilor peste ceea ce este divers şi întâmplător.
Dreptul pozitiv, adică normele elaborate de către stat şi în vigoare la un moment dat,
reprezintă o modificare, prin elemente întâmplătoare şi libere, a dreptului natural.
Filosofia creştină, apărută în epoca antică, dezvoltată şi predominantă în Evul mediu, se
împarte în două perioade principale: Patristica şi Scolastica. În prima perioadă s-au fixat dogmele,

1
Platon. Dialoguri. Ed. Literatura Universală, Bucureşti, 1968, p.26.
2
Georgio del Vecchio. Lecţii de filozofie juridică. p.43.

236
articolele de credinţă prin Părinţilor Bisericii - Sfîntul Augustin3. În a doua perioadă, cea
scolastică, au fost elaborate dogmele creştinismului - Toma d'Aquino.
Sf. Augustin se ocupă de legea divină, de legea eternă, de valoarea legii la evrei, de
transformarea legii mozaice în legea creştină evanghelică. Cheia doctrinei sale este Dumnezeu.
Justiţia. Orice justiţie şi orice drept rezidă în legea eternă a lui Dumnezei. Infinit de vastă este
ideea legii eterne, a dreptului sacru, care stă la baza legilor statului. Este o prevestire a
pozitivismului juridic. Sf. Augustin emite teoria trinităţii legilor.
Toma d'Aquino este spiritul cel mai sistematic al întregii filosofii medievale. Doctrina sa
leagă contractul cu filosofia clasică a dreptului natural. În materie de drept natural, Sf. Toma
urmează adesea sistemul aristotelic, fără să se identifice cu acesta. Fundamentul doctrinei juridice
şi politice a Sf. Toma este diviziunea legii pe trei trepte: lex aeterna, lex naturalis şi lex
humana1.
Şcoala dreptului natural se leagă de numele lui Grotius, sau numele olandez Hugo de
Groot2 (1583-1645), în special de cunoscuta sa lucrare, care este un tratat de drept
internaţional: De iure belii ac pacis (Despre dreptul războiului şi al păcii). De iure belii ac
pacis, care deschide larg orizon tul dreptului modern în relaţiile internaţionale, pune bazele
dreptului public şi, în special, ale constituţionalismului, elaborează tezele pentru teoria drepturilor
subiective şi, mai presus de orice, fundamentează Şcoala dreptului natural. Printre alte lucrări
importante amintim: Commentarius de iure praedae (Comentariu cu privire la dreptul la priză)
scrisă în 1604-1605, Liber de antiquitate Reipublicae Batavicae (Carte despre vechimea statului
olandez), De imperio summarum potestatum circa sacra (Despre autoritatea celor mai mari puteri
cu privire la cele sfinte) scrisă în 1614 ş.a.
Samuel Pufendorf (1632-1694) reprezintă Şcoala dreptului natural în forma sa tipică.
Principalele sale opere sînt: Elementia iurisprudentiae universalis (1660), De iure naturae et
gentium (1672), De ojficio hominis et civis (1673).
El confirmă, distincţia dintre drept şi teologie, apoi, stabilind o antiteză , dintre dreptul
natural şi dreptul pozitiv. Dreptul natural preexistă statului, el deţine supremaţia, iar dreptul
pozitiv trebuie să fie conform cu cel natural. Dreptul natural conţine normele diriguitoare ale
legislaţiei. Pufendorf mai distinge drepturile înnăscute de cele dobândite. Primele sînt proprii
omului izolat, înainte ca el să devină asociat, adică să aparţină vreunui agregat: societate, stat,
familie, unde este vorba de drepturi dobândite.

3
Michel Villey. Philosophie du droit. Dâfinitions et fins du droit, p.78.
1
Gio rgio del Vecchio. Lecţii de filosofie juridică, p.53.
2
Hugo Grotius. Despre dreptul războiului şi al păcii, p.108.

