BAZELE STIINTIFICE SI PRINCIPIILE (LEGILE) HOMEOPATIEI 

Fiecare ştiinţă are anumite principii fundamentale care ghidează întregul sistem. Homeopatia, ca ştiinţă a
tratamentului medical are o filozofie a sa proprie şi terapeutica sa este bazată pe anumite principii
fundamentale, astfel:
Legea similitudinii
Legea remediului unic
Legea dozei minime (infinitezimalităţii)
Se adaogă:
Doctrina provingurilor
Teoria bolilor cronice
Teoria Forţei vitale
 
Legea asemănărilor  (similitudinii)
Despre Similitudine şi Identitate
 Menţionarea acestei legi ne trimite mult înainte de Hahnemann şi anume la Hippocrate şi Paracelsus şi la
alte texte antice. Dar Hahnemann a fost acela care identificat universalitatea acestei legi şi a scos-o din
uitarea timpurilor pentru a o aduce la baza unui sistem complet de medicină.
 Dedusă în urma experimentelor şi confirmată de experienţa clinică, legea asemănărilor poate fi definită:
orice substanţă este capabilă să deregleze un organism, dereglare care se traduce printr-un ansamblu de
simptome. Aceiaşi substanţă va fi apoi capabilă să vindece un bolnav care prezintă acele astfel de
simptome.
 Putem vorbi astfel de producerea unei „boli artificiale”, aşa cum a conceput-o Samuel Hahnemann.
 „Nu rămâne deci altă metodă eficace de a folosi medicamentele contra bolilor, decât de a recurge la
metoda homeopatică, cu ajutorul căreia se caută, pentru a-l îndrepta contra totalităţii simptomelor cazului
morbid individual, pe acela dintre toate medicamentele căruia i se cunoaşte bine maniera de a acţiona
asupra omului sănătos, şi care posedă facultatea de a produce boala artificială cea mai asemănătoare bolii
naturale, cu care avem de a face” (S. Hahnemann)
 Legea similitudinii nu este un principiu de identitate ; ea se bizuie pe principiul analogiei : boala produsă
de manieră „artificială” nu poate să fie identică în putere bolii reale, ea este analoagă (comparabilă) şi
asemănătoare.
Similitudinea este o asemănare, o afinitate simptomatică. Nu poate avea caracter « identic » pentru că
experimentarea a fost făcută pe subiecţi sănătoşi iar în practică noi avem de a face cu o persoană bolnavă.
Este vorba de compararea simptomelor bolnavului cu cele ale remediului, deci două realităţi diferite,
pentru stabilirea gradului de similitudine între ele. De fapt, compararea priveşte simptomele „bolii
naturale” şi semnele bolii exprimate de bolnav. Homeopatia vindecă prin analogie nu prin identicitate.
Samuel Hahnemann explică clar în Organon et în Bolile cronice :
«Două boli care diferă bine una de alta ca gen, dar care se aseamănă mult privind manifestarea şi efectele
lor, adică în ceea ce priveşte simptomele şi suferinţele pe care ele le determină, se distrug totdeauna în
mod reciproc, imediat ce ele ajung să se întâlnească în acelaşi organism. Cea mai puternică o distruge pe
cea mai slabă. Cauza acestui fenomen nu este greu de înţeles. Boala mai puternică ce survine, având
asemănare cu cea veche în maniera ei de acţiona, invadează şi chiar preferă părţile care fuseseră până
atunci atacate de aceasta din urmă, care, mai slabă decât ea, se stinge, ne mai putându-şi exercita
activitatea ei. La fel ca flama unei lămpi de lumină care se şterge rapid în nervul optic, în faţa razelor
soarelui, care pătrund în ochii noştri cu forţă mult mai puternică"  (Organon § 45)
 Să presupunem că am da unei persoane un remediu identic cu maladia sa, în acest fel noi nu facem decât
să readăogăm o miasmă identică cu cea existentă în organism. Nu putem avea în acest caz niciun fel de
vindecare. E ca şi când mecanismele organismului se învârtesc pe loc şi nu pot să elimine ceea ce îl
tulbură. Pentru că „identic” este „asemănător lui însuşi” Scopul homeopatiei nu este de a face bolnavul
asemănător bolii naturale, adică să prezinte o perfectă asemănare cu ea ; finalitatea ei este să aducă
organismului acea transformare care să-i permită să treacă de la o stare (boală) la alta (vindecare), dându-i
un remediu „înrudit”, echivalent dar nu omolog.
