Peter Mayle

Seria
Provence

Un an in Provence ...…………….2
Din nou in Provence ....……….227
Provence pentru totdeauna……415
Hotul de vinuri.………………..633
 PETER
MAYLE
UN AN ÎN
PROVENCE
Traducere din limba engleză ANDREEA
POPESCU

Editura RAO, 2013

 Lui Jennie,
cu dragoste și mulțumiri

IANUARIE

Anul a început cu un prânz.

Am considerat întotdeauna că Revelionul, cu excesele de
mâncare și băutură și cu hotărârile luate în ceasul al doisprezecelea
și sortite eșecului, constituie un prilej jalnic de veselie forțată, de
sărutări și de toasturi ținute la miezul nopții. Așadar, când am auzit
că în satul Lacoste, situat la câteva mile depărtare, patronul
restaurantului Le Simiane oferea amiabilei sale clientele un prânz cu
șase feluri de mâncare, stropit cu șampanie roz, ni s-a părut că
acesta ar fi un mod mult mai amuzant de a ne începe următoarele
douăsprezece luni.
Pe la 12.30, micul restaurant cu ziduri de piatră era plin. Am zărit
o mulțime de persoane destul de rotofeie, familii întregi cu acea
împlinire a trupului – embonpoint, cum spun francezii – care provine
din obiceiul de a petrece neabătut două sau trei ore din zi la masă,
cu ochii în farfurie, renunțând la orice conversație, pentru a respecta
astfel cu strictețe ritualul favorit al Franței. Patronul restaurantului,
un om care adusese la perfecțiune arta de a se strecura printre mese
în ciuda faptului că era destul de corpolent, își pusese un smoching
de catifea și papion. Mustața sa, unsă cu o pomadă care o făcea să
lucească, tremura din pricina entuziasmului cu care își declama
meniul: pate de ficat, homari, friptură de vită, salate fine drese cu
ulei, brânzeturi selectate cu grijă, deserturi ușoare, digestifs. Era o
arie gastronomică pe care o interpreta în dreptul fiecărei mese,
sărutându-și vârfurile degetelor atât de des, încât probabil că își
tocise buzele.
 După ce în final rosti bon appétit, în restaurant se făcu liniște, toată
lumea dând atenția cuvenită bucatelor servite. În timp ce mâncam,
soția mea și cu mine ne gândeam la Revelioanele precedente,
majoritatea petrecute în ceața de nepătruns a Angliei. Ne venea
greu să asociem lumina soarelui și cerul de un albastru intens cu
ziua de 1 Ianuarie, dar toți ne asigurau că este normal să fie așa. La
urma urmelor, ne aflam în Provence.
Am mai fost deseori pe aici ca turiști, căutând cu disperare rația
anuală de două sau trei săptămâni de căldură adevărată și lumină
strălucitoare. Când plecam, plini de regrete și cu nasurile cojite, ne
promiteam întotdeauna că într-o zi ne vom stabili în aceste locuri.
Discutam pe tema asta în timpul lungilor ierni cenușii și al verilor
umede, cu multă verdeață, priveam cu nesaț fotografii care înfățișau
târguri de țară și podgorii, visam să fim treziți de razele soarelui
strecurându-se prin fereastra dormitorului. Și iată că, oarecum spre
surprinderea noastră, am făcut-o. Ne-am hotărât. Am cumpărat o
casă, am luat lecții de franceză, am zis la revedere, am îmbarcat cei
doi câini și am devenit străini.
Pe scurt, totul s-a petrecut repede aproape pe negândite –
datorită casei. Am văzut-o într-o după amiază și, cu gândul, la cină
ne și mutasem în ea.
Era situata într-un ținut deluros, deasupra șoselei care desparte
satele medievale Ménerbes și Bonnieux, la capătul unei alei străjuite
de cireși și de viță-de-vie. Era o mas, sau fermă, construită din piatră
locală, pe care două sute de ani de vânt și soare o făcuseră să aibă o
culoare între galben-pal și gri-deschis. În secolul optsprezece avea o
singură cameră, apoi a fost extinsă, cum se întâmplă de obicei cu
casele de la țară, pentru a adăposti copii, bunici, capre și acareturi,
devenind până la urmă o clădire de forma neregulată, cu trei
niveluri. Totul dădea impresia de solid. Scara în spirală care urca de
la pivnița de vinuri până la ultimul etaj era făcută din dale masive
de piatră. Zidurile, unele de un metru grosime, erau construite
pentru a te apăra de mistral, un vânt care, se spune, poate smulge
urechile unui măgar. În spatele casei se putea vedea o curte
împrejmuită, iar dincolo de ea era o piscină de piatră albă. Pe lângă
toate acestea, mai avea trei fântâni, copaci umbroși și câțiva
chiparoși zvelți, garduri de rozmarin și un migdal uriaș. Ce mai! În
lumina soarelui de după-amiază, cu obloanele lăsate pe jumătate ca
niște pleoape somnoroase, era irezistibilă.
Era și imună, atât cât se poate să fie o casă la ororile care își fac
loc acum pretutindeni. Francezii au o slăbiciune pentru așa-
numitele jolies villas, vilișoare pe care și le ridică oriunde legile cu
privire la construcții o permit, uneori și unde nu permit, mai ales în
zone neatinse și frumoase de la țară. Le-am văzut când am dat o
raită prin vechiul orășel Apt – niște cutii făcute din acel tip special
de ciment de culoare roz-livid care rămâne livid în ciuda
influențelor climei. Foarte puține zone din Franța rurală pot fi în
siguranță dacă nu sunt protejate oficial, și unul din marile atuuri ale
casei pe care o alesesem era faptul că se afla într-un Parc Național,
sacru pentru moștenirea franceză și la adăpost de betoniere.
Munții Lubéron se înalță chiar în spatele casei, având un vârf de
aproximativ 1 100 de metri. Văile lor adânci se întind pe aproape
șaizeci de kilometri de la vest la est. Datorită cedrilor, pinilor și
stejarilor pitici, ei rămân veșnic verzi și oferă adăpost mistreților,
iepurilor și păsărilor sălbatice. Pe stânci și sub copaci cresc flori,
cimbru, levănțică și ciuperci, iar de pe culme, în zilele senine, se pot
vedea Alpii de Jos, de o parte, și Mediterana, de cealaltă parte.
Aproape tot timpul anului poți să mergi pe jos câte opt sau nouă ore
fără să vezi o mașină sau o ființă umană. Este o prelungire de 100
000 de hectare a grădinii din spate, un paradis pentru câini și o
baricadă permanentă împotriva asaltului din ariergardă al vecinilor
nepoftiți.
 Am descoperit că la țară vecinii capătă o importanță pe care la
oraș nu o au. Poți să locuiești ani de zile într-un apartament din
Londra sau New York și abia dacă apuci să vorbești cu oameni care
stau la numai douăzeci de centimetri, de cealaltă parte a peretelui.
La țară, chiar dacă distanța dintre tine și cea mai apropiata casă este
de sute de metri, vecinii sunt parte din viața ta și tu din a lor. Dacă
se întâmplă să fii străin și, în consecință, puțin exotic, ești ținta unui
interes cu totul neobișnuit. Și dacă, în plus, odată cu bucata de
pământ îți revin și niște aranjamente delicate, făcute pe o perioada
lungă, ți se pune rapid în vedere că atitudinile și hotărârile tale au
un efect direct asupra bunăstării altei familii.
Am făcut cunoștința cu noii noștri vecini prin intermediul
cuplului de la care am cumpărat casa și care ne-a invitat la cină.
Timp de peste cinci ore, toată lumea a manifestat bunăvoință, dar
noi nu am înțeles aproape nimic din ce s-a discutat. Se vorbea, ce-i
drept, în franceză, dar nu franceza pe care o învățasem din manuale
și o auzisem pe casete; era un dialect savuros, emanând de undeva
din gâtlej și zbătându-se să treacă prin orificiile nazale înainte de a fi
pronunțat. Sunetele oarecum familiare puteau fi cu greu
recunoscute drept cuvinte în vârtejurile provensalei: demain
devenea demang, vin devenea vang, maison devenea mesong. Și poate
ca asta n-ar fi fost o problemă dacă aceste cuvinte ar fi fost
pronunțate la viteza normală de conversație și fără ornamente
suplimentare, dar ele ieșeau ca din mitralieră, deseori având o
vocală în plus în final, ca să aducă noroc. Astfel că dorința de a mai
oferi niște pâine – lecție aflată la pagina întâi în orice manual de
franceză pentru începători – apărea ca o întrebare unică și
fornăitoare: Encoredupanga?
Din fericire pentru noi, umorul și amabilitatea vecinilor noștri
erau vizibile chiar dacă ceea ce spuneau constituia un mister.
Henriette era o femeie brunetă, drăguță, care zâmbea tot timpul și
avea entuziasmul unui sprinter în dorința de a ajunge la finișul
fiecărei propoziții într-un timp-record. Soțul ei Faustin – sau
Faustang, cum am crezut noi multe săptămâni că i se scrie numele –
era un bărbat voinic, de treabă, cu mișcări încete și molcom la vorbă.
Se născuse în vale, își petrecuse toată viața în vale și avea să moară
în vale. Tatăl său, Pépé André, care locuia cu el, împușcase ultima
oară un mistreț la vârsta de optzeci de ani și renunțase la vânătoare
în favoarea bicicletei. De două ori pe săptămână pedala prin sat
pentru a face cumpărături și a sta de vorbă cu unii și cu alții. Păreau
să fie o familie mulțumită.
Totuși, ceva îi neliniștea în legătură cu noi, nu numai ca vecini,
dar și ca parteneri în perspectivă; prin aburii de mare și prin fumul
de tutun negru, ba chiar și prin ceața și mai deasă a accentului, am
reușit în final să-i dăm de capăt.
Aproape toate cele cinci pogoane de pământ pe care le-am
cumpărat odată cu casa erau plantate cu viță-de-vie, și aceasta
fusese îngrijită ani de zile conform sistemului tradiționalist de
métayage: proprietarul pământului plătește costurile pentru noii
butuci de vie și pentru îngrășăminte, în timp ce fermierul stropește
via, culege strugurii și taie uscăturile. La sfârșitul sezonului,
fermierul ia două treimi din profit, iar proprietarul o treime. Dacă se
schimbă proprietarul, aranjamentul trebuie revizuit. Aici era
problema lui Faustin. Se știa foarte bine că multe dintre proprietățile
din Lubéron erau cumpărate ca résidences secondaires, folosite pentru
vacanță sau pentru petrecerea timpului liber, pământul lor agricol
bun transformându-se în grădini cultivate cu legume și flori. Au
fost și cazuri de blasfemie totală când vița-de-vie a fost scoasă
pentru a face loc terenurilor de tenis. Terenuri de tenis! Faustin
dădea semne de neîncredere, ridicându-și în același timp umerii și
sprâncenele la gândul că cineva ar putea avea năstrușnica idee de a
schimba vinuri prețioase pe plăcerile ciudate de a alerga după o
minge mică pe caniculă.
Nu trebuia să-și facă griji. Ne plăceau viile, șirurile ordonate de
viță care se întindeau pe fundalul muntelui, felul în care își
schimbau culoarea de la verde-strălucitor la verde-închis, apoi la
galben și ruginiu, pe măsură ce se succedau primăvara, vara și
toamna; fumul albastru care se degaja din grămezile de lăstari
uscați care erau tăiați și arși, butucii care umpleau câmpurile
dezgolite iarna – toate erau făcute să fie aici. Terenurile de tenis și
grădinile amenajate nu-și aveau rostul. (Nici piscina noastră, de
altfel, dar cel puțin nu înlocuise vița.) Și, în plus, mai era și vinul.
Aveam de ales între a obține un profit în bani sau în natură, iar într-
un an partea noastră din recoltă urma să fie de aproape o mie de
litri de vin bun roșu și roze. I-am spus lui Faustin, pe un ton cât se
poate de convingător, în franceza noastră aproximativă, că vom fi
încântați să continuăm rânduiala existentă. Radia de fericire. Își
dădea seama că ne vom înțelege foarte bine. Într-o zi, vom reuși
poate să și conversăm.

Proprietarul restaurantului Le Simiane ne ură un an nou fericit,

legănându-se în prag, în timp ce noi stăteam în strada îngustă,
clipind din ochi din pricina soarelui.
— Nu e rău, nu-i așa? spuse el, arătând cu o mișcare largă a
brațului satul, ruinele castelului Marchizului de Sade cocoțate pe
înălțimi, panorama munților și cerul albastru-strălucitor. Era un
gest posesiv, ca și cum ne arăta un colț din proprietatea sa.
— E un mare noroc să locuiești în Provence.
„Într-adevăr, ne ziceam și noi, e un mare noroc. Dacă așa arată
iarna, nu vom mai avea nevoie de tot calabalâcul pentru vreme rea –
cizme, paltoane și pulovere groase – pe care l-am adus din Anglia.”
Ne-am întors acasă cu mașina, încălziți și sătui, făcând pariuri cât de
curând vom putea să înotăm în noul an și nutrind o compasiune
meschină pentru toți acei nenorociți din țările cu climă aspră care
trebuie să îndure ierni adevărate.
Între timp, la o mie de kilometri în nord, vântul originar din
Siberia căpăta o viteză din ce în ce mai mare în ultima parte a
traseului său. Auzisem noi povești despre mistral. Făcea să
înnebunească oameni și animale deopotrivă. Era o circumstanță
atenuantă pentru infracțiunile cu violență. A bătut cincisprezece zile
la rând, smulgând copaci din rădăcină, răsturnând mașini,
spărgând ferestre, dezechilibrând femei bătrâne și împingându-le în
șanț, dărâmând stâlpii de telegraf, vuind prin case ca o stafie rece și
funestă, aducând la grippe, provocând certuri în familie, absenteism
de la muncă, dureri de dinți, migrene – orice problemă din
Provence de care politicienii nu puteau fi considerați răspunzători
se datora acestui sacre vent, despre care provensalii vorbesc cu un fel
de mândrie masochistă.
„Exagerare tipic galică, ne-am spus noi. Dacă ar fi trebuit să facă
față galilor care au trecut Canalul Mânecii și dacă ar fi trebuit să
suporte ploaia care te lovește în față aproape orizontal, atunci ar fi
știut ce e acela vânt cu adevărat.” Le-am ascultat poveștile și, ca să
nu le stricăm cheful, ne-am prefăcut că suntem impresionați.
Astfel că am fost luați complet pe nepregătite când s-a dezlănțuit
primul mistral al anului. A venit șuierând prin Valea Ronului, a
luat-o la stânga și s-a izbit de partea de vest a casei cu atâta forță
încât a proiectat țiglele de pe acoperiș în piscină și a smuls o
fereastră din balamale. Din neglijență, fereastra fusese uitată
deschisă. Temperatura a scăzut cu douăzeci de grade în douăzeci și
patru de ore. A ajuns la zero, apoi la minus șase. Măsurătorile făcute
în Marsilia arătau o viteză a vântului de 180 de kilometri pe oră.
Soția mea gătea cu paltonul pe ea. Eu încercam să bat la mașină cu
mănușile pe mâini. Am încetat să mai vorbim despre prima noastră
partidă de înot și ne-am gândit, cu înțelepciune, la amenajarea unui
sistem de încălzire centrală. Și apoi, într-o dimineață, cu un zgomot
de parcă s-ar fi retezat niște crengi, s-au spart țevile una după alta
sub presiunea apei care înghețase în ele peste noapte.
Țevile atârnau pe pereți, umflate și pline de gheață, iar monsieur
Menicucci le studia cu ochiul unui instalator profesionist.
— Oh la la, exclamă el. Oh la la. Se întoarse către tânărul său
ucenic, căruia i se adresa invariabil cu jeune homme sau jeune. Vezi tu
ce avem noi aici, jeune? Țevi goale. Neizolate. Instalație făcută pe
Coasta de Azur. La Cannes, la Nisa ar mai merge, dar aici<
Scoase un sunet ca un cloncănit de dezaprobare și își plimbă
degetul pe sub nasul tânărului, ca să sublinieze diferența dintre
iernile blânde de pe coastă și frigul pătrunzător în care ne aflam
acum. Își trase cu hotărâre căciulița de lână peste urechi. Era scund
și îndesat, făcut să fie instalator, așa cum o spunea chiar el, pentru
că se putea comprima în spații înguste pe care alții, mai greoi, le
considerau inaccesibile. În timp ce așteptam ca jeune să pregătească
lampa de sudat, monsieur Menicucci ne-a ținut prima din seria sa de
prelegeri și colecții de pensées pe care aveam să le ascult cu bucurie
crescândă pe tot parcursul anului. De data aceasta, am avut parte de
o disertație geofizică despre asprimea crescândă a iernilor
provensale.
Timp de trei ani la rând, iernile au fost vizibil mai aspre decât
oricând – atât de reci încât au distrus măslinii bătrâni. Pas normale,
ca să folosim expresia care se rostește în Provence de îndată ce
dispare soarele. Dar de ce? Monsieur Menicucci îmi dădu o pauză de
două secunde pentru a cugeta asupra fenomenului, înainte de a
continua cu pasiune teza sa, atingându-mă din când în când cu
degetul pentru a se convinge că-l ascultam cu atenție.
— Era clar, spunea el, că vântul care a adus frigul tocmai din
Rusia ajungea în Provence cu o viteză mai mare ca înainte, având
mai puțin timp pentru a sosi la destinație și, în consecință, mai puțin
timp pentru a se încălzi pe parcurs. Și motivul pentru aceasta – aici
monsieur Menicucci își permise o pauză scurtă, dar dramatică – era o
schimbare în configurația scoarței terestre. Mais oui. Undeva între
Siberia și Ménerbes curbura pământului se aplatizase, permițând
vântului să o ia mai repede spre sud.
Era absolut logic. Din păcate, partea a doua a prelegerii (De Ce Se
Turtește Pământul) a fost întreruptă de crăparea altei țevi, și
instruirea mea a fost abandonată în favoarea unei lucrări de
virtuozitate cu lampa de sudat.
Efectul vremii asupra locuitorilor din Provence este imediat și
vizibil. Ei se așteaptă ca fiecare zi să fie însorită și dispoziția lor are
de suferit când nu este așa. Cât privește ploaia, ei o iau ca pe un
afront personal, scuturând din cap, compătimindu-se unii pe alții în
cafenele, privind cu o suspiciune profundă cerul, ca și cum peste ei
s-ar abate o grindină de lăcuste, și făcându-și loc cu dezgust printre
băltoacele de pe trotuar. Dacă se întâmplă ceva și mai rău decât o zi
ploioasă, cum ar fi această scădere a temperaturii sub zero,
rezultatul este uimitor: majoritatea populației dispare.
Pe măsură ce frigul s-a înstăpânit spre mijlocul lui ianuarie,
asupra orașelor și satelor s-a așternut liniștea. Târgurile
săptămânale, în mod normal foarte animate, au fost reduse la un
număr anemic de negustori întreprinzători care erau pregătiți să
riște degerături pentru a-și câștiga traiul, bătând din picioare și
trăgând din clondire. Clienții din magazine se mișcau repede,
cumpărau și plecau, rareori oprindu-se să-și numere restul. Ușile
erau închise cu zăbrele, ferestrele – închise ermetic, astfel că aerul
din încăperile în care se făcea negoțul era foarte stătut. Nimeni nu se
mai plimba pe străzi.
Valea noastră hiberna, iar eu duceam dorul sunetelor care
marcau trecerea fiecărei zile aproape cu precizia unui ceasornic:
cucurigul răgușit al cocoșului lui Faustin, dimineața; urnitul
groaznic – ca al unor piulițe și cuie încercând să iasă dintr-o cutie de
tinichea – al furgonetelor Citroen cu care fermierii vin acasă să ia
prânzul; împușcăturile pline de speranță ale unui vânător care
patrulează după-amiaza în viile de pe dealul din față; scârțâitul
îndepărtat al unui ferăstrău în pădure; serenada crepusculară a
câinilor de la ferme. Acum era Liniște. Ore întregi în vale nu se
vedea nimeni și nu se auzea nimic. Am devenit curioși. Ce făcea
toată lumea?
Despre Faustin știam că mergea pe la fermele din vecinătate ca
ucigaș de ocazie, tăind și rupând gâturile iepurilor, rațelor, porcilor
și gâștelor, ca acestea să devină șunci, supe și confits. După părerea
noastră, nu era o ocupație potrivită pentru un om bun la suflet ca el,
care-și răsfăța câinii, dar era clar că avea talent și repeziciune și, ca
orice țăran veritabil, nu cădea pradă sentimentelor. Noi tratam un
iepure ca pe un animal de casă sau ne puteam atașa de o gâscă, dar
noi veneam de la oraș și eram obișnuiți cu supermarketuri, unde
carnea era tranșată igienic, dispărând orice asemănare cu creaturile
vii. O bucată de carne de porc prelucrată are un aspect abstract și
este ambalată antiseptic, neavând nimic de-a face cu animalul
murdar care este porcul. Aici, la țară, nu se evita legătura directă
dintre moarte și cină, și vor fi multe ocazii în viitor când îi vom fi
recunoscători lui Faustin pentru munca pe care o presta pe timp de
iarnă.
Dar ce făceau ceilalți? Pământul era înghețat, viile erau tăiate și
dormitau, era prea frig ca să vânezi. Plecaseră toți în vacanță? Nu,
cu siguranță nu. Nu erau genul de fermieri gomoși care își
petreceau iernile pe pârtiile de schi sau plimbându-se cu iahtul în
Marea Caraibelor. Vacanțele se luau aici în august. Stăteau acasă,
mâncau pe rupte și se odihneau înainte de a începe culesul viilor.
Enigma a dăinuit până când ne-am dat seama că majoritatea
localnicilor își aveau zilele de naștere în septembrie sau octombrie,
și atunci s-a ivit un posibil răspuns, dar neverificabil: erau în casă,
ocupați să facă copii. Există un anotimp pentru orice în Provence, și
primele două luni ale anului trebuie să fie dedicate procreării. N-am
îndrăznit niciodată să întrebăm dacă este așa.
Vremea rece a adus plăceri mai puțin intime. În afară de liniștea
și goliciunea peisajului, în Provence iarna are un miros special care
este accentuat de vânt și de aerul curat și uscat. Plimbându-mă pe
dealuri, am putut de multe ori să simt prezența unei case înainte de
a o vedea, și aceasta din cauza mirosului de fum de lemn ars care
ieșea dintr-un horn invizibil. Este unul dintre mirosurile cele mai
primitive ale vieții și, în consecință, imposibil de găsit în majoritatea
orașelor, unde reglementările privind incendiile și decoratorii de
interioare s-au unit în a schimba șemineurile în niște găuri înguste
sau în a le da cu bună știință „trăsături arhitecturale”. În Provence
încă se mai folosește vatra – ca să gătești, să stai în jurul ei, să-ți
încălzești degetele de la picioare și să-ți încânte ochiul. Focurile se
aprind dimineața devreme și se mențin toată ziua cu lemn de stejar
din Lubéron sau cu lemn de fag de la poalele Muntelui Ventoux.
Când mă întorceam spre casă cu câinii, la lăsarea serii, întotdeauna
mă opream să privesc din capătul de sus al văii dârele de fum în
zigzag venind dinspre fermele răspândite de-a lungul drumului
spre Bonnieux. Era o priveliște care îmi amintea de bucătării
încălzite și fripturi bine asezonate și îmi stârnea o poftă de mâncare
nemaipomenită.
Cele mai cunoscute meniuri din Provence sunt cele de vară –
pepeni, piersici și sparanghel, dovlecei și vinete, ardei iute și roșii,
aioli și bouillabaisse și uriașele salate de măsline, și anșoa, și ton, și
ouă fierte tăiate felii, cartofi pe frunze de lăptucă multicoloră,
brânzeturi de capră proaspete – acestea au fost amintirile care ne
torturau de câte ori ne uitam la ofertele sărace și precare din
magazinele englezești. Nu ne-a trecut niciodată prin minte că exista
și un meniu de iarnă, complet diferit, dar la fel de delicios.
Bucătăria sezonului rece în Provence o constituie mâncărurile
țărănești. Ele sunt menite să te îngrașe, să-ți țină de cald, să-ți dea
putere și să te trimită la culcare cu burta plină. Nu arată precum
porțiile minuscule și artistic aranjate care sunt servite în
restaurantele de lux, dar într-o noapte geroasă, cu mistralul
băgându-ți frigul în oase, nimic nu poate fi mai bun. Și în seara când
unul dintre vecinii noștri ne-a invitat la cină era atât de frig, încât
scurta plimbare până la casa lor am transformat-o într-o mică
alergare.
De cum am intrat pe ușă, ochelarii mi s-au aburit din cauza
căldurii care venea dinspre vatră. Aceasta ocupa aproape tot
peretele din partea opusă a camerei. După ce mi-am șters lentilele,
am văzut că masa cea mare, acoperită cu o mușama curată, era
pregătită pentru zece persoane; invitaseră prieteni și rude ca să ne
cunoască mai bine. Într-un colț al camerei mergea televizorul, din
bucătărie se auzea radioul. De câte ori sosea un musafir, gazdele
scoteau afară câinii și pisicile, care se strecurau la loc cu următorul
invitat. A fost adusă o tavă cu pastis pentru bărbați și vin muscat
dulce, rece, pentru femei. Deodată ne-am pomenit prinși într-un foc
încrucișat de văicăreli despre vreme. Era oare la fel de rău și în
Anglia? Numai vara, am răspuns. Pentru o clipă, m-au luat în
serios, dar apoi cineva m-a scos din încurcătură începând să râdă.
După multe discuții și glume în legătură cu așezatul la masă – dacă
să stea lângă noi sau cât mai departe posibil, nu sunt prea sigur –,
am luat, în sfârșit, loc.
A fost un festin pe care nu-l vom uita niciodată, mai exact au fost
mai multe festinuri pe care nu le vom mai uita niciodată, pentru că
au fost depășite toate limitele gastronomice pe care le cunoșteam,
atât cantitativ, cât și ca durată.
La început s-a servit o pizza făcută în casă – nu una, ci trei: cu
anșoa, ciuperci și brânză, și era obligatoriu să iei o felie din fiecare.
După aceea s-au șters farfuriile cu bucăți de pâine rupte din feliile
groase puse în mijlocul mesei și a fost adus următorul fel: pate de
iepure, de mistreț și de sturz. A urmat o supă cu bucăți de carne de
porc la care s-a servit mare. N-au lipsit delicioșii saucissons, împănați
cu boabe de piper, și cepele mici și dulci marinate în sos proaspăt de
roșii. Din nou au fost șterse farfuriile și a urmat friptura de rață. Aici
nu vedeai feliile de magret care apar aranjate în evantai și unse cu un
sos fin la mesele rafinate pregătite de la nouvelle cuisine. Ni s-a dat
câte un piept întreg sau copane întregi, acoperite cu un sos gros,
întunecat, și înconjurate de ciuperci sălbatice.
Ne-am așezat mai bine în scaune, mulțumiți că am reușit să dăm
gata tot, dar era cât pe-aci să intrăm în panică atunci când am văzut
că s-au șters din nou farfuriile și a fost pus pe masă un castron uriaș
din care ieșeau aburi. Era specialitatea doamnei, gazda noastră –
friptură de iepure frumos rumenită –, iar cererile noastre anemice
de a ni se da porții mici au fost ignorate cu un zâmbet. Am mâncat-
o. Am mâncat și salata verde cu crutoane de pâine prăjită în ulei de
măsline cu usturoi, am mâncat și crottins, acele turtițe din brânză de
capră, am mâncat și prăjitura cu migdale și cremă pe care o
pregătise fiica gazdelor noastre. În noaptea aceea am mâncat cât
pentru toată Anglia.
La cafea, s-au adus mai multe sticle, de diferite forme, care
conțineau o selecție de digestifs locale. Inima mea s-ar fi scufundat
dacă ar mai fi avut unde, dar n-am putut să fac față insistențelor
gazdei mele. A trebuit să încerc un amestec anume făcut după o
rețetă din secolul unsprezece de către un ordin alcoolic de călugări
din Alpii de Jos. Mi s-a spus să închid ochii în timp ce se turna
băutura, și când i-am deschis am văzut în fața mea o stacană cu o
licoare gălbuie, vâscoasă. M-am uitat cu disperare în jur. Toți mă
urmăreau cu atenție; nu era nicio șansă s-o dau câinelui sau să mi-o
torn discret într-un pantof. M-am sprijinit de masă cu o mână, am
închis ochii, m-am rugat sfântului patron al indigestiei și am dat-o
pe gât.
Nu s-a întâmplat nimic. În cel mai fericit caz mă așteptam să-mi
opăresc limba, în cel mai nefericit să am papilele gustative pe veci
cauterizate, dar am înghițit numai aer. Era un pahar înșelător și
pentru prima oară în viața mea de adult am fost profund ușurat că
n-am băut nimic. După ce s-au potolit râsetele comesenilor, am fost
amenințați cu băuturi adevărate, dar ne-a salvat pisica. Sărind de pe
un armoire mare, în urmărirea unei molii, a aterizat printre ceștile de
cafea și sticlele care se aflau pe masă. A fost un moment propice
pentru a pleca. Ne-am dus acasă pe jos, ca să ne facem digestia,
uitând de frig, incapabili să scoatem o vorbă. Am adormit buștean.
Nu fusese o masă obișnuită, nici după standardele provensale. În
general, oamenii care muncesc pământul mănâncă bine la prânz și
ușor seara, un obicei foarte sănătos, dar pentru noi aproape
imposibil de urmat. Am descoperit că nimic nu este mai bun ca un
prânz gustos care să-ți deschidă pofta pentru cină. Este alarmant.
Trebuie să aibă legătură cu faptul că ne-am mutat într-un loc unde
există o asemenea abundență de bunătăți, și că trăim printre oameni
al căror interes pentru mâncare frizează obsesia. Măcelarii, de pildă,
nu se mulțumesc să-ți vândă carnea, îți spun pe larg, în timp ce
coada se lungește în spatele tău, cum să o prepari, cum să o servești
și ce să mănânci și să bei la ea.
Am constatat acest lucru prima oară când ne-am dus la Apt să
cumpărăm carne de vițel pentru a pregăti friptura provensală
numită pebronata. Am fost trimiși la un măcelar din partea veche a
orașului care avea reputația unui maestru în materie și care era în
toate privințele très sérieux. Magazinul era micuț, dar nu același
lucru se putea spune despre măcelar și nevastă-sa. Oricum, toți
patru umpleam încăperea. A ascultat cu atenție în timp ce îi
explicam că vrem să gătim acel anume fel de friptură; ne-am
exprimat speranța că poate auzise de el.
Pufăi cu indignare și începu să-și ascută cuțitul atât de energic că
am făcut un pas înapoi. Ne-am dat noi seama, oare, că avem în fața
ochilor un expert, poate cea mai mare autoritate în pebronata din
întregul ținut Vaucluse? Nevastă-sa dădea din cap admirativ. Ei
bine, ne mărturisi el, agitând douăzeci și cinci de centimetri de oțel
ascuțit în fața noastră, scrisese o carte despre asta – o carte de căpăt}i
–, conținând douăzeci de variante ale rețetei de bază. Nevasta dădu
iarăși din cap. Juca rolul unei asistente-șef pe lângă un eminent
chirurg, dându-i cuțite să le ascută înainte de a începe operația.
Probabil că am părut deosebit de impresionați, pentru că scoase
apoi o bucată frumoasă de vițel și tonul său deveni profesoral.
Tranșă carnea, o tăie în cuburi, umplu o punguță cu verdețuri
tocate, ne spuse unde să mergem ca să cumpărăm cei mai buni ardei
iuți (patru verzi și unul roșu, contrastul culorilor fiind necesar din
motive estetice), repetă de două ori rețeta pentru a se asigura că nu
vom face vreo prostie și sugeră un vin potrivit, Côtes du Rhône. Și-a
interpretat partitura cu brio.
Provence e plină de cunoscători în ale mâncării, iar perlele de
înțelepciune apar de unde nu te aștepți. Ne-am obișnuit cu faptul că
francezii sunt la fel de pasionați de mâncare așa cum alte nații sunt
de sport și politică, dar chiar și așa a fost o surpriză să-l auzi pe
monsieur Bagnols criticând restaurantele de trei stele. L-am chemat
din Nîmes ca să lustruiască o podea din dale de piatră și ne-am dat
seama de la început că era un om care își respecta stomacul. În
fiecare zi la prânz, la oră fixă, se schimba de salopetă și se ducea la
un restaurant din sat, întorcându-se după două ore.
Restaurantul nu era rău, după părerea lui, dar nu se compara cu
Beaumanière din Les Baux. Beaumanière are trei stele în ghidul
Michelin, iar în clasamentul ghidului Gault-Millau, are 17 puncte
din 20. Acolo mâncase el un excepțional biban-de-mare en croûte.
Luați aminte, Troisgros din Roanne este, de asemenea, un
restaurant minunat, chiar dacă este situat în fața gării și priveliștea
nu este la fel de frumoasă ca la Les Baux. Troisgros are trei stele în
ghidul Michelin și 19 1/2 în ghidul Gault-Millau. Și tot așa a ținut-o
în timp ce își potrivea apărătoarele de la genunchi și lustruia
podeaua. Un adevărat ghid pentru cinci sau șase dintre cele mai
scumpe restaurante din Franța, pe care monsieur Bagnols le vizitase
în deplasările sale anuale.
Fusese o dată în Anglia și mâncase friptură de miel la un hotel
din Liverpool. Avea o culoare cenușie, i-a fost servită cam rece și
oricum n-avea niciun gust. Dar, bineînțeles, spusese el, se știe că
englezii își omoară mieii de două ori: o dată când îi taie și a doua
oară când îi gătesc. Am depus armele în fața unui asemenea dispreț
suveran pentru bucătăria mea națională și l-am lăsat sa lustruiască
podeaua și să viseze la următoarea sa vizită la Bocuse.

Vremea a continuat să fie friguroasă, cu nopți geroase, dar

înstelate și cu răsărituri de soare extraordinare. Într-o dimineață
devreme, soarele părea anormal de mare și de aproape. Mergând în
direcția lui, te frapa lumina strălucitoare în contrast cu umbra deasă.
Câinii se îndepărtaseră de mine și i-am auzit lătrând cu mult înainte
de a vedea ce au găsit.
Am ajuns într-o parte a pădurii în care pământul se lăsase
formând o căldare adâncă. În urmă cu o sută de ani, un fermier
prost sfătuit construise aici o casă care era tot timpul umbrită de
copacii dimprejur. Trecusem pe lângă ea de multe ori. Ferestrele
erau mereu închise cu obloane și singurul semn de viață era fumul
care ieșea pe horn. În curte, doi câini alsacieni mari și o corcitură
neagră erau tot timpul la pândă, urlând și trăgând de lanț în
eforturile lor de a sări la orice trecător. Se știa că acești câini erau
foarte răi; unul din ei se rupsese din lanț și îl mușcase pe bunicul
Andre de picior. Câinii mei, deosebit de curajoși când aveau de-a
face cu pisici fricoase, deciseseră cu înțelepciune să evite trecerea pe
lângă trei rânduri de fălci dușmănoase și își luaseră obiceiul să
ocolească locul, urcându-se pe un mic deal. Erau acum în vârf,
lătrând nervos, așa cum fac câinii ca să capete curaj când întâlnesc
ceva neașteptat, într-un teritoriu cunoscut.
Am ajuns și eu în vârful dealului cu soarele bătându-mi drept în
ochi, dar am reușit să disting silueta unui bărbat printre copaci, cu
capul învăluit într-un nor de fum. Câinii lătrau, dar nu îndrăzneau
să se apropie. Când am ajuns lângă el, a întins o mână rece, cu
palma bătătorită.
— Bonjour. Scoase chiștocul din colțul gurii și se prezentă: Massot
Antoine.
Era echipat ca de război. O jachetă de camuflaj, o caschetă
militară care se poartă în junglă, o bandulieră cu cartușe și o pușcă
cu aer comprimat. Fața avea culoarea și aspectul unei fripturi gătite
în grabă, cu un nas cârn ițindu-se deasupra unei mustăți rare, pătate
de nicotină. Ochii de un albastru-deschis priveau cercetător de sub
sprâncenele încâlcite și țepoase. Zâmbetul care îi dezvăluia dinții
stricați l-ar fi adus la disperare până și pe cel mai optimist dentist.
Cu toate acestea, părea excesiv de amabil.
L-am întrebat dacă a avut noroc la vânătoare.
— O vulpe, mi-a spus, prea bătrână pentru a fi mâncată. A dat
din umeri și și-a aprins o altă țigară groasă Boyards învelită în
hârtie de culoarea porumbului și mirosind ca un foc de paie în aerul
dimineții. Oricum, spuse el, n-o să-mi mai țină câinii treji noaptea, și
arătă cu capul către casa din vale.
Când i-am spus că aceștia îmi făcuseră impresia unor câini feroce,
rânji.
— Sunt doar jucăuși, spuse.
 — Așa au fost și atunci când unul din ei a scăpat și l-a atacat pe
bătrân?
— A, povestea aceea! Scutură din cap la amintirea întâmplării
nenorocite. Problema este, zise el, că nu trebuie să respingi niciodată
un câine jucăuș, și greșeala asta o făcuse bătrânul. Une vraie
catastrophe.
Pentru o clipă m-am gândit că regreta rana produsă bunicului
André, din cauza căreia i se deschisese o venă la picior și a trebuit să
meargă la spital ca să-i facă injecții și să-i pună copci, dar m-am
înșelat. Supărarea lui Massot era că a fost nevoit să cumpere un lanț
nou și că pungașii din Cavaillon îi ceruseră 250 de franci. Asta
mușcase mai adânc decât dinții.
Pentru a-i abate atenția de la supărarea sa, am schimbat subiectul
și l-am întrebat dacă într-adevăr mănâncă vulpe. A părut uimit de o
întrebare atât de prostească și s-a uitat la mine câteva clipe fără a
răspunde, ca și cum m-ar fi suspectat că-mi bat joc de el.
— Nu se mănâncă vulpe în Anglia?
Mi-au trecut prin fața ochilor membrii Clubului Belvoir Hunt
scriind la The Times și suferind un atac de inimă colectiv la auzul
unei asemenea idei stranii și tipic străine.
— Nu, nu se mănâncă vulpe în Anglia. Îți pui o haină roșie, o
urmărești călare însoțit de mai mulți câini și apoi îi tai coada.
Dădu din cap uluit.
— Ils sont bizarres, les Anglais.
Apoi îmi descrise, cu mare delectare și câteva gesturi hidos de
explicite pe care le fac oamenii civilizați cu o vulpe.

Civet de renard | la façon Massot

— Urmărește o vulpe tânără și ai grijă să o împuști drept în cap,

care nu prezintă niciun interes culinar. Alicele rămase în părțile
comestibile ale vulpii pot să spargă dinții – Massot mi-a arătat doi
de-ai lui – și pot să producă indigestie.
Jupoaie vulpea și tai-o în bucăți.
Aici Massot făcu un gest cu mâna ca și cum și-ar fi spintecat
pântecele și continuă cu niște răsuciri și smucituri ale mâinii pentru
a ilustra procesul de curățare a măruntaielor.
Se lasă carcasa curățată sub jet de apă rece timp de 24 de ore
pentru a elimina le goût sauvage. Se usucă, se împachetează într-un
sac și se atârnă afară peste noapte, preferabil la ger.
În dimineața următoare se pune vulpea într-un castron de fontă
și se acoperă cu un amestec de sânge și vin roșu. Se adaugă
verdeață, ceapă și căței de usturoi și se fierbe la foc mic o zi sau
două. (Massot se scuză pentru lipsa sa de exactitate, dar spuse că
perioada varia în funcție de mărimea și vârsta vulpii.)
În zilele de demult se mânca cu pâine și cartofi fierți, dar acum,
grație progresului și invenției tigăii de prăjit, se poate savura cu
pommes frites.

Massot devenise foarte vorbăreț. Locuia singur, mi-a spus, și nu

prea vedea pe nimeni iarna. Își petrecuse toată viața în munți, dar
poate că venise timpul să se mute în sat, unde putea locui printre
oameni. Bineînțeles că ar fi o tragedie să părăsească o casă atât de
frumoasă, liniștită, la adăpost de mistral, așezată astfel încât să nu
sufere de arșița soarelui la amiază, un loc în care petrecuse atâția ani
fericiți. I-ar rupe inima, dar – se uită la mine scrutător, ochii săi
albaștri înotând în lacrimi de sinceritate –, dar ar putea să-mi facă
un serviciu dându-i posibilitatea unuia dintre prietenii mei s-o
cumpere.
M-am uitat la dărăpănătură aceea umbrită din toate părțile, cu cei
trei câini învârtindu-se fără încetare de colo-colo în lanțurile lor
ruginite, și m-am gândit că în toată regiunea Provence ar fi fost greu
să găsești un loc mai puțin atrăgător. N-aveai soare, n-aveai
priveliște și mai mult ca sigur interiorul era umed și neprimitor. I-
am promis lui Massot că am să țin minte oferta, și el îmi făcu cu
ochiul.
— Un milion de franci. O vând în pierdere.
Între timp, până când ar fi părăsit acest mic colț de paradis, dacă
era ceva ce doream să aflu despre viața la țară, îmi stătea la
dispoziție. Cunoștea fiecare centimetru din pădure, știa unde
creșteau ciupercile, unde veneau mistreții să se adape, ce pușcă să
alegi, cum să dresezi un câine de vânătoare – știa orice și puteam
apela oricând la cunoștințele sale. I-am mulțumit.
— C’est normale, spuse el și coborî dealul către proprietatea sa de
un milion de franci.

Când i-am spus unui prieten din sat că l-am întâlnit pe Massot, a
schițat un zâmbet.
— Ți-a spus cum să gătești o vulpe?
Am dat din cap, afirmativ.
— A încercat să-ți vândă casa?
Am dat din nou din cap.
— E un bătrân viclean. N-o să se potolească niciodată.
Nu-mi păsa. Îmi plăcea de el și aveam sentimentul că va fi o
sursă bogată de informații fascinante și în mare măsură îndoielnice.
Cu el alături, inițiindu-mă în bucuriile excursiilor rurale, și cu
monsieur Menicucci ocupându-se de problemele mai științifice, ceea
ce îmi lipsea era un cârmaci să mă conducă prin apele tulburi ale
birocrației franceze care, prin multele sale subtilități și neajunsuri,
poate transforma un fleac într-o imensă frustrare.
Ar fi trebuit să fim avertizați asupra complicațiilor legate de
achiziționarea unei case. Am vrut să cumpărăm, proprietarul a vrut
să vândă, am stabilit un preț, totul a fost în ordine. Dar asta
înseamnă să nu vrem să participăm la sportul național de
colecționare a hârtiilor. Certificatele de naștere erau necesare pentru
a dovedi că existăm; pașapoartele pentru a dovedi că suntem
britanici; certificatele de căsătorie pentru a ne da dreptul să
cumpăram casa pe numele amândurora; certificatele de divorț
pentru a dovedi că certificatele de căsătorie sunt valabile; ne trebuia
o adeverință că avem o adresă în Anglia (carnetele noastre de
conducere, în care era trecută, au fost considerate insuficiente;
aveam oare o evidență mai oficială a locului unde domiciliam, ca de
pildă o chitanță de electricitate veche?). Hârtiile au circulat de colo-
colo între Franța și Anglia – tot felul de informații în afară de grupa
sanguină și amprente – până ce avocatul local ne-a cuprins viețile
într-un dosar. Tranzacția putea să înceapă.
Ne-am pliat în fața sistemului pentru că eram niște străini care
cumpărau o bucățică din Franța și securitatea națională trebuia,
evident, apărată. Dacă ar fi fost vorba de lucruri mai puțin
importante, s-ar fi acționat mai repede, fără îndoială, și n-ar fi fost
nevoie de atâtea hârtii. Ne-am dus să cumpărăm o mașină.
Aveam în vedere un Citroen standard deux chevaux, un model
care s-a schimbat foarte puțin în ultimii douăzeci și cinci de ani.
Drept urmare, piese de schimb se pot găsi în orice sat. Din punct de
vedere mecanic, automobilul acesta nu este mult mai complicat
decât o mașină de cusut și orice fierar competent poate să-l repare.
Este ieftin și nu atinge viteze prea mari. În afara faptului că
suspensia se arată a fi deficitară, din această cauză fiind singurul
automobil din lume capabil să-ți producă râu de mare, este un
vehicul minunat și practic. La garaj se afla unul din stoc.
Vânzătorul s-a uitat la carnetele noastre de conducere, valabile în
toate țările din Piața Comună până mult după anul 2000. Apoi, cu o
expresie de infinit regret, a dat din cap și ne-a spus:
— Non.
 — Non?
— Non.
Ne-am scos armele secrete: două pașapoarte.
— Non.
Am scotocit prin hârtiile noastre. Ce putea să vrea? Certificatul
nostru de căsătorie? O chitanță veche de electricitate din Anglia?
Am renunțat și l-am întrebat ce anume, în afară de bani, mai era
necesar ca să cumperi o mașină.
— Aveți o adresă în Franța?
I-am dat-o și și-a notat-o în registru cu mare grijă, verificând din
când în când să fie lizibilă a treia copie la indigo.
— Aveți vreo dovadă că aceasta este adresa dumneavoastră? O
chitanța de telefon? Una de electricitate?
I-am explicat că nu am primit nicio chitanță pentru că de-abia ne-
am mutat. El ne-a spus că era nevoie de o adresă pentru la carte grise
– actele de proprietate ale mașinii. N-ai adresă, n-ai carte grise. N-ai
carte grise, n-ai mașină.
Din fericire, instinctele sale de vânzător au depășit obstacolele
birocrației și a venit cu o soluție: dacă am putea să-i aducem actul
de vânzare al casei noastre, toată povestea s-ar încheia repede și
satisfăcător și am putea lua mașina. Actul de vânzare era la biroul
avocatului, situat la douăzeci de kilometri depărtare. Ne-am dus să-
l luăm și i l-am pus triumfător pe masă împreună cu un cec. Puteam
să luăm mașina acum?
— Malheureusement, non.
Trebuia să așteptăm până când cecul va fi verificat, o întârziere
de numai patru sau cinci zile, chiar dacă fusese completat pentru o
bancă locală. Ne puteam duce împreună la bancă și să-l verificăm pe
loc? Nu, nu puteam. Era ora prânzului. Cele două domenii în care
Franța e pe primul loc în lume – birocrația și gastronomia – se
uniseră pentru a ne da o lecție.
 Toate astea ne-au scos din minți. Săptămâni de zile n-am mai
plecat de acasă fără fotocopii ale arhivei de familie, agitând
pașapoarte și certificate de naștere în fața oricui, de la casieria
supermarketului până la bătrânul care încărca vinul în mașină la
cooperativă. Documentele erau întotdeauna privite cu interes,
întrucât actele sunt sfinte pe aici și merită respect, dar eram întrebați
deseori de ce le luăm cu noi. Așa fuseserăm obligați să procedăm în
Anglia? Trebuie să fie o țară ciudată și obositoare. Singurul răspuns
era să ridicăm din umeri. Făceam adevărate exerciții de ridicat din
umeri.
Frigul a durat până spre ultimele zile din ianuarie, și apoi s-a
făcut sensibil mai cald. Simțeam că vine primăvara și eram
nerăbdător să aud părerea unui meteorolog avizat. M-am decis să-l
consult pe înțeleptul din pădure.
Massot s-a tras gânditor de mustață. Erau ceva semne. Șobolanii
simt apropierea căldurii înainte de sateliții aceia complicați, iar
șobolanii din podul casei lui fuseseră deosebit de activi în ultimele
zile. De fapt, îl ținuseră treaz o noapte întreagă. Pentru a-i potoli,
trăsese câteva salve în tavan. Eh, oui. De asemenea, apăruse luna
nouă, ceea ce determină de obicei o schimbare de vreme în această
perioada a anului. Bazându-se pe aceste două semne, el prezise o
primăvară caldă, timpurie. M-am grăbit să ajung acasă să văd dacă
nu cumva a înflorit migdalul și mi-am pus în gând să curăț piscina.
 FEBRUARIE

Prima pagină a ziarului nostru, Le Provençal, este dedicată, de

obicei, succeselor echipelor locale de fotbal, declarațiilor furtunoase
ale unor politicieni neînsemnați, articolelor care-ți taie răsuflarea
despre spargerile din Cavaillon – Le Chicago de Provence – și
relatărilor sinistre despre accidente mortale provocate pe șosea de
șoferii unor Renault-uri care încearcă să-l întreacă pe Alain Prost.
Tot acest talmeș-balmeș a fost lăsat deoparte într-o dimineață de
la începutul lui februarie și înlocuit cu un reportaj senzațional care
n-avea nimic de-a face cu sportul, infracțiunile sau politica:
ÎNTREAGA PROVENCE ACOPERITĂ CU O PĂTURĂ DE
ZĂPADĂ! anunța titlul cu o bucurie ascunsă la gândul că vor urma
numeroase alte relatări legate de capriciile vremii. Se va vorbi
despre mame și copii rămași miraculos în viață după o noapte
petrecută într-o mașină înzăpezită, despre bătrâni care au scăpat ca
prin urechile acului de hipotermie datorită intervenției unor vecini
cumsecade, despre alpiniști culeși de pe versanții Muntelui Ventoux
cu ajutorul elicopterelor, despre poștași luptând cu vicisitudinile
sorții pentru a înmâna facturile de electricitate, despre bătrânii care
își aduc aminte de catastrofele petrecute cu mult timp în urmă – se
preconizau zile întregi de reportaje și nu era greu să ți-l imaginezi
pe autorul acestei prime relatări frecându-și mâinile cu satisfacție în
pauzele când se oprea din scris pentru a pune mai multe semne de
exclamare.
Articolul festiv avea și două fotografii. Una reprezenta un șir de
umbrele albe – erau palmierii de pe Promenade des Anglais din
Nisa, acoperiți de un strat gros de zăpadă. Cealaltă arăta o siluetă
încotoșmănată din Marsilia târând prin zăpadă cu o funie un
radiator pe roți. Făcea impresia unui om care a scos la plimbare un
câine costeliv și îndărătnic. Nu existau imagini din regiune, pentru
că aceasta era complet izolată; cel mai apropiat plug de deszăpezire
se găsea la nord de Lyon, la trei sute de kilometri depărtare, și
pentru un motociclist provensal – chiar dacă este un ziarist temerar
–, obișnuit cu piste sigure, groaza de a valsa pe gheață era cel mai
bine evitată stând acasă sau petrecând timpul în cel mai apropiat
bar. La urma urmelor, n-o să dureze. Era numai o anomalie, o
deviere climaterică efemeră, o scuză pentru încă o porție de café
creme sau o băutură mai tare pentru a pune sângele în circulație
înainte de a te aventura afară.
În valea noastră se așternuse liniștea în timpul zilelor reci din
ianuarie, dar acum zăpada adăugase încă un strat de tăcere, ca și
cum întreaga zonă ar fi fost protejată sonic. Lubéron ne rămăsese
numai nouă, straniu și frumos, cu kilometri întregi de zăpadă
înghețată, pe care se vedeau din loc în loc urme de veverițe sau
iepuri, întretăindu-se în linii drepte și hotărâte. Nu erau urme de
picior de om, în afară de ale noastre. Vânătorii, atât de numeroși pe
vreme mai caldă, cu armamentul lor și cu arsenalul de cârnați,
baghete, bere, Gauloises și alte lucruri necesare pentru a înfrunta
timp de o zi natura în sălbăticia ei, rămăseseră în viziunile lor.
Sunetele pe care noi le luam drept împușcături erau doar crengi
trosnind sub greutatea zăpezii. Era atât de multă liniște încât, așa
cum avea să spună Massot mai târziu, puteai să auzi un șoarece
mișcându-se.
În apropierea casei, condusul unei mașini devenise o escaladă în
miniatură, căci vântul troienise zăpada, astfel că te afundai în ea
până la genunchi. Nu se putea ieși decât pe jos. Cumpăratul unei
pâini devenea o expediție care dura aproape două ore – până la
Ménerbes și înapoi – răstimp în care nu vedeai niciun vehicul în
mișcare. Mașinile, niște movilițe albe, stăteau răbdătoare ca niște oi
la marginea drumului care duce către sat. Vremea, așa cum poate fi
văzută pe o ilustrată de Crăciun, îi entuziasmase pe locuitori, care
erau deosebit de amuzați de propriile eforturi de a păși pe străzile
abrupte și înșelătoare, aplecându-se cu grijă în față sau sprijinindu-
se mai precar pe spate, înaintând cu hotărârea stângace a unor
patinatori pe rotile pasionați. Escadronul de deszăpezire al
primăriei, format din doi oameni cu târnuri, curățase drumurile de
acces către instituțiile cele mai importante – măcelăria, brutăria,
épicerie și cafeneaua –, astfel că mici grupuri de săteni stăteau în
locurile bătute de soare felicitându-se unii pe alții pentru curajul
manifestat în fața calamității. Dinspre Primărie a apărut un om pe
schiuri și, printr-o fatalitate miraculoasă, s-a ciocnit de singurul
posesor al unui mijloc de transport, un om pe o sanie străveche.
Păcat că ziaristul de la Le Provençal n-a fost acolo să-i vadă:
ZĂPADA FACE VICTIME ÎNTR-O CIOCNIRE FRONTALĂ ar fi
putut el să scrie. Scena ar fi putut să fie urmărită stând confortabil în
cafeneaua plină de aburi ademenitori.
Câinii s-au adaptat la zăpadă ca niște ursuleți, scufundându-se în
nămeți, de unde ieșeau cu perciuni albi, și zburdând pe câmpii cu
sărituri uriașe. În plus, au învățat să patineze. Piscina, pe care doar
cu câteva zile în urmă intenționasem să o curăț și să o pregătesc
pentru câteva băi primăvăratice timpurii, era un bloc de gheață
verde-albăstruie și părea să-i fascineze. Pășeau mai întâi cu labele
din față, apoi făceau o tentativă cu una din labele din spate și în
final se pomeneau că se află cu toate picioarele pe gheață. Urmau
câteva momente de contemplare în fața curiozităților vieții: într-o zi
să poți bea ceva și în ziua următoare să poți sta pe acel ceva. După
ce au mai făcut câțiva pași pe gheață, au început să dea din coadă
vădit intrigați. Am fost întotdeauna de părere că aceste animale
erau concepute pe principiul vehiculelor cu patru roți, cu o
propulsie egală din partea fiecărui picior, dar se pare că forța este
concentrată în spate. Astfel că partea din față a câinelui patinator
poate avea intenția de a continua mișcarea în linie dreaptă, dar
partea din spate este necontrolabilă, legănându-se dintr-o parte în
alta și uneori amenințând să preia comanda.
Noutatea de a fi naufragiat în mijlocul unei mări pitorești era, în
timpul zilei, o plăcere deosebită. Mergeam pe jos mile întregi, tăiam
lemne, mâncam enorm la prânz și, în felul acesta, nu ne era frig. Dar
noaptea, cu tot focul, cu toate puloverele pe care ni le puneam și cu
toată mâncarea pe care o îngurgitam, prin podelele și zidurile de
piatră răzbătea un frig pătrunzător care ne îngheța degetele de la
picioare și ne înțepenea mușchii. De multe ori stăteam în pat până la
ora nouă și deseori, dimineața devreme, scoteam aburi pe gură la
micul dejun. Dacă teoria lui Menicucci era corectă și trăiam pe un
pământ mai turtit, toate iernile viitoare urmau să fie la fel. Era
momentul să încetăm cu pretenția că trăiam într-un climat
subtropical și să cedăm ispitelor încălzirii centrale.
I-am telefonat lui monsieur Menicucci, care s-a interesat îngrijorat
de țevile din casă. I-am spus că rezistau bine.
— Mă bucur, îmi spuse, întrucât sunt minus cinci grade,
drumurile sunt periculoase și eu am cincizeci și opt de ani. Rămân
acasă. Făcu o pauză și apoi adăugă: Am să cânt la clarinet.
O făcea în fiecare zi ca să-și păstreze agilitatea degetelor și să uite
de tămbălăul cu instalațiile; destul de greu am reușit să mut
conversația de la părerile sale despre compozitorii barocului și s-o
îndrept către subiectul mai lumesc al casei noastre friguroase. În
cele din urmă, am stabilit că îi voi face o vizită imediat ce drumurile
vor fi fost curățate. Avea tot soiul de instalații acasă, spunea el –
gaze, petrol, electricitate și ultima sa achiziție, un panou rotitor de
încălzire solară. Urma să mi le arate pe toate. Totodată o voi
cunoaște pe doamnă, nevasta lui, care era o soprană desăvârșită.
Urma, evident, să am parte de o repriză muzicală printre radiatoare
și robinete.
 Ideea că ne vom încălzi ne-a dus cu gândul la vară și am început
să facem planuri pentru a schimba curtea închisă din spatele casei
într-o sufragerie în aer liber. Aveam deja un grătar și un bar într-un
colț, dar ceea ce lipsea era o masă mare, solidă, care să fie acolo
permanent. În timp ce stăteam cu picioarele afundate în
cincisprezece centimetri de zăpadă, încercam să ne imaginam un
prânz la jumătatea lui august. Am trasat pe zăpada de pe dalele de
piatră un pătrat cu latura de un metru și jumătate, destul de mare
pentru ca să poată lua loc opt persoane bronzate și desculțe. În
mijlocul pătratului ar fi rămas suficient spațiu pentru castroane
mari cu salată, pate de ficat și brânză, ardei copți, pâine, măsline și
sticle de vin la rece. O pală de vânt a șters forma din zăpadă, dar noi
ne-am decis deja: masa urma sa fie pătrată și tăblia dintr-o singură
lespede de piatră.
Ca majoritatea celor care vin în Lubéron, am fost impresionați de
varietatea pietrei locale. Putea fi pierre froide de la cariera Tavel, o
piatră moale, de culoare bej-deschis, putea fi pierre chaude de la
Lacoste, mai aspră, de culoare alb-gălbuie, după cum puteau fi
pietre cu o mulțime de nuanțe între cele menționate. Există pietre
pentru vetre, pentru piscine, pentru scări, pentru pereți și podele,
pentru băncile de grădină și chiuvetele de bucătărie. Poate să fie
aspră sau șlefuită, cu margini ascuțite sau rotunjite, tăiată în pătrate
sau curbată voluptuos. Este folosită acolo unde, în Marea Britanie
sau în America, un constructor ar folosi lemn, fier sau plastic.
Singurul ei dezavantaj, așa cum am descoperit, e faptul că ține rece
iarna.
Ceea ce ne-a produs o adevărată surpriză a fost prețul. Luată la
metru, piatra este mai ieftină decât linoleumul, și am fost atât de
încântați de această descoperire – de fapt înșelătoare, întrucât nu
luasem în calcul prețul prelucrării pietrei –, că am decis să riscăm și
să mergem la carieră fără a mai aștepta primăvara. Prietenii ne-au
recomandat un om din Lacoste, pe nume Pierrot, care muncea bine
și practica prețuri corecte. Ne-a fost descris ca un original, un om de
caracter, și am stabilit o întâlnire cu el la 8.30 dimineața, înainte de a
începe lucrul la carieră.
Am urmărit un indicator pe drumul lateral spre Lacoste și am
mers pe un făgaș printre stejari pitici, până am ajuns într-un loc
deschis. Nu părea o zonă industrială, și tocmai voiam să ne
întoarcem, când, deodată, era cât pe ce să cădem în carieră – o
groapă enormă săpată în pământ și de jur-împrejur blocuri de
piatră. Unele erau necioplite, altele fuseseră cioplite și luaseră forma
unor pietre de mormânt, monumente comemorative, urne uriașe de
grădină, îngeri înaripați cu o privire fixă care te intimida, mici
arcuri de triumf sau coloane scurte și groase, într-un colț era o
baracă, cu geamurile opace din cauza prafului care se ridica în
carieră.
Am bătut la ușă și am intrat. Pierrot ne aștepta. Avea un păr
zburlit, o barbă neagră fioroasă și sprâncene stufoase. Tipul clasic
de pirat. Ne-a poftit să luăm loc, după ce a șters praful de pe două
scaune cu o pălărie ponosită pe care apoi a așezat-o cu grijă peste
telefonul de pe masă.
— Englezi, nu-i așa?
Am aprobat din cap, și el s-a aplecat spre noi cu un aer
confidențial.
— Am o mașină englezească, un Aston Martin cu care transport
recolta de vin. Magnifique.
Își sărută vârfurile degetelor, stropindu-și barba cu salivă, și
scotoci printre hârtiile de pe masă, ridicând praful din fiecare teanc.
Avea pe undeva o fotografie.
Telefonul începu să sune înfundat. Pierrot îl recuperă de sub
pălărie și ascultă cu o figură din ce în ce mai serioasă. Apoi puse jos
receptorul.
 — Altă piatră de mormânt, spuse. E din cauza vremii. Bătrânii nu
rezista la frig. Își căută pălăria, și-o luă de pe cap și acoperi din nou
telefonul ca pentru a ascunde veștile rele.
Reveni la problemele noastre.
— Mi s-a spus că doriți o masă.
Făcusem o schiță detaliată a mesei, însemnând cu grijă toate
cotele în metri și centimetri. Pentru cineva cu flerul artistic al unui
copil de cinci ani, era o capodoperă. Pierrot își aruncă ochii pe ea,
scrutând cifrele, și dădu din cap.
— Non. Pentru mărimea aceasta trebuie o bucată de piatră de
doua ori mai groasă. De asemenea, baza pe care ați prevăzut-o
dumneavoastră o să se prăbușească – pouf! – în cinci minute, pentru
că partea de sus va cântări – mâzgăli niște calcule pe desenul meu –
între trei și patru sute de kilograme. Întoarse hârtia și făcu o schiță
pe spate. Uitați! Asta e ceea ce vă doriți. Ne dădu desenul. Era mult
mai bun decât al meu și avea o grație de monolit; simplă, pătrată,
bine proporționată. O mie de franci, spuse el, inclusiv transportul.
Am căzut de acord și am promis să mă întorc la sfârșitul
săptămânii cu un cec. Când am făcut-o, era la sfârșitul unei zile de
muncă și am constatat că Pierrot își schimbase culoarea. De la
pălăria sa ponosită până la cizme era complet alb ca și cum s-ar fi
tăvălit prin zahăr, singurul om pe care l-am văzut vreodată
îmbătrânit cu douăzeci și cinci de ani în timpul unei zile de muncă.
Potrivit prietenilor noștri, pe ale căror informații nu mă bazam în
întregime, soția lui îl aspira în fiecare seara când sosea acasă și
întreaga lor mobilă, de la dulapuri până la bideuri, era făcută din
piatră.
Pe atunci era destul de ușor să crezi orice ți se spunea. Iarna în
Provence creează o atmosferă straniu de ireală, amestecul de liniște
și de pustietate dându-ți sentimentul că ești rupt de restul lumii,
izolat de viața normală. Ne puteam imagina să întâlnim troli în
pădure sau să vedem capre cu două capete în lumina lunii pline, iar
pentru noi toate acestea constituiau un contrast ciudat de plăcut față
de acea Provence pe care ne-o aminteam din vacanțele de vară.
Pentru alții, iarna înseamnă plictiseală și tristețe, sau mai rău; rata
sinuciderii în Vaucluse, așa ni s-a spus, era cea mai mare din Franța
și a devenit mai mult decât o simplă cifră când am auzit că un om
care locuia la trei kilometri de noi s-a spânzurat într-o noapte.
O moarte locală aduce cu ea mici anunțuri triste care sunt lipite
pe ferestrele magazinelor și ale caselor. Bate clopotul de la biserică
și are loc o procesiune de oameni îmbrăcați foarte îngrijit; ei se
îndreaptă încet către cimitir, care este de multe ori unul dintre cele
mai impunătoare locuri din sat. Un bătrân mi-a explicat de ce era
așa.
— Morții au cea mai frumoasă priveliște, spuse el, pentru că au
de stat aici atât de mult timp!
Croncăni atât de puternic la propria glumă, încât îl apucă un
acces de tuse și m-am temut că îi venise și lui rândul să li se alăture.
Când i-am spus că în California există un cimitir unde plătești mai
mult pentru un mormânt cu o priveliște frumoasă decât pentru unul
mai modest, n-a fost deloc mirat.
— Peste tot sunt nebuni, spuse el, vii sau morți.
Au trecut mai multe zile fără niciun semn de dezgheț, dar pe
drumuri erau urme negre în locurile unde fermierii curățaseră cu
tractoarele cea mai mare parte a zăpezii, formând o singură pârtie
prin nămeții de pe margini. Cu această ocazie a ieșit la iveală un
aspect al șoferului francez pe care nu l-am bănuit niciodată; era
răbdător, sau cel puțin de o încăpățânare de catâr, foarte departe de
comportamentul său de Grand Prix la volan. Am constatat-o pe
drumurile din jurul satului. Se întâmpla ca o mașină să meargă cu
grijă pe pârtia croită și să se întâlnească cu alta venind din direcția
opusă. Se opreau bot în bot. Niciuna nu se dădea la o parte, riscând
să rămână împotmolită în nămeți. Privindu-se prin parbriz unul pe
altul, șoferii așteptau cu speranța că va veni în spatele lor o altă
mașină, ceea ce ar constitui o situație clară de force majeure, obligând
mașina din față să dea înapoi, ca să poată înainta celelalte două.
În aceste condiții, ținând ușor piciorul pe accelerație, am parcurs
drumul până la monsieur Menicucci ca să-i văd comoara de instalații
pentru încălzit. M-a întâmpinat la intrarea din depozit, cu căciuliță
de lână trasă bine peste urechi, cu un șal legat sub bărbie, cu mănuși
și cizme – imaginea unui om care lua provocarea de a nu i se face
frig ca pe un exercițiu științific pentru propria izolare. Am schimbat
politețuri despre țevile mele și clarinetul său și m-a poftit înăuntru
pentru a vedea o colecție meticulos aranjată de tuburi, valve și
mașini greoaie și misterioase, îngrămădite în colțuri. Menicucci era
un catalog ambulant, amețindu-mă cu coeficienți calorici și termeni
care mă depășeau într-atât, că tot ceea ce puteam face era să dau din
cap fără să scot o vorbă la fiecare nouă revelație.
În sfârșit litania se termina.
— Et puis voil|, spuse Menicucci și se uită la mine în așteptare, ca
și cum știam acum absolut totul despre universul încălzirii centrale
și puteam face o alegere înțeleaptă, pe baza unei bune informări. Nu
mi-a trecut prin cap decât să-l întreb cum își încălzea propria casă.
A, spuse el, bătându-se pe frunte cu o admirație ironică, iată o
întrebare inteligentă. Ce fel de carne mănâncă măcelarul?
Și lăsând această întrebare mistică să plutească în aer, am intrat
în casă. Era fără îndoială cald, aproape înăbușitor. Monsieur
Menicucci făcu marea performanță de a-și scoate două sau trei
straturi de haine, ștergându-și fruntea cu gesturi teatrale și
aranjându-și căciulița pentru a-și lăsa urechile descoperite.
Se îndreptă spre radiator și îl mângâie prietenos.
— Vedeți, spuse el, fontă, nu rahatul pe care îl folosesc în ziua de
azi pentru radiatoare. Și boilerul – trebuie sa vedeți boilerul. Dar,
attention, se opri brusc și mă împunse cu degetul sau profesoral, nu
este franțuzesc. Numai nemții și belgienii știu să facă boilere. Am
intrat în încăperea care adăpostea boilerul și am admirat pe îndelete
mașina veche, prevăzuta cu cadrane, care pufăia și sforăia lângă un
perete. Asta dă douăzeci și unu de grade în toată casa, spuse el,
chiar când afară sunt minus șase grade.
Vădea talent de instructor, căci își ilustra remarcile când era
posibil cu demonstrații practice, ca și cum vorbea cu un copil foarte
greu de cap. (În cazul meu, având în vedere cunoștințele mele
despre instalații și încălzire, aceasta atitudine era, desigur,
justificată.)
După ce mi-a prezentat boilerul, ne-am întors în casă și mi-a
prezentat-o pe Madame, o femeie mică de înălțime, dar cu o voce
răsunătoare. Doream un ceai, niște biscuiți cu migdale, un pahar de
Marsala? Ce doream cu adevărat era să-l văd pe monsieur Menicucci
cântând, cu căciulița pe cap, la clarinet, dar asta avea să se întâmple
alta dată. În timp ce mă îndreptam spre mașină, am privit panoul
solar rotitor de încălzire de pe acoperiș și am văzut că era înghețat
bocnă – brusc am început să tânjesc după o casă plină cu radiatoare
de fontă.
Sosind acasă, am descoperit un Stonehenge la scară redusă
amplasat în spatele garajului. Fusese adusă masa – un pătrat cu
latura de un metru și jumătate, cu o grosime de doisprezece
centimetri și cu o bază masivă în forma de cruce. Distanța dintre
locul unde fusese lăsată și locul unde doream noi s-o punem nu era
mai mare de cincisprezece metri, dar făcea cât cincizeci de kilometri.
Intrarea în curte era prea îngustă ca să permită trecerea vreunui
vehicul, iar zidul înalt și acoperișul de țiglă care se întindeau peste o
parte din curte făceau imposibilă folosirea unei macarale. Pierrot ne
spusese că masa va cântări între trei și patru sute de kilograme.
Părea mai grea.
 A dat telefon în acea seară.
— Sunteți mulțumiți de masă?
— Da, masa este minunată, dar avem o problemă.
— Ați amplasat-o deja?
— Nu, asta e problema. Ați putea să ne dați niște sugestii?
— Câteva brațe puternice, spuse. Gândiți-vă la piramide.
— Desigur. N-aveam nevoie decât de o mie cinci sute de sclavi
egipteni și totul s-ar fi rezolvat imediat.
— Ei bine, dacă disperați, îi cunosc pe componenții echipei de
rugby din Carcassonne.
Chicoti și închise telefonul.
Ne-am dus să aruncăm o nouă privire monstrului și am încercat
să ne dăm seama de câți oameni ar fi fost nevoie pentru a o căra în
curte. Șase? Opt? Trebuia dusă de-a curmezișul pentru a trece pe
ușă. Ne-am imaginat degete strivite și multiple hernii. De-abia acum
am realizat de ce fostul proprietar pusese o masă ușoară, rabatabilă,
în locul ales de noi pentru acest monument. Am optat pentru
singurul lucru rezonabil pe care îl puteam face, și anume am căutat
inspirația într-un pahar de vin la gura focului. Nu se punea
problema să fure cineva masa în timpul nopții.
S-a întâmplat ca nu după multă vreme să se ivească o posibilă
sursă de ajutor. Cu câteva săptămâni înainte hotărâserăm să ne
reconstruim bucătăria și petrecuserăm multe ore de discuții savante
cu arhitectul nostru, care ne-a introdus în terminologia franceză de
construcții, familiarizându-ne cu expresii precum coffres, rehausses,
faux-plafonds, vide-ordures, plîtrage, dallage, poutrelles și coins perdus.
Entuziasmul nostru inițial scăzuse de-a binelea văzând că planurile
se învecheau pe zi ce trece și dintr-un motiv sau altul bucătăria
rămânea intactă. Se întârziase din cauza vremii, din cauza
tencuitorului, care plecase la schi, a zidarului-șef care-și rupsese
brațul jucând fotbal pe motocicletă, din cauza încetinelii cu care
furnizorii locali livrau marfa în timpul iernii. Arhitectul nostru, un
parizian expatriat, ne avertizase ca în Provence munca în construcții
este foarte asemănătoare cu războiul în tranșee. Are lungi perioade
de acalmie întrerupte de acțiuni zgomotoase și violente, iar noi
avuseserăm prea mult de-a face cu prima fază pentru a o mai
aștepta cu nerăbdare pe a doua.
Trupele de asalt au sosit, în sfârșit, cu un zgomot asurzitor pe
când de-abia se crăpa de ziuă. Am ieșit afară cu ochii cârpiți de
somn să vedem ce se prăbușește și n-am putut sa distingem decât
silueta unui camion plin de schele. Din cabina șoferului cineva
strigă plin de voie bună:
— Monsieur Mayle?
I-am spus că nimerise unde trebuia.
— Ah bon. On va attaquer la cuisine. Allez!
Ușa se deschise și un cocker spaniel sări afară urmat de trei
bărbați. M-a izbit un miros neașteptat de after-shave când zidarul-
șef îmi storci mâna și se prezentă pe sine și echipajul: Didier,
locotenentul Eric și fiul acestuia, un tânăr solid pe nume Claude.
Cățeaua, Pénélope, scăpată ca din cușcă, se zbenguia în fața casei. Și
astfel începu bătălia.
Nu mai văzusem în viața mea asemenea lucrători. Totul era făcut
într-o viteză nemaipomenită: au ridicat o schelă și au construit o
rampă de scânduri înainte ca soarele să fie sus pe cer; după numai
câteva minute, fereastra și chiuveta din bucătărie au dispărut, iar la
ora zece ne aflam deja pe un morman de moloz. Didier își expunea
planurile de demolare. Era dârz și hotărât, cu un păr bogat și cu
ținuta dreaptă a unui militar; mi-l imaginam ca instructor în
Legiunea Străină punându-i pe tinerii recruți să mărșăluiască până
când aceștia implorau mila. Avea un fel de a vorbi percutant, plin
de cuvinte onomatopeice ca tok sau crak, sau boum pe care francezii
le folosesc pentru a descrie orice formă de coliziune sau de
dărâmare – și în cazul nostru amândouă se găseau din plin. Tavanul
cădea, podeaua se ridica și instalațiile existente păreau să se
dezmembreze. Toate lucrurile din bucătărie erau scoase – chut! –
prin gaura care cândva fusese o fereastră. O folie de polietilenă a
fost prinsă în cuie ca să despartă șantierul de restul casei, și
ustensilele de bucătărie au fost mutate la grătarul din curte.
Era uimitor să vezi și să auzi ferocitatea plină de veselie cu care
cei trei zidari pulverizau tot ce se afla în calea ciocanelor grele.
Loveau vârtos, fluierau, cântau, înjurau, fără să le pese de zidurile
care cădeau și de grinzile care se îndoiau, oprindu-se (cu părere de
rău, mi se păru mie) doar la amiază, ca să ia prânzul. Și acesta a fost
dat gata cu aceeași ardoare ca un perete despărțitor – nu se încurcau
cu pachetele modeste de sendvișuri. Și-au adus pungi mari de
plastic pline cu friptură de pui, cârnați, choucroute, salate și franzele,
nelipsindu-le tacâmurile și vesela aferente. Spre ușurarea noastră,
niciunul nu a băut alcool. Un zidar amețit manevrând un ciocan de
zeci de kilograme oferea o imagine înspăimântătoare. Erau destul
de primejdioși și treji.
Tărăboiul a reînceput după prânz și a continuat până aproape de
șapte seara fără nicio pauză. L-am întrebat pe Didier dacă lucra de
obicei zece-unsprezece ore pe zi. Numai iarna, mi-a răspuns el. Vara
lucra douăsprezece-treisprezece ore, șase zile pe săptămână. A fost
amuzant când a auzit despre programul de lucru englezesc care
începea la o oră târzie și se termina cât mai devreme, cu numeroase
pauze pentru ceai. L-a caracterizat drept une petite journée și m-a
întrebat dacă nu cumva cunosc zidari englezi care ar dori să lucreze
cu el, așa ca o experiență. Nu-mi puteam imagina un număr mare
de voluntari.
După ce au plecat zidarii, ne-am îmbrăcat ca pentru un picnic în
Arctica și am început să pregătim prima noastră cină în bucătăria
provizorie. Avea un grătar și un frigider precum și o chiuvetă și un
aragaz cu două ochiuri, în spatele barului. Avea tot ce trebuia în
afară de pereți și, dată fiind temperatura încă sub zero grade, pereții
ar fi creat o stare de confort. Dar focul de vreascuri dădea o lumină
strălucitoare, mirosul fripturii de miel cu rozmarin se înălța
ademenitor, vinul roșu își făcea datoria de substitut nobil pentru
încălzirea centrală și noi ne simțeam plini de curaj, gata să
înfruntăm orice aventură. Această iluzie a durat numai în timpul
cinei, până când a venit momentul să ieșim afară și să spălăm
vasele.

