Fundaţia Medicală Română

ATENEUL DE ŞTIINŢE MEDICALE

FARMACOLOGICE ŞI STOMATOLOGICE
INSTITUTUL CLINIC DE PERFECŢIONARE

Clinică Medicală
Homeopatică

PROFESOR UNIVERSITAR DR.MED.

 MARIO MICHELANGELO STROMILLIO

FONDATORUL HOMEOPATIEI:
CHRISTIAN FRIEDRICH SAMUEL HAHNEMANN

Hahnemann s-a născut la data de 10 aprilie 1755 în oraşul medieval Meissen, unul din
domeniile margrafiatului familei Weiten. Pe la mijlocil lunii aprilie din anul 1843 s-a
îmbolnăvit de un catar bronşic de care nu a reuşit să scape şi astfel a murit la Paris în ziua de 2
iulie 1843, la vârsta de 88 ani.
Tatăl său era pictor la fabrica de Porţelan din Meissen, fondată în 1710 de August cel
puternic. Samuel Hahnemann a studiat mai multe limbi printre care şi latina, greaca, ebraica şi
a tradus lucrări de chimie şi de medicină din limbile engleză, franceză şi italiană. A început să
studieze medicina la Lipsca, iar în 1777 a urmat la Viena anul III, care a fost hotărâtor pentru
el, într-o notă autobiografică el îl aminteşte cu gratitudine pe maestrul său, medicul Joseph
Quarin. La data de 10 august 1779 susţine examenul de licenţă. La Dessau a lucrat în
Laboratorul de la Mohrenapotheke iar la data de 1 decembrie 1782 s-a căsătorit cu Henriette
Kuchler, fiica adoptivă a farmacistului. Din această căsătorie au rezultat 10 copii.
Nemulţumit de maniera tradiţionlă de abordare a artei medicale, denumită de
Hahnemann anti-practică sau chiar paliativ, aceasta bazându-se pe principiul „contraria
contraris curanatu” (alopatia) – pentru care uneori se recurge la tratamente drenante precum
luarea de sânge, clisme, aplicarea de lipitori - el întreprinde cercetări şi în jurul anului 1790 a
descoperit că în corpul sănătos medicamentele provoacă fenomene de intoxicare
asemănătoare bolii înpotriva căreia acestea au fost utilizate.
Hahnemann a efectuat experimente pe sine însuşi cu coajă de china: „Pentru
experiment am luat timp de câteva zile de două ori pe zi patru stropi de china; ulterior s-au
manifestat toate simptomele obişnuite febrei intermitente, şi totuşi fără a avea senzaţia de
frison. Am încetat să iau medicamentul şi m-am vindecat din nou”. După aceasta Hahnemann
a afirmat: „Substanţele care produc un fel de febră, elimină simptoamele febrei intermitente”.

Aceste concluzii au fost publicate în 1796 în gazeta din Hufeland într-un articol
intitulat: „Experiment asupra unui nou principiu pentru descoperirea puterilor de vindecare a
medicamentelor cu unele observaţii asupra actualelor principii” (simila similibus).
Însuşi Hahnemann şi-a susţinut această lucrare fundamentală a sa, prezentând
eficacitatea unui număr de 51 de plante şi 3 substanţe anorganice.
În acest moment a început pentru Hahnemann o fază instabilă, critică, în parte
încununată de succes şi adeseori lipsită de speranţă. Cu toate acestea el nu şi-a pierdut
cumpătul şi a continuat să cerceteze şi să observe.
Anul 1812: acordarea titlului de profesor la Universitatea de Lipsca cu lucrarea: „De
Helleborismo veterum”. Publicaţiile cele mai importante sunt: în anul 1805 „Heilkunde der
Erfahrung (Medicina experimentală); în 1810 „Organon der rationalen Heilkunst” (Organonul
medicinii raţionale); în anii 1811-1821: „Reine Arzneimittellehre” (Materia medicală pură) în
6 volume; în anii 1828-1930 „Die chronischen Krankheiten” (Bolile cronice) în 5 volume.
 VIAŢA ŞI TEORIA LUI HAHNEMAMM SE ÎMPART
ÎN DOUĂ PERIOADE IMPORTANTE

Prima perioadă – de la 1796 până la 1821 – corespunde orientării critice faţă de

ştiinţele naturale.
Bazele acestei perioade sunt principiul de similitudine şi experimentarea
medicamentelor pe subiecţi sănătoşi. Homeopatia este o parte din medicina scolastică.
Homeopatia este empirism. Hahnemann predă la Universitatea din Lipsca (1811-
1821).
A doua perioadă de la 1821 la 1843 corespunde orientării clasice.
Hahnemann părăseşte de bună voie Universitatea – homeopatia nu mai face parte din
medicina scolastică – principiul devine lege – la cele două principii fundamentale ale
homeopatiei se adaugă cel al potenţării, urmează în 1828 teoria Psora – la empirism se adaugă
naturalismul, în primul capitol din Organon Hahnemann scrie:”suprema şi unica vocaţie a
medicului este aceea de a însănătoşi persoanele bolnave, ceea ce se cheamă a vindeca”.

HOMEOPATIA SE BAZEAZĂ PE TREI PRINCIPII

FUNDAMENTALE:

I. PRINCIPIUL SIMILITUDINII
Definiţia dată de Hahnemann: „Pentru a vindeca în mod blând, rapid, sigur şi de
durată, alege pentru fiecare boală un medicament care poate provoca o boală similară celei pe
care urmează să o tratezi”.

Similia = patologia şi starea (pacientului)

Similibus = farmacologia
Curentur = terapia

În afara formulării diagnosticului – conform celor învăţate la Universitate – medicul

homeopat are sarcina de a stabili, alături de cadrul clinic, şi cadrul corespunzător al
tratamentului (Martin Stubler).
Acele medicamente care provoacă neplăceri la indivizii sănătoşi, sunt în măsură să
atenueze tulburări asemănătoare la indivizii bolnavi sau să le elimine, dacă sunt folosite în
doze reduse (Mathias Dorcsi).
Presupunerea indispensabilă este să reacţioneze la stimulul vizat şi redus de
medicament şi să fie reactivat un răspuns normal. Deja Hipocrat ştia din experienţă că boala
derivă dintr-o cauză asemănătoare şi că această cauză asemănătoare însănătoşeşte din nou.
Chiar şi în istoria greacă găsim un exemplu: „regele Telefos din Misia nu reuşea pentru mult
timp să-şi vindece rănile sale. Atunci a întrebat oracolul lui Phoeebus Apolo şi a obţinut
răspunsul enigmatic conform căruia numai lancea care l-a lovit ar fi putur să-l vindece.
Marii medici Podalirius şi Macaon au înţeles sensul oracolului. Au luat pilitură din
lancea lui Ahile cu care făcuse rănile şi au aplicat-o peste acestea. Astfel, înaintea ochilor
eroilor adunaţi, ulceraţia purulentă începu să se vindece, în câteva ore regele se vindecă.”.
(Schwab, G., 60). Exemple de similitudine: lăcrimarea dată de răceală de tipul Alliun Cepa –
tulburări de somn de tipul Coffea arabica.
 II. EXPERIMENTAREA MEDICAMENTELOR PE UN INDIVID
SĂNĂTOS
Definiţia după Hahnemann: „Nu ne rămâne altceva de făcut decât să experimentăm pe
om medicamentele ce urmează a fi analizate”.
Deja Virchow lăuda farmacologia experimentală a lui Hahnemann, care se diferenţia
într-un mod atât de evident de precedenta alcătuire a teoriei medicamentelor, bazată mai mult
sau mai puţin pe observaţii clinice (Virchow, R., 66)
După medicul Martin Stubler: „Caracteristica specifică medicinii homeopatice constă
în faptul că medicamentele nu sunt selecţionate în laborator, nu sunt experimentate cu ajutorul
testelor şi apoi încercate pe animale. Ele sunt încercate pe on, în mare măsură pe medici
(capabili să reacţioneze).
Datorită experimentării medicamentelor pe subiecţi umani, Hahnemann este
considerat ca predecesor al farmacologiei clinice, în special al farmacodinamiei, al teoriei
eficacităţii medicamentelor şi a veninurilor asupra organismului uman.
Din ansamblul experimentărilor medicamentului rezultă un cadru care permite să se
obţină cunoştinţe vaste. Dacă medicamentul a fost bine experimentat el trebuie să aibă un
efect bun asupra bolnavului.
Se formulează patogeneza medicamentului. Dacă cadrul clinic al pacientului coincide
cu cadrul patogenetic al medicamentului, rezultă simila-similibus; mai lipseşte doar curentur,
administrarea medicamentului, tratamentul.
Homeopatul şi medicul american Kent compară cadrul clinic al pacientului şi cel al
medicamentului cu cheia unui lacăt: „Ambele trebuie să se potrivească perfect unul cu
celălalt”.
În acest context modalităţile au un rol important.
Agravarea şi ameliorarea cu... Este nevoie de... etc. (Documenta Homeopatica – Haug
Verlag volumul 2 pag.123). „Ca şi cum ar fi fost înfipt un cui” (Colocynthis) Exemplu al
experimentării medicamentului în volumul 2 pagina 13 de Martin Stubler.

UN CAZ DEMONSTRATIV AL UNUI PACIENT BOLNAV DE MASTOIDITĂ

SUBFEBRILĂ SEPTICĂ CONCOMITENT CU O NECROZĂ OSOASĂ PERSISTENTĂ
CU SCURGEREA DUN URECHI DE PUROI COROZIV TRATAT PE CALE
HOMEOPATICĂ CU HEKLA LAVA.

Un pacient de 27 ani care deja suferise o intervenţie radicală bilaterală, aproape surd,
trebuia să suporte pentru a doua oară un tratament clinico-chirurgical pentru o necroză osoasă
persistentă cu scurgeri din urechi de puroi corosiv şi pentru o mastoidită subfebrilă septică
concomitentă. El s-a adresat medicului său de familie numai pentru o trimitere pentru
internarea în spital.
În Islanda există un teritoriu unde animalele de păşunat suferă de diferite tipuri de
maladii ale oaselor, întrucât în locul respectiv beau apă vulcanică care conţine urme ale unei
pietre deosebite. Este vorba de o piatră denumită Hekla Lava care este compusă din silicaţi de
aluminiu, de magneziu, de calcar şi de fier. Diferite feluri de experimentări clinice ale
empirismului homeopatic au demonstrat eficacitatea terapeutică a acestei pietre, mai ales în
mastoiditele necrozante.
Pacientul a luat Hekla Lava în diluţie la puterea a opta zecimală, şi astfel s-a întâmplat
ca în loc să suporte o nouă operaţie, febra a scăzut în aceeaşi zi, iar durerile au dispărut. După
alte două săptămâni, secreţia care curgea din ureche a încetat şi s-a creat o epitelizare a
întregii zone a operaţiei radicale. La puţin timp după aceea s–a restabilit şi facultatea auditivă
într-un mod atât de evident, încât nu se mai putea observa nici o urmă a scăderii anterioare a
auzului. Această stare s-a menţinut până în ziua de azi, fără a mai fi nevoie de administrări
suplimentare. Această obsevaţie a avut loc în urmă cu opt ani.