237
 O caracteristică comună întregii şcoli a dreptului natural pînă la sfîrşitul secolului al
XVIII-lea o reprezintă primatul drepturilor asupra îndatoririlor.
În cursul secolelor XVII şi XVIII, în Anglia şi Franţa, mari gânditori: Hobbes (1588-
1679), Locke (1632-1704), Montesquieu (1689-1755) şi Rousseau (1712-1778), nu fac parte din
Şcoala dreptului natural, ei sînt oponenţii unor doctrine, mai apropiate sau mai îndepărtate de cea
a dreptului natural.
După Hobbes, dreptul este fondat pe forţă, justiţia depinde de legea absolută şi supunerea
faţă de legea statului este obligatorie chiar cînd legea pozitivă se opune legii divine. Dreptul
este ansamblul mijloacelor cu ajutorul cărora omul poate să-şi conserve viaţa sa. Primul şi cel
mai bun din aceste mijloace este forţa. Între oameni, lupta se impune în chip total (homo homini
lupus est). Condiţia omului în starea lui naturală, prestatală, este un bellum omnium contra omnes.
în această stare, dreptul individului este nelimitat: ius omnium in omnia. Pentru a impune pacea,
este necesar ca indivizii să se supună unui stăpân şi să se constituie o autoritate deasupra căreia
nu mai există nimic. Fiecare om trebuie să se lipsească de dreptul său originar şi să-1 ofere unui
suveran, care impune legile şi stabileşte ce este injust şi just, licit şi ilicit. Principalele sale opere
sînt De cive (1642) şi Leviathan (1651).
J. Locke are puncte comune cu Hobbes. El concepe statul unul de drept şi nu ca unul de
fapt. Acesta este statul unde libertatea se concepe ca perfectă, unde fiecare poate să dispună de
persoana sa şi de bunurile sale, fără să ceară nici o permisiune, fără să depindă de voinţa altuia.
Dar cum drepturile unora sînt ameninţate de violenţa şi uzurparea altora, pentru a-şi ocroti
drepturile oamenii fondează societăţi. Aceste societăţi au un scop unic: să garanteze protecţia
libertăţilor individuale. Puterea este încredinţată unor delegaţi, care pot să desemneze un şef sau
un rege, care însă nu are autoritate arbitrară. Poporul rămîne suveran. Locke opune această
noţiune a suveranităţii doctrinei dreptului divin,
Charles-Louis Montesquieu. Cele mai reprezentative opere: Scrisori persane (1721),
Consideraţii asupra cauzelor măririi romanilor şi ale decăderii lor (1734) şi capodopera sa
Spiritul legilor. În această operă este comparată o masă enormă de legi şi cutume din toate ţările şi
din toate epocile, documente asupra cărora s-a aplicat spiritul critic. Se cercetează raţiunea de a fi
a acestor instituţii, cauzele lor secunde, influenţa timpului, a mediului economic şi social, ideile
oamenilor şi moravurile. Este o imensă anchetă a legislaţiei comparate.
Jean-Jacques Rousseau în centrul concepţiei filosofice lui se află omul, pe care el îl
priveşte mai întîi în starea lui naturală. Acesta este bun, simplu, naiv, nu doreşte rău nimănui, nutreşte
milă faţă de cei aflaţi în suferinţă, e capabil de compasiune, în stare naturală, omul e fericit, lipsit de
griji şi plin de viaţă. Orice om se naşte liber şi este egalul celorlalţi. Esenţa umană se defineşte
prin anumite trebuinţe, anterioare raţiunii: conservarea individuală, respingerea suferinţei şi a

238
morţii. Pe ele se întemeiază dreptul natural. În stare naturală, omul acţionează conform cu trebuinţele
sale esenţiale, cu pasiunile şi dorinţele sale fireşti. Societatea însă, civilizaţia îl corupe, îl
transfigurează, încît se creează o antinomie profundă între starea nativă a omului şi condiţia sa
socială1.
§ 2. Fenomenul juridic în lumina şcolii istorice de drept
Şcoala dreptului istoric, se leagă de numele lui de Friedrich Karl von Savigny
(1779-1861), profesor la Heidelberg, jurist german însărcinat cu revizuirea legislaţiei din
Prusia. Este autorul lucrărilor, precum: Vom Berf unserer zeit fîir Gesetzgebung und
Rechtwissenschaft (Despre „vocaţia epocii noastre pentru legislaţie şi jurisprudenţă”), şi Sistem
des Mentigen Romischen Rechts (Sistemul dreptului roman de astăzi).
Şcoala istorică îşi are rădăcini adânci în istoria Franţei, Germaniei. Reprezentanţii
acestei şcoli, afirmă principiul, că dreptul variază cu mediul fizic, fără a exclude mediul istoric şi
social.
În Germania - Hegel (1770-1831), susţine idei, potrivit cărora dreptul, se realizează în
evoluţia omenirii treptat. Concepţia hegeliană a marcat întreaga gîndire din timpul său, punând în
relief necesitatea de a studia în mod evolutiv fenomenele sociale, de a le pune în legătură cu
trecutul, de a găsi “deu Ge” acestei evoluţii, pe care Hegel îl caută mereu. El consideră că evoluţia
reprezintă realizarea progresivă a unui spirit suprem. În cercetarea sa, rolul istoricului este tocmai
de a desprinde şi a înţelege spiritul acestei revoluţii. O asemenea idee a dat naşterea Şcolii istorice
germane2.
Friedrich Schelling (1775-1854). Doctrina sa prevede, că natura ca subiect este o infinită
productivitate, pe care Schelling o numeşte şi sufletul lumii. După cum există un suflet al lumii, tot
aşa există un suflet al poporului, la început inconştient sau subconştient. Acest suflet este factorul
care determină constituţia socială Schelling a schiţat, pentru prima oară, conceptul unui spirit
colectiv sau spirit al poporului. Pentru el dreptul este cea mai perfectă creaţiune a spiritului.
Esenţialul în teza lui Frederich Karl von Savigny (1779-1861) este faptul, că dreptul
reprezintă rezultanta nevoilor sociale, produsul forţelor interioare şi liniştite. El îşi găseşte
expresia inconştientă în cutumă: ca şi limba,ca şi religia, el este produsul unui efort colectiv.
Suferind modificările neîntrerupte ale jurisprudenţei, ale practicii judiciare, el se transformă
încet, insensibil. Legile noi nu fac altceva decît să constate aceste transformări.