Primele semne adevărate ale venirii primăverii nu le-au constituit

înflorirea timpurie a copacilor sau comportamentul agitat al
șobolanilor din podul lui Massot. Semnele le-am avut din Anglia.
După mohoreala lunii ianuarie, londonezii începeau să-și facă
planuri de vacanță și era uluitor cât de multe din acestea includeau
Provence. Cu o regularitate crescândă, telefonul suna în timp ce
luam cina – cel care suna având un dispreț nobil pentru diferența de
oră dintre Franța și Anglia –, și vocea veselă, de care abia ne
aminteam, a unei cunoștințe îndepărtate, ne întreba dacă a început
sezonul de înot. Eram întotdeauna evazivi. Părea o răutate să le
distrugem iluziile spunându-le că vremea era geroasă, că mistralul
șuiera prin gaura din zidul bucătăriei, amenințând să rupă folia de
polietilenă care era singura noastră protecție împotriva stihiilor
naturii.
Telefoanele au urmat un curs care a devenit foarte repede
previzibil. În primul rând, eram întrebați dacă vom fi acasă de Paști
sau în luna mai, sau în orice perioadă care-i convenea celui care
suna. Odată stabilite aceste lucruri, urma propoziția de care ne era
groază:
— Ne gândeam să venim pe la voi<
Și rămânea întreruptă, plină de speranță, așteptând o reacție care
să denote cea mai vagă ospitalitate.
Era greu să ne simțim flatați de acest entuziasm subit de a ne
vedea, care dormitase în tot timpul anilor pe care-i trăisem în
Anglia, și nu prea știam cum să ne descurcam. Nimeni nu are
obrazul mai gros decât cel care caută lumina soarelui și cazare pe
gratis; normele comportamentului social nu mai funcționează.
Sunteți ocupați în săptămână aceea? Nu vă faceți griji, vom veni
săptămână următoare. Casa vă este plină de muncitori? Nu ne
deranjează; oricum, vom sta mai mult la piscină. Ați umplut piscina
cu rechini și ați pus un tub pentru drenaj în locul robinetului? Ați
devenit vegetarieni și abstinenți? Bănuiți câinii că poartă virusul
turbării? Nimic din ce spuneam nu-i impresiona; refuzau cu tot
dinadinsul să ne ia în serios; erau dispuși să depășească orice mic
obstacol pe care-l puteam inventa.
Am vorbit despre amenințarea acestor invazii și cu alții care se
mutaseră în Provence și toți pățiseră la fel. Spuneau că întâia vară
este iadul pe pământ. După aceea înveți să spui nu. Dacă nu o faci,
te vei pomeni conducând un mic hotel fără niciun profit, de la Paști
până la sfârșitul lui septembrie. Un sfat pe cât de înțelept, pe atât de
deprimant. Am așteptat cu teamă următorul telefon.

Viața se schimbase și zidarii contribuiseră din plin. Dacă ne

sculam la 6.30, ne puteam lua micul dejun în liniște. Dacă ne sculam
mai târziu, zgomotul din bucătărie făcea conversația imposibilă.
Într-o dimineață, când ciocanele și burghiele cântau la unison, am
văzut buzele soției mișcându-se, dar nu auzeam nimic. În cele din
urmă mi-a scris pe o bucată de hârtie: „Bea-ți cafeaua până nu te
trezești cu ceva în ea”.
Dar progresele erau evidente. După ce nu mai rămăsese decât
scheletul bucătăriei, zidarii au început, la fel de zgomotos, să o
reconstruiască, urcându-și toate materialele pe rampa de scânduri
printr-un spațiu de mărimea unei ferestre, la trei metri deasupra
pământului. Vitalitatea lor era extraordinară. Didier – jumătate om,
jumătate cărător de unelte – putea să alerge în susul rampei șubrede
împingând o roabă cu ciment ud, cu o țigară într-un colț al gurii și
având suficient suflu ca să fluiere prin celălalt. N-am să știu
niciodată cum de puteau acești trei oameni să lucreze într-un spațiu
atât de strâmt, într-un frig atât de pătrunzător, și totuși să-și
păstreze buna dispoziție.
Încet-încet, bucătăria a început să capete contur, după care a
venit al doilea escadron să evalueze situația și să-și repartizeze
sarcinile. Era format din Ramon tencuitorul, cu radioul și ghetele de
baschet acoperite de mortar, Mastorino zugravul, Trufelli care
punea țigle, Zanchi tâmplarul și le chef-plombier în persoană,
monsieur Menicucci, cu le jeune la doi pași în spate ca o umbră
invizibilă. Erau cu totul șase sau șapte vorbind în același timp
printre dărâmături, certându-se asupra datelor și materialelor, în
vreme ce Christian, arhitectul, era pe post de arbitru.
Ne-a trecut prin minte că, dacă această energie ar fi canalizată în
altă direcție pentru o oră-două, aveam destui bicepși ca să mutăm
masa de piatră în curte. Când le-am sugerat acest lucru, au fost de
acord imediat. De ce să n-o facem acum, au spus. De ce nu, într-
adevăr? Am ieșit pe fereastra bucătăriei și ne-am strâns în jurul
mesei care era acoperită de un strat alb, zgrunțuros, de gheață.
Douăsprezece mâini au înșfăcat lespedea și douăsprezece brațe s-au
încordat pentru a o ridica. Nu s-a clintit din loc. Fețele au devenit
gânditoare. Fiecare a dat ocol mesei privind-o din toate părțile până
când Menicucci a pus punctul pe i.
— Piatra este poroasă, spuse el. Este plină de apă ca un burete,
apa a înghețat, piatra a înghețat, pământul a înghețat. Voil|! E
imposibil de mișcat. Trebuia așteptat până se dezgheață. S-au purtat
niște discuții despre lămpi de sudat și răngi; dar Menicucci le-a pus
capăt catalogându-le drept patati-patata, ceea ce eu am înțeles că
înseamnă nonsens. Grupul s-a risipit.
Având parte de zgomot și praf șase zile pe săptămână, oaza de
liniște de duminică era și mai bine-venită ca de obicei. Puteam să ne
permitem luxul de a sta în pat până la 7.30 înainte de a începe câinii
să se agite pentru a fi scoși la plimbare, puteam să stăm de vorbă
fără să fim obligați să ieșim afară și ne puteam consola cu gândul că
mai aveam numai o săptămână până la sfârșitul haosului și al
dezagregării. Ceea ce nu puteam face, din cauza posibilității reduse
de gătit, era să celebrăm duminica așa cum se cuvine totdeauna în
Franța, cu un prânz meticulos pregătit și savurat îndelung. Astfel
că, folosind provizoratul bucătăriei ca o scuză, ne-am luat obiceiul
de a mânca duminica la restaurant.
Pentru a ne deschide apetitul, consultam acele cărți oraculare și
ne bazam, din ce în ce mai mult, pe ghidul Gault-Millau. Michelin
este neprețuit și nimeni n-ar trebui să călătorească în Franța fără el,
dar se limitează strict la prețuri, categorii și specialități. Gault-
Millau îți dă și amănunte. Îți va spune despre bucătar – dacă e tânăr,
dacă a făcut școală, dacă are o reputație bună, dacă se bazează
numai pe succesele din trecut sau încearcă mereu să se
perfecționeze. Îți va spune despre nevasta bucătarului dacă este
primitoare sau glaciale. Îți va da unele indicații despre stilul
restaurantului, dacă are o priveliște frumoasă sau o terasă
primitoare. Va face comentarii asupra serviciului și clientelei,
asupra prețurilor și atmosferei. De asemenea, deseori prezintă în
detaliu lista de bucate și de vinuri. Nu este infailibil și nici complet
lipsit de prejudecăți, dar este amuzant și întotdeauna interesant și,
deoarece este scris într-o franceză colocvială, constituie un bun
exercițiu pentru niște începători în ale limbii, ca noi.
Ghidul din 1987, un volum bine documentat, prezintă 5 500 de
restaurante și hoteluri. Alegând între ofertele sale, am ajuns la o
sugestie locală care ni s-a părut irezistibilă: un restaurant din
Lambesc, la o jumătate de oră de mers cu mașina. Bucătăreasa-șef
era prezentată ca J’une des plus fameuses cuisinières de Provence”. Sala
de mese fusese amenajată într-o moară dezafectată. Despre stilul de
a găti se spunea că este „plein de force et de soleil”. Aceasta ar fi fost
de ajuns pentru o recomandare, dar ce ne-a intrigat cel mai mult era
vârsta bucătăresei. Avea optzeci de ani.
Era mohorât și bătea vântul când am ajuns la Lambesc.
Întotdeauna ne încercau remușcările dacă stăteam acasă într-o zi
frumoasă, dar această duminică era urâtă și întunecată, străzile erau
murdare de zăpada căzută mai de mult, locuitorii se întorceau
grăbiți acasă de la brutărie, strângând pâinea le piept și aduși de
spate din cauza frigului. Era o vreme perfectă pentru a lua prânzul
la restaurant.
Am ajuns devreme. Sala de mese cu arcade uriașe era goală.
Mobilierul provensal vechi era format din piese grele, închise la
culoare și foarte lustruite. Mesele erau mari și dispuse la distanță
unele de altele, un lux rezervat de obicei numai restaurantelor mari
și cu reputație. Din bucătărie se auzeau voci și zăngănit de vase și
tacâmuri. Totodată, răzbătea un miros delicios, dar era evident că
venisem cu câteva minute înainte de ora deschiderii. Am vrut să
ieșim încet și să ne ducem la o cafenea să bem ceva.
— Dumneavoastră cine sunteți? se auzi o voce.
Un bătrân ieșise din bucătărie și ne privea scrutător, ferindu-și
ochii de lumina care intra pe ușă. I-am spus că făcusem o rezervare
pentru prânz.
— Luați loc, atunci. Nu puteți mânca în picioare.
Arătă cu mâna spre mesele goale. Ne-am așezat ascultători și am
așteptat până a venit cu două liste de bucate. S-a așezat lângă noi.
— Americani? Germani?
— Englezi.
 — Bun, spuse el. Am făcut războiul cu englezii.
Am simțit că trecusem primul test. Încă un răspuns corect și ni se
va da voie să vedem listele pe care bătrânul le ținea la el. L-am
întrebat ce ne recomanda.
— Totul, replică el. Soția mea gătește totul bine.
Ne înmână meniurile și ne părăsi pentru a întâmpina un alt
cuplu. Ne-am înfiorat de plăcere văzând că au friptură de miel cu
verdețuri, daube, vițel cu trufe și un fel de mâncare misterios
denumit fantaisie du chef. Bătrânul se întoarse și luă loc, ascultă
comanda și dădu din cap.
— Totdeauna e la fel, spuse el. Bărbaților le place fantaisie.
Am cerut o jumătate de litru de vin alb pentru primul fel și vin
roșu pentru următorul.
— Nu, spuse, greșiți. Ne recomandă ce să bem, un vin roșu,
Cotes du Rhone, din Visan. Vinul bun și femeile frumoase provin
din Visan, adăugă el.
Se ridică și căută o sticlă în bufetul mare, de culoare închisă.
— Acesta o să vă placă. (Mai târziu am observat că toată lumea
avea același vin pe masă.)
Cel mai bătrân chelner-șef din lume se duse la bucătărie să-i dea
comenzile probabil celei mai bătrâne bucătărese-șef din Franța. Ni s-
a părut că auzim o a treia voce la bucătărie, dar de fapt nu mai erau
alți chelneri. Ne-am întrebat cum pot doi oameni, a căror vârstă,
adunată, trecea de 160 de ani, să reziste atâtea ore făcând o muncă
atât de grea. Deși restaurantul se umpluse de clienți, toată lumea era
servită la timp. Calm și demn, bătrânul își făcea turele așezându-se
din când în când la câte o masă, pentru a schimba o vorbă. Când
termina o comandă, Madame își anunța soțul cu un clopoțel.
Bătrânul își ridica sprâncenele cu o iritare simulată. Dacă nu
întrerupea conversația, clopoțelul suna din nou, mai insistent, și el
se ridica, mormăind j’arrive, j’arrive.
 Mâncarea era așa cum promisese ghidul Gault-Millau și bătrânul
avusese dreptate în legătura cu vinul. Ne-a plăcut într-adevăr. Până
când ne-a servit turtițele din brânză de capră marinate, cu verdețuri
și ulei de măsline, l-am terminat. I-am cerut altă sticlă de jumătate
de litru, dar el m-a privit dezaprobator.
— Cine conduce mașina?
— Soția.
Se duse din nou la bufetul negru.
— Nu mai sunt sticle de jumătate, spuse. Puteți bea până aici.
Trase o linie imaginară cu degetul la jumătatea noii sticle.
Clopoțelul din bucătărie încetase să mai sune. În sală apăru
Madame zâmbind și aprinsă la față de la căldura cuptoarelor. Ne
întrebă dacă mâncarea a fost bună. Părea de șaizeci de ani. Cei doi
stăteau unul lângă altul, el cu mâna pe umărul ei. În timp ce ea
vorbea despre mobila veche pe care o primise ca zestre, el o
întrerupse. Erau fericiți împreună și își iubeau munca. Am părăsit
restaurantul cu sentimentul că la urma urmelor bătrânețea nu e
chiar așa de rea.

Ramon tencuitorul stătea întins pe spate pe o platformă precară,

la o lungime de braț sub tavanul bucătăriei. I-am dat o sticlă de bere
și se rezemă într-un cot s-o bea. Părea o poziție incomodă atât
pentru băut, cât și pentru lucrat, dar îmi spuse că era obișnuit cu ea.
— Oricum, zise el, nu poți să stai în picioare pe podea și să arunci
mortarul în sus. Cel care a făcut plafonul de la Capela Sixtină știți,
italianul acela probabil că a stat întins pe spate săptămâni întregi.
Ramon își termină berea, a cincea în ziua respectivă, îmi întinse
sticla goală și își reluă munca. Avea un stil domol, ritmic, așternând
ușor tencuiala pe tavan cu mistria și întinzând-o cu o mișcare largă
din încheietura mâinii. Spunea că, atunci când va fi gata, va arăta ca
și cum ar fi fost acolo de o sută de ani. Nu avea încredere în rulouri
pulverizatoare sau alte instrumente de acest fel, iar pentru linii și
curbe se baza numai pe ochiul său, pe care îl considera infailibil.
Într-o seară, după ce plecase, am verificat suprafețele lucrate cu o
nivelă cu bulă de aer. Erau perfecte, și totuși se vedea că era muncă
manuală, nu de mașină. Omul era un artist și își merita porția de
bere zilnică.
Prin gaura din peretele bucătăriei se simți o adiere de vânt
aproape plăcută. Am auzit ceva picurând. Când am ieșit afară, am
văzut că se schimbase anotimpul. De pe masa de piatră se scurgea
apă. Venise primăvara.
 MARTIE

Migdalul era pe cale să înflorească. Zilele erau mai lungi, deseori

încheindu-se cu seri minunate, când cerul era ca o mare cu valuri
roșietice. Sezonul de vânătoare se închisese; ogarii își încheiaseră
activitatea; iar puștile fuseseră puse deoparte pentru șase luni. În
podgorii se muncea din nou intens. În timp ce fermierii bine
organizați se ocupau deja de vite, vecinii lor mai nepăsători s-au
apucat în grabă de curățatul viei pe care ar fi trebuit să o termine
din noiembrie. Oamenii din Provence au întâmpinat primăvara cu o
agitație neobișnuită, ca și cum natura le injectase o doză de
vitalitate.
Piețele s-au schimbat brusc. Pe tarabe, cârligele de pescuit,
cartușierele, cizmele de cauciuc și periile lungi cu țepi de oțel pentru
homarii amatori au fost înlocuite cu unelte agricole care păreau
amenințătoare – cuțite și sape, coase și prășitoare cu dinți foarte
ascuțiți, echipament de stropit care aducea garantat moartea asupra
oricărei buruieni sau insecte nesăbuite ce ar fi încercat sa pună în
pericol strugurii. Pretutindeni se vedeau flori, plante și legume noi,
iar în dreptul cafenelelor, pe trotuar, fuseseră scoase mese și scaune.
În aer plutea dorința de activitate, de a face planuri; câțiva optimiști
își cumpăraseră deja espadrile din standurile multicolore expuse în
fața magazinelor.
În contrast cu acest freamăt, lucrările la casă se opriseră. Urmând
vreun îndemn primăvăratic primordial, muncitorii migraseră,
lăsându-ne amintire saci cu ipsos și grămezi de nisip ca dovadă a
intenției lor de a se întoarce – cândva – pentru a termina ceea ce
aproape terminaseră. Fenomenul dispariției muncitorilor din
construcții este bine cunoscut în toată lumea, dar în Provence
problema are rafinamentele și frustrările ei locale și perioadele ei
bine stabilite.
De trei ori pe an, de Paști, în august și de Crăciun, proprietarii
caselor de vacanță evadează din Paris, Zürich, Düsseldorf sau
Londra pentru a duce timp de câteva zile sau săptămâni viața
simplă de la țară. Înainte de a pleca, ei se gândesc întotdeauna la
lucruri deosebit de importante pentru succesul vacanței lor, cum ar
fi procurarea unui set de bideuri Courreges sau a unui reflector
pentru piscină. Își propun, de asemenea, să schimbe plăcile de
ceramică de pe terasă cu altele sau să construiască un acoperiș nou
pentru camerele servitorilor. Cum ar putea să se bucure de
interludiul rural fără aceste lucruri esențiale? Cuprinși de panică, ei
telefonează la meșterii locali. Trebuie să o faceți înainte de sosirea
noastră. Implicit în aceste instrucțiuni urgente este faptul că vor
urma plăți generoase dacă lucrarea va fi făcută la timp. Viteza este
esențialul; banii nu contează.
Oferta este mult prea tentantă pentru a fi ignorată. Toți ne
aducem aminte că, după ce Mitterrand a preluat puterea, bogătașii
au intrat într-un blocaj financiar și au rămas cu banii în buzunar. Pe
atunci se construia puțin în Provence, și cine știe dacă nu se vor
întoarce din nou acele vremuri rele? Astfel că sunt acceptate toate
comenzile, iar clienții mai puțin insistenți se pomenesc cu betoniere
lăsate în plata Domnului și cu camere neterminate. În fața acestei
situații, există două feluri de a reacționa. Niciunul nu va da
rezultate imediate, dar unul din ele va reduce frustrarea, pe când
celălalt o va mări.
Le-am încercat pe amândouă. La început am făcut un efort
conștient pentru a deveni mai filosofici în atitudinea noastră față de
timp și să tratăm zilele și săptămânile de întârziere după moda
provensală – adică bucurându-ne de lumina soarelui, încetând de a
mai gândi ca niște orășeni. Luna asta, luna viitoare, ce importanță
are? Luați un pahar de pastis și relaxați-vă! A mers destul de bine o
săptămână sau două, dar apoi am observat că materialele de
construcție din spatele casei încep să se înverzească din cauza
buruienilor. Am decis să ne schimbăm tactica și să căpătăm câteva
informații despre echipa noastră de lucrători rătăcită cine știe pe
unde. A fost o experiență plină de învățăminte.
Am aflat că în Provence timpul este o marfă foarte elastică, până
și atunci când este definit în termeni clari și hotărâți. Un petit quart
d’heure înseamnă cândva în cursul zilei de azi. Demain înseamnă
cândva săptămâna asta. Și, cel mai elastic segment de timp din
toate, une quinzaine, poate să însemne trei săptămâni, două luni sau
anul viitor, dar nici în ruptul capului nu înseamnă două săptămâni.
Am învățat, de asemenea, să interpretăm limbajul mâinilor care
însoțește orice discuție despre date limită. Când un provensal te
privește drept în ochi și îți spune că sigur va veni marțea următoare
pentru a începe lucrul, este foarte important ce face cu mâinile. Dacă
le ține nemișcate sau le bate pe braț încurajator, poți să-l aștepți
marți. Dacă ține o mână în șold cu palma întoarsă înăuntru și începe
să se legene, dintr-o parte în alta, schimbă programarea pentru
miercuri sau joi. Dacă legănatul devine un balans agitat, atunci fii
sigur că se gândește la săptămâna următoare sau Dumnezeu știe
când, totul depinzând de circumstanțe scăpate de sub control.
Aceste tăgăduiri tăcute, care par a fi instinctive și de aceea mult mai
revelatoare decât vorbitul, sunt uneori întărite de cuvântul magic
normalement, un mod de a scăpa deosebit de versatil, demn de o
poliță de asigurare. Normalement – cu condiția să nu plouă, să nu se
fi stricat camionul, să nu-i fi împrumutat cumnatului cutia cu unelte
– este echivalentul meșterului provensal pentru o clauză dintr-un
contract, și am ajuns să-l privim cu o suspiciune infinită.
Dar, în ciuda disprețului lor înnăscut pentru punctualitate și
refuzului categoric de a folosi telefonul pentru a spune când vin sau
când nu vin, nu puteam fi supărați pe ei pentru mult timp. Erau
întotdeauna dezarmant de veseli, munceau mult și din greu când
veneau și făceau o treabă excelentă. În cele din urmă, merita să-i
aștepți. Și astfel, încetul cu încetul, am redevenit filosofi și ne-am
adaptat la atitudinea provensală față de timp. „De acum înainte, ne
spuneam, vom presupune că nimic nu se face când te aștepți să fie
făcut; faptul că totuși se face este absolut suficient.”

Faustin se comporta ciudat. De două sau trei zile își zăngănea

tractorul de colo-colo trăgând după sine un dispozitiv curios de
metal care răspândea îngrășăminte de o parte și de alta când trecea
printre rândurile de vie. Se tot dădea jos din tractor și mergea pe
câmpul care fusese cultivat cu pepeni, acum gol și năpădit de
buruieni. Studia câmpul de la un capăt, se urca din nou în tractor,
mai stropea câteva vițe și se întorcea să studieze celălalt capăt. Se
plimba, medita, se scărpina în cap. Când s-a dus acasă la ora
prânzului, m-am repezit să văd ce găsise el așa de fascinant, dar
pentru mine nu era decât un ogor lăsat în paragină – câteva
buruieni, niște resturi de plastic, rămase de la foliile care protejaseră
recolta de anul trecut, jumătate de acru care nu mai producea nimic.
M-am întrebat dacă nu cumva Faustin spera să dezgroape vreo
comoară pentru că noi găsisem doi napoleoni de aur în apropierea
casei și el ne spusese că era posibil să mai fie și alții. Dar țăranii nu-
și ascund aurul în mijlocul unui teren cultivat când el poate fi dosit
mult mai bine sub o lespede sau într-o fântână. Era ciudat.
În aceeași seară, Faustin veni să ne viziteze cu Henriette. El era ca
scos din cutie. Cu pantofii săi albi și cu cămașa portocalie, avea
aerul unui om de afaceri cărând borcanul cu pate de iepure făcut în
casă. După ce bău jumătate din primul pahar de pastis, se aplecă
spre mine confidențial. Știam noi oare că vinul produs de podgoriile
noastre – Côtes du Lubéron – urma să primească statutul de
Appelation Contrôlée? Se lăsă pe spate dând încet din cap și spuse: Eh
oui de mai multe ori, în timp ce noi digeram vestea. Cu siguranță,
spuse Faustin, vinul se va scumpi și proprietarii de podgorii vor lua
mai mulți bani. Și, desigur, cu cât ai mai multe podgorii, cu atât faci
mai mulți bani.
Asta era de la sine de înțeles, astfel că Faustin își mai turnă un
pahar – obișnuia să bea într-un mod eficient, discret și întotdeauna
golea paharul înainte ca eu să-mi dau seama – și făcu următoarea
propunere. Lui i se părea că puteam folosi mai profitabil câmpul
care fusese cultivat cu pepeni. Mai dădu pe gât un pahar de pastis,
în timp ce Henriette scotea un document din poșetă. Era un droit
d’implantation care ne dădea dreptul de a planta viță-de-vie, un
privilegiu acordat nouă chiar de guvern. Pe când ne uitam peste
hârtie, Faustin trecu la demolarea ideii prostești de a continua să
creștem pepeni, anulând-o cu o mișcare a paharului. Cultura de
pepeni reclama mult timp și necesita cantități mari de apă, și apoi
era întotdeauna vulnerabilă la atacul mistreților, care coborau din
munți vara. Chiar anul trecut, Jacky, fratele lui Faustin, pierduse o
treime din recolta de pepeni. Fusese mâncată de mistreți! Tot
profitul să dispară în burta unui porc! Faustin scutura din cap la
amintirea aceea dureroasa și a fost nevoie de un al treilea pahar de
pastis pentru a-și reveni.
Întâmplător, spuse el, făcuse niște calcule. Câmpul ar cuprinde 1
300 de vițe noi în locul pepenilor care ne-ar da atâta bătaie de cap.
Am făcut un schimb de priviri cu soția mea. Ne plăcea și vinul, și
Faustin și era clar că el era în favoarea progresului și a dezvoltării.
Am fost de acord că o plantație de viță-de-vie în plus pare o idee
bună, dar nu ne-am mai gândit la asta după ce a plecat el. „Faustin
este un om chibzuit, ne-am zis, nu trece la acțiuni pripite; oricum,
nimic nu se petrece repede în Provence. Poate că primăvara
următoare o să se apuce de treaba asta.”
A doua zi la șapte dimineața, un tractor ara câmpul de pepeni și
două zile mai târziu sosi echipa de plantatori – cinci bărbați, două
femei și patru câini, sub conducerea lui monsieur Beauchier, chef des
vignes, un om cu o experiență de patruzeci de ani în plantatul viței
din Lubéron. Împingea chiar el micul plug din spatele tractorului,
asigurându-se că liniile erau drepte și la distanța corectă. Își târa cu
greu picioarele în ghetele de pânză, iar fața sa ridată trăda o mare
concentrare. La fiecare capăt de linie era înfiptă câte o nuia de
bambus marcată cu o bucată de sfoară. Câmpul era acum desțelenit
și gata să fie transformat în podgorie.
Noii butași de viță-de-vie, cam de grosimea degetului meu mare
și dați cu ceară roșie, au fost descărcați din furgonetă. În acest timp,
monsieur Beauchier își verifica uneltele de plantat. Crezusem că
plantatul se va face mecanic, dar n-am văzut decât niște vergele de
oțel goale pe dinăuntru și un triunghi mare de lemn. Membrii
echipei se adunară la un loc și își împărțiră sarcinile, după care se
așezară în formație de lucru.
Beauchier deschidea drumul cu triunghiul de lemn în mână pe
care îl folosea ca pe o roată cu trei laturi, vârfurile lăsând urme
echidistante în pământ. Doi bărbați mergeau după el cu vergelele de
oțel, înfigându-le în urme ca să facă găuri pentru butași, care erau
bine înfipți în pământ de ariergardă. Cele două femei, soția lui
Faustin și fiica, le înmânau butașii, le dădeau sfaturi și făceau
comentarii despre moda cam trăsnită a pălăriilor bărbătești, în
special despre noua șapcă de iahting a lui Faustin. Câinii își făceau
de cap băgându-se printre picioarele tuturor, ferindu-se de lovituri
și încurcându-se în sfori.
Pe măsură ce ziua înainta, plantatorii se distanțau din ce în ce
mai mult, Beauchier aflându-se deseori la două sute de metri de cei
care mergeau în urma lui, dar depărtarea nu constituia un obstacol
pentru conversație. Se pare că face parte din ritual ca discuțiile cele
mai lungi să fie purtate între doi oameni aflați la cea mai mare
distanță unul de altul, timp în care ceilalți membri ai echipei ocărăsc
câinii și se ceartă în privința șirurilor care nu sunt întotdeauna
drepte. Procesiunea aceasta zgomotoasă se deplasa în sus și în jos
pe câmp la jumătatea după-amiezii, când Henriette scoase la iveală
două coșuri mari și munca se opri pentru ceea re provensalii
numesc „pauză de cafea”.
Lucrătorii se așezară pe o colină acoperită cu iarbă, mai sus de
vii, arătând ca o scenă dintr-un album de fotoreportaje al lui Carter
Bresson, și atacară conținutul coșurilor: patru litri de vin și o
mulțime de felii de pâine prăjită îndulcite, așa-numitele tranches
dorées, de culoarea aurului întunecat, crocante și delicioase la gust.
Bunicul André veni să inspecteze ce s-a făcut. Scormoni pământul
cu bățul și dădu din cap. Bău un pahar de vin cu cei din echipă și se
așeză la soare, ca o șopârlă bătrână și binevoitoare, scărpinând un
câine pe burtă cu capul bățului plin de noroi și întrebând-o pe
Henriette ce aveau la cină. Dorea să mănânce devreme pentru a se
putea uita la Santa Barbara, serialul său de televiziune favorit.
S-a băut tot vinul. Bărbații își îndreptară spatele, își șterseră
firimiturile de pe buze și se întoarseră la lucru. Seara târziu totul era
terminat și fostul câmp de pepeni care fusese năpădit de buruieni
arăta acum impecabil, butașii de viță-de-vie distingându-se în
lumina amurgului. Membrii echipei se strânseră în curtea noastră
pentru a-și dezmorți oasele și a da iama în pastisit; l-am luat pe
Faustin de-o parte și l-am întrebat de plată. Folosisem tractorul trei
zile la rând pentru zeci de ore de muncă. Cât le datoram? Faustin fu
atât de nerăbdător să-mi explice, încât își puse paharul jos. Vom
plăti doar butașii de viță, celelalte se integrează în sistemul care
funcționa în vale, toată lumea contribuind în timpul liber la
operațiunea de replantări masive. Totul se va sfârși cu bine, spuse
el, și nu mai era nevoie de hârtii și pierdere de timp cu les fises,
pentru impozite. Zâmbi și își atinse nasul cu degetul, iar apoi, ca și
cum era o afacere care nu merita să fie menționată, m-a întrebat
dacă vreau să plantez 250 de sparangheli cât mai beneficiam de
tractor și de oameni. A doua zi au plantat și sparanghelul. Astfel s-a
zis cu teoria noastră că nimic nu se face repede în Provence.

Valea Lubéronului răsuna cu totul altfel primăvara. Păsările, care

nu se văzuseră toată iarna, au ieșit din ascunzători acum când
vânătorii nu mai stăteau la pândă și cântecul lor a luat locul
împușcăturilor. Singurele zgomote stridente pe care le-am auzit în
timp ce mă apropiam de casa lui Massot au fost niște lovituri
furioase de ciocan și m-am întrebat dacă nu cumva se hotărâse să
pună o placă anunțând PROPRIETATE DE VÂNZARE, în vederea
sezonului turistic.
L-am găsit în spatele casei, admirând un par pe care-l înfipsese la
marginea unui luminiș. În vârful parului bătuse în cuie o bucată de
tablă ruginită pe care era scris cu vopsea albă un singur cuvânt:
PRIVÉ! Alți trei pari cu același anunț care trăda mânie se înșirau de-
a lungul potecii, înconjurați de grămezi de bolovani. Massot avea
evident intenția de a baricada luminișul. Când mă văzu, mârâi un
bună dimineața și luă un alt par, bătându-l în pământ cu o furie de
parcă acesta tocmai îl înjurase de mamă.
L-am întrebat ce face.
— Țin nemții la distanță, spuse el, și începu să rostogolească
bolovani, întărind astfel spațiul dintre pari.
Bucata de pământ pe care o izola era la o oarecare distanță de
casa lui, pe partea dinspre pădure. În niciun caz nu putea să-i
aparțină și i-am spus că, după părerea mea, face parte din parcul
național.
— Așa este, replică el, dar eu sunt francez. Așa că e mai mult a
mea decât a nemților. Rostogoli încă un bolovan. În fiecare vară vin
aici, își instalează corturile și fac o mizerie nemaipomenită în
pădure.
Se îndreptă de șale și își aprinse o țigară aruncând pachetul gol
într-un tufiș. L-am întrebat dacă se gândise că vreunul dintre acești
nemți i-ar putea cumpără casa.
— Nemții care vin cu cortul nu cumpără decât pâine, spuse el cu
un pufăit disprețuitor. Ar trebui sa le vedeți mașinile – pline-ochi cu
cârnați nemțești, bere nemțeasca, borcane cu varză acră. Toate astea
le aduc cu ei. Înțelegeți’? Sunt niște pisse-vinaigres.
Massot, în noul său rol de protector al regiunii și de autoritate în
materie de economie a turismului, îmi explică în continuare care
este problema țăranului din Provence. Admitea că turiștii – chiar și
cei germani – aduceau bani în zonă și că aceia care cumpărau case
dădeau de lucru muncitorilor locali. Dar era scandalos ce făcuseră
cu prețurile. Niciun fermier nu-și putea permite să dea atâția bani.
Massot oftă adânc din pricina acestei nedreptăți. Am evitat cu tact
orice discuție despre propriile speculații legate de proprietate. Apoi
se înveseli și îmi spuse povestea cumpărării unei case care, prin
finalul ei, i-a dat o deplină satisfacție.
Un țăran râvnea de mulți ani la casa vecinului său; nu atât pentru
casa în sine, care era aproape o ruină, cât pentru pământul aferent.
Se oferi să cumpere proprietatea, dar vecinul, profitând de o
creștere bruscă a prețului caselor, acceptă o ofertă mai mare de la un
parizian.
În timpul iernii, parizianul cheltui milioane de franci pentru a
renova casa și a instala o piscină. După ce, în sfârșit, s-au terminat
lucrările, parizianul a venit cu prietenii săi simandicoși să petreacă
weekendul mai lung de 1 Mai. Au fost încântați de casă și amuzați
de țăranul bătrân și ciudat din vecini, mai ales de obiceiul său de a
se culca la ora opt seara.
Musafirii parizianului au fost treziți la patru dis-de-dimineață de
Charlemagne, cocoșul gălăgios și țanțoș al țăranului, care a cântat
non-stop două ore. Parizianul s-a plâns țăranului. Acesta a dat din
umeri. Așa e la țară. Cocoșii trebuie să cânte. Este firesc.
În diminețile următoare, la fel. Charlemagne se trezea și cânta
începând cu ora patru. Spiritele s-au încins și oaspeții s-au întors la
Paris mai devreme decât își programaseră, ca să-și recupereze orele
de somn pierdute. Parizianul s-a plâns din nou țăranului, și țăranul
a dat iarăși din umeri. S-au despărțit în termeni ostili.
În august, parizianul a revenit. Și de data aceasta și-a umplut
casa de musafiri. Charlemagne îi trezea pe toți la ora patru fix.
Încercările de a trage un pui de somn după-amiaza erau zădărnicite
de țăranul cu pricina, care meșterea câte ceva la casă cu un
perforator și o betonieră zgomotoasă. Parizianul insistă ca țăranul
să-și reducă pasărea la tăcere. Țăranul refuză. După un schimb de
replici înfierbântat, parizianul dădu țăranul în judecată, încercând
ca pe această cale să-l potolească pe Charlemagne. Verdictul a fost
în favoarea țăranului, și cocoșul și-a continuat serenadele matinale.
Curând, vizitele la casa de vacanță au devenit de nesuportat,
astfel că parizianul a scos-o la vânzare. Acționând printr-un prieten,
țăranul a reușit să cumpere aproape tot domeniul.
În duminica de după încheierea afacerii, țăranul și prietenul său
au sărbătorit evenimentul cu un ospăț pe cinste, felul de rezistență
fiind Charlemagne, transformat într-un delicios coq au vin.
Massot era foarte încântat de povestea aceasta – înfrângerea
parizianului, victorie și mai mult pământ pentru țăran, un prânz
bun – avea de toate. L-am întrebat dacă era adevărată. Mă privi
chiorâș sugându-și un capăt al mustății.
— Să nu te pui cu țăranul, fu tot ce spuse și m-am gândit că, dacă
aș fi fost un turist german care obișnuia să meargă cu cortul, în vara
aceea aș fi încercat să mă duc în Spania.
*
Pe măsură ce vremea se făcea mai caldă, totul în jur înverzea și
unul dintre locurile cu verdele cel mai intens era piscina, care
căpătase o strălucire de smarald în lumina soarelui. Era timpul să-l
chemăm pe Bernard le pisciniste cu echipamentul său de luptă
împotriva algelor până n-apucau plantele să se târască afară și să
intre prin ușa din față.
Dar o treabă ca aceasta nu se face niciodată în Provence pur și
simplu printr-un telefon și o înțelegere verbală. Trebuie să aibă loc o
vizită preliminară pentru a vedea despre ce este vorba – să se
dezbată problema în cunoștință de cauză, să se bea un pahar sau
două și apoi să se stabilească un alt rendez-vous. Este un exercițiu de
evaluare a situației și numai în cazuri de urgență reală se intervine
prompt.
În seara când a venit Bernard ca să vadă piscina, eu tocmai
încercam să îndepărtez ghirlandele vâscoase de deasupra apei. Mă
privi câteva clipe, apoi se lăsă pe vine și îmi trecu degetul prin
dreptul nasului. Într-un fel am anticipat care va fi primul cuvânt.
— Non, spuse el, nu trebuie să le înlăturați. Trebuie să le tratați.
Am să vă aduc un produs special.
Am abandonat ghirlandele verzi și am intrat în casă pentru a bea
ceva. Bernard îmi explică mai întâi de ce n-a putut veni mai
devreme. Avusese o durere cumplită de dinți și nu se putuse trata la
niciunul dintre dentiștii locali din cauza obiceiului său ciudat de a-i
mușca. Nu poate să se abțină. Este un reflex incurabil. În momentul
când simte un deget explorându-i gura – tac! îl mușcă. Îi căzuseră
victimă până atunci singurul dentist din Bonnieux și patru dentiști
din Cavaillon, astfel că fusese nevoit să se ducă la Avignon, unde nu
era cunoscut în cercurile stomatologice. Din fericire, a dat peste un
dentist care i-a făcut în prealabil o anestezie și în felul acesta n-a mai
avut nicio reacție în timp ce i-a lucrat. Dentistul i-a spus după aceea
că are niște dinți ca din secolul optsprezece.
Secolul optsprezece sau nu, păreau sănătoși și erau foarte albi, în
contrast cu barba neagră, atunci când râdea și vorbea. Era un bărbat
fermecător și, deși născut și crescut în Provence, avea gusturi
rafinate. Între whisky și pastis prefera whisky, mai ales dacă era mai
vechi. Se însurase cu o fată din Paris, pe care noi am bănuit-o că ar
avea o contribuție la garderoba lui. Nu purta ghetele de pânză,
pantalonii albaștri uzați și cămășile decolorate cu care eram
obișnuiți la ceilalți. Bernard era spilcuit, de la pantofii de piele fină
până la gama largă de ochelari de soare. Ne-am pus întrebarea cu ce
o să se îmbrace când va trebui să dea cu clor și să curețe piscina
înainte ca aceasta să poată fi din nou folosită.
Sosi și ziua curățirii piscinei. Bernard urcă treptele de la intrare
cu ochelari de soare pe nas, cu un pulover gri și blazer, învârtind o
umbrelă pentru cazul în care ploaia promisă de meteorologi s-ar fi
abătut asupra noastră. În spatele lui, mergând mai puțin dezinvolt,
era un om mic, dar vânjos, încărcat de tuburi cu clor, mături și
pompă de desfundat. Acum știam care era secretul permanentei
eleganțe a lui Bernard. Ajutorul său, Gaston, urma de fapt să facă
toată treaba sub directa sa supraveghere.
Ceva mai târziu în cursul dimineții, m-am dus să văd cum se
descurcau. Începuse să plouă mărunt. Gaston, ud leoarcă, se lupta
cu furtunul de absorbție care se încolăcise în jurul lui, în timp ce
Bernard, cu blazerul aruncat nonșalant pe umeri, conducea
operațiunile la adăpostul umbrelei. Iată, mi-am zis eu, un om care
știe să-i pună pe alții la treabă. Dacă exista cineva care să ne ajute la
mutatul mesei de piatră în curte, acela era cu siguranța Bernard. L-
am luat de la îndatoririle sale de pe marginea piscinei și ne-am dus
să studiem situația.
Masa părea mai mare, mai grea și mai bine ancorată în
ornamentele ei de buruieni ca niciodată, dar Bernard nu se
descurajă.
— C’est pas méchant, spuse el. Știu un om care va rezolva
problema în jumătate de oră.
Mi-am imaginat o namilă transpirată ridicând lespezile grele ca o
alternativă la întrecerile de care de luptă prilejuite de izbânzile pe
câmpul de bătălie. Dar propunerea era mult mai prozaică. Omul lui
Bernard tocmai achiziționase o mașină numită bob, o versiune
redusă a unui camion elevator, cu furcă, destul de îngust pentru a
trece prin ușa care dădea spre curte. Voil|! Părea simplu.
L-am sunat pe proprietarul bob-ului, și acesta sosi într-o jumătate
de oră, nerăbdător să-și pună mașina în acțiune. Măsură lățimea ușii
și calculă greutatea mesei. Nicio problemă; bob-ul putea s-o facă.
Trebuiau doar niște mici ajustări, dar pentru un zidar asta era un
fleac. Problema era că trebuia dărâmat pragul de sus al ușii – numai
pentru cinci minute –, ca să permită trecerea încărcăturii. M-am
uitat la prag. Era de piatră, lat de un metru și ceva și gros de vreo
douăzeci de centimetri, adânc înfipt în zidul casei. Necesita o
demolare masivă, chiar și pentru ochiul meu de neprofesionist.
Masa a rămas pe loc.
Obiectul acesta blestemat devenise o frustrare zilnică. Vremea se
încălzise și se apropia sezonul când puteam să mâncam în aer liber
– zilele la care visasem în Anglia și în timpul iernii trăite în
Provence –, și noi nu aveam pe ce să punem un castron cu măsline,
darmite să așezăm un prânz cu cinci feluri de mâncare. Ne-am
gândit, fără glumă, să-l sunăm pe Pierrot de la cariera de piatră și
să-l rugăm să ne prezinte echipei de rugby din Carcassonne. Dar
Providența ne-a venit în ajutor, acompaniată de un scrâșnet de frâne
și de un cocker spaniel plin de praf.
În timp ce lucra la o casă de dincolo de Saint-Rémy, Didier a fost
abordat de un gendarme în uniformă. Ar interesa pe cineva, întrebă
jandarmul, o încărcătură de piatră roasă de vreme și acoperită de
licheni care putea fi folosită ca să dea patină unui zid nou construit?
S-a întâmplat ca una dintre comenzile de pe lunga listă din agenda
lui Didier să fie ridicarea unui zid în fața casei noastre și așa se face
că s-a gândit la noi. Reprezentantul legii dorea să fie plătit au noir,
cu bani gheață, căci piatră ca asta nu era ușor de găsit. Aveam ceva
împotrivă?
Am fi acceptat bucuroși și jumătate de tonă de găinați dacă acesta
era prețul să beneficiem din nou de Didier și de echipa lui. Înainte
de a fi dispărut, ne gândiserăm de multe ori că ei ar fi cei mai
indicați să care masa, iar acesta ni s-a părut un semn divin. Da, o să
luăm piatra, dar ne-ar putea ajuta cu masa? Se uită la ea și rânji.
— Șapte oameni, spuse el. Vin sâmbătă cu doi, când aduc piatra,
dacă dumneavoastră găsiți restul.
Am fost de acord. În curând vom avea deci o masă. Soția mea a
început să facă planuri pentru primul prânz în aer liber al anului.
Am ademenit trei tineri mai mult sau mai puțin solizi cu
promisiunea că le vom da de mâncat și de băut, iar atunci când a
sosit și Didier cu oamenii lui, ne-am ocupat toți șapte pozițiile în
jurul mesei pentru a îndeplini ritualul scuipatului în palme și a
decide cum am putea parcurge mai bine distanța de cincisprezece
metri. În împrejurări ca acestea toți francezii sunt experți, astfel că s-
au avansat mai multe teorii: masa trebuie transportată pe bușteni;
nu, trebuie pusă pe o rampă de lemn; da de unde, ar putea fi
împinsă o bună parte din distanță de un camion. Didier i-a lăsat pe
toți să termine ce aveau de spus, apoi ne-a ordonat s-o ridicăm, câte
doi pe fiecare latură, el asumându-și singur o latură.
Lespedea s-a desprins de sol cu un scrâșnet de împotrivire. Am
parcurs clătinându-ne primii cinci metri, cu venele ieșite de efort.
Didier ne indica pe unde s-o luăm. Încă cinci metri, apoi a trebuit să
ne oprim și s-o întoarcem ca să intre pe ușă. Greutatea ne istovise.
Eram toți lac de sudoare și ne văităm de dureri. Cel puțin unul
dintre noi se gândea că era prea bătrân pentru o asemenea
performanță. Dar masa era bine plasată și gata să fie strecurata în
curte.
— Acum urmează distracția, spuse Didier.
Numai câte doi oameni de pe două laturi ale lespezii aveau loc să
treacă și aceștia urmau să preia toată greutatea, în timp ce restul
împingeau și trăgeau. Au fost trecute pe sub masă două chingi
lungi, s-a scuipat și mai vârtos în palme, iar soția mea a intrat în
casă, incapabilă să vadă picioare zdrobite și patru bărbați făcând
hernii simultane.
— Orice ar fi, spuse Didier, nu-i dați dramul. Allez!
Cu înjurături și genunchi juliți și cu un cor de gemete demne de o
femelă de elefant în chinurile facerii, masa trecu încet peste prag și
intră, în sfârșit, în curte.
Ne-am examinat rănile și luxațiile înainte de a fixa postamentul –
o piesă relativ nesemnificativă cântărind doar o sută cincizeci
kilograme – și de a-l cimenta în partea de sus. O ultimă sforțare și
am așezat lespedea pe piedestal, dar Didier n-a fost mulțumit; mai
lipsea un milimetru ca să fie perfect centrată. Eric, ajutorul lui
Didier, a fost desemnat să se așeze în patra labe sub masă. A
suportat aproape toată greutatea în spate în timp ce era centrată
partea de deasupra, iar eu mă întrebam dacă asigurarea mea
acoperea un accident mortal, în incinta locuinței, prin zdrobire. Spre
ușurarea mea, Eric n-a pățit aparent nimic, deși, cum spunea vesel
Didier, leziunile interne sunt cele care reduc puterea de muncă a
unui bărbat. Speram că glumește.
În timp ce ne beam berea, admiram masa. Arăta așa cum ne-o
imaginaserăm, eu și soția mea, în după-amiaza aceea de februarie,
când i-am schițat conturul în zăpadă. Avea dimensiuni potrivite și
se asorta cu piatra care forma zidul curții. Petele lăsate de sudoare și
urmele de sânge se vor usca repede și atunci va putea fi luat
prânzul.
Anticipând plăcerile meselor în aer liber, aveam un singur regret,
și anume că nu mai era mult până la sfârșitul sezonului pentru acea
ciupercă urâtă, dar delicioasă, care valorează aproape cât greutatea
ei în aur și care se numește trufa proaspătă de Vaucluse.
Lumea trufelor este misterioasă, dar străinii pot să afle câte ceva
vizitând un sat de lângă Carpentras. În cafenelele de acolo se face
un comerț prosper cu marc și Calvados care se servesc la micul
dejun. Conversațiile pe șoptite sunt brusc întrerupte când intră pe
ușă câte o figură necunoscută. Afară oamenii stau în grupuri
strânse, părând preocupați de ceva. Prizează tutun și în final
cântăresc un fel de bulgări acoperiți cu pământ, plini de negi, care
sunt mânuiți cu mare grijă. Se schimbă bancnote mototolite,
unsuroase, de 100, 200 și 500 de franci, și oamenii le verifică de două
ori lingându-și buricele degetelor. Intrușii nu sunt bine-veniți.
Aceasta piață clandestină este o primă fază în procesul care duce
la mesele din restaurantele cu trei stele și la tejghelele din
magazinele pariziene de delicatese, extrem de scumpe, cum ar fi
Fauchon și Hédiard. Dar chiar și aici, unde cumperi de la bărbați cu
unghiile murdare și mirosindu-le gura a usturoi mâncat cu o zi
înainte, care circulă cu rable de mașini lovite și umblă cu coșuri sau
pungi ponosite de plastic în loc de serviete diplomat – chiar și aici
prețurile sunt, așa cum le place lor să spună, très serieux. Trufele
sunt vândute la greutate și unitatea de măsură este kilogramul.
Conform prețurilor din 1987, un kilogram de trufe cumpărat în
piața din sat costă cel puțin 2 000 de franci plătiți pe loc. Cecurile nu
sunt acceptate, iar chitanțele nu se dau niciodată pentru că le truffiste
nu vrea câtuși de puțin să participe la programul de falimentare
introdus de guvern, pe care noi ceilalți îl numim impozitul pe venit.
Prețul de pornire este 2 000 de franci pe kilogram. Cu un mic
efort făcut de diverși agenți și intermediari, în momentul când
trufele ajung în templele constituite de bucătăriile de la Bocuse sau
Troigros, prețul va fi probabil dublu. La Fauchon poate urca ușor la
5 000 de franci kilogramul, dar cel puțin acolo se acceptă cecuri.
Sunt două motive pentru care continuă să se plătească aceste
prețuri aberante. În primul rând, evident, nu există nimic pe lume
care să miroasă sau să aibă gustul de trufe proaspete, cu excepția
trufelor proaspete. În al doilea rând, în ciuda tuturor eforturilor și a
ingeniozității dovedite de francezi în tratarea problemei, ei nu au
reușit până acum să cultive trufe. Nu au renunțat, și în Vaucluse
este ceva obișnuit să vezi câmpuri întregi plantate cu stejari pitici la
rădăcina cărora cresc trufe și pancarte pe care scrie să nu te atingi de
ei. Dar înmulțirea trufelor pare a fi o problemă legată de întâmplare,
care este înțeleasă numai de natură – asta explică, de asemenea,
raritatea și prețul lor iar încercările oamenilor de a crește trufe nu
prea au avut succes. Până când aceste încercări vor ajunge să dea
rezultate, există un singur mod de a te bucura de trufe fără a cheltui
o avere, și anume să le găsești singur.
Am avut norocul să beneficiem de un curs gratuit despre
tehnicile de căutare a trufelor din partea unui expert, Ramon
tencuitorul, care poate fi considerat colocatarul nostru. A încercat
toate metodele de-a lungul anilor și, după cum afirmă el, a avut
unele succese modeste. Ne dădea sfaturi cu generozitate. În timp ce
întindea mortarul și își bea berea, ne învăța cum să procedăm (nu
ne-a spus unde să ne ducem, dar aceasta n-o spune niciun specialist
în trufe).
Totul depinde, ne explica el, de sincronizare, de pricepere și
răbdare. E nevoie, de asemenea, să ai un porc, un câine de
vânătoare antrenat sau un bâț. Trufele cresc la câțiva centimetri sub
pământ, pe rădăcinile unui anumit stejar sau alun. În sezon, din
noiembrie până în martie, poți să le descoperi după miros, dacă ai
un nas foarte fin. Cel mai bun detector de trufe este porcul, care are
o înnăscută pasiune pentru gustul lor și al cărui miros în acest caz
este superior celui al câinelui. Dar există un impediment: porcul nu
dă din coadă ca să-ți arate unde a descoperit trufa. El vrea s-o
mănânce. Și, așa cum ne-a spus și Ramon, nu te poți înțelege cu un
porc aflat la limita extazului gastronomic. Nu poți să-i abați atenția
și nici nu poți să-l ții de ceafă cu o mână și cu cealaltă să culegi trufa.
Este ca un mic tractor, rigid și plin de încăpățânare porcină. Refuză
să se dea la o parte. Având în vedere acest defect fundamental de
design, n-a fost o surpriză să aflăm de la Ramon că a început să
devină mult mai popular câinele, care este mai suplu și mai docil.
Spre deosebire de porci, câinii nu au o pasiune instinctivă pentru
trufe; ei trebuie să fie antrenați. Ramon prefera metoda cu saucisson.
Iei o bucată de cârnat și o freci cu o trufă sau o înmoi în suc de trufe;
în felul acesta, câinele începe să asocieze mirosul de trufă cu un gust
divin. Încetul cu încetul, sau foarte curând dacă este vorba de un
câine inteligent și pofticios, el va ajunge să-ți împărtășească
entuziasmul pentru trufe și va fi pregătit pentru testele de pe câmp.
Dacă antrenamentele au fost făcute conștiincios, dacă
temperamentul câinelui este potrivit pentru aceasta ocupație, dacă
știi unde să te duci, te afli în posesia unui chien truffier care îți va
arăta drumul către comoara ascunsă. În momentul când el începe să
scurme pământul, îl ademenești cu o bucată de cârnat cu sos de
trufe și dezgropi ceea ce tu speri să fie o pepită de aur negru.
Ramon avea, de fapt, o altă metodă, cea cu bățul. Ne-a făcut o
demonstrație mergând în vârful picioarelor prin bucătărie și ținând
în mână o baghetă imaginară. Și în acest caz trebuie să știi unde să
te duci, dar totodată trebuie să aștepți condiții climaterice propice.
Când vezi strălucind în soare rădăcinile unui stejar viguros,
apropie-te cu grijă și scotocește ușor cu bățul la baza copacului.
Dacă se ridică vertical din iarbă o muscă luată prin surprindere, fă
un semn pe locul respectiv și sapă. E posibil să fi deranjat o membră
a unei familii de muște a cărei pasiune genetică este să depună
ouăle pe trufă (ceea ce, bineînțeles, adaugă un je ne sais quoi savorii
acesteia). Mulți țărani din Vaucluse adoptaseră metoda lui Ramon,
căci să te deplasezi cu un băț în mână bate mai puțin la ochi decât să
te plimbi cu un porc, și astfel secretul este mai bine păstrat.
Căutătorii de trufe nu-și dezvăluie sursele.
Găsirea trufelor, oricât de hazardată și de imprevizibilă, pare o
operațiune normală în comparație cu bătaia de cap pe care o ai la
vânzarea și plasarea lor. Cu flerul unui reporter care a făcut
investigații profunde, Ramon ne-a inițiat în aceste practici dubioase.
Ne-a arătat cum trebuie să faci cu ochiul sau să dai ghionturi
discrete.
Tot ce se produce în Franța în privința mâncării este bun, dar
unele zone au reputația de a produce cele mai bune lucruri – cele
mai bune măsline la Nyons, cel mai bun muștar la Dijon, cei mai
buni pepeni la Cavaillon, cea mai bună smântână în Normandia. Se
știe că trufele cele mai bune provin din Périgord și, evident, ele
costă mai mult. Dar de unde știi că trufele pe care le cumperi la
Cahors n-au fost scoase la câteva sute de kilometri depărtare, în
Vaucluse? Numai dacă îți cunoști furnizorul și ai încredere în el poți
fi sigur că nu te-ai păcălit. Din informațiile culese de Ramon, reiese
că 50 la sută din trufele vândute în Périgord cresc în altă parte și
sunt „naturalizate”.
Un alt aspect straniu este creșterea în greutate a unei trufe între
momentul când părăsește pământul și cel când ajunge pe cântar.
Uneori se întâmplă să fie învelită cu încă un strat de pământ. Alteori
se poate ca un obiect mai greu să-și croiască drum în interiorul ei –
invizibil până când, tăind-o cu cuțitul, dai de o bucată de metal.
Ticăloșii! Chiar dacă ești dispus să sacrifici savoarea trufelor
proaspete pentru protecția oferită de conserve, tot nu poți să fii
sigur. Circulă tot felul de zvonuri. Se insinuează că unele conserve
franțuzești cu etichete franțuzești conțin, de fapt, trufe din Italia sau
Spania. (Dacă este adevărat, atunci aceasta este una dintre cele mai
profitabile acțiuni de cooperare între țările Pieței Comune, și încă
una căreia i se face cea mai mică publicitate.)
Dar în ciuda tuturor acestor cârteli și a prețurilor care devin din
ce în ce mai absurde în fiecare an, francezii continuă să se dea în
vânt după trufe și să se scotocească de bani ca să și le procure. Ne-
am pomenit și noi făcând la fel când am auzit că ultimele trufe din
acest sezon se serveau la unul dintre localurile noastre favorite din
împrejurimi.
Chez Michel este un mic restaurant din satul Cabrières și sediul
clubului de boules. Nu este destul de elegant și de simandicos
pentru a atrage atenția celor care consultă ghidul Michelin. În
partea din față domni în vârstă fac partide de cărți; clienții
restaurantului iau masa în partea din spate. Proprietarul gătește,
soția ia comenzile, alți membri ai familiei ajută la servit și la
bucătărie. Este un bistrot confortabil, aproape de casă, și nu are
aparent ambiția de a ține pasul cu progresele culinare care
transformă bucătari talentați în nume de prestigiu și restaurante
plăcute în temple ale profitului.
Madame se așeză la masa noastră și ne oferi ceva de băut. Am
întrebat-o cum erau trufele. Își dădu ochii peste cap și pe față i se
citi o expresie vecină cu durerea. Pentru moment am crezut că se
terminaseră, dar era numai reacția ei la una dintre nedreptățile
vieții. Ne explica în detaliu despre ce era vorba.
Soțul ei Michel adoră să gătească trufe proaspete. Are furnizorii
săi și plătește așa cum face toată lumea, în numerar, fără să
primească vreo chitanță. Pentru el, aceasta este o cheltuială
substanțială și legitimă care nu aduce profituri, deoarece nu există
acte justificative pentru ea. De asemenea, el refuză să mărească prea
mult prețul mâncărurilor, chiar și când conțin trufe, ca să nu-și
supere consumatorii obișnuiți. (Iarna clientela este cea locală și
oamenii sunt grijulii cu banii lor; marii cheltuitori vin abia de Paști.)
 Aceasta era problema, și Madame se străduia să o privească
filosofic în timp ce ne arăta o tigaie de aramă în care se aflau trufe
stricate în valoare de câteva mii de franci. Am întrebat-o de ce
accepta totuși Michel această situație, și ea ridică din umeri,
ridicându-și la unison și sprâncenele, în timp ce colțurile gurii i se
lăsară în jos.
— Pentru plăcerea de a le servi, spuse.
Am comandat două omlete. Erau mari, prăjite în grăsime multă și
umplute cu trufe. Le savuram la fiecare înghițitură – o ultimă
amintire plăcută a iernii. Ne-am șters farfuriile cu pâine și ne-am
întrebat cât ne-ar fi costat o asemenea masă la Londra. Am ajuns la
concluzia că tocmai am dat lovitura. Comparația cu Londra este cel
mai sigur mod de a-ți justifica orice extravaganță minoră în
Provence.
Michel ieși din bucătărie pentru a da ocol meselor. Observă
farfuriile noastre curățate.
— Au fost bune trufele?
— Minunate, i-am răspuns noi.
Ne-a zis că negustorul care i le vânduse, un mare escroc, fusese
jefuit de curând. Hoțul a luat o cutie de carton plină cu bani, peste
100 000 de franci, dar negustorul n-a îndrăznit să facă plângere la
poliție de teamă să nu fie întrebat de unde avea banii. Acum se vaită
cât este de sărac. La anul, prețurile sale vor fi și mai mari. C’est la
vie. Când am ajuns acasă, suna telefonul. Este un sunet pe care îl
detestăm amândoi, de aceea fiecare din noi evită, pe cât poate, să
răspundă. Avem un pesimism înnăscut în privința telefoanelor; cei
care sună au obiceiul de a o face la ore nepotrivite și intră brusc în
subiect catapultându-te într-o conversație la care nu te aștepți.
Scrisorile, în schimb, sunt o plăcere, și nu numai pentru că îți permit
să cugeți asupra răspunsului. Dar oamenii nu mai scriu scrisori.
Sunt prea ocupați, mult prea grăbiți sau n-au încredere în serviciul
care atunci când e vorba de notele de plată le trimite întotdeauna la
timp și de aceea nu mai recurg la poștă. Noi nu mai avem încredere
în telefoane. Am ridicat receptorul ca și cum ar fi fost un pește mort
de mult.
— Cum e vremea? întrebă o voce pe care la început nu am
identificat-o.
I-am spus că vremea este bună. Probabil că era răspunsul
așteptat, întrucât cel de la capătul firului se prezentă ca fiind Tony.
Nu era un prieten, nici măcar prietenul unui prieten, ci cunoștința
unei cunoștințe.
— Caut o casă acolo, spuse el în stilul lapidar pe care îl folosesc
oamenii de afaceri când vorbesc la telefonul din mașină cu soțiile
lor. Mă gândeam că mă poți ajuta. Vreau să evit aglomerația de
Paști, când speculanții ridică prețurile, așa că aș veni mai devreme.
M-am oferit să-i dau numele unor agenți imobiliari.
— E o mică problemă aici, spuse el. Nu vorbesc limba. Știu să fac
o comandă la restaurant, dar cam asta-i tot.
M-am oferit să-i dau numele unui agent bilingv, dar n-a acceptat.
— Nu vreau să fiu legat de o singură firmă. Dacă iese prost, nu
mai pot să dau înapoi.
Ajunsesem la acel punct al conversației în care fie urma să-mi
ofer serviciile, fie trebuia să spun ceva care să înăbușe în fașă
această relație, dar n-am avut noroc.
— Trebuie să închid. Nu pot să stau la taclale toată noaptea. O să
avem destul timp de vorbit săptămâna viitoare, când vin pe acolo.
Apoi rosti acele cuvinte care pun capăt oricărei speranțe de a te
putea ascunde. Nu vă faceți griji. Am adresa voastră. Dau eu de voi.
Telefonul amuți.
 APRILIE