« Niciodată homeopatia nu a pretins să vindece bolile prin aceiaşi putere cu cea care le-a produs ; ea vrea
să o facă printr-o putere care nu este deloc identică, ci numai analoagă cu boala” (Samuel Hahnemann).
1
Concepţia similitudinii este desigur o lege unică ; enunţarea sa a permis să se stabilească o relaţie între
fenomene (manifestări morbide) după o metodă experimentală şi deductivă, răspunzând unor reguli
precise. Unii vorbesc de acum de un fel de  concept homeopatic sau de relaţie terapeutică de similitudine.
Totuşi, ea seamănă a fi mai aproape de un principiu decât de un concept. Conceptul este abstracţie;
principiul este originea, cauza primă, sursa şi tocmai acest lucru a fost conceput de Hahnemann : legea
asemănărilor sau principiul similitudinii este cheia de boltă, punctul de plecare al homeopatiei.
Faţă de ceea ce se mai întâmplă în practică, se pare că mulţi terapeuţi homeopaţi n-au sesizat sensul
profund şi neobişnuit al acestei legi, nu şi-au clarificat aspectele profunde definitorii ale homeopatiei,
subtilităţile valorice ale acesteia, plecând de la principiul similitudinii. Această împlinire cere o muncă
continuă, ani de practică şi reflexie, de fapt homeopatia este opera  
 
Legea individualizării
(De la globalitate la entitate (individ)
Homeopatia consideră mai întâi „bolnavul”, înaintea bolii. Persoana este luată în considerare în totalitatea
ei : în funcţie de ce este, de retenul său, de istoria sa şi nu numai în funcţie de simptomele
corespunzătoare sau de efectele bolii.
Bolnavul este observat în realittea sa complexă, spaţio-temporală, deci legat de spaţiu (corp, calităţi
înnăscute) şi timp (istorie, calităţi dobândite); pentru a cunoaşte cauza declanşantă trebue adus la zi din
memoria pacientului orice eveniment semnificativ (episod), cât ar fi de vechiu, îndepărtat sau insignifiant.
Fiinţa este considerată ca o entitate reacţională. Discuţia cu bolnavul trebue să creieze o sinergie a
triunghiului „remediu, persoană, forţă vitală”. Boala este expresia unei etape în viaţa bolnavului şi nu
poate fi izolată de ansamblul istoriei persoanei.
Pacientul vine totdeauna pentru o particularitate simptomatologică, care este motivul consultaţiei dar asta
nu însemnează că asta este totul. Persoana este ceea ce ne interesează în primul rând, înainte de
particularitatea etiologică. Particularităţile sunt studiate numai pentru a confirma remediul.
« Totalitatea este mai importantă decât detaliul. Nu jonglaţi niciodată cu particularităţile în defavoarea
întregului. » (M. Tyler)
Să facem ca remediul să apară din vorbele pacientului şi de aceea discuţia cu el trebue să vizeze acest
lucru, să furnizeze maximum de informaţii privind descrierea apariţiei suferinţelor, a factorilor
declanşanţi, a altor simptome concomitente, etc.  şi a ceea ce face ca starea sa să fie diferită de a altui
pacient bolnav.
Pacientul, în final, trebue să ne permită să avem acces la ceea ce este el, acesta este scopul
interogatoriului, ca să percepem care poate fi cheia sa personală, care să ducă la vindecare profundă.
 
Legea diluţiilor potenţate (infinitezimale)
Noţiunea de dinamizare infinitesimală s-a născut din constatarea făcută de Hahnemann că medicamentele,
date chiar în doze mici, antrenează agravări temporare. Pentru a modera acest fenomen el a căutat să
atenueze efectul produselor folosite crescând progresiv diluarea lor, dinamizându-le.
Acest fenomen, al acţiunii remediilor mult diluate ridică întrebări adesea insolubile pentru unii oameni de
ştiinţă, mai ales că produsele homeopatice au efecte terapeutice şi după ce practic nu mai există nicio
moleculă din substanţa initială. Aici trebue să acceptăm că modificările sunt nu numai de ordin cantitativ
ci şi calitativ, aşa cum confirmă cercetările fizicii cuantice.
Un remediu homeopatic acţionează pentru că este similar bolii dar prin prepararea sa el devine cevat mai
puternic, graţie dinamizării.
În fapt, diluţia suprimă toxicitatea substanţei. Modificând remediul, dinamizarea creşte acţiunea sa, motiv
pentru care Hahnemann afirmă de «substanţă energetică », remediul devenind purtător de mesaj. Acest
lucru schimbă şi parametrii posologiei în homeopatie, o singură granulă fiind suficientă pentru a face ca
informaţia vindecătoare să treacă şi să finalizeze actul terapeutic.
