Universitatea Tehnică a Moldovei

Catedra Tehnologia construcțiilor

Cazac Oleg

Compendiu

TEHNOLOGIA LUCRĂRILOR DE CONSTRUCŢII

PENTRU STUDENȚII SPECIALITĂȚIILE FACULTĂȚII URBANISM ȘI ARHITECTURĂ

Chișinău 2017

1
 Lecția 1.
1.1 Particularităţile tehnologiilor în construcţii.
1.Caracteristicile şi particularităţile tehnologiilor în construcţie.
2.Calitatea construcţiilor. Criteriile de performanţă a calității stipulate în ”Legea 721 privind
calitatea în construcţii”.
3.Proiectarea tehnologică în construcţii. Fişele tehnologice: clasificarea,
componenţa.Durabilitatea construcţiilor.
1.Caracteristicile şi particularităţile tehnologiilor în construcţie.
Construcţia este o ramura a economiei naționale definita de procese legate de executarea a clădirilor şi
edificiilor noi, reconstrucţia lor, modificarea tehnologică şi tehnică.
Tehnologia construcţiilor reprezintă prin sine un complex de procese realizate în succesiune in timp şi
spaţiu cu utilizarea materialelor de construcţie, semifabricatelor şi elementelor de construcţii prefabricate
cu scopul transformării lor în produse de construcţie : clădiri noi sau reconstruite, care corespund unor
exigențe de calitate.
Tehnologia executarii clădirilor şi edificiilor noi se înţelege realizarea lor pe şantiere noi, în condiţii
climaterice şi geologice noi după un proiectul adoptat în conformitate cu cerințele normative.
Sub tehnologia reconstrucţiei clădirilor se înţelege remodificarea parţiala sau totală a obiectelor
existente cu modificarea sau schimbarea utilajului tehnologic ce duce la îmbunătățirea indicilor tehnico-
economici şi a condiţiilor de lucru.
Producţia de construcţii prezintă caracteristici şi particularităţi care îi sunt specifice. Dintre
acestea subliniem următoarele:
a) caracterul de unicat al obiectului de construcţie – decurge, în principal, din particularităţile
amplasamentului, funcţiunii şi soluţiei constructive a infrastructurii fiecărui obiect de construcţie;
b) produsul de construcţie este fix (staţionar pe amplasament) – amplasamentul pe care se execută
şi funcţionează obiectul este acelaşi din momentul începerii lucrărilor de executare până la demolarea lui;
c) mobilitatea obiectelor şi mijloacelor de muncă – dat fiind caracterul fix al produsului de
construcţii rezultă că materiile prime, materiale, prefabricatele se deplasează de la o sursă (depozit) la locul
de punere în lucrare, iar forţele şi mijloacele de muncă sunt în permanentă deplasare de la un sector la altul,
de la un obiect la altul;
d) efectuarea de procese tehnologice neprotejate de intemperii – mare parte din procesele
tehnologice se efectuează în aer liber, suportând efectele ale temperaturilor foarte scăzute sau ridicate,
precipitaţiilor, vântului. Este necesar de a proteja materiale, muncitori contra influenţei negative;
e) punerea în operă a unor cantităţi mari de materiale având caracteristici fizico-mecanice, fizico-
chimice, de formă, dimensiuni foarte deferite, fapt ce determină folosirea unor mijloace de transport
diversificate;
f) durata de realizare a obiectelor de construcţii este relativ mare – numărul de operaţii şi procese
care trebuie de executat într-o anumită ordine este mare; există procese umede prin care se pun în lucrare
betoane, mortare, mozaicuri ce necesită un anumit timp de întărire sau uscare; lucrare este mare sau foarte
mare;
g) diversitate din punct de vedere al destinaţiei construcţiilor, alcătuiri constructive, formă,
dimensiuni determină o mare diversitate de procedee tehnologice.
Caracteristicile şi particularităţile de mai sus evidenţiază diferenţe foarte mari între posibilităţile de
organizare a proceselor tehnologice şi condiţiilor de muncă în sectoare industrializate şi cel al construcţiilor.
Procesele de construcţie sînt procesele de producere executate în limitele şantierului de
construcţie (excavarea solului, montarea construcţiilor, executarea hidroizolaţiilor).
După criteriile tehnologice procesele tehnologice se clasifică în:
- procese pregătitoare;
- procese de transportare ;
- procese de montare-punere în operă .
2
 În orice proces de construcţie se utilizează obiecte de muncă:
- materiale de construcţie;
- semifabricate (betoane, mortare);
- elemente de construcţie prefabricate (coloane, grinzi, ferme).
Cu ajutorul mijloacelor de muncă (maşini de construcţie, instrumente şi mecanisme) muncitorii
prelucrează şi preasamblează obiecte de muncă.
Cantitatea producţiei de construcţie obţinute se măsoară în unităţi respective: bucăţi, m 2, m3 , ş. a.
Calitatea producţiei trebuie să corespundă cerinţelor determinate în proiect.
După complexitatea executării proceselor tehnologice deosebim:
- operaţii de lucru;
- proces tehnologic simplu;
- proces tehnologic complex.
Operaţia de lucru se numeşte partea componentă a procesului tehnologic, omogenă şi
organizaţional imparţiabilă. Operaţia este executată de o componenţă permanentă a lucratorilor (un muncitor
sau o echipă) cu anumite mijloace de muncă.
Proces simplu se numeşte combinarea operaţiilor de lucru tehnologic legate (montarea
blocurilor, panourilor de planşeu) executate de o echipă de muncitori.
Proces complex se numeşte combinarea proceselor simple situate în legaturi tehnologice si
organizaţionale şi finalizat cu producţia unui element de construcții.
Pentru executarea fiecărui proces tehnologic trebuie de organizat locul de munca.
Locul de munca se numeşte zona , în care se realizează operaţiile de lucru a unui muncitor
sau a unei echipe specializate și se amplasează mijloacele de muncă.
În construcţii muncitorii se diferenţiază după profesii şi categorii. Profesia se determină de tipul
proceselor executate (zidar, fierar, montator). Pentru realizarea construcţiei sunt necesare muncitori de
deferite grade de pregătire, adică deferite categorii. Sunt stabilite şase categorii, care se determină după
anumite criterii. Pregătirea cadrelor pentru construcţii este asigurata de colegii de profil şi instituţii de
specialitate.
Ca şi în orice ramura de producere nu putem să nu vorbim de productivitatea în construcţii.
Productivitatea se numeşte cantitatea producţiei calitative (bucăţi, metri, m 2, m3, tone) realizate intr-o
unitate de timp asigurat de mijloace necesare de un muncitor sau o brigadă de profesie şi categorie
respectivă în condiţii corecte de organizare a muncii.
Norma de timp este timpul necesar pentru executarea unei unităţi de producţie de calitate, de un
muncitor (o echipă) sau o mașină (un complect de mașini) în condiţii corecte de organizare a muncii.
Aceasta valoare se măsoară în om-ore sau mașini-ore.
2.Calitatea construcţiilor. Criteriile de performanţă a calității stipulate în ”Legea 721
privind calitatea în construcţii”.
2.1 Calitatea construcţiilor se formează la toate etapele de realizare a producţiei.
Conform art.9 al legii 721 sistemul calităţii în construcţii reprezintă ansamblul de structuri organizatorice,
răspunderi, regulamente, proceduri şi mijloace, care contribuie la realizarea calităţii construcţiilor în toate
etapele de concepere, proiectare, realizare, exploatare şi postutilizare a acestora şi este compus din:
a) documentele normative în construcţii;
b) certificarea produselor folosite în construcţii;
c) agrementele tehnice pentru produse,procedee şi echipamente noi în construcţii;
d) verificarea şi expertizarea proiectelor şi construcţiilor;
e) licenţierea societăţilor comerciale;
g) conducerea şi asigurarea calităţii în construcţii;
h) autorizarea şi acreditarea laboratoarelor de analize şi încercări în construcţii;
i) asigurarea activităţii metrologice în construcţii;
j) recepţia construcţiilor;
k) urmărirea comportării în exploatare şi intervenţiile în timp la construcţii;
l) postutilizarea construcţiilor;
3
 m) controlul de stat al calităţii în construcţii.
Dirijarea calităţii este stabilirea, asigurarea şi susţinerea nivelului calităţii lucrărilor de construcţie-montaj,
care este realizata prin controlul sistematic şi influenţa asupra condiţiilor şi factorilor hotărâtori la obţinerea
producţiei calitative.
În procesul executării lucrărilor se efectuează :
- controlul de intrare (de primire) - verificarea corespunderii materialelor şi construcţiilor
primite cu norme corespunzătoare;
- controlul de laborator - încercări în laborator de şantier a materialelor şi construcţiilor cu
folosirea utilajului corespunzător;
- controlul geodezic - verificarea cu ajutorul instrumentelor geodezice corespunderea
dimensiunilor reale, poziţia elementelor şi construcţiilor clădirii cu cerinţele documentaţiei tehnice;
- controlul de stat - verificarea funcţionării organizaţiilor de construcţie, întreprinderilor
producătoare de materiale de construcţie şi industriei de construcţie cu scopul asigurării nivelului stabilit a
calităţii producţiei. Acest control este efectuat de departamente de stat corespunzătoare.
Exigenţă (cerinţă) - un ansamblu de specificaţii descriptive, utilizate în procesul executării
calitative ale unui produs.
Legea 721 privind calitatea în construcţii impune pentru executarea şi menţinerea pe întreaga durată
de existenţă a construcţiilor a următoarele 6 exigenţe esenţiale :
A - rezistenţă şi stabilitate;
B - siguranţă în exploatare;
C - siguranţă la foc;
D - igienă, sănătatea oamenilor, refacerea şi protecţia mediului înconjurător;
E - izolaţie termică, hidrofugă şi economie de energie;
F - protecţie împotriva zgomotului.
A,B:
Principalele cauze care conduc la apariţia defectelor în construcţii şi elemente de construcţii sânt:
a) defecte legate de proiectare - alegerea unor materiale necorespunzatoare, stabilirea incorectă
a schemelor statice de calcul, evaluării încărcărilor şi a modului de distribuire şi acţionare a lor, calcule
incorecte sau incomplete, nerespectarea actelor normative ;
b) defecte legate de execuţie - folosirea unor materiale necorespunzatoare calitative, utilizarea
unor tehnologii neadecvate, nerespectarea instrucţiunilor tehnice legate de confecţionarea, transportul,
punerea în lucrare a materialelor, neefectuarea sau efectuarea incompletă sau necorespunzătoare a lucrărilor
de verificare a calităţii etc;
c) defecte legate de exploatare - mărirea încărcărilor (prin schimbarea destinaţiei), introducerea
de noi solicitări fizico-chimico-mecanice, modificarea condiţiilor de exploatare, modificarea structurii de
rezistență, întreţinere necorespunzatoare, nerepararea la timp a unor degradări apărute, ignorarea cauzelor
care pot provoca degradări, neefectuarea periodică unui control stării tehnice etc;
d) cele accidentale - seisme, incendii, explozii, inclusiv în rezultatul atacurilor teroriste,
bombardamente, inundaţii, furtuni foarte puternice, tasări datorate unor cauze extraordinare : alunecгri de
teren, agresivităţi chimice datorate unor cauze extraordinare, agresivităţi biologice etc;
e)cele naturale care apar datorită uzurii normale la construcţiile corect proiectate, executate şi
exploatate (inclusiv prin efectuarea lucrărilor de întreţinere şi reparare a lor), fie datorită modificărilor
fizico-chimico-mecanice sau funcţionale datorate îmbătrînirii lor, uzurii mecanice etc.
Defectele seclasifică în urmгtoarele categorii:
- fisuri;
- striviri sau dislocări;
- dezagregări;
- goluri incluse;
- modificări ale formei;
- modificări fizico-chimico-mecanice;
- modificări ale aspectului.