III. MEDICAMENTUL
Se administrează ca stimul adecvat. Cu cât stimulul coincide mai mult, cu atât mai
mică este doza necesară.
În timpul experimentărilor sale Hahnemann a constatat că se folosesc substanţe extrem
de puternice, de exemplu tinctură saturată de camfor ca remediu similar pentru tratamentul
holerei, când pot avea reacţii excesive care nu servesc la vindecare. El a descoperit că
medicamentul homeopatic corespunzător provoacă o agravare la început. El a ajuns astfel la
concluzia că era necesară o atenuare a bolii determinată de medicament, care s-a dovedit chiar
mai puternică decât boala naturală. A început deci să dilueze medicamentele iar rezultatele
terapeutice s-au îmbunătăţit. Primul experiment de diluare a medicamentelor s-a făcut cu un
caz de Veratrum ajuns în situaţia de a fi fără nici o speranţă în anul 1797 din cauza „unei
colice vindecată pe neaşteptate”. Acest caz s-a vindecat după o periculoasă agravare iniţială.
(Hahnemann în Hufeland Journal, volumul3, pagina 3, 1797). O epidemie de scarlatină din
anul 1799 a fost depăşită cu succes prin utilizarea unor nemaiauzite diluţii de Belladonna.
Hufeland a scris în jurnalul său, punând următoarea întrebare: „Ce acţiuni poate provoca
1/100.000 DINTR-UN GRĂUNTE DE BELLADONNA?” (Gotha, 1801).
În cursul experienţelor sale empirice a stabilit că prin diluarea (1:100) a
medicamentelor se pot trata cu succes bolile acute, în schimb în bolile cronice nu se reuşea să
se obţină rezultate notabile.
În calitatea sa de experimentator, Hahnemann s-a ocupat de „forţa vitală” (energia
vitală) şi de lipsa sa de sintonie ca urmare a influenţei dinamice dăunătoare vieţii a unui agent
patogen.
Această perturbare a forţei vitale trebuia să fie de un tip spiritual, deoarece
medicamentele spirituale puteau să-l vindece – medicamente care şi-au pierdut caracterul lor
de substanţă (Numărul lui Loschmidt 10 sau numărul lui Avogadro). S-a dezvoltat procedeul
potenţelor diluând tinctura mamă în proporţie de 1:100, potenţând şi dinamizând din când în
când calitatea medicamentului obţinut cu ajutorul a zece lovituri puternice.
Hahnemann şi-a modificat de mai multe ori pe parcursul anilor convingerile sale cu
privire la metoda de dinamizare. El scrie în prefaţa cărţii sale „Boli cronice” „...pentru a
obţine dinamizare eficace este necesar să se efectueze CEL PUŢIN 10 lovituri energice, dacă
este posibil izbind de un corp solid suficient de rezistent şi de elastic”.
Hahnemann mai afirmă în „Organon” la paragraful 270:
„În cazul unor diluţii centezimale obţinute prin izbiri energice cu maşini
corespunzătoare, se obţin medicamente, mai ales pentru diluţii înalte, cu efect imediat dar
lipsite de o acţiune de durată în timp şi chiar periculoase, în special la pacienţii debilitaţi.
Medicamentele obţinute prin izbiri cu mâna, dimpotrivă, dezvoltă o energie importantă şi o
acţiune delicată care totuşi se dovedeşte a fi extrem de benefică pentru organismul bolnav”.
La bolnavii cronici obţine la început perioade de vindecare cu medicamente
homeopatice, cu toate acestea nu-i vindecă; a mai constatat apoi că în mod neaşteptat la alte
nivele interveneau nivele patologice mai profunde care necesitau un alt medicament.
Hahnemann a descoperit şi a formulat teoria Psora.
 LIMITELE HOMEOPATIEI
Ca orice formă de tratament, şi homeopatia are limitele sale şi nu se poate vorbi de o
medicină miraculoasă sau universală. Adesea o persoană trebuie să-şi schimbe modul său de
viaţă, obiceiurile alimentare şi să ţină cont de condiţiile de mediu.
O reacţie a organismului mai este posibilă: LIMITA PSIHO-NEUROLOGICĂ:
nevroze foarte grave, cazuri grave de schizofrenie, de epilepsie. LIMITA DATORATĂ
SUBSTITUŢIEI: de exemplu diabetul insulinodependent. Ultima şi cea mai importantă limită
este, pentru orice medic, cunoaşterea propriei capacităţi şi a posibilităţilor medicamentului
său.
Aşadar noi vedem, recunoaştem, constatăm întotdeauna la nivel individual că
homeopatia este un medicament la nivel individual, că homeopatia este un medicament al
fiinţei vii, al întregului, al personalităţii, al individului, cu preocupările sale, cu suferinţele
sale, cu nevoile şi speranţele sale. Cu ajutorul unei terapii stimulante ea este în măsură să
readucă ordinea, să creeze un echilibru.
Homeopatia nu vorbeşte de boli ci de bolnavi, de întreaga persoană. Homeopatia este
umană, este subiectivă, figurativă, intuitivă, calitativă, holistică şi, mai înainte de toate,
nedăunătoare.
Ea este o doctrină naturalistă, toate experimentele sunt făcute in vivo. Hahnemann a
fondat totuşi o formă de terapie care uneşte principii spirituale şi materiale, înţelepciunea
psihologică şi subtila cunoaştere a materiei.
Întrucât Hahnemann, pornind de la o cale orientată la început spre ştiinţe naturale, într-
un proces de experienţă şi de cunoştinţe naturaliste, nu era înclinat spre medicina scolastică,
citez unele declaraţii în acest sens: în paragraful 74 din Organon el menţionează că vechea
alopatie a fost înlocuită cu chimioterapia, în care bolile iatrogene sunt mai degrabă
multiplicate şi agravate; adevărata boală este manipulată în manieră paliativă şi ea rămâne
netratată. Prin supresiune (terapia supresoare) se produc deplasări într-un alt sistem, aşa-
numitele „Metaschematisme”. Tratamentul placebo are încă efecte minime.
În capitolul 67, în aceeaşi lucrare Organon, se „admit metode de tratament paliative în
mod expres pentru cazuri urgente” până când va fi restabilit efectul de stimulare şi
reactivitatea organismului la medicamentele potenţate. Homeopatiei i se contrapune teoria
ştiinţelor naturale – medicina scolastică – o medicină abstractă – o doctrină a bolilor.
Experimentele sunt efectuate exclusiv in vitro, şi ele trebuie să aducă rezultate măsurabile,
reproductibile şi analitice. Un exemplu practic: privit în mod analitic, nu există nici o
diferenţă între un om viu şi un om mort.

CÂTEVA REFERIRI ASUPRA TEORIEI PSORA CARE SE

CONTRAPUNE VECHIULUI TESTAMENT
Îl citez pe profesorul Friedrich Weinreb, cunoscut drept cel mai mare cunoscător al
Vechiului Testament (Documenta Homeopatica – Haug Verlag – Volumul 9):
Cuvântul Psora reprezintă conceptul fundamental al teoriei bolilor cronice a lui
Hahnemann. Cuvântul „Psora” a fost menţionat pentru prima dată de Moise în urmă cu circa
3400 de ani. Hahnemann indică sursa exactă: Cartea a 3-a a lui Moise, Capitolul 13 şi 21, în
cartea lui Moise Psora înseamnă „lepră”. După „lepră” un preot poate recunoaşte dacă un om
este imoral. Dacă un preot suferă de „lepră”, el nu poate sacrifica nici o victimă. Această
„lepră” apare la „exterior”. Pielea arată starea noastră interioară, întrucât acest „exterior” este
şi el supus legii multiplicităţii, impenetrabilităţii, simbolizat prin numărul 70, în comparaţie cu
nucleul ascuns 1.
Cuvântul Zoraath, „lepră” în limba ebraică se compune din „Zor” interpretat ca
rădăcină a cuvântului, în afară de „lepră” ca traducere principală, mai înseamnă şi necesitate,
presiune, durere. Tot aici este cuprins şi cuvântul Or, care înseamnă piele şi păr. Litera O
(omega) simbolizează numărul 70 iar cu acesta multiplicitatea exteriorului.
Psora, „lepra”, necesitatea, presiunea, durerea apar pe piele atunci când omul este
copleşit. Atâta timp cât omul le domină, până când le ţine înăuntrul său, nu apare, nu este
Psora. Pielea, exteriorul sunt date omului ca urmare a păcatului originar. Păcatul originar:
uşorul devine greu. Apar tulburări. Omul cade de la 1, din eternitate, din nucleu în infinita
multiplicitate exterioară.
Lui O (omega) i se opune A (alfa). A în ebraică înseamnă Eu, Ar înseamnă lumină. Ar,
lumina este învelişul omului în paradis, învelişul unităţii. Prin cunoaşterea arborelui ştiinţei
binelui şi a răului, pe care omul a cunoscut-o prin păcatul originar, omul, întrucât a devenit
gol, i s-a dat pielea: Or – pielea, Omega – multiplicitatea infinită.
Atâta timp cât omul procedează la cercetarea binelui şi a răului prin gândirea raţională,
el este gol. Toată ştiinţa lui este imperfectă. Prin ştiinţe el pierde unitatea cunoaşterii lui
Dumnezeu. Un om cu Psora este imoral. Imoralul nu cunoaşte calea spre exterior, el nu o
caută. El se încrede doar în lumea exterioară, trăieşte numai în aceasta.
Weinreb manifestă în această privinţă reflecţii asupra fiinţei medicale: medicul poate
ajuta numai dacă el însuşi merge pe calea sa, dacă el are încredere în sine însuşi, în
convingerea că boala este doar manifestarea exterioară şi că, totuşi, cauza se găseşte în
interiorul fiecărei fiinţe umane. Toate străduinţele şi aspiraţiile medicilor pe parcursul vieţii
lor au drept ţintă eternitatea. Dar, în cele din urmă, numai Dumnezeu este cel care vindecă.
Medicul trebuie să se examineze pe sine însuşi, să analizeze dacă activitatea sa este
orientată spre lume sau spre Dumnezeu. Omul fără credinţă „îi divinizează pe giganţi”.
Aceasta este o imagine extrasă din Vechiul Testament: „la sfârşitul drumului prin deşert, nişte
giganţi închid calea poporului lui Israel, contra cărora acesta trebuie să lupte”. Cuvântul
„gigant” are, în ebraică, aceeaşi semnificaţie la plural a cuvântului „medic”. Fiinţa medicală,
dar şi orice alt concept despre lume, apărut pentru propria satisfacţie a omului, precum
materialism, suprarealism, parapsihologie etc., atâta timp cât se referă doar la sine însuşi,
împiedica adevărata salvare, aşa precum au făcut giganţii cu poporul lui Israel. Medicul
trebuie să identifice şi să depăşească acest pericol. Adevăratul comportament al medicului
culminează în credinţă. Dumnezeule (natura), fii calea mea.
Hahnemann recunoaşte că în ceea ce priveşte aceste boli cronice, venerice, cum
subliniază el în mod repetat, este vorba de „părţi izolate” ale unei boli originare profundă, care
trebuia să fie de natură miasmatic-cronică, deoarece nu poate fi niciodată eliminat de forţa
unei constituţii robuste, nu poate fi niciodată învins de dietă sau de obiceiuri de viaţă mai
sănătoase şi nu dispare niciodată de la sine.
Hahnemann distinge trei miasme cronice:
1. psorică – ca formă de reacţie hipotonică
2. sicotică – ca formă de reacţie hiperergică (gonoree, negi)
3. luetică – ca formă de reacţie distructivă (sifilis)
După medicul primar Dr. M. Dorcsi
1. diateză limfatică
2. diateză litiazică
3. diateză distructivă
 CÂTEVA REFERIRI ASUPRA ENERGIEI VITALE

Sinteză de Dr. J. Barros

(Vol.5, pag.41, Documenta Homeopathica – Haug Verlag)

Fiinţa vie devine unitate biologică în momentul conceperii sale. Dar cum este
influenţat un individ de începutul vital şi stimulant? Energia există şi a existat dintotdeauna,
ea nu este creată. Acest fenomen energetico-biologic este integrat în fiinţa vie. Energia există
în Univers, fiind vorba de energia cosmică. Materia nu este nimic altceva decât forme
stabilizate de energie. „Fiinţele vii se compun din molecule fără viaţă”.
Energia vitală se modifică dacă este supusă la influenţa unor stimuli dinamici.
Modificarea energiei vitale a fiinţei umane trebuie să fie înţeleasă pe baza principiului
dinamismului morbos: FIECARE BOALĂ POSEDĂ UN DINAMISM MORBOS
CARACTERISTIC CAZULUI SĂU.
Hahnemann aplică pentru miasmă următoarea teză: o tulburare a forţelor vitale, a
forţei dinamice este o tulburare imaterială care există în orice fiinţă vie şi care reglează
armonia sa.
Energia vitală modificată de noxe dinamice (caracterul dăunător) este o energie vitală
bolnavă care se manifestă prin simptoame. Dacă tulburarea energiei vitale duce la o
predominanţă a simptoamelor psorice, este vorba de Psora iar acest lucru este valabil pentru
fenomenele sicotice, distructiv-miasmatice.
Fenomenele fundamentale ale PSOREI sunt: anxietatea, inhibiţia, disfuncţii; cele de la
SICOZIS: anxietate evidentă, lăudăroşenie, productivitate etc. Iar cele ale DISTRUGERII
sunt: angoasele, raţionalitatea excesivă, distrugerea, etc.
Medicamentele homeopatice se compun aproape în exclusivitate din energie şi sunt
folosite pentru a provoca reacţia energiei vitale. Energia vitală modificată poate fi
îmbunătăţită numai cu ajutorul stimulărilor dinamice, aşa cum este cazul medicamentelor
homeopatice.
În această privinţă îl citez pe Erich Fromm:
„Naşterea nu este un fenomen momentan, ci este un proces de durată. Obiectivul vieţii
este acela de a se naşte complet, iar tragedia sa este că cea mai mare parte dintre persoane
moare înainte de a fi complet născută. A trăi înseamnă a te naşte în fiecare moment. Moartea
apare atunci când naşterea se termină. Din punct de vedere fiziologic, sistemul nostru celular
se găseşte într-o continuă naştere; din punct de vedere fiziologic, naşterea celei mai mari părţi
dintre oameni se sfârşeşte la un moment dat. Unii se nasc morţi. Ei continuă să trăiască din
punct de vedere fiziologic, în timp ce din punct de vedere spiritual doresc să se întoarcă în
pântecele mamei, în pământ, în întuneric, în moarte.
Mulţi alţii continuă să înainteze pe cărarea vieţii dar, cu toate acestea, nu sunt capabili
să taie, ca să zicem aşa, complet cordonul ombilical. Ei rămân în simbioză cu mama, tata,
familia, rasa, satul, pătura socială, banii, zeii etc. Nu vor fi niciodată ei înşişi şi de aceea nu se
vor naşte niciodată complet”.
Şi Goethe ştia toate acestea şi ne avertizează:
Când observaţi natura trebuie
întotdeauna să fiţi atenţi la unu şi la tot
înăuntru nu este nimic, afară nu este nimic
întrucât ceea ce se află înăuntru, este şi afară.
Aşa înţelegeţi numaidecât renumitul secret sacru.
 REZUMAT
Samuel HAHNEMANN şi principiul similitudinii

Samuel HAHNEMANN, născut în Saxonia, la Meissen, în 1755, medic chirurg, a

renunţat foarte curând la profesiunea sa deoarece a fost deziluzionat de tratamentele aplicate
atunci.
Pentru a-şi câştiga traiul şi pentru a asigura întreţinerea numeroasei sale familii
traducea texte antice de medicină şi, chiar în timpul unei astfel de traduceri, şi-a dat seama de
o proprietate surprinzătoare a arborelui China: coaja, folosită în mod curent la tratamentul
febrei intermitente datorată malariei, provoca la persoanele care o manipulau aceleaşi
simptome ale malariei.
El a verificat pe sine însuşi acest fenomen insolit şi, prevăzând că aceasta ar deveni o
regulă generală, a experimentat în acelaşi mod mai multe substanţe.
Rezultatul acestei experienţe i-a confirmat exactitatea modului său de a gândi, şi după
mulţi ani de studii şi experimentări a enunţat Principiul de Similitudine în felul următor:
„Bolile se vindecă cu medicamente care provoacă la un individ sănătos simptoamele
respectivei boli”.
Acest principiu poate fi explicat astfel:
1. Toate substanţele active provoacă la un individ sănătos un ansamblu de
simptoame care caracterizează substanţa.
2. Orice individ bolnav prezintă o simptomatologie caracteristică acelei boli.
3. Vindecarea, adică suprimarea tuturor simptoamelor, va fi obţinută
administrând bolnavului substanţa care a provocat la individul sănătos
aceleaşi simptome.
 Doza infinitezimală

Această substanţă va fi administrată

în doze foarte mici
sau în doze infinitezimale

Într-adevăr, în doze ponderale puternice, substanţa care la omul sănătos provoacă

aceeaşi simptomatologie ca şi a omului bolnav, nu va putea decât să conducă la o agravare a
bolii.
Hahnemann a folosit la început doze slabe, încă apropiate de dozele ponderale, în
continuare a descoperit acţiunea dozei infinitezimale, obţinută prin diluări succesive a
substanţei de bază, şi deci lipsită de toate efectele nedorite.