Era una dintre acele dimineți când ceața plutește ca un abur

deasupra văii, sub o fâșie de cer albastru-strălucitor. Ne îndreptam
agale spre casă după plimbarea matinală obișnuită. Câinii erau uzi
de rouă și perciunii le sclipeau în soare. Au fost primii care l-au
văzut pe străin și s-au repezit la el prefăcându-se că sunt fioroși.
Stătea lângă piscină, încercând să se apere cu o valiză și dându-se
mereu înapoi.
— Nu mușcă, nu-i așa? Sper că nu sunt turbați.
Am recunoscut vocea celui care ne chemase la telefon, Tony din
Londra. L-am poftit, împreună cu valiza, la micul dejun. Era solid și
bine împlinit în jurul taliei, semn al unei situații prospere. Purta
ochelari de soare și își pusese un costum de culoare deschisă, așa
cum fac toți vizitatorii englezi în Provence, indiferent de vreme.
Părul îi era zbârlit cu mare artă. După ce s-a așezat la masă, a scos
din valiză o agendă groasă, un stilou de aur, un pachet de țigări
Cartier cumpărat la duty-free și o brichetă de aur. Ceasul era tot de
aur. Puteam să jur că pe pieptul păros îi atârnau medalioane de aur.
Ne-a spus că lucrează în domeniul reclamelor.
A făcut o prezentare scurtă, dar extrem de laudativă a afacerilor
sale. La început și-a deschis o agenție de publicitate. A pus-o singur
pe picioare – „muncă grea, concurență infernală”. Tocmai a vândut
o cotă-parte pe bani frumoși, păstrând controlul companiei, și a
făcut un contract pe cinci ani. Acum, spunea el, se putea odihni,
deși din comportamentul său nu se deducea că renunțase la toate
grijile serviciului. Era într-o continuă agitație. Se uita la ceas, își
aranja tot timpul micile bijuterii de pe masă, își potrivea ochelarii și
fuma țigară după țigară. Deodată, sări în picioare.
— Pot să dau repede un telefon? Care este prefixul Londrei?
 Eu și soția mea am ajuns să acceptăm situația ca pe un aspect
inevitabil al primirii unui englez de dincolo de mare în casa noastră.
El intră, bea o ceașcă sau două de cafea, dă un telefon să se asigure
că firma n-a dat faliment în intervalul de câteva ore al absenței sale.
Acest obicei nu se schimbă niciodată și conținutul apelului telefonic
este la fel de previzibil ca și obiceiul.
— Bună, eu sunt. Da, sun din Provence. Totul în ordine? Ceva
mesaje? Aha, niciunul! David n-a mai sunat? O, la naiba! Uite ce e,
n-am să stau prea mult pe aici, dar mă poți găsi la – ce număr aveți?
Ți-ai notat? Ce? Da, vremea e bună. Te sun eu mai târziu.
Tony puse receptorul în furcă și ne dădu din nou asigurări
despre situația companiei sale, care reușea să se descurce și în
absența lui. Era acum hotărât să-și consacre toate energiile, pe ale
noastre deopotrivă, pentru achiziționarea unei proprietăți.
Cumpărarea unei case în Provence este destul de complicată și e
ușor de înțeles de ce oamenii de afaceri de la orașe, ocupați și
eficienți, obișnuiți cu hotărâri ferme și negocieri rapide, de multe ori
renunță după luni întregi de pertractări care nu duc nicăieri. Prima
din numeroasele surprize, primită întotdeauna cu panică și
neîncredere, este faptul că proprietatea costă mai mult decât este
menționat în anunț. De cele mai multe ori, acest lucru se întâmplă
din cauză că guvernul francez ia opt la sută din valoarea
tranzacțiilor. Apoi sunt taxele fiscale, foarte mari. Uneori,
cumpărătorului i se pune condiția să-i plătească agentului un
comision de trei până la cinci la sută. Dacă ești ghinionist, ajungi să
plătești până la cincisprezece la sută peste preț.
Există totuși un ritual bine stabilit de înșelăciune respectabilă,
care prezintă cele două atracții atât de dragi sufletului francez:
economisirea banilor și tragerea pe sfoară a guvernului. Este vorba
de fixarea a două prețuri. Iată un exemplu tipic: Monsieur Rivarel,
un om de afaceri din Aix, moștenește o casă veche la țară și vrea să
o vândă. Cere un milion de franci. Întrucât nu este reședința sa
principală, va trebui să plătească taxe pe veniturile realizate din
vânzare. Gândul acesta îl exasperează. Prin urmare, decide ca prețul
oficial înregistrat -le prix déclaré – să fie de 600 000 de franci. Va
strânge din dinți și va plăti taxele pentru această sumă. Consolarea
sa este că restul de 400 000 de franci îi vor fi plătiți în bani gheață, pe
sub masă. Așa cum va ține el să sublinieze, este une affaire
intéressante nu numai pentru el, dar și pentru cumpărător, deoarece
taxele și comisioanele vor fi calculate la prețul declarat, care este
mai mic. Voil|! Toată lumea fericită.
Aspectele practice ale acestui aranjament cer un simț al
sincronizării și o mare îndemânare din partea notarului când vine
momentul semnării actului de vânzare. Toate părțile interesate –
cumpărătorul, vânzătorul și agentul imobiliar se adună în biroul
notarului, iar actul de vânzare este citit cu voce tare, rând cu rând.
Prețul scris în contract este 600 000 de franci. Ceilalți 400 000 de
franci pe care cumpărătorul i-a adus în numerar trebuie dați celui
care vinde, dar nu ar fi indicat ca acest lucru să se petreacă în fața
notarului. Prin urmare, el simte o nevoie stringentă să meargă la
toaletă, unde stă până se numără banii, după care se poate întoarce.
Acceptă cecul cu prețul declarat și supervizează ceremonialul de
semnare a actelor fără să-și compromită reputația juridică. Se spune,
cu destulă răutate, că unui notar de țară i se cer două lucruri: să știe
să închidă ochii și să dea dovada de tact.
Dar se mai pot ivi și alte obstacole înainte de vizita la notar, iar
unul dintre cele mai obișnuite este existența mai multor moștenitori.
Conform legilor franceze, o proprietate este în mod normal
moștenită de copii, fiecare dintre ei având parte egală. Toți trebuie
să fie de acord înainte de a se vinde moștenirea și cu cât sunt mai
mulți copii, cu atât este mai greu de realizat acest lucru. Așa s-a
întâmplat cu o fermă veche de lângă noi. A fost transmisă din
generație în generație, iar acum este împărțită între paisprezece veri,
trei dintre ei de origine corsicană. După părerea prietenilor noștri
francezi, cu aceștia e imposibil să tratezi. Virtualii cumpărători își
făceau ofertele, dar întotdeauna nouă veri acceptau, doi erau
nedeciși, iar corsicanii spuneau nu. Ferma nu a fost vândută nici
acum și va trece probabil în posesia celor treizeci și opt de copii ai
celor paisprezece veri. În cele din urmă, va fi moștenită de o sută
șaptezeci și cinci de rude îndepărtate care nu vor avea încredere
unele în altele.
Chiar dacă proprietatea scoasă la vânzare este deținută de un
singur om, un țăran strângător ca Massot, nu există nicio garanție că
va avea loc o tranzacție fără complicații. Țăranul poate stabili un
preț pe care îl consideră absurd de mare și din care își va putea face
rost de băutură și va putea lua bilete de loterie tot restul vieții. Vine
un cumpărător și n-are nimic împotriva prețului umflat. Țăranul
devine imediat bănuitor și își închipuie că va fi înșelat. A mers prea
ușor. Probabil că prețul este prea mic. Își retrage oferta de pe piață
timp de șase luni, după care încearcă un preț și mai mare.
Există apoi inconvenientele minore care sunt menționate de
obicei în ultima clipă: un acaret care a fost câștigat de un vecin, la
cărți; un drept de trecere străvechi care din punct de vedere tehnic
permite turmelor de capre să traverseze bucătăria de două ori pe an;
o dispută acerbă, în legătură cu apa din fântână, care durează din
1958 și încă nu s-a rezolvat; venerabilul chiriaș care o să moară
negreșit până la primăvara următoare – întotdeauna se ivește ceva
neașteptat. Cumpărătorul are nevoie de răbdare și de simțul
umorului dacă vrea să ducă tranzacția la bun sfârșit.
În timp ce ne îndreptam spre biroul unui agent imobiliar pe care
îl cunoșteam, am încercat să-l pregătesc pe Tony pentru aceste
ciudățenii din partea locului, dar mai bine n-o făceam. După
modesta sa părere, el era un negociator abil și descurcăreț. Avusese
niște meciuri dure cu mahării de pe Madison Avenue, așa că n-o să-
l dovedească birocrația sau un țăran francez. Mi-am dat seama că
nu ar fi fost înțelept din partea mea să-l prezint vreunei persoane
care nu dispunea de telefon în mașină și nu avea un director care să
se ocupe personal de afacerile sale.
Agentul imobiliar, o femeie, ne-a întâmpinat în ușa biroului și ne-
a invitat să luăm loc. Ne-a pus în față două dosare voluminoase
conținând detalii despre proprietate și fotografii. Ea nu vorbea
engleza, iar Tony vorbea o franceză arhaică. Întrucât comunicarea
directă era imposibilă, el se comporta de parcă ea n-ar fi fost acolo.
Era o manifestare arogantă, de proastă creștere, agravată de
presupunerea că putea folosi și cel mai trivial limbaj fără riscul de a
fi înțeles. O jumătate de oră cât a frunzărit Tony dosarele, am fost
îngrozitor de stânjenii. Bombănea întruna, exprimându-și
nemulțumirea prin expresii ca: „Să mă pupe undeva”, „Ăștia își bat
joc de mine” etc., în timp ce eu încercam cu timiditate să-i traduc
comentariile prin niște cuvinte care păreau să arate că este
impresionat de prețuri.
La început a avut intenția fermă de a găsi doar o casă. Era mult
prea ocupat ca să se dedice unei grădini. Dar, în timp ce trecea în
revistă proprietățile, îl vedeam cum în imaginație devenea nobilul
provensal cu plantații de viță-de-vie și de măslini. Când a terminat
de răsfoit, se întreba unde o să-și construiască terenul de tenis. Spre
dezamăgirea mea, a ales trei proprietăți demne de atenția sa.
— O să le vedem după-amiază, anunță el, notându-și ceva în
agendă și uitându-se la ceas.
M-am gândit că vrea să vorbească în străinătate, făcând uz de
telefonul agenției. Dar nu, era reacția la semnalele venite de la
stomac.
— Să mergem la restaurant, spuse el. Ne putem întoarce până la
două.
 Tony îi făcu semn femeii cu mâna. Ea zâmbi și aprobă din cap.
Am lăsat-o să-și revină, biata de ea.
La masă, i-am spus lui Tony că n-am să-l însoțesc în după-amiaza
respectivă. A fost surprins că aveam altceva mai bun de făcut, dar a
comandat a doua sticlă de vin și mi-a spus că banii constituie un
limbaj internațional și că n-o să aibă nicio dificultate. Din păcate,
când ni s-a adus nota de plată, a descoperit că pe proprietarul
restaurantului nu-l interesau nici cartea de credit în coperte aurii,
nici teancul de cecuri de călătorie pe care nu avusese timp să le
schimbe. Am plătit eu, nu fără a face niște remarci despre limbajul
internațional. Tony nu s-a amuzat.
L-am părăsit cu un sentiment de ușurare, dar și cu unul de
vinovăție. Nu-ți face niciodată plăcere să ai de-a face cu mitocani,
dar când ești într-o țară străină și ei sunt de naționalitatea ta, simți
că ai o oarecare răspundere. A doua zi am dat telefon la agenție
pentru a-mi cere scuze.
— Nu vă faceți probleme, mi-a spus amabila doamnă. Parizienii
se poartă deseori la fel de prost. Cel puțin în cazul lui nu înțelegeam
ce spune.

O confirmare decisivă că vremea avea să rămână caldă a

constituit-o ținuta lui monsieur Menicucci. A trecut pe la noi ca să-și
termine studiile preliminare pentru proiectul său de vară –
construirea sistemului de încălzire centrală. Căciulița sa de lână
fusese înlocuită cu o bonetă de pânză pe care era o reclamă la
instalații sanitare. În locul bocancilor călduroși purta niște pantofi
de pânză maro. Ajutorul său, jeune, era echipat ca pentru un război
de gherilă, cu tot felul de instrumente, iar pe cap avea o caschetă
militară. Cei doi făcură măsurători prin toată casa, timp în care
Menicucci ne servea tot felul de pensées.
Primul subiect abordat în ziua aceea a fost muzica. Luase parte
împreună cu soția sa la un dineu oficial al meșteșugarilor și
instalatorilor, urmat de dans. Era extrem de mulțumit de felul cum
s-au desfășurat lucrurile.
— Da, monsieur Peter, spuse el, am dansat până la șase dimineața.
Mă simțeam ca un tânăr de optsprezece ani.
Mi-l și imaginam, sprinten și corect în mișcări, învârtind-o de zor
pe Madame prin sala de bal. M-am întrebat dacă avea o bonetă
specială pentru asemenea ocazii, întrucât mi-era imposibil să mi-l
închipui cu capul descoperit. Probabil că zâmbeam la gândul acesta.
— Știu, spuse, considerați că valsul nu este muzică serioasă. De
aceea trebuie ascultați marii compozitori care au compus valsuri.
A expus apoi o teorie remarcabilă care îi trecuse prin cap când
cânta la clarinet în timpul uneia dintre penele de curent pe care
regia de electricitate franceză le programează la intervale regulate.
Electricitatea, susținea el, este o chestiune de știință și logică.
Muzica clasică este mama artei și logicii. Vous voyez? Avem deja un
factor comun. Când ascultați succesiunea logică și regulată a
temelor unei lucrări de Mozart, concluzia este inevitabila: Mozart ar
fi putut fi un formidabil electrician.
N-a trebuit să răspund, căci am fost salvat de jeune, care
terminase de numărat radiatoarele de care aveam nevoie și ajunsese
la douăzeci. Menicucci tresări când primi vestea, scuturându-și
mâna ca și cum s-ar fi ars la degete.
— Oh la la. Asta n-o să coste numai câteva centimes.
Făcu referire la câteva milioane de franci, dar, văzând expresia de
surpriză de pe chipul meu, le împărți la o sută; calculase în bani
vechi. Chiar și așa era o sumă frumușică. Aluminiul era foarte
scump, plus taxa pusă de guvern la vânzare, sau TVA, care era de
18,6 la sută. Aceasta îl făcu să aducă în discuție marea instabilitate
fiscală, care era tipică pentru ticăloșii de politicieni.
— Cumperi un bideu, zise el, plimbându-și degetul amenințător
prin fața ochilor mei, și plătești un TVA maxim. La fel când cumperi
o mașină de spălat sau un șurub. Dar am să vă spun un lucru
scandaleux, absolut nedrept. Cumperi o cutie de icre negre și plătești
un TVA de numai 6 la sută, pentru că intră în categoria nourriture.
Spuneți-mi și mie: cine mănâncă icre negre? Eu am pledat
nevinovat. Vă spun eu. Politicienii, milionarii, les grosses légumes din
Paris, ei sunt cei care mănâncă icre negre. Este revoltător.
Înfuriat la gândul orgiilor cu icre negre de la Palatul Elysée, se
duse să verifice numărătoarea radiatoarelor făcută de jeune.
Perspectiva că Menicucci se va afla în preajma noastră cinci sau
șase săptămâni găurind zidurile vechi și groase cu un burghiu
aproape cât el de mare și ridicând un praf îngrozitor – toate astea
însoțite de comentariile lui permanente – nu era prea atrăgătoare.
Avea să fie o lucrare obositoare, implicând multă mizerie aproape
în toate camerele din casă. Dar una dintre plăcerile oferite de
Provence, ne-am spus noi, era că puteam să stăm și afară. Chiar și în
această primăvară, zilele erau aproape caniculare, așa că într-o
duminică dimineață, când soarele furișându-se prin fereastra
dormitorului ne-a trezit la ora șapte, ne-am decis să începem
sezonul în aer liber.
Toate duminicile obișnuite presupun o incursiune în piață, astfel
că la ora opt eram la Coustellet. Spațiul din spatele gării dezafectate
era plin cu camioane și furgonete, fiecare având o tarabă instalată în
față. Pe o tăbliță neagră erau scrise cu creta prețurile zilei la legume.
Precupeții, arși de soare de la munca câmpului, mâncau cornuri și
brioșe calde cumpărate de la brutăria de peste drum. Un bătrân își
tăie o baghetă în lung cu un briceag și o unse cu un strat gros de
brânză de capră proaspăta, după care își turnă un pahar de vin roșu
dintr-o butelcuță. Asta avea să-i ajungă până la prânz.
Piața din Coustellet e mică în comparație cu piețele săptămânale
din Cavaillon, Apt și Isle-sur-la-Sorgue, și mai puțin selectă.
Cumpărătorii cară coșuri în loc de aparate de fotografiat. Doar în
iulie și august ai ocazia sa te întâlnești cu câte o pariziancă trufașă,
îmbrăcată la Dior, și urmată de un cățel speriat. În rest, din
primăvară până în toamnă, n-ai să vezi decât localnici și țărani care
aduc la piață ceea ce au cules din grădină sau din seră cu câteva ore
mai devreme.
Ne-am plimbat printre tarabe admirând necruțătoarea gospodină
franceză la lucru. Spre deosebire de noi, nu se mulțumește să se uite
la marfă înainte de a o cumpăra. Strânge vinetele în mână, storcește
roșiile, rupe păstăile subțiri de harricots verts între degete, scotocește
bănuitoare prin inimile salatelor verzi, gustă brânzeturile și
măslinele – și dacă acestea nu se ridică la standardele ei, îl privește
sever pe negustor, ca și cum ar fi fost trădată, și se duce să cumpere
în altă parte.
La un capăt al pieței se afla o furgonetă de la cooperativa de
vinuri. În jurul ei erau bărbați care își înmuiau buzele în vinul roșu,
nou. Lângă ei o femeie vindea ouă la grămadă și iepuri de casă vii.
În spatele ei erau tarabe încărcate talmeș-balmeș cu legume,
buchețele de busuioc cu miros plăcut, borcane de miere parfumată,
sticle mari cu ulei de măsline din prima recoltă, casolete cu piersici
de seră, ghivece de ceramică neagră, flori și diverse plante
ornamentale, gemuri și brânzeturi – toate erau extrem de
atrăgătoare în lumina soarelui de dimineață.
Am cumpărat ardei pentru copt, ouă mari cu coaja închisă la
culoare, busuioc, piersici, brânză de capră, lăptuci și ceapă roșie.
După ce am umplut coșul până sus, ne-am dus să cumpărăm o
jumătate de metru de pâine – le gros pain. Este atât de gustoasă
înmuiata în sosul de ulei și oțet rămas în farfurie! Brutăria era plină
de oameni care făceau o zarvă nemaipomenită. Mirosea a gogoși
calde și plăcinte cu migdale prăjite. În timp ce stăteam la rând, ne-
am amintit ce ni s-a spus despre francezi, și anume că ei cheltuiesc
pe mâncare din venitul lor cât dau englezii pe mașini și pe
casetofoane, și nu ne-a venit greu să o credem.
Toți păreau să cumpere cât pentru un regiment. O femeie plinuță
luă șase pâini mari – trei metri de pâine o brioșă cu ciocolată cât o
pălărie și o roată întreaga de tartă cu mere. Feliile subțiri de mere
erau aranjate în cercuri concentrice și străluceau sub glazura de suc
de caise. Brusc, am realizat că nu luasem micul dejun.
Prânzul însă ne-a despăgubit întru totul: ardei copți, dați prin
ulei de măsline și presarăți cu busuioc proaspăt, midii învelite în
șuncă și prăjite pe frigărui, salată și brânză. Soarele ardea tare, iar
vinul ne făcuse somnoroși. Deodată sună telefonul.
Este lege că atunci când sună telefonul între douăsprezece și trei
după-amiază duminica nu poate fi vorba decât de un englez; unui
francez nu i-ar trece niciodată prin cap sa întrerupă cea mai plăcută
masă a săptămânii. Ar fi trebuit să-l las să sune. Se întorsese Tony,
cel de la agenția de publicitate; judecând după cât de bine se auzea,
părea să fie îngrijorător de aproape.
— M-am gândit să iau legătură cu voi.
L-am auzit cum trăgea din țigară și în clipa aceea mi-am promis
să cumpăr un robot telefonic pentru a-l lăsa pe el să trateze cu cei
care doreau să ia legătura cu noi duminica.
— Cred că am găsit o casă. Nu a făcut o pauză ca să asculte
efectul anunțului sau și astfel a ratat ocazia de a auzi cum mi s-a pus
un nod în gât. Destul de departe de voi, adăugă el, de fapt mai
aproape de coastă. I-am spus că sunt încântat; cu cât mai aproape de
coastă, cu atât mai bine. Are nevoie de multe reparații, continuă el,
așa că n-am să plătesc cât îmi cere. Mă gândeam să-mi aduc meșterii
mei ca s-o pună la punct. Ei mi-au aranjat biroul în șase săptămâni,
de sus până jos. Irlandezi, dar ai naibii de buni. Ar putea să facă
treaba într-o lună.
Am fost ispitit să-l încurajez, deoarece ideea unei echipe de
lucrători irlandezi care dau de plăcerile unui șantier de construcții
din Provence – soarele, vinul ieftin, posibilitățile nesfârșite de a
întârzia lucrurile și un proprietar aflat la prea mare depărtare
pentru a putea fi o pacoste zilnică avea toate ingredientele unei
comedii reușite; îl și vedeam pe Mr. Murphy și echipa sa
întinzându-se cu lucrul până în octombrie, eventual aducându-și și
toată familia din Donegal pentru a-și petrece vacanța în august și, în
general, distrându-se de minune. I-am spus totuși că era mai bine să
folosească lucrători din partea locului și să găsească un arhitect
pentru a-i angaja.
— N-am nevoie de arhitect, replică el, știu exact ce vreau. Într-
adevăr, știa. De ce să-i dau o grămadă de bani pentru câteva schițe?
N-avea rost să-l ajut. El știa cel mai bine. L-am întrebat când se
întoarce în Anglia.
— Diseară, spuse el.
Apoi îmi înșiră acțiunile notate în agenda sa încărcată pentru
următoarea perioadă: o întâlnire de afaceri luni, trei zile la New
York, o licitație la Milton Keynes. Își încheie prelegerea acuzând
acea oboseală simulată a omului de afaceri ocupat, eu primind cu
multă bucurie intenția de a pune capăt conversației.
— Oricum, spuse el, ținem legătura. N-am să mă ocup de casă o
săptămână sau două, dar am să vă dau de știre de îndată ce reiau
problema.
Eu și soția mea ne-am așezat lângă piscină și ne-am întrebat
amândoi, nu pentru prima oară, de ce ne era atât de greu să scăpăm
de oameni prost crescuți și cu obrazul gros. Eram siguri că mulți o
să vrea să vină în cursul verii, să stea la noi pe mâncare și băutură,
să facă baie în piscină și pe deasupra să mai aibă și pretenția de a-i
conduce cu mașina la aeroport. Nu ne consideram nesociabili sau
retrași, dar scurta noastră experiență cu dinamicul și băgăciosul
Tony fusese îndeajuns pentru a ne reaminti că în următoarele luni
vom avea nevoie de mai multă hotărâre și abilitate ca să ne
descurcăm. În plus, ne trebuia un robot care să răspundă la telefon.
Și Massot era, în mod evident, neliniștit de apropierea verii. L-am
văzut câteva zile mai târziu în pădure, ocupat sa aducă unele
completări la pancartele sale menite să-l apere de turiștii care vin cu
corturile. Sub cele deja bătute în cuie cu inscripția PRIVÉ! a adăugat
o altă serie de mesaje neprimitoare, scurte, dar cu un conținut
înfricoșător: Attention! Vipères! Era cel mai bun mod de a-i ține la
distanță pe excursioniști – nu era nevoie să vii cu o dovadă vizibilă,
ca în cazul altor mijloace de descurajare, cum ar fi câinii de pază,
gardurile electrificate și patrulele înarmate cu puști-mitralieră.
Chiar și cel mai hotărât turist se va gândi de două ori înainte de a se
vârî într-un sac de dormit, căci se putea prea bine ca în partea de la
picioare să fie încolăcită una dintre periculoasele rezidente locale. L-
am întrebat pe Massot dacă exista cu adevărat vipere în Lubéron.
Dădu disprețuitor din cap la această nouă dovadă de ignoranță din
partea străinilor.
— Eh oui, exclamă el, nu prea mari – arătă cu mâinile aproximativ
treizeci de centimetri –, dar dacă te mușcă, trebuie să ajungi la
doctor în trei sferturi de oră, altfel< Își luă o mutră sinistră, cu
capul atârnând într-o parte și cu limba bălăngănindu-i-se în colțul
gurii. Se spune, adaugă el, că atunci când o viperă mușcă un bărbat,
acesta moare. Dar când o viperă mușcă o femeie – se aplecă spre
mine ridicându-și sprâncenele –, moare vipera. Izbucni în râs,
amuzat, și-mi oferi o țigară groasă, gălbuie. Să nu plecați niciodată
la drum fără a fi încălțat cu niște ghete solide.
Vipera de Lubéron, potrivit atotștiutorului Massot, evită oamenii
în mod normal și atacă numai când este provocată. Dacă se
întâmpla acest lucru, sfatul lui Massot este să alergi în zigzag și,
preferabil, la deal, deoarece vipera înfuriată poate sprinta – dar în
salturi mici, la nivelul solului cu viteza unui alergător. M-am uitat
speriat în jur. Massot râse.
— Bineînțeles, puteți recurge și la trucul țăranului: o prindeți de
ceafă și o strângeți până ce i se deschide gura larg. Scuipați cu
putere în gura și plok! – a murit. Îmi făcu o demonstrație – scuipatul
nimerind pe capul unuia dintre câini. Dar, cel mai bine, spuse
Massot, este să luați o femeie cu dumneavoastră. Femeile nu pot
alerga la fel de repede ca bărbații, așa că vipera le va prinde pe ele
mai întâi.
Se duse acasă să-și ia micul dejun. Mi-am ales drumul prin
pădure cu mare grijă și între timp mi-am exersat scuipatul.

Mai erau două-trei zile până la Paști, și cireșii noștri – vreo

treizeci la număr – au înflorit toți o dată. De pe șosea, casa noastră
se vedea de parcă plutea pe o mare cu valuri roz-albe. Șoferii se
opreau să facă poze sau înaintau precauți pe alee până ce lătratul
câinilor îi făcea să se întoarcă. Un grup cu mai mult spirit de
aventură decât alții trase mașina la marginea trotuarului.
Automobilul avea număr de Elveția. M-am dus să văd ce vor.
— Facem un picnic aici, spuse șoferul.
— Îmi pare rău, este o casă particulară.
— Nu, nu, replică el fluturându-mi o hartă în fața ochilor, aici
este Lubéronul.
— Nu, nu, i-am întors-o eu, acolo este Lubéronul, și i-am arătat
munții.
— Dar nu pot să urc cu mașina acolo.
În cele din urmă plecă pufăind cu dispreț elvețian și lăsând urme
adânci de roți în iarba pe care noi încercam să o transformăm într-o
pajiște. Începuse sezonul turistic.
În Duminica Paștelui, mica parcare din sat era plină de mașini și
niciuna nu era din partea locului. Vizitatorii explorau străzile
înguste uitându-se curioși în casele oamenilor și pozându-se în fața
bisericii. Tânărul care își petrecea toată ziua stând în prag lângă
épicerie cerea de la toți trecătorii zece franci pentru a da un telefon și
banii strânși îi cheltuia la cafenea.
Café du Progrès reușise, printr-un efort susținut, să nu aibă un
aspect pitoresc. Este pur și simplu un coșmar pentru ochiul unui
decorator – mese și scaune care se clatină și nu se potrivesc deloc
unele cu altele, un tapet mohorât, un spălător care stropește și
gâlgâie din când în când cu zgomot, aflat lângă un aparat de
înghețată stricat. Proprietarul este morocănos, iar câinii săi
îngrozitor de insipizi. Totuși, de pe terasa închisă cu geamuri se
deschide o panoramă frumoasă. E plăcut să bei aici o bere și să
privești jocul de lumini de pe dealurile și din satele care se întind
înspre Alpii de Jos. Un anunț scris de mână te avertizează să nu
arunci mucuri de țigară pe fereastră, aceasta ca urmare a plângerilor
clientelei de la restaurantul în aer liber de dedesubt. Dacă respecți
această regulă, nu te deranjează nimeni. Clienții obișnuiți stau la
bar; la terrasse este pentru turiști. În Duminica Paștelui, se umpluse
de lume.
Puteai să vezi olandezi, emanând un aer de sănătate, cu rucsacuri
grele și cu bocanci de munte în picioare; germani îmbrăcați la
costum, cu bijuterii grele, și înarmați cu aparate de fotografiat Laika;
parizieni disprețuitori și eleganți, ștergându-și mereu ochelarii de
teama microbilor; un englez în sandale și cu o cămașă în dungi
deschisă la gât, socotindu-și banii de vacanță cu un calculator de
buzunar, în timp ce soția scria vederi vecinilor din Surrey. Câinii
adulmecau pe sub mese căutând cubulețe de zahăr și făcându-i pe
parizienii exagerați în privința igienei să se dea la o parte speriați.
Un cântec interpretat de Yves Montand la radio se străduia să
acopere, fără succes, zgomotele produse de instalațiile sanitare.
Paharele goale din care se băuse pastis erau trântite pe tejghea.
Localnicii începeau sa părăsească localul. Se duceau acasă să ia
masa de prânz.
În fața cafenelei, trei mașini se pomeniseră bot în bot și mârâiau
una la alta. Dacă una dintre ele s-ar fi retras zece metri, ar fi putut să
treacă toate trei, dar șoferul francez consideră o înfrângere morală
să cedeze, tot așa cum simte că are obligația morală să parcheze
acolo unde poate să producă cele mai mari inconveniente sau să
depășească la curbe lipsite de vizibilitate. Se spune că italienii
conduc periculos, dar, dacă s-ar pune problema unei adevărate
curse a morții, aș paria pe un francez care conduce nebunește pe N
100, flămând și în întârziere, fără să-i pese de cei care-i vin din față.
Pe drumul de întoarcere am ratat primul accident al sezonului.
Un Peugeot vechi, de culoare albă, intrase cu spatele într-un stâlp
de telegraf cu atâta forță, încât l-a rupt în două. Altă mașină nu se
vedea, iar drumul era uscat și neted. Era greu să-ți dai seama cum s-
a putut întâmpla ca spatele unei mașini și un stâlp de lemn să se
ciocnească atât de puternic. În mijlocul drumului stătea un tânăr
scărpinându-se în cap. Când am oprit lângă el, a rânjit.
L-am întrebat dacă e rănit.
— N-am nimic, spuse el, dar cred că mașina e caput.
M-am uitat la stâlpul de telegraf care stătea aplecat deasupra
mașinii. Îl ținea să nu cadă cablul de telefon îndoit. Și acesta era
kaput.
— Trebuie să ne grăbim, zise tânărul. Să nu știe nimeni. Își duse
un deget la buze. Mă puteți repezi până acasă? Nu e departe. Am
nevoie de tractor.
S-a urcat în mașina mea și mi-am dat seama imediat care a fost
cauza accidentului; mirosea de parcă ar fi fost cufundat în „Ricard”.
Îmi spuse că mașina trebuie luată de acolo repede și în mare secret.
Dacă află cei de la Oficiul Poștal că a dărâmat un stâlp de telegraf, îl
vor pune să plătească daune.
— Să nu știe nimeni, repetă el, și sughiță de mai multe ori ca
pentru a-și întări spusele.
L-am lăsat unde mă rugase, iar eu m-am dus acasă. După o
jumătate de oră m-am întors la locul accidentului și mașina era tot
acolo. În jurul ei se strânsese un grup de țărani care vorbeau răstit.
Mai erau alte două mașini și un tractor care bloca drumul. În timp
ce priveam, se apropie o altă mașină. Șoferul începu să claxoneze ca
să se dea tractorul la o parte. Omul de pe tractor îi arătă epava și
dădu din umeri. Claxonul se porni din nou, de data asta prelung,
răsunând în munți. Se auzea probabil până la Ménerbes, la doi
kilometri distanță.
Toată zarva a mai durat o jumătate de oră. În cele din urmă,
Peugeot-ul fu scos din șanț și convoiul secret dispăru în direcția
garajului din sat, lăsând stâlpul de telegraf să trosnească sinistru în
bătaia vântului. Cei de la poștă au venit să-l înlocuiască săptămâna
următoare. În jurul lor s-a strâns imediat un grup de țărani. L-au
întrebat pe unul dintre ei ce s-a întâmplat. Acesta dădu din umeri
inocent.
— Cine știe? spuse acesta. Poate l-au ros cariile.

Prietenul nostru parizian își examină paharul gol cu uimire, ca și

cum lichidul se evapora pe ascuns, profitând de neatenția lui. I l-am
umplut din nou. Se lăsă pe speteaza scaunului, cu fața la soare.
— La Paris încă ne mai încălzim apartamentul, spuse el, și sorbi
vinul rece, dulceag, din Beaumes de Venise. Și apoi plouă de
săptămâni întregi. Îmi dau seama de ce vă place aici. Mie însă nu
mi-ar prii.
Părea să-i priască încălzindu-se la soare după un prânz bun, dar
nu l-am contrazis.
— Nu ți-ar plăcea deloc. Ai face probabil cancer la piele din
pricina soarelui și ciroză de prea mult băut. Și chiar dacă te-ai simți
bine, ai duce dorul teatrelor. La urma urmelor, ce ai face toată ziua?
 Mă privi chiorâș, cu niște ochi somnoroși, după care își puse
ochelarii de soare.
— Tocmai.
Discuția asta devenise o litanie obișnuită.
— Nu vă e dor de prieteni?
— Nu. Vin să ne vadă aici.
— Nu vă lipsește televiziunea engleză?
— Nu.
— Trebuie să fie ceva din Anglia care vă lipsește.
— Marmelada.
Apoi venea adevărata întrebare, pusă jumătate în glumă,
jumătate serios: „Ce faceți voi toată ziua?” Prietenul nostru din Paris
a formulat-o altfel:
— Nu vă plictisiți?
Nu. N-avem timp să ne plictisim. Am descoperit că fiecare
ciudățenie a vieții rurale franceze este amuzantă și interesantă. Ne
bucurăm de toate schimbările pe care le facem la casă, astfel încât să
se potrivească stilului nostru de viață. Trebuie să facem un plan al
grădinii și să o plantam, vrem să construim un teren pentru boules,
se impune să învățam limba, să vizităm sate, podgorii și piețe –
zilele trec foarte repede și fără alte distracții, și oricum avem și de
acestea din plin. Chiar săptămână trecută au intervenit tot felul de
situații.
Încă de luni ne-am pomenit cu vizita lui Marcel le Parcel,
poștașul nostru. Era iritat și se vedea clar că îmi întinde mâna în
silă. Voia să știe unde am ascuns cutia poștală. Trebuia să-și facă
rondul, era aproape amiază; cum credeam eu că poate să-mi lase
scrisorile dacă e pus în situația să se joace de-a v-ați ascunselea cu
cutia poștală? Numai că noi nu o ascunseserăm. Din câte știam, era
la capătul aleii, bine prinsă de un stâlp de oțel.
— Non, spuse poștașul, a fost luată de acolo.
 N-am avut încotro și ne-am dus împreună să vedem ce s-a
întâmplat. Am căutat zadarnic prin tufișuri, timp de vreo cinci
minute, în ideea că poate a fost data jos de vânt. Nu era niciun semn
care să ateste ca a fost vreodată o cutie acolo, în afară de o mică
gaură în pământ.
— Voil|, zise el, e așa cum v-am spus.
Îmi venea greu să cred că ar putea cineva să fure o cutie poștală,
dar știa el mai bine.
— Este normal, adăugă el, oamenii de pe aici sunt mal finis.
L-am întrebat ce înseamnă.
— Nebuni.
Ne-am întors în casă pentru a-i reda buna dispoziție cu un pahar
de vin. Am discutat despre instalarea unei cutii poștale noi pe care
el ar fi încântat să mi-o vândă. De asemenea, am căzut de acord să o
amplasăm în locul unei foste fântâni, păstrând distanța
regulamentară de 70 de centimetri de la sol, astfel încât el să poată
introduce scrisorile în ea fără a coborî din furgonetă. Bineînțeles, a
trebuit să studiem fântâna și să facem unele măsurători. Până am
terminat, s-a făcut ora prânzului. Problemele de serviciu urma să le
reluăm la ora două.
După vreo două zile, m-a scos din casă claxonul unei mașini. Am
găsit câinii dând târcoale unui Mercedes alb, nou. Conducătorului
auto nu-i prea venea să renunțe la adăpostul pe care i-l oferea
mașina, dar risca totuși deschizând pe jumătate geamul. M-am uitat
înăuntru și am văzut un bărbat și o femeie cam tuciurii, care îmi
zâmbeau iritați. M-au felicitat pentru ferocitatea câinilor și au cerut
permisiunea să coboare din mașină. Erau îmbrăcați de oraș, el cu un
costum elegant, soția cu pălărie, pelerină și pantofi de lac. Amândoi
erau mici de statură.
Ce noroc să mă găsească acasă, spuseră ei, și ce casă frumoasă.
Locuiam de mult aici? Nu? Atunci aveam cu siguranță nevoie de
niște covoare orientale veritabile. Eram norocos, pentru că tocmai se
întorceau de la o mare expoziție de covoare de la Avignon și, din
fericire, câteva rămăseseră nevândute. Înainte de a le duce la Paris –
unde oamenii cu gust se vor bate să le cumpere – se hotărâseră să
dea o raită prin țară și destinul îi adusese la mine. Pentru a marca
fericitul prilej, îmi dădeau voie să-mi aleg ce vreau eu din comorile
lor la niște prețuri pe care ei le prezentau ca fiind foarte interesante.
În timp ce bărbatul pus la patru ace îmi dădea aceste vești bune,
soția descărca din mașină covoare și le aranja artistic pe alee,
comentând cu glas tare calitățile fiecăruia: „O, ce frumusețe!”, sau
„Uitați-vă la culori în soare”, sau, „Ah, o să-mi pară rău să mă
despart de acesta”. Apoi veni lângă noi. Pantofii de lac luceau în
soare. Se uitau amândoi la mine plini de speranță.
Vânzătorul de covoare nu are o reputație bună în Provence. Dacă
spui despre cineva că este marchand de tapis, asta înseamnă că în cel
mai bun caz îl consideri șmecher și în cel mai rău caz un hoț abil, în
stare să-i fure bunicii corsetul de pe ea. Mi se spusese, de asemenea,
că vânzătorii de covoare itineranți veneau de multe ori în
recunoaștere, pregătind terenul pentru tâlharii cu care erau în
cârdășie. Unde mai pui că exista întotdeauna posibilitatea ca unele
covoare să fie false sau furate.
Covoarele acestea însă nu păreau false. Mi-a plăcut foarte mult o
carpetă și am făcut greșeala să le-o spun. În clipa aceea, Madame se
uită la bărbatul ei cu o uluire bine mimată:
— Extraordinar, strigă ea. Ce ochi are domnul. Este fără îndoială
și favoritul nostru. Dar de ce să nu luați și un covor mai mare?
Din păcate, le-am spus eu, nu aveam bani, dar acest lucru a fost
înlăturat ca un inconvenient temporar și de mică importanță.
Puteam să plătesc și mai târziu, cu o reducere substanțială dacă
achitam în numerar. M-am uitat din nou la carpetă. Unul dintre
câini stătea lungit pe ea sforăind încet. Madame șopti încântată:
 — Vedeți, domnule? Toutou a și ales-o pentru dumneavoastră.
Am cedat. După trei minute de tocmeală stângace din partea
mea, prețul inițial a fost redus cu cincizeci la sută. Am intrat în casă
să-mi iau carnetul de cecuri. M-au urmărit cu atenție în timp ce-l
completam spunându-mi să las numele adresantului în alb. Cu
promisiunea că se vor întoarce în anul următor, ocoliră încet cu
mașina noua noastră carpetă și câinele care dormea pe ea. Madame
ne zâmbi salutând cu un gest maiestuos din mijlocul covoarelor în
care-și făcuse culcuș. Vizita lor mi-a irosit toată dimineața.
Ultima pățanie care a încheiat săptămână ne-a lăsat un gust amar.
Un camion care venise să aducă pietriș a dat cu spatele ca să ajungă
la locul ales de șofer pentru a-l descărca. În timp ce-l priveam
făcând manevra respectivă, roțile din spate se scufundară la un
moment dat în pământ. Se auzi un pârâit și camionul se înclină în
partea dinapoi. Un miros pătrunzător și inconfundabil se răspândi
în aer. Șoferul se dădu jos să vadă defecțiunea și rosti, cu o
exactitate de care nu era conștient, cel mai potrivit cuvânt pentru o
asemenea împrejurare.
— Merde!
Parcase în fosa septica.
— După cum vezi, i-am spus prietenului parizian, într-un fel sau
altul, n-avem niciun moment de plictiseală.
Nu mi-a dat nicio replică. M-am apropiat de el și i-am scos
ochelarii de soare. Lumina puternică l-a trezit.
— Ce-ai spus?
 MAI

Le premier Mai a început bine, cu un minunat răsărit de soare.

Întrucât era sărbătoare națională, ne-am gândit să o celebrăm într-o
manieră autentic franțuzească, prezentându-ne omagiile sportului
de vară. Prin urmare, ne-am luat bicicletele și am pornit la drum.
Bicicliștii mai serioși și mai tenace se antrenaseră săptămâni de
zile, echipați contra vântului de primăvară cu tricouri negre groase
și cu apărători de față. Dar acum vremea era suficient de caldă
pentru amatori fragili ca noi, așa încât ne-am pus pantaloni scurți și
maiouri. Cumpăraserăm două biciclete ușoare și cu cauciucuri bine
umflate de la un domn din Cavaillon, cu numele Edouard Cunty –
„Vélos de Qualité!” – și eram nerăbdători să ne alăturam grupurilor
multicolore, aparținând diverselor cluburi locale, în timp ce
alunecau cu grație, aparent fără niciun efort, pe drumurile de țară.
Am presupus că picioarele noastre, după ce toată iarna merseserăm
mult pe jos, vor fi într-o condiție destul de bună pentru o plimbare
de zece mile până la Bonnieux și de acolo la Lacoste – o oră de
pedalare lejeră, deloc obositoare.
La început a fost ușor, chiar dacă nu ne-am acomodat cu șeile tari
și înguste. Atunci ne-am dat seama de ce unii bicicliști își pun la
spate, în șort, o bucată de friptură de vacă. În felul acesta își
protejează noada de zdruncinăturile drumului. Oricum, primele
două-trei mile n-am avut altceva de făcut decât să rulăm liniștiți și
să ne bucurăm de peisaj. Cireșii dădeau în pârg, spalierele din vii
erau năpădite de frunze verzi lucioase, munții erau acoperiți cu o
vegetație luxuriantă. Roțile scârțâiau ușor și din când în când
simțeam miros de rozmarin, levănțică și cimbru sălbatic. Pedalatul
este mai înviorător decât mersul pe jos, mai silențios și mai sănătos
decât condusul mașinii, nu foarte solicitant și, în general, extrem de
plăcut. De ce nu am mai făcut-o până atunci? De ce nu o făceam în
fiecare zi?
Euforia a durat până a început urcușul spre Bonnieux. Brusc mi
s-a părut că bicicleta a devenit mai grea. Mă dureau mușchii
coapselor și ai spatelui. Am uitat de frumusețile naturii și regretam
că nu mi-am pus o bucată de friptură în șort. Până să ajungem în
sat, îmi făcea rău și când respiram.
Patroana cafenelei Clerici, o femeie corpolentă, stătea la intrare cu
mâinile în șold. Văzând cele două siluete roșii la față, aplecate
deasupra ghidonului și abia trăgându-și sufletul, exclamă:
— Mon Dieu! Turul Franței a început mai devreme anul ăsta.
Am intrat în local și am stat pe niște scaune confortabile,
proiectate pentru șezuturi umane, după care am băut câte o bere.
Lacoste ni se părea acum foarte departe.
Ruinele castelului care a aparținut marchizului de Sade se află în
vârful unui deal. Drumul până acolo e lung și abrupt, de-a dreptul
chinuitor. Eram la jumătatea lui, epuizați, când am auzit un vâjâit
de roți – ne depășise un alt biciclist, un bărbat vânjos, ars de soare,
la vreo șaizeci și cinci de ani.
— Bonjour, salută vesel, bon vélo, și continuă să urce dispărând
foarte repede din raza noastră vizuală, în timp ce noi abia ne târam,
sleiți de puteri. Ne ardeau coapsele și regretam că am băut berea.
Bătrânul făcu drumul înapoi, întoarse și începu să meargă în
rând cu noi.
— Courage, spuse el, fără să gâfâie, c’est pas loin. Allez!
Ne însoți pe drumul spre Lacoste pedalând viguros cu picioarele
sale subțiri și bătrâne. Nu se temea că putea să cadă și să se
lovească.
Ne-am prăbușit pe terasa altei cafenele, situată deasupra văii. Cel
puțin până acasă aveam să coborâm aproape tot drumul, așa că am
renunțat la ideea de a chema o ambulanță. Bătrânul comandă un
lichior de mentă frappé și ne spuse că deja parcursese treizeci de
kilometri și urma să mai facă douăzeci până la prânz. L-am felicitat
pentru forma sa fizică excelentă.
— Nu mai e ce-a fost, replică el. După ce am împlinit șaizeci de
ani, am renunțat să mai urc Muntele Ventoux. Acum fac numai
aceste mici promenades.
A dispărut și cea mai mică urmă de satisfacție pe care ne-a dat-o
urcatul dealului.
Drumul la întoarcere a fost mai ușor, dar când am ajuns acasă
eram uzi leoarcă de transpirație și ne dureau toate. Am coborât de
pe biciclete și am constatat că aveam picioarele complet înțepenite.
Primul gând a fost să facem o baie în piscină, așa că ne-am îndreptat
într-acolo, dezbrăcându-ne din mers. După ce am intrat în apă, ne-
am simțit ca în rai. Stând apoi la soare, cu un pahar de vin în față,
am decis ca mersul pe bicicletă să devină în timpul verii o parte
componentă a vieții noastre.

Zi de zi, pe câmpiile din jurul casei, puteai să vezi o mulțime de

oameni care se mișcau încet, metodic, smulgând buruienile din vii,
stropind cireșii sau săpând pământul nisipos. Nimeni nu se grăbea.
La prânz, toată lumea înceta lucrul și se așeza la umbra câte unui
copac pentru a mânca. Două ore nu se auzeau decât frânturi de
conversație care se propagau la sute de metri în văzduhul liniștit.
Faustin își petrecea mai tot timpul pe lotul nostru de pământ.
Venea la ora șapte dimineața cu câinele și cu tractorul și de obicei își
organiza în așa fel munca încât, atunci când o termina, să fie lângă
casă – suficient de aproape ca să audă clinchetul sticlelor și al
paharelor. Rația sa obișnuită era un pahar de băutură care să-i spele
praful de pe gâtlej și să-l facă sociabil. Dacă se întindea la două
pahare, asta însemna că are în vedere o afacere – un nou pas înainte
în cooperarea agricolă la care meditase în orele petrecute în mijlocul
viței-de-vie. Nu aborda niciodată subiectul direct, ci făcea o
introducere, tatonând terenul cu precauție.
— Vă plac iepurii?
Îl cunoșteam destul de bine ca să înțeleg că nu se referea la
drăgălășeniile iepurelui ca animal favorit pe lângă casă. Îmi
confirmă supoziția bătându-se cu palma peste burtă și mormăind
ceva pe un ton reverențios despre civets și p}tés. Problema, spunea
el, este că iepurii mănâncă enorm, kilograme după kilograme. Am
dat din cap afirmativ, dar nu realizam ce legătură este între
interesele noastre și cele ale iepurilor înfometați.
Faustin se ridică în picioare și mă chemă la ușa dinspre curte.
Arătă cu degetul două pajiști în formă de terase.
— Lucernă, spuse el. Iepurii sunt morți după ea. Puteți obține trei
recolte de pe aceste pajiști până la toamnă.
Cunoștințele mele despre viața plantelor din partea locului erau
precare. Crezusem că pajiștile acelea erau acoperite cu un fel de
buruieni care cresc numai în Provence și intenționam să le smulg.
Noroc că n-am făcut-o; iepurii lui Faustin nu m-ar fi iertat niciodată.
A fost un triumf neașteptat al grădinăritului din pricina neglijenței.
În eventualitatea că nu înțelesesem despre ce este vorba, Faustin își
agită paharul înspre cele două pajiști și spuse din nou:
— Iepurilor le place lucerna.
I-am spus că poate să ia cât vrea și atunci trecu direct la subiect.
— Bon. Dacă sunteți sigur că n-o să aveți nevoie de ea.
Misiunea fiind încheiată, se îndreptă spre tractor.
Faustin are o fire înceată, dar, când e vorba de recunoștință este
foarte iute. În seara următoare a venit cu un buchet uriaș de
sparanghel, legat frumos cu o fundă în trei culori: roșu, alb,
albastru. În spatele lui era Henriette, care căra o cazma, un ghem de
sfoară și un borcan cu levănțică tânără. Ar fi trebuit plantate mai de
mult, ne spuse ea, dar vărul ei abia acum le-a adus din Alpii de Jos,
așa că nu mai e nicio clipă de pierdut.
Nu și-au împărțit munca în mod corect, după părerea noastră.
Faustin avea sarcina să țină sfoara întinsă și să bea pastis; Henriette
făcea gropile la distanțe mici unele de altele. Ofertele noastre de a
da o mână de ajutor au fost refuzate.
— E obișnuită să facă asta, spuse Faustin cu mândrie, în timp ce
Henriette săpa, măsura și planta în lumina amurgului.
— Opt ore de asemenea muncă și dormi ca un bebeluș, adăugă ea
râzând.
Într-o jumătate de oră toată treaba era terminată – o brazdă
plantată cu cincizeci de răsaduri care în șase luni vor avea mărimea
unui arici, iar în doi ani vor ajunge până la genunchi. Aranjate cu o
simetrie meticuloasă, ele vor marca hotarul pajiștii care produce
lucernă pentru iepuri.
Am renunțat la ceea ce era programat pentru cină și am pregătit
sparanghelul. Era prea mult pentru o singură masă. Nici nu puteam
cuprinde buchetul cu mâinile. Funda tricoloră patriotică avea
imprimate pe ea numele și adresa lui Faustin. Ne-a spus că în Franța
era obiceiul ca producătorul să fie identificat în felul acesta. Am
sperat că într-o zi, când va crește și sparanghelul nostru, să avem
propria fundă.
Lăstarii erau de grosimea degetului mare, delicat colorați și cu un
model la vârfuri. I-am făcut sote și i-am mâncat calzi. Pâinea o
aveam de la vechea boulangerie din Lumières. Fusese coaptă în
după-amiaza respectivă. Vinul roșu provenea din podgoriile din
vale. Am sprijinit industria locală cu fiecare înghițitură.
Prin ușa deschisă auzeam orăcăitul broaștei care se oploșise la noi
și trilurile prelungite și armonioase ale unei privighetori. Am mai
băut un pahar de vin afară și am privit, la lumina lunii, noua
noastră brazdă cultivată cu levănțică. Câinii scormoneau după
șoareci în pajiștea cu lucernă. Iepurii vor mânca bine la vară, iar
Faustin promisese că la iarnă ei vor avea un gust cu atât mai bun.
Ne-am dat seama că eram pe cale de a deveni la fel de obsedați de
mâncare ca francezii. Ne-am întors în casă pentru a încheia cina,
potrivit obiceiului de aici, cu brânză de capră.