4
Defect – defecţiune , deranjament apărut în construcţie la etapa executării, transpordării, punerii în operă sau
exploatării construcţiilor.
Deteriorare sau disfuncţionalităţile sunt diminuări sau întreruperi ale calităţilor funcţionale ale unei
construcţii.
De exemplu:
- diminuarea până la dispariţie a calităţilor de izolare termică a unei construcţii, din cauza umezirii
stratelor izolatoare;
- diminuarea până la dispariţie a calităţilor unei canalizări, din cauza înfundării canalelor;
- pierderea calităţii de confort termic, din cauza întreruperilor nenplanificate a livrării căldurii etc.
Degradare – apariţia unor defecte în construcţii în urma îmbătrînirii materialelor sau a unor condiţii de
exploatare nefavorabile. Spre deosebire de defect, care este consecinţa unei erori, degradarea construcţiilor
reprezintă un proces lent de modificare a performanţelor construcţiilor, ca urmare a schimbărilor de natură
fizico-chimică ce se produc în construcţii, în interacţiunea lor cu mediul ambiant, pe durata lor de existenţă.
Degradarea construcţiilor poate îmbrăca diferite aspecte, locul de iniţiere şi de dezvoltare a degradărilor
putând fi la suprafaţa sau în interiorul componentelor lor.
Exemple de degradare: eroziunea, coroziunea, fisurarea, pătarea, îmbătrânirea, oboseala, nodificarea
formei şi a dimensiunilor.
Degradarea construcţiilor este în fond deteriorarea stării lor tehnice, însoţită de pierderea
treptată a calităţilor lor; acesta este un proces continuu, nexorabil, ce se întinde pe toată durata lor de
existenţă. Poate fi prevăzută, pe baza cunoaşterii anticipate a evoluţiei fenomenelor însoţitoare, a cauzelor şi
legilor lor de dezvoltare .
Accidentul tehnic în construcţii este definit ca deteriorarea bruscă, neprevăzută, a unei componente
sau a ansamblului unei construcţii. De exemplu, pierderea stabilităţii unui element comprimat, ruperea unui
tendon, smulgerea învelitorii, inundarea subsolului, spargerea unei vane, ruperea unui drum, fisurarea
anvelopei unui reactor nuclear, subspălarea unei pile de pod etc.
Accidentele tehnice în construcţii nu sunt prevăzute, dar sunt previzibile, uneori, prin cunoaşterea
defectelor sau a unei stări de degradare avansată a construcţiei.
Avariere – deteriorarea construcţiilor în urma unor împrejurări excepţionale care provoacă refuz de
funcţionare (pierderra capacităţii portante).
Avaria tehnică în construcţii este scoaterea din funcţiune, pe o durată tip limitată, a ansamblului
construcţiei sau numai a unei părţi.
Cauzele avariilor se găsesc, de regulă, în producerea unor accidente constructive sau funcţionale.
Toate fenomenele descrise conduc la diminuarea treptată a calităţilor comportament ale unei construcţii,
până la dispariţia lor.
Hazardul reprezintă cauze potenţiale, naturale sau antropice, de producere a pierderilor de vieţi
omeneşti şi valori materiale, pierderi care pot afecta societatea, construcţiile sau mediul natural.
Hazardul natural reprezintă fenomenul capabil de a provoca afectarea mediului natural şi/sau a mediului
construit.
Hazardul seismic reprezintă probabilitatea producerii, într-o perioadă limitată de timp şi pe o arie
cunoscută, a unei mişcări seismice a cărei severitate poate conduce la avaria mediului construit existent sau
a mediului natural.
Hazardurile pot fi clasificate după cum urmează:
A.Hazarduri naturale
A1. Hazard geologic: A2.Hazard climatic
-cutremur -precipitații
-alunecare de teren -furtuni, inclusiv, descărcări electrice
A3. Hazard hidrologic: A4. Hazard cosmic
- torente; - căderi de meteoriţi;
-inundaţii. - radiaţii cosmice.
A5. Hazard biologic:
-epizootii şi epidemii