Materia medica
Modul de examinare a oricărei substanţe a fost stabilit în felul următor de Hahnemann:
se administrează la un anumit număr de subiecţi, consideraţi sănătoşi, o anumită cantitate de
substanţă.
Această substanţă, după zile sau săptămâni de experimentare, va provoca acestor
subiecţi un oarecare număr de simptoame care vor fi notate pe parcurs.
Simptoamele comune a diverşilor subiecţi vor fi apoi reunite, ordonate şi „evidenţiate”
(unele simptoame banale vor avea mai puţină valoare decât celelalte mai caracteristice).
Această colecţie de simptoame a fost definită PATOGENIA substanţei supusă examinării.
Ansamblul patogeniilor unui număr foarte mare de substanţe constituie MATERIA
MEDICA HOMEOPATICĂ.
Cunoaşterea materiei medicale permite medicului să compare simptoamele acuzate de
bolnav cu cele descrise în patogenie şi de a decide apoi dacă este cazul să folosească acel
medicament.
Simptoamele vor putea fi astfel suprapuse pe cadrul patologic, despre care medicul va
putea să-i spună bolnavului său că este „Natrum Muriaticum” sau un „Ignatia” etc.
Această cercetare, bazată pe examenul clinic al bolnavului şi pe răspunsurile date de
acesta, este de cele mai multe ori lungă şi delicată.
Pe timpul vizitei, medicul se va putea hotărî să verifice, pe bază de teste, dacă
simptoamele bolnavului corespund cu cele ale medicamentului ales, ale cărui caracteristici
(agravare sau ameliorare cu căldura, cu umiditatea, la o anumită oră din zi, dorinţă sau
repulsie pentru unele alimente etc.) vor putea fi de mare importanţă pentru alegerea
medicamentului.
Într-adevăr, faţă de cele ce s-au spus mai sus, nu întotdeauna un anumit medicament
corespunde unei anumite boli şi două persoane afectate de aceeaşi boală, tusa convulsivă de
exemplu, nu vor prezenta întotdeauna aceleaşi simptoame.

Desigur vor tuşi amîndoi cu acelaşi ton caracteristic, dar multe dintre simptoame
diferă: prezenţa sau absenţa senzaţiei de sufocare, prezenţa sau absenţa vomei, unuia i se
agravează boala în timpul zilei iar celuilalt în timpul nopţii ... iar medicamentele prescrise nu
vor fi în aces caz aceleaşi.
 Diferenţele între Medicina Alopatică şi Medicina Homeopatică

Alopatia este o metodă terapeutică care, pentru a vindeca o boală, foloseşte substanţe
care produc efecte contrare faţă de natura bolii respective. De exemplu, cine are febră
foloseşte un febrifug pentru a face sa-i treacă febra. Medicamentul alopatic este îndreptat
către cauza şi către efectele bolii, acţionează ca atare şi necesită aşadar doze măsurabile,
ponderale.
Medicamentul homeopatic, dimpotrivă, modifică terenul bolnavului, pune aşadar
bolnavul în condiţii de vindecare, deoarece stimulează apărarea naturală a organismului
împotriva agentului răspunzător de boală.
Modul de a acţiona al medicamentului homeopatic este comparabil cu cel al
catalizatorilor, substanţe a căror prezenţă în doze infinitezimale este esenţială pentru
producerea multor reacţii chimice. Tocmai de aceea, folosirea medicamentului alopatic este de
neînlocuit (însuşi Hahnemann este de acord) atunci când organismul nu mai este în măsură să
reacţioneze la stimulul medicamentului homeopatic.
Medicamentul alopatic şi medicamentul homeopatic se diferenţiază prin modul de a
acţiona, dar nu sunt în antiteză. Studii recente au demonstrat că cele două metode terapeutice
pot să se completeze reciproc, iar medicul homeopat va putea asocia, atunci când va considera
necesar pentru vindecarea pacientului său, un tratament alopatic cu un tratament homeopatic.
 Medicamentul homeopatic

Substanţele de bază
Sunt numeroase şi aparţin regnului vegetal, mineral şi animal.
Homeopatia nu este medicina plantelor medicinale, chiar dacă materiile prime de
origine vegetală constituie baza multor medicamente.
Se folosesc într-adevăr şi substanţe care aparţin regnului mineral, regnului animal
(albina şi veninul său, furnica roşie, veninuri de la unii şerpi etc.) derivate de organe, produse
de origine biologică (bioterapice, nosodice). Toate aceste diverse substanţe suferă un anumit
număr de tratamente înainte de a deveni medicamente homeopatice propriu-zise.
Diluarea
A dilua din punct de vedere homeopatic o substanţă înseamnă a o aduce, prin
diminuarea succesivă a concentraţiei, la o concentraţie la care nu vom mai avea nici un efect
toxic nedorit, ci numai răspunsul homeopatic dorit.
Diluţiile centezimale
O parte din tinctura mamă (sau o parte din substanţa solidă de bază) se adaugă la 99
părţi dintr-o substanţă inertă (respectiv fără nici o acţiune terapeutică); această substanţă inertă
sau excipient este un amestec de alcool etilic şi de apă în cazul diluţiilor lichide, sau de
lactoză în cazul diluţiilor solide (sau triturate).
Se amestecă cu grijă prin izbire (cel puţin de 100 ori) în cazul diluţiilor lichide, pentru
triturări în mojar în cazul diluţiilor solide; această operaţiune se numeşte dinamizare şi este
indispensabilă pentru a potenţa activitatea medicamentului homeopatic.
Se obţine astfel prima diluţie centezimală hahnemanniană 1CH.
O parte din această diluţie 1CH amestecată, în aceleaşi condiţii ca şi prima, cu 99 părţi
de excipient va forma a doua centezimală hahnemanniană (sau 2CH) etc.
Diluţiile zecimale
Amestecând în aceeaşi manieră o parte din substanţa de bază cu 9 părţi de excipient,
se obţine prima zecimală hahnemanniană (1DH sau 1X sau 1D) şi aşa mai departe.
Diluţiile Korsakoviene
Au fost puse la punct de Korsakov pentru a obţine rapid şi uşor mai multe diluţii
succesive. Procedeul prevede utilizarea unui flacon de sticlă de 15 ml cu dop din material
inert în care se introduc 5 ml de Tinctură Mamă, apoi se amestecă prin izbire (de cel puţin 100
ori), după care flaconul se goleşte până la ultima picătură prin aspiraţie şi răsturnarea
flaconului respectiv. În acest flacon se introduc 5 ml de apă distilată, adică o cantitate care
reprezintă de circa 99 ori volumul Tincturii Mame de plecare care a rămas aderentă la pereţii
flaconului.
Se amestecă prin izbire (de cel puţin 100 ori) şi se obţine astfel prima diluare
Korsakoviană sau 1K.
Flaconul este din nou golit până la ultima picătură, apoi se introduc 5 ml de apă
distilată, se dinamizează din nou şi se obţine în acest mod a doua diluţie Korsakoviană sau
2K.
Se fac atâtea operaţii analoge până se obţine diluţia dorită.

De ce se folosesc diferite diluţii ale unui aceluiaşi medicament?

 Cu cât mai mare este posibilitatea de suprapunere între cele două simptoame bolnav-
medicament, cu atât mai mult medicamentul va putea fi prescris în doze înalte (diluţii).
Nu este în orice caz corect să se spună că la diferite soluţii corespund forţe diferite;
diluţia 15CH nu este mai puternică decât 4CH, dar corespunde la un caz sensibil diferit.

Formele farmaceutice
Diluţiile menţionate anterior servesc pentru a prepara, urmând metodele oficiale ale
farmacopeii fraceze sau germane, diverse forme farmaceutice.
Unele sunt comune cu tratamentele alopatice: de exemplu comprimatele, picăturile,
supozitoarele, fiolele, pomezile, unguentele, linimentele etc.
Altele sunt forme farmaceutice destinate exclusiv tratamentelor homeopatice.

Granulele în tuburi
Sunt tuburi care conţin 110 granule, mici sfere de zaharoză şi lactoză impregnate cu
substanţa diluată al cărei nume este inscripţionat pe tub.

Globulele în doză unică

Sunt tuburi mai mici care conţin un gram de multe sfere de lactoză sau zaharoză
impregnate cu substanţa diluată al cărei nume este inscripţionat pe tub.

În lipsa unor indicaţii medicale precise

Granulele: vor fi numărate, puse în dopul dozator şi evitând să le atingeţi cu degetele,

se vor lăsa să se dizolve lent sub limbă.
Globulele: întregul conţinut al tubului se va lăsa să se dizolve sub limbă, în acelaşi fel
cu granulele.
Picăturile: vor fi numărate şi de cele mai multe ori diluate în puţină apă naturală, apoi
ţinute în gură timp de câteva secunde.
Substanţele triturate: cantitatea de pulbere prescrisă va fi luată din flacon cu o măsură
specială şi pusă direct în gură, sau dizolvată în puţină apă minerală naturală.
Microgranulele: cantitatea prescrisă va fi luată din flacon cu o măsură adecvată şi
pusă direct în gură, sau dizolvată în puţină apă minerală naturală.
În timp ce vă trataţi prin homeopatie este recomandabil să se evite folosirea de esenţe,
camfor şi arome puternice, precum şi un consum exagerat de cafea şi tutun. Evitaţi de
asemenea menta sub orice formă (pastile, apă de gură, pastă de dinţi cu mentol).
Folosiţi de preferinţă o pastă de dinţi recomandată pentru uz homeopatic.
Fără sfatul medicului dumneavoastră nu luaţi alte medicamente, nici homeopatice şi
nici alopatice.

AGRAVAREA HOMEOPATICĂ

Se poate întâmpla, mai ales pe durata primelor zile de tratament homeopatic, ca unele
dintre simptoamele dumneavoastră să se agraveze: să ştiţi că această agravare este de obicei
scurtă; în cazul în care persistă, înştiinţaţi-l pe medicul dumneavoastră, care se va gândi
asupra schimbării tratamentului sau posologiei.
 PĂSTRAREA MEDICAMENTELOR

Medicamentele homeopatice, pentru a-si menţine nealterată activitatea lor, trebuie să

fie păstrate în condiţii normale de temperatură şi umiditate, departe de surse electromagnetice,
de surse directe de lumină şi de substanţe puternic mirositoare (de exemplu camfor, uleiuri
esenţiale, eter, amoniac).

Scurtă introducere în medicina homeopatică

Homeopatia, din cuvintele greceşti „homoios” = similar, şi „pathos” = suferinţă,

durere, se naşte ca terapie medicală mulţumită genialei intuiţii a lui Dr. Friedric Samuel
Hahnemann (1755 – 1843), un medic saxon care îşi avea cabinetul de lucru în Lipsia.
Termenul Homeopatie a fost creat de către acelaşi Hahnemann, şi este menţionat
pentru prima oară în 1820 în cartea sa „Organolul artei de a vindeca”.
Principiul pe care se bazează terapia dezvoltată de către Hahnemann constă în faptul
că aceeaşi substanţă poate să prezinte, în funcţie de doză, un efect reversibil care variază de la
toxic la curativ.
Acest principiu, cunoscut apoi cu numele de „principiul Similitudinii”, a mai fost de
fapt enunţat şi în antichitate, mai întâi de către Hippocrate (460 – 361 î.Hr.) şi apoi de către
Paracelsus (1493 – 1541).
Hahnemann, medic laureat al Universităţii din Lipsia, a ajuns la descoperirea unei noi
metode de a trata bolnavii, ca urmare a descoperirilor întâmplătoare şi fortuite. După ce a
profesat arta medicală după canoanele epocii, nesimţindu-se în sintonie cu aceste practici, el
s-a hotărât foarte repede să întrerupă activitatea medicală şi să se dedice traducerii textelor
ştiinţifice.
Tocmai ca urmare a unei traduceri din limba engleză a uni text: „Materia Medica” a lui
Cullen, echivalent al unui tratat al nostru de farmacologie, s-a întâmplat că el a observat un
paradox care l-a condus la ideaţia ulterioară a medicinei homeopatice.
De fapt, în capitolul dedicat „chininei”, se raporta cum că culegătorii de scoarţă de
china, din care se extrage chinina, se îmbolnăveau des, prezentând febra intermitenta,
simptom tipic al bolnavilor de malarie.
Întrucât chinina era remediul de elecţie pentru tratamentul malariei, în mod evident
aceasta reprezenta un fapt paradoxal.
Din acest motiv, îndemnat de curiozitate, el s-a hotărât să experimenteze pe el însuşi
această substanţă, pentru a-i verifica acţiunea.
Spre marea lui surprindere, el a observat că scoarţa de china, administrată în doze
mari, provoacă simptomatologia tipică bolnavilor de malarie, cu febra intermitenta, şi că
aceeaşi scoarţă de china deconcentrată, traversând diluţiile în progresie geometrică (1 : 10 sau
1 : 100), cu lactoză, până când ajungea să aibă concentraţiile cele mai joase, era în măsură să
facă să dispară aceeaşi simptomatologie.
Repetând experienţa cu alte substanţe, el avu numeroase confirmări ale acestei acţiuni
de reversibilitate a acţiunii, variind de la toxic la curativ, şi ajunse astfel la formularea
principiului similitudinii care se află la baza medicinei homeopatice.

„Simila similibus curentur”

În practică el a observat că, cu cât mai mult se dilua o substanţă în măsură să producă
la o persoană sănătoasă, în doze ponderale, o anumită simptomatologie, cu atât mai mult
această aceeaşi substanţă îşi creştea propria acţiune terapeutică; aceste experimente au fost
numite „patogeneză”.