Bernard le pisciniste ne-a adus un cadou, pe care îl asambla cu

mult entuziasm. Era un fotoliu plutitor pentru piscină, cu un
compartiment pentru băuturi. Provenea tocmai din Miami, Florida,
care, după părerea lui Bernard, era capitala accesoriilor pentru
piscină.
— Francezii nu înțeleg asemenea lucruri, spuse el cu dispreț.
Avem companii care produc perne pneumatice, dar cum poți să bei
pe o pernă plutitoare? Strânse mai bine ultima mufă de aer și se
dădu puțin înapoi pentru a admira fotoliul în toată splendoarea pe
care i-o conferea faptul că era făcut în Miami – o combinație
spectaculoasă de material spongios, polistiren și aluminiu. Așa.
Paharul intră aici, pe brațul fotoliului. Puteți sta foarte confortabil.
C’est une merveille. Dădu drumul fotoliului pe apă cu grijă, să nu-și
ude cămașa roz și pantalonii albi. Noaptea trebuie să-l duceți în
casă. Acuși o să vină țiganii la culesul cireșilor, și ăștia fură tot ce
văd.
Ne-am amintit că intenționam să facem o asigurare pentru casă,
dar acum, când toți pereții erau plini de găuri, nu ne puteam
închipui că ar exista o companie care să-și asume riscurile. Bernard
își scoase ochelarii de soare îngrozit. Cum, nu știam? Cu excepția
Parisului, cea mai mare rată a spargerilor era în Vaucluse. Se uită la
mine ca la un nebun irecuperabil.
— Trebuie să luați imediat măsuri de protecție. Vă trimit azi
după-amiază un om. Fiți en garde până vine el.
Mă gândeam că poate exagerează puțin, dar Bernard părea
convins că de jur-împrejur bântuiau bande de hoți care așteaptă
momentul când ne ducem la măcelărie pentru a năvăli în casă și a o
goli de tot ce e în ea. Îmi spuse că numai cu o săptămână în urmă îi
furaseră toate cele patru roți de la mașină, care era parcată în fața
casei. Oamenii ăștia sunt niște ticăloși.
Un alt motiv, în afară de lene, pentru care neglijasem problema
asigurării este faptul că și eu și soția mea detestăm societățile de
asigurări. Ne exasperează cuvintele ambigue strecurate în text,
caracterul evaziv al acestuia, circumstanțele atenuante, clauzele
stipulate, culese cu caractere minuscule, greu de citit. Dar Bernard
avea dreptate. Era o prostie să te încrezi în noroc. Ne-am resemnat
că o să ne petrecem după-amiaza cu un bătrânel cărunt, îmbrăcat la
costum, care o să ne spună să ne punem lacăt și la frigider.
Era pe înserate când am văzut o mașină trăgând în fața casei într-
un nor de praf. Neîndoielnic că șoferul greșise adresa. Era tânăr,
brunet, elegant în costumul său de saxofonist care se purta prin anii
cincizeci – o jachetă de doc cu umeri largi, având în țesătură fire
lucioase, o cămașă verde-deschis, pantaloni largi care se îngustau la
glezne, pantofi bleumarin de piele cu talpă groasă de crep, șosete
turcoaz.
— Fructus, Thierry. Agent d’assurance.
Intră în casă pășind dezinvolt. Aproape că mă așteptam să-l văd
pocnind din degete și făcând câteva mișcări de dans pe covor. I-am
oferit o bere. Începusem să-mi revin din uluire. Când s-a așezat pe
scaun, am beneficiat de priveliștea șosetelor sale.
— Une belle mesong, spuse el, plăcut impresionat de casă.
Avea un accent provensal puternic care contrasta ciudat cu
hainele sale și care îmi dădea un sentiment de siguranță. Arbora
ținuta unui om de afaceri serios. M-a întrebat dacă locuim în casă
tot timpul anului; rata mare a spargerilor din Vaucluse, spunea el,
se datora în parte numărului mare de case de vacanță. Când acestea
sunt nelocuite zece luni pe an, ei bine< ridică din umeri. Poveștile
pe care le auzi în această profesiune te fac să vrei să trăiești într-un
seif.
Dar problema aceasta nu ne privea. Noi locuiam permanent în
casă. Și, în plus, aveam câini. Era un lucru bun și va fi luat în
considerație când va stabili prima de asigurare. Erau răi? Dacă nu,
puteau eventual să fie dresați. Știa el pe cineva care putea
transforma un pudel într-o armă mortală.
Luă câteva notițe cu un scris mic și îngrijit. După ce a terminat de
băut berea, am făcut un tur al casei. Fu mulțumit de obloanele grele
de lemn și de ușile vechi și solide, dar se opri cu o exclamație de
îngrijorare în fața unei ferestruici de treizeci de centimetri lățime.
— Hoțul modern, profesionist, ne spuse el, lucrează deseori
precum homarii din epoca victoriană, trimițând un copil să intre
prin locuri inaccesibile pentru mulți.
Întrucât eram în Franța, se stabiliseră dimensiunile oficiale
pentru hoți juvenili; aveau toți cel puțin 12 centimetri lățime, astfel
că numai deschizăturile mai înguste de atât erau inaccesibile pentru
copii. Cum s-a calculat această cifra monsieur Fructus nu prea știa,
dar ferestruica va trebui zăbrelită pentru a împiedica jafurile din
partea unor copii de cinci ani.
Pentru a doua oară în ziua aceea, culegătorii de cireșe itineranți
au fost prezentați drept o amenințare pentru securitatea caselor. „E
foarte riscant, spunea monsieur Fructus, să angajezi spanioli sau
italieni care lucrează pentru suma modică de trei franci pe kilogram,
azi aici, mâine în altă parte. E greu să te ferești de ei.” I-am promis
că am să fiu vigilent, că o să pun gratii la fereastră cât mai repede
posibil și am să fac în așa fel încât câinii să fie mai răi. Toate acestea
au fost de natură să-l liniștească. Soarele era deja la asfințit. Se urcă
în mașină și dădu drumul la casetofon. În timp ce se îndepărta, se
auzeau urletele lui Bruce Springsteen.
Culegătorii de cireșe începuseră să exercite o fascinație deosebită
asupra noastră. Nutream dorința de a-i vedea în carne și oase pe
acești ticăloși cu degete agile; puteau să ne atace în orice zi, cireșele
fiind coapte. Le gustasem. Micul dejun îl luam pe o mică terasă
însorită, la douăzeci de metri de un pom bătrân încărcat de fructe.
În timp ce soția mea făcea cafeaua, eu culegeam cireșe. Erau
aproape negre și cu un gust minunat. Simțeam cum ne răcoresc
dimineața când le mâncam pe stomacul gol, așa cum obișnuiam.
Culesul organizat avea să înceapă însă în ziua când am auzit un
radio cântând undeva între casă și drum. Câinii s-au dus în
cercetare, gălăgioși și plini de importanță. I-am urmat și eu imediat.
Mă așteptam să dau peste o ceată de străini tuciurii, însoțiți de copii
puși pe hoție. Din cauza frunzelor copacilor nu puteau fi văzuți
decât de la talie în jos. Tot ce am zărit erau câteva perechi de
picioare făcând echilibristică pe scări de lemn triunghiulare. O față
bronzată, rotundă ca o lună plină, apărată de o pălărie de paie
ponosită, se iți din frunziș.
— Sont bonnes, les cerises.
Îmi întinse o pereche de cireșe ținându-le de codițe. Era Faustin.
Împreună cu Henriette și alte câteva rude hotărâseră să culeagă
cireșele ei înșiși, deoarece lucrătorii zilieri cereau foarte mult. Unul
pretinsese chiar cinci franci pe kilogram. Mie personal nu mi se
părea o plată prea generoasă. Imaginați-vă cum ar fi – eu am
încercat – să muncești zece ore pe zi, cocoțat incomod pe o scară,
torturat de musculițe, și să dormi noaptea chinuit într-un hambar
sau pe platforma unei furgonete. Dar Faustin era de neclintit. După
părerea lui era pur și simplu hoție pe față. Mais enfin, la ce te puteai
aștepta de la niște culegători de cireșe? Făcuse socoteala că va obține
cam două tone pentru fabrica de prelucrare a fructelor din Apt,
beneficiul realizat din vânzare urmând să rămână în familie.
În următoarele zile livezile s-au umplut de culegători de tot felul.
Într-o seară, i-am dus pe doi dintre ei cu mașina până la Bonnieux.
Erau studenți din Australia, arși de soare și pătați cu zeamă de
cireșe. Se vedea că sunt de-a dreptul epuizați. Se plângeau că
muncesc prea multe ore, că e foarte obositor și că țăranul francez e
zgârcit.
— Măcar ați văzut puțin din Franța, le-am zis eu.
— Franța? spuse unul din ei. Tot ce am văzut a fost interiorul
unui cireș plin de fructe.
Erau hotărâți să se întoarcă în Australia fără amintiri frumoase
despre timpul petrecut în Provence. Nu le plăceau oamenii de aici.
Erau neîncrezători în privința mâncării. Se fereau ca de foc de berea
franțuzească. Peisajul era de proporții mici în comparație cu
standardele australiene. Nu le venea să creadă că a fost opțiunea
mea să locuiesc aici. Am încercat să le explic, dar vorbeam de două
țări diferite. I-am lăsat la cafenea, unde aveau să-și petreacă restul
serii ducând dorul patriei. Au fost singurii australieni nefericiți pe
care i-am întâlnit. Era deprimant să aud păreri proaste despre niște
locuri pe care le iubeam atât de mult.
Bernard mi-a schimbat starea de spirit. Mă dusesem la biroul său
din Bonnieux cu traducerea unei scrisori pe care o primise de la un
client englez. Când mi-a deschis ușa, râdea.
Prietenul său Christian, care era și arhitectul nostru, tocmai
primise oferta de a reproiecta un bordel din Cavaillon. Trebuiau
îndeplinite, naturellement, multe cerințe neobișnuite. Plasarea
oglinzilor, de exemplu, era de importanța crucială. Va fi nevoie de
anumite accesorii care în dormitoarele cuviincioase nu se găsesc în
mod normal. Bideurile vor fi suprasolicitate și vor trebui să
funcționeze impecabil. Mi i-am imaginat pe monsieur Menicucci și
pe jeune încercând să repare rubinele și chiuvete în timp ce comis-
voiajori veniți din Lille urmăreau pe coridoare tinere îmbrăcate
sumar. Mi l-am închipuit pe Ramon tencuitorul, un bărbat căruia îi
jucau ochii în cap, lăsat liber printre les filles de joie. Ar rămâne acolo
pentru tot restul vieții. Era o perspectivă minunată.
Din păcate, spuse Bernard, deși Christian considera oferta o
provocare arhitecturală interesantă, intenționa să o refuze. Madama
care conducea stabilimentul voia ca lucrările să fie terminate într-un
timp extrem de scurt, fără să închidă localul, ceea ce ar fi pus la grea
încercare puterea de concentrare a meșterilor. Și apoi nici nu era
dispusă să plătească TVA, afirmând că ea nu percepe de la clienți o
taxă de vânzare, așa că nu vede de ce ar trebui să le plătească o taxă.
Până la urmă avea să angajeze doi zidari renegați care vor face o
muncă rapidă și de mântuială, dar în felul acesta se va pierde șansa
de a fotografia bordelul din Cavaillon pentru paginile revistei
Architectural Digest. O zi tristă pentru posteritate.

Am început să ne dăm seama ce înseamnă să ai mai mult sau mai

puțin permanent oaspeți în casă. Avangarda sosise de Paști, iar alții
erau anunțați până la sfârșitul lui octombrie. Invitații aproape
uitate, făcute în timpul iernii, când ni se părea că mai e mult până la
sezonul cald, deveneau acum de actualitate. Rânduri-rânduri de
musafiri dormeau la noi, mâncau, beau și făceau băi de soare. Fetele
de la spălătorie au presupus, după numărul de cearșafuri, că am
deschis o pensiune. Ne-am amintit cu acest prilej avertismentele
unora care se stabiliseră mai de mult aici.
Primii vizitatori, după cum avea să reiasă, au urmat probabil un
curs despre comportamentul ideal al oaspeților. Au închiriat o
mașină, astfel că n-au depins de noi ca să-i plimbăm de colo-colo. În
timpul zilei își făceau programul singuri, iar seara luam cina
împreună. Au plecat atunci când au spus că pleacă. „Dacă toți sunt
ca ei, ne-am zis noi, ne vom petrece vara într-un mod foarte plăcut.”
Cea mai mare problemă, după cum aveam să ne dăm seama
imediat, consta în faptul că musafirii noștri erau în vacanță, în timp
ce noi nu eram. Noi ne sculam la șapte, iar ei stăteau în pat până la
zece sau unsprezece. Uneori micul dejun se prelungea într-atât încât
abia apucau să facă o baie în piscină și venea ora prânzului. În timp
ce făceau plajă, noi munceam.
După-amiaza trăgeau un pui de somn, și seara la cină erau vioi,
capabili să poarte o conversație mondenă, în timp ce noi adormeam
cu nasul în salată. Soția mea, care este ospitalieră din naștere și care
are oroare să vadă oameni subnutriți, petrecea ore întregi în
bucătărie. Nu mai spun că ne prindea miezul nopții spălând vase.
Duminicile erau diferite. Toți cei care veneau la noi voiau să
meargă duminica la piață, astfel că trebuiau să pornească de acasă
devreme. O dată pe săptămână ne sculam la aceeași oră. Cu ochii
cârpiți de somn, neobișnuit de tăcuți, moțăiau pe bancheta din spate
a mașinii în răstimpul celor douăzeci de minute cât făceam până la
cafeneaua din Isle-sur-la-Sorgue, cu vedere spre râu. Aici ne opream
să luăm micul dejun.
Într-una din aceste duminici am parcat lângă pod, după care ne-
am trezit prietenii. Se culcaseră la două noaptea și asta după multe
insistențe din partea noastră, ei având chef să mai stea. Lumina
puternică a soarelui avea efecte devastatoare asupra mahmurelii lor.
Se ascundeau în spatele ochelarilor de soare și sorbeau café creme din
cești mari. Într-un colț întunecat al barului, un gendarme bea pastis pe
furiș. Omul care vindea bilete de loterie promitea tuturor celor care
treceau pe lângă masa lui o îmbogățire instantanee. Doi șoferi de
camioane, cu bărbi aspre ca glaspapirul, își savurau, după o noapte
de drum, micul dejun compus din friptură și pommes frites și strigau
să li se mai aducă vin. Prin ușa larg deschisă pătrundea mirosul
proaspăt al râului. Se puteau vedea rațe care înotau pe apă
așteptând să le cadă de pe terasă firimituri de pâine.
Am pornit spre piața principală. Ne strecuram printre grupuri de
țigăncușe tuciurii îmbrăcate cu fuste negre strâmte, dintr-o țesătură
lucioasă. Vindeau lămâi și funii de usturoi, alungându-se una pe
alta pentru a înlătura concurența. De-a lungul străzii erau tarabe
pline de lucruri puse la întâmplare – bijuterii de argint lângă felii de
cod sărat, butoiașe cu măsline, coșuri de nuiele, scorțișoară, șofran
și vanilie, buchete de garofițe, o cutie de carton plină cu cățeluși
corciți, maiouri lugubre cu Johnny Hallyday, corsete roz și sutiene
de proporții impresionante, pâine de țară și oale de ceramică
neagră.
Un senegalez costeliv țopăia prin mulțime, împodobit cu obiecte
africane autentice, făcute în Spania, și cu ceasuri digitale. Deodată
se auzi un bubuit de tobă. Un bărbat cu o pălărie turtită și însoțit de
un câine cu hăinuță roșie își drese glasul și își ajustă sistemul de
portavoce, care scoase niște sunete insuportabile. Alt bubuit de
tobă. „Prix choc! Miel din Sisteron! Mezeluri! Drob! Vizitați imediat
Boucherie Crassard, Rue Camot. Prix choc!” Își reglă din nou porta
vocea și consultă niște hârtii prinse cu o clamă. Era serviciul de
informații ambulant al orașului, care anunța toate cele, de la
felicitări pentru zile de naștere până la programul cinematografelor
locale, înștiințările fiind însoțite de efecte muzicale. Mă gândeam să-
l prezint lui Tony de la agenția de publicitate. Ar fi putut să facă un
schimb de experiență interesant privitor la tehnici promoționale.
Trei algerieni cu fețe negricioase, brăzdate de riduri, stăteau de
vorbă în soare. Aveau în mâini ceea ce urma să constituie prânzul
lor. Puii vii pe care îi țineau de picioare aveau un aer fatalist, ca și
când ar fi știut că orele le erau numărate. Pretutindeni unde ne
uitam oamenii mâncau. Negustorii ne ofereau mostre gratis –
rulouri de șuncă, felii de pizza calde, cârnați presărați cu verdețuri
aromate și condimentați cu boabe de piper verde, cubulețe de nuga
pline cu nuci. Pentru cineva care ținea dietă era o viziune de
coșmar. Prietenii noștri au început să ne întrebe cum facem cu
prânzul.
Mai erau multe ore până la prânz. Trebuia să mai vedem și
partea necomestibilă a pieței, les brocanteurs, cu colecțiile lor de mici
obiecte de uz casnic recuperate din mansardele provensale. Isle-sur-
la-Sorgue este de ani de zile un oraș în care se face un comerț intens
cu antichități; lângă gară se află un depozit uriaș de mărfuri în care
au standuri permanente treizeci sau patruzeci de negustori și unde
găsești aproape tot ce vrei în afară de un chilipir. Dar era o
dimineață prea însorită pentru a o petrece în atmosfera posomorâtă
a unui depozit de mărfuri. Am rămas printre tarabele de afară,
instalate sub platani, unde vânzătorii de haut-bric-a-brac, cum spun
francezii, își expun ofertele pe mese, pe scaune sau direct pe pământ
ori le atârnă de cuie bătute în trunchiurile copacilor.
Ilustrate sepia decolorate și cămăși de pânză vechi stăteau de-a
valma cu grămezi de tacâmuri, plăcuțe de email cu reclame la
purgative și la diverse pomezi pentru mustăți rebele, vătraie și oale
de noapte, broșe Art Deco și scrumiere de cafenele, cărți de poezii
cu pagini îngălbenite și inevitabilul scaun Louis Quatorze, în
perfectă stare, cu excepția faptului că-i lipsea un picior. Pe măsură
ce se apropia amiaza, prețurile scădeau și începea o tocmeală
crâncenă. Acesta era momentul pentru atac al soției mele, care
atinge aproape standarde profesioniste când e vorba de tocmeală.
Dădea târcoale unui mic bust de ipsos al lui Delacroix. Vânzătorul l-
a lăsat la șaptezeci și cinci de franci. Soția mea a contraatacat.
— Care este prețul dumneavoastră cel mai bun? îl întrebă ea.
— Cel mai bun preț al meu, doamnă, este o sută de franci. Totuși,
nu cred că acum pot să-l obțin și apoi se apropie prânzul. Vi-l dau
cu cincizeci.
L-am pus pe Delacroix în mașină de unde privea gânditor pe
geamul din spate. Ne-am solidarizat cu restul Franței, căci întreaga
țară se pregătea pentru plăcerile mesei de prânz.
O trăsătură care ne place și chiar o admirăm la francezi este
dorința lor de a mânca bine, chiar dacă localul preferat este departe.
Calitatea mâncării este mai importantă decât comoditatea. Nu-i
deranjează deloc să meargă cu mașina o oră sau mai mult, salivând
tot drumul, dacă știu că-i așteaptă un prânz savuros. Aceasta îi dă
posibilitatea unui bucătar talentat să prospere și în locuri care nu au
vad. Restaurantul pe care l-am ales era atât de izolat, încât la prima
vizită a trebuit să luăm o hartă.
Buoux este atât de mic, încât aproape că nici nu poate fi numit
sat. Ascuns printre dealuri, la vreo zece mile de Bonnieux, are o
primărie veche, o cabină telefonică modernă, cincisprezece sau
douăzeci de case răspândite ici-colo și Auberge de la Lube, construit
pe panta unui deal în fața căruia se deschide o vale largă, frumoasă.
Astă-iarnă l-am găsit cu destulă dificultate. La un moment dat, când
ne afundam din ce în ce mai mult în sălbăticie, am pus la îndoială
corectitudinea hărții. Am fost singurii clienți în seara aceea. Am
mâncat în fața unui cămin în care duduia focul, în timp ce vântul
bătea cu putere în obloane.
Era un contrast extraordinar între seara aceea friguroasă și o
duminică însorită de mai. Când am luat virajul pe drumul care duce
la restaurant, am văzut că mica parcare era deja plină. Jumătate din
suprafața ei era ocupată de trei cai priponiți de bara de protecție a
unui Citroen vechi. Pisica restaurantului stătea tolănită pe
acoperișul cald de țiglă contemplând niște puișori de pe pajiștea
alăturată. De-a lungul unui șopron deschis erau aranjate mese și
scaune. Auzeam cum se umpleau găleți cu gheață în bucătărie.
Maurice, patronul, ne-a adus patru pahare cu șampanie de
piersici. Apoi ne-a poftit să vedem ultima sa investiție. Era o trăsură
veche, deschisă, cu canapele de piele uzate. Încăpeau în ea șase
pasageri. Maurice intenționa să organizeze excursii cu trăsura trasă
de cai prin regiunea Lubéronului, cu oprire, bien sur, pentru o masă
bună pe parcurs. Nu mi se părea o idee bună? O să venim și noi?
Bineînțeles că vom veni. Mulțumit de răspunsul nostru, ne zâmbi
timid și se întoarse la plitele sale.
Învățase să gătească el însuși, dar nu dorea ca restaurantul său să
fie supranumit Bocuse din Buoux. Tot ce dorea era să-i meargă bine
treburile, ca să poată rămâne în vale cu caii săi. Succesul localului
său se baza pe respectul pentru bani și pentru mâncărurile bune,
simple. Nu agrea fanteziile gastronomice pe care el le numea cuisine
snob.
Exista un singur meniu, de 110 franci. Tânăra care servea în zilele
de duminică aduse un platou mare împletit din nuiele și îl puse în
mijlocul mesei. Am numărat paisprezece feluri de aperitive – inimi
de anghinară, sardele prăjite în aluat, tabouleh aromat, cod sărat cu
smântână, ciuperci marinate, calmari, tapenade, cepe mici în sos de
roșii proaspăt, țelină și mazăre extrafină, ridichi și roșioare, scoici.
La toate astea se adăugau pateuri, castraveciori, măsline și ardei.
Pâinea avea o coajă crocantă. În frapieră era un vin alb, iar o sticlă
de Châteauneuf-du-Pape era lăsată să respire la umbră.
Ceilalți clienți erau toți francezi, oameni din satele învecinate,
îmbrăcați îngrijit în hainele lor sobre de duminică, și câteva perechi
mai fistichii, care nu se încadrau deloc în atmosfera locului cu
vestimentația lor modernă, în culori țipătoare. La o masă mare, trei
generații ale unei familii își umpluseră farfuriile până la refuz și își
urau bon appétit. Unul dintre copii, care promitea mult pentru un
gurmand de șase anișori, spunea că preferă aceste pateuri care sunt
mai bune decât cele mâncate acasă. Apoi ceru să guste din vinul
bunicii. Câinele familiei stătea răbdător lângă el, știind, ca toți câinii
de altfel, că întotdeauna copiii le aruncă mai multă mâncare decât
adulții.
Iată și felul de rezistență – friptură de miel împănată cu usturoi,
fasole verde, cartofi prăjiți și galette cu ceapă. Ni se turnă în pahare
Châteauneuf-du-Pape, un vin negru cu o aromă îmbătătoare, de
„calitate superioară”, după cum ne spusese Maurice. Ne-am
abandonat planurile pentru o după-amiază activă și am tras la sorți
pentru a vedea cine va beneficia primul de fotoliul plutitor al lui
Bernard.
Brânza, învelită în foi de viță, era din Banon. Au urmat trei feluri
de desert, fiecare cu savoarea lui: șerbet de lămâie, tartă cu ciocolată
și crème anglaise, puse toate pe o farfurie. Cafea. Un pahar de marc
din Gipondas. Un suspin de mulțumire. Unde mai găseai în toată
lumea asta, se întrebau prietenii noștri, un loc unde să mănânci atât
de bine și să fie atât de agreabil? Poate în Italia. Oricum, existau
puține asemenea locuri. Erau obișnuiți cu Londra, cu restaurantele
mult prea ornamentate, cu mâncăruri standard și cu prețuri grotești.
Ne-au spus că au comandat odată un castron cu paste în Mayfair
care a costat mai mult decât întreaga masă pe care am luat-o noi
acum. De ce este atât de greu să mănânci bine și ieftin la Londra?
Plini de înțelepciune după un prânz bun, am ajuns la concluzia că
englezii ies mai rar să ia masa la restaurant decât francezii, și, atunci
când o fac, doresc nu numai să mănânce, dar și să fie epatați; vor
sticle de vin în coșuri, cești în care să-și spele degetele la masă, liste
de bucate de lungimea unei nuvele și note de plată cu care să se
poată lăuda.
Maurice veni la masa noastră și ne întrebă dacă ne-a plăcut cum a
gătit. Se așeză pe scaun și începu să facă niște socoteli pe o bucată
de hârtie. La douloureuse, spuse el, întinzându-ne nota. Erau 650 de
franci sau cât ar fi plătit două persoane un prânz simandicos în
Fulham. Unul dintre prietenii noștri l-a întrebat dacă s-a gândit
vreodată să se mute într-un loc mai accesibil, ca Avignon sau chiar
Ménerbes. A clătinat din cap.
— E bine aici. Am tot ce vreau.
Se vedea acolo, făcând aceeași muncă, și peste douăzeci și cinci
de ani. Sperăm, i-am spus noi, să mai putem și atunci să urcăm
panta și să ne bucurăm de bunătățile preparate de el.
 Pe drumul de întoarcere am observat că această combinație de
mâncare și atmosferă duminicală are un efect liniștitor asupra
conducătorului auto francez. A mâncat pe săturate. Este în ziua lui
liberă. Șofează relaxat, fără a fi ispitit să riște un viraj prea strâns. Se
oprește să ia aer și se odihnește la umbra tufișurilor de pe marginea
drumului. Se contopește cu natura dând din cap cu simpatie spre
mașinile care trec pe lângă el. Mâine își va pune din nou mantia de
pilot kamikaze, dar astăzi este duminică, ne aflăm în Provence și
trebuie să ne bucurăm de viață.
 IUNIE

Industria locală de publicitate era în plină înflorire. Orice mașină

parcată lângă o piață mai mult de cinci minute devenea ținta
agenților ambulanți care alergau de la un parbriz la altul vârând sub
ștergătoare anunțuri impresionante. De câte ori ne întorceam la
mașină, găseam tot felul de mesaje – atracții nemaivăzute,
oportunități care nu trebuie ratate, magazine unde se găsește
mâncare ieftină și servicii speciale.
În Cavaillon avea loc un concurs de acordeon, la care te puteai
desfăta, între numere, cu Les Lovely Girls Adorablement Déshabillées
(12 Tableaux). Un supermarket lansa Opération Porc. Potrivit
reclamei, orice parte imaginabilă a unui porc era vândută la niște
prețuri atât de mici, încât nu-ți puteai crede ochilor. Aveau loc
întreceri de boules și bals dansants, curse de biciclete și expoziții de
câini. Existau discoteci mobile însoțite de disc-jokey, focuri de
artificii și recitaluri de orgă. Mai era madame Florian, clarvăzătoare
și alchimistă, care afișa atâta încredere în puterile ei supranaturale,
încât îți dădea o garanție de satisfacție la fiecare ședință. Mai erau și
fetele aflate tot timpul la datorie – de la Eve, care se prezenta drept
o ființă adorabilă, disponibilă oricând pentru întâlniri nebunatice,
până la mademoiselle Roz, care ne putea îndeplini toate fanteziile la
telefon, un serviciu care, anunța ea cu mândrie, fusese interzis în
Marsilia. Într-o bună zi am găsit o notiță disperată, scrisă în grabă,
care nu ne cerea bani, ci sânge.
Copia xerox jerpelită ne expunea povestea unui băiețel care
aștepta să plece în America pentru o operație foarte complicată și
care avea nevoie de transfuzii permanente pentru a-l menține în
viață până îl va accepta spitalul. În notiță se spunea: Venez nombreux
et vite. Acțiunea de donare a sângelui urma să aibă loc a doua zi
dimineața la ora opt la sediul primăriei din satul Gordes.
Când am ajuns la 8.30, sala era deja plină de oameni. De-a lungul
pereților erau așezate douăsprezece paturi, toate ocupate. După
încălțămintea celor care stăteau lungiți ne-am dat seama că venise o
parte bună din populația locală, reprezentând diverse straturi
sociale: vânzătorii puteau fi identificați după sandale și espadrile,
tinerele doamne după pantofii cu tocuri înalte, țăranii după ghetele
de pânză, iar nevestele lor, după papucii de casă. Femeile mai în
vârstă își țineau strâns cu o mână sacoșele în care își puseseră
cumpărăturile, în timp ce închideau și deschideau pumnul celeilalte
mâini pentru a grăbi curgerea sângelui în pungile de plastic. Se
purtau discuții aprinse asupra sângelui donat, și anume al cui era
mai închis la culoare, mai bogat și mai hrănitor.
Ne-am așezat la rând pentru un test al sângelui. Stăteam în
spatele unui bătrân bine legat, cu un nas roșu, îmbrăcat în salopetă
și cu o șapcă ponosită pe cap. Se uita amuzat la asistentă, care
încerca în zadar să-i înțepe pielea tăbăcită a degetului mare.
— Vrei să aduc un măcelar? întrebă bătrânul.
Asistenta mai încercă o dată opintindu-se.
— Merde.
Apăru o picătură mare de sânge, pe care o transferă într-o
eprubetă, adăugând un lichid și agitând amestecul cu putere.
— Cum ați venit până aici? îl întrebă pe bătrân.
Acesta se opri din suptul degetului.
— Cu bicicleta, spuse el, tocmai din Les Imberts.
Asistenta pufăi.
— Mă mir că nu ați căzut. Se uită din nou la eprubetă. Analiza
arată că sunteți beat.
— Imposibil, replică bătrânul. S-ar putea să fi băut puțin vin roșu
la micul dejun, comme d’habitude, dar asta n-are nicio importanță. Și
apoi, adăugă el, balansându-și degetul înțepat sub nasul ei, un dram
de alcool mărește numărul globulelor roșii.
Asistenta nu a putut fi convinsă. I-a spus să se ducă să mănânce
din nou, de data aceasta înlocuind vinul cu cafea, și să revină mai
spre prânz. Bătrânul a plecat bombănind. Ținea degetul rănit în față,
ca pe un steag de luptă.
Am fost înțepați, s-a constatat că nu eram sub influența alcoolului
și ne-am întins pe paturi. Sângele din vene a început să curgă prin
sonde în pungile de plastic. Am încleștat și descleștat pumnii fără să
crâcnim. În sală domnea buna dispoziție. Oameni care în mod
normal trec pe stradă unii pe lângă alții fără să se bage în seamă
brusc au devenit prietenoși. Se întâmplă deseori ca străinii să se
simtă uniți în fața unei fapte bune. Sau poate că explicația avea vreo
legătură cu bărulețul din capătul sălii.
În Anglia, recompensa pentru o pungă de sânge este o ceașcă de
ceai și un biscuit. După ce am fost deconectați de la sonde, am fost
conduși la o masă lungă unde serveau chelneri voluntari. Ce
preferăm? Cafea, ciocolată, cornuri, brioșe, sendvișuri cu șuncă,
cârnați cu usturoi, o ulcică de vin roșu sau roze? Mâncați! Beți!
Refaceți globulele roșii! Umpleți-vă stomacul! Un tânăr asistent
muncea din greu cu un tirbușon, în timp ce doctorul care superviza
acțiunea, îmbrăcat într-un halat alb, ne ura la toți bon appétit. Dacă
ne luam după mormanul de sticle goale care creștea neîncetat în
spatele barului, puteam spune că apelul de a dona sânge a fost fără
îndoiala un succes atât din punct de vedere clinic, cât și pe plan
social.
După câtva timp am primit prin poștă un exemplar din Le
Globule, revista donatorilor de sânge. În dimineața respectivă
fuseseră colectate sute de litri de sânge, dar cealaltă statistică ce m-
ar fi interesat – numărul litrilor de băutură consumată – nu era de
găsit nicăieri, un tribut adus discreției medicale.
 Prietenul nostru, avocatul din Londra, avea acea sobrietate tipic
englezească. Urmărea din cafeneaua Fin de Siècle din Cavaillon
ceea ce el numea maimuțărelile franțujilor. Fiind zi de târg, era o
forfoteală de nedescris. Oamenii se îmbrânceau și mișunau de colo-
colo.
— Priviți, spuse englezul, arătând spre o mașină care se oprise în
mijlocul străzii și al cărei șofer coborâse ca să îmbrățișeze o
cunoștință. Întotdeauna se strâng tare în brațe. Vedeți? Bărbați
sărutându-se. E al naibii de nesănătos, după părerea mea.
Pufni cu dispreț în halba de bere. Ideea sa de igienă era ultragiată
de un asemenea comportament necuviincios, atât de străin
respectabililor anglo-saxoni.
Mi-au trebuit câteva luni până să mă obișnuiesc cu plăcerea
provensală pentru atingerea fizică. Fiind educat în Anglia, am
căpătat anumite manierisme sociale. Am învățat să păstrez distanța,
să dau din cap în loc să strâng mâna, să-mi rezerv rația de săruturi
numai rudelor feminine și să-mi limitez manifestările de afecțiune,
în public, la câini. La început a fost o experiență neobișnuită pentru
mine să fiu îmbrățișat de câte ori mă întâlneam cu o cunoștință
provensală, cam așa ca pe aeroport când te percheziționează gărzile
de securitate. Acum îmi face plăcere. Mă fascinează subtilitățile
ritualului social și limbajul semnelor, care constituie o parte
esențială a oricărei întâlniri provensale.
Când se întâlnesc doi bărbați cu mâinile libere, are loc cel puțin o
strângere de mână. Dacă persoana cu care te întâlnești are mâinile
ocupate, îți oferă un deget să-l strângi. Dacă are mâinile ude sau
murdare, îți oferă brațul sau umărul. Dacă ești pe bicicletă sau
conduci mașina, nu ești scutit de obligația de toucher les cinq sardines.
Uneori poți vedea pe străzile aglomerate contorsionări periculoase
când mâini care se caută febril se întind pe bâjbâite prin geamurile
mașinilor sau peste ghidoanele bicicletelor. Dar aceste gesturi sunt
în cazul unui prim nivel de relații, mai puțin apropiate. Atunci când
este vorba de relații mai strânse, se impun manifestări mai
exuberante.
Așa cum remarcase prietenul nostru, avocatul, bărbații se sărată
între ei. Își strâng umerii, se bat pe spate, își trag câte un pumn în
rinichi, se ciupesc de obraji. Când unui provensal îi face într-adevăr
plăcere să te întâlnească, este posibil ca de pe urma îmbrățișării lui
să te alegi cu niște vânătăi.
Riscul unei vătămări corporale e mai mic în cazul femeilor, dar
un amator poate ușor să facă o gafă dacă nu calculează cum trebuie
numărul necesar de sărutări. La început sărutăm o dată, ca să mă
pomenesc că mi se întinde și celălalt obraz în timp ce eu mă
retrăgeam. Mi s-a spus că numai snobii sărută o dată sau cei care
suferă de o froideur înnăscută. Am observat apoi ceea ce mi s-a părut
procedura corectă – triplul sărut, stânga-dreapta-stânga, și am
aplicat-o unei prietene pariziene. Din nou am greșit. Mi-a spus că
triplul sărut este un obicei provensal vulgar și că două săruturi sunt
de-ajuns pentru oamenii civilizați. Data următoare când m-am
întâlnit cu soția vecinului meu am sărutat-o de două ori.
— Non, spuse ea, trois fois.
Am început să fiu atent la mișcările capului. Dacă se oprește
după două sărutări, sunt aproape sigur că am procedat corect, dar
rămân pe poziție pentru al treilea sărat în cazul în care capul
continuă să se miște.
Pentru soția mea situația este diferită, dar la fel de derutantă. Ea
fiind cea care primește sărutările, trebuie să estimeze numărul de
mișcări ale capului sau dacă în genere trebuie să și-l miște. Într-o
dimineață a auzit pe cineva strigând-o din stradă. Când s-a întors, l-
a văzut pe Ramon tencuitorul venind către ea. El s-a oprit și și-a
șters mâinile ostentativ pe pantaloni. Soția mea a anticipat o
strângere de mâini și i-a întins mâna, Ramon i-a dat-o la o parte și a
sărutat-o de trei ori cu multă plăcere. Nu se știe niciodată.
După ce se încheie stadiul inițial, al sărutărilor, poate să înceapă
conversația. Se lasă jos coșurile și pachetele cu cumpărături, câinii
sunt legați de picioarele meselor din cafenea, bicicletele și uneltele
sunt sprijinite de zidul cel mai apropiat.
E nevoie de toate acestea, deoarece, pentru a duce o discuție
serioasă, așa cum se cuvine, trebuie ca amândouă mâinile să fie
libere. Ele marchează prin gesturi sfârșitul unei fraze care trenează,
accentuează unele idei sau pur și simplu dau mai multă
expresivitate vorbirii, căci pentru un provensal numai mișcarea
buzelor nu este suficientă. Prin urmare, mâinile și ridicatul
semnificativ din umeri sunt vitale pentru un schimb de păreri
purtat în tihnă. De multe ori poți să-ți dai seama de la distanță
despre ce este vorba într-o conversație provensală, fără să auzi
cuvintele, numai urmărind expresiile fețelor și mișcările corpurilor
și ale mâinilor.
Există un vocabular bine definit al gesturilor, începând cu acea
fluturare a mâinii pe care am văzut-o la lucrătorii noștri. Ei o
foloseau când nu erau de acord cu termenele sau cu costurile. Dar
acest gest este multifuncțional. Poate să descrie starea sănătății,
relațiile cu soacra, mersul afacerilor, părerea despre un restaurant
sau previziunile despre recolta de pepeni. Când este vorba de un
subiect de importanță minoră, gestul e superficial, fiind însoțit de
ridicarea disprețuitoare a sprâncenelor. Problemele mai serioase –
politica, starea precară a ficatului, posibilitatea ca un ciclist local să
participe la Turul Franței – sunt dezbătute mai intens. Partea de sus
a corpului se balansează ușor odată cu mișcarea lentă a mâinilor. Pe
fața se citește o mare concentrare.
Instrumentul de avertizare și de susținere a argumentelor este
degetul arătător, în trei poziții funcționale. Ridicat în sus, țeapăn și
nemișcat, sub nasul partenerului de conversație, îți indică să fii
prudent – ai grijă, attention, lucrurile stau altfel decât par. Ținut în
dreptul feței și agitat rapid dintr-o parte în alta, ca un metronom,
sugerează că cealaltă persoană este foarte prost informată și că ceea
ce a afirmat este total gresii. Urmează apoi opinia corectă. Degetul
nu mai pendulează dintr-o parte în alta, ci se îndreaptă brusc spre
interlocutor. Dacă persoana dezinformată este un bărbat, vârful îi
atinge pieptul; în cazul unei femei, el se oprește discret la câțiva
centimetri de bust.
Pentru a sugera o despărțire bruscă este nevoie de două mâini:
stânga, cu degetele întinse, se ridică din dreptul taliei și pocnește
palma mâinii drepte care se lasă în jos – o versiune redusă a gestului
popular și extrem de vulgar al umflării bicepșilor. (Acesta poate fi
văzut cel mai bine vara, când se creează ambuteiaje și șoferii ies
nervoși din mașini pentru a avea libertatea de mișcare necesară
unui upercut de stânga, oprit brusc de mâna dreaptă care se
încleștează pe biceps.)
La sfârșitul conversației se face promisiunea de a ține legătura. Se
duce mâna la ureche în chip de telefon, cu cele trei degete din mijloc
strânse în palmă și cu degetul mare și cel mic întinse. Urmează
strângerea de mână de despărțire. Cei doi își adună pachetele,
câinii, bicicletele, dar după ce merg vreo cincizeci de metri în josul
străzii repetă întreaga scenă. Nu este de mirare că gimnastica
aerobică n-a avut succes în Provence. Oamenii fac suficiente
exerciții fizice în timpul unei discuții de zece minute.
Din cauza acestor lucruri amuzante pe care le vedeam în viața de
zi cu zi în orașele și satele din împrejurimi, spiritul nostru de
explorare și aventură a slăbit. Având atâtea distracții în imediata
apropiere, am neglijat zonele vestite din Provence, sau cel puțin așa
ne spuneau prietenii din Londra. Cu aerul atotștiutor și enervant al
celor care călătoresc stând mai mult în fotoliu, ne tot atrăgeau
atenția cât de bine suntem situați pentru a face excursii la Nâmes,
Arles și Avignon, că puteam să vedem păsările flamingo din
Camargue și să savurăm la bouillabaisse din Marsilia. Păreau
surprinși și ușor dezamăgiți când le spuneam că stăm mai mult pe
acasă. Nu credeau în scuzele noastre că n-avem timp să mergem
nicăieri, că nu simțim nevoia să ne târâm picioarele prin biserici și
să vizitam monumente, că nu vrem să fim turiști. A fost însă o
excepție de la regula acestei vieți sedentare. Amândoi iubim orașul
Aix și suntem fericiți de câte ori reușim să ne ducem acolo.
Drumul șerpuit prin munți este prea îngust pentru camioane și
prea greu pentru un șofer care se grăbește. În afară de o fermă cu o
turmă prăpădită de capre nu vezi decât pante abrupte, stânci golașe
și stejari pitici, peste care se revărsă o lumină de o limpezime
extraordinară. Drumul coboară în serpentine printre colinele din
partea de sud a Lubéronului și apoi se unește cu ruta pentru Grand
Prix-ul de amatori care se desfășoară în fiecare zi pe RN7, Nationale
Sept, și care a făcut de-a lungul anilor multe victime printre
automobiliști. Nu e plăcut să te gândești la aceasta când aștepți
momentul să te poți înscrie în trafic.
În Aix se află cel mai frumos bulevard din Franța. Cours
Mirabeau este splendid tot timpul anului, dar mai ales din
primăvară până în toamnă, când platanii de pe o parte și alta
formează un tunel verde de cinci sute de metri lungime. Lumina
difuză a soarelui, cele patru fântâni din zona centrală a
bulevardului, proporțiile perfecte care respectă regula lui Da Vinci,
potrivit căreia „lățimea străzii trebuie să fie egală cu înălțimea
caselor”, amenajarea spațiului, copacii, arhitectura – toate acestea
sunt atât de plăcute încât aproape că nici nu mai observi mașinile.
De-a lungul anilor s-a creat o distincție geografică amuzantă între
munca serioasă și activitățile mai frivole. Pe partea umbrită a străzii,
cum e firesc, se află băncile, societățile de asigurări, agențiile
imobiliare și birourile de avocatură. Pe partea însorită sunt
cafenelele.
Mi-au plăcut aproape toate cafenelele în care am fost în Franța,
chiar și cele lipsite de pretenții din unele sătucuri, unde muștele
sunt mai numeroase decât clienții, dar am o slăbiciune deosebită
pentru cafenelele de pe Cours Mirabeau și mai ales pentru Deux
Garçons. Generații succesive de proprietari și-au pus banii sub
saltea și au rezistat oricăror idei de redecorare. În Franța, asemenea
renovări duc de obicei la un amestec de plastic și iluminat complet
neinspirat. La Deux Garçons interiorul arată la fel cum trebuie să fi
arătat acum cincizeci de ani.
Tavanul este înalt și de culoarea caramelului din cauza
milioanelor de țigări care s-au fumat aici. Barul are luciul aramei,
mesele și scaunele au căpătat patină de la nenumăratele șezuturi și
coate, iar chelnerii poartă șorțuri și se mișcă încet, așa cum fac
adevărații chelneri. Încăperea este răcoroasă și slab luminată, astfel
că poți să meditezi și să bei în liniște. Dar mai este și o terasă. Aici
are loc un veritabil spectacol.
Aix este un oraș universitar. Sunt sigur că există ceva în
programa școlară care atrage studenți simpatici. Terasa de la Deux
Garçons este întotdeauna ocupată de ei, iar teoria mea este că ei vin
aici mai mult în scopuri educative decât ca să se recreeze. Ei
urmează aici un curs de bune maniere la cafenea, după o programă
formată din patru părți.
Partea înt}i: sosirea
Când sosește la cafenea, o studentă trebuie să atragă atenția cât
mai mult posibil. Este preferabil să vină pe o motocicletă roșie
Kawasaki 750, condusă de un tânăr îmbrăcat din cap până în
picioare în piele neagră și cu barba nerasă de trei zile. Nu este cazul
să stea pe trotuar și să-i facă cu mâna în timp ce el demarează în
trombă pentru a se duce la frizer. Numai o fetiță gauche din
Avignon ar proceda așa. Studenta sofisticată este prea ocupată
pentru a-și manifesta sentimentele. Ea se concentrează asupra etapei
următoare.

Partea a doua: intrarea

Trebuie să păstreze ochelarii pe nas până când identifică o
cunoștință la una dintre mese, dar să nu dea impresia că este în
căutarea unei companii. Dimpotrivă, trebuie să pară că a intrat în
cafenea să dea telefon unui conte italian, admirator de-al ei, când
deodată – quelle surprise! – vede un prieten. În timp ce este rugată
insistent să ia loc la masă, poate să-și scoată ochelarii de soare și să-
și arunce pletele pe spate.

Partea a treia: sărutul ritual

Toate persoanele de la masă trebuie sărutate cel puțin de două
ori, uneori de trei ori, iar în cazurile speciale de patru ori. Cei care
sunt sărutați nu se ridică de pe scaune, dând astfel posibilitatea
nou-venitei să se aplece și să se învârtească în jurul mesei,
aranjându-și părul, încurcându-i pe chelneri și în general făcându-și
simțită prezența.

Partea a patra: comportamentul la masă

Odată așezată la masă, ea își pune din nou ochelarii de soare,
pentru a-și putea admira discret propria imagine în geamurile
cafenelei – nu din motive de narcisism, ci pentru a verifica
importante detalii tehnice; felul în care își aprinde țigara, în care
savurează cu paiul dintr-un pahar o băutură de mentă sau în care
ronțăie cu eleganță un cub de zahăr. Dacă este mulțumită, își poate
trage cochet ochelarii mai jos, pe vârful nasului, și poate acorda
atenție celorlalți ocupanți ai mesei.

Acest spectacol are loc de pe la 11 dimineața până pe la 7 seara și

mi se pare întotdeauna extrem de amuzant. Îmi imaginez că este
pauza obișnuită între două reprize de studiu academic febril, dar n-
am zărit nicicând vreun manual pe mesele cafenelei, nici n-am auzit
vreo discuție legată de matematici superioare sau de științe politice.
Studenții sunt preocupați întru totul de spectacol, și asta dă un
farmec în plus bulevardului Mirabeau.
N-ar fi nicio greutate să petrecem cea mai mare parte a zilei la
cafenea, dar, întrucât călătoriile noastre la Aix sunt rare, simțim că
avem plăcuta obligație de a face cât mai multe lucruri în cursul
dimineții – să luăm o sticlă de eau-de-vie de la omul din rue d’Italie,
să cumpărăm niște brânzeturi de la monsieur Paul din rue des
Marseillais, să vedem ce nimicuri au mai fost expuse în vitrinele
prăvălioarelor înghesuite printre clădirile mai vechi și mai durabile
de pe străzile înguste din spatele arterei principale, să mergem în
piața de flori unde este întotdeauna mare înghesuială, să mai privim
o dată frumoasa piață Albertas cu dalele ei mari de piatră și cu
fântâna din mijloc și să ne asigurăm că ajungem la timp în rue
Frédéric Mistral ca să mai prindem locuri la Chez Gu.
Există în Aix restaurante mai mari, mai aspectuoase și mai
distinse din punct de vedere gastronomic, dar, de când ne-am aciuat
la Chez Gu, într-o zi ploioasă, ne-am întors mereu aici. Domnul Gu
însuși prezidează sala de mese – un bărbat jovial, gălăgios, cu cea
mai mare, semeață, bogată și ambițioasă mustață pe care am văzut-
o vreodată, sfidând mereu gravitatea și lama de ras în încercările ei
de a se uni cu sprâncenele. Fiul său ia comenzile, iar o femeie
nevăzută, cu o voce redutabilă – probabil doamna Gu – se aude
trebăluind în bucătărie. Clienții sunt oameni de afaceri locali, fetele
de la Agnes B. De după colț, femei cochete cu tekeli și cu sacoșe
pline de cumpărături, câte un cuplu furișat întâmplător, vădit ilicit,
vorbind pe șoptite și ignorând mâncarea din farfurie. Vinul este
servit în ulcele. Un prânz bun cu trei feluri costă 80 de franci. Până
la ora 12.30 se ocupă toate mesele.
Ca de obicei, bunele noastre intenții de a lua un prânz rapid și
frugal dispar odată cu prima ulcică de vin și, ca de obicei, ne
justificăm indulgența cu noi înșine spunându-ne că suntem în
vacanță. Nu avem treburi care să necesite întoarcerea noastră
imediată, nici agende pline cu întâlniri și, spre rușinea noastră, ne
bucurăm cu atât mai mult cu cât știm că cei din jurul nostru se vor
întoarce la lucru, în timp ce noi vom rămâne și vom mai bea o
ceașcă de cafea discutând ce vom face în continuare. Sunt încă
multe de văzut în Aix, dar prânzul scade apetitul pentru plimbări.
În plus, punga noastră cu brânzeturi își va lua revanșa pe drumul
de întoarcere dacă o vom zgâlțâi prin arșița după-amiezii și va
răspândi un miros urât. Există o podgorie în apropiere de Aix pe
care voiam s-o vizitez. Apoi mai este o curiozitate pe care am
remarcat-o înainte de a intra în oraș, un fel de depozit medieval în
care sunt puse claie peste grămadă tot felul de relicve masive și
statui ciobite. Acolo vom găsi cu siguranță banca aceea veche de
piatră pe care o căutăm pentru grădina noastră și probabil că ne vor
plăti ei pe noi ca s-o luăm.
„Matériaux d’Antan” ocupă un spațiu cam cât un cimitir de
proporții, lângă RN7. În mod ciudat, într-o țară atât de hotărâtă să-și
apere averile de hoți încât are cel mai mare număr de lacăte pe cap
de locuitor din Europa, acest loc era complet deschis: nu existau
garduri, pancarte amenințătoare, câini-lupi legați în lanț sau indicii
că ar avea vreun proprietar. „Cât de încrezător trebuie să fii, ne-am
spus noi în timp ce parcam, ca să conduci o afacere fără să iei
măsuri evidente de protejare a materialelor?!” După scurt timp ne-
am dat seama de ce își putea permite proprietarul să fie atât de
liniștit în privința securității locului; nimic din ce era expus nu
cântărea mai puțin de cinci tone. Ar fi fost nevoie de zece oameni și
de o macara pentru a ridica oricare obiect de acolo și de un
autovehicul special pentru a-l transporta.
Dacă ne-am fi propus să construim o replică a palatului
Versailles, am fi putut să cumpărăm de aici toate obiectele necesare
într-o singură după-amiază. O cadă de proporții normale făcută
dintr-o singură lespede de marmură? Acolo, în colț, cu rugi de mure
crescuți prin gura de scurgere. O scară de piatră pentru holul de la
intrare? Erau trei, de lungimi diferite, cu meandre grațioase de
trepte roase de vreme. Fiecare treaptă era de mărimea unei mese de
sufragerie. Alături erau balustrade de fier șerpuitoare, cu sau fără
uriașii ananași de piatră care li se adaugă de obicei. Existau
balcoane întregi decorate cu garguie, îngeri de marmură de
mărimea unor adulți robuști, care păreau că suferă de oreion,
amfore de teracotă înalte de opt metri, zăcând într-o dezordine
bahică, roți de moară, coloane, arhitrave și socluri. Se găsea tot ce
vrei, în afară de o simplă bancă de piatră.
— Bonjour.
Din spatele unei copii la scară naturală a Victoriei din
Samothrace apăru un tânăr care ne întrebă cu ce ne putea fi de folos.
O bancă? În timp ce se gândea, își puse degetul arătător pe vârful
nasului, apoi dădu din cap cu părere de rău. Băncile nu erau
specialitatea sa. Dar avea un pavilion minunat, lucrat în fier forjat,
din secolul optsprezece, sau, dacă aveam o grădină suficient de
mare, o copie reușită după un arc de triumf roman, de zece metri
înălțime și destul de lat pentru a permite trecerea a două care de
luptă în aceeași linie. „Asemenea piese sunt rare”, spunea el. Pentru
o clipă am fost tentați de ideea ca Faustin să-și conducă tractorul pe
sub arcul de triumf în drum spre vie, cu o cunună din frunze de
măslin în jurul șepcii ponosite, dar soția mea și-a dat seama de
aspectul nepractic al cumpărării unui obiect de 250 de tone. Ne-am
despărțit de tânăr cu promisiunea că ne vom întoarce dacă vreodată
o să ne cumpărăm un castel.
 Robotul telefonic ne-a întâmpinat acasă clipind din beculețul
roșu, atrăgându-ne astfel atenția că am fost sunați. Erau trei mesaje.
Un francez, a cărui voce n-am recunoscut-o, purta o conversație
bănuitoare, ca un monolog, refuzând să accepte că vorbea cu un
aparat. Mesajul nostru, cerând celor care sunau să lase un număr
unde puteau fi găsiți, l-a scos din sărite. „De ce să vă dau numărul
din moment ce vorbesc cu voi? Așteptă un răspuns, respirând cu
greutate. Cine e acolo? De ce nu răspundeți? O respirație și mai
grea. Allo? Allo? Merde. Allo?” În timp ce continua să bombăne,
porțiunea de bandă alocată lui s-a terminat. N-am mai primit niciun
mesaj de la el.
Didier, vesel și cu tonul unui om de afaceri, ne informa că el
împreună cu echipa lui erau gata sa reînceapă munca și că vor ataca
două camere de la parter. Normalement, vor veni cu siguranță mâine
sau poate poimâine. Câți căței doream? Pénélope aștepta pui.
Fusese vrăjită de un străin mițos din Goult.
A treia voce era englezească, un bărbat despre care ne-am amintit
că l-am cunoscut la Londra. Ni se păruse un om plăcut, dar nu-l
cunoșteam prea bine. Acum avea să se schimbe situația, căci urma
să treacă, împreună cu soția, pe la noi. Nu a menționat când și nici
nu a lăsat un număr de telefon. Probabil că, așa cum fac englezii
itineranți, vor veni într-una din zile chiar înainte de ora prânzului.
Avuseserăm însă o lună liniștită, cu puțini musafiri și cu și mai
puțini lucrători, așa că eram pregătiți pentru o mică vizită.
Au sosit în amurg în timp ce luam cina în curte – Ted și Susan. Se
scuzau mereu și erau cuprinși de entuziasm pentru Provence, pe
care nu o mai vizitaseră, pentru casă, pentru câini, pentru absolut
tot. Au repetat de mai multe ori în câteva minute că totul e perfect.
Bucuria lor fără margini era dezarmantă. Vorbeau în tandem, un fel
de dialog care nici nu cerea, nici nu permitea vreo contribuție din
partea noastră.
 — Am căzut într-un moment prost? Mi-e teamă că asta e tipic
pentru noi.
— Absolut tipic. Cât trebuie să-i ur}ți pe cei care vă cad pe cap în
felul acesta. Un pahar de vin ar fi minunat.
— Dragule, uită-te la piscină. E frumoasă, nu-i așa?
— Știați că la poșta din Ménerbes au o hartă care arată cum se
poate ajunge la voi? Les Anglais, vă spun ei, și scot de sub tejghea
această hartă.
— Am fi ajuns aici mai devreme, dar am dat peste bătrânul acela
simpatic în sat<
— <De fapt, peste mașina lui<
— Da, peste mașina lui, dar el a fost foarte drăguț, nu-i așa? Și, în
fond, nu i-am bușit-o, a fost doar o zgârietură.
— Așa că l-am dus la cafenea și i-am oferit un pahar cu băutură<
— Mai multe pahare, nu-i așa, dragul meu?
— Plus câteva pentru simpaticii săi prieteni.
— Oricum, iată-ne aici, și trebuie să spun că totul este absolut
minunat.
— Ce drăguț din partea voastră că ne primiți, chiar dacă am dat
buzna în felul acesta.
S-au oprit să bea puțin vin și să-și tragă sufletul. Se uitau în jur și
scoteau niște sunete de aprobare. Soția mea, foarte atentă la cel mai
mic simptom de subnutriție, a observat că Ted trăgea cu ochiul la
cina noastră, care stătea neatinsă pe masă. Îi întrebă dacă ar dori să
mănânce cu noi.
— Numai dacă nu vă deranjăm, doar o coajă de pâine și o
bucățică de brânză și poate încă un pahar de vin.
Ted și Susan se așezară la masă continuând să vorbească. Le-am
adus cârnați, brânzeturi, salată și câteva felii de omletă de legume
rece, numită crespaou, cu sos de roșii proaspăt, cald. Au fost de-a
dreptul extaziați, încât m-am întrebat cât trecuse de la ultima lor
masă și ce planuri aveau pentru următoarea.
— Unde o să stați cât rămâneți pe aici?
Ted își umplu paharul. Ei bine, nu rezervaseră nimic.
— Este tipic pentru noi, absolut tipic.
S-au gândit însă la un mic auberge, curat și simplu, nu prea
departe de noi, deoarece le-ar plăcea foarte mult să vină în timpul
zilei dacă putem să-i suportăm. Trebuie să existe câteva mici
hoteluri pe care le-am putea recomanda.
Existau, dar era zece și jumătate, ora de culcare în Provence. Nu
era momentul să bați în obloane închise și la uși zăvorâte și nici să
atragi atenția câinilor de pază de la hoteluri. Era preferabil ca Ted și
Susan să rămână la noi peste noapte și să-și găsească ceva a doua zi
dimineața. S-au uitat unul la altul și au început un duet de
mulțumiri care a durat până ce le-au fost aduse bagajele sus, la etaj.
Ne-au gungurit „noapte bună” de la fereastra camerei de oaspeți și,
când ne-am culcat, încă i-am mai auzit ciripind. Erau ca doi copii
care se bucurau de toate și ne-am gândit că ar fi amuzant să-i
invităm să stea câteva zile la noi.
Pe la trei și ceva ne-a trezit lătratul câinilor. Erau intrigați de
zgomotele care veneau dinspre camera de oaspeți. Cu urechile
ciulite, ascultam sunetele scoase de cineva căruia, evident, îi era
greață și vomita. Din când în când se auzeau gemete și se trăgea
apa.
Niciodată nu știu ce să fac când este vorba de suferințele altora.
Eu, când nu mă simt bine, prefer să fiu lăsat singur. Îmi aduc aminte
ce mi-a spus un unchi de-al meu cu mult timp în urmă: „Dacă te
apucă vomatul, dragă băiete, fă în așa fel încât să fii singur. Nu
interesează pe nimeni ce ai mâncat”. Există însă unii suferinzi care
au nevoie de compătimirea celorlalți.
Zgomotele persistau. M-am dus sus să întreb dacă pot să ajut cu
ceva. De după ușă apăra figura îngrijorată a lui Ted. Susan a mâncat
ceva ce nu i-a căzut bine. Sărmana de ea, are un stomac atât de
delicat. Și apoi, toate emoțiile astea. Nu se poate face nimic. Trebuie
lăsată natura să-și urmeze cursul, ceea ce s-a și întâmplat din nou.
Ne-am dus la culcare.
Zgomotul puternic de zidărie care se prăbușește a început puțin
după ora șapte. Didier sosise conform promisiunii și își punea în
valoare musculatura cu un ciocan greu și un drug de fier ascuțit.
Ajutoarele lui descărcau saci de ciment. A fost pusă în funcțiune
betoniera. Bolnăvioara noastră cobori încet scările ținându-se cu
mâna de cap din cauza vacarmului și a luminii puternice a soarelui.
Susținea că se simte destul de bine și poate să ia micul dejun. Nu era
așa, căci a trebuit să părăsească masa în goană pentru a ajunge la
baie. Era o dimineață superbă. Nu bătea vântul, iar cerul senin era
de un albastru-intens. Am petrecut-o căutând un medic care să
poate veni la noi acasă. Apoi ne-am dus la farmacie să cumpărăm
supozitoare.
În următoarele patru sau cinci zile am ajuns să ne cunoaștem bine
cu farmacistul. Nefericita Susan și stomacul ei erau în stare de
război. Usturoiul îi făcea rău la bilă. Laptele local, care se deosebea,
într-adevăr, de cel cu care eram obișnuiți, îi dăuna la intestine.
Nimic nu-i cădea bine – nici uleiul, nici untul, nici apa, nici vinul.
Dacă stătea douăzeci de minute la soare, se umplea toată de bășici.
Era alergică la Sud.
Nu este ceva neobișnuit. Provence reprezintă un șoc pentru
organismul celor din Nord; aici totul plesnește de vitalitate.
Temperaturile sunt extreme, foarte ridicate vara și scăzute iarna.
Când plouă tare se inundă șoselele și se blochează circulația pe
autostrăzi. Mistralul este un vânt devastator – violent și rece în
timpul iernii, aspru și uscat vara. Alimentele au un gust aromat
puternic, care poate să dea peste cap o digestie obișnuită cu o dietă
ușoară. Vinul este nou și înșelător, ușor de băut, dar uneori cu un
conținut mai mare de alcool decât vinurile vechi, care sunt
consumate cu mai multă precauție. Efectul combinat al mâncării și
climei, atât de diferite de Anglia, cere un timp de adaptare. Toate
exercită o agresiune asupra organismului și mulți nu rezistă, așa
cum nu a rezistat nici Susan. Ne-a părăsit împreună cu Ted, pentru
a se putea reface în zone cu climă mai temperată.
Datorită vizitei lor, ne-am dat seama ce norocoși suntem că avem
o constituție de capre și o piele care suportă soarele. Ne-am
schimbat obiceiurile. Stăteam mult în aer liber. Ne lua treizeci de
secunde ca să ne îmbrăcăm. La micul dejun mâncam smochine verzi
și pepeni. Plimbările de dimineață le făceam devreme, înainte ca
soarele să dogorească. Lespezile din jurul piscinei erau atât de
fierbinți că nu puteai să stai cu picioarele goale pe ele, dar apa era
rece, și atunci când ne scufundam prima oară ni se tăia respirația.
Am luat și noi obiceiul mediteraneean, atât de plăcut, de a ne face
siesta.
Nici nu mai țineam minte de când nu mai pusesem șosete. Ceasul
meu stătea într-un sertar și am constatat că puteam să spun cu
aproximație cât este ora după umbrele din curte, deși, ce-i drept,
rareori știam în ce dată ne aflăm. Nu părea important. Mă
transformam într-o legumă mulțumită de sine, menținând un
contact sporadic cu viața reală prin convorbiri telefonice cu oameni
care lucrau în birouri aflate la depărtare. Întrebau întotdeauna
melancolici cum e vremea și nu erau mulțumiți cu răspunsul meu.
Se consolau avertizându-mă asupra pericolului cancerului de piele
și asupra efectului dăunător al soarelui asupra creierului. Nu-i
contraziceam. Probabil că aveau dreptate. Dar, eu nu m-am simțit
niciodată mai bine, chiar dacă aveam creierul bolnav, eram plin de
riduri și sufeream de un cancer potențial.
Zidarii lucrau dezgoliți până la brâu, bucurându-se de vreme la
fel de mult ca noi. Singura concesie făcuta arșiței era o pauză de
prânz ceva mai lungă, urmărită îndeaproape de câinii noștri. Cum
auzeau că se deschid coșurile cu mâncare și se scot farfuriile și
tacâmurile, traversau curtea în goana mare și se înființau lângă
masă, ceea ce nu făcuseră cu noi niciodată. Răbdători și fără să
clipească, priveau fiecare înghițitură cu o expresie nefericită.
Operațiunea reușea de fiecare dată. La sfârșitul prânzului, se
retrăgeau în culcușurile lor de sub gardul de rozmarin, mestecând
vinovați Camembert sau cușcuș. Didier pretindea că bucățelele
căzuseră de pe masă.
Lucrările la casă înaintau conform planului – durau trei luni din
momentul în care zidarii se apucau de o cameră și până ne puteam
muta în ea. Pentru luna august mai aveam perspectiva lui
Menicucci și a radiatoarelor sale. În altă parte, unde vremea nu ar fi
fost atât de frumoasă, toate astea ne-ar fi deprimat. Nu era însă
cazul aici. Soarele avea un efect tranchilizant. Zilele erau lungi și se
scurgeau încet. Ne simțeam atât de bine și bucuria de a trăi era atât
de mare încât nu mai conta nimic altceva. Ni se spusese că de multe
ori vremea o ține tot așa până la sfârșitul lui octombrie. Ni se mai
spusese că iulie și august erau două luni în care locuitorii cu scaun
la cap plecau din Provence în locuri mai liniștite și mai puțin
aglomerate, cum ar fi Parisul. Nu era și cazul nostru.
 IULIE