5
-incendii;
- ruperea baraje;
-accident biologic (eliberarea accidentală de viruşi, bacterii).
B.Hazarduri antropice.
B1. Prăbuşiri de obiecte:
- avioane, inclusiv în rezultatul atacurilor teroriste;
- sateliţi, nave cosmice.
B2. Explozii, inclusiv în rezultatul atacurilor teroriste.
În cele mai multe situaţii, acestea sunt întâlnite ca fenomene asociate unui fenomen principal. Exemplu:
producerea unui cutremur major poate conduce la explozii, poluare etc.
După forma de manifestare, hazardurile se mai pot clasifica şi astfel:
a. Cu producere instantanee, imprevizibilă:
- cutremure; - ruperea de baraje;
- explozii, inclusiv în rezultatul - degajări de substanţe nocive.
atacurilor teroriste; -incendii;
b. Cu producere previzibilă pe termen scurt:
- alunecare de teren;
- inundaţii;
- epidemii.
- poluare din surse permanente;
Efectele evenimentelor distructive care definesc hazardul se apreciază în funcţie de:
-intensitatea evenimentelor - durată;
extreme; - viteza de producere;
- frecvenţă; - distribuţia spaţială;
- manifestarea în timp; - suprafaţa afectată.
Vulnerabilitatea reprezintă gradul de avariere al unui element sau al unei clase de elemente cauzate
de producerea unui fenomen natural sau antropic de o anumită severitate, inclusiv în rezultatul atacurilor
teroriste, exprimat pe o scară a valorilor de distrugere.
Riscul este noţiunea asociată pierderii şi este dependent de severitatea hazardului natural sau
antropic.
Riscul natural se referă la numărul posibil de vieţi omeneşti afectate, la valoarea pagubelor materiale
şi a celor provenite din întreruperea activităţii economice, provocată de un fenomen natural.
Cuantificarea riscurilor naturale sau antropice se realizează prin:
- identificarea şi cuantificarea hazardului care poate afecta teritoriul;
- evaluarea vulnerabilităţii elementelor expuse aflate pe teritoriul respectiv.
Evaluarea riscului este asociată cunoaşterii următoarelor noţiuni:
accidentul reprezintă o situaţie neprevăzută, dar posibil să apară potrivit experienţei generale, creată de
incidenţa unui eveniment de provenienţă naturală sau tehnologică fiind afectate părţi izolate ale unei
colectivităţi
- catastrofa reprezintă o situaţie creată de incidenţa unui fenomen natural sau antropic, inclusiv în
rezultatul atacurilor teroriste, cu schimbare fizică violentă şi bruscă a stării normale cu potenţial de
afectare mai mare decât a unui dezastru;
- calamitatea reprezintă un dezastru în care predomină pierderile materiale.
Studii de caz
În ziua de 29 iunie 1995, acoperişul pe structură metalică al centrului commercial ”Sampoong” din Seul
s-a prăbuşit peste aproximativ 1800 de persoane, ucigând 502 dintre ele. Iniţial s-a crezut că e vorba despre
o bombă, însă în urma expertizei au ieşit la iveală o serie de defecte ale construcuţiei ce determinase, de fapt,
colapsul. Concluzia a fost că la prăbuşire au concurat o serie de defecte ale structurii, peste care s-a adăugat
defectele, apărute în rezultatul exploatării incorecte, acestea fiind factorul declanşator. Erorile au fost atât de
proiectare cât şi de fabricaţie, dar mai ales de execuţie la care s-a adăugat şi neglijenţa în exploatare.