Unele substanţe experimentate fiind foarte toxice, chiar la concentraţii joase, pentru a
le reduce efectele toxice secundare el a fost nevoit să efectueze o serie de deconcentrări (sau
diluări) succesive şi, neavând la dispoziţie nici un mijloc de analiză chimică instrumentală,
pentru a avea siguranţă în privinţa deconcentraţiei pe care o obţinea în mod întâmplător, şi în
privinţa reproductibilităţii remediilor astfel preparate, el a stabilit definiţia metodei de
preparare a remediilor lui.
Această metodă prevedea deconcentrările (diluările succesive ale substanţei de bază
într-un solvent hidro-alcoolic pentru substanţe solubile şi în lactoză pentru substanţele
insolubile).
Un alt aspect fundamental pentru principiul hahnemannian, pentru a fi activ din punct
de vedere terapeutic, este necesitatea de a produce o serie de agitări şi scuturări între o diluţie
şi alta.
Tipul de diluare pus la punct de Hahnemann astfel încât să fie practic ca şi procedură a
fost stabilit ca deconcentrări 1/10 şi 1/100, intercalate de o „agitare” specifică, realizată de
scuturări ritmice, pe care Hahnemann le-a numit „Dinamizări”, el considerând că aceste
agitări încărcau energetic medicamentul.
Numărul diluărilor era cuprins în general între 1 şi 30.
Aceste diluţii au fost numite de tip infinitezimal, întrucât ele purtau concentraţia
iniţială la valori foarte scăzute.
De fapt, astăzi ştim că, deja după ce am efectuat de 9 ori o diluţie 1 la 100 a unei
aceeaşi substanţe, nu mai avem siguranţa că vom găsi nici măcar o moleculă din substaţa
iniţială, întrucât este depăţit numărul lui Avogadro*.
Amintindu-ne că în epoca lui Hahnemann nu se cunoştea nimic despre chimia fizică,
şi cu atât mai puţin despre structura materiei, ipoteza sa (care prevede o agitare a soluţiei
diluate pentru a-i creşte eficacitatea) poate fi acceptată fără îndoială. Chiar şi faptul că a
codificat un număr fix de scuturări (100) între o diluţie şi alta, garantează, dacă nu altceva,
măcar o perfectă omogenitate a soluţiei.
Faptul că în medicina homeopatică se afirma că efectul terapeutic scade invers
proporţional cu doza, a dat peste cap toate canoanele clasice ale farmacologiei epocii, unde
modelul de bază experimental aşeza în relaţie progresivă efectul cu doza.
Această revoluţie conceptuală provoacă primele discuţii asupra validităţii medicinei
homeopatice.

*
Numărul lui Avogardo exprimă numărul de atomi sau molecule prezente respectiv într-un atom-gram sau într-o
gram-moleculă, în chimie el reprezimtă unitatea „molară” şi are valoarea de 6,023 x 1023.
 În ciuda atacurilor primite, asupra bazei conceptului, a diluţiei infinitezimale şi a
dinamizării, terapia homeopatică a început să se dezvolte şi mulţumită numeroaselor succese
terapeutice obţinute mai ales acolo unde terapia medicală normală dădea greş.

Modele farmacologice clasice (relaţie directă)

- efectul în funcţie de doză -

Efect
Modele homeopatice
(relaţie indirectă a efecului în funcţie de doză)
- patogeneză hahnemanniană -

Efect

Hahnemann a publicat primele sale studii asupra Homeopatiei în 1796, şi mai apoi în
1810 (la vârsta de 55 de ani) a publicat opera de bază după care se va dezvolta întreaga
medicină homeopatică: Organonul artei vindecării.

Faima lui Hahnemann curând trecu graniţele regiunii, şi discipolii săi şi cei care îl
apreciau se înmulţiră între timp.
În 1835, murindu-i prima soţie, el se recăsători cu o femeie de treizeci de ani din
Franţa, care l-a convins să se mute la Paris, unde el a murit la vârsta de 88 de ani.
 RĂSPÂNDIREA HOMEOPATIEI

Hahnemann a avut numeroşi discipoli şi persoane care îl apreciau, printre care Jahr,
Von Boenninghausen, Griesselich, Hering (căruia i se datorează introducerea Homeopatiei în
Statele Unite), F.H.Quinn (care a dezvoltat Homeopatia în Marea Britanie), Guidi (care a
dezvoltat-o în Franţa) şi Necker (medic al armatei austriece care ocupa Napoli).
În 20 de ani terapia homeopatică a avut uneori soarta de partea ei, iar alteori nu, însă
ea s-a dezvoltat cu atât mai mult în numeroase ţări. În prezent medicamentele homeopatice
sunt prezente în:

EUROPA ASIA AFRICA

Franţa, Germania India Tunisia

Belgia, Olanda Pakistan Algeria
Anglia, Suedia Israel Maroc
Elveţia, Norvegia Kenya
Spania, Portugalia Africa de Sud
România, Grecia Togo
Rusia, Polonia Ghana
Cehia, Slovacia Coasta de Fildeş
Ungaria

AMERICA DE NORD AMERICA DE SUD AUSTRALIA

Statele Unite ale Americii Argentina Australia

Canada Brazilia Noua Zeelandă
Mexic Peru
Columbia

Unele naţiuni au reglementat cu legi şi farmacopee producţia şi comercializarea

produselor homeopatice.
 Capitolul 1

MEDICAMENTELE HOMEOPATICE

Materialele de bază
(Materiile prime homeopatice)

Materiile prime utilizate în homeopatie derivă, în afară de cele trei regnuri naturale
(vegetal, mineral şi animal), şi din compuşi chimici de sinteză, şi din material microbiologic.

 Materiile prime de origine vegetală

Sunt în general obţinute din plante în stare proaspătă (în foarte rare excepţii din plante
uscate), recoltate din habitatul lor natural.
Se utilizează de obicei:
- plante integre, în perioada înfloririi;
- frunzele, după dezvoltarea lor completă;
- florile, imediat înainte de deschiderea completă;
- tulpinile, după dezvoltare şi înainte de înflorire;
- coaja speciilor răşinoase, în momentul ascensiunii limfei;
- coaja altor specii, la plantele tinere în momentul ascensiunii limfei;
- lemnul speciilor tinere în momentul ascensiunii limfei;
- rădăcinile plantelor anuale şi bianuale, la sfârşitul perioadei vegetative;
- cele ale plantelor tinere, înainte de a se forma lemnul;
- fructele şi seminţele, la maturitate;
- mugurii, imediat înainte de germinare;
- germenii, imediat după încolţirea lor.

 Materiile prime de origine animală

Sunt obţinute din animale în stare sănătoasă. Se utilizează:
- animalele întregi;
- părţi sau organele lor;
- secreţiile lor.

 Materiile prime de origine minerală şi chimică

Sunt folosite substanţe ca:
a) Produse chimice bine definite (metale, compuşi în stare de maximă
puritate). Ex.: aur, argint, mercur, carbonat de calciu etc.
b) Produşi şi complecşi de origine minerală. Ex.: sare marină, calcarea
carbonica ostrearum (cochilie de scoică) etc.
c) Amestecuri originale. Ex.: Hepar sulphur (amestec inventat de Hahnemann
constituit din părţi egale de Calcarea carbonica ostrearum şi flori de sulf,
 obţinute după încălzirea la căldură roşie), Causticum (amestec de var stins
cu sulfat hidratat de potasiu).

 Materii prime de origine microbiologică (remedii bioterapice)

Sunt constituite din:
- culturi de tulpini microbiene pure (ex: staphylococcinum);
- secreţii patologice (ex: morbillinum).
Este de la sine înţeles că aceste preparate sunt eliberate de către institute specializate,
care le garantează caracterul inofensiv.

Vehicole şi suporturi inerte

Vehicolele sunt produşi utilizaţi pentru prepararea unor materiale de bază homeopatice
şi diluţii. Ele pot să fie lichide (apă, alcool etilic, glicerină) sau solide (lactoză, zaharoză,
sucroză etc.). Prin definiţie ele sunt numite inerte în comparaţie cu materialul de bază (materia
primă homeopatică) pe care îl cuprind.

Tulpinile homeopatice (suşele) (souches)

„Tulpina homeopatică” (trunchiul, substanţa de bază, baza homeopatică) este

materialul (substanţa, produsul sau compoziţia) care serveşte ca punct de plecare pentru
diluţii.
Tulpinile sunt constituite în general:
Pentru materiile prime de origine vegetală:
- din tinctura mamă;
- din maceratul gliceric.
Pentru materiile prime de origine animală:
- din tinctura mamă;
- din exact acelaşi material (secreţii animale, pulberi, extracte sau liofilizate de
organe);
- din produse de origine biologică nedefinite din punct de vedere chimic (secreţii,
excreţii patologice şi unele produse de origine microbiană). Aceste produse vor fi
desemnate în general cu numele de „Tulpini pentru bioterapice”.
Pentru produsele chimice:
- din exact acelaşi produs.

Tinctura-Mamă
Tincturile mamă (TM) sunt preparate lichide care rezultă din extracţia cu alcool a
materiei prime de origine vegetală sau animală.
Prepararea (metoda după Farmacopeea Oficială Franceză)
 Prepararea TM se efectuează în recipiente din materiale închise (oţel inoxidabil sau
sticlă).

 Tincturile mamă de origine vegetală (de 10%)

Sunt obţinute prin macerarea în alcool cu titru corespunzător a plantelor sau a părţilor
de plante proaspete sau, în mod excepţional uscate.
Greutatea TM obţinute trebuie să fie egală cu de 10 ori greutatea plantei uscate (10%)
care a fost tratată. Se lasă la macerat pentru cel puţin trei săptămâni, agitând din când în când;
se lasă să se decanteze şi se stoarce reziduul cu o presiune de circa 107 Pascal. Se reunesc
lichidele obţinute, se lasă în repaus pentru 48 de ore şi se filtrează.
Pentru tincturile mamă ale căror conţinut în principiul activ trebuie precizat, vor fi
efectuate, dacă este necesar, ajustări cu adaos de alcool cu titru identic cu cel al preparatului.
După F.O.Franceză singura excepţie este TM a CALENDULA OFFICINALIS care
este de 5%.

 Tincturile mamă de origine animală (de 5%)

Tincturile mamă de origine animală sunt obţinute prin macerarea în alcool, de titru
corespunzător, a animalelor întregi sau a părţilor de animale, în aceea cantitate care să
determine un raport constant (1:20) între cantitatea de material utilizată şi tinctura mamă
finală. Se lasă la mecrat pentru cel puţin trei săptămâni, se filtrează şi se lasă să se decanteze
pentru 48 de ore. Se filtrează din nou.

Conservare şi termen de valabilitate

În recipiente bine închise, ferite de lumină.

Tincturile mamă trebuiesc utilizate în decurs de 5 ani de la preparare, excepţie făcând
cazurile în care este prevăzută o perioadă de valabilitate mai scurtă.

Maceratele glicerice sau Gemoderivatele (MG)

Maceratele glicerice sunt preparate lichide care rezultă din extracţia anumitor materii
prime de origine vegetală (muguri, germeni, mai rar rădăcini tinere, seminţe sau coji) cu un
amestec constituit din alcool cu titru corespunzător şi glicerină, luate în părţi egale.
Ele sunt desemnate de abrevierea MG şi sunt folosite în unica diluţie a primei
decimale (1DH), cu excepţia Viscum Album (1CH).

Prepararea

Prepararea MG este efectuată în recipiente din oţel inoxidabil sau sticlă, introducând
planta în stare proaspătă în recipientul ce conţine un amestec de alcool şi glicerină, în acea
cantitate care să determine un raport constant de 1:20 între cantitatea echivalentă a
materialului uscat şi maceratul gliceric obţinut.
Se decantează şi se comprimă reziduul cu o presiune de circa 107 Pascal.
 După ce s-au reunit lichidele obţinute, se lasă în repaus pentru 48 de ore şi se
filtrează.

Conservare şi perioadă de valabilitate:

În recipiente bine închise, ferite de lumină.

Trebuiesc folosite în maxim 5 ani de la data preparării.

Diluţiile homeopatice

Sunt diversele proceduri folosite pentru a deconcentra substanţa de bază homeopatică,

după metodologia şi tipul de deconcentrare luând nume diferite; pe toate produsele
homeopatice, alături de nume şi de gradul de diluţie, apare simbolul relativ al tipului metodei
de diluţie folosite.

a) Diluţiile după metoda hahnemanniană

Deconcentrarea unei tulpini homeopatice, efectuată după metoda „hahnemanniană”

este realizată prin intermediul operaţiilor succesive de diluare a acesteia într-un vehicol
determinat, în raport de 1/10 (decimale) sau 1/100 (centezimale). Numărul de operaţii astfel
efectuate defineşte gradul diluţiei.
Deconcentrarea conduce la obţinerea preparatelor lichide (diluţii, mai exact spus) sau
solide (trituraţii).
Pentru a defini astfel de preparate sunt utilizate următoarele abrevieri, precedate de un
număr corespunzător gradului de diluţie:
 D, DH, X sau XH pentru diluţiile sau trituraţiile decimale;
 C sau CH pentru diluţiile sau trituraţiile centezimale.

 Diluţiile lichide (centezimale)

Vehicolul folosit este alcoolul de 70% (V/V). În unele cazuri, pentru prima diluţie
obţinută plecând de la un material de bază solid, de la o trituraţie, sau pentru ultima diluţie,
pot fi utilizate alte vehicole cum ar fi: apa, o soluţie în părţi egale de apă şi alcool de 60%
(V/V), alcoolul pur.

Prepararea diluţiilor va fi efectuată în următorul mod:

Se pregăteşte o serie de flacoane de sticlă şi de dopuri din materiale inerte, spălate şi

uscate bine, în cantitate corespunzătoare gradului de diluţie dorit.
Se introduc în primul flacon 99 părţi, în volum, de vehicol şi se adaugă o parte, în
masă (gr.) de substanţă de bază homeopatică. Se agită apoi puternic flaconul de cel puţin 100
de ori (Dinamizare).
Diluţia astfel obţinută este prima centezimală (1 CH).
Operând în acelaşi mod se adaugă, într-un al doilea flacon, o parte în volum din
această primă diluţie în cele 99 părţi prevăzute de vehicol. Se va obţine astfel a doua
centezimală (2 CH).
Se procedează în mod analog, până când se ajunge la gradul de diluţie prevăzut.
  Diluţiile solide (triturări)

Într-un mojar se pulverizează fin o parte în masă din substanţa de bază homeopatică
solidă. Se triturează, pentru mult timp şi cu grijă, cu o porţie mică de lactoză. Se adaugă
lactoză în proporţii mici până când se folosesc 99 părţi în masă. Trituraţia obţinută este prima
centezimală (1 CH).
Operând în mod analog cu o parte în masă din această trituraţie, se obţine a doua
trituraţie centezimală (2 CH).
Se procedează în mod analog până când se ajunge la trituraţia de gradul dorit.
În fiecare caz este posibil să se treacă în mediu lichid după a treia trituraţie
centezimală (3 CH).