Prietenul meu închiriase o casă în localitatea Ramatuelle, situată

la câțiva kilometri de Saint-Tropez. Țineam foarte mult să ne
vedem, deși nici unul dintre noi nu voia să înfrunte proasta
dispoziție pe care ți-o dă aglomerația de pe șosele în miez de vară.
Pierzând la tragerea la sorți, i-am spus că voi ajunge pe la prânz.
După o jumătate de oră de mers cu mașina, m-am pomenit într-
un cu totul alt ținut, în care în cea mai mare parte nu vedeai decât
caravane de rulote. Se îndreptau către mare în carduri imense, cu
perdeluțe galbene și portocalii la ferestre, pline de abțibilduri
amintind de alte migrații. Grupuri întregi se opriseră în parcări,
lângă autostradă, strălucind în lumina puternică a soarelui.
Proprietarii rulotelor, ignorând câmpul deschis din spatele lor,
instalau mese și scaune, cu vedere spre traficul neîntrerupt al
camioanelor, inhalând fumul emanat de acestea. Când am virat pe
drumul spre Sainte-Maxime, am văzut șerpuind în fața mea un
convoi lung de rulote, așa că am renunțat la gândul de a lua prânzul
la timp. Ultimii cinci kilometri i-am făcut într-o oră și jumătate. Bine
ați venit pe Coasta de Azur!
Înainte, Coasta de Azur era minunată. Au mai rămas, ce-i drept,
câteva locuri frumoase, dar sunt extrem de scumpe. În comparație
cu liniștea și relativa pustietate din Lubéron, Coasta de Azur părea
o casă de nebuni, desfigurată de prea multe construcții, prea multă
lume și prea multe lucruri oferite spre vânzare: bărci pneumatice,
suvenire provensale autentice făcute din lemn de măslin, friptură cu
cartofi prăjiți, pizza. Totul era împânzit cu reclame pentru lecții de
schi nautic, cluburi de noapte, piste de carting și multe altele.
Oamenii care trăiesc de pe urma Coastei de Azur au un sezon
limitat la dispoziție. Este vizibilă și de-a dreptul neplăcută graba lor
de a-ți lua banii înainte de venirea toamnei și de momentul când
bărcile pneumatice nu mai au căutare. Chelnerii își așteaptă
nerăbdători bacșișul, vânzătorii se țin scai de tine ca să nu-ți lase
prea mult timp până să te hotărăști, iar când le oferi bancnote de 200
de franci, le refuză pe motiv că au apărut o mulțime de bancnote
din acestea false. Ești înconjurat de o atmosferă de cupiditate ostilă,
la fel de perceptibilă ca mirosul de Ambre Solaire sau de usturoi.
Străinii sunt considerați automat turiști și tratați ca niște intruși. Ei
sunt priviți cu ochi neprietenoși și tolerați numai din pricina
banilor. Judecând după hartă, era tot Provence, dar nu aceea pe care
o cunoșteam eu.
Casa prietenului meu se afla în zona cu păduri de pini din afara
localității Ramatuelle, la capătul unei alei lungi. Era complet izolată
de nebunia de pe coastă, care se afla la o depărtare de trei kilometri.
N-a fost surprins când a auzit că un drum de două ore mi-a luat
peste patru ore. Mi-a spus că, dacă vrei să te asiguri de un loc de
parcare seara, în Saint-Tropez, cel mai bine este să fii acolo
dimineața la 7.30, că drumul până la plajă este un exercițiu de
frustrare și că singurul mijloc de transport garantat pentru a ajunge
la aeroportul din Nisa, dacă vrei să prinzi avionul, este elicopterul.
Seara, în timp ce mă îndreptam spre casă înfruntând fluxul
caravanelor de rulote, m-am întrebat ce are Costa de Azur de
continuă să atragă atâția oameni în fiecare vară. Drumurile de la
Marsilia la Monte Carlo erau un coșmar, iar plaja era acoperită pe
mile întregi de un covor viu de trupuri care se prăjeau la soare,
coapsă lângă coapsă, unse cu ulei. În mod egoist, am fost bucuros că
au preferat să-și petreacă vacanța acolo, nu pe plaiurile
Lubéronului, printre oameni mai agreabili.
Erau, evident, și localnici mai puțini agreabili, iar pe unul dintre
ei l-am întâlnit chiar în dimineața următoare. Massot era en colère,
adunând gunoaie din micul luminiș de lângă casă și bombănind
întruna.
— Vedeți? spuse el furios. Niște ticăloși. Vin noaptea pe furiș ca
hoții și pleacă dimineața devreme. Saloperie peste tot.
Îmi arătă două cutii de sardele goale și o sticlă de vin tot goală,
bineînțeles, care dovedeau, fără putință de tăgadă, că dușmanii săi
de moarte, excursioniștii germani veniți cu corturile, îi violaseră
proprietatea din cadrul parcului național. Numai asta și ar fi fost
de-ajuns, dar pe deasupra trataseră cu dispreț sistemul său de
apărare bine pus la punct: rostogoliseră bolovanii pentru a face o
breșă în baricadă și – sales voleurs! – furaseră pancartele care
avertizau asupra prezenței viperelor.
Massot își scoase șapca din cap și, în timp ce cugeta la
enormitatea infracțiunii, se freca pe chelie. Privi în direcția casei,
ridicându-se pe vârfuri mai întâi pe o latură a potecii, apoi pe
cealaltă.
— S-ar putea să meargă, mârâi el printre dinți, numai că va trebui
să tai copacii.
Dacă tăia pădurea care se afla între casă și luminiș, putea să vadă
farurile oricărei mașini înaintând pe alee și să tragă focuri de
avertisment de la fereastra dormitorului. Dar copacii erau extrem de
prețioși, și apoi dădeau un farmec în plus casei pe care încerca s-o
vândă. Nu găsise încă niciun cumpărător, dar era numai o problemă
de timp ca să-și dea cineva seama ce afacere bună făcea. Era mai
bine să rămână copacii. Massot se gândi din nou și deodată i se
lumină fața. Poate că răspunsul era piéges a feu. Da, îi plăcea ideea.
Auzisem de piéges a feu și păreau cumplite – capcane ascunse care
explodează când dai peste ele, ca niște mine în miniatură. Imaginea
unor fragmente de turiști germani zburând prin aer era de natură să
mă alarmeze, dar pentru Massot părea, evident, foarte amuzantă. Se
deplasa cu pași mărunți prin luminiș exclamând boum! la fiecare trei
sau patru metri. Făcea planul de amplasare a minelor.
 Desigur, nu vorbea serios, i-am spus eu, și în orice caz, după
părerea mea, les piéges a feu sunt ilegale. Massot se opri din imitatul
exploziilor și, ducându-și degetul la nas, îmi spuse pe un ton ironic
și conspirativ:
— S-ar putea să fie așa, dar nu există nicio lege care să interzică
anunțurile. Rânji și își ridică brațele deasupra capului. Boum!
„Unde erai acum douăzeci de ani, mi-am zis, când aveau nevoie
de tine pe Coasta de Azur?”
Poate că instinctele antisociale ale lui Massot erau exacerbate de
arșița verii. De multe ori temperatura era de peste treizeci de grade
în cursul dimineții, iar până la prânz cerul devenea din albastru alb-
topit. Fără să o facem în mod conștient, ne-am adaptat la
temperaturile ridicate sculându-ne devreme și profitând de răcoarea
dimineții pentru treburile care necesitau un consum mai mare de
energie. Nici nu se punea problema unei activități mai susținute de
la amiază și până se lăsa seara; căutam umbră precum câinii.
Pământul se crăpase și iarba nu mai creștea. Ore întregi în cursul
zilei se auzeau doar cântecul greierilor din jurul casei, zumzetul
albinelor din câmpul de levănțică și plescăitul apei când corpurile se
scufundau în piscină.
În fiecare dimineață, între șase și șapte, îmi scoteam câinii la
plimbare. Aceștia au descoperit un sport nou, mult mai profitabil
decât urmărirea iepurilor și a veverițelor. Totul a început când au
dat peste ceea ce au crezut că este un animal mare făcut din nailon
albastru-strălucitor. Dându-i ocol de la o distanță respectabilă, au
lătrat până ce acesta a început să se miște și s-a trezit. La unul din
capete a apărut o figură contrariată, urmată după o clipă de o mână
întinzând un biscuit. De atunci, imaginea unui sac de dormit printre
copaci însemna mâncare. Probabil că pentru turiști nu era prea
plăcut să se trezească și să vadă două capete flocoase la numai
câțiva centimetri distanță, dar deveneau destul de prietenoși după
ce-și reveneau din șoc.
E ciudat, dar Massot avea pe jumătate dreptate. Cei mai mulți
erau nemți, dar nu cei de care se plângea el că aruncă gunoiul în
pădure. Aceștia de care vorbesc eu nu lăsau nicio urmă; îndesau
totul în rucsacuri uriașe, după care se îndepărtau ca niște melci cu
două picioare prin arșița zilei. În scurta mea experiență legată de
gunoiul din Lubéron, am constatat că în cele mai multe cazuri
francezii înșiși nu respectau regulile, dar niciunul n-ar fi recunoscut
așa ceva. Se știa că în tot timpul anului, și mai ales vara, străinii erau
făcuți răspunzători, indiferent din ce neam proveneau, pentru
aproape toate neajunsurile vieții.
Belgienii erau de vină, după cum se spunea, pentru majoritatea
accidentelor, deoarece aveau obiceiul să conducă pe mijlocul
drumului făcându-l pe șoferul francez, vestit pentru prudența lui, să
intre în șanț pentru a evita să fie écrasé. Elvețienilor și acelor nemți
care nu veneau cu corturile li se reproșa că monopolizează
hotelurile și restaurantele, ridicând astfel prețurile la particulari. Iar
englezii – ah, englezii – erau cunoscuți pentru fragilitatea sistemului
lor digestiv și pentru obsesia lor legată de canalizare și de
instalațiile sanitare.
— Au un talent să facă diaree, remarca un francez. Și dacă un
englez nu-l are, se duce într-un loc unde să-l dobândească.
Exista un dram de adevăr în aceste insulte la adresa
compatrioților mei. Eu însumi am fost martorul unei scene de acest
fel într-una dintre cele mai frecventate cafenele din Cavaillon, care
cu siguranța a confirmat părerea francezilor despre sensibilitățile
englezilor.
În timp ce părinții își beau cafeaua, băiețelul lor a cerut sa meargă
la toaleta. Tatăl își ridica privirea de pe exemplarul din urmă cu
două zile al ziarului Daily Telegraph.
— Ar trebui mai întâi să vezi dacă e totul în ordine, îi spuse el
mamei băiatului. Nu ții minte ce s-a întâmplat la Calais?
Mama oftă și se îndreptă ascultătoare înspre partea din spate a
cafenelei cufundate în întuneric. Se întoarse în goana mare galbenă
precum ceara.
— Este infect. Roger nu trebuie să se ducă acolo.
Lui Roger îi apăru brusc interesul pentru explorarea unei toalete
interzise.
— Trebuie să mă duc, spuse el, și miza pe atuul cel mai
important. Fac pe mine. Trebuie să mă duc.
— Dar n-are nici măcar un scaun. E numai o gaură.
— Nu mă interesează. Trebuie să mă duc.
— Du-te cu el, spuse mama. Eu nu mă mai duc acolo.
Tatăl împături ziarul și se ridică de la masă. Micul Roger îl trăgea
de mână.
— Mai bine ți-ai lua și ziarul, adăugă mama.
— Termin de citit când mă întorc.
— Nu este hârtie, șuieră ea printre buzele întredeschise.
— Aha. Atunci am să încerc să salvez cuvintele încrucișate.
Au trecut câteva minute și tocmai mă întrebam dacă aș putea s-o
întreb pe mamă ce anume s-a întâmplat la Calais, când se auzi o
exclamație puternică din fundul cafenelei.
— Puh!
Era Roger, care ieșea de la toaletă urmat de tatăl său, cu fața
pământie și ținând în mână rămășițele ziarului. Discuțiile din
cafenea s-au oprit când Roger a început să facă o relatare a
expediției, cu voce răsunătoare. Le patron își privi soția și dădu din
umeri. Englezii ăștia sunt în stare să facă un spectacol dintr-o
simplă vizită la toaletă.
Instalația care le provocase atâta consternare lui Roger și
părinților săi era o toilette a la Turque, care constă dintr-o placă de
porțelan cu gaură la mijloc și cu suporturi pentru picioare de fiecare
parte. A fost creată probabil de un inginer turc pentru situații când
nu existau alte posibilități, dar francezii i-au adăugat o îmbunătățire
– un mecanism de tragere a apei. Aceasta vine cu o asemenea
presiune, încât persoanele neprevăzătoare se pot trezi ca li se uda
picioarele. Exista doua moduri de a evita acest lucru: unul consta în
a trage de lanț din dreptul ușii, dar asta presupune să ai brațele
lungi și să faci echilibristică. Al doilea mod – a nu trage apa deloc –
este din păcate mai uzitat. Pentru a complica și mai mult lucrurile,
în unele locuri a fost introdus un aparat de economisire a energiei
electrice, ceea ce este caracteristic pentru francezi. Comutatorul,
plasat întotdeauna în afara cabinei, este legat de un dispozitiv
automat care lasă ocupantul în întuneric după treizeci și opt de
secunde – în felul acesta se economisește energie electrică și sunt
descurajate persoanele mocăite.
E ciudat că încă se mai fabrică toalete | la Turque. Se poate
întâmpla ca și o cafenea dintre cele mai moderne sa aibă o cameră a
ororilor în spate. Dar când i-am ridicat lui monsieur Menicucci
această problema, a sărit ca ars în apărarea instalațiilor sanitare
franceze. Mi-a spus că, pe de altă parte, exista toalete atât de
sofisticate și de ergonomice încât chiar și un american ar fi
impresionat. Mi-a sugerat o întâlnire pentru a discuta despre cele
două toalete care ne trebuie în casă. Avea niște minunații, spunea el,
din care vom putea alege ce ne place.
A venit cu un geamantan de cataloage pe care le-a întins pe masa
din curte făcând niște remarci misterioase despre evacuarea
verticală sau orizontală. Așa cum mă prevenise, aveam de unde
alege, dar toate ne agresau, atât prin designul lor ultramodern, cât și
prin culoare – niște obiecte joase, sculpturale, în culori roșu-închis
sau portocaliu intens. Noi doream ceva simplu și de culoare albă.
— C’est pas facile, spuse el.
Oamenii din ziua de azi vor forme și culori noi. Ele fac parte din
revoluția instalațiilor sanitare franceze. Albul tradițional nu mai
este apreciat de designer! Exista totuși un model pe care l-a văzut de
curând și care poate fi exact ceea ce ne dorim. Scotoci prin cataloage
și – da, era sigur – acesta era pe gustul nostru.
— Voil|! La W.C. haute couture!
Împinse catalogul spre noi. Ceea ce ne văzură ochii era un vas de
toaletă Pierre Cardin, iluminat și fotografiat ca un vas etrusc.
— Vedeți? spuse Menicucci. E și semnat Cardin. Chiar așa era.
Semnătură se afla sus de tot ca să nu strice imaginea. Independent
de semnătură, obiectul era într-adevăr perfect. Avea un design
frumos și nu arăta ca un acvariu pentru peștișori aurii. Am
comandat două.
După o săptămână a venit Menicucci să ne spună cu o figură
întristată că cei de la Cardin nu mai fac toalete. Une catastrophe, dar
își va continua cercetările.
Au mai trecut zece zile până să apară din nou. De data aceasta
avea o figură triumfătoare. Urcă treptele în goană fluturând un alt
catalog.
— Toujours couture! Strigă el Toujours couture!
O fi încetat Cardin să se ocupe de băi, dar locul îi fusese luat de
galantul Courrèges. Designul lui era foarte asemănător cu al lui
Cardin. Spre deosebire de acesta, Courrèges nu își pusese
semnătură. L-am felicitat pe Menicucci, care și-a permis să ia o coca-
cola pentru a sărbători evenimentul. Ridicând paharul, adaugă:
— Astăzi băile, mâine încălzirea centrală.
Ne ținu o bucată de vreme în arșiță ca să ne spună cât de bine și
de cald va fi la iarnă și care este planul lui de atac. Pereții vor fi
dărâmați, praful se va așeza peste tot, zgomotul perforatorului
pneumatic va acoperi zumzetul albinelor și cântecul greierilor. Un
singur lucru bun era în toată chestia asta, spunea Menicucci. Va ține
musafirii la distanță câteva săptămâni. Eh, oui.
 Dar până la această perioadă de izolare forțată în care ni se vor
sparge urechile mai așteptam un musafir – un om atât de
neîndemânatic, atât de distrat și de imprevizibil, un om care strica
tot ce-i cădea în mână, încât îl invitasem intenționat înainte de a
începe demolările pentru ca urmele vizitei sale să poată fi îngropate
sub molozul care avea să se producă în august. Este vorba de
Bennett, de care ne lega o prietenie de cincisprezece ani și care
recunoștea vesel că este Cel Mai Incomod Musafir din Lume. Îl
iubeam, dar prezența lui ne crea o stare de neliniște.
Bennett ne-a sunat de la aeroport la câteva ore după ce trebuia să
fi sosit. Aș putea să vin să-l iau cu mașina? A avut o mică problemă
cu compania care închiriază mașini și nu știa cum să ajungă la noi.
L-am găsit în barul de la etaj din Marignane, instalat confortabil,
cu o sticlă de șampanie în față și cu un număr din ediția franceză a
revistei Playboy. Era un bărbat sub cincizeci de ani, zvelt, chipeș,
îmbrăcat într-un costum elegant de doc alb, cu pantalonii pârliți de
la călcat.
— Îmi pare râu că te-am adus până aici, spuse el, dar nu mai au
mașini. Bea puțină șampanie!
Mi-a povestit ce s-a întâmplat. Ca de obicei în cazul lui, totul
părea atât de neverosimil încât nu putea să fie decât adevărat.
Avionul sosise la timp și mașina pe care o rezervase, un model
decapotabil, era pregătită pentru a fi luată în primire. Capota fusese
coborâtă, era o după-amiază minunată și Bennett, foarte binedispus,
aprinsese un trabuc înainte de a intra pe autostradă. Acesta arsese
repede, așa cum se întâmplă cu trabucurile când se produce un
curent puternic. Bennett aruncase chiștocul în spate.
Mergea deja de douăzeci de minute. Curând constată că
automobiliștii care treceau pe lângă el îi făceau cu mâna. „Cât de
prietenoși au devenit francezii”, și-a zis el. Mersese câteva mile
bune pe autostradă până să-și dea seama că partea din spate a
mașinii era în flăcări. Tapițeria se aprinsese de la trabuc. Cu o
prezență de spirit nemaipomenită, pretindea el, a tras tare de frână,
s-a ridicat în picioare pe scaunul din față și a urinat peste flăcări. A
fost momentul în care l-a găsit poliția.
— Au fost deosebit de amabili, spuse el, dar au considerat că era
mai bine să duc mașina înapoi la aeroport. Cei de la compania de
închiriat au făcut o criză de nervi când au văzut în ce hal era mașina
și n-au mai vrut să-mi dea alta.
După ce termină de băut șampania, îmi dădu nota de plată. Cu
toată agitația asta, zise el, nu apucase să-și schimbe cecurile de
călătorie. Era reconfortant să-l văd din nou, același din totdeauna,
fermecător, neîndemânatic, îmbrăcat frumos, mereu fără bani.
Odată la o petrecere, pe vremea când toți trei duceam o mare lipsă
de bani, eu și soția mea ne-am prefăcut că suntem servitorii lui și
după aceea am împărțit bacșișurile. Cu Bennett era întotdeauna
distractiv și cina din seara când a venit la noi a durat până noaptea
târziu.
Așa cum ne-am așteptat, săptămâna nu a trecut fără tot felul de
peripeții. Musafirul nostru era omul care putea să-și verse băutură
pe el, și o făcea deseori chiar și când se uita la ceas. Pantalonii săi
imaculați se pătau de la primul fel de mâncare. Au fost câteva
momente de panică, atunci când și-a pierdut prosopul în piscină,
când și-a dat seama că-și lăsase pașaportul în pantalonii dați la
curățat, când a avut impresia că a înghițit o viespe, dar nu s-a
întâmplat nicio catastrofă. Ne-a părut rău când a plecat și am sperat
că se va întoarce curând pentru a termina de băut cele patru pahare
pe jumătate pline cu Calvados pe care le-am găsit sub patul în care
dormise și să-și ia indispensabilii pe care îi lăsase atârnând
decorativ pe cuierul pentru pălării.

Cel care ne-a vorbit despre restaurantul vechii gări din Bonnieux
a fost Bernard. A spus că este un local serios, demn de încredere, așa
cum erau în Franța pe vremuri, înainte ca mâncarea să devină o
chestiune de modă și bistrourile să servească felii subțiri din carne
de rață în loc de daube și drob.
— Duceți-vă cât mai curând acolo, ne spuse Bernard, deoarece la
patronne are de gând să închidă, și aveți grijă să vă faceți poftă de
mâncare. Patroanei îi place să vadă că n-a mai rămas nimic în
farfurie.
Gara din Bonnieux este închisă de mai bine de patruzeci de ani,
iar drumul care duce la ea este plin de gropi. De pe șosea nu se vede
nimic – niciun indicator, niciun meniu. Trecuserăm pe lângă ea de
nenumărate ori. Credeam că este o clădire nelocuită. Habar n-
aveam că în dosul copacilor este ascunsă o parcare aglomerată.
Am găsit un loc între ambulanța locală și camionul lovit al unui
zidar. Am stat o clipă să auzim clinchetul vaselor și murmurul
conversației care se auzea prin fereastra deschisă. Restaurantul era
la cincizeci de metri de gară. Avea o formă pătrată, nepretențioasă,
iar din inscripție abia se mai vedeau și majusculele: Café de la Gare.
În parcare se opri o camionetă Renault din care coborâră doi
bărbați în salopete. Se spălară pe mâini la chiuveta veche instalată
pe zidul exterior, folosind săpunul galben de pe suportul de
deasupra robinetului, după care intrară în restaurant împingând
ușa cu cotul, deoarece mâinile erau încă ude. Erau clienții obișnuiți
ai localului, astfel că s-au dus direct la prosopul care atârna de un
cârlig la capătul barului. Până să-și șteargă mâinile, li s-au și pus pe
masă două pahare cu pastis și o cană cu apă.
Era o încăpere mare, aerisită, întunecoasă în partea din față și
însorită în partea din spate, unde ferestrele dădeau către câmpiile și
podgoriile care se întindeau înspre înălțimile cețoase ale
Lubéronului. În sală erau vreo patruzeci de clienți, toți bărbați, care
mâncau deja. Trecuse doar cu câteva minute de amiază, dar
provensalul are un ceasornic în stomac și prânzul este singura
concesie făcută punctualității. On mange a midi, niciun minut mai
târziu.
Fiecare masă era acoperită cu hârtie albă și avea pe ea două sticle
fără etichete, una cu vin roșu și una cu vin roze. Sticlele de vin
proveneau de la cooperativa din Bonnieux, situată la două sute de
metri depărtare, pe partea opusă a șoselei. Nu exista nicio listă de
bucate. Madame gătea cinci feluri pe săptămână, prânzul de luni
până vineri, iar clienții mâncau ceea ce hotăra ea. Fiica ei ne aduse
un coș cu pâine bună, moale și ne întrebă dacă dorim apă. Nu?
Atunci trebuie să-i spunem când mai dorim vin.
Majoritatea celorlalți clienți păreau să se cunoască între ei. La un
moment dat, am auzit schimburi de cuvinte înfierbântate, chiar
jignitoare, între mese. Unui bărbat foarte gras i s-a spus că s-a
subțiat. Acesta își ridică ochii din farfurie și se opri din mâncat atât
cât să bombăne ceva. I-am văzut pe electricianul nostru și pe Bruno
care ne face podelele din dale de piatră. Mâncau împreună într-un
colț. Am mai recunoscut câteva figuri pe care nu le mai văzusem de
când s-au întrerupt lucrările la casă. Erau bronzați, relaxați, ca și
cum ar fi fost în vacanță. Unul dintre ei veni la masa noastră.
— C’est tranquille chez vous? E liniște fără noi?
I-am spus că sperăm să revină în august, când se vor relua
lucrările.
— Normalement, oui.
Flutură din mână. Știam ce înseamnă gestul ăsta.
Fiica patroanei se întoarse cu primul fel și ne atrase atenția că în
ziua aceea erau mâncăruri mai ușoare din cauza căldurii mari.
Așeză pe masă o tavă ovală cu felii de saucisson și șuncă afumată,
castraveciori, măsline negre și morcovi rași în sos marinat
condimentat. Ne mai aduse o bucățică de unt pentru saucisson și
pâine.
 La un moment dat au intrat în sală doi bărbați cu un câine și au
ocupat ultima masă liberă. Amândoi purtau vestoane. Fiica
doamnei ne spuse că, din câte a auzit, cel mai în vârstă fusese
ambasadorul Franței într-o țară din Orientul Mijlociu. Un homme
distingué. Stătea acolo printre zidari, instalatori și șoferi de
camioane, hrănindu-și câinele cu bucățele de cârnat.
Salata de lăptuci dreasă cu ulei a fost servită în castronașe de
sticlă. Odată cu salata a mai fost adus un vas oval în care erau tăiței
în sos tomat și felii de friptură de porc în sos de ceapă. Am încercat
să ne imaginăm ce servea Madame iarna, când nu se distra cu aceste
meniuri ușoare. Ne-am zis, plini de speranță, că se va răzgândi în
privința retragerii. Se așezase la locul ei de la bar. Era o femeie mică
de înălțime, dar foarte bine proporțională, cu un păr încă negru și
des. Părea că ar putea să continue la infinit.
Fiica debarasă masa, umplu paharele cu ce mai rămăsese din
vinul roșu și fără să-i cerem mai aduse o sticlă împreună cu brânza.
Clienții veniți mai devreme începeau să părăsească localul pentru a
se înapoia la muncă. Își ștergeau mustățile și o întrebau pe Madame
ce plănuia să le dea a doua zi. „Ceva bun”, răspundea ea.
După ce am mâncat brânza, m-am dat bătut. Soția mea, care n-a
fost încă învinsă de un meniu, luă și o felie de tarte au citron.
Încăperea începu să miroasă a cafea și a Gitanes. Razele de soare
care intrau pe geam dădeau fumului o culoare albastră. Acesta
plutea deasupra capetelor celor trei bărbați așezați în jurul
păhăruțelor de marc. Am comandat cafea și am cerut nota de plată,
dar nu așa se proceda. Clienții se opreau la bar înainte de a pleca.
Madame ne-a spus cât îi datoram. Cincizeci de franci de persoană
pentru mâncare și patru franci pentru cafea. Vinul era inclus în preț.
Nu era de mirare că localul se umplea în fiecare zi.
Era oare adevărat că urma să se retragă?
Se opri din lustruitul tejghelei.
 — Când eram mică, a trebuit să aleg între munca la câmp și
munca la bucătărie. Nu-mi plăcea nici pe atunci munca la câmp,
care este grea, istovitoare. Își privi mâinile care erau bine îngrijite și
arătau surprinzător de tinere. Așa că am ales bucătăria și, după ce
m-am măritat, ne-am mutat aici. Gătesc de treizeci și opt de ani.
Ajunge.
I-am spus că ne pare rău. A dat din umeri.
— Vine o vreme când mai și obosești.
Avea să se mute în Orange, ne spuse ea, într-un apartament cu
balcon, și o să stea la soare.
Era ora două. Restaurantul se golise, cu excepția unui bătrân cu o
barbă albă care contrasta cu obrajii săi gălbejiți. Înmuia un cub de
zahăr în paharul cu Calvados. I-am mulțumit patroanei pentru
prânzul minunat.
— C’est normale, spuse ea.
Arșița de afară ne lovi drept în moalele capului. Drumul până
acasă a fost ca un miraj nesfârșit, lichefiat și unduitor în lumina
orbitoare. Frunzele din vii stăteau aplecate. Câinii de la ferme erau
tăcuți. Totul părea cuprins de o stare de amorțeală. Era o după-
amiază bună pentru a face baie în piscină și a sta în hamac cu o carte
nesolicitantă, una din rarele după-amiezi fără lucrători sau oaspeți.
Ea părea că se derulează cu încetinitorul.
Spre seară, a început să ne usture pielea de la statul la soare, dar
ne reveniserăm suficient după prânzul copios ca să ne pregătim
pentru evenimentul sportiv al săptămânii. Acceptaserăm o
provocare de la niște prieteni care, la fel ca noi, erau pasionați după
unul dintre cele mai plăcute jocuri inventate vreodată, așa că urma
să apărăm onoarea localității Ménerbes pe terenul de boules.
Cu mult timp înainte, într-o vacanță, ne-am cumpărat primul set
de boules. Ideea ne-a venit după ce i-am văzut într-o după-amiază
pe bătrânii din Roussillon jucând foarte aprins, dar într-o atmosferă
plăcută, pe terenul de lângă oficiul poștal. Ne-am luat bilele cu noi
în Anglia, dar acolo, în clima aceea umedă, nu se poate juca, astfel
că s-au umplut de păianjeni într-o debara. Au fost printre primele
lucruri pe care le-am despachetat când ne-am mutat în Provence.
Bilele grele, lucioase, făcute din oțel erau plăcute la pipăit și intrau
perfect în căușul palmei. Când se loveau una de alta, se producea
un sunet care îți încânta auzul.
Am studiat tehnica profesioniștilor care jucau în fiecare zi lângă
biserica din Bonnieux – aceștia pot să-ți arunce o bilă pe degetul
mare de la picior de la o distanță de șase metri – și am venit acasă să
exersăm ceea ce am văzut. Am observat că așii se aplecau cu
genunchii îndoiți și țineau bila cu degetele strânse și palma în jos,
astfel că în momentul când aruncau bila făceau o mișcare de rotire a
corpului. La aceasta se adăugau elementele de stil – gemetele și
încurajările care însoțeau fiecare aruncare și înjurăturile mormăite
printre dinți când nu nimereau unde trebuie. Curând am devenit
experți în toate, în afară de acuratețe.
Erau două modalități fundamentale de aruncare: cea lungă, când
bila se rostogolea în viteză abia atingând pământul, și cea cu boltă,
înaltă, care trebuia să scoată bila adversarului din teren. Precizia
unora dintre jucătorii pe care i-am urmărit era remarcabilă. Degeaba
gemeam și bombăneam. Trebuiau ani de zile de efort susținut ca să
putem fi acceptați pe un teren serios ca acela din Bonnieux.
Jocul de bile este simplu în esență și poate captiva un începător
de la prima aruncare. Se aruncă o minge mică de lemn, le cochonnet,
în teren. Fiecare jucător are trei bile, identificate după diferitele
scrijelituri făcute pe suprafața lor de oțel. La sfârșitul rundei, cel a
cărui bilă se află la cea mai mică distanță de le cochonnet este
declarat învingător. Există mai multe sisteme de stabilire a scorului
și tot felul de reguli care diferă de la un loc la altul. Toate acestea,
dacă sunt aplicate cu grijă, pot fi de mare folos echipei gazdă.
 În seara aceea jucam pe terenul nostru, astfel că partida era
supusă Regulamentului din Lubéron:

1. Cine joacă fără să bea este descalificat.

2. Trișatul este permis ca mijloc de încurajare.

3. Disputele în legătură cu distanța până la le cochonnet sunt

obligatorii. Nimeni nu are un cuvânt decisiv.

4. Jocul încetează când se lasă întunericul, dar, dacă nu există un

învingător clar, el continuă pe bâjbâială până când se ia o decizie la

lumina făcliilor sau se pierde le cochonnet.
Ne-am dat ceva osteneală să amenajăm un teren cu pante
înșelătoare, care să-i inducă în eroare pe oaspeți, și cu o suprafață de
joc dură, care să ne avantajeze în raport cu calitățile tehnice
superioare ale adversarilor. Eram destul de încrezători, iar eu
aveam privilegiul de a mă ocupa de pastisit; orice reușită din partea
echipei oaspete urma să fie răsplătită cu pahare mari de băutură și
știam din proprie experiență ce efect aveau acestea asupra
îndemânării.
Echipa oaspete includea și o tânără de șaisprezece ani care nu
mai jucase niciodată, dar ceilalți trei aveau o experiență de cel puțin
șase săptămâni, așa că nu trebuiau tratați cu ușurință. Când ne-am
dus să inspectăm suprafața de joc, au făcut comentarii critice la
adresa denivelărilor ei, s-au plâns de unghiul pe care îl făcea soarele
la asfințit și au cerut în mod expres să fie dați afară câinii din curte.
Ca să le intrăm în voie, am trecut cu tăvălugul de piatră în sus și în
jos pe terenul de joc. Apoi am verificat viteza vântului umezindu-ne
degetele și ținându-le în aer. Competiția putea să înceapă.
Jocul are un anumit ritm, chiar dacă nu este prea rapid. Se aruncă
bila și se face o pauză până când următorul jucător se duce să vadă
mai de aproape cum stau lucrurile și să decidă dacă să arunce bila
ca din tun sau să o arunce încet, în așa fel încât să ocolească celelalte
bile și să lovească ușor le cochonnet. În timp ce meditează, mai
soarbe o înghițitură din pastis. Apoi își îndoaie genunchii și aruncă
bila, care face o boltă prin aer, se izbește de pământ și se
rostogolește cu un zgomot înfundat până când se oprește. Nu se fac
mișcări precipitate și nu se produc accidentări. (Singura excepție a
fost Bennett, care a reușit să spargă o țiglă de pe acoperiș și să se
lovească la degetul mare de la picior în primul și ultimul său joc.)
Lipsa durităților în joc este compensată prin încercări de a înșela
adversarul sau prin tot felul de tertipuri menite a distrage atenția. În
seara aceea jucătorii s-au comportat îngrozitor. Bilele erau mutate
pe ascuns cu lovituri întâmplătoare de picior. Cei care se pregăteau
să arunce erau derutați cu comentarii la adresa lor, cu oferte de a
mai bea ceva, cu acuzații că depășeau linia de aruncat, cu
avertismente că treceau câinii pe teren, cu viziuni ale unor șerpi
imaginari în iarbă și cu sfaturi proaste, contradictorii de fiecare
parte. După prima rundă nu a fost niciun câștigător clar. Am făcut o
pauză, ca să privim asfințitul.
Soarele era centrat perfect în V-ul format de două piscuri, oferind
o priveliște spectaculoasă de simetrie naturală. După cinci minute,
globul de foc a dispărut la orizont. Am reluat jocul în lumina
crepusculară. Măsurarea distanțelor până la le cochonnet se făcea cu
dificultate și stârnea tot felul de discuții. Eram pe punctul de a
accepta o remiză dezonorantă, când tânăra care juca pentru prima
oară reuși să așeze trei bile într-un grup la o distanță de numai
douăzeci și cinci de centimetri. Tinerețea și sucul de fructe au învins
tertipurile și alcoolul.
Am luat cina în curte. Stăteam cu picioarele goale pe dalele
încălzite de soare. Lumina lumânărilor se reflecta în paharele de vin
și pe fețele bronzate. Pentru august, prietenii noștri închiriaseră casa
unei familii de englezi și urmau să petreacă, pe banii încasați, toată
luna la Paris. După părerea lor, toți parizienii vor da buzna în
Provence, alături de mii de englezi, nemți, elvețieni și belgieni.
Șoselele vor fi supraaglomerate; în piețe și în restaurante va fi o
îmbulzeală de nedescris. În satele până acum liniștite va fi o
hărmălaie îngrozitoare, și toți, fără excepție, vor fi prost dispuși. Am
fost avertizați.
Am fost într-adevăr avertizați. Am auzit de toate acestea și
înainte. Dar luna iulie nu a fost atât de cumplită cum s-a prezis și
eram siguri că vom trece și peste august destul de ușor. O să
scoatem telefonul din priză, o să ne întindem pe marginea piscinei
și o să ascultăm, fie că ne place sau nu, concertul pentru perforator
și lampă de sudat dirijat de Maestro Menicucci.
 AUGUST

— Circulă zvonul, spuse Menicucci, că Brigitte Bardot și-a

cumpărat o casă în Roussillon.
Sprijini stinghia de perete și veni mai aproape pentru ca nu
cumva jeune să audă și alte lucruri din planurile personale ale
domnișoarei Bardot.
— Intenționează să plece din Saint-Tropez. Menicucci își îndreptă
degetul spre mine și mă lovi ușor în coșul pieptului de câteva ori.
Nu o condamn. Știați că în august, în orice moment al zilei, sunt
cinci mii de oameni care urinează în mare?
Scutură din cap la gândul acestei orori.
— Cine și-ar mai dori sa fie pește?
Stăteam amândoi la soare compătimind vietățile marine care au
avut ghinionul să se aciueze pe lângă Saint-Tropez, în timp ce jeune
se opintea să urce pe scări un radiator de fontă. Avea în jurul
umerilor o ghirlandă de cabluri de cupru. Cămașa sa, cu emblema
Universității Yale, era udă de transpirație. Menicucci făcuse o mare
concesie arșiței în materie de vestimentație. Nu mai purta ca de
obicei pantaloni de catifea reiată, ci își pusese un șort maro care se
asorta cu pantofii de pânză.
Începuseră les grands travaux, astfel că spațiul din fața casei
semăna cu un șantier de construcții. Pe un banc de montaj vechi
stăteau claie peste grămadă o parte din lucrurile necesare sistemului
nostru de încălzire centrală – racorduri de alamă, valve, ciocane de
lipit, canistre cu gaz, bomfaiere, radiatoare, burghie, șaibe, chei de
piulițe și cutii de tablă care conțineau un fel de melasă. Acestea
reprezentau primul transport; mai trebuiau să fie aduse cazanul de
apă, rezervorul de combustibil, boilerul și arzătorul.
Menicucci îmi făcu o prezentare a componentelor, subliniind
calitățile lor.
— C’est pas de la merde, ça.
Îmi arătă apoi pereții care urmau să fie găuriți. În momentul acela
mi-am dat seama câte săptămâni de praf și de haos ne așteptau.
Aproape că mi-aș fi dorit să petrec luna august la Saint-Tropez,
alături de jumătatea de milion de vilegiaturiști care suferă de
incontinență.
Aceștia și milioane de alți turiști veniseră din nord în același
weekend, aglomerând șoselele peste măsură. Pe autostrada din
Beaune s-a produs un ambuteiaj pe o distanță de treizeci de
kilometri. Cine reușea să parcurgă tunelul din Lyon în mai puțin de
o oră era considerat un norocos. Motoarele și spiritele erau încinse
la maximum. Mașinile de depanare erau solicitate intens în acest
weekend. Din cauza oboselii și a grabei s-au produs o mulțime de
accidente, unele mortale.
Majoritatea invadatorilor s-au îndreptat spre coastă, dar alții, cu
miile, s-au oprit în Lubéron, schimbând aspectul piețelor și al
satelor și oferind localnicilor subiecte noi de filosofare la un pahar
de băutură. Obișnuiții cafenelei își găseau locurile ocupate de
străini, astfel încât se așezau la bar mormăind despre neplăcerile
sezonului estival – brutăria care rămânea fără pâine, mașina pe care
o găseai parcată în fața ușii de la intrare, orele ciudat de târzii la
care se culcau vizitatorii. Toți recunoșteau, dând din cap și oftând,
că turiștii aduceau bani în regiune. Dar opinia generală era, până la
urmă, că vizitatorii din august erau niște indivizi simpatici.
Era imposibil să nu-i recunoști. Aveau pantofi curați, erau palizi,
coșurile pentru cumpărături erau nou-nouțe, iar mașinile
străluceau. Hoinăreau pe străzile din Lacoste, Ménerbes și Bonnieux
într-un fel de transă specifică turistului, uitându-se la localnici ca la
niște monumente rustice bizare. Seara se plimbau pe meterezele
Ménerbes-ului și admirau cu glas tare frumusețile naturii. Mi-au
plăcut mai ales comentariile unei perechi mai în vârstă în timp ce
priveau valea.
— Ce apus minunat, zise ea.
— Da, răspunse soțul. Impresionant pentru un sat atât de mic.
Până și Faustin era într-o dispoziție de vacanță. Deocamdată nu
mai avea nimic de lucru la vie și tot ce putea face era să aștepte până
se coc strugurii și să-și exerseze pe noi repertoriul de glume
englezești.
— Ce își schimba culoarea, mă întrebă el într-o dimineață, de la
cea a unui șobolan mort la cea a unui rac mort în răstimp de trei
ore? I se scuturau umerii în timp ce încerca să-și stăpânească râsul la
gândul răspunsului foarte amuzant. Les Anglais en vacances, adăugă
el, vous comprenez?
În eventualitatea că nu gustasem toată savoarea glumei, îmi
explică pe îndelete că englezii au o piele sensibilă, astfel încât și
după o scurtă expunere la soare se face roșie ca focul.
— Même sous un rayon de lune, spuse el cu voioșie, chiar și o rază
de lună le înroșește pielea.
Pe cât de binedispus fusese de dimineață, pe atât de grav
devenise în cursul serii. Avea vești de pe Coasta de Azur, ne spuse
el cu vădită satisfacție. Luase foc pădurea de lângă Grasse și
fuseseră chemate în ajutor avioane Canadair. Acestea procedau ca
niște pelicani. Zburau deasupra mării, luau o cantitate de apă și
apoi o aruncau peste flăcări. Din câte spunea Faustin, un avion a
scos și un înotător, pe care l-a aruncat în foc, unde a fost carbonisé.
Curios, dar în Le Provençal nu era nicio referire la această
tragedie. Am întrebat un prieten dacă auzise ceva. Se uită la noi
dând din cap.
— Este obișnuita poveste de august, ne spuse el. De câte ori se
produce un incendiu, apar asemenea zvonuri. Anul trecut s-a zis că
a fost luat unul care făcea schi nautic. La anul ar putea să fie un
portar de la hotelul „Negresco” din Nisa. Faustin și-a bătut joc de
voi.
Nu știai ce să mai crezi. În august se puteau întâmpla lucruri
ciudate. Nu ne-am mirat câtuși de puțin când niște prieteni care
stăteau la un hotel aproape de noi ne-au spus că au văzut un vultur
în dormitor, la miezul nopții. Poate că nu era chiar vulturul, dar în
orice caz era umbra uriașă, de neconfundat, a unui vultur. L-au
chemat pe recepționerul de serviciu din noaptea aceea, care a venit
să facă cercetări la fața locului.
„Vulturul părea să fi zburat dinspre dulapul din colț?” „Da”, i-au
răspuns prietenii noștri., Ah bon, zise omul, enigma e rezolvată. Nu
este vorba de un vultur, ci de un liliac. Îl mai văzuseră și alții
zburând de pe dulap. Este inofensiv.” „O fi el inofensiv, ripostară
prietenii noștri, dar am prefera să nu dormim cu un liliac. Vrem o
altă cameră.” „Non, spuse recepționerul. Hotelul este plin.” Au
început toți trei să-și dea cu părerea în legătură cu mijloacele de
capturare a liliecilor. În cele din urmă, omul de la hotel avu o idee.
„Stați aici, spuse el. Mă întorc cu soluția.” Reapăru după câteva
minune, le dădu un tub mare de spray contra muștelor și le ură
noapte bună.

Petrecerea avea loc într-o casă situată în apropiere de Gordes.

Gazda ne rugase să ne ducem mai devreme pentru a ține companie
la cină câtorva prieteni de-ai ei până la sosirea celorlalți musafiri.
Era o seară pe care o așteptam cu sentimente amestecate – ne făcea
plăcere că am fost invitați, dar nu ne vedeam în stare să rezistăm la
agitația specifică unei petreceri franțuzești. Din câte știam, eram
singurii vorbitori de engleză și speram să nu fim despărțiți unul de
altul și antrenați în conversații purtate într-o provensală de
neînțeles. Ni se spusese să venim la o oră care ni se părea foarte
incomodă, și anume nouă seara. În timp ce urcam panta spre
Gordes, stomacurile ne chiorăiau de foame, nefiind obișnuiți să
stăm nemâncați până la ora aceea. Spațiul de parcare din spatele
casei era plin. Mașinile se întindeau și de-a lungul străzii pe o
distanță de cincizeci de metri și toate aveau plăcuțe pe care scria
Paris 75. Musafirii nu păreau să fie prietenii din sat. Ne-am dat
seama că ar fi trebuit să ne punem haine mai elegante.
Când am intrat, ne-am pomenit într-o lume care arăta ca în
reviste. Totul era decorat ca în House and Garden, iar oaspeții erau
îmbrăcați ca în Vogue. Pe terasă și pe pajiște fuseseră aranjate mese
cu sfeșnice în care ardeau lumânări. Cincizeci sau șaizeci de
persoane apatice, îmbrăcate în alb, țineau în mâinile încărcate de
bijuterii pahare de șampanie. Prin ușa deschisă a unui pavilion
inundat de lumină răzbăteau sunetele unui concert de Vivaldi. Soția
mea a vrut să se ducă acasă ca să se schimbe. Eu mi-am dat seama
că aveam pantofii plini de praf. Nimerisem în mijlocul unei soiree.
Gazda ne-a zărit înainte de a reuși să ne retragem pe neobservate.
Ea cel puțin era îmbrăcată ca de obicei, cu bluză și pantaloni.
— Ați găsit loc sa parcați mașina? Nu așteptă răspunsul nostru. E
cam greu pe șosea din cauza șanțului.
I-am spus că petrecerea nu părea deloc să aibă un caracter
provensal. Dădu din umeri.
— E august.
Ne oferi ceva de băut și ne lăsă să ne amestecăm printre oamenii
aceia minunați.
Parcă eram la Paris. Nu vedeai fețe ridate, arse de soare. Femeile
erau palide, așa cum cerea moda, bărbații – proaspăt rași și cu
pielea netedă. Nimeni nu bea pastis. Conversația se purta, judecând
după standardele provensale, pe șoptite. Modul nostru de
percepere se schimbase complet. Cândva, toate acestea ni s-ar fi
părut normale. Acum păreau forțate, artificiale și ne dădeau un vag
sentiment de disconfort. Nu mai era niciun dubiu, ne
transformaserăm în niște bădărani.
Ne-am alăturat unui cuplu mai puțin elegant, care stătea retras,
împreuna cu câinele. Toți trei erau prietenoși. Ne-am așezat la
aceeași masă. Soțul, un bărbat scund, cu o față ascuțită, de
normand, ne-a spus că își cumpărase o casă în sat cu douăzeci de
ani în urmă, pe care dăduse 3 000 de franci. De atunci venea în
fiecare vară, iar la cinci sau șase ani schimba casa. Tocmai auzisem
că prima sa casă fusese din nou scoasă la vânzare, complet
restaurată și excesiv ornamentată, la prețul de un milion de franci.
— E o nebunie, spuse el, dar oamenilor le place le tout Paris –
arătă cu capul spre ceilalți musafiri –, vor să fie împreună cu
prietenii lor în august. Când cineva cumpără, toți cumpără. Și
plătesc prețuri pariziene.
Începuseră să ia loc la mese cărând sticle de vin și platouri cu
mâncare de la bufet. Tocurile înalte ale femeilor se afundau în
pietrișul de pe alei. Se auzeau din când în când strigăte de admirație
la adresa peisajului sălbatic – un vrai d}ner sauvage –, deși nu era
mult mai sălbatic decât o grădină în Beverly Hills sau Kensington.
Deodată, a început să bată mistralul. Mesele erau încă pline cu
salată de creveți. Frunzele de lăptuci și bucățelele de pâine zburau
prin aer și cădeau în decoltee imaculate și pe pantaloni de mătase,
lovind uneori în plin și câte un plastron scrobit de cămașă. Fețele de
masă fluturau și se umflau ca niște pânze de corabie răsturnând
sfeșnicele și paharele cu vin. Coafurile făcute cu grijă nu mai țineau.
Era puțin prea sauvage. Ne-am retras cu toții la adăpost și ne-am
reluat cina.
Au continuat să vină și alți oaspeți. Muzica lui Vivaldi care se
auzea din pavilion a fost înlocuită pentru câteva secunde de un
zbârnâit electronic, după care au început urletele unui om căruia
părea că i se face o operație pe cord deschis fără anestezie: Little
Richard ne invita să dansăm boogie.
 Am fost curioși să vedem ce efect va avea această muzică asupra
unor oameni atât de distinși. Nu mi-i imaginam decât dând din cap
în ritmul unei melodii civilizate sau dansând la sentiment, așa cum
fac francezii când îl aud cântând pe Charles Aznavour. Dar acum
erau niște țipete stridente, ca în junglă. AWOPBOPALOOWOPA
WOPBAMBOOM! Ne-am dus în pavilion să vedem cum se distrau.
De jur-împrejurul pereților erau sprijinite oglinzi în care se
reflectau lumini colorate. Un tânăr cu umerii încovoiați și cu ochii
pe jumătate închiși, învăluit în fum de țigară, stătea la pupitrul unei
combine muzicale manevrând butoanele pentru a mări sau a
micșora volumul sunetului.
— GOOD GOLLY MISS MOLLY! țipă Little Richard. Tânărul
căzu în extaz și adăugă încă un decibel. YOU SURE LOVE TO BALL!
Pavilionul vibra și le tout Paris vibra odată cu el. Vedeai brațe,
picioare, fese și busturi legănându-se, scuturându-se și
zbuciumându-se. Dansatorii tânjeau, cu ochii dați peste cap și cu
pumnii ridicați în aer. Bijuteriile zăngăneau, nasturii se desfăceau
din cauza încordării. Pierise orice ținută elegantă. Toți se
zvârcoleau, se zbăteau, se crispau și se lăsau pe vine.
Celor mai mulți nici nu le păsa de partener. Dansau cu propria
imagine, trăgând cu ochiul la oglindă chiar și în momentele de
extaz. Mirosea a trupuri încinse și parfumate. Era o frenezie
generală. Nu puteai să traversezi pavilionul fără să fii îmbrâncit cu
coatele sau lovit de vreun lanț de la gâtul celor care se smuceau.
Erau oare aceiași oameni care se purtaseră atât de delicat la
începutul serii, încât se părea că nu concepeau o orgie mai mare
decât un pahar de șampanie în plus? Țopăiau ca niște adolescenți
sub efectul amfetaminei și păreau că o vor ține așa toată noaptea.
Cum-necum, am reușit să ne strecurăm prin mulțimea aceea
dezlănțuită și să plecăm lăsându-i în plata Domnului. A doua zi,
trebuia să ne sculăm dis-de-dimineață. Intenționam să ne ducem la
o cursă de capre.
Am văzut anunțul cu o săptămână în urmă lipit pe geamul unei
tutungerii. Urma să aibă loc Une Grande Course de Chèvres pe străzile
din Bonnieux, având ca punct de plecare Café César. Cele zece
alergătoare și antrenorii respectivi erau trecuți pe o listă cu numele
lor. Se dădeau numeroase premii, se puteau face pariuri și, după
cum se menționa pe afiș, o mare orchestră urma să asigure buna
dispoziție. Era, evident, un eveniment sportiv important – replica
dată de Bonnieux Cupei de Aur din Cheltenham sau Derbiului din
Kentucky. Am ajuns cu mult înainte de începerea cursei, ca să
apucăm locuri bune.
La ora nouă era deja atât de cald încât cu greu mai suportai și
ceasul de la mână. Terasa din fața cafenelei César era plină de
oameni care își luau micul dejun și beau bere rece. Lângă treptele
care coboară spre rue Voltaire, o femeie corpolentă își instalase o
masă cu o umbrelă de soare pe care era imprimată o reclamă la
Véritable Jus de Fruit. Ne zâmbi fluturând un carnet cu bilete și
zornăind o cutie cu bani. Era persoana oficială care se ocupa de
pariuri, dar în spatele cafenelei se afla un bărbat care înregistra
rămășaguri clandestin. Ea ne invită să ne încercăm norocul.
— Priviți-le înainte de a paria, spuse ea. Alergătoarele sunt acolo.
Știam că sunt pe-aproape; simțeam mirosul excrementelor prăjite
la soare. Ne-am uitat peste zid și concurentele ne-au privit, la
rândul lor, cu niște ochi inexpresivi. Li se dăduse să mestece ceva
înainte de cursă. Sub bărbie aveau smocuri de păr. Ar fi arătat ca
niște mandarini plini de demnitate dacă n-ar fi avut pe cap șepcuțe
albastru cu alb și n-ar fi purtat pieptărașe pe care erau înscrise
numerele de concurs, aceleași cu numerele trecute pe lista
participanților. Am reușit să le identificam pe Bichou, pe Tisane și
pe toate celelalte după nume, dar asta nu era destul pentru a paria.
Aveam nevoie de informații amănunțite sau de cineva care să
evalueze viteza și rezistența alergătoarelor. Ne-am adresat unui
bătrânel care se sprijinea de zid lângă noi, încrezători în faptul că el,
ca toți francezii, era un expert.
— Totul este o problemă de crottins, spuse el. Caprele care fac
cele mai multe excremente înainte de cursă se vor descurca probabil
cel mai bine. Capra care și-a golit stomacul aleargă mai repede decât
capra cu stomacul plin. C’est logique.
Am studiat acest aspect câteva minute și ni s-a părut că Totoche,
Nr. 6, a avut producția cea mai generoasă.
— Voil|, spuse vânzătorul nostru de pronosticuri, acum trebuie
să-i studiați pe antrenori. Căutați unul mai puternic.
Cei mai mulți dintre antrenori prindeau forțe la cafenea. Ca și
caprele, purtau numere și aveau pe cap șepcuțe de jocheu. L-am ales
pe antrenorul Nr. 6, un bărbat vânjos, bine legat, care părea să n-
aibă probleme cu berea. El și Totoche aveau alură de campioni. Ne-
am dus să pariem.
— Non.
Madame, pariorul oficial, ne spuse că trebuie să indicăm primele
trei locuri, ceea ce ne-a dat peste cap toate calculele. De unde era să
știm cum se comportaseră caprele în timp ce ne uitam la antrenori?
Certitudinea se transformase în îndoială, dar ne-am hotărât: Nr. 6
pentru locul întâi, singura femeie antrenor pentru locul doi și o
capră pe nume Nénette, ale cărei smocuri de păr bine îngrijite de la
picioare indicau o anumită sprinteneală a copitelor, pentru locul
trei. După ce am terminat cu pariurile, ne-am dus alături de ceilalți
amatori de curse din piața de lângă cafenea.
Marea orchestră anunțată pe afiș – o furgonetă din Apt cu un
sistem stereofonic în spate – îi transmitea pe Sonny și Cher cântând
I’ve Got You, Babe. O pariziancă zveltă, îmbrăcată șic, care fusese la
petrecerea din noaptea trecută, începu să bată ritmul cu piciorul.
Avea niște pantofi albi foarte fini. Un bărbat neras, burtos, ținând în
mână un pahar cu pastis, o invită la dans, legănându-și provocator
șoldurile acoperite de grăsime. Parizianca îi aruncă o privire
disprețuitoare și deveni brusc interesată de conținutul sacoșei ei,
marca Vuitton. După Sonny și Cher a urmat Aretha Franklin. Copiii
jucau șotron printre excremente de capră. Piața se umpluse. În timp
ce se pregătea linia de sosire, ne-am înghesuit între un neamț cu o
camera video și burtosul pe care îl văzusem mai înainte.
De-a latul pistei, la o înălțime de doi metri și jumătate, era întinsă
o frânghie, pe care erau legate, la intervale regulate, baloane mari,
cu numere de la unu la zece, umplute cu apă. Burtosul ne explică
regulile: fiecare dintre antrenori era înarmat cu un băț ascuțit, care
avea două funcții. Prima consta în a îndemna caprele care refuzau
să alerge; a doua consta în a sparge baloanele pentru a marca
sfârșitul cursei. Evidemment, spunea el, antrenorii se udau până la
piele, ceea ce era foarte amuzant.
Aceștia au ieșit din cafenea și au început să se plimbe prin
mulțime cu un aer măreț, adunându-și caprele. Favoritul nostru, Nr.
6, își scoase briceagul și își ascuți bățul la ambele capete, ceea ce mie
mi s-a părut de bun augur. Unul dintre ceilalți antrenori făcu
imediat o plângere la organizatori, dar disputa a fost brusc
întreruptă de sosirea unei mașini care reușise, nu se știe cum, să se
strecoare pe una din străzile înguste. Coborî o tânără cu o hartă în
mână. Părea complet derutată. Întrebă care este drumul spre
autostradă.
Din nefericire, drumul spre autostradă era blocat de zece capre,
două sute de spectatori și o furgonetă în care se afla instalația
muzicală.
— Dar eu pe acolo trebuie să mă duc, spuse tânăra.
Urcă din nou în mașină și încercă să înainteze.
Consternare și vociferări. Organizatorii și câțiva dintre antrenori
au înconjurat mașina și au început să bată cu pumnii în capotă, să
agite amenințător bețe, să dea la o parte caprele și copiii pentru a-i
salva de la o moarte sigură sub roțile mașinii care abia se târa.
Tânăra fu nevoită să oprească. Privea drept înainte cu buzele
strânse de exasperare. Reculez! strigau organizatorii, arătând cu
degetul în direcția din care venise mașina și făcând semne mulțimii
să facă loc. Cu un scrâșnet teribil, mașina dădu înapoi în aplauzele
celor prezenți.
Concurentele au fost aduse la linia de start. Antrenorii au
verificat dacă erau bine legate corzile în jurul gâtului. Caprele nu
fuseseră deloc impresionate de drama desfășurată mai înainte. Nr. 6
încerca să roadă vesta purtată de Nr. 7, iar Nr. 9, Nénette, care era
outsiderul nostru, se încăpățâna să stea invers, cu spatele spre pista
de alergare. Antrenorul o apucă de coarne și, ținând-o între
genunchi, o întoarse în poziția corectă. Șepcuța îi căzuse peste un
ochi, dându-i o înfățișare de nebună. Ne-am întrebat dacă făcusem
bine când am pariat pe ea. Contam să vină pe locul trei. Întrucât
însă privea numai cu un ochi și nu avea deloc simțul orientării, era
puțin probabil să reușească această performanță.
Caprele stăteau aliniate, gata să ia startul. Fuseseră antrenate
săptămâni, poate luni, pentru acest moment. Corn lângă corn, vestă
lângă vestă, așteptau semnalul. Unul dintre antrenori fluieră printre
degete și caprele porniră în cursă.
După cincizeci de metri a reieșit să aceste capre nu erau niște
atlete înnăscute. Sau, poate, nu înțelesesem scopul competiției.
Două dintre ele s-au oprit ferm după numai câțiva metri și a trebuit
să fie târâte de către antrenori. Alta își aminti de ceea ce ar fi trebuit
să facă mai devreme cu o jumătate de oră și se opri la prima
turnantă pentru a răspunde unei necesitați naturale. Nénette, poate
și pentru faptul că nu vedea cu un ochi din cauza șepcuței, a ratat
virajul și și-a împins antrenorul în mulțime Celelalte alergătoare au
urcat cu greu panta, stimulate prin diferite metode de convingere.
 — Trage-i una în dos! striga prietenul nostru cel burtos.
Parizianca, înghesuită între noi și el, tresări. Aceasta îl încuraja
să-i împărtășească din cunoștințele sale.
— Știați, spuse el, că ultima care termină cursa urmează să fie
mâncată? Se pune la frigare. C’est vrai.
Parizianca își coborî pe nas ochelarii de soare pe care îi ridicase în
creștetul capului. Nu arăta prea bine.
Cursa făcea un circuit în partea de sus a satului, după care cobora
spre vechea fântână transformată într-un obstacol de apă. Deasupra
ei era o folie de plastic întinsă între două căpițe de fân. Apa trebuia
trecută înot chiar înainte de sprintul final până la linia cu baloane
din fața cafenelei – un test greu, care presupunea coordonare și
curaj.
Aveam informații despre desfășurarea cursei de la spectatorii
care stăteau la jumătatea drumului și ne strigau ce se întâmplă. Am
aflat astfel că Nr. 1 și Nr. 6 luptau pentru primul loc. Fuseseră
numărate numai nouă capre; a zecea dispăruse.
— Probabil i s-a tăiat deja gâtul, îi spuse burtosul pariziencei.
Aceasta făcu un efort și își croi drum prin mulțime în speranța de
a găsi o companie mai puțin agresivă lângă linia de sosire.
Dinspre fântână se auzi un clipocit, iar o voce de femeie începu să
certe pe cineva. Obstacolul de apă făcuse prima victimă – o fetiță
care calculase greșit adâncimea și stătea în apă până la brâu, mânjită
de noroi și urlând cât o ținea gura.
— IIs viennent, les chèvres!
Mama fetiței, disperată la gândul că fetița putea fi călcată în
picioare de capre, își scoase fusta și se aruncă în apă.
— Ce coapse! comentă burtosul, încântat la culme.
Concurentele din față se apropiau de fântână tropăind zgomotos
cu copitele. Nemanifestând niciun entuziasm față de ideea de a se
uda, ele se izbiră de căpițele de fân. Antrenorii începură să înjure și
în cele din urmă, cu multe strădanii, reușiră să le împingă în apă.
După trecerea acestui obstacol, intrară în linie dreaptă. Antrenorii,
cu espadrilele ude și pline de noroi, înaintau pe pistă ținând bețele
ca pe niște lănci. Pozițiile de la jumătatea cursei rămăseseră aceleași
și tot Nr. 1 și Nr. 6, Titine și Totoche, luptau să ajungă la linia de
baloane.
Antrenorul Nr. 1 sparse primul balon cu o lovitură de rever
impresionantă, împroșcând-o cu apă pe pariziancă. Aceasta se dădu
repede înapoi călcând într-o grămadă de excremente. Antrenorul
Nr. 6, deși își ascuțise bățul înainte de cursă, nu dădu dovadă de
aceeași abilitate. El reuși să spargă balonul chiar înainte de sosirea la
linie a celorlalți alergători. Aceștia veneau câte unul sau în grupuri,
șiroind de apă. Rând pe rând au fost sparte toate baloanele până
când a rămas unul singur legănându-se în aer. Concurenta Nr. 9,
îndărătnică Nénette, nu terminase cursa.
— A încăput pe mâinile măcelarului, spuse burtosul.
Am văzut-o în timp ce ne îndreptam spre mașină. Rupsese
frânghia și scăpase de antrenorul ei. Era cocoțată pe gărdulețul unei
grădini, cu șepcuța atârnându-i de un corn, și mânca niște flori viu
colorate.