1
Giorgio del Vecchio. Lecţii de filosofie juridică, p.94.
2
Hegel G.F. Principiile filosofiei dreptului. Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1969.

239
 BIBLIOGRAFIE SUMARĂ:
1. Andronovici C. Drept internaţional public. Ed. Chemarea, Iaşi, 1993.
2. Anghel I. M., Anghel V. I. Răspunderea în dreptul internaţional. Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998.
3. Anghel M., Deak Fr., Popa M. Răspunderea civilă. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,1970.
4. Antoniu G. Vinovăţia în dreptul penal. Ed. Academiei Române, Bucureşti,1995
5. Apostol P. Normă etică şi activitate normată. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1989.
6. Avornic Gh., Aramă E., Negru B,. Costaş R., Teoria generală a dreptului, Ed. Cartier,
Chişinău, 2004.
7. Aristotel. Etica nicomahică. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1988.
240
8. Aristotel. Politica. Ed.Antet, Bucureşti,1996.
9. Arseni Al., Ion Creangă, C., Negru B., Barbalat P., Mihai Cotorobai M., Susarenco Gh..
Constituţia Republicii Moldova, comentată articol cu articol. Vol.1. Ed. Civitas, Chişinău,
2000.
10. Bagdasar N. ş.a. Antologie filosofică. Filosofi străini. Ed. Universal Dalsi, Bucureşti,
1995.
11. Balan O., Serbenco Ed. Drept internaţional public, Tipografia Reclama, Chişinău, 2001.
12. Banu I. Studiu introductiv. Platon. Opere. Vol.l. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1975.
13. Barbu C. Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
14. Bădărău D. Studiu introductiv. Ch.Montesquieu. Despre spiritul legilor. Vol.1. Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.
15. Barac L. Răspunderea şi sancţiunea juridică, Bucureşti, 1997.
16. Beleiu Gh. Drept civil. Teoria generală. Bucureşti, 1986.
17. Beleiu Gh. Drept civil român. Bucureşti, 1992.
18. Bellu Ch. Elemente de sociologie juridică. Ed. Universităţii, Craiova, 1993.
19. Biblia. Societatea Biblică, 1990.
20. Biriş I. Valorile dreptului şi logica intenţională. Ed. Servo-Sat Arad, 1996.
21. Boboş Gh. Teoria generală a statului şi dreptului. Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti,
1983.
22. Boboş Gh. Teoria generală a dreptului (note de curs). Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992.
23. Boboş Gh. Teoria generală a statului. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994.
24. Botezatu P. Introducere în logică. Vol. I. Ed. Graphix, Iaşi1994.
25. Bulai C. Drept penal. Ed. Tipografia Universităţii, Bucureşti1987.
26. Calmuschi Otilia. Subiectele colective de drept în România. Ed. Academiei RSR,
Bucureşti, 1981.
27. Cantacuzino B. Elementele dreptului civil. Ed. Cartea Românească, Bucureşti,1921.
28. Cartea legilor lui Mânu, a fost tradusă din limba franceză (după A. Loiseleur-
Deslonchamp) de către I. Mihălcescu, Bucureşti, 1921.
29. Ceterchi I., Demeter I. Introducere în studiul dreptului. - Bucureşti: 1962.
30. Ceterchi I. şi colectivul. Teoria generală a statului şi dreptului. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1967.
31. Ceterchi I. şi colectivul. Probleme fundamentale ale statului şi dreptului. Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983.
32. Ceterchi I., Luburici M. Teoria generală a statului şi dreptului. Ed. Universitatea din
Bucureşti, Bucureşti, 1983, 1989.
33. Ceterchi I., Craiovan I. Introducere în teoria generală a dreptului. Ed. ALL, Bucureşti,
1993.
34. Ceterchi I. Actualitatea conceptului statului de drept. Bucureşti, 1994.
35. Ceterchi I., Craiovan I. Introducere în studiul dreptului. Ed. ALL, Bucureşti, 1995.
36. Cicero. Despre supremul bine şi supremul rău. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti: 1983.
37. Ciobanu V.M. Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Ed. Naţional, Bucureşti, 1996.
38. Ciobanu Dan. Introducere în studiul dreptului. Bucureşti, 1993.
39. Codul lui Hammurapi, traducere de T. Negoiţă, Bucureşti, 1935.