 Diluţii lichide şi solide (trituraţii) decimale

Se operează în aceeaşi manieră ca şi pentru centezimale, însă după seria decimală.

Şi în acest caz este posibil să se treacă în mediu lichid după a şaptea trituraţie decimală
(7 DH).

Caracteristici ale diluţiilor Hahnemanniene

Avantaje: Sunt tehnicile cele mai ortodoxe şi cele mai puţin experimentate, fiind
propuse de acelaşi Hahnemann.
Permit prepararea diluţiilor precise şi crescătoare în mod liniar.
Fiecare flacon conţine o diluţie homeopatică pură, adică la puterea univocă, şi nu
„contaminată” de alte puteri. Aproape întreaga literatură se referă la acest tip de diluţii.
Limite: nu permit prepararea altor puteri homeopatice, ţinând cont de timpul necesar
pentru prepararea lor şi de cantitatea crescută de recipient şi de alcool care sunt necesare.

b) Diluţiile Korsakoviene (sau metoda flaconului unic)

Diluţia unei tulpini homeopatice efectuată după metoda „korsakoviană” este realizată
cu operaţii succesive într-un vehicol lichid (apă), operând într-un flacon unic. Numărul de
operaţii efectuate defineşte gradul diluţiei.
Prin această metodă se obţin preparate lichide numite diluţii korsakoviene. Ele sunt
desemnate cu prescurtarea K, precedată de un număr care corespunde gradului de diluţie.

Modalitate de operare

Se ia un flacon de sticlă de 15 ml, cu închizătoare de material inert, spălat cu apă şi

uscat în etuvă. Se introduc în acest flacon 5 mililitri de tinctură mamă. Se agită de cel puţin
100 de ori, apoi se goleşte flaconul până la ultima picătură prin aspirare sau întoarcere cu
capul în jos.
Se introduc în flacon 5 mililitri de apă distilată (această cantitate reprezintă de circa 99
de ori volumul de tinctură mamă iniţială rămasă fixată pe pereţii flaconului). Se agită de cel
puţin 100 de ori.
Diluţia obţinută este prima diluţie korsakoviană.
Se goleşte din nou flaconul până la ultima picătură prin aspirare sau întoarcere cu
capul în jos. Se introduc în flacon 5 mililitri de apă distilată, şi se agită de cel puţin 100 de ori.
Diluţia obţinută este a doua diluţie korsakoviană (2 K).
 Se operează în acelaşi mod până la obţinerea diluţiei de gradul dorit.
Pentru materiile de bază homeopatice insolubile în apă sau alcool, se efectuează trei
triturări succesive în lactoză, apoi se trece în mediu lichid şi se operează aşa cum a fost
descris mai sus.

Avantaje: Se permite prepararea puterilor înalte homeopatice mulţumită uşoarei

automatizări a operaţiei de diluare prevăzută de această metodă.
Chiar şi utilizarea de materiale şi de solvenţi este în mod special redusă şi practic
deloc costisitoare (apă distilată).

Limite: Dat fiind faptul că se foloseşte un singur flacon, nu este posibilă prepararea
unei puteri unice, în fiecare diluţie fiind prezentă energia tuturor diluţiilor care au precedat-o.
Aproximaţia cu care se desfăşoară diluarea, împreună cu subiectivitatea metodei,
depinde mult de tipul, de forma, de timpul şi de modalitatea golirii flaconului.
Chiar şi întrebuinţarea apei distilate ca înlocuitor al alcoolului face ca pentru aceste
diluţii să nu fie posibil în nici un fel să se elaboreze o scală de comparaţie cu cele
hahnemanniene.

c) Doluţiile cinzeci-milezimale (LM)

Acest mod de deconcentrare a materiilor de bază homeopatice a fost descris de

Hahnemann în a VI-a ediţie a Organonului, şi aşadar a fost enumerat printre metodele de
diluţie „hahnemanniene”.
Pentru prepararea acestor diluţii vor fi utilizate 500 de globule de zahăr, în greutate
totală de 2,5 grame.
Aceste 500 globule sunt impregnate cu o picătură din diluţia dorită, astfel că fiecare
globulă conţine 1/500 din picătură. Dacă apoi se dizolvă una dintre aceste globule într-o
picătură de apă, şi aceasta se diluează în 100 picături de alcool pentru diluţia următoare, în
aceasta proporţia între globulă şi solvent devine:

1/500 x 1/100 = 1/50000

Este vorba, în practică, de a executa diluţiile homeopatice nu după scala centezimală

(1/100), ci după o scală cincizeci-milezimală (1/50000), urmărind tehnica descrisă aici.
Diluţiile relative vor fi numite „cincizeci-milezimale” şi vor fi identificate prin
numărul diluţiei obţinute, după următoarea simbolistică:
0/6 LM, 0/12 LM, şi 0/30 LM respectiv, de exemplu, pentru o şesime, o doisprezecime
sau o treizecime cincizeci-milezimală.
Indicaţia „0” care precede gradul de diluţie vrea să simbolizeze caracteristica
particulară a tehnicii cincizeci-milezimale: globula dizolvată într-o picătură de apă!

Modalitate de operare

Se prepară trei trituraţii centezimale succesive, plecând de la 0,05 gr. din substanţa de
diluat, dacă este vorba de un produs solid, sau de la o picătură dacă e vorba de un produs
lichid. Se topeşte 0,05 din această trituraţie 3 CH în 500 picături dintr-o soluţie hidro-
alcoolică (preparată cu o parte alcool de 90% şi patru părţi apă). Se ia o picătură din această
soluţie şi se varsă într-un flacon ce conţine 100 picături de alcool 95% v/v. Se agită de cel
puţin 100 de ori.
 Diluţia obţinută este prima 50 milezimală (01 LM). Cu o picătură din această diluţie se
impregnează 500 de globule care preiau denumirea de 0/1 LM. Pentru a obţine diluţia
următoare se varsă într-un al doilea flacon o picătură de apă şi una dintre cele 500 de globule
de mai sus.
Se obţine, în acest fel, a doua diluţie 50 milezimală (0/2 LM).
Această diluţie serveşte pentru a impregna din nou 500 de globule aşa cum a fost
descris mai înainte.
Se continuă cu aceeaşi serie de operaţii până când se ajunge la diluţia dorită.
Avantaje: Viteza mare de execuţie a acestei metode facilitează în mod incredibil
prepararea celor mai înalte puteri homeopatice, în mod sigur mai înalte decât cele care pot fi
obţinute prin celelalte metode.
Într-o perioadă scurtă de timp pot fi preparate diluţii numite o sută de mii-lezimale
(centomilezimale) (CM) şi milionezimale (MM).
Şi în acest caz, consumul de materiale şi solvenţi este aproape nesemnificativ (apă).
Limite: Diluţia materialelor de la care s-a pornit, mai mult decât la cele korsakoviene,
este imprecisă şi cu totul aproximativă, luând în considerare arbitrarietatea metodei.
Şi în acest caz diluţiile obţinute nu pot să fie câtuşi de puţin raportate la cele
centezimale hahnemanniene sau la cele korsakoviene, nici nu este îngăduit să se redacteze
vreo scală de comparaţie între acestea.

d) Diluţiile în flux continuu

Această metodă poate fi utilizată pentru diluţii foarte înalte, reducându-se cu mult timp
perioada necesară pentru prepararea lor. Se pune diluantul într-un conţinător potrivit de volum
„V”, prevăzut cu un agitator mecanic, în care mai înainte s-a introdus soluţia de
deconcentrare.
Volumul „V” de lichid care intră (apă), iese în aceeaşi cantitate, dintr-un „prea plin”.
În linie de principiu, raportul între volumul total (V) de apă trecut prin aparat, şi
volumul (v) al aceluiaşi aparat, reprezintă gradul de diluţie realizat. Un astfel de grad de
diluţie, spre deosebire de ceea ce s-a văzut la celelalte metode descrise precedent, este indicat
cu un număr simplu, fără nici un alt simbol literal specific.
Evident, această metodă, chiar dacă practic este în totalitate automatizată, furnizează
diluţii care nu pot să fie corelate, în mod sigur, nici cu vele korsakoviene, nici, cu atât mai
puţin, cu cele de tip hahnemannian. Ea îşi găseşte astfel aplicaţii limitate.

DINAMIZAREA

Un medicament homeopatic, după cea mai comună accepţiune, pentru a fi considerat

astfel, trebuie să fie derivat dintr-o substanţă deconcentrată (diluată) şi dinamizată.
Dinamizarea din timpul preparării produsului homeopatic este una dintre cerinţele
fundamentale, întrucât chiar şi acestui procedeu i se atribuie capacitatea de acţiune a aceluiaşi
medicament.
În toate textele de Tehnică Homeopatică se relatează că un medicament homeopatic,
preparat cu diluări succesive ale substanţei de plecare, fără a i se fi efectuat dinamizarea între
o diluţie şi alta, rezultă lipsit de orice eficienţă terapeutică.
Necesitatea de efectuare a dinamizării, aşa cum a fost deja spus, îşi are originea în
acelaşi fondator al homeopatiei, Hahnemann.
 De fapt, constatând că o aceeaşi substanţă putea avea, în funcţie de doză, o acţiune
care varia de la toxic la curativ, pentru a se garanta reproductibilitatea preparatelor sale, el a
codificat metoda diluţiilor succesive alternate de o fază de sucusiuni violente.
Ghidat de faptul cp puterea „curativă” a substanţei creştea treptat, odată cu diminuarea
concentraţiei, Hahnemann a emis ipoteza că, caracteristicile terapeutice ale preparatelor sale
mai erau influenţate şi de numărul şi de forţa scuturătorilor imprimate diferitelor flacoane,
întrucât procedeul de diluare este urmat de o modalitate viguroasă de agitare.
Hahnemann, se citează în diferite texte, în intenţia de a obţine soluţii care se rezulte
diluate cât mai omogen posibil, şi cu acelaşi „conţinut energetic”, a stabilit că erau necesare
cel puţin 100 de scuturături sau agitări ale flaconului între o diluţie şi alta.
Neavând la dispoziţie nici o tehnologie modernă capabilă de a-i furniza acelaşi număr
de scuturături, el hotărî că metoda repetitivă cea mai sigură era aceea de a izbi flaconul de
coperta de piela a Bibliei pe care o ţinea pe biroul său de lucru.
Dezvoltarea acestui concept, datorită unei experimentări directe a aceluiaşi
Hahnemann, a dus la naşterea conceptului de dinamizare.
În definitiv, putem spune că dinamizarea nu este altceva decât un tip de agitare
codificat cu ajutorul numărului de scuturături şi suprafaţa pe care se izbeşte flaconul; cititorii
pot zâmbi la ideea că forţa braţului între primul gest de izbire şi al 100-lea nu este în mod
sigur aceeaşi; însă aşa cum s-a mai spus şi înainte, în lipsa cunoaşterii tehnicilor actuale, este
lăudabilă tentativa lui Hahnemann de a se asigura că are întotdeauna soluţii în mod sigur
omogene.
De altfel, numărul de 100 agitări, sau mai bine zis scuturături, este un număr suficient
de înalt pentru a garanta omogenitatea perfectă a soluţiei rezultate.
De fapt agitarea, scuturarea sau dinamizarea, pentru a folosi terminologia lui
Hahnemann, nu este altceva decât o transformare a energiei din energie mecanică în energie
cinetică; şi în acest caz termenul de „dinamizare” ales de Hahnemann este unul foarte bine
nimerit, întrucât „Dynamos” în limba greacă înseamnă Energie.
Tehnologia actuală permite să avem maşini în stare să asigure flacoanelor de diluţii
homeopatice „dinamizările” perfecte, constante şi reproductibile.

IMPREGNAREA

Impregnarea este un proces necesar pentru a prepara formulele farmaceutice cele mai
des folosite în homeopatie, mai exact granulele, dozele unice, comprimatele şi trituraţiile.
Ea constă în a face să se absoarbă pe un suport neutru (granule, globule, comprimate
sau lactoză pulbere) diluţia homeopatică în funcţie de raporturi.
 1% V/P pentru granule, globule şi pulberea de lactoză
 2% V/P pentru comprimate
Produsele homeopatice astfel preparate împrumută numele substanţei şi acelaşi grad
de diluţie al soluţiei cu care au fost impregnate.
Ex: din diluţia Arnica 5 CH impregnată ci 1% P/V se prepară granulele de Arnica 5
CH.
În particular în ceea ce priveşte impregnarea, unul din punctele importante ale
producţiei homeopatice, se folosesc aparate computerizate care permit impregnaţia corectă şi
uniformă.
La baza normelor de bună fabricaţie farmaceutică, e important să se amintească că nu
este atât de important numărul impregnărilor, ci faptul că pulverizarea soluţiilor homeopatice
pe suportul de lactoză trebuie să aibă loc în modul în care să realizeze, între o pulverizare şi
alta, timpii corecţi necesari unei uscări perfecte.
 De fapt, pentru a permite o absorbţie perfectă, chiar şi în profunzimea granulei sau
globulei de lactoză, a cantităţii de diluţie corespunzătoare (1/10 sau 1/100, în funcţie de
cazuri) s-a demonstrat că pulverizarea trebuie alternată cu faze de uscare.
Folosirea impregnatoarelor electronice este, în aces caz, soluţia cea mai bună pentru a
garanta un proces reproductibil din punct de vedere tehnic şi constant în timp.
 FORMELE FARMACEUTICE HOMEOPATICE

Formele farmaceutice utilizate pentru medicamentele homeopatice sunt în practică

aceleaşi cu cele ale medicamentelor tradiţionale (picături, pomezi, fiole orale, siropuri, ovule,
supozitoare etc.), în plus unele forme caracteristice pentru medicina homeopatică: granulele şi
globulele.
Tincturile-mamă, diluţiile şi trituraţiile sunt utilizate ca atare sau incorporate în
proporţie determinată într-un excipient.
Formele farmaceutice cele mai folosite sunt următoarele:

Picăturile: soluţiile destinate pentru a fi administrate pe cale orală, sub formă de

picături, sunt constituite din una sau mai multe tincturi-mamă, din una sau mai multe diluţii,
sau dintr-un amestec de tincturi-mamă şi diluţii.
Ele sunt preparate utilizând pentru ultima diluţie următoarele vehicole:
- alcool de 60% V/V, pentru prima decimală obţinută plecând de la o timctură-
mamă;
- un amestec de 50 părţi de glicerină, 30 părţi de alcool şi 20 părţi de apă (m/m),
pentru prima decimală obţinută plecând de la un macerat gliceric;
- alcool de 30% V/V, pentru celelalte diluţii.