— Bonjour, maçon.
— Bonjour, plombier.
Ne aștepta o altă zi toridă și zgomotoasă. Venise întreaga echipă.
Ne-am salutat și ne-am strâns mâinile de parcă nu ne mai
întâlniserăm niciodată, adresându-ne unii altora mai degrabă cu le
métier decât cu numele. Christian, arhitectul, care lucra cu ei de ani
de zile, niciodată nu le spunea pe numele mic, ci făcea o combinație
sofisticată între numele de familie și profesie; astfel, Francis, Didier
și Bruno deveneau Menicucci – Plombier, Andreis – Maçon și
Trufelli – Carreleur. Uneori se ajungea la lungimea și solemnitatea
unui titlu aristocratic obscur, ca în cazul lui Jean – Pierre
mochetatorul, care era cunoscut oficial sub numele de Gaillard–
Poseur de Moquette.
Se adunaseră în dreptul uneia din spărturile făcute în zid de
Menicucci pentru a introduce țevile instalației de încălzit și discutau
despre date și programări la modul serios al oamenilor a căror
dominantă în viață este punctualitatea. Avea să fie respectată o
ordine strictă: Menicucci trebuia să termine de instalat țevile; apoi
veneau zidarii pentru a repara stricăciunile, urmați de electrician,
tencuitor, faianțar, tâmplar și vopsitor, întrucât toți erau provensali
get-beget, nu exista nicio șansă ca aceste date să fie respectate, dar
discuția constituia un prilej de speculații amuzante.
Menicucci era mândru de poziția-cheie pe care o deținea. De
ritmul lui de lucru depindea programarea celorlalți.
— O să vezi că am fost obligat să fac zob pereții, dar ce înseamnă
asta, maçon? O jumătate de zi de reparații?
— Mai degrabă o zi, spuse Didier. Dar când?
— Nu încerca să mă zorești. Experiența mea de patruzeci de ani
ca instalator m-a învățat că nu trebuie să te grăbești când e vorba de
încălzire centrală. Este très, très délicat.
— De Crăciun? sugeră Didier.
Menicucci se uita la el clătinând din cap.
— Te ții de glume. Dar gândește-te cum o să fie la iarnă! Ne arătă
cum va fi punându-și o haină imaginară pe umeri. Să presupunem
că sunt minus zece grade. Se înfioră trăgându-și boneta peste
urechi. Deodată, țâșnește apă din țevi! De ce? Pentru ca au fost
instalate în pripă, fără atenția cuvenită. Își privi publicul, lăsându-l
să aprecieze întreaga dramă a unei ierni reci în care apa curge pe
pereți. Cine o să mai râdă atunci? Cine o să mai facă glume pe
seama instalatorului?
Cu siguranță n-o să fiu eu acela. Experiența legată de instalarea
încălzirii centrale a fost până acum un coșmar, pe care l-am suportat
numai pentru că am putut sta afară toată ziua. Dacă înainte
șantierul se limitase la o parte din casă, acum se întindea peste tot.
Menicucci și țevile de cupru erau de neevitat. Praf, moloz și bucăți
de țevi îndoite îi marcau traseul zilnic ca urmele unei termite cu
dinți de oțel. Și poate că cel mai rău era faptul că nu mai aveam
intimitate. Se putea foarte bine să-l găsim pe jeune în baie cu o
lampă de sudat sau să dăm peste Menicucci spărgând peretele în
camera de zi. Singurul refugiu era piscina, dar chiar și acolo trebuia
să te scufunzi cu totul în apă ca să nu mai auzi zgomotul asurzitor
al ciocanelor și al burghielor. Ne gândeam uneori că prietenii noștri
au avut dreptate. Ar fi trebuit să plecăm în luna august sau să ne
ascundem în congelator.
Serile erau atât de plăcute încât de obicei rămâneam acasă,
încercând să ne revenim după larma de peste zi. În felul acesta am
ratat majoritatea evenimentelor culturale și sociale organizate în
beneficiul turiștilor care vizitează vara Lubéronul. Nu am ieșit decât
de două ori. Într-o seară ne-am dus la abația Senanque, unde am
ascultat cântece gregoriene, stând pe băncile incomode ale
mănăstirii, și altădată am audiat un concert ținut mai sus de
Oppède, printre niște ruine frumos iluminate. Nu ne doream decât
să fim singuri și să fie liniște în jur.
Într-una din seri foamea ne-a alungat din casă. Descoperiserăm
că tot ce intenționam să mâncăm la cină avea deasupra un strat gros
de nisip. Am hotărât să mergem la un restaurant fără pretenții din
Goult, un sătuleț cu o populație invizibilă și lipsit de atracții
turistice. Era ca și când am fi mâncat acasă, dar mult mai curat. Ne-
am scuturat hainele de praf și i-am lăsat pe câini să păzească găurile
din pereți.
Fusese o zi foarte călduroasă. Satul mirosea a asfalt încins și
rozmarin uscat, dar și a oameni. Se nimerise să fie sărbătoarea
anuală a acelui sat.
Ar fi trebuit să știm, deoarece fiecare sat celebrează luna august
într-un fel sau altul – cu o competiție de boules, o cursă de măgari,
un grătar în aer liber sau cu un târg. În platani sunt instalate lumini
colorate. Se fac ringuri de dans pe estrade improvizate. Nu lipsesc
țiganii, acordeoniștii, vânzătorii de suvenire și grupurile rock venite
tocmai din Avignon. Este amuzant, cu condiția să nu fii distrus de
oboseală, cum eram noi după o zi petrecută în mijlocul unui șantier
de construcții. Dar nu mai puteam să dăm înapoi. Ne doream cina
pe care o și comandasem în gând. Ce mai contau câțiva oameni în
plus în comparație cu deliciile oferite de o salată de midii calde cu
șuncă, pui împănați cu ghimber și ademenitoarea prăjitură de
ciocolată a bucătarului-șef?
În orice alt moment al anului apariția unor grupuri mai mari de
zece oameni pe străzile satului ar fi indicat un eveniment – o
înmormântare, un război al prețurilor între doi măcelari care aveau
magazine învecinate în apropiere de cafenea. Dar aceasta era o seară
excepțională: Goult era gazda întregii lumii și lumea era, evident, la
fel de înfometată ca noi. Restaurantul era plin. Pe terasa din fața
restaurantului nu mai era niciun loc. Perechi pline de speranță se
plimbau pe sub copaci așteptând să se elibereze o masă. Chelnerii
erau istoviți. Și Patrick, patronul, părea obosit, dar era mulțumit,
căci avea o mină de aur temporară.
— Ar fi trebuit să dați telefon, spuse el. Reveniți la ora zece și am
să văd ce pot face.
Nici la cafenea, care era destul de mare ca să cuprindă toată
populația din Goult, nu puteai să stai decât în picioare. Ne-am luat
ceva de băut și ne-am dus în scuarul de peste drum, unde fuseseră
amenajate niște tarabe. În mijlocul scuarului era un monument
ridicat în onoarea sătenilor care au luptat și au murit în război,
pentru gloria Franței. Ca majoritatea monumentelor de acest fel pe
care le-am văzut, era întreținut cu mult respect. Trei steaguri
tricolore contrastau cu piatra cenușie.
La ferestrele caselor din jurul scuarului locatarii stăteau aplecați
în afară privind hărmălaia de dedesubt. Televizoarele continuau să
meargă în spatele lor, dar ei erau atrași de spectacolul străzii. Era
mai degrabă o atmosferă de târg. Peste tot vedeai artizani locali cu
obiecte din lemn cioplit și vase de ceramică, podgoreni și apicultori,
vânzători de antichități și pictori care își expuneau tablourile.
Copleșiți de căldura de peste zi, oamenii abia își târau picioarele, cu
burțile înainte și cu umerii lăsați. Umblau de colo-colo fără rost, ca
și când ar fi fost în vacanță.
Majoritatea standurilor erau mese cu piedestal pe care se aflau
expuse obiecte de artizanat. Pe fețele de masă imprimate se afla de
multe ori câte un anunț care spunea că proprietarul poate fi găsit la
cafenea, dacă se ivește șansa unei vânzări. Exista un stand mai mare
și mai deosebit decât celelalte. Arăta ca o anticameră. Era mobilat cu
mese, scaune, șezlonguri și decorat cu palmieri în paniere. Un
bărbat brunet, solid, cu pantaloni scurți și cu sandale stătea la una
dintre mese, cu o sticlă de vin în față și cu un registru. Era monsieur
Aude, artizanul din Saint-Pantaleon care făcea obiecte de feronerie
și care fusese și la noi acasă pentru niște lucrări. Ne invită să luăm
loc lângă el.
Le feronnier este cel care lucrează cu fier și oțel, iar în Franța
rurală face grilaje, porți și obloane, menite să-i țină la distanță pe
hoții care, după părerea celor de aici, se ascund în fiecare tufiș.
Monsieur Aude depășise stadiul acesta, al unor simple mijloace de
securitate. El descoperise că exista o piață de desfacere pentru
mobilier de oțel făcut în stilul clasic al secolelor optsprezece și
nouăsprezece. Avea un album cu fotografii și schițe. Dacă doreai o
bancă de grădină, un grătar sau un pat de campanie pliant, în genul
celor folosite probabil de Napoleon, ți le făcea și, după ce le termina,
le adăuga un strat de rugină pentru a le da patina timpului. Lucra
împreună cu cumnatul său. Îți promitea că îți livrează comanda în
două săptămâni și ți-o aducea după trei luni. L-am întrebat dacă îi
merg bine afacerile. Bătu registrul cu mâna.
— Aș putea să deschid o fabrică – germani, parizieni, belgieni.
Anul acesta toți vor mese mari rotunde și scaune din acestea de
gradină. Trase unul dintre scaune lângă el ca să vedem arcuirea
grațioasă a picioarelor. Ei cred însă că pot să fac orice în câteva zile
și, după cum știți și dumneavoastră< lăsă propoziția neterminată și
sorbi gânditor o gură de vin.
O pereche care se învârtise în jurul standului se apropie și se
interesă de un pat de campanie. Monsieur Aude deschise registrul,
își umezi vârful creionului și își ridică privirea spre ei.
— Trebuie să vă spun, zise el cu o față pe care se citea o
sinceritate absolută, că s-ar putea să dureze două săptămâni.
Era aproape unsprezece când am început să mâncăm și trecuse
mult de miezul nopții când am ajuns acasă. Era o noapte călduroasă
și neobișnuit de liniștită, tocmai potrivita pentru a face baie în
piscină. Ne-am scufundat în apă, am făcut pluta și ne-am uitat la
stele – nici nu se putea să încheiem mai bine o zi de caniculă.
Dinspre Coasta de Azur se auzeau tunete îndepărtate și se vedeau
licăriri de fulgere. Pentru noi erau doar ornamentale, alții aveau
parte de furtună.
Ea a ajuns și la Ménerbes înainte de a se lumina de ziuă. Ne-a
trezit un bubuit care a zguduit ferestrele și i-a făcut pe câini să latre
speriați. Timp de o oră sau mai mult am avut impresia că norii se
ciocneau chiar deasupra casei. Tunetele se rostogoleau și explodau
de jur-împrejur iluminând via. Apoi a început să plouă torențial.
Rafalele de ploaie loveau acoperișul. Apa a pătruns pe horn și s-a
prelins pe sub ușa de la intrare. Ploaia s-a oprit odată cu ivirea
zorilor și, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, soarele a răsărit ca de
obicei.
Rămăsesem fără curent electric. Puțin mai târziu, când am vrut să
telefonăm la biroul de reclamații al Uzinei Electrice, am constatat că
nu avem ton. Am dat ocol casei ca să vedem urmările furtunii.
Jumătate din aleea pentru mașini fusese spălată de ape și purtată
spre șosea. Rămăseseră șanțuri de lățimea unei roți de tractor și
destul de adânci ca să constituie un pericol pentru o mașină
obișnuită. Dar furtuna a avut și două urmări bune: era o dimineață
minunată și nu au mai venit lucrătorii. Aveau desigur propriile
probleme ca să se mai gândească la instalația noastră de încălzire
centrală. Ne-am dus în pădure să vedem ce ravagii a făcut furtuna și
acolo.
Era o priveliște impresionantă, oferită nu atât de copacii smulși
din rădăcină, cât de efectele potopului asupra pământului uscat din
pricina căldurii care fusese în ultimele săptămâni. Printre copaci se
ridicau aburi fantomatici. În același timp se auzeau niște pocnete
provocate de faptul că arșița noii zile începea să usuce arbuștii. Ne-
am întors acasă și am luat micul dejun mai târziu ca de obicei.
Lumina soarelui și cerul albastru ne-au creat o stare de optimism.
Răsplata a fost faptul că telefonul funcționa din nou. La capătul
firului era monsieur Fructus, cel cu polița de asigurare, care voia să
știe dacă avem pagube de pe urma furtunii. I-am spus că numai
aleea a suferit stricăciuni.
— C’est bien, zise el. Am un client care are în bucătărie cincizeci
de centimetri de apă. Se întâmpla și din astea. August este o lună
bizară.
Avea dreptate. Fusese o lună stranie și ne bucuram că se
încheiase. Viața putea să revină la ceea ce fusese înainte, cu șosele
pe care se circula în voie, cu restaurante în care găsești oricând mese
libere și cu Menicucci purtând din nou pantaloni lungi.
 SEPTEMBRIE

Populația din Lubéron s-a împuținat brusc. Les résidences

secondaires – erau multe case vechi și frumoase printre ele – au fost
încuiate. Li s-au tras obloanele, iar porțile au fost legate cu lanțuri
groase, ruginite. Casele aveau să rămână nelocuite până la Crăciun.
Acest lucru era atât de evident încât nu e de mirare că spargerile de
case în Vaucluse dobândiseră importanța unei mici industrii. Chiar
și hoții mai puțini abili și mai prost echipați puteau conta pe câteva
luni bune de liniște în care să-și facă meseria, iar în ultimii ani
avuseseră loc niște furturi cât se poate de originale. Au fost
demontate și cărate bucătării întregi, au fost luate țigle romane
vechi, o ușă de intrare antică, un măslin bătrân – era ca și cum un
hoț inteligent își umplea casa cu obiecte de valoare, alese dintr-o
varietate de proprietăți cu un ochi de cunoscător. Poate că el era
ticălosul care ne luase cutia poștală.
Am început să ne vedem din nou prietenii locali după ce au ieșit
de sub asediul verii. Majoritatea încercau să-și revină de pe urma
numeroșilor musafiri. Povestirile lor semănau între ele. Principalul
subiect îl constituiau banii și instalațiile sanitare. Era uimitor să
constați cât de des se foloseau aceleași fraze de către musafiri care
își cereau, jenați, scuze sau, dimpotrivă, erau puși pe harță. Fără să-
și dea seama, ei au alcătuit o colecție de zicale ale lunii august.
— Cum adică, ei nu acceptă cărți de credit? Peste tot se acceptă
cărți de credit.
— Ți s-a terminat votca.
— Miroase ciudat în baie.
— Crezi că te poți ocupa tu de asta? Eu nu am decât o hârtie de
500 de franci.
— Nu-ți face griji. Îți trimit o piesă de schimb cum ajung la
Londra.
— Nu mi-am dat seama că trebuie să fii atât de atent cu fosa
septică.
— Nu uita să-mi comunici cât au costat convorbirile cu Los
Angeles.
— Mă simt groaznic când te văd muncind atât.
— Nu mai ai whisky.
În timp ce ascultam poveștile despre canale de scurgere
înfundate sau despre rachiul băut peste măsură, despre pahare de
vin sparte în piscină, despre portofele sigilate și despre apetituri
prodigioase, am realizat că am fost favorizați în luna august. Casa
noastră, ce-i drept, suferise stricăciuni destul de mari, dar, din câte
spuneau prietenii noștri, și ale lor suferiseră. Cel puțin noi nu a
trebuit să-i dăm de mâncare și să-l găzduim pe Menicucci care ne
provoca dezastrul.
Sub multe aspecte, prima parte a lunii septembrie era ca o nouă
primăvară. Zilele erau uscate și calde, iar nopțile răcoroase. După
ceața umedă din august, acum aerul era de o limpezime
extraordinară. Locuitorii văii se treziseră din toropeală și se
pregăteau de cea mai importantă ocupație a anului, culesul viilor. În
fiecare dimineață se duceau să vadă strugurii care atârnau, grei, în
rânduri ordonate, kilometri în șir.
Faustin era și el prezent, alături de ceilalți. Lua ciorchinii în mână
și se uita la cer încercând parcă să ghicească cum va fi vremea. L-am
întrebat când crede că va începe culesul.
— Ar trebui să se mai coacă, spuse el. Dar nu poți să te încrezi în
vremea din septembrie.
Până acum făcuse aceeași previziune sumbră despre fiecare lună
a anului, pe tonul resemnat și plângător al fermierilor din lumea
întreagă când îți spun ce greu e să trăiești numai din ce-ți dă
pământul. Condițiile atmosferice nu sunt niciodată prielnice. Ei dau
întotdeauna vina pe ceva – ploaia, vântul, soarele, buruienile,
insectele, guvernul – și găsesc o plăcere perversă în a fi pesimiști.
— Poți să faci tot ce trebuie timp de unsprezece luni pe an,
spunea Faustin, ca apoi – pouf – să vină o furtună și să scoți din toată
recolta cel mult un suc de struguri.
Jus de raiseng – spuse el cu atâta dispreț încât mi l-am imaginat
preferând să lase o recoltă compromisă pe câmp mai degrabă decât
să-și piardă timpul culegând struguri din care nu se poate face decât
un vin ordinaire.
Ca și când nu avusese destule necazuri, natura îi mai rezervase o
dificultate: strugurii din via noastră trebuiau să fie culeși în două
etape, deoarece aproximativ cinci sute din vițe produceau struguri
de masă care se coceau înainte de raisins de cuve. Acest emmeidement
era acceptat numai datorită prețului bun al strugurilor de masă. Dar
în felul acesta eram expuși la un dezastru în două rânduri și, dacă
ne luam după Faustin, ne puteam aștepta cu siguranță la așa ceva.
L-am lăsat dând din cap a nenorocire și bombănind ceva la adresa
lui Dumnezeu.
Ca o compensație la prezicerile funeste ale lui Faustin, primeam o
rație zilnică de vești bune de la Menicucci. Acesta nu mai avea mult
până la terminarea instalației de încălzire centrală. Anticipa,
bucuros peste măsură, ziua în care avea să dea în funcțiune boilerul.
De trei ori mi-a reamintit să comand motorina și a insistat să
supraveghez umplerea rezervorului, ca nu cumva să fie corpuri
străine în comanda livrată.
— Il faut très attention, explica el omului care adusese motorina.
Cea mai mică cochonnerie o să strice arzătorul și o să îmbâcsească
electrozii. Ar fi bine să o filtrezi înainte de a o pompa în rezervor.
Omul cu motorina sări ca ars, parând degetul amenințător al lui
Menicucci cu propriul deget, unsuros și înnegrit la vârf.
— Combustibilul meu este triplu filtrat. C’est impeccable.
 Făcu gestul de a-și duce vârful degetelor la buze, dar apoi se
răzgândi.
— O să vedem noi, spuse Menicucci. O să vedem.
Se uită bănuitor la capul metalic al furtunului care urma să fie
fixat la rezervor. Omul îl șterse ostentativ cu o cârpă murdară.
Ceremonia de umplere a rezervorului a fost însoțită de un discurs
tehnic detaliat despre funcționarea arzătorului și a boilerului, pe
care omul cu motorina nu îl asculta cu prea mult interes. El
mormăia ceva sau spunea Ah bon? ori de câte ori participarea sa era
necesară. Când operațiunea era pe punctul de a se încheia,
Menicucci se întoarse spre mine.
— După-amiază facem o probă. Avu un moment de panică la
gândul că s-ar putea să lipsim. Nu plecați pe nicăieri, nu-i așa?
Ar fi fost un act de cruzime să-l lipsim de public. I-am spus că îl
așteptăm la ora două.
Ne-am dus în fostul grajd pentru măgari, transformat acum de
Menicucci în uzina sistemului său de încălzire. Boilerul, arzătorul și
rezervorul de apă erau instalate unul lângă altul, legate prin
cordoane ombilicale de cupru. Din boiler ieșeau două țevi – una
vopsită în roșu pentru apă caldă și alta vopsită în albastru pentru
apă rece, très logique – care dispăreau în tavan. Valve, cadrane și
comutatoare strălucitoare, care contrastau cu cenușiul zidurilor de
piatra, așteptau atingerea maestrului. Totul părea extrem de
complicat și am făcut greșeala să i-o spun lui Menicucci. Acesta o
luă ca un afront personal și timp ce zece minute îmi demonstră
uimitoarea lor simplitate. Răsucea comutatoare, închidea și
deschidea valve, mânuia contoare și aparate de măsurat, lăsându-
mă cu gura căscată.
— Voil|! spuse el, făcând o ultimă demonstrație de închidere a
comutatoarelor. Acum, după ce știți cum funcționează, să facem
proba. Jeune! Atenție!
 Fiara se trezi cu o serie de pocnituri și sforăituri.
— Le brûleur, anunța Menicucci dansând în jurul boilerului și
ajustând comenzile pentru a cincea oară. Se auzi un pufăit și apoi
un zgomot înăbușit. S-a aprins! O spuse pe un ton atât de dramatic
de parcă asistam la lansarea unei rachete spațiale. În cinci minute
toate radiatoarele vor fi fierbinți. Haideți!
Intră în toate încăperile insistând să atingem fiecare radiator.
— Vedeți? O să puteți sta toată iarna în cămașă.
Deocamdată curgea apa pe noi. Afară erau treizeci de grade, iar
înăuntru, cu toate radiatoarele în funcțiune, era insuportabil. L-am
rugat să le oprească de teamă să nu ne deshidratăm.
— Ah non. Trebuie să meargă douăzeci și patru de ore pentru a
putea verifica toate racordările și a ne asigura că apa nu se scurge
pe nicăieri. Nu vă atingeți de nimic până mâine, când vin din nou.
Este extrem de important să funcționeze la maximum.
Ne lăsă să ne topim de căldură și să savurăm mirosul de praf
încins și oțel fierbinte.

În septembrie există un sfârșit de săptămână când în toată zona

se aud împușcături de parcă s-ar face repetiții pentru al treilea
război mondial. Este deschiderea oficială a sezonului de vânătoare.
Cu acest prilej fiecare francez viteaz, cu înclinații criminale, își ia
pușca și câinele și pornește în căutarea vânatului. Primul semnal
legat de deschiderea acestui sezon a venit prin poștă – un pliant
înspăimântător de la un fabricant din Vaison-la-Romaine, care
oferea o gamă completă de arme de foc la preț redus. Instinctele
mele vânătorești, care erau în stare latentă de când m-am născut, s-
au trezit la gândul de a poseda o armă Verney Carron Grand
Becassier sau una Ruger 44 Magnum cu cătare electronică. Soția
mea, care, pe bună dreptate, nu are niciun fel de încredere în
abilitatea mea de a mânui echipamentele periculoase, mi-a atras
atenția că nu am nevoie de cătare electronică pentru a mă împușca
în picior.
Am fost amândoi surprinși de atracția francezilor pentru arme.
Când ne-am dus, în două rânduri, în casele unor cunoștințe care
păreau persoane pașnice, ni s-a arătat de fiecare dată arsenalul
familiei. Una dintre cunoștințe avea cinci puști de calibre diferite,
cealaltă opt puști, frumos lustruite și expuse pe un stativ, în
sufragerie, ca niște obiecte de artă letale. De ce ai avea nevoie de opt
puști? De unde știi pe care s-o iei cu tine? Sau le iei pe toate, ca pe
un sac cu crose de golf, scoțând pușca 44 Magnum pentru leoparzi
sau elani și Baby Bretton pentru iepuri?
După un timp ne-am dat seama că mania pentru arme era doar o
părticică din fascinația națională pentru tot felul de accesorii, din
dorința de a trece drept expert. Când un francez se apucă de ciclism,
tenis sau schi, n-ar vrea pentru nimic în lume să fie considerat
începător, astfel că se echipează după toate standardele
profesionale. E foarte simplu. Îți trebuie doar câteva mii de franci și
poți să arăți exact ca un campion care concurează în Turul Franței,
la Wimbledon sau la Jocurile Olimpice de iarnă. În cazul vânătorii –
la chasse –, gama de accesorii este aproape nelimitată. Ele au o
atracție în plus, și anume faptul că sunt profund bărbătești și inspiră
teamă.
Am avut parte de o prezentare în avanpremieră a întregului
arsenal de vânătoare la târgul din Cavaillon. Tarabele erau pline cu
mărfuri necesare pentru sezonul care urma să se deschidă și arătau
ca niște mici depozite paramilitare: banduliere pentru cartușe și
curele împletite de piele pentru puști; vestoane cu o mulțime de
buzunare închise cu fermoar și tolbe lavabile și deci foarte practice,
deoarece petele de sânge puteau fi ușor înlăturate; ghete speciale
pentru junglă, de felul celor purtate de mercenari când sunt
parașutați în Congo; cuțite înspăimântătoare cu lame de douăzeci
de centimetri și busole cu mâner, butelci ușoare din aluminiu
pentru apă, care probabil vor fi umplute mai degrabă cu pastisit;
centuri cu verigi în formă de D și o curea speciala pentru baionetă,
care se folosește probabil în cazul că ți se termină muniția și vânatul
trebuie atacat cu arme albe; chipie și pantaloni de comando, provizii
de supraviețuire și plite de campanie. Era tot ce își poate dori un om
în confruntarea cu fiarele pădurii în afară de acel accesoriu
indispensabil cu patru picioare și nas ca un radar – câinele de
vânătoare.
Les chiens de chasse sunt prea specializați ca să fie cumpărați și
vânduți printr-o tranzacție simplă. Ni s-a spus că niciun vânător
serios nu se gândește să cumpere un pui fără să-i cunoască mai întâi
ambii părinți, judecând după unii câini de vânătoare pe care i-am
văzut, ne-am imaginat că tatăl ar fi greu de găsit. Printre toate
curiozitățile hibride se puteau însă distinge trei tipuri mai mult sau
mai puțin identificabile – prepelicarul, de talie mare cu păr brun-
roșcat, ogarul, cu corpul subțire și zvelt, și copoiul, înalt și cu fața
boțită, lugubră.
Fiecare vânător consideră că nimeni nu are un câine atât de dotat
ca al lui și îți va spune cel puțin o poveste de necrezut despre
curajul și isprăvile animalului. Dacă te iei după stăpânii lor, ai zice
că acești câini sunt niște creaturi cu o inteligență supranaturală,
antrenate excelent și devotate până la moarte. Așteptam cu
nerăbdare să-i vedem cum se comportă la deschiderea sezonului de
vânătoare. Poate că exemplul lor avea să-i inspire pe câinii noștri să
facă ceva mai folositor decât să pândească șopârle și să atace mingi
de tenis vechi.
În valea noastră vânătoarea a început într-o dimineață de
duminică, puțin după ora șapte, cu salve care se auzeau și din
preajma casei, și din munți. Se părea că orice mișcă își asumă mari
riscuri, astfel că atunci când am ieșit la plimbare cu câinii mi-am
luat cea mai mare batistă albă pe care am găsit-o pentru cazul în
care ar fi fost nevoie să mă predau. Am pornit cu multă grijă pe
poteca din spatele casei care duce spre sat, presupunând că orice
vânător cu permis de portarmă a părăsit drumurile bătătorite și s-a
afundat în pădurile dese din munți.
Nu se mai auzea cântecul păsărelelor; la prima împușcătură, cele
cu experiență plecaseră spre locuri mai sigure, cum ar fi Africa de
Nord sau centrul orașului Avignon. În vremurile rele de altădată
vânătorii obișnuiau să atârne colivii cu păsări de crengile copacilor
pentru a atrage alte păsări care să fie o țintă sigură, dar acum
metoda aceasta este considerată ilegală. Vânătorul modern trebuie
să stea la pândă și să se bazeze pe dibăcia sa.
Nu prea am văzut că s-ar proceda în felul acesta, în schimb am
văzut o mulțime de vânători, câini și arme în stare să lichideze toți
sturzii și iepurii din sudul Franței. Ei nu s-au dus în adâncul
pădurilor: abia dacă s-au abătut de la potecă. Grupuri întregi s-au
adunat în luminișuri – râdeau, fumau, sorbeau din bidonașele de
culoare kaki și tăiau felii de saucisson; dar de vânătoare activă – om
contra sturz într-o luptă bazată pe inteligență – nici vorbă nu era.
Probabil că și-au epuizat gloanțele în canonada de dimineață.
Câinii lor însă erau nerăbdători să se apuce de treabă. După luni
de sechestrare în cuști erau înnebuniți de fericirea de a fi în libertate
și de a putea adulmeca mirosurile pădurii. Se învârteau de colo-
colo, cu nasurile aproape lipite de pământ, tresărind din când în
când de emoție. Fiecare câine purta o lesă groasă cu un clopoțel de
aramă – la clochette – atârnând de ea. Ni s-a spus că acesta avea un
scop dublu. Semnala unde se afla câinele și astfel vânătorul se putea
plasa în direcția vânatului care era gonit spre el, dar în același timp
era o măsură de precauție ca nu cumva să tragă în ceva ce mișca în
tufișuri, crezând că este vreun iepure sau vreun mistreț, și să
descopere că a tras în propriul câine. Niciun vânător responsabil,
naturellement, nu trage în ceva ce nu vede – cel puțin așa mi s-a spus.
Dar aveam îndoielile mele. După o dimineață în care s-a delectat cu
pastis sau cu marc, un fâșâit în tufișuri ar putea fi irezistibil, iar
cauza ar putea fi de natură umană. În fond, aș putea fi chiar eu. Mă
gândeam să-mi pun un clopoțel la gât ca să fiu în siguranță.
Un alt avantaj al clopoțelului se vădește la amiază: îl ajută pe
vânător să evite experiența umilitoare de a-și pierde câinele la
sfârșitul partidei de vânătoare. Departe de a fi animalele
disciplinate și credincioase pe care mi le imaginam, câinii de
vânătoare sunt de fapt niște câini vagabonzi, conduși de nasurile lor
și uitând de trecerea timpului. Ei n-au priceput că vânătoarea se
întrerupe pentru masa de prânz. Sunetul clopoțelului nu înseamnă
neapărat că patrupedul va veni când este chemat, dar cel puțin
vânătorul poate spune cu aproximație unde se află.
Cu puțin înainte de amiază, vânători îmbrăcați în haine de
camuflaj au început să se îndrepte spre furgonetele parcate la
marginea drumului. Doar câțiva erau însoțiți de câini. Ceilalți
fluierau și strigau din ce în ce mai iritați, scoțând niște sunete care
trădau o proastă dispoziție – Vieng ici! Vieng ici! – în direcția
simfoniei de clopoței care se auzea dinspre pădure.
Răspunsurile erau rare. Strigătele au devenit și mai răstite,
degenerând în răgete și înjurături. După câteva minute, vânătorii au
renunțat și au plecat acasă, cei mai mulți fără câini.
După câtva timp ne-am pomenit la masă cu trei câini abandonați.
Veniseră să bea apă din piscină. Au fost foarte mult admirați de cele
două potăi ale noastre pentru comportarea lor nonșalantă și pentru
mirosul exotic pe care îl răspândeau. I-am închis în curte și ne-am
pus întrebarea cum să-i trimitem înapoi la stăpânii lor. I-am cerut
sfatul lui Faustin.
— Nu vă faceți probleme, spuse el. Dați-le drumul. Vânătorii se
vor întoarce mai pe seară. Dacă nu-și găsesc câinii, vor lăsa un
coussin.
Faustin ne-a spus că metoda nu dădea niciodată greș. În cazul în
care câinele era în pădure, se lăsa pur și simplu ceva impregnat cu
mirosul cuștii – o pernuță sau, mai degrabă, o bucată de pânză –
lângă locul unde fusese văzut câinele ultima oară. Mai devreme sau
mai târziu, câinele va fi atras de propriul miros și va aștepta să fie
luat.
Le-am dat drumul celor trei câini. O zbughiră cu un lătrat
prelung. Scoteau niște sunete jalnice, tânguitoare, ca un oboi
îndurerat. Faustin dădu din cap.
— O să treacă zile întregi până ce-și vor găsi stăpânii.
El nu vâna și considera că vânătorii și câinii lor erau niște intruși
care n-aveau dreptul să pătrundă în via sa atât de prețioasă.
După părerea lui, sosise momentul să culeagă strugurii de masă.
Vor începe de îndată ce Henriette va termina de reparat camionul.
Ea era membrul familiei orientat spre mecanică și în fiecare
septembrie avea misiunea să-l facă să mai meargă câțiva kilometri
pentru a putea transporta strugurii. Îl avea de treizeci de ani, poate
și mai mult – Faustin nu-și amintea exact. Era turtit în față și
hodorogit, deschis de o parte și de alta și cu cauciucuri uzate. De
mulți ani nu mai putea fi scos pe șosea, dar nici nu se punea
problema să fie înlocuit cu unul nou. Și de ce să dai bani pentru
reparații la un garaj când ai o soție pe post de mecanic? Îl folosea
doar câteva săptămâni pe an, iar Faustin avea grijă să-l ducă pe
drumuri lăturalnice pentru a nu se întâlni cu les flics de la poliția din
Les Baumettes, care l-ar fi sâcâit cu regulamentele lor absurde
referitoare la frână și asigurări.
Intervenția lui Henriette a fost salutară. Într-o dimineață,
bătrânul camion se opinti să urce panta încărcat cu lădițe de lemn.
Acestea au fost așezate de-a lungul fiecărui șir de viță-de-vie și toți
trei – Faustin, Henriette și fiica lor – și-au luat foarfecă și au început
culesul.
Era o muncă anevoioasă. Având în vedere că la strugurii de masă
aspectul este aproape la fel de important ca gustul, fiecare ciorchine
trebuia examinat cu atenție. Se dădeau la o parte boabele strivite sau
stricate. Întrucât ciorchinii creșteau jos, uneori atingând pământul,
și erau ascunși de frunze, culegătorii înaintau câțiva iarzi pe oră – se
lăsau pe vine, tăiau ciorchinele, se ridicau în picioare, îl examinau,
înlăturau boabele storcite și apoi îl așezau în lădiță. Sub ei,
pământul dogorea, iar de sus soarele îi ardea cu putere. Niciun pic
de umbră, nicio adiere de vânt, niciun moment de odihnă într-o zi
de muncă de zece ore, cu excepția pauzei de prânz. De câte ori am
să văd un ciorchine de strugure într-un castron o să mă gândesc la
durerea de spate și insolația pe care le presupune culegerea lui. Pe
la șapte și jumătate au intrat la noi să bea ceva, încălziți și extenuați,
dar mulțumiți. Strugurii erau buni și în trei sau patru zile vor
termina de cules. I-am spus lui Faustin că probabil e încântat de
vreme. Își dădu pălăria pe spate lăsând să se vadă linia de pe frunte
care delimita pielea bronzată de cea neexpusă la soare.
— E prea frumos. Nu poate s-o țină tot așa.
În timp ce medita la dezastrele care puteau să se producă, sorbi
adânc din paharul cu pastis. Dacă n-o să fie furtuni, ar putea în
schimb să survină un îngheț neașteptat, un nor de lăcuste, un
incendiu în pădure sau un atac nuclear. Trebuia să se întâmple ceva
rău până la cel de-al doilea cules. Și dacă totuși nu se întâmpla
nimic, se putea consola cu faptul că medicul său îl pusese la regim
pentru a-i scădea colesterolul. Da, într-adevăr, asta era o problemă
gravă. Liniștit la gândul că și-a reamintit ce lovituri îi rezervase de
curând soarta, a mai băut un pahar de pastis.

Mi-a luat ceva timp până ce m-am obișnuit cu ideea că am o

încăpere separată, special construită, pentru vin – nu un bufet sau
un spațiu amenajat sub scară, ci o pivniță adevărată. La cave era jos.
Încăpeau în ea trei sau patru sute de sticle. Îmi plăcea grozav și
eram hotărât să o umplu. Prietenii noștri erau și ei hotărâți să o
golească. Asta mi-a creat pretextul să fac vizite regulate – în scopuri
caritabile – la diverse podgorii, pentru ca musafirii noștri să nu
sufere niciodată de sete.
Am pornit în cercetare, pentru a asigura ospitalitatea casei mele,
la Gigondas, la Beaumes-de-Venise și la Châteauneuf-du-Pape, niște
sate mai mari, dedicate în întregime producerii vinurilor. Oriunde
priveam, erau indicatoare care semnalau prezența pivnițelor,
acestea părând să fie la fiecare cincizeci de metri. Dégustez nos vins!
Niciodată n-a fost acceptată o invitație cu mai mult entuziasm. Am
făcut dégustations într-un garaj din Gigondas și la un castel situat
deasupra satului Beaumes-de-Venise. Într-un loc care părea mai
degrabă o stație de benzină, lipsit de orice fast, am găsit, la 30 de
franci litrul, un vin tare, cu un buchet extraordinar, depozitat în
containere de plastic. Într-un alt loc, mai pretențios și cu prețuri mai
ridicate, am cerut să degust marc. Au scos o sticluță și mi-au turnat
un strop pe dosul palmei. N-am fost sigur dacă trebuia să-l miros
sau să-l sorb.
După un timp nu m-am mai oprit în sate, ci am început să
urmăresc indicatoarele, pe jumătate acoperite de vegetație. Ele
arătau drumul spre fermele răspândite printre podgorii, unde
strugurii se coceau la soare și unde puteam să cumpăr vin direct de
la producători. Aceștia erau, fără excepție, primitori și mândri de
munca lor, și mie, cel puțin, prețurile lor mi s-au părut irezistibile.
Trecuse puțin de amiază când am ieșit de pe șoseaua principală
din Vacqueyras și am intrat pe drumul pietruit, îngust, dintre
podgorii. Mi se spusese că drumul duce la producătorul vinului
care-mi plăcuse la prânz, un Cotes-du-Rhone alb. O navetă sau
două ar umple golul lăsat în pivniță de ultima petrecere pe care am
dat-o. Urma să mă opresc zece minute, nu mai mult, și apoi să mă
îndrept spre casă.
Ferma avea mai multe clădiri dispuse în formă de U în jurul unei
curți cu pământ bătătorit, umbrite de un platan uriaș și păzite de un
câine-lup alsacian. Acesta mă întâmpină cu un lătrat apatic,
făcându-și datoria – aceea de a înlocui soneria. Un bărbat în
salopetă, care meșterea ceva la un tractor, se îndreptă imediat spre
mine ținând în mâini niște bujii unsuroase. Îmi întinse antebrațul ca
să-l strâng.
Doream un vin alb? Numaidecât. El avea treabă cu tractorul, dar
unchiul său se va ocupa de mine.
— Edouard! Tu peux servir ce monsieur?
Perdeaua de mărgeluțe care atârna la ușa de la intrare fu dată la o
parte. În prag apăru unchiul Edouard clipind des, din pricina
soarelui. Purta o vestă, pantaloni albaștri de doc și papuci de casă în
picioare.
Circumferința taliei sale era impresionantă, cam cât cea a
platanului, dar și mai impresionant era nasul. Nu mai văzusem
niciodată un asemenea nas – lătăreț, cărnos, roșu, cu vinișoare
purpurii care se întindeau pe toată fața. „Iată un om, mi-am zis, care
se bucură de fiecare sorbitură oferită de munca sa.” Îmi zâmbi.
Ridurile din obraji i se strânseră în părți, arătând ca niște perciuni
vineții.
— Bon. Une petite dégustation.
Mă conduse prin curte până la o clădire lungă, fără ferestre. Se
strecură printr-o ușă dublă spunându-mi să aștept în prag până se
duce să aprindă lumina. După lumina puternică de afară, nu mai
vedeam nimic, dar simțeam mirosul plăcut, inconfundabil,
provenind de la strugurii fermentați.
Unchiul Edouard aprinse lumina și închise ușa ca să nu pătrundă
căldura. Sub unicul bec, care lumina slab, am putut distinge o masă
lungă cu piedestal și șase scaune. Într-un colț întunecat era o scară
cu balustradă care ducea în pivniță. De-a lungul pereților, pe stative
de lemn, erau lăzi cu sticle de vin. Lângă chiuveta crăpată bâzâia un
frigider vechi.
Unchiul Edouard spălă niște pahare uitându-se la fiecare în
lumină, înainte de a le pune pe masă. Formă o linie dreaptă de șapte
pahare și începu să așeze în spatele lor câte o sticlă de vin. La fiecare
sticlă făcea comentarii admirative.
— Domnul cunoaște vinul alb, nu-i așa? Un vin nou, foarte
plăcut. Vinul roze nu seamănă deloc cu cel diluat care se găsește pe
Coasta de Azur. Alcool de treisprezece grade, un vin veritabil. Iată
și un vin roșu ușor – poți să bei o sticlă întreagă înaintea unei
partide de tenis. Acesta însă, par contre, se bea iarna și se poate
păstra zece ani sau chiar mai mult. Apoi<
Am încercat să-l opresc. I-am spus că nu doream decât două
navete de vin alb, dar nici n-a vrut să audă. Domnul s-a deranjat să
vină personal și să nu guste din toate vinurile? Este de neconceput.
O să guste și el cot la cot cu mine. Îmi puse o mână grea pe umăr și
mă așeză pe scaun.
A fost fascinant. Mi-a spus cu precizie din ce podgorie provenea
fiecare sortiment de vin și de ce unele produceau vinuri mai tari, iar
altele mai slabe. Fiecare vin pe care l-am gustat era însoțit de un
meniu imaginar, care îl făcea să plescăie din buze și să-și dea ochii
peste cap de plăcere. Am consumat mental écrevisses, somon gătit cu
măcriș, pui de Bresse împănat cu rozmarin, fripturi de miel cu sos
alb, estouffade de vită cu măsline, daube, file de porc cu garnitură de
ciuperci. Vinurile deveneau din ce în ce mai bune, dar și din ce în ce
mai scumpe. Aveam de-a face cu un expert și nu-mi rămânea
altceva decât să savurez în continuare vinurile pe care mi le oferea.
— Mai este unul pe care vreau să-l degustați, spuse unchiul
Edouard, un vin pe care nu-l dau la toată lumea. Luă o sticlă și
umplu cu grijă o jumătate de pahar. Era roșu-închis, aproape negru.
Un vin nobil, adăugă el. Așteptați puțin. Pentru el este nevoie de
une bonne bouche. M-a lăsat înconjurat de sticle și pahare. Dădeam
semne de mahmureala. Voil|.
Îmi puse o farfurie în față cu două bucăți de brânză de capră și
verdețuri stropite cu ulei și-mi dădu un cuțit cu mânerul de lemn
ros. În timp ce mâncam o felie de brânză, unchiul Edouard mă
urmărea cu privirea. Brânza era cumplit de iute. Am simțit că îmi ia
foc cerul gurii. După aceasta, vinul părea un nectar.
Unchiul Edouard m-a ajutat să încarc navetele în mașină. Oare
comandasem eu toate acestea? Probabil că da. Stătusem aproape
două ore de vorbă în semiîntuneric și în acest răstimp puteam să iau
tot felul de hotărâri neașteptate. Când am plecat, îmi zvâcneau
tâmplele. Am fost invitat să revin după o lună la culesul viilor – cel
mai important eveniment agricol al anului.
Via noastră am cules-o în ultima săptămână din septembrie.
Faustin ar fi vrut să mai amâne cu câteva zile operațiunea, dar avea
niște informații tainice cum că octombrie va fi umed.
Echipa inițială a celor trei care culeseseră strugurii de masă a fost
completată cu vărul Raoul și cu tatăl lui Faustin. Sarcina acestuia
din urmă era să se deplaseze încet în urma culegătorilor scotocind
cu bastonul prin vița-de-vie pentru a vedea dacă n-a rămas vreun
ciorchine necules. Când dădea de vreunul, chema pe cineva să facă
treaba ca lumea. Avea o voce destul de puternică pentru un bătrân
de optzeci și patru de ani. Spre deosebire de ceilalți, care purtau
pantaloni scurți și veste, el era îmbrăcat ca pentru o zi răcoroasă de
noiembrie – cu pulover și cu un costum gros de doc; avea și o bască
pe cap. Când a venit soția mea cu un aparat de fotografiat, și-a scos
basca, și-a aranjat părul, și-a pus basca la loc și a pozat cufundat
până la brâu în vița-de-vie. Ca tuturor vecinilor noștri, îi plăcea să
fie fotografiat.
 Încet-încet toate rândurile au fost culese. Lădițele cu struguri au
fost așezate în camion. În perioada aceasta drumurile erau pline de
furgonete și tractoare care transportau munți de struguri roșii la
cooperativa de vinuri din Maubec. Aici strugurii erau cântăriți și
testați în privința conținutului de alcool.
Spre surpriza lui Faustin, culesul a decurs fără niciun incident și,
pentru a sărbători evenimentul, ne invită să mergem cu el la
cooperativă cu ocazia ultimului transport.
— În seara asta o să aflăm cifrele finale, ne spuse el. Veți ști cât o
să beți la anul.
Soarele era la asfințit. Am mers în urma camionului în timp ce
acesta se târa cu treizeci de kilometri la oră, pe drumuri înguste,
pline de struguri striviți. Era o coadă lungă la descărcat. Bărbați
voinici, cu fețele arse de soare, stăteau în tractoare până când le
venea rândul să descarce strugurii și sa le dea drumul pe jgheab –
prima etapă în călătoria lor până la îmbuteliere.
După ce Faustin a terminat de descărcat, ne-am dus cu el în
clădire. Am văzut strugurii noștri intrând în căzi mari inoxidabile.
— Priviți contorul, ne spuse el. Arată concentrația de alcool.
Indicatorul urcă, șovăi și se opri la 12,32%. Faustin mormăi ceva.
I-ar fi plăcut 12,50%. Dacă strugurii ar mai fi stat câteva zile în
soare, ar fi ajuns la cifra respectivă, dar oricum peste 12% era bine.
Ne duse la omul care ținea evidențele fiecărei livrări și se uită la
cifre comparându-le cu niște hârtiuțe pe care le scosese din buzunar.
Dădu din cap afirmativ. Totul era corect.
— N-o să suferiți de sete. Făcu gestul tipic de băut din Provence,
cu pumnul strâns și degetul mare îndreptat spre buză. Peste o mie
două sute de litri.
Părea că a fost un an bun și i-am spus lui Faustin că eram
mulțumiți.
— Ei bine, zise el, cel puțin n-a plouat.
 OCTOMBRIE

Omul cerceta mușchiul și lăstărișul din jurul rădăcinilor unui

stejar bătrân. Piciorul drept era încălțat într-o cizmă verde de
cauciuc care îi venea până la coapsă; în celălalt avea un pantof sport.
Ținea un băț lung în fața lui și purta un coș albastru de plastic.
Se întoarse oblic spre copac, făcu un pas mare înainte cu piciorul
încălțat în cizma de pescar și înfipse bățul cu teamă în vegetație, așa
cum face un scrimer când se așteaptă la o ripostă bruscă și violentă.
Fandă din nou: în gardă, împunge, retrage-te, împunge. Era atât de
absorbit de duelul său, încât habar n-avea că îl urmăream, la fel de
absorbit, de pe potecă. Unul dintre câinii mei se apropie de el și
începu să-i adulmece piciorul din spate.
Omul făcu un salt – merde! –, apoi, văzând câinele și pe mine
totodată, păru stânjenit. Mi-am cerut scuze că l-am speriat.
— Am crezut, pentru o clipă, că sunt atacat.
N-am putut să-mi dau seama cine credea el că-i mușină mai întâi
piciorul și apoi îl atacă. L-am întrebat ce căuta. Ca răspuns, mi-a
arătat coșul.
— Les champignons.
Acesta era un aspect nou al Lubéronului care mă îngrijora. Știam
că este o regiune în care se întâmpla lucruri ciudate și în care există
oameni și mai ciudați. Dar nu puteam să-mi închipui că ciupercile,
chiar și cele sălbatice, ar putea să atace oameni în toată firea. L-am
întrebat dacă ciupercile sunt periculoase.
— Unele te pot ucide, spuse el.
Asta era de crezut, dar nu-mi explicam de ce poartă o cizmă de
cauciuc și care este rostul numărului bizar cu bățul. Cu riscul de a fi
considerat cel mai ignorant dintre tâmpiții de la oraș, am arătat spre
piciorul drept.
 — Cizma este pentru apărare?
— Mais oui.
— Împotriva a ce vă apără?
Își plesni cizma cu spada de lemn și își luă un aer cuceritor.
D’Artagnan cărând un coș. Reteză dintr-o lovitură un smoc de
cimbru și, apropiindu-se, îmi spuse:
— Les serpents. Pronunță cuvântul cu un ușor sâsâit. Se pregătesc
pentru iarnă. Dacă îi deranjezi – sst! –, te atacă. Sunt foarte
periculoși.
Îmi arătă conținutul coșului, smuls pădurii cu riscul de a-și
pierde viața sau un picior. Mie mi se păreau otrăvitoare, în culori de
la albastru-închis până la ruginiu și portocaliu-aprins, nesemănând
deloc cu ciupercile albe care se vând de obicei la piață. Îmi băgă
coșul sub nas. Am tras în piept ceea ce el numea esența munților.
Spre surprinderea mea, ciupercile miroseau bine – a pământ reavăn,
a alune. M-am uitat mai bine la ele. Le văzusem în pădure, grupate
amenințător sub copaci, și presupusesem că provoacă o moarte
instantanee. Nu numai că sunt comestibile, mă asigură prietenul cu
cizma de cauciuc, dar sunt și gustoase.
— Trebuie să știi însă care sunt speciile otrăvitoare, adăugă el.
Există câteva. Dacă nu ești sigur, te duci cu ele la farmacie.
Nu-mi trecuse niciodată prin minte că o ciupercă ar putea fi
testată clinic înainte de a fi încorporată într-o omletă, dar, întrucât
stomacul este, categoric, cel mai influent organ în Franța, era
absolut logic. Următoarea dată când m-am dus în Cavaillon am
făcut un tur al farmaciilor. Acestea deveniseră centre de îndrumare
în privința ciupercilor. Vitrinele, pline de obicei cu truse medicale
sau cu fotografii înfățișând tinere femei care și-au redus celulita pe
coapsele zvelte și bronzate, expuneau niște hărți mari care te ajutau
la identificarea ciupercilor. Unele farmacii mergeau chiar mai
departe și își umpleau vitrinele cu cărți de referință care descriau și
ilustrau fiecare specie de ciuperci comestibile cunoscute oamenilor.
Am văzut persoane intrând în farmacii cu sacoșe murdare pe
care le prezentau la ghișeu destul de neliniștite, ca și cum s-ar fi
supus unor teste pentru depistarea unei boli rare. Obiectele mici,
noroioase, erau examinate cu gravitate de expertul în halat alb și se
dădea un verdict. Presupun că pentru farmaciști, care prescriau de
obicei supozitoare și fortifiante pentru ficat, era o activitate
interesantă. Mi s-a părut atât de amuzant încât aproape am uitat de
ce venisem la Cavaillon – în orice caz nu pentru a mă învârti prin
farmacii, ci pentru a cumpăra pâine de la brutăria locală.
De când ne-am mutat în Franța am devenit obsedați de brutării.
Era o plăcere să alegem și să cumpărăm pâinea noastră cea de toate
zilele. Brutăria din Ménerbes, unde nu știai niciodată când e deschis
– „Madame va deschide din nou după ce își va fi terminat toaleta”,
mi s-a spus într-o zi –, ne-a determinat prima oară să vizităm alte
brutării, din alte sate. A fost o revelație. După ce ani de zile am
considerat pâinea un articol mai mult sau mai puțin obișnuit, se
părea deodată că am descoperit un nou fel de mâncare.
Am încercat pâinea consistentă din Lumières, mai rotofeie decât
obișnuita baguette, și așa-numitele boules din Cabrières, cu coaja
prăjită, de mărimea unor mingi de fotbal dezumflate. Am învățat
care pâini țin o zi și care își pierd prospețimea după trei ore; care
este cea mai bună pâine pentru croûtons sau pentru a fi unsă cu
sosul rouille și apoi scufundată într-o supă de pește. Ne-am obișnuit
cu priveliștea plăcută, dar surprinzătoare la început a sticlelor de
șampanie oferite la vânzare alături de tarte și alte produse de
patiserie care sunt preparate în fiecare dimineață și se cumpără
până la prânz.
Cele mai multe brutarii au un stil propriu, astfel că pâinile lor se
disting de cele făcute în serie pentru magazinele universale: prin
mici variații de la formele convenționale, prin ornamente imprimate
pe coajă sau prin modelele complicate. În acest din urmă caz,
artistul brutar își semnează opera. Ai fi zis că pâinea făcută mecanic,
care poate fi tăiată felii sau împachetată, nici nu a fost inventată.
Șaptesprezece brutari din Cavaillon figurau în Pages jaunes, dar ni
s-a spus că una dintre brutării le depășea pe celelalte în ceea ce
privește varietatea și calitatea deosebită a pâinii, fiind un veritabil
palais de pain. La Chez Auzet, cum îi ziceau, actul de a coace și a
mânca pâine și produse de patiserie fusese ridicat la rangul unei
mici religii.
Când este cald, se scot afară, în fața brutăriei, mese și scaune,
astfel încât gospodinele din Cavaillon pot să stea jos, să-și bea
ciocolata fierbinte și să mănânce biscuiți cu migdale și tarte cu
căpșune, gândindu-se între timp, în tihnă, ce pâine să cumpere
pentru prânz și cină. Pentru a veni în ajutorul lor, Auzet a tipărit o
listă completă cu toate sortimentele de pâine – Carte des pains. Am
luat un exemplar de pe tejghea, am comandat o cafea, m-am așezat
la soare și am început să citesc.
A fost încă un pas în educația mea franțuzească. Nu numai că am
luat cunoștință de sortimente de pâine despre care nu mai auzisem
niciodată, dar mi se recomanda cu fermitate și cu multă precizie ce
să mănânc alături de ele. La apéritif puteam să aleg între feliile
pătrate numite toasts, pain surprise care putea fi împănată cu
bucățele mici de șuncă, și savuroasele feuillets salés. Asta era simplu.
Mai greu era când trebuia sa aleg pentru masa de prânz. Să
presupunem, de pildă, că doream să încep cu crudités. Pentru
acestea erau patru sortimente posibile: pâine pentru ceapă, pâine
pentru usturoi, pâine pentru măsline sau pâine pentru brânză
Roquefort. Prea dificil? N-aveam decât să încep cu fructe de mare,
deoarece în „evanghelia după Auzet” un singur fel de pâine mergea
cu fructele de mare, și anume pâinea de secară tăiată felii subțiri.
Și lista continua, arătând succint ce pâine să mănânc la mezeluri,
la pate de ficat, la supă, la carne de pui, de vită și de porc, la vânat
provenit de la pasări sălbatice sau la vânat provenit de la animale cu
blană, la afumături, la salate mixte (care nu trebuie confundate cu
salatele verzi, care sunt date separat) și la trei sortimente diferite de
brânză. Am numărat optsprezece varietăți de pâine, de la cea cu
cimbru și piper la cea cu nuci și tărâțe. Am intrat în prăvălie
complet indecis și am întrebat-o pe Madame ce-mi recomanda
pentru ficat de vițel.
Ea făcu un mic tur al rafturilor și apoi alese o pâine mică,
rotundă, cu coaja închisă la culoare, numită banette. Îmi indică, în
timp ce număra restul, un restaurant unde bucătarul servește, la
fiecare din cele cinci feluri de mâncare din meniul său, un sortiment
diferit de pâine. Omul se pricepea la pâine, nu ca alții.
Începeam să înțeleg cum stau lucrurile cu pâinea, tot așa cum mă
lămurisem în privința ciupercilor. Fusese o dimineață instructivă.

Massot era într-o pasă lirică. Plecase de acasă cu gândul de a

merge în pădure să vâneze ceva. L-am întâlnit pe un deal acoperit
cu podgorii. Contempla valea cu pușca sub braț și cu țigara în colțul
gurii.
— Uitați-vă la vița-de-vie, spuse el. Natura a îmbrăcat hainele
cele mai frumoase.
Efectul acestor cuvinte poetice, neașteptate din partea lui Massot,
a fost oarecum stricat când și-a dres glasul cu zgomot și a tras o
scuipătură Avea însă dreptate. Podgoriile erau minunate: plantații
de viță-de-vie cu frunze ruginii, galbene și purpurii, nemișcate în
lumina soarelui. Acum, după ce fuseseră culeși toți strugurii, nu
mai vedeai nici tractoare, nici oameni. Munca în vii nu va fi reluată
decât după căderea frunzelor. Atunci va începe curățatul viilor. Era
un interval între două anotimpuri: cald, dar nu chiar vară, și nici
toamnă.
 L-am întrebat pe Massot dacă a mai făcut ceva cu vânzarea
proprietății sale. Poate vreun cuplu de turiști nemți simpatici, care
au stat cu cortul în apropiere, s-au îndrăgostit de casă.
Tresări la auzul cuvântului turiști.
— Nu le dă mâna să cumpere o casă ca a mea. Oricum am scos-o
de pe piață până în 1992. O să vedeți. După ce vor dispărea
frontierele, toți vor căuta case aici – englezi, belgieni< Făcu un gest
cu mâna pentru a include și celelalte naționalități din Piața Comună.
Prețurile vor crește foarte mult. Casele din Lubéron vor fi très
recherchées. Chiar și pe căsuța dumneavoastră ați putea lua un
milion sau două.
Nu auzeam prima oară că 1992 va fi anul când peste Provence va
ploua cu valută, deoarece în 1992 Piața Comuna își va intra în
drepturi. N-o să mai conteze naționalitățile întrucât noi toți vom
deveni o mare familie fericită de europeni. Vor fi înlăturate
restricțiile financiare – și ce altceva așteaptă spaniolii, italienii și
ceilalți decât să dea buzna în Provence ca să-și fluture cecurile și să
caute case de vânzare?
Era o părere foarte răspândită, dar eu nu vedeam de ce s-ar
întâmpla așa. În Provence erau deja mulți străini; ei nu avuseseră
probleme legate de cumpărarea caselor. Și chiar dacă se vorbește
atât de mult de integrarea europeană, fixarea unei date pe o bucată
de hârtie nu va pune capăt discuțiilor, birocrației și diverselor
manevre pentru a obține avantaje – mai ales din partea Franței.
Peste cincizeci de ani s-ar putea ca lucrurile să arate altfel, dar până
în 1992 aproape sigur nu se va schimba nimic.
Opinia lui Massot era însă de neclintit. În 1992 va vinde și se va
duce la oraș, sau eventual va cumpăra un mic bar-tabac în Cavaillon.
L-am întrebat ce va face cu cei trei câini fioroși pe care îi avea.
Pentru o clipă am crezut că o să izbucnească în lacrimi.
— N-o să fie fericiți la oraș, spuse el. Va trebui să-i împușc.
 M-a însoțit câteva minute. Și-a recăpătat buna dispoziție
vorbindu-mi despre profiturile pe care le va obține în viitor și
despre modul în care își va petrece timpul. O viață de muncă grea
trebuie răsplătită. Omul trebuie să-și trăiască bătrânețile în condiții
de confort, nu spetindu-se la munca câmpului. Întâmplarea face că,
în vale, pământul lui avea reputația de a fi prost îngrijit, deși Massot
vorbea despre el de parcă ar fi fost ceva între grădinile din
Villandry și viile impecabile din Château Lafite. O luă pe o potecă
pentru a intra în pădure și a teroriza niște păsări – un ticălos bătrân,
lacom și mâncăcios. Îmi plăcea din ce în ce mai mult.
Drumul spre casă era presărat cu cartușe folosite. Fuseseră trase
de oameni pe care Massot îi numea cu dispreț chasseurs du sentier,
adică vânători de potecă – niște simulanți mizerabili care nu vor să-
și murdărească ghetele intrând în pădure și care speră ca păsările să
zboare în bătaia puștii lor. Printre cartușe erau pachete de țigări
strivite, cutii goale de sardele și sticle – suvenire lăsate de aceiași
iubitori de natură care se plâng că frumusețile din Lubéron sunt
distruse de turiști. Grija lor pentru conservarea naturii nu includea
și înlăturarea gunoiului făcut de ei. O rasă de oameni murdari,
vânătorii ăștia provensali.
Când am ajuns acasă, am văzut că în jurul contorului de
electricitate, care era ascuns după niște copaci în grădina din spate,
avea loc un mic conclav. Omul de la Electricité de France deschisese
contorul pentru a-l citi și descoperise înăuntru o colonie de furnici.
Din cauza acestora nu se vedeau cifrele. Era imposibil de stabilit cât
curent am consumat. Trebuie îndepărtate furnicile, au fost de părere
soția mea și omul de la EDF. Li s-a alăturat și Menicucci, pe care îl
suspectam acum că locuiește în camera boilerului și căruia nimic
nu-i făcea mai mare plăcere decât să ne sfătuiască în problemele
casnice.
— Oh la, la. Urmă o pauză în care Menicucci se aplecă pentru a
privi mai îndeaproape contorul. Ils sont nombreux, les fourmis.
Era puțin zis. Furnicile erau atât de numeroase încât formau un
bloc compact, negru, care umplea în întregime cutia de metal.
— Eu nu le ating, spuse omul de la EDF. Îți intră în haine și te
înțeapă. Ultima oară când am încercat să evacuez un mușuroi de
furnici le-am simțit pe mine toată după-amiaza.
Se uita la foiala aceea de furnici, bătându-se cu șurubelnița peste
dinți. Se întoarse spre Menicucci.
— Ai o lampă de sudat?
— Sunt instalator. Bineînțeles că am.
— Bon. Atunci le putem arde.
Menicucci fu cuprins de groază. Se dădu un pas înapoi și își făcu
cruce. Se șterse pe frunte. Își ridică degetul arătător în poziția care
însemna fie dezaprobare totală, fie începutul unui discurs, sau
amândouă la un loc.
— Nu-mi vine să-mi cred urechilor. O lampă de sudat? Îți dai
seama cât curent trece pe-aici?
Omul de la EDF păru jignit.
— Bineînțeles că îmi dau seama. Sunt electrician.
Menicucci se prefăcu a fi surprins.
— Ah bon! Atunci știi ce se întâmplă când ia foc un cablu sub
tensiune.
— Voi fi foarte atent cu flacăra.
— Atent! Atent! Mon Dieu, o să pierim odată cu furnicile!
Omul de la EDF își puse șurubelnița la loc în tocul de piele și își
încrucișă brațele.
— Foarte bine. Eu nu mă mai ocup de furnici. Scapă dumneata de
ele!
Menicucci se gândi un moment, și apoi, ca un magician care se
pregătește de un număr uluitor, se întoarse spre soția mea.
— Doamnă, ați putea să-mi aduceți vreo două-trei lămâi
proaspete? Și un cuțit, vă rog.
Asistenta magicianului se întoarse cu lămâile și cuțitul.
Menicucci le tăie în patru.
— Șiretlicul ăsta l-am învățat de la un bătrân, spuse el, după care
bombăni ceva nepoliticos despre prostia de a folosi o lampă de
sudat – putain de chalumeau – în timp ce omul de la EDF stătea
îmbufnat sub un copac.
Menicucci s-a apropiat de mușuroi și a început să stoarcă sucul
de lămâie peste furnici, oprindu-se din când în când pentru a
observa efectul pe care-l avea acidul citric.
Furnicile s-au predat. Ele au părăsit contorul în grupuri, cuprinse
de panică, suindu-se unele peste altele în graba de a se salva.
Menicucci savura momentul său de glorie.
— Voil|, jeune homme, se adresă el omului de la EDF, furnicile nu
suporta sucul de lămâie proaspăt. Ține minte acest lucru. Dacă pui
felii de lămâie în contoare, n-o să mai ai de furcă cu asemenea
invazii.
Omul de la EDF primi sugestia vădind o totală lipsă de bune
maniere. Îi atrase atenția lui Menicucci că nu este furnizor de lămâi
și că din cauza sucului contorul devine lipicios.
— Mai bine lipicios decât ars complet, fu lovitura de grație dată
de Menicucci la despărțire, în timp ce se întorcea la boiler. Beh oui.
Mai bine lipicios decât ars!
Zilele erau destul de calde pentru a înota, iar nopțile destul de
răcoroase pentru a face focul. Se instaurase așa-numita vară indiană.
Ea însă s-a încheiat brusc, în felul excesiv care este tipic pentru
clima provensală. Ne-am culcat într-un anotimp și ne-am trezit în
altul.
A început să plouă în timpul nopții și a continuat aproape toată
ziua următoare. Nu erau stropi mari și grei ca în timpul verii, ci
torente verticale, cenușii, care se scurgeau prin podgorii, îndoiau
arbuștii, transformau grădinițele de flori în mocirlă și mocirla în
șuvoaie noroioase. Ploaia s-a oprit abia spre seară. Ne-am dus să
vedem aleea sau mai bine zis locul unde fusese aleea cu o zi înainte.
Mai suferise stricăciuni și în timpul marii furtuni din august, însă
dârele lăsate atunci erau o nimica toată în comparație cu ce vedeam
acum: gropi care ajungeau până în șosea, unde fusese depozitată
cea mai mare parte a aleii. Restul se afla în câmpul de pepeni de
vizavi. Pietrișul străbătuse peste o sută de metri. Un câmp de mine
dezamorsat de curând ar fi arătat mai bine. Numai un om care-și
ura mașina s-ar fi încumetat să o ia de pe șosea spre casa noastră.
Aveam nevoie de un buldozer pentru a înlătura mâlul și de câteva
tone de pietriș pentru a reface aleea.
L-am sunat pe monsieur Menicucci. În ultimele luni a devenit
pentru noi o versiune umană a Paginilor galbene, și întrucât
manifesta față de casa noastră un interes de parcă i-ar fi aparținut,
ne-a dat și sfaturi, după cum spunea el, de parcă ar fi fost în joc
propriii bani. În timp ce îi vorbeam de aleea distrusă, scotea tot felul
de exclamații. A rostit de mai multe ori quelle catastrophe pentru a
sublinia gravitatea problemei.
După ce i-am expus situația, mi-a făcut o listă verbală cu ce
aveam nevoie:
— Un bulldozer, bien sûr, un camion, une montagne de gravier, un
compacteur<
Urmară câteva momente în care fredonă o melodie, probabil ceva
de Mozart, ca să-i stimuleze procesul de gândire, apoi se hotărî.
— Bon. Știu un tânăr, fiul unui vecin, care este un artist în
mânuirea buldozerului său și pe deasupra are și prețuri
convenabile. Îl cheamă Sanchez. Am să-l rog să vină mâine.
I-am amintit lui Menicucci că nu se putea intra cu o mașină
obișnuită pe alee.
— E obișnuit cu așa ceva. O să vină cu motocicleta, care are
cauciucuri speciale. Poate să circule pe orice drum.
L-am urmărit a doua zi dimineața făcând slalom printre gropi și
ridicându-se în scări când trecea peste o movilă de pământ. Opri
motorul și întoarse capul pentru a privi aleea, un peisaj care se
asorta perfect cu înfățișarea lui. Tânărul avea părul negru, o vestă
de piele neagră, iar motocicleta era tot neagră. Purta ochelari de
aviator cu lentile întunecate. M-am întrebat dacă îl cunoștea pe
agentul nostru de asigurări, extraordinarul monsieur Fructus. S-ar fi
potrivit de minune.
Într-o jumătate de oră a înconjurat câmpul de mine pe jos, a
calculat prețul, a comandat prin telefon pietrișul și a stabilit o dată
fermă, peste două zile, când se va întoarce cu buldozerul. Am avut
unele îndoieli că se va ține de cuvânt, dar, când ne-a sunat
Menicucci în seara aceea în calitate de supervizor de catastrofe, i-am
spus ca monsieur Sanchez ne-a uimit cu eficacitatea sa.
— Așa e toată familia. Taică-său a devenit milionar cultivând
pepeni. Fiu-său va deveni milionar muncind cu buldozerul lui. Sunt
foarte serioși, cu toate că sunt spanioli.
Ne-a povestit că Sanchez-père venise în Franța de tânăr în căutare
de lucru. Inventase o metodă de a scoate pepeni mai timpurii și mai
gustoși decât cei produși de obicei în Provence. Acum era atât de
bogat, ne spuse Menicucci, încât lucra numai două luni pe an, iar în
timpul iernii locuia în Alicante.
Sanchez-fils a venit conform promisiunii și toată ziua a refăcut
terenul cu buldozerul. Era fascinant să-l vezi muncind. Așeza tone
de pământ cu o precizie de parcă ar fi mânuit o daltă. După ce a
umplut toate gropile, a nivelat suprafața cu un pieptene uriaș și ne-
a invitat să vedem ce a făcut. Aleea era atât de netedă, încât nu prea
ne-a venit să călcăm pe ea. I-a dat și o ușoară formă arcuită pentru
ca pe viitor șuvoaiele de apă să se scurgă în vie.
— C’est bon?
 Ca pe autostrada spre Paris, i-am spus noi.
— Bieng. Je revieng demaing.
Se urcă în buldozer și se îndepărtă încet, cu vreo douăzeci de
kilometri la oră. A doua zi urma să fie așezat pietrișul.
Primul vehicul care a stricat, în dimineața următoare, netezimea
perfectă a aleii a fost un camion care s-a târât până în dreptul casei
și s-a oprit cu o zdruncinătură în zona de parcare. Camionul părea
și mai venerabil decât rabla cu care își căra Faustin strugurii. Se
lăsase atât de jos pe suspensie, încât țeava ruginită de eșapament
aproape atingea pământul. Un bărbat și o femeie, amândoi voinici,
cu fețele arse de soare, coborâseră din cabină și se uitau cu interes la
casă. Erau, evident, muncitori itineranți, care sperau într-un ultim
angajament înainte de a se duce în sud, pe timpul iernii.
Era o pereche de oameni în vârstă, simpatici, și îmi părea rău
pentru ei.
— Strugurii au fost toți culeși, am spus eu.
Bărbatul dădu din cap zâmbind.
— Ați avut noroc că i-ați cules înainte de ploaia care a fost. Arătă
spre pădurea din spatele casei. Cred că e plin de ciuperci acolo.
— Da, am spus eu, e plin.
Nu dădeau niciun semn că ar vrea să plece. Le-am spus că pot să-
și lase camionul unde este și să culeagă ciuperci.
— Nu, nu, spuse bărbatul. Astăzi avem de lucru. Acuși trebuie să
sosească fiul meu cu pietrișul.
Milionarul care își făcuse averea de pe urma pepenilor deschise
camionul la spate și scoase o lopată și o greblă cu dinții mari.
— Restul o să descarce el. Nu vreau să-mi strivesc picioarele.
M-am uitat înăuntru. Pe toată lungimea camionului, sprijinit de
bănci, era un tăvălug în miniatură, le compacteur.
În timp ce îl așteptam pe fiul său, monsieur Sanchez abordă
probleme de viață și de căutare a fericirii. Chiar și după toți acești
ani, spunea el, îi făcea plăcere puțină muncă manuală. Cu pepenii
avea de lucru până în iulie și după aceea se plictisea dacă n-avea
nimic de făcut. E plăcut să fii bogat, dar mai ai nevoie și de altceva.
Din moment ce îi place să muncească, de ce să nu-și ajute fiul?
Nu mai avusesem niciodată ocazia să angajez un milionar, în
general nu prea am timp de milionari, dar acesta a muncit o zi
întreagă. Fiul aducea pietrișul, iar tatăl îl lua cu lopata și îl întindea.
Madame Sanchez venea din urmă cu grebla împingând și netezind
pietrișul. Apoi fu descărcat le compacteur. Era ca un cărucior masiv
de copil, cu mânere. Sanchez fiul începu să-l plimbe în sus și în jos
pe alee, dând între timp instrucțiuni părinților – încă o lopată aici,
mai mult greblat acolo, atenție la picioare, nu călcați pe vița-de-vie.
A fost un efort depus de întreaga familie. Spre seară, aveam o
alee frumoasă, acoperită cu pietriș cărămiziu, demnă să participe la
Concursul de Eleganță sponsorizat de Bulldozer Magazine. Le
compacteur a fost urcat în camion, iar părinții s-au așezat în față.
Tânărul Sanchez spuse că prețul va fi mai mic decât estimase, dar că
îl va calcula exact și va veni tatăl său cu nota de plată.
Când m-am trezit în dimineața următoare, am văzut staționând
în fața casei o furgonetă care nu-mi era familiară. L-am căutat pe
șofer, dar nu era nimeni nici în vie, nici în clădirile anexe. Era
probabil un vânător leneș care n-a catadicsit să meargă pe jos de pe
șosea până aici.
Tocmai eram pe terminate cu micul dejun, când a bătut cineva la
fereastră și am văzut fața rotundă, arsă de soare, a lui monsieur
Sanchez. N-a vrut să intre în casă deoarece, spunea el, avea ghetele
murdare de noroi. Fusese în pădure de la șase dimineața și avea un
cadou pentru noi. Scoase la iveală de la spate șapca sa ponosită,
plină-ochi cu ciuperci sălbatice. Ne dădu rețeta sa favorită, care se
făcea cu ulei, unt, usturoi și frunze de pătrunjel, și ne spuse o
poveste de groază despre trei bărbați care au murit după ce
mâncaseră la cină ciuperci otrăvitoare. Îi găsise un vecin la masă,
paralizați și cu ochii holbați. Monsieur Sanchez ne oferi o
demonstrație dându-și ochii peste cap. Dar noi nu trebuia să ne
facem griji, ne liniști el. Bagă mâna-n foc pentru ciupercile aduse de
el. Bon appétit!
Le-am mâncat în aceeași seară. Ne studiam unul pe altul după
fiecare înghițitură să vedem dacă n-am paralizat sau nu ne-am dat
ochii peste cap. Aveau un gust mult mai bun decât ciupercile
obișnuite, așa că am decis să cumpăram un ghid și o singură
pereche de cizme antișerpi pentru amândoi.