6
Prăbuşirea acoperişului patinoarului din Bad Reichenhall, Germania-15 morţi, 34 răniţi

Un accident foarte mediatizat a fost prăbuşirea pe 2 ianuarie 2006, a acoperişului patinoarului construit în
1970 din Bad Reichenhall, în sudul Germaniei aproape de graniţa cu Austria. În timpul cercetărilor s-au pus
două întrebări: ce a cauzat colapsul şi cum ar fi fost posibil să se evite.
Cu toate că la momentul prăbuşirii acoperişul era acoperit cu un strat de 25 de centimetri de zăpadă,
acesta nu ave o grosime care să implice deformaţii mari la nivelul structurii, fiind vorba despre o cădere de
zăpadă aproximativ normală pentru acea perioadă. Astfel, având ca bază regulamentele în construcţii,
oficialii oraşului au susţinut că la momentul respectiv nu era necesară intervenţia persoanelor responsabile
cu întreţinerea închiderii timp de câteva zile a patinoarului, se pare că această recomandare nu a fost luată în
seamă.
Imediat, după accident, s-a pus întrebarea dacă este normal ca într-o zonă alpină să fie construite clădiri
cu acoperiş în terasă.
Investigaţiile au arătat că prăbuşirea a fost cauzată de cedarea unei grinzi din lemn lamelar, care a
destabilizat întreaga structură. Întrucât cedările grinzilor din lemn foarte rar au cauzat asemenea dezastre, s-a
ajuns la concluzia că structura avea deficienţe de conformare, deoarece nu a fost normal faptul ca aceasta să
fie afectată de o avarie la o singură gridă.
Astfel, s-a demonstrat că nici în acest caz, încărcarea din zăpadă nu a cauzat accidentul, ci s-a suprapus
peste probleme existente ale structurii, agravându-le.
Prăbuşirea blocului locativ din str. Gurianov, Moscova în rezultatul atacului terorist din 8 septembrie 1999.
7
 Încăperea nelocativă de la parterul blocului locativ nr.19 din str. Gurianov a fost arendată la 2 septembrie
1999 de către teroriști sub depozit de zahăr. La 8 septembrie 1999, ziua, au fost depozitați în încăperea
închiriată 55 de saci cu ”zahăr”. În aceiaș zi, la ora 23:59:58 are loc explozia, în rezultatul căreia sau
prăbușit 2 scări ale blocului locativ, provocînd moartea a 106 oameni, rănirea a 690 de persoane. În
rezultatul exploziei, unda de șoc a provocat deteriorări serioase blocului locativ vecin. Deteriorările au fost
atît de grave încît la 10 septembrie 1999 blocurile 17 și 19 din str.Gurianov au fost demolate prin explozii
derijate, i-ar locatarii au fost mutați în alte locuințe.
În rezultatul anchetei sa stabilit că teroriștii au preparat, la o fabrică de zahăr din Caucaz, un amestec de
trotil, praf de aluminiu, îngrășăminte minerale și zahăr care a fost transportat la Moscova în saci etichetați ca
zahăr. Puterea exploziei a avut ecivalentul a 350 kg de trotil.
Concluzii
Din cele prezentate mai sus rezultă în mod evident că ponderea cea mai mare a avariilor este cauzată de
proiectarea și execuţia necorespunzătoare a construcţiilor.
Pericolul atacurilor teroriste poate fi raportat la hazardurile antropice, i-ar analiza lor prezintă un rol
important în preîntîmpinarea acțiunilor teroriste.
C: Utilizarea pe scară largă în tehnologiile moderne în construcții a materialelor polimerice pe lîngă efectele
economice și estetice pozitive induc și efecte negative. Ca exemplu se poate analiza pricinile și evoluția
incendiilor din aprilie 2013 a clădirii cu înălțimea de 145 m ”Groznîi-Sity” și din 21 septembrie 2014 în
or.Krasnoiarsc din Rusia. La proiectarea și executarea acestor clădiri pentru termoizolarea fațadelor sau
utilizat material din polimeri sintetici fără a lua în evidență combustibilitatea materialele plastice .
În exemplele expuse cauza incendiilor a fost utilizarea tehnologiilor de termoizolare a fațadelor cu
polistirol expandat și peliculelor hidroizolante din polimeri, care au contribuit la răspîndirea incendiului pe o
suprafață foarte mare. Considerînd că în primul caz clădirea nu era dată în exploatare, sistemul automat
antiincendiar nu era funcțional, rețelele de apă nu erau conectate și deci lipsea cantitatea de apă necesară
stingerii. În cazul din 25 septembrie 2014 clădirea a fost dată în exploaterea și la moment locuiau 200
persoane, care datorită sistemului antiincendiar de alarmă au dovedit să se evacueze. Însă în ambele cazuri a
avut loc răspîndirea accelerată a incendiului în toată clădirea, atît pe exterior, cît și în interior. În așa fel,
subaprecierea proprietăților combustibile a polistirolului expandat și a peliculei hidroizolante cu grosimea de
0,5 mm la proiectarea clădirii și la subevaluarea antiincediară a proiectului, a contribuit la incedierea în
proporții mari a unor clădiri cu înălțimea de 145 m și 80 m , ce a provocat pierderi materiale în proporții
foarte mari.
Normativele în vigoare /1,2/ stipulează criteriile de performanţă privind siguranţa la foc a
construcţiilor. Aceste criterii sunt stipulate în legea Republicii Moldova nr.721 privind calitatea în construcţii
prin una din exigenţele esenţiale - siguranţa la foc . În aşa fel unul din criteriile de performanţă pentru
8
calitate cum este siguranţa la foc reprezintă rezistenţa, comportarea şi stabilitatea la foc a construcţiilor. La
stabilirea concepţiei generale privind exigenţa «siguranţa la foc», vom analiza în acest articol rezistenţa şi
stabilitatea la foc a structurilor din beton armat în dependenţă de factorii de timp pentru aprecierea
nivelurilor analitice a unor factori implicaţi în conceperea, proiectarea, execuţia şi exploatarea construcţiilor
şi anume: rezistenţa la foc; comportarea la foc; stabilitatea la foc.
Clasificarea graduală în ordine crescătoare a nivelurilor de calitate a unor criterii de performanţă
privind siguranţa la foc cuprinde:
- rezistenţa la foc, gradele V, IV, III, II şi I;
- stabilitatea la foc nesatisfăcătoare, satisfăcătoare, corespunzătoare, bună şi
foarte bună.
Principalii factori care determină rezistenţa la foc sunt:
- natura, alcătuirea şi dimensiunile elementelor de construcţii;
- modul de asamblare şi geometria elementelor de construcţii;
- combustibilitatea şi densitatea sarcinii termice de incendiu, dată de elementele de construcţii;
- compartimentarea antifoc;
- geometria construcţiei şi comportarea la foc a structurii portante.
Rezistenţa la foc a unui element de construcţii din beton armat sau a unei structuri din beton armat
este proprietatea acestora de a-şi păstra pe o durată determinată, stabilitatea, etanşeitatea la foc şi/sau altă
funcţie specializată, într-o încercare la foc standardizată, în funcţie de rezultatele încercărilor efectuate în
conformitate cu prevederile normativelor în raport cu incendiul standard definit de curba logaritmică
temperatură - timp, elementele de construcţii pot fi: rezistente la foc (RF), stabile la foc (SF) şi etanşe la foc
(EF).
Gradul de rezistenţă la foc reprezintă capacitatea globală a construcţiei de a răspunde la acţiunea fo-
cului sau a compartimentului de incendiu, îndeosebi a structurii portante sau de rezistenţă, de a răspunde la
incendiu indiferent de situaţie.
Condiţiile minime pe care trebuie să le îndeplinească principalele elemente ale unei construcţii, pentru
încadrarea într-un anumit grad de rezistenţă la foc și este specificat în mod obligatoriu în documentaţia
tehnico-economică a construcției.
• Comportarea la foc. Caracterizează atât construcţiile şi instalaţiile în ansamblu, cât şi părţi componente ale
acestora. Este determinată de contribuţia la foc a elementelor, materialelor şi substanţelor combustibile
utilizate, în raport cu rezistenţa la foc asigurată şi este influenţată de măsurile luate pentru preântâmpinarea
propagării incendiilor. Contribuţia la foc se estimează prin potenţialul caloric al sarcinii termice şi reprezintă
suma energiilor calorice degajate prin arderea completă a tuturor elementelor, materialelor şi substanţelor
combustibile din spaţiul respectiv.
• Stabilitatea la foc. Reprezintă caracteristica globală, a unei construcţii, instalaţii sau comportament de
incendiu, exprimată în unităţi de timp (h, min.), între momentul izbucnirii incendiului şi momentul în care
structura de rezistenţă respectivă îşi pierde capacitatea portantă şi se prăbuşeşte ca urmare a acţiunilor şi
efectelor incendiului. Stabilitatea la foc este determinată de rezistenţa şi comportarea la foc, precum şi de
instalaţiile aferente, îndeosebi de gradul de echipare cu instalaţii, dispozitive, aparate şi alte mijloace de
prevenire şi stingere a incendiilor, fiabilitatea şi timpii normaţi de funcţionare a acestora. Este influenţată de
măsurile luate pentru limitarea efectelor negative ale agenţilor care pot interveni în cazul unui incendiu.
Betonul armat se comportă mai bine decît celelalte materiale sub acţiunea incendiilor, rezistenţa sa,
care are limite destul de largi, scade totuşi simţitor /3,4,5/. Supus unei temperaturi mari, betonul pierde
progresiv apa interstiţială; cu începere din jurul valorii de 100°C, cimentul începe să piardă, de asemenea,
apa de cristalizare. În timpul încălzirii betonului preparat cu ciment Portland se constată o scădere a
rezistenţei la compresiune, pronunţată la 500°C şi maximă la 800°. . . 900°C, după care urmează formarea
legăturilor ceramice. S-a constatat că în jurul valorii de 1000°—1150°C, se produce „înmuierea" sub sarcină
a elementelor de construcţii din beton armat.
Se menţionează faptul că focul determină diferenţe mari de temperatură în elementul de construcţie
şi, ca rezultat, straturile de suprafaţă se încălzesc puternic, tinzînd să se separe şi să se desprindă de inte-
riorul mai rece al elementului. Este stimulată, totodată, fisurarea la îmbinări, în porţiunile mai slab