40. Constantinescu M., Muraru I. Drept parlamentar. Ed. Gramar, Bucureşti, 1994.
41. Costin Mircea. Răspunderea juridică. Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1974.
42. Craiovan I. Finalităţile dreptului. Ed. Continent, Bucureşti, 1995.
43. Craiovan I. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1997.
44. Craiovan I. Tratat elementar de teorie generală a dreptului. Ed. ALL BECK, Bucureşti,
2001.

241
45. Deleanu I. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol I., II. Ed. Chemarea, Iaşi, 1992.
46. Diaconii I. Minorităţile. Statut. Perspective, Bucureşti, 1996.
47. Djuvara M. Teoria generală a dreptului. (Enciclopedie juridică). Vol.I, II, III., Ed. Librăriei
Soces, Bucureşti, 1930.
48. Djuvara M. Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv.Ed. ALL
Bucureşti, 1999.
49. Djuvara M. Eseuri de filosofie a dreptului. Ed. Trei, Iaşi, 1997.
50. Documente celebre ale istoriei, Magna Carta Libertatum, în Magazin Istoric nr.9/1970.
51. Dogaru I. Elemente de teorie generală a dreptului. Ed. Oltenia, Craiova, 1994.
52. Dogaru Ion. Teoria generală a dreptului. Craiova, 1997.
53. Dogaru I., Dănişor D. C., Dănişor Gh. Teoria generală a dreptului. Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1999.
54. Dorel Mstyi. Teoria generală a dreptului. Cluj-Napoca, 1996.
55. Drăgan Gheorghe. Teoria generală a dreptului. Craiova, 1993.
56. Drăganu Tudor. Introducere în teoria şi practica statului de drept. Cluj, 1992.
57. Drobniţki O.G. Noţiune de morală. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti, 1981.
58. Georgescu D. ş.a. Marii filosofi ai lumii. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.
59. Georgescu Şt. Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani, Bucureşti,
2001
60. Giorgio del Vecchio. Lecţiuni de filosofie juridică. Ed. Societatea Română de Filosofie,
Bucureşti, 1943.
61. Giorgio del Vecchio. Lecţii de filosofie juridică. Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1995.
62. Goricar J. Ştiinţa dreptului şi sociologia juridică. Belgrad, 1967.
63. Grotius Hugo. Despre dreptul războiului şi al păcii. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti,1983.
64. Florea M. Responsabilitatea acţiunii sociale. Bucureşti, 1986.
65. Hanga Vl. Hugo Grotius şi opera sa Despre dreptul războiului şi al păcii. Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti,1968.
66. Hanga V. Istoria generală a statului şi dreptului, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti,1968.
67. Hanga V. Marii legiuitori ai lumii. Bucureşti, 1994.
68. Hart H. L. A. Conceptul de drept. Ed. Sigma, Chişinău, 1999.
69. Hegel G.F. Principiile filosofiei dreptului. Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1969.
70. Hobbes Th. Leviathan sau materia, forma şi puterea unui stat ecleziastic şi civil. Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1951.
71. Huma I. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1995.
72. Huma I. Introducere în studiul dreptului. Ed. Chemarea,Iaşi, 1993.
73. Istoria dreptului românesc. Bucureşti: Ed. Academiei române, 1980.
74. Iftime E. Noţiuni introductive în studiul dreptului. Ed. Chemarea, Iaşi, 1991.
75. Kalinowski G. Norme, valori, acţiune. Ed. Politică, Bucureşti, 1979.
76. Kant Im. Critica raţiunii pure. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
77. Kant Im. Metafizica moravurilor. Scrieri moral-politice. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.
78. Kant Im. Bazele metafizicii moravurilor. Ed. Antet, Oradea, 1994.
79. Matei V. Dicţionar de maxime, reflecţii, expresii latine comentate, Bucureşti, 1998
80. Mihăilescu I. Legea lui Manu, Bucureşti, 1920.
81. Luburici M., Ceterchi I. Teoria generală a dreptului. Ediţia a II-a, Bucureşti, 1992.
82. Lupu Gh. Drept. Partea I. Introducere în studiul dreptului. Iaşi, 1985.
83. Lupu Gh., Lupu V. Fundamentul şi finalitatea răspunderii juridice. Iaşi, 1986.
84. Lupu Gh., Avornic Gh. Teoria generală a dreptului. Ed. Lumuna, Chişinău, 1997.
85. Lupu Gh., Dvoracec M. Teoria generală a dreptului. Ed. Chemarea, Iaşi: 1998.
86. Madaule J. Istoria Franţei. Vol.II. Ed. Politică, Bucureşti, 1973.
87. Malaurie Ph., Antologia gândirii juridice, Bucureşti, 2000.