Vine o vreme în cursul reparațiilor la o casă veche când dorința

de a o vedea terminată pune în pericol toate intențiile estetice nobile
legate de renovarea ei. Începi să renunți la niște lucruri când se
produc mereu întârzieri și se înmulțesc scuzele: tâmplarul s-a rănit
la un deget, zidarului i s-a furat camionul, zugravul are gripă,
instalațiile sanitare comandate în luna mai și promise pentru iulie
vor veni abia în septembrie. Ca să nu mai vorbesc de moloz,
betonieră, lopeți și cazmale care au devenit parte integrantă a
peisajului. În timpul lunilor fierbinți de vară, sub efectul
tranchilizant al soarelui, am privit cu ochi răbdători șantierul din
casă. Dar acum, când stăteam mai mult timp înăuntru, răbdării
noastre i-a luat locul enervarea.
Împreună cu Christian, arhitectul, am luat la rând toate camerele
pentru a stabili ce mai are fiecare de făcut și cât va mai dura.
— Normalement, spuse Christian, un bărbat fermecător și cu un
optimism debordant, ar mai fi de lucru o săptămână. Puțină zidărie,
niște tencuială, două zile pentru zugrăvit, et puis voil|. Terminé.
Ne-am simțit mai încurajați. Așa cum i-am spus și lui Christian,
am trecut de curând prin momente grele când ne-am imaginat că și
în dimineața de Crăciun vom fi înconjurați de moloz.
 — Ce idee, spuse el cu oroare, ridicându-și mâinile, umerii și
sprâncenele.
Era de neconceput ca aceste mici finisări să dureze atât de mult.
Va telefona la toți membrii echipei imediat pentru a organiza o
săptămână de activitate intensă. Se vor face progrese remarcabile.
Nu, mai mult decât progrese. Se va încheia întreaga acțiune.
Au venit unul câte unul în cele mai nepotrivite momente: Didier
cu câinele la șapte dimineața; electricianul, la ora prânzului; Ramon
tencuitorul, seara, ca să ciocnească un pahar. N-au venit să lucreze,
ci să vadă ce au de făcut. Toți erau uimiți că a durat atât de mult, ca
și când alții ar fi fost răspunzători, nu ei. Fiecare ne-a spus,
confidențial, că depinde de celălalt pentru a-și putea începe munca.
Când am pomenit de Crăciun, au izbucnit toți în râs. Până la
Crăciun mai erau luni de zile; aproape că puteau să construiască o
casă până la Crăciun. Niciunul însă nu a stabilit un termen.
Când puteți veni? am întrebat noi.
Curând, curând, au spus ei.
A trebuit să ne mulțumim cu atât. Am ieșit în fața casei, unde
stătea de pază, lângă treptele de la intrare, betoniera. Ne-am
imaginat cum ar fi arătat un chiparos în locul ei.
Curând, curând.
 NOIEMBRIE

Țăranul francez este un om inventiv. El urăște risipa. Nu aruncă

nimic, deoarece știe că într-o bună zi va avea nevoie de cauciucul
uzat al tractorului, de coasa boantă, de sapa ruptă sau de cutia de
viteze salvată de la furgoneta Renault model 1949. Îl vor scuti să
scoată bani din buzunarul acela adânc și ascuns în care și-i ține.
Ciudățenia pe care am găsit-o la marginea viei era un monument
ruginit închinat ingeniozității țăranului francez. Un bidon de ulei de
o sută de litri fusese tăiat în două, pe lungime, și montat pe un
cadru de țevi din fier. În față fusese fixată o roată veche, mai mult
ovală decât rotundă, iar în spate ieșeau ca niște coarne două mânere
de lungimi diferite. Era o roabă sau, cum mi-a spus Faustin, une
brouette de vigneron, construită cu cheltuieli minime special pentru
curățatul viilor.
Frunzele de viță căzuseră toate din cauza vântului de toamnă, iar
lăstarii încâlciți păreau smocuri de sârmă ghimpată. Acești lăstari
sau sarments trebuiau tăiați de pe tulpina principală. Ei nu erau de
niciun folos sub raport agricol, fiind prea fibroși pentru a putrezi în
pământ în timpul iernii și prea mulți pentru a rămâne pe aleile
dintre vii pe unde treceau tractoarele.
Prin urmare trebuiau strânși și arși; de aici, rostul unei brouette de
vigneron.
Era cel mai simplu tip de incinerator mobil. Se aprindea focul pe
fundul bidonului, se tăiau lăstarii și se aruncau în foc; apoi roaba
era împinsă la următorul butaș. Când roaba se umplea de cenușă,
aceasta era împrăștiată pe sol și procesul se relua. În felul său
primitiv, era totuși un model de eficiență.
Înainte de asfințit, în timp ce mă întorceam spre casă, am zărit o
dâră subțire de fum albăstrui ridicându-se din partea în care Faustin
curăță via și ardea vrejurile de prisos. Se îndreptă de șale și se frecă
pe spate. Mi s-a părut că are mâna rece când i-am strâns-o. Arătă
spre șirurile de viță curățate – gheare răsucite închise la culoare în
comparație cu solul nisipos.
— E frumos și curat, nu-i așa? Îmi place când e așa.
I-am spus că aș vrea să adun niște lăstari ca să-i folosesc la grătar
vara următoare. Mi-am amintit că îi văzusem odată la New York,
într-un magazin alimentar. Aveau o etichetă pe care scria: „Lăstari
de vie veritabili” și se garanta că dau o aromă speciala grătarului.
Erau toți de aceeași lungime și împletiți frumos cu paie. Un
mănunchi costa doi dolari. Lui Faustin nu-i venea să creadă.
— Oamenii dau bani pe ei?
Se uită din nou la vie, calculând câte sute de dolari arsese în ziua
aceea, și scutură din cap. Încă o lovitură dureroasă. Ridică din
umeri.
— C’est curieux.

Prietenul nostru care locuia în regiunea Côtes du Rhône, la nord

de Vaison-la-Romaine, urma să capete onorurile podgorenilor din
satul său și să fie admis în Confreria Saint-Vincent, echivalentul
local al Ordinului Cavalerilor Degustători de Vin. Învestitura avea
loc în clădirea primăriei din sat, fiind urmata de cină și dans.
Vinurile aveau să fie tari și din abundență, contându-se pe o
participare mare din partea podgorenilor și a nevestelor lor. Cravata
era obligatorie, ocazia având un caracter festiv.
Cu ani în urmă, fuseserăm la o altă cină a Cavalerilor, în
Burgundia. Două sute de oameni în ținută de seară, la început sobri,
se transformaseră într-o adunare veselă. Toată sala răsuna de
cântece de pahar burgunde încă de la felul de rezistență servit. Ne
aminteam amuzați cum, după cină, Cavalerii își căutau năuci
mașinile și apoi încercau să le descuie cu ajutorul amabil al poliției
din Clos Vaugeot. A fost prima noastră participare la o petrecere
colectivă și ni s-a părut deosebit de distractiv. Prietenii strugurilor
erau și prietenii noștri.
Primăria satului era oficial denumită Salle des Fêtes. Această
construcție destul de nouă, al cărei stil nu ținea deloc seama de
clădirile medievale din jur, era opera arhitectului francez anonim,
copleșit de misiunea sa în viață de a urâți fiecare sătuleț. Era tipul
clasic de școală-cazemată contemporană – ladă de cărămizi și
geamuri înrămate în aluminiu, amplasată într-o grădină de ciment,
lipsită de orice farmec, dar iluminată din plin cu tuburi de neon.
Am fost întâmpinați la ușă de doi bărbați corpolenți, roșii la față,
cu cămăși albe, pantaloni negri și eșarfe portocalii. Le-am spus că
suntem invitații noului Confrate.
— Bieng. Bieng. Allez-y!
Ne-au bătut pe spate cu niște mâini cărnoase și ne-au împins în
sala cea mare. Într-un capăt al acesteia fusese ridicată o platformă
pe care era o masă lungă și un microfon. De o parte și de alta a sălii
erau mese mai mici, pregătite pentru cină, în mijloc fiind lăsat un
spațiu mare în care se strânseseră podgorenii și prietenii lor.
Era un vacarm; bărbații și femeile care sunt obișnuiți să-și
vorbească de la un capăt la altul al viei au dificultăți în a-și regla
volumul; încăperea bubuia de voci care fuseseră antrenate să se ia la
întrecere cu mistralul. Dacă vocile erau la fel ca pe câmp, hainele, în
schimb, erau cele de duminică: costume închise la culoare și cămăși
ale căror gulere păreau să-i strângă la gât pe bărbații cu pielea arsă
de soare; femeile purtau rochii cu modele complicate și în culori vii.
Un cuplu, care părea mai preocupat de îmbrăcăminte decât ceilalți,
arbora o ținută care îți lua ochii. Femeia strălucea într-o rochie
împodobită cu mărgele negre; pe ciorapi, în partea din spate, erau
cusute pene mici negre, astfel încât, atunci când mergea, părea că
plutește. Soțul purta o haină albă tivită cu negru, o cămașă cu jabou
și cu paspoal negru și pantaloni negri. Pantofii însă, fie că nu a dat
importanță, fie că n-a mai avut bani, erau obișnuiți, cu talpă groasă
și de culoare maro. Oricum, era perechea care merita să fie urmărită
când avea să înceapă dansul.
L-am găsit pe Confrate, prietenul nostru, cu familia. Se uita de
jur-împrejur cu o figură mirată, aproape neliniștită, și ne-am gândit
că solemnitatea ocaziei îi zdruncinase nervii. Problema însă era mai
serioasă.
— Nu văd nicăieri niciun bar, spuse el. Voi vedeți?
Erau butoaie cu vin de-a lungul unui perete și sticle cu vin pe
mese. Eram într-un sat care ar pluti pe o mare de vin Côtes du
Rhône dacă ar fi golite toate pivnițele, dar nu exista niciun bar.
Uitându-ne mai atent la comesenii noștri, am mai făcut o
descoperire îngrijorătoare. Nimeni nu ținea un pahar în mână.
Era cât pe ce să comitem o faptă nedelicată și să înșfăcăm o sticlă
de pe masa cea mai apropiată, dar am fost opriți de muzica de
fanfară care s-a auzit prin sistemul de amplificare. Confrații s-au
încolonat și s-au urcat la tribună, ocupându-și pozițiile în spatele
mesei. Erau vreo zece sau mai mulți, îmbrăcați în mantii și având pe
cap pălării cu boruri largi. Unii țineau în mână coli de hârtie. La
cineva am văzut o carte groasă, impozantă. Din clipă în clipă, ne-am
gândit, urma să fie servit le vin d’honneur pentru a da semnalul de
începere a ceremoniei.
Primarul luă microfonul și ținu discursul de deschidere. Apoi
ținu un discurs decanul de vârstă al Confraților. Urmă asistentul
său, cel care avea în mână cartea aceea groasă. Cei trei noi Confrați
au fost chemați unul câte unul la tribună și elogiați îndelung,
subliniindu-se dragostea lor pentru vin și spiritul de camaraderie.
Aceștia au răspuns, unul câte unul, prin discursuri în care acceptau
onorurile care li se acordau. Am detectat o anumită răgușeală în
glasul prietenului meu, pe care alții ar fi putut s-o pună pe seama
emoției. Eu știam că de fapt îi era sete.
În încheiere, am fost invitați sa cântam împreună un cântec
compus pe versuri scrise în provensală de Frédéric Mistral.
Coupo santo e versanto, am cântat noi preaslăvind pocalul sfânt și
umplut până sus, A-de-reng beguen en troupo lou vin pur de nostre
plant – să bem cu toții vinul pur făcut din strugurii noștri și, de
asemenea, am glorificat timpul. Învestitura a durat peste o oră și
nimeni n-a băut niciun strop.
Era vizibilă nerăbdarea celor prezenți de a se așeza la mese, și în
cele din urmă pocalele sfinte au fost umplute, golite și umplute din
nou. Un sentiment de ușurare i-a cuprins pe toți. Ne-am relaxat și
noi și am putut să dăm atenția cuvenită meniului.
Prepelițe în aspic a fost primul fel; capetele, care, după cum ni s-a
spus, costa doi franci bucata, fuseseră detașate și aveau să fie
folosite la un viitor banchet. A urmat biban-de-mare. Acestea erau
doar preliminariile, exercițiile de încălzire ale bucătarului-șef, după
care urma să atacăm friptura de vacă Charolais. Dar înainte de
aceasta am avut câte o porție mică, dar ucigătoare, de ceea ce ei
descriu drept un trou provençal – o combinație de puțină apă cu mult
marc. Băutura aceasta era menită să clătească cerul gurii; de fapt, era
atât de tare, încât putea să anestezieze nu numai cerul gurii, dar și
sinusurile și toată partea frontală a craniului. Dar bucătarul știa ce
face. După ce a trecut primul efect al alcoolului rece, am simțit în
stomac un gol – le trou – și am putut să fac față în continuare
meniului, cu speranța că am să ajung la capăt.
Friptura și-a făcut intrarea în acordurile altei muzici de fanfară și
a fost plimbată printre mese de chelneri și chelnerițe înainte de a fi
servită. Vinul alb a cedat locul unui vin roșu extraordinar, mândria
podgorenilor din regiune, și au fost aduse în continuare alte feluri
de mâncare. După ce au fost servite sufleurile și șampania, a venit
momentul să ne ridicăm de la masă și să dansăm.
 Muzicanții din orchestră erau de modă veche, evident
neinteresați să cânte pentru oameni cărora nu le place decât să
țopăie; ei voiau să ne vadă dansând. Au interpretat valsuri,
foxtroturi și câteva bucăți care puteau fi gavote, dar pentru mine
momentul de vârf al serii a fost tangoul. Nu cred că multora le-a
fost dat să vadă cincizeci sau șaizeci de perechi, într-o stare
avansată de ebrietate, încercând să execute figurile complicate, cu
întoarceri și aplecări, pe care le face un dansator de tangou
adevărat. A fost o priveliște pe care n-am s-o uit niciodată – coatele
se ridicau, capetele se răsuceau dintr-o parte în alta și se făceau
tentative disperate de a ajunge dintr-un capăt al sălii în celălalt, cu
riscul de a se călca pe picioare sau de a se produce coliziuni. Un
bărbat mic de statură dansa fără să vadă nimic în jur, capul său fiind
cufundat în decolteul partenerei sale mult mai înalte. Cuplul cu
mărgele și cămașă cu jabou părea că plutește și se strecura printre
ceilalți cu o abilitate care putea fi văzută numai în palatele
tangoului din Buenos Aires.
În mod miraculos, nimeni nu a fost vătămat. Când am plecat,
puțin după ora unu noaptea, orchestra încă mai cânta, iar
dansatorii, îndopați cu mâncare și îmbibați cu vin, continuau să
danseze. Nu era pentru prima oară că ne minunam în fața
rezistenței provensale.
Când am ajuns acasă, am constatat o schimbare a peisajului cu
care ne obișnuisem. Dispăruse betoniera care de luni de zile fusese
parte integrantă a fațadei.
A fost o prevestire funestă. Oricât ne displăcea prezența ei, era cel
puțin o garanție că Didier și oamenii săi vor reveni. Se furișaseră în
absența noastră și o luaseră – betoniera noastră –, probabil pentru a
o folosi undeva în celălalt capăt al satului vreo șase luni de acum
înainte. Speranțele noastre de a avea casa gata până la Crăciun
păreau o manifestare de optimism deplasat.
 Christian, ca de obicei, a încercat să ne liniștească.
— Au fost nevoiți să se ducă în Mazan< la o văduvă bătrână<
acoperișul casei<
Am avut un sentiment de vinovăție. Ce contau problemele
noastre în comparație cu situația nenorocită a unei biete văduve
bătrâne, expusă capriciilor vremii?
— Nu vă faceți griji, ne spuse Christian. Nu durează decât două-
trei zile, după care se vor întoarce să termine treaba aici. Mai e
destul timp până la Crăciun. Este vorba de câteva săptămâni.
„Nu prea multe săptămâni”, ne-am zis noi. Soția mea a avut
ideea să răpim cockerul lui Didier – ținea la el mai mult chiar decât
la betonieră – și să-l ținem ostatic. Era un plan foarte bun, curajos,
numai că Didier era tot timpul însoțit de câine. Ei, dacă nu câinele,
poate nevasta. Eram gata să facem orice.
Situația a devenit neplăcută când au început rafalele mistralului
de iarnă. Vântul șuiera mai ales prin găurile făcute în zidărie. A
bătut trei zile fără încetare, îndoind chiparosul din curte, smulgând
foliile de plastic de pe câmpul de pepeni, izbindu-se cu putere de
obloane și de țiglele de pe acoperiș, tânguindu-se în miez de noapte.
Era un vânt agasant, de care nu puteai să scapi nicăieri. Te deprima
să-l auzi cum se năpustește fără încetare asupra casei, încercând să
pătrundă înăuntru.
— O vreme bună pentru a te sinucide, îmi spuse Massot într-o
dimineață, în timp ce i se zbârlea mustața din pricina vântului. Beh
oui. Dacă o ține tot așa, o să luăm parte la câteva funeralii.
Bineînțeles, adăugă el, nici nu se compara cu mistralul din copilăria
sa. Pe vremea aceea vântul bătea săptămâni în șir, având efecte
ciudate, cumplite asupra creierului. Îmi spuse povestea lui Arnaud,
un prieten de-al tatălui său.
Arnaud avea un cal bătrân, istovit, care nu mai putea fi folosit la
munca câmpului. Se hotărî să-l vândă și să cumpere un cal tânăr,
puternic. Într-o dimineață vântoasă merse cincisprezece kilometri
pe jos până la târgul din Apt trăgând gloaba după el. Găsi un
cumpărător și căzu la învoială cu el în privința prețului, dar caii
tineri aduși la vânzare în ziua aceea erau slabi și prăpădiți. Arnaud
se întoarse acasă fără alt cal. Își propuse să se ducă peste o
săptămână, în speranța că vor fi de vânzare cai mai vânjoși.
Mistralul bătu toată săptămâna. Nu încetă nici în ziua în care
Arnaud o porni din nou spre târgul din Apt. De data aceasta fu
norocos și cumpără un cal negru, puternic. Îl costă aproape dublu
față de prețul obținut pe calul său bătrân, dar, așa cum spunea și
geambașul, plătea pentru tinerețea calului pe care îl lua. Acesta avea
să fie bun de muncă ani de zile de acum încolo.
Arnaud mai avea de parcurs vreo doi-trei kilometri până la
fermă, când calul scăpă din ham și o luă la goană mâncând
pământul. Arnaud fugi cât fugi după el, dar până la urmă se lăsă
păgubaș. Începu să-l caute printre arbuști și prin vii, strigând în
direcția vântului, blestemând mistralul care îi speriase calul,
căinându-se pentru ghinionul pe care l-a avut și pentru banii
pierduți. După ce s-a întunecat și nu mai avea nicio șansă să-l
găsească, o porni spre casă disperat. Fără cal nu putea să-și lucreze
pământul; era ruinat.
Nevasta îl întâmpină în prag. Se întâmplase un lucru
nemaipomenit: un cal, un cal negru viguros, venise în goană pe
potecă și intrase în grajdul din curte. Ea îi dăduse apă și împinsese o
căruță în dreptul ușii ca să nu poată fugi.
Arnaud luă un felinar și se duse să vadă calul. De cap îi atârna un
ham rupt. Îi pipăi grumazul. Simți pe degete ceva lipicios. La
lumina lanternei văzu cum i se scurge sudoarea pe crupă și cum
apar pete deschise la culoare acolo unde vopseaua se ștersese. Își
cumpărase propriul cal. Scos din minți și copleșit de rușine, se duse
în pădurea din spatele fermei și se spânzură.
 Massot își aprinse o țigară apărând-o de vânt cu mâinile făcute
căuș.
— La anchetă, spuse el, cineva a dat dovadă de simțul umorului.
La cauza decesului s-a trecut sinucidere ca urmare a unui
dezechilibru mintal provocat de un cal.
Massot rânji și dădu din cap. Se părea că toate poveștile lui se
terminau tragic.
— A fost un prost, zise Massot. Ar fi trebuit să se ducă înapoi și
să-l împuște pe geambașul care i-a vândut calul – paf! – și să dea
vina pe mistral. Așa aș fi procedat eu.
Reflecțiile sale despre modul de a-ți face singur dreptate au fost
întrerupte de zgomotul unui motor. Un camion Toyota cu tracțiune
dublă, de lățimea potecii, înainta încet pentru a ne lăsa timp să ne
dăm la o parte. Era monsicur Dufour, băcanul satului și spaima
mistreților din Lubéron.
Văzuserăm capetele de sangliers atârnând pe pereții din măcelării,
dar nu le dăduserăm mai multă atenție decât oricăror altor
decorațiuni rustice. De câteva ori în timpul verii însă, mistreții au
coborât din munți și au venit să bea apă din piscină și să fure
pepeni. De când am văzut animalele vii, nu mai puteam privi în
ochi capetele împăiate. Mistreții erau negri, masivi, cu picioare mai
lungi decât ale unui porc obișnuit și cu păr țepos. Ochii lor
exprimau neliniște. Ne făceau plăcere rarele momente când îi
zăream și am fi dorit ca vânătorii să-i lase în pace. Din păcate,
mistreții au gust de vânat și în consecință sunt vânați peste tot în
Lubéron.
Monsieur Dufour era campionul recunoscut al vânătorilor, un
Nimrod modern, mecanizat. Îmbrăcat în uniforma de luptă, cu
camionul plin de armament sofisticat, nu era pentru el nicio
problemă să urce pe potecile stâncoase și să ajungă pe povârnișurile
populate cu mistreți, în timp ce alți vânători, nu atât de bine
echipați, o luau pe jos și ajungeau acolo cu sufletul la gură. Pe
platforma camionului era o ladă mare de lemn în care se aflau șase
câini de vânătoare, antrenați să umble după miros zile în șir. Bieților
porci nu li se dădeau prea multe șanse.
I-am spus lui Massot că, după părerea mea, era o rușine ca
mistreții să fie vânați cu atâta înverșunare de atât de mulți vânători.
— Dar au un gust delicios, ripostă el. Mai ales puii de mistreț, les
mercassins. Și apoi, este ceva natural. Englezii sunt sentimentali când
este vorba de animale, cu excepția celor care vânează vulpi. Ăia
sunt nebuni.
Vântul se întețea și devenea din ce în ce mai rece. L-am întrebat
pe Massot cât crede că va mai dura.
— O zi, o săptămână. Cine știe? Se uită pieziș la mine. N-aveți de
gând să vă sinucideți, nu-i așa?
I-am spus că-mi pare râu să-l dezamăgesc, dar eram într-o stare
bună, plină de voioșie, și așteptam cu nerăbdare iarna și Crăciunul.
— După Crăciun au loc, de obicei, multe crime.
O spuse ca și cum era nerăbdător să vadă un program de
televiziune favorit, o continuare sângeroasă a sinuciderilor
provocate de mistral.
În timp ce mă întorceam spre casă, am auzit împușcături. Am
sperat că Dufour greșise ținta. Oricât aș trăi aici, n-o să-mi însușesc
niciodată mentalitatea localnicilor. Și atâta timp cât prefer să vad un
mistreț pe picioare decât pe un platou, nu voi deveni niciodată un
bun francez prin adopție. N-au decât să-și venereze stomacul; eu
voi păstra o detașare civilizată față de setea de sânge pe care o văd
la cei din jur.
Această nobilă mulțumire de sine a durat până la cină. Henriette
ne adusese un iepure de câmp, pe care soția mea l-a gătit cu
verdețuri și muștar. Am mâncat două porții. Sosul, îngroșat cu
sânge, era minunat.
 Madame Soliva, bucătăreasa de optzeci de ani, al cărei nom de
cuisine era Tante Yvonne, ne vorbise odată despre un ulei de
măsline pe care ea îl considera cel mai bun din Provence. Ne
puteam baza pe ea mai mult decât pe oricine altcineva. Nu numai că
era o bucătăreasă minunată, dar era specialistă în diversele
sortimente de ulei de măsline, replica unui Maestru al Vinurilor. Le
încercase pe toate, de la Alziari din Nisa până la Producătorii Uniți
din Nyons, iar după părerea ei, care era bine fondată și se bucura de
respect, uleiul produs în valea Les Baux era cel mai bun. Ne-a spus
că putea fi cumpărat de la o fabrică mică de ulei din Maussane-les-
Alpilles.
Pe vremea când locuiam în Anglia, uleiul de măsline era o
delicatesă, fiind folosit numai la maioneză și la salate. În Provence
se găsea din abundență. Îl cumpăram în bidoane de cinci litri și îl
foloseam la gătit, la marinat brânzeturi de capră și gogoșari și la
conservarea trufelor. Ne înmuiam pâinea în ulei, ne scăldam
lăptucile în el și îl foloseam chiar și ca medicament preventiv. (O
lingură de ulei pe stomacul gol înainte de a bea este ca un
pansament gastric care protejează împotriva efectelor unei cantități
prea mari de vin nou roze.) Absorbeam ulei de măsline ca niște
bureți și cu timpul am învățat să distingem între diferite sortimente
după savoare. Am devenit pretențioși și fără îndoială insuportabili
în privința uleiului de măsline. Nu-l cumpăram niciodată de la
băcănie sau de la supermarket, ci numai direct de la producători,
care aveau propriile prese. Expedițiile de cumpărare a uleiului le
așteptam aproape cu aceeași nerăbdare ca excursiile la podgorii.
O parte esențială a unei zile o constituie mersul la restaurant
pentru a lua prânzul. Înainte de a ne duce undeva pentru prima
oară, consultam întotdeauna ghidul Gault-Millau, precum și harta.
Am descoperit că Maussane era foarte aproape de Beaumaniere din
Les Baux, unde notele de plată sunt la fel de memorabile ca
bucatele, dar am fost salvați de ispită de madame Soliva.
— Mergeți la Le Paradou, ne-a spus ea, și luați prânzul acolo,
încercați să ajungeți la amiază.
Era o zi rece, senină, propice pentru o masă bună. Am intrat la
Bistro du Paradou cu câteva minute înainte de a bate de amiază.
Pofta de mâncare ne-a fost sporită de mirosul de usturoi și de fumul
de lemn ars care ne-au întâmpinat. Din bucătărie se auzea zăngănit
de vase. Localul avea de toate – un cămin mare în care ardea focul, o
mulțime de mese acoperite cu plăci de marmură, un bar placat cu
faianță. Un singur lucru nu avea, după cum ne-a explicat patronul:
o masă la care să ne așezăm.
Sala era încă goală, dar, ne spuse el, se va umple într-un sfert de
oră. Se scuză dând din umeri. Se uită la soția mea, care era atât de
aproape și totuși atât de departe de un prânz bun. Pe fața ei era
întipărit tragismul unei mari pierderi. La vederea unei femei atât de
nefericite, se înduioșă. Ne așeză la o masă în fața căminului și puse
pe ea o carafă mare plină cu vin roșu.
Clienții obișnuiți ai localului au început să intre în grupuri
gălăgioase, mergând direct la locurile pe care le ocupau în fiecare zi.
La 12.30 toate mesele erau ocupate. Patronul, singurul chelner de
altfel, deveni o sfârlează încărcată cu farfurii.
Restaurantul funcționa după formula simplă de a-i scuti pe
clienți de dificultatea alegerii meniului. La fel ca la restaurantul
gării din Bonnieux, mâncai și beai ce ți se dădea. Am mâncat o
salată verde cu ulei de măsline și cu bucățele de cârnat de casă, un
aioli de melci, cod și ouă fierte tari cu maioneză, brânză cu
smântână de la Fontvieille și o tartă de casă. Era un prânz pe care
francezii îl consideră ceva obișnuit, în timp ce turiștii își aduc
aminte de el ani de zile. Pentru noi, care eram undeva la mijloc,
restaurantul acesta a fost o altă descoperire fericită pe care am
adăugat-o pe lista noastră. Era un loc unde puteai să revii într-o zi
rece, cu stomacul gol, știind precis că te vei încălzi și vei mânca pe
săturate.
Ne-am dus la mica fabrică de ulei de măsline din Maussane cu
două luni mai devreme decât trebuia. Noua recoltă de măsline urma
să fie strânsă de-abia în ianuarie. Doar atunci puteam cumpăra ulei
proaspăt. Din fericire, spuse proprietarul, recolta trecută fusese
foarte bună și mai avea ulei de vânzare. Ne propuse să dăm o raită
prin făbricuță până ne pregătea să luăm cu noi doisprezece litri de
ulei.
Numele oficial al întreprinderii – Coopérative Oléicole de la
Vallées des Baux – aproape că n-avea loc pe frontispiciul clădirii
modeste aflate la marginea unui drum lateral. Înăuntru totul părea
frecat cu ulei; podeaua și pereții luceau, treptele care duceau la
platforma de sortare le simțeam alunecoase sub tălpi. La o masă
stăteau câțiva bărbați care lipeau etichetele aurii ale cooperativei pe
sticlele și bidoanele umplute cu uleiul galben-verzui, pur și natural,
după cum spunea anunțul de pe perete, extras printr-o singură
presare la rece.
Ne-am dus în birou pentru a lua cele șase sticle de doi litri pe
care patronul le așezase într-o cutie de carton. Ne-a oferit și câte un
săpun cu ulei de măsline.
— Nu există ceva mai bun pentru piele, spuse el, și își lovi ușor
obrajii cu vârful degetelor. Cât despre ulei, este o minunăție. O să
vedeți.
În seara aceea, înainte de a lua cina, l-am testat turnând câteva
picături pe felii de pâine unse cu sos de roșii. Era nemaipomenit.

Musafirii au continuat să vină, îmbrăcați ca în toiul verii, cu

speranța că vor avea vreme bună pentru înotat și convinși că
Provence se bucură de un climat mediteraneean. Erau dezamăgiți că
ne găseau cu pulovere pe noi, că făceam focul seara și că trecuserăm
la mâncăruri și băuturi de iarnă.
Oare întotdeauna e atât de frig în noiembrie? Nu e cald tot
timpul anului? Păreau neîncrezători când le vorbeam de troiene de
zăpadă, de nopți cu temperaturi sub zero grade și de furtuni care te
luau pe sus, ca și cum i-am fi ademenit la Polul Nord pretinzând că
îi chemam la Tropice.
A avut dreptate cine a zis că Provence este o regiune rece cu mult
soare. Ultimele zile din noiembrie erau la fel de strălucitoare și de
senine ca acelea din mai. Nouă ne creau o stare de bună dispoziție,
nu însă și lui Faustin, care avea reacții ciudate. Ne prevestea o iarnă
aspră, cu temperaturi atât de joase, încât măslinii vor îngheța, așa
cum s-a întâmplat în 1976. Ne spunea cu o satisfacție macabră că
puii de găină vor muri de frig, iar bătrânii vor zace în pat luând o
culoare cadaverică. Ne preveni asupra faptului că fără îndoială vor
fi întreruperi de curent electric pe perioade lungi și ne sfătui să
curățăm hornurile.
— O să ardeți lemne zi și noapte, ne spuse el, și în situația asta e
pericol să ia foc hornul. Vă trebuie un certificat de la hornar că l-ați
curățat, altminteri, când vin les pompiers, vă costă o avere.
Putea fi și mai rău. În cazul în care ardea casa ca urmare a unui
incendiu produs de un horn necurățat, societatea de asigurări nu
plătea dacă nu aveai acest certificat. Faustin se uită la mine cu o
privire gravă, iar eu mă și vedeam înghețat de frig, fără casă și falit.
Și toate astea din cauza unui horn necurățat.
— Dar ce se întâmplă, l-am întrebat eu, dacă arde și certificatul
odată cu casa?
Nu se gândise la asta și cred că-mi era recunoscător că-i
sugerasem un alt posibil dezastru. Un cunoscător în ale
calamităților trebuie să-și împrospăteze îngrijorările din când în
când, dacă nu, se plafonează.
 Am aranjat cu cel mai bun hornar din Cavaillon, monsieur
Beltramo, să vină la noi cu periile și aspiratoarele sale. Era un bărbat
înalt, manierat, cu un nas acvilin, murdar de funingine. Lucra în
meserie de douăzeci de ani. Mi-a spus că niciodată n-a luat foc un
horn curățat de el. După ce a terminat treaba, mi-a dat un certificat
de ramonage, pe care erau amprente de funingine, și mi-a urat o iarnă
plăcută.
— N-o să fie prea frig anul acesta, îmi spuse. Am avut trei ierni
aspre la rând. A patra este întotdeauna blândă.
L-am întrebat dacă va curăța și hornul lui Faustin și va face
schimb de păreri cu el asupra vremii.
— Nu. Nu mă duc niciodată la el. Nevasta lui curăță hornul.
 DECEMBRIE

Poștașul intră cu mașina în viteză la locul de parcare din spatele

casei și când dădu înapoi cu mare elan, o izbi de zidul garajului,
spărgându-i farurile. Nu părea să fi observat stricăciunea când
apăru în curte zâmbind cu gura până la urechi și agitând un plic
voluminos. Se duse direct la bar și se așeză, părând că așteaptă ceva.
— Bonjour, jeune homme!
De ani de zile nu mi se mai adresase cineva cu „tinere” și,
oricum, nu era ceva obișnuit ca poștașul să aducă scrisorile în casă.
Ușor nedumerit, i-am oferit băutura pe care o aștepta. Clipi din
ochi.
— Puțin pastis, zise el. De ce nu?
Era oare ziua lui de naștere? Ieșea la pensie? Câștigase marele
premiu la Loteria Națională? Mă așteptam să-mi explice motivul
bunei sale dispoziții, dar era preocupat să-mi povestească despre
mistrețul pe care îl împușcase prietenul său cu o săptămână înainte.
Oare știu cum se pregătesc aceste creaturi pentru a fi gătite? Mă
trecu prin tot procesul, de la scoaterea mațelor până la agățarea în
cârlig, tranșarea cărnii și gătitul ei. Paharul cu pastis se goli imediat.
Din câte mi-am dat seama, nu era primul pe ziua aceea. Acceptă
fără nicio împotrivire să i-l umplu din nou. În sfârșit, trecu la
subiect.
— V-am adus calendarul oficial al poștei, îmi spuse el. Cuprinde
zilele tuturor sfinților și are ilustrații cu tinere atrăgătoare.
Scoase calendarul din plic și îl răsfoi până găsi fotografia unei
fete îmbrăcate sumar.
— Voil|!
I-am mulțumit pentru amabilitatea de a se fi gândit la noi.
— E gratis, spuse el. Dar puteți să-l și cumpărați, dacă vreți.
 Făcu din nou cu ochiul, iar eu am înțeles în sfârșit scopul vizitei
sale. Își aduna bacșișul de Crăciun, dar, întrucât era nedemn să vină
la ușă cu mâna întinsă, trebuia să respectam ritualul calendarului.
Își luă banii, termină de băut ce mai avea în pahar și porni în
viteză spre următoarea adresă, lăsând rămășițele farului pe alee.
Când m-am întors în casă, soția mea se uita în calendar.
— Îți dai seama, spuse ea, că mai sunt doar trei săptămâni până
la Crăciun și lucrătorii noștri n-au dat niciun semn de viață?
Apoi a avut o idee care numai unei femei îi putea trece prin cap.
— E clar, zise ea, că nașterea lui Isus Hristos nu e un ultimatum
destul de important pentru ei ca să termine lucrările începute. Într-
un fel sau altul, Crăciunul o să vină și o să treacă și o să se facă
februarie până o să-și recupereze forțele după chefurile de Anul
Nou. Cel mai indicat e să-i invităm la o petrecere pentru a sărbători
încheierea lucrărilor. Dar nu singuri, ci cu nevestele.
Viclenia intuitivă a acestei idei se baza pe două presupuneri.
Prima, că nevestele, care nu vedeau niciodată ce făceau bărbații lor
prin casele oamenilor, vor fi atât de curioase, încât nu vor putea
refuza invitația. A doua, că nici uneia dintre neveste nu i-ar fi
convenit ca bărbatul ei să nu-și fi terminat partea sa din lucrare.
Acest lucru ar fi făcut-o să scadă în ochii celorlalte neveste și ar fi
dus la o situație jenantă, urmată de reproșuri neplăcute în drum
spre casă.
A fost o idee inspirată. Am fixat întâlnirea pentru ultima
duminică înainte de Crăciun și am trimis invitațiile la un pahar de
șampanie începând cu ora unsprezece.
După două zile, betoniera se afla din nou în fața casei. Didier și
echipa sa, veseli și gălăgioși, au reînceput lucrul de unde se
opriseră, ca și când nu făcuseră o pauză de trei luni. Nu s-au scuzat,
dar nici nu au dat vreo explicație de ce s-au apucat din nou de
treabă. Doar Didier a menționat întâmplător că intenționa să
termine totul înainte de a merge la schi. El și soția sa vor fi încântați
să ne accepte invitația.
Calculasem că, dacă veneau toți, urmau să fie douăzeci și două
de persoane, fiecare cu bine cunoscuta poftă de mâncare
provensală. Și întrucât Crăciunul era atât de aproape, se vor aștepta
la ceva mai festiv decât un castron cu măsline și câteva felii de
salam. Soția mea începu să facă liste de cumpărături la care adăuga
mereu note de subsol. Toată casa era plină de hârtii cu însemnările
ei. Supă de iepure! Gambas cu maioneză! Pizza! Tarte cu ciuperci!
Mâncare de măsline! Și câte și mai câte, astfel că lista mea, care
cuprindea un singur cuvânt – șampanie –, părea de-a dreptul
jalnică.
Cel mai grozav fel de mâncare a fost adus într-o dimineață rece
de un prieten care avea rude în Périgord. Era o bucată întreagă de
ficat, crudă, care costa astfel mai puțin decât produsul preparat. Nu
trebuia decât să-l gătim și să adăugăm felii de trufe negre.
L-am desfăcut. Probabil că a aparținut unei păsări de mărimea
unui aeroplan. Era enorm – o halcă maronie pe care a trebuit să o
apuc cu ambele mâini ca s-o pot pune pe scândura de tăiat. Urmând
instrucțiunile prietenului nostru, cu degete nervoase, am tăiat și am
îndesat ficatul în borcane, inserând bucăți de trufe. Parcă mânuiam
bani.
Borcanele au fost acoperite ermetic și puse într-un vas mare cu
apă care fierbea, unde au stat exact nouăzeci de minute. După ce s-
au răcit, au fost refrigerate și apoi duse în pivniță. Soția mea a bifat
pateul pe lista ei.
Era curios să te apropii de sfârșitul anului și cerul să fie atât de
albastru. Și apoi nu era nebunia care caracterizează săptămânile
dinaintea Crăciunului în Anglia. Singurul indiciu al unor pregătiri
deosebite erau zgomotele ciudate care veneau dinspre casa lui
monsieur Poncet, situată cam la un kilometru și jumătate. Când am
trecut pe acolo, în două dimineți la rând, am auzit niște zbierete
groaznice – nu de frică sau de durere, ci de revoltă. Mă gândeam eu
că nu sunt strigăte de om, dar nu eram tocmai sigur. L-am întrebat
pe Faustin dacă le remarcase.
— A, acelea, spuse el. Poncet își țesală măgarul.
În Ajunul Crăciunului, la biserica din Ménerbes, urma să se
amenajeze o iesle pentru a reprezenta pe viu scena nașterii
Domnului, iar măgarul lui Poncet avea un rol important. Trebuia,
bineînțeles, să arate bine, numai că animalul avea o aversiune față
de ideea de a fi periat și țesălat și nu era genul de măgar care să
îndure această operațiune liniștit. Fără îndoială că se va prezenta
foarte bine, spuse Faustin, dar era mai înțelept să stai mai departe
de picioarele lui din spate, căci era vestit pentru loviturile sale
puternice.
În sat se căuta asiduu un copil pentru rolul lui Isus. Au fost aduși
bebeluși de vârstă potrivită, capabili să se ridice la înălțimea
evenimentului, deoarece procesiunea începea abia la miezul nopții.
Dacă nu erau aceste pregătiri și felicitările pe care le îndesa
poștașul în cutia poștală, am fi avut impresia că până la Crăciun mai
sunt luni de zile. N-aveam televizor, așa că eram scutiți de reclamele
acelea de o veselie năucitoare. Nu existau colindători, nici petreceri
organizate la birou, nici calcule febrile legate de numărul de zile
care au mai rămas pentru cumpărături. Îmi plăcea la nebunie. Soția
mea era mai rezervată; lipsea ceva. Unde era dispoziția mea de
Crăciun? Unde era vâscul? Unde era bradul? Ne-am hotărât să
mergem la Cavaillon pentru toate acestea.
Am fost de îndată răsplătiți cu imaginea lui Moș Crăciun,
îmbrăcat în pantaloni roșii lăbărțați, cu un tricou Rolling Stones,
având pe cap o glugă roșie tivită cu blană albă și purtând o barbă
falsă, venea spre noi, făcându-ne semn cu mâna, în timp ce coboram
pe Cours Gambetta. De la distanță părea că i-a luat foc barba, dar,
când s-a apropiat, am zărit un muc de țigară Gauloise printre
mustăți. Mergea împleticindu-se și mirosea a Calvados, atrăgând
atenția unor copilași. Mamele lor vor trebui, desigur, să le dea niște
explicații.
Străzile erau împodobite cu șiruri de beculețe colorate. Prin ușile
deschise ale barurilor și magazinelor se auzea muzică. Maldăre de
brazi zăceau pe trotuar. Un bărbat cu portavoce vindea lenjerie de
pat la o tarabă.
— Priviți, doamnă. Dralon veritabil! Vă dau cinci mii de franci
dacă găsiți un defect!
O țărancă bătrână începu să examineze materialul milimetru cu
milimetru. Bărbatul i-l smulse din mână.
Când am dat colțul, era cât pe ce să ne izbim de o carcasă de
căprioară care atârna la intrarea într-o măcelărie privind cu ochii
holbați la carcasa unui mistreț care atârna lângă ea. În vitrină erau
expuse un șir de păsări curățate de pene, cu gâturile frânte și cu
capetele sprijinite pe piept. Erau o ofertă specială de Crăciun: puteai
să iei șapte plătind numai șase. Măcelarul le închisese ciocurile și le
aranjase într-un decor de frunze verzi și panglici roșii. Am dat din
umeri și am trecut mai departe.
Nu exista nicio îndoială în privința celui mai apropiat ingredient
al unui Crăciun provensal. Judecând după exponatele din vitrine,
după cozi și după banii care se mânuiau, articolele de
îmbrăcăminte, jucăriile, echipamentele stereo și brelocurile erau de
importanță minoră; principalul eveniment al Crăciunului era
mâncarea: scoici și languste, fazani și iepuri, pateuri și brânzeturi,
șuncă și claponi, prăjituri și șampanie roz. După ce am privit o
dimineață întreagă toate acestea, am făcut indigestie vizuală. Am
făcut rost de vâsc, brad, și, cu gândul la Crăciun, ne-am întors acasă.
Ne așteptau doi bărbați în uniformă, care își parcaseră mașina
neînmatriculată în fața casei. Când i-am văzut, am avut un
sentiment de vinovăție, de ce, nu știu, dar bărbații în uniformă au
acest efect asupra mea. Am încercat să-mi dau seama ce infracțiuni
am comis în ultima vreme împotriva celei de-a Cincea Republici.
Cei doi au coborât din mașină și au salutat. M-am liniștit. Nici în
Franța, unde formalitățile birocratice au ajuns aproape o artă,
polițiștii nu te salută înainte de a te aresta.
De fapt, nu erau polițiști, ci pompieri. Ne-au cerut voie să intre în
casă. M-am întrebat imediat unde am pus certificatul eliberat de
hornar. Era evident un control inopinat pentru a-i depista pe cei cu
hornurile necurățate.
Ne-am așezat la masa din sufragerie. Unul din ei deschise o
servietă.
— Am adus calendarul oficial al Pompierilor din Vaucluse, spuse
el, punându-l pe masă. Conține, o să vedeți, zilele tuturor sfinților.
Era asemănător calendarului Poștei, numai că, în loc de ilustrații
cu tinere atrăgătoare, erau fotografii cu pompieri cățărându-se pe
clădiri înalte, dând primul ajutor victimelor unui accident, salvând
alpiniști aflați în situații-limită și mânuind furtunuri de stingere a
incendiilor. În Franța, pompierii de la sate nu se luptă numai cu
flăcările. Ei acordă ajutor în tot felul de situații. Îți vor salva câinele
căzut într-o crevasă din munți sau te vor duce la spital în caz de
urgență. Sunt niște oameni admirabili, pe care te poți baza.
I-am întrebat dacă o donație ar fi bine-venită.
— Desigur.
Ni s-a dat o chitanță care ne permitea totodată să ne intitulăm
Prieteni ai Departamentului Pompierilor din Cavaillon. După ce ne-
au mulțumit, cei doi pompieri au plecat să-și încerce norocul și în
vale. Nutream speranța că erau antrenați împotriva atacurilor unor
câini feroce. Să obții o donație de la Massot era aproape la fel de
periculos ca stingerea unui incendiu. Mi-l și imaginam privind pe
furiș de după perdele, cu pușca la îndemână, în timp ce câinii săi
alsacieni se aruncau asupra intrușilor. Odată i-am văzut pe acești
câini atacând roata din față a unei mașini în lipsa unei prăzi umane.
Au rupt anvelopa în bucăți ca și cum ar fi fost o halcă de carne
crudă, lăsând bale și scuipând resturi de cauciuc, în timp ce șoferul,
îngrozit, încerca să dea mașina înapoi, iar Massot urmărea scena
fumând și zâmbind.
Aveam acum două calendare și, pe măsură ce ne apropiam de
Crăciun, anticipam sosirea unui al treilea, care o să ni se ofere în
schimbul unei donații substanțiale. În ultimele douăsprezece luni, în
fiecare marți, joi și sâmbătă, eroii Departamentului de salubritate s-
au oprit la capătul aleii din fața casei pentru a ridica grămezi
rușinos de mari de sticle goale, resturi urât mirositoare ale supelor
de pește, conserve de mâncare pentru câini, pahare sparte, saci cu
moloz, oase de pui și tot felul de alte resturi menajere. Nimic nu-i
demobiliza. Nicio grămadă, oricât de mare, nu era prea mult pentru
bărbatul care stătea în spatele mașinii și care la fiecare oprire se
dădea jos și arunca gunoiul prin trapa care se deschidea. Vara era
probabil în pericol de asfixiere, iarna însă îi lăcrimau ochii din cauza
frigului.
A apărut, în sfârșit, împreună cu colegul său, într-un Peugeot,
care părea că-și trăiește ultimele clipe înainte de a ajunge la cimitirul
de automobile uzate. Cei doi bărbați erau veseli, vânjoși și miroseau
a pastis. Mi-au strâns mâna cu putere. Pe canapeaua din spate aveau
o pereche de iepuri și câteva sticle cu șampanie. Le-am spus că îmi
face plăcere să-i văd adunând și sticle pline, nu numai goale.
— Nu de sticle goale ne este nouă, spuse unul dintre ei. Dacă ați
ști ce pot să arunce unii oameni. Făcu o grimasă și se apucă de nas,
ridicând degetul mic elegant în aer. Dégeulasse.
Au fost mulțumiți de bacșiș, iar noi le-am urat să ia o masă pe
cinste împreună și să lase pe altcineva să curețe în urma lor.
 Didier stătea pe vine și aduna cu o perie și un făraș praful de
ciment dintr-un colț. Era îmbucurător să vezi această mașină umană
de distrugere angajată într-o muncă atât de delicată, însemna că
partea lui se terminase.
Se ridică și goli fărașul într-un sac de plastic, apoi își aprinse o
țigară.
— Asta a fost tot, zise el. Normalement, mâine va veni zugravul.
Ne-am dus afară. Eric încărca lopețile, gălețile și cutiile goale în
camion. Didier mă întrebă zâmbind:
— Vă deranjează dacă luăm betoniera?
I-am spus că sperăm să ne putem descurca și fără ea. Cei doi au
urcat-o în camion cu ajutorul unei rampe și au legat-o strâns de
spatele cabinei. Cățelușa lui Didier urmări încărcarea betonierei cu
urechile ciulite, apoi sari în camion și se întinse pe platformă.
— Allez! Didier îmi întinse mâna. Avea palma crăpată. Ne vedem
duminică.
A doua zi veni zugravul, care se puse imediat pe treabă și
termină tot ce avea de făcut. Apoi sosi Jean-Pierre, mochetatorul.
Era evident că nevestele hotărâseră să fie totul gata până la vizita lor
oficială.
Până vineri seara se pusese aproape toată mocheta. Mai
rămăseseră vreo doi metri de montat.
— O să vin mâine-dimineață, spuse Jean-Pierre, astfel că mâine
după-amiază o să puteți aranja mobila.
La amiază nu mai era decât de potrivit mocheta sub o șipcă la
intrarea în camera de zi. În timp ce dădea găurile pentru a fixa
șipca, Jean-Pierre a străpuns conducta de apă caldă care trecea pe
sub podea. În pragul ușii a apărut o mică fântână pitorească din
care țâșnea un jet de apă.
Am închis imediat instalația de apă; am dat la o parte mocheta
udă și l-am sunat pe monsieur Menicucci. Întrucât în cursul anului
am avut tot felul de urgențe, îi știam numărul pe dinafară și știam
totodată care vor fi primele cuvinte.
— Oh la la. Se gândi câteva clipe în tăcere. Trebuie desfăcută
podeaua ca să pot repara conducta. Ar fi bine s-o avertizați pe
Madame. O să se ridice mult praf.
Madame era plecată după cumpărături. Se aștepta să găsească la
întoarcere o locuință uscată, curată și mochetată. O să fie neplăcut
surprinsă. L-am sfătuit pe Jean-Pierre să se ducă acasă din motive
medicale. Ar fi putut să-l omoare.
— Ce e zgomotul ăsta? întrebă ea în timp ce parca mașina.
— Este ciocanul pneumatic al lui Menicucci.
— A, da. Bineînțeles.
Era nefiresc, primejdios de calmă. Îmi părea bine că Jean-Pierre
plecase.
Menicucci a făcut o gaură în podea ca să găsească locul unde s-a
spart țeava.
— Bon, spuse el. Înainte de a suda, trebuie să ne asigurăm că nu
mai e nimic pe țeavă. Stați aici și urmăriți. Am să dau drumul la
robinetul din baie.
Am rămas pe loc. Menicucci a dat drumul la robinet. M-a izbit un
jet de apă caldă drept în față.
— Ce vedeți? strigă el din baie.
— Apă, i-am răspuns eu.
— Formidable. Înseamnă că nu e nimic pe țeavă.
Făcu reparația necesară, apoi plecă acasă pentru a urmări meciul
de rugby la televizor.
Am început să facem curat prin casă spunându-ne că nu e chiar
atât de rău. Mocheta se va usca. N-am umplut decât o găleată cu
moloz. Porțiunile arse cu lampa de sudat puteau fi acoperite prin
zugrăveală. Dacă făceam abstracție de gaura care se căsca în podea,
puteam spune că totul era pus la punct. Oricum, nu aveam de ales.
Până duminica mai erau doar câteva ore.
Ne gândeam că până la 11.30 n-o să vină nimeni, dar am
subestimat tentația magică pe care o are șampania pentru francezi,
astfel că am auzit primul ciocănit la ușă puțin după ora zece și
jumătate. În mai puțin de o oră venise toată lumea, în afară de
Didier și soția.
S-au înșirat de-a lungul pereților din sufragerie. Erau îmbrăcați în
hainele lor cele mai bune, dar se vedea că sunt stânjeniți. Din când
în când părăseau sanctuarul pereților pentru a-și lua ceva de
mâncare.
Având sarcina de a umple mereu paharele, mi-am dat seama de o
altă diferență fundamentală între francezi și englezi. După ce i-ai
servit cu o băutură, englezii țin paharul în mână în timp ce vorbesc,
fumează sau mănâncă. Îl pun deoparte, cu vădită părere de rău,
numai când intervin niște nevoi naturale care necesită două mâini –
cum ar fi suflatul nasului sau mersul la toaletă –, dar și atunci îl pun
undeva la îndemână.
Alta este situația cu francezii. De îndată ce li se dă un pahar, îl și
pun deoparte, pentru că le este greu să discute cu una din mâini
ocupată. Astfel că paharele se grupează în diverse locuri și după
cinci minute nu mai pot fi identificate. Oaspeții nu vor să ia paharul
altcuiva, dar nici nu știu care este al lor, astfel că se uită cu jind la
sticla de șampanie. Se oferă din nou pahare curate și situația se
repetă.
Mă întrebam cât o să ne mai ajungă paharele pe care le aveam în
stoc și când o să apelăm la ceștile de ceai. Deodată am auzit
zgomotul familiar al unui motor. Camionul lui Didier se opri în
spatele casei, iar el și soția intrară pe ușa din dos. Era ciudat. Știam
că Didier are un autoturism. Soția sa era îmbrăcată într-o rochie
lungă de mătase, de culoare maro, și cred că a stat incomod pe
banca tare din camion.
 Christian traversă camera și mă luă deoparte.
— Avem o mică problemă, spuse el. Vreți să veniți până afară?
Am ieșit cu el. Didier o luă pe soția mea de braț și veniră după
mine. Când am luat-o pe după casă, am observat că ne urmau cu
toții.
— Voil|! exclamă Christian și arătă spre camionul lui Didier.
În spate, pe locul rezervat de obicei betonierei, era un obiect de
formă rotundă, înalt de un metru și cu diametrul de peste un metru.
Era împachetat în hârtie cretonată verde-deschis și legat cu panglici
albe, roșii și albastre.
— Este pentru dumneavoastră de la noi toți, spuse Christian.
Allez! Despachetați-l!
Didier își împreună mâinile în chip de scară și plin de galanterie,
ținând țigara între dinți, o săltă pe soția mea până la nivelul
umărului ca să poată urca în camion. M-am urcat și eu și am
desfăcut împreună hârtia.
Ultimele fâșii au căzut în aplauzele tuturor. Ramon tencuitorul
scoase niște fluierături asurzitoare. Stăteam în plin soare, pe
platforma din spate a camionului, uitându-ne la fețele ridicate spre
noi și la cadou.
Era un vas de piatră antic, de formă circulară. Fusese tăiat
manual, dintr-un singur bloc, cu mult înainte de a se fi inventat
mașinile de tăiat. Avea pereții groși, ușor neregulați, și căpătase o
culoare cenușie sub influența vremii. Fusese umplut cu pământ și
plantat cu primule.
N-am știut efectiv ce să spunem și cum s-o spunem. Uimiți,
emoționați și nesiguri pe franceza noastră, ne-am străduit cât am
putut să ne exprimăm mulțumirile. Îndurându-se de noi, Ramon ne
tăie vorba.
— Merde! Mi-e sete. Gata cu discursurile. Haideți să bem ceva.
Atmosfera rigidă de la început a dispărut. Hainele au fost scoase
și șampania a fost atacată cu toată seriozitatea. Bărbații și-au
plimbat nevestele prin toată casa arătându-le lucrările făcute de ei,
scoțând în evidență robinetele englezești marcate „cald” și „rece”,
trăgând sertarele pentru a verifica dacă tâmplarul șlefuise bine pe
dinăuntru, atingând totul ca niște copii curioși.
Christian organiză o echipă pentru a coborî vasul mare de piatră
din camion. Opt bărbați amețiți de băutură, îmbrăcați în haine de
duminică, au reușit să nu fie striviți sub masa aceea imensă de
piatră. Au împins mai întâi vasul pe două scânduri puse în plan
înclinat și apoi l-au așezat pe pământ. Madame Ramon superviza
operațiunea.
— Ah, les braves hommes, spuse ea. Aveți grijă să nu vă murdăriți
unghiile.
Soții Menicucci au fost primii care au plecat. După ce s-au achitat
cu cinste de datoria față de brânzeturi, pate, prăjituri și șampanie, s-
au dus să ia un prânz întârziat, nu înainte însă de a respecta bunele
maniere. Au făcut un tur al celorlalți musafiri strângând mâini,
sărutând obraji, urându-și unii altora bon appétit. Ceremonialul de
rămas-bun a durat un sfert de oră.
Ceilalți dădeau impresia că vor să rămână toată ziua. Mâncau și
beau fără încetare. Ramon s-a declarat animatorul oficial al
petrecerii. Spunea o mulțime de glume care deveneau din ce în ce
mai deocheate. A făcut o pauză ca să bea ceva, după care ne-a
explicat că sexul porumbeilor poate fi determinat punându-i în
frigider.
— Cum a putut o femeie de treabă ca nevastă-ta să se mărite cu
un individ ca tine? întrebă Didier.
Punându-și paharul deoparte cu un gest larg, Ramon își întinse
mâinile în față ca un pescar descriind peștele pe care-l prinsese. Din
fericire n-a putut să intre în detalii din cauza unei bucăți mari de
pizza pe care i-o îndesa nevasta în gură. Ea mai auzise povestea.
 Trecuse cu mult de amiază. Curtea era învăluită în umbră.
Musafirii începură să-și ia rămas-bun cu strângeri de mână, sărutări
și pauze pentru un ultim pahar.
— Veniți la noi să luați prânzul, spuse Ramon. Sau poate cina.
Cât e ceasul?
Era ora trei. După patru ore de mâncat și băut nu aveam chef de
cușcușul pe care ni-l propunea Ramon.
— A, bine, zise el, dacă țineți regim, tant pis.
Îi dădu soției cheile mașinii și se instală comod pe scaunul din
dreapta ei. Își împreună mâinile pe abdomen radiind la gândul unei
mese consistente. Convinsese și celelalte perechi să plece odată cu
el. Le-am făcut cu mâna și am intrat în casa goală. Farfuriile și
paharele erau, de asemenea, goale. A fost o petrecere reușită.
Ne-am uitat pe fereastră la vasul de piatră plin de flori. Era
nevoie de cel puțin patru bărbați ca să-l mute din fața garajului în
grădină. Știam că în Provence nu poți să strângi peste noapte patru
bărbați. Se fac în prealabil vizite pentru a vedea despre ce este
vorba, se bea câte un pahar și se poartă discuții aprinse. Se fixează
întâlniri care ulterior sunt uitate. Se ridică din umeri și timpul trece.
Probabil că în primăvara următoare vom așeza vasul la locul
potrivit. Ne-am învățat să socotim în anotimpuri și nu în zile sau
săptămâni. Nu era să-și schimbe Provence ritmul pentru noi.
Ne rămăsese suficient pate de ficat. L-am tăiat felii subțiri și l-am
mâncat cu salată. Mai era și o sticlă de șampanie ținută la rece în
piscină. Am mai pus câteva lemne pe foc și ne-am gândit la
perspectiva iminentă a primului nostru Crăciun provensal.
Ca o ironie a sorții, după ce tot anul am avut musafiri, care de
multe ori au îndurat mari neplăceri și au stat în condiții primitive
din cauza lucrărilor de renovare, acum casa era curată și pusă la
punct numai pentru noi. Ultimii musafiri plecaseră cu o săptămână
înainte, iar următorii veneau să petrecem împreună Anul Nou. Dar
de Crăciun aveam să fim singuri.
Când ne-am trezit, soarele strălucea cu putere. Valea era liniștită
și nu se zărea țipenie de om. Partea proastă a fost că ne-am pomenit
fără curent electric la bucătărie. Pulpa de miel care fusese pregătită
să fie băgată la cuptor a fost pusă deoparte pentru altă ocazie. Exista
riscul să mâncăm pâine cu brânză la masa de Crăciun. La
restaurante se făcuseră rezervări cu săptămâni de zile înainte.
În asemenea momente, când este în joc stomacul, francezii își
dezvăluie latura plină de compasiune a firii lor. Vorbește-le de
vătămări corporale sau de falimente financiare și o să-ți râdă în nas
sau cel mult o să reacționeze politicos. Dar dacă le spui că ai
dificultăți gastronomice, vor răsturna cerul și pământul pentru a te
ajuta, în cazul în speță pentru a-ți face rost de o masă la un
restaurant.
I-am telefonat lui Maurice, bucătarul-șef de la Auberge de la
Laube din Buoux, și l-am întrebat dacă își anulase cineva
rezervarea. Nu. Toate locurile erau ocupate. I-am explicat care e
problema. Îngrozit, a păstrat un moment de tăcere, după care a
spus:
— S-ar putea să fiți nevoiți să mâncați la bucătărie, dar veniți. O
să se aranjeze ceva.
Ne-a așezat la o măsuță între ușa de la bucătărie și mașina de
gătit în care ardea focul. Alături de noi era o familie numeroasă,
plină de voioșie.
— Am pulpă de miel dacă doriți, ne propuse el.
I-am spus că ne gândisem să aducem bucata noastră și să-l rugăm
să o prepare el, la care a zâmbit.
— E o zi în care nu poți să te descurci fără cuptor.
Am mâncat bine și pe îndelete. Am vorbit despre lunile care au
trecut atât de repede de parcă ar fi fost săptămâni. Mai erau atâtea
de văzut și de făcut; franceza noastră era încă un amestec nereușit
de gramatică aplicată prost și limbajul lucrătorilor din construcții;
am ratat festivalul de la Avignon, cursele de măgari de la Goult,
concursul de acordeon, o excursie în Alpii de Jos în luna august,
împreună cu familia lui Faustin, festivalul vinului din Gigondas,
expoziția canină din Ménerbes și multe ale lucruri petrecute în jurul
nostru. A fost un an de izolare, în care ne-am ocupat mai mult de
casă și de plantații. Am trăit zile fascinante până în cele mai mici
detalii. Au fost și momente de frustrare, uneori neplăcute, dar
niciodată plicticoase. Și, mai presus de orice, ne-am simțit acasă.
Maurice aduse trei pahare cu rachiu și trase un scaun alături de
noi.
— ’Appy Christmas! a fost tot ce a putut spune în engleză.
— Bonne Année!
 Postfața autorului

În răstimpul de c}nd a fost scrisă această carte, a avut loc un singur

eveniment trist. A murit monsieur Soliva, soțul lui Tante Yvonne din
Lambesc, iar restaurantul a fost închis. Era un bătr}n fermecător și o să ne
lipsească.
Altminteri, în Provence zilele continuă să se scurgă așa cum le-am
descris – liniștite, calde și plăcute, vara; liniștite, reci și plăcute, iarna.
Locuim aici de trei ani și nu încercăm niciun regret.
Sentimentele mele sunt amestecate în privința consecințelor pe care le
are cartea asupra vieții noastre. Este întotdeauna plăcut să primești
scrisori de la cititori, iar scrisorile au venit cu zecile, din cele mai diverse
locuri, precum Beijing sau închisoarea Regală din Wormwood Scrubs.
Uneori însă este mai puțin plăcut să te pomenești cu cititorul la ușă,
țin}nd cartea în m}nă, mort de sete, gata să bea un pahar sau două – e
flatant, dar adesea se înt}mplă at}t de pe neașteptate înc}t de c}teva ori am
fost prins la propriu cu pantalonii în vine. Să dau autografe ieșind de sub
duș și înfășurat într-un prosop a fost o experiență neobișnuită.
Există însă un norișor care întunecă orizontul. Circulă zvonuri
terifiante despre ceea ce prietenii noștri numesc un boom. Se spune că,
p}nă în 1992, Provence va deveni cu siguranță California Europei.
Sper că sunt zvonuri false. Ele ne duc cu g}ndul la oameni înnebuniți
după diete cu apă, îmbrăcați în costume de jogging în culori pastelate, la
telefoane celulare l}ngă piscină și la f}nt}ni arteziene autentic provensale
l}ngă terenul de tenis. Am presimțirea că francezii se vor da în v}nt după
toate acestea. Refugiații sunt cei care speră că Provence va răm}ne așa cum
am găsit-o.
Dar astăzi, cel puțin, pot să mă uit pe fereastră și să nu văd altceva
dec}t munți și dealuri acoperite de vii și să nu aud altceva dec}t vecinul
blestem}ndu-și tractorul care nu mai pornește. El va face însă o pauză la
pr}nz și se va duce acasă să măn}nce, iar apoi își va trimite nevasta să
repare tractorul. Între timp, va face o plimbare în pădure cu c}inele. Arșița
din timpul verii și focurile de tabără au alungat v}natul departe, în Alpii
de Jos, iar v}nătorii sunt optimiști. Și dacă niciun iepure și nicio pasăre nu
vor binevoi să apară în bătaia puștii, tant pis. Și m}ine e o zi.
Se apropie Crăciunul. Este momentul să cumpărăm stridii, pate de ficat
și trufe proaspete. Este momentul să ne promitem că anul acesta ne vom
duce negreșit la slujba de la biserica din Ménerbes, unde se reprezintă pe
viu scena nașterii Domnului. Slujba va avea loc la miezul nopții, cu
condiția ca monsieur Poncet să vină cu măgarul și să se găsească printre
nou-născuții din sat un bebeluș potrivit pentru rolul copilului Isus. Trei
ani la r}nd am intenționat să mergem și n-am reușit. De fiecare dată ne-au
reținut în casă bunătățile cinei și căldura focului de lemne. Sătui și
somnoroși, ne scoteam nasurile afară în frig, ne uitam la stelele minunate
de pe cer și ne g}ndeam c}t suntem de norocoși că locuim aici. Probabil că
anul acesta se va înt}mpla la fel.