Fiole: soluţiile destinate pentru a fi dispensate sub formă de fiole pentru administrare
pe cale orală sunt preaparate utilizând ca vehicol pentru ultima diluţie alcoolul de 15% V/V.

Pulberi: pulberile sunt preparate utilizând lactoza, fie pentru trituraţie, fie pentru
impregnare.
Granule şi globule: granulele şi globulele, cu baza de lactoză, sunt preparate prin
impregnare 1% V/P.
Comprimate: comprimatele sunt preparate:
- prin comprimarea trituraţiei corespunzătoare, în cazul substanţelor insolubile;
- prin comprimarea masei impregnate sau prin impregnarea comprimatelor inerte, în
cazul substanţelor solubile, după raportul 2% V/P.
Supozitoare: supozitoarele sunt preparate în general folosind ca excipienţi glucidele
semi-sintetice sau untul de cacao.
Substanţa de bază homeopatică sau diluţia homeopatică preparată în alcool, în general
de 30% V/V, este încorporată în excipient în procent de 12,5% în greutate.
Pomezi: pomezile sunt preparate utilizând în general ca excipient vaselina sau un
amestec de vaselină/lanolină.
Fie substanţa de bază homeopatică, fie diluţia homeopatică, sunt încorporate în
excipient în mod normal în procent de 4% în greutate.
 CAPITOLUL 2

Întrebările cele mai frecvente ale pacienţilor...

...răspunsurile cele mai clarificatoare

Doctore, ce e homeopatia?
Este o terapie care, născută în urmă cu două secole, mulţumită genialei intuiţii a
medicului german Samuel Hahnemann, este mereu mai actuală, deoarece împacă
integralitatea om-boală, şi duce, „în mod firesc”, la restabilirea echilibrului pierdut fără a
provoca efecte colaterale.
 Care învaţă de asemenea o „filosofie de viaţă”, care ajută să se prevină apariţia
a numeroase patologii, şi care, o dată cunoscută, nu poate să nu fie preţuită.
 În care raportul medic-pacient asumă o importanţă fundamentală.
 Care este răspândită în întreaga lume.


Doctore, cel care prescrie produsele homeopatice e un medic?
Homeopatia în aproape întreaga lume este prescrisă doar de către medici licenţiaţi
regulamentar în medicină, care au urmat cursurile speciale de formare.


Doctore, ce tratează homeopatia?
În literatura homeopatică se găseşte faptul că homeopatia poate trata sau cel puţin
poate ameliora foarte multe afecţiuni; în afară de maladiile vârstei pediatrice, şi de
deranjamentele tipice ale gravidităţii, unde e electivă, homeopatia dă rezultate optime în
maladiile considerate adesea „nevindecabile”, cum ar fi astmul, alergiile, hemicrania
(migrena) şi cefaleea, stările de anxietate şi de stress.
Chiar şi în domeniul veterinar homeopatia furnizează rezultate interesante.
Medicul dumneavoastră homeopat vă va informa despre toate posibilităţile pe care
această terapie le oferă.


Doctore, este adecărat că vizita la un medic homeopat este diferită?
Homeopatia consideră de fapt fiecare bolnav diferit de celălalt; astfel se poate
considera o terapie individualizată.
Vizita homeopatică e, fără îndoială, încă un mod pentru a vă cunoaşte mai bine şi vă
ajută nu numai să trataţi anumite patologii, ci mai presus de toate, să le preveniţi pe acelea la
care vo poate predispune constituţia dumneavoastră.


 Doctore, aceasta este o reţetă homeopatică, nu înţeleg nimic!
Reţeta homeopatică prezintă indicaţiile foarte importante care indică numele
medicamentelor (de obicei doar în limba latină), un număr care identifică gradul de diluţie al
medicamentului, şi o siglă (CH, DH, K, LM) pentru tipul de diluţie.
De exemplu, cu cât mai mare este numărul, cu atât mai mare este diluţia
medicamentului.
În orice caz, medicamentele homeopatice nu sunt toxice şi nu produc efecte colaterale,
şi de aceea trebuie să urmăm cu maximă încredere posologia indicată de medicul curant.
În afară de aceasta, deoarece pe medicamentele homeopatice nu sunt trecute posologia
şi indicaţiile terapeutice, este necesar să se păstreze cu grijă reţetele, astfel încât să se poată
reaminti modul de administrare.

CELE ZECE REGULI DE AUR PENTRU REUŞITA

TRATAMENTULUI HOMEOPATIC

Medicamentele homeopatice sunt caracterizate prin faptul că au concentraţii foarte

joase ale pricipiilor active (doze infinitezimale), aşadar trebuie avut grijă în mod special la
alegerea medicamentelor, şi nu atât la modalitatea de administrare şi conservare.

Regula I, II, III (orar şi contraindicaţii)

I. Medicamentele homeopatice cu absorbţie perilinguală (granule,
doze, capsule, fiole şi picături) vor fi luate la distanţă de masă (cel
puţin ½ oră înainte, sau o oră după).
II. Evitaţi substanţele foarte aromate (cafea, tutun, băuturile sau
caramelele din mentă etc.) şi alimentele foarte picante, cel puţin 2 ore
înainte şi 1 oră după administrarea medicamentului.
III. Respectaţi în fiecare caz posologia dată de către medic, ţinând minte
că dacă săriţi peste una sau mai multe administrări la o anumită oră,
în mod normal nu apar probleme dacă sunt incluse într-un arc de cură
ciclică.

Regula IV (desfăşurarea tratamentului şi asocierea dintre homeopatie şi alopatie)

IV. După primele administrări ale medicamentelor homeopatice, uneori
se poate observa o recrudescenţă a simpomatologiei; în general nu
trebuie să îngrijoreze, întrucât o astfel de evoluţie este prevăzută de
către medicina homeopatică (agravarea homeopatică); cu toate
acestea, în cazul în care se observă o prelungire a simptomatologiei,
este cel mai bine să se anunţe medicul.
Cele mai recente cercetări au scos în evidenţă faptul că, în unele
cazuri, terapia homeopatică poate să fie de suport pentru terapia
alopată, fără nuci un fel de contraindicaţii.

Regula V, VI, VII şi VIII (cum să fie administrate medicamentele pe cale orală)
V. Pentru dozarea numărului granulelor utilizaţi dozatorul potrivit,
inclus în componenţa tubului, şi lăsaţi-le să se topească sub limbă.
VI. Vărsaţi sub limbă, corespunzător dozei, globulele conţinute în tub, şi
lăsaţi-le să se topească.
 VII. Pentru capsulele ce conţin globule, deschideţi cu delicateţe,
desfăcând învelişul gelatinos, şi depozitaţi sub limbă conţinutul.
VIII. Pentru picături sau fiole, vărsaţi în puţină apă necarbonatată, agitaţi şi
ţineţi sub limbă pentru cîteva secunde.

Regula IX şi X (cum să fie conservate corect medicamentele)

IX. Toate celelalte forme farmaceutice precum pomezile, supozitoarele şi
ovulele vor fi administrate după modalitatea recomandată de medic.
X. Toate medicamentele homeopatice vor fi conservate la rece, ferite de
lumină, şi nu se vor lăsa la îndemâna copiilor.
 
Scopul iniţial al învăţătorului este de a-l proteja pe elev să „arunce în mare” toată
greutatea psihică ce ar putea îngreuna evoluţia Sinelui. Impulsurile, dorinţele, ambiţiile,
frustările, inhibiţiile nu sunt decât greutăţi ce sunt agăţate de picioare. E vorba, în definitiv, de
a-l face pe elev să înţeleagă cum este el în realitate înăuntrul său, şi apoi să-l facă să accepte
acest Sine autentic care, de obicei, locuieşte sub un „munte”, deasupra unor structuri
construite pentru apărare sau din teamă. Şi în sfârşit, e vorba de a face posibil schimbarea a tot
ceea ce nu vibrează în armonie cu acest Sine autentic.
Orice fiinţă umană este o lume de sine stătătoare. Orice om a ajuns aici şi acum prin
traversarea unor sentimente, dureri, vicisitudini şi învăţăminte. O asemenea sumă a fost cel
puţin trăită printr-o serie de atitudini, reacţii şi ajustări ale acelui întreg personal. Viaţa psihică
a unei fiinţe umane este total diferită de aceea a unei alte fiinţe umane. O învăţătură profundă
şi profitabilă nu poate fi conţinută într-o formulă comună, potrivită pentru toţi. Pentru aceasta,
căile sunt multiple, iar şcolile sunt multe şi diferite, dar la baza a toate stă acel proverb
străvechi „Cunoaşte-te pe tine însuţi”.
Când, în sfârşit, se realizează cunoaşterea Sinelui, aceasta devine un instrument, şi nu
un scop. Se abandonează acest stadiu şi tot ceea ce a permis să se ajungă până aici, pentru a se
trece la un stadiu succesiv, la alte instrumente.
Maestrul e, deci, ghidul indispensabil şi, cu el, care dirijează cu propriile exemple,
formează cu tăcerea sa, iluminează sufletul cu propria strălucire. Maestrul e acela care te
ascultă, apoi te trezeşte la conştiinţa de tine însuţi, îţi indică locuinţele cele mai aproape de
tine. El e un medic care cunoaşte vindecarea pentru fiecare rău, şi multe boli vor fi vindecate
cu venin.
Rolul său esenţial e de a elibera elevul de înlănţuirea materială constituită din
prejudecăţi, pulsiuni, distracţii, concepte tradiţionale de morală, de păcat; inhibiţii şi tot ceea
ce e artificial şi ceea ce vine din partea părinţilor, pentru aceia care nu ajung la auto-
determinarea iluminată. Prezenţa maestrului este importantă: elevul lăsat singur poate să
devieze de la drum datorită ambiţiei, datorită dorinţei de a se ridica pe sine însuşi, datorită
iluziei. Nu vede în el însuşi cauzele propriei scindări; aşa cum un ochi care poate vedea totul
nu se poate vedea pe sine însuşi (dacă se vede într-o oglindă, vede o reflectare a sa). Omul
care vrea să iasă în evidenţă reacţionează în scopul de a-şi câştiga popularitate; şi alţii, în
schimb, acţionează astfel încât să fie respinşi de către lume. Ambii au părerea lor fixă asupra
opiniei oamenilor, şi nu se înalţă deasupra lor. Adevăratul maestru nu se mai îngrijorează de
opinia oamenilor; e indiferent la punctul lor de vedere şi la favoarea lor.
Elevul apoi trebuie să-şi dea seama că, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în
Occident, el „nu alege ci este ales”. Nu poate deci să hotărască prin propria voinţă la ce
maestru să meargă, ci maestrul va fi cel care, după ce a judecat în tăcere, îl va pune la probă
cu mijloace care îi sunt doar lui cunoscute, şi va hotărî „să îl accepte”. Se va naşte atunci o
formă de înţelegere tacită, care nu poate fi aflată în coduri; nu e codificabilă: „legea supunerii
pe care elevul trebuie să o aibă faţă de maestru”. Toată viaţa maestrul va veghea ca o astfel de
supunere să nu devină un refugiu de inhibiţii psihice care îţi găsesc propria exprimare în
căutarea simbolică a unei mame sau a unui tată, a unui stăpân, a unui Dumnezeu. Sau să nu fie
vorba de o supunere oferită în mod incoştient pentru a primi în schimb favoruri, recunoaşteri,
secrete. De fapt persoanele obişnuite se supun legilor pentru a se bucura inconştient de linişte,
şi nu dintr-o percepţie intimă a binelui colectiv. Mulţi se supun ritualurilor religioase nu din
dragoste faţă de Dumnezeu, ci din siguranţa inconştientă de a primi astfel un Paradis. Mulţi şi
multe se roagă astfel ca şi cum s-ar apropia în mod superstiţios de riturile magice.
 Dacă nu e uşor să devenim buni elevi, nu e uşor nici să fim buni maeştri. Un maestru
în schimb trebuie să fie în stare să înţeleagă ceea ce are nevoie elevul. El trebuie, printre
altele, să fi fost ales de către un altul pentru a ajunge în funcţia de a călăuzi alte persoane. Nu
toţi aceia care au intrat pe cale au rechizitele necesare pentru a deveni maestru. Acesta a fost
ales în mod direct de către Graţia Divină pentru a călăuzi oamenii, şi nimeni nu-şi poate alege
din propria voinţă dreptul de a îndeplini această funcţie. Un maestru este valabil dacă
cunoaşte nu numai aspectele şi dificultăţile drumului, ci şi pe cele ale sufletului: substanţa
psihică, adică discipolul pentru care el va fi ghid. Chiar şi atunci când un maestru posedă toate
aceste rechizite, aceasta tot nu e încă suficient, deoarece trebuie să posede şi rechizitele
necesare pentru a dirija acel anume discipol. Nu toţi docenţii pot să fie maeştri ai unui anume
discipol, iar acesta trebuie să caute maestrul care ştie să-şi cucerească propriul său suflet ca şi
o acvilă sau un şoim care plonjează în jos asupra unei păsări.
Jalal Ad Dir Rumi din Mathnawi a scris despre figura maestrului:
„Până când corpul tău fragil nu va avea forţă, fără soarele tău nu avem lumină.
Tu ai devenit flacăra aprinsă şi abajurul, tu eşti călăuza lumii, tu eşti cel care
descâlceşte ghemul de mătase.
Se spune că capătul firului se află în mâna ta, tu împarţi cu generozitate boabele
rozariului inimii.
Observă ceea ce-l priveşte pe un maestru care cunoaşte calea; alege maestrul, pentru
că pe calea ta el este indispensabil.
Maestrul e ca şi vara, iar ceilalţi ca şi lunile de toamnă; şi dacă ceilalţi sunt ca şi
noaptea, maestrul e ca şi luna.
Am dat destinului meu care se naşte numele maestrului, până când acesta a devenit un
bătrân prin adevăr, şi nu prin timp.
E atât de bătrân încât nu are început, şi nu cunoaşte rivali – o asemenea rară comoară.
În realitate vinul cu cât îmbătrâneşte cu atât devine mai puternic; în realitate aurul
vechi este cu atât mai mult preţuit.
Alege un maestru, pentru că fără el călătoria aceasta este presărată cu nenorociri, cu
pericole şi cu spaime.
Fără indicaţii poţi să te pierzi pe drumul pe care l-ai parcurs deja de mai multe ori.
De aceea nu călători singur pe o cale necunoscută, nu îţi distrage mintea de la
călăuză.”