242
88. Manoliu J., Durac Gh., Drept civil, Drepturile reale principale. Ed. Fundaţiei Chemarea,
Iaşi, 1994.
89. Marcu L.P. Introducere în studiul dreptului. Ed. Universităţii Ecologice, Bucureşti, 1991.
90. Marcu L.P. Introducere în studiul dreptului. Enciclopedie Juridică, Bucureşti, 1995.
91. Mateuţ Gh.. Elemente de logică juridică. Iaşi, 1994.
92. Mazilu Dumitru. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1999.
93. Meitani Gh. Curs de drept internaţional public, Bucureşti, 1930.
94. Mihai Gh., Motica R. Introducere în studiul dreptului, în două volume. Ed. Alma Mater,
Timişoara, 1995.
95. Mihai Gh., Motica R. Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptului. Ed. ALL,
Bucureşti, 1997.
96. Mihai Gheorghe C, Motica Radu I. Fundamentele dreptului. Optima justiţia. Ed. ALL
BECK, Bucureşti, 1999.
97. Montesquieu Ch. Despre spiritul legilor. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.
98. Montesquieu, L-Ch. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
99. Moroianu Em. Câteva noi remarci privind statul de drept. Studii de stat românesc, 1993,
nr.1.
100. Mrejeru Florin. Tehnica legislativă. Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1979.
101. Muraru I. Drept constituţional şi instituţii politice. Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993.
102. Mureşan M. Drept civil. Teoria generală. Bucureşti, 1986.
103. Naschitz Anita M. Conştiinţa juridică socialistă. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.
104. Naschitz Anita M. Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului. Ed. Academiei,
Bucureşti, 1969.
105. Negru B., Cojocaru V. Tehnica legislativă. Tipografia Centrală, Chişinău, 1997.
106. Negru B. Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău, 1999.
107. Negru B. Teoria generală a dreptului şi statului. Ed. Bons Offices, Chişinău, 2006.
108. Platon. Dialoguri. Ed. Literatura Universală, Bucureşti, 1968.
109. Platon. Opere. Vol.V. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
110. Popa N. Prelegeri de sociologie juridică. Bucureşti, 1983.
111. Popa N. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992.
112. Popa N. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 2002.
113. Popa N., Eremia C., Dragnea D. Teoria generală a dreptului. Sinteze pentru seminare
Ed. All Beck, Bucureşti, 2005.
114. Popescu A. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1997.
115. Popescu Adam. Teoria dreptului. Ed.Fundaţiei România de mâine. Bucureşti, 1999.
116. Popescu S. Concepţii contemporane despre drept. Ed. Academiei Române, Bucureşti,
1985.
117. Popescu S. Statul de drept în discuţii contemporane. Bucureşti, 1998.
118. Popescu S. Teoria generală a dreptului. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
119. Popescu T. R. Drept. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970.
120. Popescu S. Forma de stat. Bucureşti, 1983
121. Rousseau J.-J. Contractul social. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.
122. Rădulescu S. Homo sociologicus. Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană,
Bucureşti, 1994.
123. Rădulescu A., Corbeanu I. Teoria generală a dreptului. Note de curs, Bucureşti, 2000.
124. Rauschi Ş., Drept civil, Partea generală, Persoana fizică, Persoana juridică, Ed. Fundaţiei
Chemarea, Iaşi, 1993.
125. Speranţia E. Principii fundamentale de Filosofie Juridică. Cluj, 1936.
126. Speranţia E. Introducere în studiul dreptului. Cluj, 1940.
127. Speranţia Eugeniu. Introducere în Filosofia Dreptului. Ed. Cartea Românească, Cluj, 1940.
128. Stroe Constantin. Compendiu de filosofia dreptului. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
129. Şantai I. Introducere în studiul dreptului. Sibiu, 1991.