9
compactate şi în planul barelor, de armare; cînd vine în contact cu focul, armătura conduce căldura mai bine
şi accelerează efectele dăunătoare ale focului. Dacă acţiunea temperaturii ridicate este de scurtă durată (sub
o oră) atunci poate să aibă loc o refacere lentă a rezistenţei betonului.
Natura agregatelor joacă şi ea un rol preponderent. Agregatele din roci tari fiind în general
preferabile, în acest caz, agregatelor calcaroase. S-au constatat prin încercări, diminuări de 35% ale
rezistenţei la compresiune a unui beton cu agregate calcaroase supus focului 4 - 5 h, la temperatura de 400°C
şi de 65% la 900°C. Cu agregate din granit, valorile se reduc la 10%, respectiv 40%. Cît despre stratul de
protecţie al armăturilor, o grosime de 2 cm rezistă circa 2 h, iar una de 4 cm circa 4 h, la temperatura de
800°C.
În fig. 1 este prezentată corelația: rezistență la compresiune – temperatură, ce permite evaluarea
efectului focului, care poate fi folosit cu relativă uşurinţă. Se poate realiza o evaluare primară detaliată, care
dă posibilitatea creării unei foarte bune imagini iniţiale asupra stării complete a structurii şi asupra
reparaţiilor ce se impun în această fază. Pe lîngă efectele produse în mod evident de incendiu, trebuie scoase
în evidenţă orice alte aspecte generate de eventualele greşeli de execuţie sau orice altă neregulă de ordin
tehnic.

Fig. 1. Variaţia rezistenţei relative a betonului clasa C30 la temperaturi ridicate.