De aceea un remediu homeopatic este cu atât mai puternic cu cât este mai « asemănător » persoanei
respective.
« Puterea curativă a medicamentelor este deci fondată pe proprietatea pe care ele o au de a duce la
naşterea simptomelor asemănătoare celor ale bolii şi care depăşesc în forţă pe acestea din urmă. De unde
deducem că boala nu poate fi distrusă şi vindecată de o boală oarecare, radicală, rapidă şi durabilă, decât
cu ajutorul unui medicament capabil să provoace la omul sănătos, ansamblul simptomelor celor mai

2
asemănătoare totalităţii acestora, şi dotat în acelaşi timp de o energie superioară celeia pe care ea o
posedă” (Samuel Hahnemann).
 
ADDENDA
Controverse
(Extras din lectia tinuta de Dr.doc. Gh. Bungetzianu in anul 2004)
 1. Este greu de împăcat conceptul „ceva asemănător vindecă ceva asemănător” cu Farmacologia clasică.
Deoarece sentinţa enunţată postulează că o aceeaşi substanţă poate şi provocă o serie de simptome, şi le
poate şi vindeca atunci când este administrată în diluţie mare, preparată după metode specifice. Deşi
Legea inversării efectului după doză a fost enunţată încă din 1878 de către Arndt şi Schultz, care, lucrând
pe levuri au constat că excitaţiile mici provoacă creşterea activităţii vitale; excitaţiile medii o amplifică;
cele puternice o frânează; excitaţiile exagerate o abolesc. A fost utilizată concret abia de către Claude
Bernard şi Brown Sequard: „excitaţia moderată a unui element nervos provoacă o exaltare (dinamogenie)
a funcţiilor care depind direct sau reflex de acest element. O excitaţie puternică poate să abolească
aceleaşi funcţii”. Claude Bernard spunea: „orice substanţă care, în doză mică, excită proprietăţile sau
funcţiile unui element anatomic, în doze mari, le suprimă”.
În schimb, în natură, legea inversării efectului ni se arată ca o lege universală.
Cine a avut ocazia să se apropie de o cascadă mare a putut observa direct cum, alături de şuvoiul masiv de
apă care cade cu zgomot, urmând legea gravitaţiei, în atmosfera din jur pluteşte o boare de picături
minuscule care flotează cu atât mai bine şi mai sus, cu cât dimensiunile particulelor sunt mai mici.
Alt exemplu este dat de fenomenul capilarităţii: într-o conductă cu un diametru apreciabil un lichid cujrge
în jos, ascultând de legea gravitaţiei, iar pe de altă parte, într-un tub capilar, lichidul urcă, reprezentând un
fenomen antigravitaţional. Cu cât dimensiunea lumenului este mai mică, cu atât ascensiunea este mai
evidentă. Să ne gândim la faptul că într-un arbore de Sequoia gigantea, seva urcă peste 20 de metri
înălţime şi ajunge în vârful fiecărei mlădiţe şi frunzuliţe.
Alt exemplu : dacă apropiem o flacăre de un fir de platină gros de câţiva milimetri, el se va dilata,
revenind apoi la dimensiunea precedentă. Dar, dacă apropiem o flacără de un fir capilar de platină, acesta
ia foc şi se distruge. Şi în acest caz se poate observa comportamentul total diferit, după cum diferă
cantitatea de materie. Asemenea exemple ar mai putea fi date.
Pragul la care se petrece această schimbare de sens a acţiunii este diferit pentru fiecare fenomen (aşa după
cum există o masă critică specifică care determină fisurarea atomilor şi începutul exploziei nucleare).
 2. O altă cauză de refuz în a accepta homeopatia se referă la concepţia că “o substanţă devine mai activă
farmacologic pe măsură ce este tot mai diluată”. La o Masă rotundă organizată de către Academia de
Ştiinţe Medicale, un distins farmacolog m-a apostrofat astfel : „în farmacologie există o lege – a potenţei:
creşti doza, creşte efectul; scazi doza, scade efectul; voi scădeţi doza atât de mult încât nu mai poate fi
nici un efect”.
Eroarea pe care o comitea constă în faptul că aplica şi în  Homeopatie criteriile valabile în Farmacopea
clasică, neţinându-se seama că este vorba despre două domenii total diferite. Ori, ca în multe alte domenii
– şi cel mai ilustrativ este domeniul fizicii – când se trece dintr-un registru de mărimi în altul, fenomenele
nu mai sunt guvernate de aceleaşi legi.