243
130. Valimărescu Al. Tratat de Enciclopedia dreptului. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
131. Villey Michel. Lecţii de filosofie juridică. Vol. I-II. Bucureşti, 1984.
132. Voicu C. Teoria generală a dreptului. Braşov, 1999.
133. Voiculescu M. Istoria doctrinelor politice. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970.
134. Vrabie G. Politica, morala şi dreptul. Ed. Politică, Bucureşti, 1977.
135. Vrabie G., Popescu S. Teoria generală a dreptului. Iaşi, 1995.
136. Vrabie G. Necesitatea redefinirii unor concepte pe baza unei analize pluridisciplinare a
fenomenelor politico-juridice. Studii şi cercetări juridice,1979.
137. Zlătescu Victor-Dan. Geografie juridică contemporană. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1981.
138. Zlătescu V-D. Panorama marilor sisteme contemporane de drept. Ed. Continent XXI,
Bucureşti, 1994.
***
139. Aлексеев С.C. Общая теория государства и права. Изд-во Юрид. Лит., М., 1985.
140. Алексеев С.С. и кол. Теория государства и права. Изд-во НОРМА, М.,1997.
141. Авдеев В.И., История древнего востока. Изд-во Юридическая Литература, 1948.
142. Аристотель. Политика. Москва, 1911.
143. Братусь С.Н. Юридическая ответственность и законность. Москва, 1976ю
144. Васильев А.М. Правовые категории. Москва, 1976.
145. Венгеров А.Б. Теория государства и права. Изд-во Новый Юристъ, М., 1998.
146. Гегель Г.В. Философия права. Москва, 1990.
147. Давид Рене, Жоффре-Спинози Камилла. Основные правовые системы
современности. Изд-во Международные отношения, М., 1999.
148. Давид Рене. Основные правовые системы современности. М., 1988.
149. Иеленек Г. Общее учение о государстве, СПб. 1998.
150. Комаров К.А., Mалько А.В., Теория государства и право. М., 2001.
151. Матузов Н.И., Малько А.В., Теория государства и права, Изд. Юристъ, М., 2004
152. Общая теория государства и права. Академический курс в 2-х томах, Том 1,
Теория государства. Под ред проф. Марченко М.Н., М., 2000.
153. Пиголкин А.С. Теории государства и права / Под ред. Алексеева С.С. М., 1987.
154. Пиголкин А.С. и др. Общая теория права.. Изд-во МГТУ им. Баумана М., 1996.
155. Проблемы общей теории права и государства. Учебник для юридических вузов,
под ред. проф. C.Нерсесянц, М., 1999.
156. Фёдоров Г.К. Теория государства и права. Кишинэу, 1998.
157. Хропанюк В.Н. Теория государства и права. М., 1997.
158. Цицерон. Диалоги о государстве. О законах. М., 1966.
***
159. Angelesco A.C. La technique legislative en matiere de codification civile. Paris:
Bouchard, 1930.
160. Archives de philosophie du droit (no.18). Sirey, Paris1973.
161. Benoit Francois. Le droit administratif français. Dalloz, Paris, 1968.
162. Bergel Jean-Louis. Theorie generate du droit. Edition II. Dalloz, Paris, 1989.
163. Burdeau G. Traite de Science Politique (în 8 volume): Democratic et L'Etat. Paris:
Editions du Seuil, 1989.
164. Claude de Pasquele, Introduction a la theorie generale et la philosophie du Droit,
Neuchatel, Paris.
165. Dabin Jean. Thуorie generale du droit. Bruxelles: Vtablissements Emile Bruylant, 1953.
166. Dabin Jean. Theorie generale du Droit. Paris, 1969.
167. Demichel. Les régimes parlamentaires européens. Paris: Presses Universitaires de
franse, 1966.
168. Duguit L. Traite de droit constitutionnel. Vol.I. Paris: Sirey, 1998.