3. PROIECTAREA ŞI EXECUTAREA CONSTRUCŢIILOR
Realizarea unei construcţii prezintă următoarele etape:
-proiectarea construcţiei;
-executarea construcţiei;
-recepţionarea şi darea în funcţiune a construcţiei.
A proiecta o construcţie înseamnă a rezolva şi concretiza într-un proiect intenţiile constructive ale
beneficiarului.
Principalele planuri de construcţii existente în proiectele de execuţie sînt:
- Planul de situaţie, care arată mărimea construcţiilor şi modul lor de amplasare pe teren în raport cu alte
obiecte sau elemente naturale ale terenului, orientarea clădirilor şi posibilităţile de acces la ele. Pe acest plan
se arată de asemenea cu ce este ocupat terenul, dimensiunile principale ale acestuia, vecinătăţile etc. Cînd
planul de situaţie cuprinde un grup mai restrîns de obiecte care constituie o unitate funcţională, se numeşte
plan de ansamblu.
- Planul de trasare, în care se indică conturul clădirii, axele principale şi secundare ale clădirii, poziţia
reperelor principale şi distanţele diferitelor puncte caracteristice ale clădirii faţă de aceste repere etc. în unele
cazuri, planul fundaţiilor poate servi drept plan de trasare.
- Planurile de execuţie, care reprezintă secţiuni (tăieturi) orizontale prin clădire sau vederi de sus ale
diferitelor elemente de construcţie (planşee, şarpante etc). Din acest punct de vedere se deosebesc planuri de
arhitectură, de rezistenţă şi de instalaţii.
- Planurile de arhitectură reprezintă secţiuni orizontale prin fiecare nivel (subsol, parte, etaje) la mijlocul
ferestrelor respective şi vederi din afară ale construcţiilor (faţade). Din aceste planuri rezultă împărţirea
clădirii pe fiecare nivel, dimensiunile camerelor, grosimile zidurilor şi pereţilor, poziţia uşilor şi ferestrelor,
poziţia coşurilor de fum, a canalelor de ventilaţie sau a nişelor din zidărie. În proiecte planurile de
arhitectură sînt plan subsol, plan parter, plan
10
 etaj curent, plan învelitoare, faţade, detalii, plan de mobilare etc.
-Planurile de rezistenţă sînt: plan de fundaţii, plan de cofraj peste subsol (sau peste etaj), plan armare a
planşeului, plan de şarpantă etc. Planurile de execuţie se completează cu secţiuni şi detalii. Secţiunile
reprezintă tăieturi verticale prin construcţie în punctele cele mai importante. Secţiunile se fac, fie în lăţimea
clădirii (secţiuni transversale), fie
3.2. EXECUTAREA CONSTRUCŢIILOR
Executarea construcţiilor înseamnă realizarea în practică a proiectului întocmit de organizaţiile de proiectare.
Această realizare practică a construcţiei se execută prin unităţi specializate în construcţii, cu profil simplu
sau complex, organizate pe principiul gestiunii economice
Pentru începerea lucrărilor de execuţie, constructorul trebuie să aibă la dispoziţie :
— proiectul de execuţie al lucrării, cu toate datele referitoare la realizarea construcţiei propriu-zise;
— proiectul de organizare a şantierului, cuprinzînd toate măsurile tehnico-organizatorice pe care trebuie să
le ia şantierul în legătură cu desfăşurarea lucrărilor de construcţie.
În baza acestor documentaţii, înainte de începerea lucrărilor de execuţie a construcţiei propriu-zise, sînt
necesare o serie de lucrări pregătitoare, şi anume:
— amenajarea generală a terenului în jurul construcţiei şi a platformei de lucru; nivelarea terenului pe care
se amplasează construcţia, care constituie în unele cazuri o lucrare uşor de executat; alteori însă, nivelarea se
poate realiza numai cu lucrări importante de săpături, defrişări, spargeri de fundaţii sau zidării existente etc;
— asigurarea scurgerii apelor de suprafaţă de pe amplasamentul lucrării;
— asigurarea suprafeţelor de teren necesare pentru amplasarea depozitelor de materiale, baracamentelor,
utilajelor şi drumurilor de acces în legătură cu organizarea şantierului, precum şi asigurarea surselor pentru
alimentarea cu apă, lumină şi forţă a şantierului;
— protecţia construcţiilor vecine şi a instalaţiilor existente;
— trasarea axelor construcţiei, fundaţiilor şi săpăturilor pentru fundaţii după planul de execuţie;
— eventuala drenare a apelor subterane, îndepărtarea lor prin pompare sau coborîrea nivelului pentru a
permite executarea săpăturilor şi fundaţiilor;
— executarea lucrărilor de săpătură şi a sprijinirilor necesare pentru susţinerea malurilor verticale.
3.3. RECEPŢIONAREA ŞI DAREA ÎN FUNCŢIUNE A CONSTRUCŢIILOR
După ce au fost executate, conform proiectelor, lucrările sînt recepţionate de comisii de specialitate, cu
participarea tuturor factorilor interesaţi (beneficiar, proiectant, constructor) şi date în folosinţă.
Recepţionarea este actul final care atestă executarea lucrării, corespondenţa sa cu proiectul şi prescripţiile
tehnice, capacitatea de funcţionare, încadrarea în indicatorii tehnico-economici aprobaţi etc.
După intrarea în folosinţă, la intervale de timp care depind de structura şi modul de exploatare al
construcţiei, sînt necesare anumite lucrări de reparaţie, care, împreună cu lucrările de întreţinere curente,
trebuie să menţină construcţia în perfectă şi permanentă stare de funcţionare.
3.4 Durabilitatea construcțiilor presupune necesitatea asigurării calităţii înalte a producţiei de construcţie şi
controlul continuu a proceselor tehnologice.
Durabilitatea reprezintă capacitatea construcţiilor de a satisface o perioadă îndelungată de timp, cerinţele
pentru care au fost proiectate şi executate.
În funcţie de durata de exploatare normată, construcţiile se împart:
- cu durabilitate ridicată (gradul I) - peste 100 ani;
- cu durabilitate mijlocie (gradul II) - între 50 şi 100 ani;
- cu durabilitate obişnuită (gradul III) - între 20 şi 50 ani;
- cu durabilitate redusă (gradul IV) - sub 20 ani.
Durabilitatea depinde, în principal, de următorii factori:
- calitatea materialelor şi a elementelor din care este realizată construcţia;
- calitatea proiectării;
- calitatea execuţiei;
- acţiunile exterioare fizico-chimice-mecanice care solicită construcţia;
- întreţinerea construcţiei.