Astăzi a fi învăţător a devenit o meserie, organizată după cea mai plată finalitate, cu un
salariu insuficient. Studiile conduc la un document lipsit de valoare efectivă, pentru care acei
care le urmează nu sunt ei înşişi în măsură de a pretinde că sunt învăţaţi spre binele lor.
Ce putem spune atunci de o societate care venerează o serie de documente
nesemnificative, şi îşi pune propria judecată sau îşi încredinţează propria subzistenţă în
mâinile unei asemenea acumulări de vacuitate?
Noi am susţinut mereu că învăţământul este baza însăşi a identităţii unui individ şi a
unei colectivităţi în acţiunile lor condiţionate. Metoda noastră de învăţământ este în mod
tendenţios emoţională. Noi recuperăm valorile emotive ale elevului, preferându-le celor
culturale. Şi cum se pot descrie emoţiile, traducând corespunzător termenii, şi dând drumul şi
la participarea altor sentimente ale noastre? Nu te poţi îndrăgosti la comandă, nu poţi adormi
la voinţă, pentru că este vorba de lucruri spontane, şi atunci când sunt dorite ele încetează a
mai fi spontane, aşadar de a mai exista. Nu se poate lăsa moştenire cuiva propria cunoaştere a
unei limbi, dacă toţi sunt în măsură, potenţial, de a învăţa o limbă străină, ci trebuie să fie
învăţată personal. În sfera noastră., trebuie să înveţi să simţi despre sine, şi aceasta este ca şi
cunoaşterea: maestrul nu o poate transmite ca şi cum ar fi vorba despre o tablă de ciocolată.
De aceea nu se poate da vina pe istoric, pentru că orice operă didactică sau ştiinţifică nu este
în măsură să transmită emoţiile. Aceasta se poate reuşi prin similitudine, şi de aceea poezia şi
muzica sunt ţinute la mare stimă de către Şcoala noastră. De ce te-ai oprit la şcoala noastră de
gândire? Calea perceptivă sugerează să tragi propriile concluzii din exemple, educând propria
simţire; însă ştiind să preiei şi din informaţiile istorice tot ceea ce poate fi indicativ de a fi
preluat din cultură.
Această povestioară poate fi clarificatoare:
„Un pescar foarte înţelept ducea în barca sa un învăţat. Traversând un lac foarte agitat,
pescarul spune o frază incorectă din punct de vedere gramatical. Învăţatul, un pedant, îl
întreabă: ‚Dar tu nu ai studiat niciodată gramatică?’
‚Niciodată’, răspunde pescarul. ‚Ah’, răspunde pedantul, ‚aşadar ai pierdut jumătate
din viaţa ta.’
La puţin timp după aceasta, pescarul îl întreabă pe învăţat: ‚Şi dumneavoastră aţi
învăţat să înotaţi?’ ‚Nu, niciodată’ răspunse învăţatul.
,A’, răspunse pescarul, ,aşadar v-aţi pierdut întreaga viaţă, pentru că barca este pe cale
să se scufunde!’
Este un lucru să te numeşti maestru, şi alt lucru să fii maestru. Astfel există metode
valide şi sisteme neconsecvente pentru a parcurge drumul maestrului. În rezumat, calea este
reculegerea, apoi tăcerea; apoi descoperirea; apoi desacralizarea. Aceasta este argila, apoi
focul, apoi căldura şi frigul; apoi umbra; apoi soarele! În această ordine de idei maeştrii
operează după două direcţii: propria evoluţie intimă, şi călăuzirea altora de-a lungul cărării;
pentru a obţine acestea ei folosesc în general două modalităţi: practica şi învăţământul
esoteric; cercetarea şi exemplele exoterice. Cercetarea şi exemplele sunt din afară, iar practica
şi învăţământul trebuie să vină dinăuntru.
De fapt, cum se poate descrie într-un manual procedeul corect pentru a ajunge la
crearea unei opere de artă?
Un prost s-a supărat pe asinul său, care nu îl asculta; un înţelept, care îl observă, îi
spune: „Asinul nu va învăţa niciodată limba ta; deci, sau taci, sau învaţă tu limbajul asinului!”

PATOLOGIILE CELE MAI FRECVENTE

În terapia clasică hahnemanniană se folosesc remedii UNICISTE: un remediu dat
acelui teren constituţional care prin alterarea sa a creat o serie de simptome.
Exemplu: o cistită poate fi consecinţa unui granulom apical, adică a unui fapt
septicemic (infecţie în sânge) – rezultă că, evident, cistita nu este o boală, ci este consecinţa
altui tip de tulburare.
Atunci când noi vrem să vindecăm simptomul, şi în acest caz de apropiere de medicina
alopatică, noi folosim terapia homeotoxicologică, adică ceea ce francezii numesc „compuşi”.
Cum cursul se bazează pe terapia hahnemanniană, noi nu ţinem cont de-a lungul lecţiilor de
alte remedii, care fac parte din domeniul homeopatic dar nu corespund voinţei fondatorului
său: Hahnemann.
Alte remedii care se folosesc (în afara celor uniciste) sunt preparate izoterapice
(organoterapuce), homeotoxicologice, moleculare, fitoterapice (aromoterapia, remediile
florale Bach), homeopunctura, homeoacupunctura, homeocromoterapia etc.
 Psiho-neuro-imuno-genetica prenatală a lui
Stromillo

Principiul Psiho-neuro-imuno-geneticii prenatale se bazează pe nucleii energetici.

Aceşti nuclei energetici au un loc al lor în fascii. Principiul care a dus la această descoperire
este următorul: un „TIR” de 5-10 tone este aşezat pe şosea pe patru sau şase cauciucuri cu aer.
Aşadar trebuie să admitem că camionul stă pe nimic, după concepţiile legilor fizice. De fapt,
în cauciucuri se află aer, şi acest aer suportă încărcătura de 5-10 tone.
O altă observaţie este că toate bolile definite ca „hiper” sunt în schimb datorate unui
„hipo”, deoarece în bolile hipertrofice există un deficit de coezionalitate.
Exemplu: o cameră de aer (din cauciuc) nouă, şi o cameră de cauciuc de aceeaşi
dimensiune însă uzată, dacă noi dăm trei atmosfere primei camere de aer nouă, avem o formă
omogenă; aceleaşi trei atmosfere date camerei de aer uzate, vom obţine o cameră de aer mai
mare decât prima, şi deformată (a pierdut coeziunea).
Psihicul este domeniul sufletului (spiritului) şi al minţii; psihicul, voinţa acţionează
asupra nervilor, care sunt de domeniul neurologiei. Nervii, la rândul lor, acţionează asupra
distribuţiei energetice a Nucleilor Energetici – aceştia sunt comandaţi de către voinţa
mentală/voinţa spiritului.
Copilul în uterul matern în primele 2-3 luni de graviditate nu are un sistem nervos
format, deci nu e autonom, şi este influenţat de sistemul nervos al mamei. Acest sistem nervos
al mamei, la rândul său, este influenţat de starea psihică, emotivă a mamei. Copilul are o
emotivitate proprie, care îi permite să înmagazineze stimulii emoţionali ai mamei, pe care îi
primeşte şi îi transmite copilului.
Am învăţat în prima lecţie de homeopatie că nu există în întreaga lume un tratat
ştiinţific care poate învăţa emotivitatea. Ceea ce poate influenţa aceasta e vorbirea, muzica, şi
poezia ca maximă expresie a artei. Prin muzică se modifică starea emoţională a mamei, şi
copilul primeşte unde vibraţionale de bucurie. Chiar şi ritmul muzicii are un defect
determinant asupra creşterii fiziologice a copilului în uterul matern, pentru că organismul
uman este în întregime ritm. Dacă mama are vibraţii disritmice, copilul va primi impulsuri
non-ritmice şi se va crea o dizarmonie chiar şi dintr-un punct de vedere antropometric. De
exemplu: mama, prin intermediul unei gimnastice aerobice, dă impulsuri dinspre interior şi
exterior şi îi transmite copilului această senzaţie de ritm. Aceasta este asociată cu starea de
suflet pe care muzica o trezeşte în mamă.
Autorul acestui principiu se referă la cercetarea sa precedentă, aceea că sufletele sunt
entităţi inteligente şi sensibile la toate mesajele pe care universul le poate transmite, astfel
încât celula poate fi definită ca un microcosmos în macrocosmos.
O dată stabilit că există carenţe la nicel de teren (ne referim la bolile cronice ale
mamei: lues, tbc, diabet etc.), este bine să fie folosite produse homeopatice care să modifice
terenul mamei. Astfel se face profilaxia copilului.
În toate acestea se pot ameliora mai multe condiţii genetice ale copilului prin
vizualizare din partea mamei şi prin produse farmaceutice homeopatice dinamizate ad
personam.
Patologiile sunt de două tipuri:
- hiper-energetice
- hipo-energetice
Şi în alimentaţie e la fel: nu se cunoaşte un aliment care să fie în afara celor două
categorii: există o alimentaţie centripetă şi o alimentaţie centrifugă. Naşterea podalică nu este
altceva decât un exemplu de o carenţă energetică expansională, deoarece copilul nu reuşeşte
să se rotească. Acest fenomen se întâmplă frecvent la femei cărora le este teamă de naştere. În
cazuistica personală a Profesorului Stromillo, în 20 de ani de cercetare, 50 de femei tratate,
femei culte, au avut copii cu sindrom Down. Aceasta s-a întâmplat pentru că intelectualizarea
naşterii absoarbe energia copilului, iar entuziasmul mamei, emotivitatea naşterii este
îndepărtată, şi rezultatele sunt nefaste.
Predispoziţia mentală a mamei determină starea copilului născut.
Naşterea este un eveniment predominant emoţional, şi atunci când se înlătură
emotivitatea se înlătură energia, se înlătură entuziasmul, bucuria, şi predomină raţionamentul
– iar acesta este un aspect nefavorabil.
 EXAMENUL CILINIC AL BOLNAVULUI

Bolnnavul intră în cabinetul de consultaţii, şi primul contact ne dă deja câteva indicaţii