244
169. Duverger Maurice. Institutions politiques et droit constitutionnel. Paris, 1995.
170. Geny Francois. Methode d'interpretation et sources en droit prive. Ed. II, 1919.
171. Giorgio del Vecchio. L'etat et le droit. Paris: Dalloz, 1964.
172. Gaudemet J., Institutions de L'antiquite, Paris, 1967.
173. Gumplowicz Ludwig, Grundriss der Sociologie.
174. Josserand Louis. Cours de droit civil positif français. Tome premier. Paris: Sirey, 1930.
175. Kelsen Hans. Theorie pure du droit. Paris: Dalloz, 1962.
176. Kraşeninnikova N.A. Dreptul hinduşilor. M., 1982.
177. Kelsen Hans. Was ist juristicher Pozitivismus? // Jurister zeitung, 1965.
178. Knapp Ludwig. Sistem der Rechtsphilosophie. Erlangen, 1857.
179. Levy Ullman, Elements d'introduction generale a l'etude des Sciences Juridiques. Les
definitions du droit, Paris, 1917.
180. Lalou Henri. La responsabilite civile. Paris: Dalloz, 1928.
181. Lalumiere Pierre et Demichel Andre. Les regimes parlementaires europeens. Paris: Presses
Universitaires de France, 1966.
182. Morgan Jacqurs, L’humanitâ prehistorique., Paris, Libr. Albin-Michel, 1937.
183. Mazeaud Henri et Léon. Jean Mazeaud. Leçons de droit civil. Tome premier. Premier
volum. Paris, 1972.
184. Pirenne j., Histoire des institutions et du droit prive de l'ancien Empire, Bruxelles, 3
vol., 1932-1935.
185. Planiol Marcel. Traite elementaire de droit civil. Tome premier. Paris: Librairie Generale
de droit et de jurisprudence, 1908.
186. Prelot Marcel. Institutions politiques et Droit Constitutionnel. Quatrieme edition. Paris:
Dalloz, 1969.
187. Siuchyiainen I.R. Dreptul musulman. M., 1986.
188. Villey Michel. Seize essais de philosophie du droit dont une sur la crise universitaire.
Paris: Dalloz, 1969.
189. Villey Michel. Philosophie du droit. Definitions et fins du droit. Paris: Dalloz, 1975.
190. Villey Michel. Biblie et philosophie gréco-romaine de Saint Thomas à droit
moderne//Archives de philosophie du droit
191. Villey Michel. Les Rapports de la science juridique et de la philosophie du droit.
Amsterdam, 1980.
192. Villey Michel. Philosophie du droit. Les moyens du droit. Deuxieme edition. Paris: Dalloz,
1984.
193. Weill A. Droit civil - introduction generate. Paris: Dalloz, 1973.
***
194. Dicţionarul limbii române moderne. Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1958.
195. Dicţionarul explicativ al limbii române. Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1975.
196. DEX., Ed. Univers encyclopedic, Bucureşti, 1998
197. Dicţionar de termeni juridici uzuali explicativ-practic/Pitulescu I., Abraham P., 198.
Derşidan Em., Ranete I. Naţional, Bucureşti, 1997.
199. Mic dicţionar juridic / Vladimir Hanga. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
200. Dicţionar de drept civil. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
201. Dicţionar de filosofic. Ed. Politică, Bucureşti, 1978.
202. Dicţionar politic. Ed. Politică, Bucureşti, 1975.
203. Dictionnaire encyclopedique de theorie et de sociologie du droit. Deuxieme edition / Sous
la direction d’Andre-Jean Arnaud. Paris: LGDJ, 1993.
204. Petit Larousse illustre. Paris: Dalloz, 1989.

245
 CUPRINS:

CAPITOLUL I. Sistemul ştiinţei dreptului. Locul teoriei generale a dreptului

în sistemul ştiinţelor juridice
§ 1. Consideraţii privind rolul ştiinţei……………………………………………………………3
§ 2. Caracteristica generală a TGD ca ştiinţă şi disciplină didactică Obiectul de studiu a TGD...6
CAPITOLUL II. Baza metodologică a Teoriei generale a dreptului
§ 1. Conceptul de metodă şi metodologie juridică………………………………………………11
§ 2. Metodele de cercetare a fenomenului juridic……………………………………………….12
CAPITOLUL III. Geneza şi esenţa dreptului