11
 1.2 Transportul în construcţii.
1.Noţiuni generale, caracteristici şi clasificări ale transporturilor în construcţii.
2.Transportul rutier, feroviar, tehnologic, prin pompare.
3.Mijloace de transport pe verticala.
4.Norme de protecţie a muncii specifice lucrărilor de transport şi manipulare a materialelor.
1. Realizarea lucrărilor de construcţie-montaj presupune circularea unor cantităţi foarte mari de
produse pentru construcţii (agregatele, ciment, beton armat, prefabricatele, etc.) de la producător la locul de
prelucrare sau la şantier şi apoi în cadrul şantierului, la locul de punere în lucrare. Efectuarea continuă a
lucrărilor de construcţie-montaj se află în legătură directă cu furnizarea oportună a materialelor de
construcţie în baza graficelor organizaţionale. Transportarea, manipularea şi depozitarea repetată favorizează
degradarea produselor şi pierderea unor cantităţi de materiale, ceea ce duce la majorarea costului procesului
de transport. În vederea reducerii cheltuielilor de transport în construcţii, există o preocupare continuă de
introducere a sistemelor mecanizate moderne de încărcare, transportare, descărcare, etc. La numărul
condiţiilor de bază a construcţiei econome se atribuie:
- alegerea corecta a mijloacelor de transport şi mecanizarea complexă a procesului de
transportare (încărcare, transportare şi descărcare);
- exploatarea raţionala a mijloacelor de transport şi starea corespunzătoare a drumurilor de
acces şi de şantier;
- alegerea corecta a schemei drumurilor cu utilizarea maximă a drumurilor permanente.
De la exactitatea lucrărilor de transportare depinde în mare măsură calitatea şi eficacitatea lucrărilor
de construcţie-montaj. Tipul de transportare depinde de un şir de factori tehnico-economici (distanţa de
transportare, tipul şi caracterul încărcăturii, relieful localităţii, existenţa drumurilor ş. a.). Transporturile în
au unele particularităţi dintre care amintim:
- produsele care se transportă sunt de o foarte mare diversitate;
- mijloacele de transport se deplasează încărcate doar într-o direcţie;
- distanţele de transport variază în limitele foarte largi;
- cantitatea de materiale este mare şi foarte mare.
Diversitatea mare a mijloacelor de transport rezultă în mare măsură din particularităţile de mai sus
şi din necesitate rezolvării unui şir de întrebări în construcţii. Tipuri de transportare pot fi:
- specializate (cu utilizarea a unui singur tip de transport);
- combinate (pe mare- calea ferata - automobil).
Tipul transportărilor depinde şi se alege prin comparări tehnico-economice. Transporturile se pot
clasifica după:
a) scopul transportului:
- de aprovizionare;
- de evacuare.
b) sensul transportului:
- pe orizontală;
- pe verticală;
- combinat.
c) natura şi forma produselor transportare:
- produse pulverulente;
- produse granulare;
- produse în bucăţi mici de formă refulată;
- produse în bucăţi mari,
- produse lichide având vâscozitate.
Transportul în construcţii în dependenţă de amplasare a drumurilor faţă de şantierul de construcţie
poate fi exterior şi interior (de şantier). Transportul exterior serveşte pentru legătura şantierului cu reţeaua
generala a drumurilor (caii ferate, de mare), cu întreprinderile industriei de construcţie. Transportul de
şantier asigura transportarea încărcaturilor în limitele şantierului.

12
 În construcţii pot fi utilizate toate tipurile de transport contemporan: pe cale ferată, automobilistic,
maritim, aerian, pneumatic ş. a. Domeniul lor de utilizare depinde de un şir de factori. In toate tipurile de
transportare se prevede înlăturarea muncii manuale grele la lucrările de încarcare- descărcare. Transportul de
mare sau de râu este cel mai ieftin dar depinde de condiţii climaterice. Transportul aerian se utilizează pentru
transportarea la locurile cu accesul greu.
2. Cel mai răspândit tip de transport, utilizat pentru transportarea încărcăturilor de construcţie este
cel rutier. La categoria automobilelor de destinaţie generală se referă autocamioanele cu platforme deschise
şi borduri, automobile cu un grad sporit de carosabilitate şi autotractoare. Toate cele menţionate sunt dotate
cu mijloace de remorcare.

Autocamion cu platforme deschise

Pe larg sunt utilizate autobasculantele pentru transportarea pietrilor, prundişului, nisipului, solului,
betoanelor şi a altor materiale, care nu se deteriorează la descărcare prin răsturnare. Capacitatea de încărcare
a acestor autobasculante este de 3,5 – 40 tone cu volumul platformei corespunzător 5 – 21,7 m3.
Autobasculantele sunt dotate cu platforme basculante de formă şi secţiune diferită. Pentru protecţia
cabinei şi a şoferului partea de-nainte a platformei este prevăzută o copertină de protecţie.

Autobasculantă
Mecanisme de transport de tip remorcă şi semiremorcă destinate pentru conlucrarea cu automobile
şi autotractoare, permit majorarea considerabilă a productivităţii transportului şi deseori sunt specializate
pentru transportarea unei grupe de încărcături.
Remorcile specializate sunt destinate pentru transportarea unui – două produse. Pentru fixarea
încărcăturilor se utilizează echipament staţionar universal, de unică folosinţă şi special. La remorci
specializate se referă, de exemplu: remorcă pentru transportarea panourilor, containerelor, blocurilor,
fermelor etc.

13
 Semiremorcă pentru transportarea panourilor prefabricate

Semiremorcă pentru transportarea fermelor din beton armat prefabricat

Semiremorcă pentru transportarea panourilor de planșeu prefabricate

14
 La remorci de destinaţie generală se atribuie remorci pe şasiu cu una, două şi trei osii, remorci-
capră, remorci basculante, remorcă-cisternă şi remorcă pentru greutăţi mari. Remorci pe şasiu cu una, două
şi trei osii sunt destinate pentru transportarea cisternelor, cupelor, utilajului de sudare, pompare etc. Ele sunt
utilizate pentru orice categorie a drumurilor.

Semiremorcă-cisternă pentru transportarea cimentului

Remorci-capră sunt destinate pentru transportarea ţevilor, laminatului, bârnelor şi a altor încărcături
de lungime mare (6 – 30 m). Remorcă pe şasiu cu două osii şi platformă cu borduri se utilizează pentru
transportarea încărcăturilor ambalate şi neambalate pulverulente, materialelor în bucăţi.
În calitate de garnitură de tren rulantă pentru transportarea încărcăturilor pe căi ferate se utilizează
platformele de cale ferată, semivagoane, treilere, vagoane acoperite, cisterne şi mijloace de transport
speciale.
Platformele sunt destinate pentru transportarea încărcăturilor în grămadă şi de lungime mare.
Platformele basculante se cunosc de trei tipuri: cu două osii cu capacitatea de încărcare de 18 – 20 tone, cu
patru osii cu capacitatea de încărcare de 50 – 60 tone, cu şase osii cu capacitatea de încărcare de 90 – 100
tone.
Pentru transportarea încărcăturilor pulverulente vagoane speciale închise.

Vagon pentru transportarea cimentului.