Atunci când fizica a început să studieze fenomenele dintr-un registru de marimi extrem de mici, s-a
constatat că principiile şi legile din fizica newtoniană nu se mai aplică. A trebuit o altă gândire şi un alt
instrument matematic (teoria cuantelor a lui Planck), pentru a se putea formaliza fenomenele din acest
domeniu.
Einstein a blamat cu asprime pe cei care nu ţin seama de acest lucru: „Numai proştii pot să creadă că ceea
ce se potriveşte unui elefant se potriveşte şi unei furnici”.
Fizica atomică – cu expresia ei cea mai elocventă, bomba atomică- este ilustrarea faptului că reducerea la
extrem a masei la cantităţi extrem de mici nu se întovărăşeşte cu o reducere a energiei, ci din contra.
Este un fapt care vine în sprijinul conceptului din Homeopatie că acţiunea unei substanţe cu proprietăţi 
farmacologice poate creşte odată cu diluarea ei.
Pot să citez aici rezultatele unui cercetător mai extravagant, care – într-o cămăruţă - a emis primele două
mote dintr-una din variantele melodiei “Ave Maria”. Apoi a transmis sunetul respectiv într-o cameră de
10 ori mai mare decât prima şi apoi în alta de 10 ori mai mare decât a doua şi, încă o dată în altă cameră,
iar de 10 ori mai mare. Ei, bine! Deşi era ede aşteptat ca în final sunetul să fie mai slab (căci s-a „diluat”
din ce în ce mai mult), din contra, era mult mai puternic.
3
 Dar,chiar dacă se acceptă ca valabile preceptele homeopatice puse în discuţie mai înainte, există un
contraargument pe care criticii Homeopatiei îl socoresc de mare greutate. Este vorba de faptul că diluţiile
homeopatice sunt aşa de mari încât depăşesc numărul lui Avogadro. Acesta, se ştie este egal cu 6,o23 *
1023. Ori, la repetarea de 10 ori a diluării 1 la 10, se aruncă şi ultima moleculoâă de substanţă din soluţie
(care nici nu mai merită denumirea de  „soluţie”). Şi, totuşi, homeopaţii, de 200 de ani, înregistrează
rezultate strălucitoare tocmai cu aceste diluţii foarte mari, în care nu mai există substanţă. Acest lucru nu
se poate explica decât dacă se admite că, în cursul diluţiilor (însoţite de sucusiuni) informaţia
farmacologică specifică s-a transferat asupra solventului.
         Astăzi trăim într-o lume în care se petrec într-una transferuri de informaţie, de pe un suport de
informaţie pe altul. O melodie, care parvine urechilor noastre graţie undelor sonore, poate trece de pe
acest suport pe un altul, de exemplu, pe o bandă de magnetofon, pe videocasetă, pe CD, după care,
melodia poate fi recuperată sub forma sa iniţială.
Tot astfel şi informaţia farmacologică poate trece pe solvent. O comparaţie extrem de sugestiv ă a fost
făcută de un fizician de origine chineză. Închipuiţi-vă  un trib ce trăieşte în epoca de piatră, la care ajunge
o expediţie de cercetători albi şi care vor convieţui un timp cu aborigenii. După plecarea albilor este sigur
că rămân nişte modificări în viaţa şi comportamentul tribului. Este analog cu remediu homeopatic în care
un solvent a coexistat temporar cu o substanţă activă, de-a lungul unui proces de diluare cu agitaţie, timp
în care a preluat proprietăţile de la substanţa activă. La baza acestui fenomen stau schimburi în structura
spaţială a solventului.
Recent, un grup de oameni de ştiinţă de la ATG (American Technologies Group) au identificat şi au
determinat caracteristicile unui tip particular de cristale de gheaţă înconjurate de un câmp electric,
formate în interioerul apei lichide. Aceste cristale au fost denumite IE (I = ice, E = electrical field). Ele
iau naştere atunci când o substanţă este pusă în apă distilată şi este agitată şi diluată. De multe ori, aceste
cristale apar când substanţa respectivă ajunge să fie în proporţie de 1 la 100 milioane părţi de apă = în
diluţii homeopatice, D8, adică o diluţie foarte mică. Aceste cristale nu se topesc chiar dacă apa este
încălzită şi nici după diluţii repetate. Este remarcabil cât de stabile sunt aceste cristale odată formate.
Dacă se continuă diluţiile cu agitaţie, alte clustere de cristale se adaugă la cele existente, ceea ce face ca şi
concentraţia de cristale IE să crească o dată cu numărul diluţiilor. Indiferent de numărul diluţiilor,
cristalele IE continuă să păstreze forma specifică pentru substanţa iniţial introdusă în apa distilată.