246
§ 1. Premisele sociale şi economice de apariţie a dreptului şi statului………………………….16
§ 2. Unele teorii şi concepţii cu privire la apariţia dreptului şi statului………………………….19
§ 3. Originea şi dimensiunea istorică a dreptului………………………………………………...23
§ 4. Dimensiunea socială a dreptului…………………………………………………………….27
§ 5. Problemele tipologiei dreptului. Unele viziuni noi cu privire la tipizarea dreptului………...30
§ 6. Noţiuni terminologice fundamentale de drept şi problemele definiţiei dreptului……………38
§ 7. Problema esenţei, conţinutului şi formei dreptului…………………………………………..44
§ 8. Factorii de configurare a dreptului…………………………………………………………..47
§ 9. Dreptul şi reglementarea juridică a relaţiilor sociale. Normativitatea juridică……………...50
§ 10. Particularităţile dreptului…………………..………………………………………………53
CAPITOLUL IV. Dreptul şi statul
§ 1. Problema coraportului stat - drept în doctrina contemporană……………………………....57
§ 2. Conceptul, atributele şi definiţia statului…………………………………………………….59
§ 3. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului…………………………………………………………66
§ 4. Conceptul mecanismului(aparatului) de stat………………………………………………...68
§ 5. Conceptul şi elementele formei de stat………………………………………………………72
§ 6. Conceptul şi principiile statului de drept……………………………………………………81
CAPITOLUL V. Coraportul dreptului cu alte norme sociale
§ 1. Dreptul şi politica……………………………………………………………………………86
§ 2. Dreptul şi morala…………………………………………………………………………….88
§ 3. Dreptul şi religia……………………………………………………………………………..89
CAPITOLUL VI. Principiile dreptului
§ 1. Noţiunea principiilor fundamentale ale dreptului…………………………………………….92
§ 2. Clasificarea principiilor dreptului…………………………………………………………...96
§ 3. Prezentarea analitică a principiilor generale ale dreptului…………………………………..98
CAPITOLUL VII. Funcţiile dreptului
§ 1. Noţiunea funcţiilor dreptului………………………………………………………………104
§ 2. Prezentarea analitică a funcţiilor dreptului………………………………………………...104
CAPITOLUL VIII. Norma juridică
§ 1. Normă juridică şi trăsăturile ei caracteristice……………………………………………...107
§ 2. Structura şi criteriile de clasificare a normelor juridice……………………………………112
§ 3. Acţiunea normei juridice în timp…………………………………………………………..117
§ 4. Acţiunea normei juridice în spaţiu şi asupra persoanelor…………………………………121
CAPITOLUL IX. Izvoarele dreptului
§ 1. Conceptul izvorului de drept………………………………………………………………124
§ 2. Clasificarea izvoarelor dreptului…………………………………………………………...125
§ 3. Caracteristica izvoarelor dreptului la etapa contemporană………………………………...126
§ 4. Actul normativ - principalul izvor de drept………………………………………………...130
CAPITOLUL X. Raportul juridic
§ 1. Conceptul, premisele, tipurile şi trăsăturile raportului juridic……………………………...134
§ 2. Structura raportului juridic………………………………………………………………140
§ 3. Conceptul şi tipurile faptelor juridice…………………………………………………...147
§ 4. Condiţiile de valabilitate şi nulitatea actelor juridice…………………………………...152
§ 5. Noţiunea de capacitate juridică. Capacitatea juridică în dreptul civil…………………..155
CAPITOLUL XI. Tehnica elaborării dreptului
§ 1. Tehnica juridică şi tehnica legislativă…………………………………………………..159
§ 2. Principiile şi etapele elaborării actelor normative……………………………………160
§ 3. Părţile constitutive şi structura internă a actelor normative…………………………….165
§ 4. Tehnica sistematizării normative………………………………………………………168
CAPITOLUL XII. Sistemul dreptului
§ 1. Noţiunile sistem juridic, sistemul legislaţiei şi sistem de drept…………………………170

247
§ 2. Evoluţia şi diviziunile sistemului de drept. Drept public şi drept privat………………..173
§ 3. Componente ale sistemului dreptului……………………………………………………175
§ 4. Mari sisteme de drept ( familii) juridice…………………………………………………..178
CAPITOLUL XIII. Tehnica realizării dreptului
§ 1. Conceptul şi formele realizării dreptului…………………………………………………….185
§ 2. Realizarea dreptului prin activitatea de executare şi respectare a legilor………………..187
§ 3. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele statului…………189
§ 4. Lacunele în drept. Analogia legii şi analogia dreptului………………………………….191
CAPITOLUL XIV. Tehnica interpretării normelor juridice
§ 1. Necesitatea interpretării normelor juridice……………………………………………….193
§ 2. Noţiunea, obiectul, scopul şi importanţa interpretării……………………………………194
§ 3. Formele de interpretare a normelor de drept………………………………………………196
§ 4. Metodele de interpretare a normelor de drept…………………………………………….198
§ 5. Rezultatul interpretării normelor de drept………………………………………………...200
§ 6. Litera şi spiritul legii. Abuzul de drept şi frauda de drept………………………………...200
CAPITOLUL XV. Conştiinţa juridică
§ 1. Conceptul,structura,funcţiile şi conţinutul conştiinţei juridice……………………………201
§ 2. Formele conştiinţei juridice……………………………………………………………….205
§ 3. Noţiuni generale despre cultura juridică…………………………………………………..206
CAPITOLUL XVI. Legalitatea şi ordinea de drept
§ 1. Conceptul şi garanţiile legalităţii şi ale ordini legale………………………………………208
§ 2. Cerinţele fundamentale ale legalităţii……………………………………………………….212
CAPITOLUL XVII. Răspunderea juridică
§ 1. Conceptul şi importanţa răspunderii juridice………………………………………………214
§ 2. Coraportul dintre responsabilitatea şi răspunderea juridică……………………………….216
§ 3. Principiile răspunderii juridice…………………………………………………………….218
§ 4. Temeiul şi condiţiile răspunderii juridice…………………………………………………..219
§ 5. Formele răspunderii juridice……………………………………………………………….224
§ 6. Cauzele care exclud şi cauzele care înlătură răspunderea juridică…………………………226
CAPITOLUL XVIII. Teoriile şi curente în gândirea juridică
§ 1. Teoria dreptului natural……………………………………………………………………228
§ 2. Fenomenul juridic în lumina şcolii istorice de drept………………………………………231

248