Treilere prezintă în sine platforme speciale cu multe osii cu capacitate de încărcare sporită (200
tone şi mai mult). Ele se utilizează pentru transportarea încărcăturilor de greutate mare şi constricţiilor
prefabricate. Vagoane acoperite se utilizează pentru transportarea încărcăturilor şi materialelor, care necesită
protecţia de acţiunile atmosferice.
O altă clasificare a transportului în construcţii este după destinaţie şi se deosebeşte transportul
tehnologic şi cel de destinaţie generală. Transportul tehnologic include automobilele pentru transportarea
betoanelor, varului, cimentului şi automalaxoare. De asemenea la transportul tehnologic se referă şi mijloace
şi instalaţii de transportare în cadrul şantierului: conveiere cu bandă, şnecuri, vagonete etc.

15
 La lucrările de încărcare-descărcare legate cu transportarea materialelor prăfoase şi pulverulente
uşoare (ciment, creta, gips ş. a.) se utilizează instalaţii şi dispozitive cu acţiune pneumatica. După modul de
transportare instalaţii se împart în transportare cu jet de aer şi transportare după principiul de aeraţie
(ventilaţie). In dependentă de modul de formare a getului de aer şi condiţiilor de mişcare în conductă se
deosebesc instalaţii de absorbţie, de absorbţie-pompare şi de pompare. Pompele sunt maşini care transformă
energia mecanică în energie hidraulică. Pompele au o utilizare foarte mare. După criteriul constructiv
pompele se clasifică: pompe centrifuge, cu piston, pompe cu membrană, cu rotor excentric.
Avantajele de bază a instalaţiilor pneumatice sunt: flexibilitatea traseului conductei, etanşeitatea,
simplicitatea de montare şi reglare, absenţa mecanismelor mecanice şi mecanismelor mişcătoare în calea
transportării, posibilitatea automatizării procesului de acţionare, minimizarea numărului personalului de
deservire, posibilitatea distribuirii direcţiei de transportare (două, trei direcţii).
Transportul maritim deruleaza cca 75-80% din traficul mondial de marfuri si are trei componente de
baza: nava maritima comerciala, porturile comerciale, cargo-ul (marfa sau pasageri) si uzantele ‘cutuma’
sau sistemul de reglementari folosite in traficul maritim, inclusiv accordurile internationale.
Trarisportul de marfuri în containere prezinta urrnatoarele avantajc:
-asigura integritatca cantitativa si calitativa a marfurilor transportate;
-micsoreaza timpul de stationare a navelor la opcratiunilc de încarcare si descarcare;
-elimina muncile manuale grele prin asigurarea unei mecanizari complexe a operatiunilor de
încarcare/descarcare a marfurilor (reducînd concomitent numarul de muncitori afectati pentru aceste
operatiuni);
-accelereaza ritmu] de transport;
-asigura transportul de marfuri de la magazia producatorului la magazia cumparatorului (gate to gate), fara
reformarea unitatilor de marfa (alte asezari), ceea ce simplifica si accelereaza operatiile de primire si predare
a marfurilor;
-se evita cîntarirea marfurilor în etapele de transport;
- asigura simplificarea formalitatilor calculelor, evidentelor si documentatiei necesare Ia operatiunile
normale si de predare/primire a marfurilor;
- determina posibilitatea introducerii pe calculator a evidentei si circulatiei containerelor.

Navă port-container

16
 Container maritim de 40 picioare
Piciorul roman, în limba latină pes, măsura în jur de 29,57 cm, piciorul carolingian sau drusic (pes drusianus) avea o lungime de aproximativ 33,27
cm, iar piciorul castilian de 27,8635 cm.[1] Piciorul anglo-saxon, în limba engleză foot, la plural feet, prescurtat ft sau ‘ (simbolul pentru prim), este
o unitate de măsură pentru lungime din cadrul sistemului imperial (anglo-saxon), având valoarea egală cu 12 țoli.
Echivalentul în Sistemul Internațional al unui picior anglo-saxon este:
1 ft = 304,8 mm = 30,48 cm = 3,048 dm = 0,3048 m.

17
18
 3. Maşinile de bază pentru transportarea încărcaturilor pe verticală sunt macarale, ascensoare, trolie
etc. Varietatea tipurilor de macarale (pe şenile, pe pneuri, turn, macara-capră) cu deferite capacităţi şi
caracteristici asigură necesităţile de transportare a încărcaturilor pe verticală (încărcare-descărcare, montare,
transportare).
Ascensoare de construcţie sunt destinate ridicării unor încărcaturi relativ grele la înălţimi
prestabilite cu ajutorul unei platforme de încărcare. Pot fi amplasate atât în interiorul clădirii cât şi lateral, cu
fixarea de pereţii clădirii.
Pentru transportarea materialelor de umplutura (nisip, pietriş, piatră expandată) se utilizează
conveiere cu palete, coşuri, transportor-melc, şnecuri.
Troliule sunt mecanisme utilizate la transportul sarcinilor pe verticală sau pe plan înclinat. Ele se
pot folosi independent sau pot intra în componenţa unor instalaţii. Sunt alcătuite de un sistem de roţi dinţate,
care demultiplică forţa de tragere şi un tambur de care se înfăşoară cablul.
4. Una din condiţiile de bază a efectuării lucrărilor de transportare cu succes în construcţii este
respectarea regulilor de securitate curente. Anume respectarea lor asigură executarea lucrărilor fără avarii şi
accidente, ridică eficacitatea utilizării transportului şi sporeşte la înlăturarea traumatismului.
La exploatarea parcului de automobile este necesara cunoaşterea “Regulilor de circulaţie rutiera” şi
prezenţa permisului de conducere. La lucru sunt admise numai maşini în starea tehnică perfectă.
Transportarea pasagerilor pe platformă basculantă este admisă numai în cazul înzestrării cu utilaj necesar. In
cazul transportării substanţelor explozive şoferul trebuie să treacă instructajul respectiv.
Organizarea lucrărilor de încărcare-descărcare necesita mecanizarea maximă a tuturor proceselor.
Descărcarea şi încărcarea materialelor şi construcţiilor mari şi grele (grinzi metalice, lemn rotund) se
efectuează în pachete (legături) corespunzător cu capacitatea de ridicare a macaralei utilizate.
La încărcarea şi descărcarea materialelor pulverulente (ciment, gips, var s. a.) se utilizează pompe,
şnecuri, conveiere. Descărcarea cimentului manual este interzisa.
La lucrările de transportare de orice tip sunt admişi muncitori calificaţi şi care au trecut instructajul
de tehnica securităţii.

19
20