preţioase asupra stării sale generale, asupra totalităţii sale şi chiar asupra bolii sale. Se ia
aminte la culoarea pielii sale, la expresia privirii sale, la culoarea buzelor, a unghiilor
(acrocianoză), la dishidrie (mâini umede).
Scriem apoi o fişă medicală:
- numele
- vârsta
- profesiunea
- greutatea
- numărul copiilor (dacă există).
Apoi îl întrebăm pe bolnav ce îl deranjează în prezent, fără a intra în detalii şi îl
întrebăm despre somnul său (calitatea şi cantitatea), despre apetit (pofta de mâncare), despre
digestie, despre funcţia intestinală (frecvenţă etc.), asupra urinilor (culoare, cantitate/24 h
etc.). Dacă pacientul e femeie, întrebăm dacă menstruaţiile sunt regulate, abundente, cu sau
fără cheaguri. Începem apoi exemenul bolnavului: un examen complet şi sistematic ne dă
detalii majore pe care nu ni le poate da interogatoriul, deoarece e obiectiv şi permite urmărirea
cu exactitate a evoluţiei bolii.
În ceea ce priveşte trecutul sau bolile, ele fie au lăsat urme (şi voi trebuie să le găsiţi)
fie nu au lăsat nici o urmă şi aşadar nu ne interesează pentru problema actuală. Orice mică
alterare pe care examenul vostru o va descoperi va face parte dintr-un „portret” fizio-patologic
al bolnavului dumneavoastră, în care vă reasumaţi opinia dumneavoastră asupra stării sale, şi
care vă va indica tratamentul.
Trebuie să îl vedeţi pe bolnavul dumneavoastră „în mod panoramic”, trecând cu
gândirea dumneavoastră asupra fiecărei dintre funcţiile sale, şi asupra fiecăruia dintre
organele sale, pentru a descoperi disfuncţiile.
Dacă bolnavul dumneavoastră vă aduce radiografii sau examene de laborator, este de
preferinţă să consultaţi aceste materiale după ce examenul şi judecata dumneavoastră au ajuns
la final, ca o confirmare, sau mai puţin, a diagnosticului pe care dumneavoastră l-aţi stabilit.
Instrumentele de care vă serviţi sunt simple:
- un stetoscop biauricular
- un stetoscop monoauricular (din lemn/metal) care amplifică mai puţin timbrul
zgomotelor ascultate
- un tensiometru (sfigmomanometru)
- un ciocan pentru reflexe
- un cronometru
- un centimetru
- urechile dumneavoastră
- mâinile dumneavoastră, şi
- logica dumneavoastră clinică.
Se ia pulsul bolnavului, mai întâi aşezat, şi apoi în picioare. Diferenţa între numărul de
pulsaţii numărate în poziţia şezând şi cele numărate în picioare traduce adaptarea miocardului
la efort. Dacă diferenţa între cele două nu depăşeşte numărul 8, adaptarea miocardului este
perfectă.
Observaţi chiar şi caracterul pulsului: întins (renal), săltător (hipertensiune arteriala –
HTA), rotund (aortic), dur sau comprimabil cu uşurinţă (aortic). Dacă numărul de pulsaţii este
mai mic decât 64, este vorba de un puls hepatic.
 Observaţi mâinile şi vedeţi dacă sunt umede (tulburări urinare sau circulatorii), reci şi
violacee (acrocianoză), sau umflate (suculente) (tulburări venoase, edeme). Apoi bolnavul se
aşează în faţa noastră cu spatele, mâinile aşezate pe genunchi, spatele destins, pentru a putea
percuta apofizele spinoase ale vertebrelor cervicale, dorsale, lombare. Dacă percuţia este
dureroasă, sau dacă ea lasă eritem, trebuie să vă gândiţi la o decalcifiere a coloanei vertebrale.
Cu acul din ciocanul de reflexe atingeţi uşor spatele pacientului şi testaţi răspunsul
cutanat (linia albă sau roşie, dermografismul simplu sau urticaria, vă informează asupra
capacităţii de reacţie a sistemului capilar, asupra atoniei sale sau asupra excitabilităţii sale
exagerate).
Examinaţi pielea şi vedeţi dacă aceasta este uscată (deshidratare), grasă, infiltrată, vie.
Percuţia plămânilor – o matitate a spaţiilor interscapulare vă va face să vă gândiţi la o
congestie limfo-glandulară. O sonoritate, la bronsiectazie, la cavitate, la emfizem, la
pneumptorax.
Ascultaţia plămânilor: bolnavul trebuie să respire ţinând mâinile pe genunchi şi gura
deschisă. Ascultaţi cu atenţie vârfurile plămânilor, liniile omoplaţilor, şi bazele. Printre
semnele pulmonare, bronhiale sau pleurale obişnuite, încercaţi să dozaţi volumul respirator
care, dacă este insuficient, este o cauză a multor boli. Luaţi notiţe pe hârtia dumneavoastră
dacă respiraţia este bogată, mediocră, sau slabă; dacă e veziculară, bronhială, amforică,
neregulată, dacă expiraţia este prelungită; apoi cereţi bolnvului dumneavoastră să spună
susurând: „KISS – KISS – KISS”, ascultând şi comparând în mod sintetic timbrul pe care îl
asumă vocea susurată de-o parte şi de alta a coloanei vertebrale. Dacă timbrul este amforic,
gândiţi-vă la o microcavernă, la o microbronşiectazie. Se pot descoperi astfel bronşiectaziile
microscopice care scapă la examenul radiologic. Marile cavităţi sunt deja percepute la
auscultaţie. O cavitate de importanţă medie poate fi descoperită cu auscultaţia şi vocea
susurată, însă o cavitate mică poate fi descoperită doar prin intermediul lui „kiss – kiss –
kiss”. Timbrul bronhial localizat într-o zonă restrânsă semnalizează o condensare a ţesutului
pulmonar (kiss – kiss – kiss bronhial şi bolnav fără febra), o neoformare a ţesutului conjuctiv
într-un lob pulmonar. Ralurile sibilante acute indică bronhostenoza. O rezonanţă mare este
semn de tumefacţie glandulară. Dacă astfel de tumefacţii sunt simetrice, ele sunt rezultatul
Bordetella Pertussis; dacă ele sunt unilaterale, sunt rezultatul unei lobite specifice.
Apoi cereţi bolnavului să spună ceva (de exemplu numele lui), cu voce gravă,
tărăgănată, cavernoasă. În funcţie de rezonanţa auscultaţiei, gândiţi-vă la o cicatrice
conjuctivă localizată (rezultat al unei peribronşite, al unei lobite sau a unei
bronhopneumonite) sau la o infiltraţie masivă a ţesutului conjuctiv care, împreună cu
hipoxemia consecutivă, va sta la baza multor disfuncţii.
Dacă această auscultaţie obişnuită vă va lăsa o cât de mică incertitudine, puneţi
bolnavul dumneavoastră în alte poziţii: culcat pe burtă, pe flancul drept şi stâng, pentru a
decomprima această sau acea regiune pulmonară, şi ascultaţi, şi comparaţi.
Acest examen pulmonar complet vă va învăţa despre una din cele 4 mari funcţii ale
organismului: respiraţia, ale cărei tulburări au întotdeauna repercursiuni care depăşesc planul
local, dând o hematoză necorespunzătoare.
Apoi cereţi-i bolnavului dumneavoastră, încă aşezat pe scaunul său (fără spătar), să se
aplece înainte şi percutaţi flancurile sale drept şi stâng cu marginea cubitală a mâinii. Dacă
această manevră provoacă o durere sau o senzaţie neplăcută, gândiţi-vă la o congestie a
bazinetului renal.
În continuare, bolnavul se ridică şi dumneavoastră îi examinaţi palatul şi gâtul. Un
palat palid trebuie să vă facă să înţelegeţi o respiraţie insuficientă (adică ceea ce vă va
confirma datele pe care le-aţi primit în urma auscultaţiei) – ceea ce înseamnă că constricţia
capilarelor palatului este reflectarea constricţiei capilarelor pulmonare!
 Din contră, o disfuncţie respiratorie cu un palat roz este de origine recentă. Venulele
dilatate pe vălul palatin, pe luetă şi pe pilierii palatini corespund unei staze venoase, unui ficat
mărit, unei spline mărite şi, probabil, a hemoroizilor.
Gândiţi-vă în acest caz la paludismul cronic al lui Stromillo.
Examinaţi după aceea auscultaţia apexurilor, în fosele supra- şi subscapulare, şi cu
bolnavul care îşi reţine un moment respiraţia, zgomotele cardiace la orificiile aortic şi
pulmonar, şi la apex. Accentuarea zgomotului II în orificiul aortic vă va face să căutaţi o HTA
sau o insuficienţă renală; o accentuare la orificiul pulmonar vă va confirma diminuarea
suprafeţelor pulmonare.
Apoi comprimaţi la nivelul punctelor de emergenţă a nervilor supra- şi suborbitali, şi
veţi fi informaţi asupra stării sinusurilor frontale şi maxilare. O durere poate fi semn că există
o inflamaţie a sinusurilor (sinuzită).
Confruntând sensibilitatea (găsită cu degetele voastre) la nivelul foselor
supraclaviculare (la inserţia muşchiului streno-cleido-mastoidian) puteţi găsi la dreapta
(nervul frenic, nervul laringeu superior) o sensibilitate la nivelul vezicii biliare, şi la stânga o
sensibilitate a regiunii duodeno-pancreatice.
Căutaţi cu degetele sensibilitatea cardiacă de o parte şi alta a sternului. Dacă „punctele
aortice” sunr exagerat de sensibile, gândiţi-vă la aortită sau la angor (angină). Apoi măsuraţi
matitatea cardiacă cu percuţia simplă (ne amintim că rezultatul corespunde matităţii cardiace
relative prin expansiunea pulmonară în acea zonă) şi notaţi diametrul aortic (ectazia aortei) şi
diametrul medial al inimii (inimă mărită în dreapta sau în stânga).
Pentru a examina matitatea hepatică – ficatul este foarte adesea mărit în volum, cu
consecinţe corespunzătoare din punct de vedere mecanic: diminuări ale excursiilor
diafragmatice, şi compresia bazei pulmonare drepte, stază venoasă în sustemul portal. Sângele
care stagnează în lacurile sanguine ale ficatului şi ale splinei este pierdut pentru marea
circulaţie; pierdere care se traduce în tulburări circulatorii ale suprafeţei respiratorii, în
obstacol pentru excursiile diafragmatice, în staze venoase ale viscerelor, şi într-o diminuare a
debitului cardiac.
Menţinând bolnavul în picioare, se examinează articulaţiile: umerii, coatele,
articulaţiile mâinii şi se caută eventualele semne de nevrită sau de bloc al articulaţiei. Apoi
bolnavul se întinde şi se măsoară tensiunea arterială.
Examen al abdomenului: palpaţi uşor regiunea veziculară, şi cadranele superioare ale
abdomenului. Cu această palpare uşoară şi prelungită se găsesc uşor cardio-spasmul, pilorita,
duodenita, colecistita, colita spastică, megacolonul, tumorile abdominale. Palpaţi cele două
fose abdomibale, căutând durerea, spasmele, apărarea sau contractura.
În punctul lui MacBurnez, şi la fel în stânga, încercaţi să palpaţi un cordon care
coboară oblic, de la flancuri către vezică: ureterul. Dacă acesta este dilatat şi sensibil, vă
demonstrează o congestie a căilor urinare mari, litiaza, nisipul, şi vă dă indicaţii formale
pentru o curăţire a aparatului urinar.
În concavitatea epigastrică se vor căuta pulsaţiile aortei abdominale, care sunt uşor de
simţit la subiecţii slabi sau la persoanele nervoase (angor abdominal). Apoi se va percuta
traiectul colonului, observând zonele de matitate, de distensie, de meteorism.
Alături de acest examen obişnuit, orice altă explorare rămâne în mod evident valabilă,
în special în ascită, în tumorile abdominale, în peritonită, în hemoroizi, în afecţiunile căilor
genitale.
Observaţi şi comparaţi temperatura picioarelor, a gambelor, a coapselor (arterită,
flebită). Căutaţi pulsaţiile arterei pedioase, edemele gleznei; examinaţi articulaţiile membrului
inferior de la genunchi în jos, apoi căutaţi reflexele, semnul lui Lasegue.
După acest examen general, trebuie să aveţi deja o idee completă asupra bolnavului
dumneavoastră, şi tulburările sale ar trebui să vă apară clar.
 Va trebui să completaţi întotdeauna examenul dumneavoastră cu o analiză completă a
urinei, şi adesea cu un examen al sângelui (numărul de globule roşii, formula leucocitară,
trombocitele, V.S.H., glicemia).
În final, o interogare discretă asupra vieţii, asupra muncii depuse, asupra preocupărilor
bolnavului, vă va da adesea cheia problemei.
Rămâne de stabilit o ierarhie de valori a ceea ce s-a găsit.
Care este punctul de plecare? Alterările respiratorii sunt cele care au provocat
hipoxemia, deficienţa diferitelor ţesuturi, sau tulburările circulaţiei periferice, sau acumularea
metaboliţilor în lichidele extracelulare, cele care au deschis poarta bolii?
Tratamentul, aşa cum am spus deja, va fi îndreptat asupra omului ca întreg, ţinând cont
de forţele sale, de tulburările sale. Va trebui să ţineţi seama, mai ales, de restabilirea celor 4
mari funcţii ale organismului:

Respiraţia – Circulaţia – Asimilaţia – Eliminarea

să redaţi organismului mijloacele sale naturale de apărare împotriva diverşilor agresori
care, găsindu-şi sprijin în scăderea rezistenţei organismului, au creat boala.
Noi atribuim o mare valoare diagnostică examenului complet de urină, care este un
adevărat „stetoscop renal” al metabolismului general.

ANALIZA URINEI:

Cu o alimentaţie obişnuită (pâine, carne, cartofi, unt, lapte) şi o activitate medie,

densitatea urinei în mod normal oscilează între 1018-1022. La o densitate de 1018 şi un
volum de 1500 grame, substanţele solide vor fi de la 37 la 43 gr.-litru, sau 35 gr./zi.
O densitate de 1022, cu un volum urinar de 1200 gr., reprezintă un reziduu solid de 45
gr./litru şi de 54 gr./zi.
O densitate de mai mult de 1023 indică o iritaţie potenţială a tubilor contorţi, a
ureterelor, a vezicii şi a uretrei. Dacă densitatea urinei ajunge la 1027-1030, cu un volum
exagerat, trebuie să ne gândim la diabet. Dacă densitatea, măsurată în mod repetat, rămâne
mult timp sub 100-1010, se poate pune diagnosticul de nefroscleroză.
Creşterea seriei proteice: 23-25 gr. uree/litru, 1 gr. acid uric, şi 1 gr. amoniac, indică un
metabolism crescut.
Dacă se normalizează aportul de carne, de peşte şi de brânză al bolnavului, şi dacă în
acelaşi timp volumul rămâne normal (1200-1500 cc/zi), şi seria proteică rămâne exagerată,
trebuie să ne gândim la tuberculoză ulceroasă şi evolutivă (creşterea ureei derivă din distrucţia
masivă a protoplasmei celulelor alveolare).
În boala Basedow, tirozina (extractul tiroidian proiectat în sânge) acţionează ca o foale
ce determină o combustie mai rapidă şi mai intensă a albuminelor protoplasmatice în toate
celulele organismului, sau o tumoră malignă.
În mod firesc, se poate avea o combinaţie de tuberculoză evolutivă cu insuficienţă
renală. În acest caz se găseşte şi o diminuare a eliminării de NaCl (de la 4 la 5 – 6 gr./l).
Eliminarea Ca2+
O asemenea eliminare este în mod normal de 180mg/l. Dacă aceasta e scăzută la 100
mg/l, trebuie să ne gândim la:
a) la adulţi: reumatism cronic hipertrofic; spondiloză rizomelică; boala lui Paget;
sclerodermie;
 b) la copii: la mongolism.
Dacă în schimb există un exces de calciu în urină, trebuie să ne gândim :
c) la adulţi: la osteomalacie; la reumatism cronic hipotrofic (osteoporoză);
d) la copii: la rahitism tardiv. În aceste forme se găseşte o eliminare a calciului de 300
şi chiar 600 mg/zi. Acest exces de eliminare ar putea provoca obstrucţia tubilor
contorţi, blocaţi de nisip sau de calculi.
Dacă ne dăm seama de multiplicitatea datelor şi de precizările pe care ni le-a dat o
bună analiză a urinei, bine interpretată, putem să botezăm această metodă de investigaţie
„stetoscop renal” – mult superioară citoscopiei.

Pentru a avea o analiză care să ofere o măsurare exactă a cantităţii diverselor elemente
eliminate în decursul unei zile, este indispensabil:
- urina emisă în timpul unei perioade de 24 h. În acest scop, se începe prin a arunca
prima urină emisă, şi începând cu acest moment se recoltează toate emisiile
succesive, până la cele ale zilei următoare. Se notează volumul total recoltat şi se
examinează urinile, cu toate caracterele indicate:
Reacţie (pH) Urobilină
Densitate Corpi cetonici
Albumină Săruri biliare
Zahăr (Glucoză) Hematii
Uree Leucocite
Acid uric Celule renale
NaCl Cilindrii
Fosfaţi Calciu
Amoniac
Se poate adăuga la anamneză:
preferinţele pentru un gust: dulce, sărat, acru, amar, picant
- dulce: un temperament flegmatic
- amar: temperament puternic
- acru: pacient anemic
- sărat: temperament sanguin (hepatic)
- picant: sanguin (se transformă în foc, căldură – ceea ce creşte elementul Yang)
(un mare Yang necesită un mare Yin – pacientul bea multă apă).