Peter Mayle

Decembrie 1989
DIN NOU ÎN
PROVENCE
Peter Mayle
Traducere din limba engleză ANDREEA
POPESCU

RAO Internațional Publishing Company

1998
 Lui Jennie, ca întotdeauna, precum și
prietenilor și partenerilor care m-au
ajutat cu at}ta generozitate în
investigațiile mele: Michel din
Ch}teauneuf, Michel din Cabrières,
Henriette și Faustin, Alain culegătorul
de trufe, Chnstopher, Catherine și
Bernard. Mille mercis.
 CUVÂNT ÎNAINTE

Un martor ocular despre năvălirea în Provence a 500 000 de

huligani britanici

A fost o priveliște neobișnuită, poate unică, în istoria îndelungată a

satului Ménerbes. Un Rolls Royce își croia drum, cu un aer maiestuos,
prin sat.
Pentru cei mai mulți localnici, spectacolul merita să i se acorde puțină
atenție, deoarece unele străzi din Ménerbes sunt mai înguste dec}t un
Rolls Royce și în consecință oferă prilejuri amuzante de ambuteiaj în care
este implicată o singură mașină. Pentru alții însă, sosirea Rolls-ului avea o
semnificație lugubră. El a fost înt}mpinat cu o totală lipsă de entuziasm, ca
și cum ar fi fost vorba de reapariția Ciumei Negre sau s-ar fi anunțat că
ciroza este o boală contagioasă. Un rezident expatriat a sintetizat situația
pentru The Sunday Times într-o singură propoziție disperată: „Este
sf}rșitul Lubéron-ului”.
O distinsă doamnă din Aix, tot o rezidentă expatriată, era de părere că
răul abia avea să urmeze. Ea pretindea că erau pe cale de a descinde în
Provence c}teva autocare pline cu vandali britanici. Această supoziție a
fost imediat transformată într-o cifră exactă mult mai amenințătoare: peste
noapte, prin forța magică a jurnalismului s-a lansat zvonul că regiunea
avea să fie invadată de 500000 de huligani, amețiți poate din cauza berii și
în căutare de distracții reprobabile p}nă la deschiderea sezonului
fotbalistic. Era posibil, spunea distinsa doamnă din Aix, ca toți expatriații
britanici chiar și cei cu un comportament ireproșabil – să fie expulzați din
Franța drept pedeapsă pentru actele neprecizate, dar desigur îngrozitoare,
pe care le vor comite huliganii. Această opinie a fost consemnată cu vădită
satisfacție în The New York Times.
 Între timp, un mare proprietar de păm}nt din Provence, care își făcea
veacul mai mult prin alte părți, bombănea împotriva „ticăloșilor din
Gadarene” și se pl}ngea că a fost distrus specificul regiunii. Au apărut
numeroase relatări (cele mai multe scrise de experți care se aflau în puncte
strategice în Wapping și în comitatele din inima Angliei) despre ruinarea
stilului de viață pașnic din Lubéron de către hoardele dezlănțuite de turiști.
În prima parte a verii au continuat să apară asemenea știri alarmante.
Curios este că toate repetau același lucru. Și iată-mă la fața locului, chiar
în inima evenimentelor ce aveau să se petreacă, plasat perfect pentru a
urmări ororile invaziei. Și unde mai pui că nici nu eram nevoit să părăsesc
„Café du Progres”.
Am petrecut o dimineață întreagă în cafenea, într-o stare de trepidație
extremă, aștept}nd cu teamă să fiu martor la scene de vandalism,
încăierări, tentative de viol, beții în grup și scandaluri provocate de
avangarda huliganilor. S-a înt}mplat ca singurul eveniment dramatic din
dimineața respectivă să fie căderea de pe bicicletă a unui olandez în
momentul în care încerca să evite o pisică.
M-am deplasat pe teren, la Goult, Buoux, Cabriéres și Bonnieux.
Prietenii mei din acele locuri, unii dintre ei bucătari-șefi care manifestă un
interes profesional în privința turismului, n-au putut să-mi dea niciun fel
de informații de prima m}nă despre invazie. După părerea lor, turismul
era într-o ușoară scădere, neîndoielnic din cauza recesiunii.
Unde erau huliganii? În fiecare dimineața mă uitam în sus și în jos pe
drumul din fața casei și de fiecare dată era pustiu. Din c}nd în c}nd apărea
c}te un tractor sau vedeam o furgonetă trasă l}ngă terenul cu pepeni de
vizavi. Nici urmă de autocar cu huligani. Poate s-au rătăcit sau au căzut
în capcană pe drumul de centură al Parisului, condamnați să se
înv}rtească în cerc p}nă c}nd li se isprăvea berea.
În august, am renunțat; dar alții, mai tenace, nu s-au lăsat. Într-o zi m-
am pomenit cu o echipă de reporteri de televiziune de la CBS. Curgea apa
pe ei de căldură și erau foarte contrariați. Fuseseră trimiși să filmeze
invazia turiștilor și în acest scop petrecuseră c}teva ore în Ménerbes.
— Întotdeauna este așa? întrebă unul dintre ei.
— Cum adică?
— Pustiu.
Au băut o bere și au plecat să facă un reportaj la Saint-Tropez, unde se
zvonise că are loc o explozie a nudismului ilegal.
Ménerbes, 1991
1

O AFACERE CU TRUFE

Întreaga afacere tainică a început cu un telefon din Londra. Era

de la prietenul meu Frank, care fusese o dată descris într-o revistă
de largă circulație drept un magnat singuratic. Eu îl știam mai
degrabă ca pe un mare gurmand, un bărbat care tratează masa cu
tot atâta seriozitate cu care alți bărbați tratează politica. Frank în
bucătărie este ca un câine pornit pe urma vânatului. Adulmecă, se
uită în tigăile care sfârâie pe foc, tremură de nerăbdare. Mirosul
unei iahnii de fasole cu afumătură îl aruncă în transă. Soția mea
spune că este unul dintre cei mai recunoscători invitați pe care i-a
avut la masă.
Am simțit o undă de neliniște în glasul său când ne-a explicat de
ce sună.
— E martie, spuse el, și sunt îngrijorat din cauza trufelor. Se mai
găsesc?
În martie se încheie sezonul de trufe. Vânzătorii din piețele din
împrejurimi, căci suntem aproape de ținutul trufelor de la poalele
Muntelui Ventoux, dispăruseră. I-am spus lui Frank că s-a trezit
prea târziu.
Urmă o liniște înfricoșătoare. Frank se gândea la calamitatea
gastronomică ce-l lovise în plin – adio omlete cu trufe, adio trufe en
croûte, adio friptură de porc împănată cu trufe. Dezamăgirea se
putea simți și la telefon.
— Știu pe cineva care s-ar putea să mai aibă ceva de vânzare. Aș
putea să iau legătura cu el.
Glasul lui Frank deveni mieros.
— Excelent. Măcar vreo două kilograme. Am să le pun în cutii
pentru ouă și am să le țin la congelator. Aș avea trufe și la
primăvară și peste vară. Măcar vreo două kilograme.
Două kilograme de trufe proaspete, la prețurile pariziene, costau
peste o mie de lire sterline. Chiar și în Provence, evitând lanțul de
intermediari și cumpărând direct de la culegătorii de trufe, cu
cizmele lor pline de noroi și cu palmele bătătorite, investiția ar fi
impresionantă. L-am întrebat dacă este sigur că vrea două
kilograme.
— Aș fi dezolat să rămân fără trufe, spuse Frank. Oricum, vezi ce
poți face.
Singura mea legătură cu afacerea trufelor era un număr de
telefon mâzgălit pe dosul unei note de plată de bucătarul-șef al
unuia din restaurantele noastre locale. Ne spusese că negustorul
respectiv este un homme sérieux în privința trufelor, de o cinste
ireproșabilă, ceea ce nu prea este cazul în lumea subterană a
vânzătorilor de trufe, ale căror pungășii sunt bine cunoscute.
Circulau povești despre trufe umplute cu alice și acoperite cu noroi
pentru a le spori greutatea și, mai rău, despre specimene de calitate
inferioară, aduse prin contrabandă din Italia și vândute ca trufe
franțuzești veritabile. În absența unui furnizor de încredere, puteai
să te păcălești ușor.
Am sunat la numărul pe care mi-l dăduse bucătarul-șef și am
menționat numele acestuia bărbatului care mi-a răspuns. Ah, oui.
Recomandările au fost acceptate. Ce putea face pentru mine?
— Niște trufe? Vreo doua kilograme?
— Oh l|, l|, exclamă el. Aveți un restaurant?
— Nu, i-am răspuns, cumpăr pentru un prieten din Anglia.
— Un englez? Mon Dieu.
Îmi explică timp de câteva minute, sugându-și dinții, ce probleme
comporta găsirea unei cantități atât de mari de trufe la sfârșitul
sezonului. Monsieur X (son nom de truffe) îmi promise că va porni cu
câinii pe dealuri să vadă ce mai poate găsi. Îmi va da el de știre, dar
va dura ceva timp. Trebuia să stau pe lângă telefon și să am răbdare.
Trecuseră aproape două săptămâni când, într-o seară, sună
telefonul.
Se auzi o voce:
— Am ceea ce doriți. Ne putem întâlni mâine seară?
Îmi spuse să-l aștept lângă o cabină telefonică pe drumul spre
Carpentras, la ora șase. Ce marcă și culoare are mașina mea? Și un
lucru important: nu acceptă cecuri. Preferă bani gheață. (Am aflat
mai târziu că aceasta este procedura obișnuită în comerțul cu trufe.
Furnizorii nu cred în hârtii, nu dau chitanțe și tratează cu dispreț
noțiunea ridicolă de impozit pe venit.)
Am ajuns la cabina telefonică puțin înainte de șase. Șoseaua era
pustie. Faptul că aveam în buzunar o sumă atât de mare de bani îmi
crea o stare de disconfort. Ziarele erau pline cu relatări despre
furturi și alte neplăceri pe drumurile dosnice din Vaucluse. Bande
de voyous, după părerea reporterului criminalist al ziarului Le
Provençal, bântuiau de colo-colo, iar cetățenii prudenți erau sfătuiți
să nu iasă din casă.
De ce stăteam acolo, în întunericul acela, cu un sul de bancnote
de cinci sute de franci, de mărimea unui salam? Eram o gâscă
tocmai bună de jumulit. Am căutat în mașină un obiect cu care să
mă apăr, dar n-am găsit decât un coș pentru cumpărături și un
exemplar vechi din ghidul Michelin.
După zece minute lungi de așteptare, am zărit două faruri. O
furgonetă Citroën lovită sosi în trombă și se opri de cealaltă parte a
cabinei telefonice. De la locurile noastre sigure din mașină, șoferul
furgonetei și cu mine ne-am uitat unul la altul bănuitori. Era singur.
Am coborât.
Mă așteptam să văd un țăran bătrân cu dinți negri, cu ghete de
pânză și cu o privire vicleană, dar Monsieur X era tânăr, cu un păr
negru tuns scurt și o mustață îngrijită. Părea amabil. Schiță chiar un
zâmbet când îmi strânse mâna.
— N-ați fi putut să găsiți casa mea pe întuneric, spuse el. Urmați-
mă.
Am părăsit șoseaua și am intrat pe un drum pietruit care șerpuia
printre coline. Monsieur X conducea de parcă era pe autostradă, în
timp ce mașina mea hurducăia îngrozitor. În cele din urmă intră pe
o poartă îngustă și se opri în fața unei case neluminate, înconjurate
de stejari pitici. În timp ce deschideam portiera apăru din tenebre
un câine ciobănesc alsacian care începu să-mi adulmece gânditor un
picior. Am sperat că i se dăduse de mâncare.
Mirosul de trufe m-a izbit de cum am intrat pe ușă – acel miros
greu, ușor putred, care răzbate prin orice, în afară de sticlă sau
tinichea. Chiar și ouăle, dacă le pui în aceeași cutie cu o trufă, vor
avea gust de trufe.
Iată-le acolo, pe masa de bucătărie, așezate într-un coș vechi,
negre, zbârcite, urâte, delicioase și scumpe.
— Voil{. Monsieur X îmi băgă coșul sub nas. Le-am curățat de
noroi. Nu le spălați decât înainte de a le mânca.
Scoase din bufet un cântar străvechi pe care îl atârnă de un cârlig
în grinda de deasupra mesei. Luă trufele una câte una, strângându-
le între degete pentru a se asigura că sunt încă tari, și le așeză pe
talerul înnegrit, povestindu-mi, în timp ce le cântarea, despre noul
său experiment. Cumpărase un porc pitic vietnamez pe care spera
să-l antreneze pentru a deveni un descoperitor de trufe
extraordinaire. Porcii au un miros mai fin decât câinii, spunea el, dar
întrucât porcul normal este de mărimea unui mic tractor, el nu este
un însoțitor potrivit pentru deplasările în ținutul trufelor de la
poalele Muntelui Ventoux.
Acele balanței se mișcară și apoi se opriră indicând două
kilograme. Monsieur X împachetă trufele în două sacoșe de pânză.
Își umezi degetele și începu să numere banii pe care i-am dat.
C’est bieng.
Aduse o sticlă de marc și două pahare și am băut pentru reușita
planului sau de a antrena un porc. Mă invită să merg cu el în
viitorul sezon pentru a vedea cum se descurcă porcul. Va fi un
progres remarcabil în tehnica de detectare a trufelor – le super-
cochon. La plecare, îmi dădu o mână de trufe mici și rețeta sa pentru
omletă, urându-mi bon voyage la Londra.
Mirosul trufelor a persistat în mașina pe tot drumul spre casă. A
doua zi, bagajul meu mirosea a trufe, iar pe aeroportul Heathrow,
când mă pregăteam să trec valiza prin controlul cu raze X al vămii
britanice, prin închizătorile ei răzbătea un iz amețitor. Ceilalți
pasageri se uitau intrigați la mine, dându-se înapoi ca și cum eram
în ultima fază de halenă fetidă.
Era tocmai perioada isteriei în fața atacului salmonelei declanșată
de Edwina Currie și m-am și văzut încolțit de o ceată de câini și
aruncat în carantină pentru import de substanțe toxice care pot
pune în pericol sănătatea națiunii. Am intrat cu teamă în vamă. N-a
strâmbat nimeni din nas. Șoferul de taxi, în schimb, era foarte
bănuitor.
— Ei drăcie, spuse el, ce aveți în valiză?
— Trufe.
— A, da. Trufe. Moarte de mult, nu-i așa?
Închise geamul despărțitor dintre noi, așa că am scăpat de
obișnuitul monolog al taximetriștilor. Când opri la casa lui Frank,
coborî din mașină și deschise ostentativ geamul din spate.
Am fost întâmpinat de magnatul singuratic în persoană. S-a
repezit de îndată la trufe. Luă una dintre sacoșe și o plimbă printre
invitații săi la cină. Unii dintre ei nu știau exact ce miroseau. Frank
îl chemă de la bucătărie pe majordomul-șef, un scoțian cu o statură
maiestuoasă, care mă făcu să mă gândesc la un General-Domo.
 — Vaughan, trebuie să ne ocupăm de astea imediat, spuse Frank.
Vaughan ridică din sprâncene și mirosi cu delicatețe. Știa ce sunt.
— Ah, spuse el, savuroasele trufe. O să prindă foarte bine mâine
la pateul de ficat.
Monsieur X ar fi fost de acord.

Era ciudat să mă aflu din nou la Londra, după o absență de

aproape doi ani. Mă simțeam nelalocul meu și străin, mă uimea cât
de mult mă schimbasem. Sau poate că era din cauza Londrei. Se
vorbea la nesfârșit despre bani, prețul caselor, bursă și despre
echilibristica pe care o făceau companiile de orice fel. Vremea,
subiect de văicăreală tradițional pentru englezi, n-a fost niciodată
menționată, dar asta nu schimba lucrurile. Vremea, cel puțin,
rămăsese la fel. Era o burniță cenușie, monotonă, oamenii umblau
pe străzi încovoiați pentru a se feri de ploaia măruntă, continuă.
Automobilele circulau cu mare greutate, dar majoritatea șoferilor
păreau să nu-și dea seama; vorbeau cu înfrigurare la telefoanele din
mașină, probabil despre bani și prețul caselor. Simțeam lipsa
luminii, a spațiului și cerului senin din Provence și mi-am dat
seama că nu m-aș mai întoarce niciodată să locuiesc de bunăvoie
într-un oraș.
În drum spre aeroport, taximetristul m-a întrebat unde merg și
când i-am spus a dat din cap afirmativ.
— Am fost acolo cu rulota, zise el, la Fréjus. Al naibii de scump.
Mi-a luat douăzeci și cinci de lire pentru drum, mi-a urat vacanță
plăcută și m-a avertizat asupra apei de băut, care îi venise de hac la
Fréjus. Trei zile a stat mai mult la toaletă. Soția, în schimb, a fost
încântată.
Când am plecat cu avionul era iarnă, iar când am ajuns era
primăvară. Am trecut prin controlul ciudat de la Marignane, pe care
nu l-am înțeles niciodată. Marsilia are reputația de a fi centrul a
jumătate din afacerile cu droguri din Europa și totuși o mulțime de
călători, cărând bagaje de mână umplute până la refuz cu hașiș,
cocaină, heroină, cedar englezesc și multe alte produse de
contrabandă, ies nestingheriși din aeroport, fără a mai trece prin
vamă. Era, ca și vremea, un contrast total față de aeroportul
Heathrow.

Monsieur X a fost încântat să audă cât de apreciate au fost cele

două kilograme de trufe procurate de el.
— Prietenul dumneavoastră este un amateur?
— Da, este, i-am spus, dar unii dintre prietenii săi nu prea
cunoșteau mirosul.
Parcă l-am văzut dând din umeri la telefon. Trufele sunt ceva
special. Nu plac oricui. Tant mieux pentru cei cărora le plac. Râse, și
tonul său deveni confidențial.
— Am ceva să vă arăt, spuse el. Un film pe care l-am făcut eu.
Dacă doriți, am putea să-l privim împreună la un pahar de marc.
Când am reușit, în sfârșit, să depistez casa, câinele, alsacianul, m-
a întâmpinat ca pe un os de mult pierdut. Monsieur X l-a chemat
fluierându-l în felul în care o făceau vânătorii în pădure.
— E doar jucăuș, îmi spuse.
Mai auzisem eu asta.
L-am urmat înăuntru, în bucătăria răcoroasă care mirosea a trufe.
Turnă marc în două stacane. Mi-a cerut să-i spun Alain,
pronunțându-l cu un puternic accent provensal: Alang. Am trecut
apoi în sufragerie, unde fuseseră închise obloanele ca să nu bată
soarele. Alain se așeză pe vine în fața televizorului și puse o casetă
în aparatul video.
— Voil|, exclamă el. Nu este Truffaut, dar un prieten de-al meu
are o cameră video. Vreau să fac încă un film, dar mai professionnel.
Începu tema muzicală din filmul Jean de Florette, apoi apăru o
imagine pe ecran: Alain, văzut din spate, cu doi câini, urcând o
pantă stâncoasă. În fundal era Muntele Ventoux, cu creasta sa albă.
Apăru și titlul: Rabasses de ma colline. Alain îmi spuse că rabasses este
cuvântul provensal pentru trufe.
În ciuda mâinii ușor tremurânde a operatorului și a unei oarecare
bruschețe în montaj, filmul era fascinant. Câinii miroseau cu atenție,
apoi scurmau pământul până când Alain îi trăgea de-o parte și, cu o
grijă imensă, căuta în pământul răscolit. De câte ori găsea o trufă,
câinii erau răsplătiți cu un biscuit sau cu o bucată de cârnat, apoi
camera se muta imediat pentru a lua în prim-plan o mână plină de
pământ ținând o trufă acoperită cu țărână. Nu exista niciun
comentariu, dar Alain îmi explica fiecare imagine.
— Face treabă bună cățelușa, spuse el, în timp ce imaginea arăta
o creatură mică, nedefinită, scurmând la rădăcina unui stejar, dar
începe să îmbătrânească.
Apoi apăru pe ecran Alain. Un prim-plan arătă un bot plin de
noroi și mâinile lui Alain împingând capul câinelui într-o parte.
Degetele sale scotociră prin pământ, înlăturară pietrele, scormonind
răbdătoare până ce făcură o gaură de cincisprezece centimetri
adâncime.
Secvența se întrerupse brusc pentru a arăta figura lunguiață și
neliniștită a unui dihor. Alain se ridică de pe scaun și apăsă butonul
de derulat înainte al aparatului video.
— E o simplă vânătoare de iepuri, spuse el, dar e aici ceva
interesant, care nu se mai vede astăzi. Curând va fi de domeniul
trecutului.
Încetini filmul în timp ce dihorul era îndesat, cam fără voia lui,
într-un rucsac. Urmă o altă secvență, de data aceasta cu un pilc de
stejari. Pe ecran apăru o furgonetă Citroen 2 CV care se opri. Din ea
coborî un bătrân, cu o bonetă de pânză pe cap și o jachetă albastră
de o formă nedefinită. Se întoarse spre cameră și zâmbi, apoi se
duse încet în spatele furgonetei. Deschise ușa și trase afară o rampă
de lemn. Privi spre cameră și zâmbi din nou. Se îndreptă de șale,
ținând în mână capătul unei frânghii, zâmbi și începu să tragă
vârtos.
Furgonetă se cutremură. Apoi își făcu apariția, puțin câte puțin,
profilul roz, murdar, al unui porc. Bătrânul trase mai tare și
monstruosul animal începu să se bălăbăne, coborând pe rampă. Își
scutura urechile și clipea din ochi. Aproape că mă așteptam să
urmeze exemplul stăpânului și să rânjească spre cameră, dar rămase
în soare, placid, măreț, neafectat de statutul de vedetă.
Anul trecut, spuse Alain, porcul ăsta a găsit aproape trei sute de
kilograme de trufe. Un bon paquet.
Nu-mi venea să cred. Mă uitam la acea creatură care câștigase
într-un an mai mult decât majoritatea directorilor executivi din
Londra, și totul fără să beneficieze de un telefon în mașină.
Bătrânul și porcul rătăciră printre copaci ca și cum erau la o
simplă plimbare, două siluete rotofeie, învăluite în lumina soarelui
de iarnă. Ecranul se întunecă în momentul în care apărură în prim-
plan o pereche de ghete călcând pe un petec de pământ. Apoi
imaginea se mută pe râtul lunguieț, plin de noroi, al porcului.
Acesta se pusese pe treabă și săpa ritmic înainte și înapoi,
plesnindu-și ochii cu urechile. Era ca o mașină care făcea o singură
operație, aceea de a scurma pământul.
Capul porcului se smuci și operatorul se dădu înapoi pentru a-l
arăta pe bătrân trăgând de frânghie. Porcul nu dorea să renunțe la
ceea ce i se părea că miroase deosebit de plăcut.
— Pentru porc, mirosul trufelor este excitant, spuse Alain. De
aceea uneori este destul de greu să-l urnești din loc.
Bătrânul nu se descurca deloc cu frânghia. Se aplecă și își propti
umărul în coasta porcului. Se împinseră unul pe altul până când
porcul cedă cu părere de rău. Bătrânul scoase ceva din buzunar și
vârî în gura porcului. Nu cumva îi dădea trufe care costau cincizeci
de franci înghițitura?
— Ghindă, preciză Alain. Priviți acum.
Bătrânul, care stătea în genunchi, se ridică în picioare și se
întoarse spre cameră cu o mână întinsă înainte. Ținea în ea o trufă
puțin mai mare decât o minge de golf, iar în fundal se vedea fața sa
zâmbitoare, cu dinții de aur strălucind în soare. Trufa fu băgată într-
un săculeț de pânză, iar țăranul și porcul se îndreptară spre
următorul copac. Secvența se încheia cu o imagine a bătrânului
ținând în ambele mâini o mulțime de trufe pline de noroi. A fost o
dimineață fructuoasă.
Așteptam cu nerăbdare să văd cum este urcat porcul înapoi în
furgonetă. Îmi imaginam că operațiunea necesită viclenie, abilitate
și multe ghinde. Dar filmul se încheia cu o panoramă a Muntelui
Ventoux pe muzica din Jean de Florette.
— Vedeți ce probleme ridică un porc obișnuit, spuse Alain. – Am
văzut, într-adevăr. – Sper că purcelușa mea va avea un rât lung, dar
nu va fi atât de< își întinse brațele pentru a arăta niște dimensiuni
mari. Veniți s-o vedeți. Are un nume englezesc. Se numește Peegy.
Peegy stătea într-un țarc lângă cei doi câini ai lui Alain. Era puțin
mai mare decât un câine de rasă Corgi, neagră, grăsană și sfioasă.
Ne-am aplecat peste gard și ne-am uitat la ea. Grohăi, se întoarse cu
spatele și se ghemui într-un colț. Alain îmi spuse că e foarte
prietenoasă și că acum, întrucât s-a încheiat sezonul și avea mai
mult timp, o să înceapă s-o antreneze. L-am întrebat cum o să
procedeze.
— Cu răbdare, răspunse el. Am făcut din câinele ciobănesc
alsacian un chien truffier, chiar dacă nu are instincte în acest sens.
Cred că același lucru este posibil și cu porcul.
I-am zis că aș vrea să-l văd în acțiune și Alain mă invită să merg
cu el într-o zi, iarna viitoare, să căutăm trufe printre stejarii pitici.
Era complet opusul țăranilor bănuitori și secretoși, despre care se
spune că țin sub control comerțul cu trufe din Vaucluse; Alain era
un entuziast, fericit să-și împartă cu alții entuziasmul.
La plecare, mi-a dat un exemplar dintr-un poster care făcea
reclamă pentru un eveniment capital din istoria trufelor. În satul
Bedoin, de la poalele Muntelui Ventoux, a existat tentativa de
obținere a unui record mondial: cea mai mare omletă cu trufe făcută
vreodată, care urma să fie enregistrée comme record mondial au
Guinness Book. Cantitățile erau uluitoare – șaptezeci de mii de ouă, o
sută de kilograme de trufe, o sută de litri de ulei, unsprezece
kilograme de sare și șase kilograme de piper urmau să fie
amestecate, probabil de o echipă de uriași provensali, într-o tigaie
cu un diametru de zece metri. Încasările urmau să fie destinate unor
opere de binefacere. Va fi o zi memorabilă, spuse Alain. Tocmai se
purtau negocieri pentru achiziționarea unui set de malaxoare noi
care să amestece ingredientele pentru a forma o masă omogenă, sub
supravegherea unora dintre cei mai buni bucătari-șefi din Vaucluse.
I-am spus lui Alain că acest tip de eveniment nu amintește în
mod normal de afacerile cu trufe. Este prea deschis, prea public,
complet diferit de tranzacțiile tainice care au loc pe străzi lăturalnice
și în piețe dosnice.
— A, vă referiți la tranzacțiile acelea, spuse el. Sunt printre
vânzătorii de trufe și unii cam< făcu o mișcare șerpuitoare cu mâna
– serpentins. Mă privi zâmbind. Data viitoare am să vă spun niște
povești.
La despărțire îmi făcu semn cu mâna. În drum spre casă mă
întrebam dacă aș putea să-l conving pe Frank să vină de la Londra
pentru a asista la încercarea de stabilire a unui record mondial la
omletă. Era un gen de curiozitate gastronomică ce l-ar încânta.
Bineînțeles, ar trebui să vină și Vaughan, General-Domo. Mi-l
imaginam îmbrăcat impecabil în costumul sau pentru prepararea
trufelor, dirijând operațiunile în timp ce malaxoarele amestecau
ingredientele:
— Încă o găleată de piper acolo, mon bonhomme, dacă nu te superi.
I-am putea găsi eventual o bonetă de bucătar, asortată la tartanul
clanului său, și o pereche de pantaloni. Am ajuns la concluzia că nu
trebuie să beau marc după-amiaza. Are efecte ciudate asupra
creierului.
2

BROAȘTELE CÂNTÂTOARE DIN ST. PANTALÉON

Dintre toate evenimentele bizare organizate pentru a celebra

decapitarea masivă a aristocrației franceze, în urmă cu două sute de
ani, unul extrem de ciudat a rămas încă necunoscut. Nici măcar
ziarul nostru local – care adeseori transformă în subiecte de prima
pagină incidente minore, cum ar fi furtul unei furgonete din piața
din Coustellet sau un concurs de boules între două sate –, nici chiar
vânătorii de știri de la Le Provençal nu au fost destul de bine
informați pentru a-l afla. Este o exclusivitate mondială.
Am aflat pentru prima oară de acest eveniment la sfârșitul iernii.
Doi bărbați, în cafeneaua de vizavi de brutăria din Lumières,
dezbăteau o chestiune care mie nu-mi trecuse niciodată prin minte:
pot broaștele râioase să cânte?
Cel mai solid dintre cei doi, pietrar după aspectul mâinilor sale
puternice, pline de cicatrice, și după stratul de praf fin care îi
acoperea salopeta albastră, nu era vizibil de această părere.
— Dacă broaștele râioase pot să cânte, spuse, atunci eu sunt
Președintele Franței. Trase o dușcă bună din paharul cu vin roșu. Ei,
madame, răcni el la femeia din spatele barului, ce părere ai?
Madame își ridică privirea din podea și se propti în mătură,
cugetând cu cea mai mare seriozitate.
— Sigur nu ești Președintele Franței, spuse ea. Cât despre
broaștele râioase< dădu din umeri. Nu mă pricep deloc. Se poate.
Viața e ciudată. Am avut o pisică siameză care își făcea nevoile la
toilette. Am niște poze color.
Bărbatul mai pirpiriu se lăsă pe speteaza scaunului, ca și cum
problema se lămurise.
 — Vezi? Totul e posibil. Cumnatul meu mi-a spus că în St.
Pantaléon există un bărbat care are multe broaște râioase. Le
antrenează pentru Bicentenar.
— Ah bon, replică bărbatul solid. Și ce-or să facă? Or să agite
steaguri? Or să danseze?
— Or să cânte. Bărbatul mai pirpiriu își termină vinul și își
împinse scaunul. Până pe 14 Iulie sunt sigur că or să poată
interpreta La Marseillaise.
Cei doi se ridicară de la masă și plecară continuând disputa. Am
încercat să-mi imaginez cum putea cineva să învețe niște făpturi cu
calități vocale limitate să reproducă melodia aceea vibrantă care îl
face pe orice francez patriot să fie mândru la gândul capetelor
nobile căzând în coșuri după ce au fost ghilotinate. O fi posibil, cine
știe? Eu nu auzisem decât broaștele neantrenate care orăcăiau vara
în jurul casei. Broasca râioasă, care este de dimensiuni mai mari și
probabil mai talentată, ar putea eventual să acopere ușor mai multe
octave și să țină notele lungi. Dar cum sunt antrenate broaștele
râioase și cum arată omul care își consacră timpul pentru o
asemenea îndeletnicire? Eram fascinat.
Înainte de a încerca să dau de domnul din St. Pantaléon, m-am
hotărât să cer și părerea altcuiva. Nu mă îndoiam că vecinul meu
Massot se pricepea la broaștele râioase. Așa cum îmi spunea
deseori, știa totul despre natură, climă și orice făptură care umblă,
zboară sau se târăște prin Provence. Oscilează în privința politicii și
a prețurilor caselor, dar este neîntrecut în privința vieții sălbatice.
Mergând pe poteca de la marginea pădurii, m-am îndreptat către
valea îngustă în care se află, pe un povârniș abrupt, casa lui Massot.
Cei trei câini se repeziră spre mine, atât cât le permiteau lanțurile,
ridicându-se în două picioare. M-am ținut la distanță și am fluierat.
Am auzit ceva căzând pe dușumea și o înjurătură – putain! Massot
apăru în pragul ușii. De pe mâini îi curgea o vopsea portocalie.
 Îi reduse pe câini la tăcere și veni spre mine dându-mi cotul să-l
strâng. Îmi spuse că își zugrăvește casa pentru a o face mai
atrăgătoare. La primăvară își va relua eforturile de a o vinde. Nu-i
așa că portocaliul este o culoare veselă?
După ce i-am admirat gustul artistic, l-am întrebat ce poate să-mi
spună despre broaștele râioase. Se trase de mustață și, până să-și
amintească de vopseaua de pe degete, o coloră pe jumătate în
portocaliu.
— Merde. Își șterse mustața cu o cârpă întinzând vopseaua pe
obraji, care oricum erau stacojii din cauza vântului și a vinului ieftin
pe care obișnuia să-l bea.
Cugetă un timp și apoi dădu din cap.
— N-am mâncat niciodată broaște râioase, spuse el. Pui de baltă,
da. Dar broaște râioase, niciodată. E vorba, desigur, de o rețetă
englezească, nu-i așa?
M-am gândit că nu e cazul să-i descriu cum se pregătește broască
la cuptor.
— Nu intenționez să mănânc broaște. Vreau doar să știu dacă pot
să cânte.
Massot îmi aruncă o privire scrutătoare, încercând să-și dea
seama dacă vorbesc serios.
— Câinii pot să cânte. Îi lovești în couilles și apoi< Scoase un
urlet ridicându-și capul. S-ar putea ca broaștele astea să cânte, cine
știe? Este o chestiune de antrenament. Unchiul meu din Forcalquier
avea o capră care dansa când auzea un acordeon cântând. Era tare
nostimă capra aceea, dar, după părerea mea, nu avea grația unui
porc pe care l-am văzut odată cu niște țigani – acela era un adevărat
dansator. Très délicat, în ciuda proporțiilor sale.
I-am spus ce am auzit la cafenea. Nu cumva îl cunoștea pe
bărbatul acela care antrena broaște râioase?
— Non. Nu e de pe-aici.
 St. Pantaléon, deși la numai câțiva kilometri depărtare, se afla de
cealaltă parte a drumului național 100 și în consecință era privit ca
un teritoriu străin.
Massot a început să-mi spună o poveste neverosimilă despre o
șopârlă îmblânzită. Deodată și-a adus aminte de zugrăveală, mi-a
întins din nou cotul și s-a întors la pereții portocalii. În drum spre
casă am ajuns la concluzia că nu avea niciun rost să-i întreb pe
ceilalți vecini ai noștri despre evenimente întâmplate la o asemenea
depărtare. Trebuia să mă duc eu însumi la St. Pantaléon și să-mi
continuu cercetările la fața locului.
Chiar și după standardele sătești, St. Pantaléon nu este mare. El
numără vreo sută de locuitori, are un auberge, o bisericuță din
secolul al doisprezecelea și un cimitir cu cavouri din piatră.
Mormintele sunt goale de ani de zile, dar criptele au rămas, unele,
de mărimea unui bebeluș. Era rece și lugubru în ziua aceea, când
Mistralul șuiera printre crengile despuiate ale copacilor.
O bătrână mătura în fața casei, vântul ajutând-o să împingă
praful și pachetele goale de țigări către pragul casei vecinului. Am
întrebat-o dacă poate să-mi arate drumul către locuința domnului
cu broaștele cântătoare. Se holbă la mine și dispăru în casă, trântind
ușa după ea. În timp ce mă îndepărtam, am văzut perdeaua
trăgându-se la fereastră. La prânz o să-i spună bărbatului ei că pe
ulițele satului bântuie o fantomă.
Chiar înainte de a ajunge la cotitura care duce spre atelierul
domnului Aude-Ferronnerie d’Art –, am dat de un bărbat care
meșterea ceva cu o șurubelniță la o motocicletă. L-am întrebat și pe
el.
— Beh oui, exclamă el. Vă referiți la monsieur Salques. Se spune
că este un amateur de broaște râioase, dar eu personal nu-l cunosc.
Locuiește în afara satului.
I-am urmat indicațiile până ce am ajuns la o căsuță de piatră,
retrasă de la șosea. Pietrișul de pe alee arăta impecabil. Pe cutia
poștală, proaspăt vopsită, era o carte de vizită, protejată de plastic,
pe care scria caligrafic: Honoré Salques, Etudes Diverses. Aceasta
părea să acopere aproape toate domeniile de studiu. M-am întrebat
cu ce se ocupa atunci când nu supraveghea corul de broaște râioase.
În timp ce urcam cu mașina pe alee, monsieur Salques deschise
ușa și mă privi cu capul plecat înainte și cu niște ochi strălucitori, în
spatele ochelarilor cu ramă de aur. Avea o înfățișare foarte îngrijită,
de la părul negru cu cărare pe mijloc până la pantofii mici,
remarcabil de curați. Pantalonii aveau o dungă perfectă. Nu-i lipsea
cravata de la gât. Dinăuntru se auzea un concert pentru flaut.
— În sfârșit, spuse el. Telefonul e en panne de trei zile. Este o
rușine. Își întinse capul spre mine. Unde vă sunt uneltele?
I-am explicat că nu venisem să-i repar telefonul, ci să mă
informez despre munca sa interesantă cu broaștele râioase. Își
aranjă hainele și își netezi, dacă mai era nevoie, cravata, cu o mână
albă, îngrijită.
— Sunteți englez. Se simte. Ce plăcere să constat că s-a auzit de
micul meu spectacol în Anglia.
N-am vrut să-i spun că lumea nu avea încredere în el nici la
Lumières, în imediata apropiere, și, întrucât era în toane bune, l-am
întrebat dacă pot să văd corul de broaște.
Cloncăni ușor și-mi agită un deget în dreptul nasului.
— E clar că nu știți nimic despre broaștele râioase. Ele devin
active abia la primăvară. Dar dacă doriți, vi le arăt. Așteptați aici.
Intră în casă. După un timp reapăru îmbrăcat cu o vestă groasă și
purtând o torță și o cheie mare, străveche, de care atârna o etichetă
pe care scria caligrafic Studio. Am mers prin gradină în urma lui și
am ajuns la o clădire în formă de stup, construită din pietre netede,
uscate – una din acele bories tipice pentru arhitectura din Vancluse
în urmă cu o mie de ani.
 Salques deschise ușa și lumină la borie cu torța. De-a lungul
pereților erau niște lădițe cu pământ nisipos care coborau până în
mijlocul încăperii unde se afla o piscină gonflabilă. Deasupra
piscinei atârna de tavan un microfon, dar nu se vedea nicio artistă.
— Dorm în nisip, spuse el, agitându-și torța. Aici – îndreptă
lumina torței spre lădițele de la peretele din stânga –, am specia Bufo
viridis. Sunetele pe care le produce seamănă cu cele ale canarului. Își
supse buzele și scoase un tril. Iar aici – lumina se răspândi de-a
lungul peretelui opus – am broaște din specia Bufo calamita. Acestea
au capacitatea să-și umfle enorm gâtlejul și strigătul lor este tres, tres
fort. Își înfipse bărbia în piept și orăcăi. Vedeți? Este o mare
diferență între cele două sunete.
Monsieur Salques îmi explică apoi cum avea să facă muzică din
ceea ce mie mi se părea a fi o materie primă nepromițătoare.
Primăvara, când gândurile unui bufo zboară la împerechere,
locuitorii din despărțiturile pline cu pământ nisipos sar în piscină și
își intonează cântecele de dragoste. Din motive de modestie
genetică, acest lucru se întâmplă numai noaptea, dar – pas de
probleme – fiecare sunet ca de pasăre și fiecare orăcăit masculin vor
trece prin intermediul unui microfon în magnetofonul din studioul
domnului Salques. De aici sunetele vor fi editate, mixate, nivelate,
sintetizate și transformate prin magia electronicii până când vor
putea fi recunoscute ca fiind La Marseillaise.
Și acesta era doar începutul. Întrucât anul 1992 se apropia
vertiginos, monsieur Salques compunea un opus complet original –
un imn național pentru țările din Piața Comună. Nu găseam că era
o idee nemaipomenită?
Nu numai că nu eram impresionat, dar reacția mea a fost de
adâncă dezamăgire. Sperasem să aud interpretări pe viu, să-l văd pe
Salques dirijând de pe podium grupuri mari de broaște râioase cu
gâtlejurile umflându-se la unison. Mi-ar fi plăcut să aud primadona
contralto atacând un solo emoționant, iar publicul să asculte cu
sufletul la gură fiecare orăcăit. Ar fi fost o experiență muzicală de
neuitat.
Desigur că orăcăitul poate fi procesat prin mijloace electronice,
dar nu are farmecul unui cor de broaște adevărate. Cât despre
imnul Pieței Comune, am mari îndoieli. Dacă democrații din
Bruxelles au nevoie de ani de zile pentru a cădea de acord în
probleme simple ca, de exemplu, culoarea pașaportului sau
concentrația acceptabilă de bacterii în iaurt, ce speranță poate exista
ca ei să ajungă la un consens în privința unei melodii, mai ales a
unei melodii cântate de broaște râioase? Ce ar spune doamna
Thatcher?
De fapt, eu știam ce ar spune doamna Thatcher – „Broaștele
trebuie să fie britanice” –, dar nu voiam să amestec arta cu politica,
așa că am pus singura întrebare firească:
De ce să se recurgă la broaște râioase?
Monsieur Salques se uită la mine de parcă făceam pe prostul.
— Pentru că, spuse el, acest lucru nu s-a mai făcut niciodată.
Neîndoielnic.
În primăvară și la începutul verii m-am gândit deseori să mă duc
din nou la monsieur Salques, să văd cum se descurcă împreună cu
broaștele sale, dar am hotărât să aștept până în iulie când speram să
fie deja înregistrat concerto bufo. Cu puțin noroc, puteam să ascult și
imnul Pieței Comune.
Când am ajuns acasă la monsieur Salques, nu l-am găsit. Mi-a
deschis o femeie cu fața zbârcită, ținând în mână furtunul de la
aspirator.
— Este acasă domnul?
Femeia intră în casă și închise aspiratorul.
— Non. A plecat la Paris. După o pauză adăugă: pentru
festivitățile Bicentenarului.
 — Și-a luat și înregistrarea muzicală cu el?
— Nu știu. Eu sunt menajera.
Nu voiam să fi făcut drumul degeaba, așa că am întrebat dacă pot
să văd broaștele râioase.
— Non. Sunt obosite. Monsieur Salques a spus să nu fie deranjate.
— Mulțumesc, madame.
— De rien, monsieur.
În zilele premergătoare lui 14 Iulie, ziarele au fost pline de știri
despre pregătirile de la Paris – vaporașe, artificii, șefi de stat veniți
în vizită, garderoba lui Catherine Deneuve –, dar n-am găsit nicio
informație, nici la rubricile culturale, despre broaștele râioase
cântătoare. Ziua Bastiliei a venit și a trecut fără cel mai mic orăcăit.
Știam eu că monsieur Salques ar fi trebuit să facă spectacolul pe viu.
3

BOY

Soția mea l-a văzut prima oară pe drumul care duce spre
Ménerbes. Mergea alături de un bărbat ale cărui haine curate,
îngrijite, contrastau puternic cu propriul său aspect, care era jalnic: o
zdreanță murdară fluturând pe un schelet. Dar în ciuda blăniței
răpciugoase și a capului plin de noroi, era clar că acest câine
aparținea unei rase caracteristice Franței, o specie de copoi cu păr
aspru, cunoscută oficial sub numele de Griffon Korthals. Exteriorul
său jigărit ascundea un chien de race.
Unul dintre câinii noștri era tot din rasa Korthals, dar aceasta nu
e prea răspândită în Provence, astfel că soția mea opri mașina
pentru a vorbi cu un confrate. Ce coincidență, spuse ea, să aibă un
câine din aceeași rasă atât de puțin obișnuită.
Bărbatul aruncă o privire câinelui, care se abătuse din drum
pentru a se tăvăli în șanț. El se dădu un pas înapoi ca să se
distanțeze de patrupedul care stârnea praful scuturându-și
picioarele și urechile.
— Doamnă, zise el, se ține după mine, dar nu este câinele meu.
Ne-am întâlnit pe drum. Nu știu al cui e.
Când s-a întors soția mea din sat și mi-a povestit despre câine, ar
fi trebuit să-mi dau seama că o să am necazuri. Câinii reprezintă
pentru ea ceea ce reprezintă hainele de vizon pentru alte femei; i-ar
plăcea să aibă o casă plină de câini. Aveam deja doi și, după părerea
mea, era îndeajuns. A fost de acord, deși fără convingere. În
următoarele zile am observat că scruta mereu drumul, în speranța
că făptura mai bântuia prin împrejurimi.
Totul s-ar fi terminat aici dacă nu ne-ar fi sunat un prieten din sat
pentru a ne spune că un câine identic cu unul dintre ai noștri stătea
zi de zi lângă épicerie, atras de mirosul de șuncă și de pate făcut în
casă. Noaptea dispărea. Nimeni din sat nu-i știa stăpânul. Probabil
era un câine pierdut.
Soția mea a făcut o crise de chien. Aflase că toți câinii pierduți sau
abandonați sunt adăpostiți de Société Protectrice des Animaux mai
puțin de o săptămână. Dacă nu-i revendică nimeni, sunt omorâți.
Cum puteam noi admite să se întâmple așa ceva unui câine, lăsând
la o parte faptul că era vorba de o creatură nobilă cu un pedigree
neîndoielnic?
Am telefonat la SPA, dar n-am obținut nicio informație. Soția
mea a început să zăbovească mai mult prin sat sub pretextul
cumpărării unei franzele, dar câinele se făcuse nevăzut. Când i-am
spus că probabil se întorsese la stăpânul său, m-a privit ca și cum i-
aș fi sugerat să punem un bebeluș la frigare pentru cină. Am sunat
din nou la SPA.
Au trecut două săptămâni și câinele tot n-a apărut. Soția mea era
deprimată, iar angajatul de la SPA era agasat de telefoanele noastre
zilnice. La un moment dat, omul nostru de legătură de la épicerie a
venit cu o veste senzațională: câinele trăia în pădure, pe lângă casa
unei cliente de-a sa, care îl hrănea cu resturi de mâncare și-l lăsa să
doarmă pe terasă.
Rar mi-a fost dat să văd o femeie acționând atât de iute. Într-o
jumătate de oră s-a și întors. Înainta pe alee cu un zâmbet ce se
vedea de la cincizeci de metri. Lângă ea, în mașină, am zărit capul
imens, zbârlit, al pasagerului ei. A ieșit din mașină încă radiind de
fericire.
— Cred că e mort de foame, spuse ea. A ros cureaua cu care l-am
legat de scaun. Nu-i așa că e minunat?
Câinele a fost înduplecat să-și părăsească locul. Stătea lângă
mașină, dând mereu din coadă. Arăta groaznic – un ghem de blană
murdară, de mărimea unui alsacian, cu crenguțe și frunze în părul
încâlcit. Îi ieșeau coastele prin piele, iar botul negru, imens, avea
câteva fire de mustață. Ridică piciorul lângă mașină, scurmă
pietrișul cu labele și apoi se întinse pe burtă, cu picioarele din spate
sub el. Din gură îi atârna o limbă lungă, roz și plină cu resturi de
curea.
— Nu-i așa că e minunat? repetă soția mea.
Am întins mâna spre el. Se ridică, mă apucă de încheietură cu
fălcile și începu să mă tragă spre curte. Avea niște colți
impresionanți.
— Ia te uită. Îi place de tine.
Am întrebat-o dacă am putea să-i oferim și altceva de mâncare și
mi-am retras mâna pe care se vedeau urmele lăsate de colți. Din trei
înghițituri a golit un castron mare cu mâncare specială pentru câini,
apoi a băut cu zgomot dintr-o găleată cu apă și și-a șters mustățile
rostogolindu-se în iarbă. Cele două potăi ale noastre nu știau cum
să se poarte cu el și, de altfel, nici eu.
— Bietul câine, spuse soția mea. O să-l tundem și o să-l ducem la
veterinar.
Sunt momente în orice căsnicie când este inutil să te opui. Am
stabilit o oră la madame Hélène, toilettage de chiens, pentru acea
după-amiază, întrucât niciun veterinar respectabil nu s-ar fi atins de
el în halul în care era. Speram că madame Hélène este obișnuită cu
câinii murdari de la țară. Într-adevăr, a dat dovadă de mult curaj
după ce și-a revenit din primul șoc. Celălalt client al ei, un pudel de
culoarea caisei, schelălăi și încercă să se ascundă într-un raft cu
reviste.
— Poate că ar fi mai bine, spuse ea, să mă ocup întâi de el.
Miroase foarte tare, n’est-ce pas? Unde a fost?
— Cred că în pădure.
— Hm! Madame strâmbă din nas și-și puse o pereche de mănuși
de cauciuc. Puteți reveni într-o oră?
Am cumpărat o lesă contra puricilor și m-am oprit să beau o bere
la cafeneaua din Robion. Încercam să mă împac cu ideea de a fi o
familie cu trei câini. Exista, bineînțeles, șansa de a fi găsit fostul
stăpân și atunci aș avea numai doi câini și o soție nefericită. Dar în
orice caz, nu eu puteam să aleg. Dacă exista un înger păzitor canin,
el avea să decidă. Speram să acorde atenție problemei.
Când m-am întors, am găsit câinele legat de un pom, în grădină.
Dădea din coadă bucuros. Fusese tuns la piele. Ca urmare, capul
părea și mai mare, iar coastele deveniseră și mai proeminente.
Singura parte a trupului care a scăpat tunsorii radicale a fost coada,
care a rămas cu un pompon în vârf. Arăta ciudat, ca un desen
neîndemânatic făcut de un copil, dar măcar era curat.
A fost încântat să se urce din nou în mașină și a stat drept în
scaun, aplecându-se din când în când pentru a mă apuca de
încheietura mâinii, scoțând niște sunete înfundate pe care eu le-am
luat drept semne de mulțumire.
De fapt, îi era foame, pentru că a devorat mâncarea care îl aștepta
acasă. A pus un picior pe castronul gol pentru a-l ține nemișcat,
încercând să lingă emailul. Soția mea îl privea cu acea expresie pe
care majoritatea femeilor o păstrează pentru copiii deștepți și bine
crescuți. Eu am devenit mai dur și am spus că trebuie să-i căutăm
stăpânul.
Discuția a continuat și la cină, timp în care câinele adormise sub
masă pe piciorul soției, sforăind cu putere. Am căzut de acord să
petreacă noaptea într-o magazie, cu ușa lăsată larg deschisă, astfel
încât să poată pleca în caz că dorește. Dacă îl vom găsi în dimineața
următoare tot acolo, vom suna la celălalt proprietar de câine
Korthals din regiune și îi vom cere sfatul.
Soția mea s-a sculat din zori și puțin după aceea am fost trezit de
un corp păros care se freca de al meu. Câinele era tot cu noi. S-a
dovedit curând că era hotărât să rămână și că știa exact ce avea de
făcut pentru a ne convinge că viața fără el ar fi fost de neimaginat.
Era un lingușitor fără pereche. O singură privire din partea noastră
îl făcea să tresalte de plăcere, iar o mângâiere îl arunca în extaz.
Câteva asemenea zile și știam că vom fi pierduți. Cu sentimente
amestecate, l-am sunat pe monsieur Grégoire, cel pe care l-am
întâlnit o dată în Apt cu câinele său Korthals.
A venit cu soția a doua zi pentru a ne inspecta chiriașul. S-a uitat
în urechi ca să vadă dacă fusese tatuat cu numărul care identifică
patrupedele cu pedigri în caz că se rătăcesc. Mi-a spus că toți
proprietarii serioși procedează astfel. Numerele sunt stocate într-un
computer la Paris și, dacă găsești un câine tatuat, oficiul central te
pune în legătură cu proprietarul.
Monsieur Grégoire scutură din cap. Nu avea număr.
— Alors, spuse el, nu a fost tatoué și nici nu a fost hrănit corect.
Cred că este abandonat – probabil un cadou de Crăciun care a
crescut prea mult. Se întâmplă deseori. Ar fi mai bine să rămână la
dumneavoastră.
Câinele își ciuli urechile și dădu viguros din coadă. Nu avea
nimic împotrivă.
— Ce frumos e, spuse madame Grégoire, și apoi făcu o
propunere care ar fi putut ușor să dubleze numărul câinilor din casa
noastră. Ne întrebă ce părere am avea despre o împerechere între
câinele nostru găsit și cățelușa lor?
Știam ce credea unul dintre noi, dar între timp cele două femei
puneau deja la cale întregul episod romantic.
— Trebuie să veniți pe la noi, spuse madame Grégoire. O să bem
șampanie, timp în care cei doi sunt< căută un cuvânt suficient de
delicat< afară.
Din fericire, soțul ei era mai practic.
— Mai întâi, spuse el, trebuie să vedem dacă se plac. Apoi,
poate<
Se uită la câine cu mândria unui viitor socru. Câinele puse o labă
cărnoasă pe genunchiul său. Madame gângăvi. Dacă am văzut
vreodată un fait accompli, acesta era.
— Dar am uitat ceva, spuse madame după încă un gângurit. Ce
nume îi dăm? Ceva eroic ar fi potrivit, nu-i așa? Cu capul ăsta<
Mângâie câinele pe creștet. Ceva în genul Victor sau Ahile.
Câinele se răsturnă pe spate cu picioarele în sus. Nici cea mai
aprinsă imaginație nu-l putea descrie ca eroic, dar avea un aer
masculin, așa că ne-am hotărât pe loc asupra numelui.
— Ne-am gândit să-i spunem Boy, cum ar veni Băiatu’.
— Boy? Oui, c’est génial, spuse madame. Și Boy i-a rămas numele.
Am convenit să-l ducem pentru a-și vedea logodnica, cum o
numea madame, după vreo două sau trei săptămâni, când va fi
vaccinat, tatuat, hrănit corect, făcut să arate ca un pețitor
respectabil. Între drumurile la veterinar și mesele sale copioase își
petrecea timpul insinuându-se în familie. În fiecare dimineață
aștepta afară, la ușa care dădea spre curte, scheunând de plăcere la
gândul zilei care începea și apucând prima încheietură ce-i apărea
în cale. După o săptămână a fost promovat de la o pătură în
magazie la un coș în curte. După zece zile dormea în casă, sub masa
din sufragerie. Potăile noastre vădeau respect față de el. Soția mea i-
a cumpărat mingi de tenis ca să se joace cu ele, dar el le-a mâncat.
Vâna șopârle. La un moment dat, a descoperit plăcerea de a se
răcori stând pe treptele care coborau în piscină. Era în paradisul
câinilor.
A sosit și ziua când urma să aibă loc ceea ce madame Grégoire
numea le rendez-vous d’amour. Am străbătut cu mașina o zonă
spectaculoasă, după care am ajuns în Saignon, unde monsieur
Grégoire a transformat un grajd vechi de piatră într-o casă lungă și
joasă. De acolo se vedea toată valea și satul St. Martin-de-Castillon
în depărtare.
Boy se îngrășase. Îi crescuse și blana, dar încă nu știa să se poarte.
Sări din mașină și își ridică piciorul deasupra unui puiet de-abia
plantat, scurmând cu labele din spate o bucată din pajiște. Madame
îl găsi fermecător. Monsieur avea niște dubii, după cât se părea; am
observat că-l privea pe Boy cu un ochi cam critic. Cățeaua lor îl
ignora, concentrându-se în schimb asupra unor ambuscade
împotriva celorlalți doi câini ai noștri. Boy se cățără pe un dâmb de
la capătul casei și de acolo sări pe acoperiș. Am intrat să bem un
ceai și să mâncăm vișine ținute în eau-de-vie.
— Arată bine Boy, spuse monsieur Grégoire.
— Magnifique, adăugă madame.
— Oui, mais< Ceva îl neliniștea pe monsieur. Se ridică și aduse o
revistă. Era ultimul număr al oficiosului Clubului Karthals din
Franța, care cuprindea pagini întregi de fotografii reprezentând
câini în poziție de atac, câini cu păsări în gură, câini înotând, câini
șezând docili lângă stăpânii lor.
— Vous voyez, spuse monsieur, toți acești câini au blana aspră, le
poil dur. Este o caracteristică a rasei.
M-am uitat la fotografii. Toți câinii aveau o blană linsă,
neondulată. Apoi m-am uitat la Boy, care își lipise botul negru de
geam. Blana sa, după ce fusese tunsă, crescuse și devenise o claie de
cârlionți cenușii și maronii care nouă ni se păreau deosebiți. Nu însă
și lui monsieur Grégoire.
— Din păcate, spuse el, a început să semene cu o oaie. De la gât
în sus este Korthals, iar de la gât în jos este oaie. Îmi pare rău, dar ar
fi une mésalliance.
Soția mea aproape că s-a înecat cu vișinele. Madame era
disperată. Monsieur își cerea scuze. Eu încercam un sentiment de
ușurare. Doi câini și o oaie erau îndeajuns deocamdată.
Din câte știm, Boy este încă holtei.
4

NAPOLEONII DIN CAPĂTUL GRĂDINII

Muncitorii noștri lăsaseră îngrămădite, lângă piscină, o mulțime

de amintiri ale lucrului lor la casă: moloz, lespezi crăpate,
întrerupătoare vechi, bucăți de sârmă, sticle goale de bere și țigle
sparte. Ne-am înțeles ca Didier și Claude să vină într-o zi cu un
camion și să încarce toate resturile. Bucata aceea de pământ va
deveni impeccable și vom putea planta stratul cu tufe de trandafiri,
cum ne propusesem.
Numai că ba camionul nu era disponibil, ba Claude și-a fracturat
un deget, ba Didier trebuia să dărâme o ruină undeva în Alpii de
Jos, astfel că grămada de amintiri continua să zacă acolo. Cu timpul,
a început să capete un aspect frumos: o stâncărie de formă
neregulată, acoperită cu un strat proaspăt de buruieni și împodobită
cu maci. Avea un farmec deosebit, lucru pe care i l-am semnalat și
soției mele. Dar ea nu era convinsă. Trandafirii sunt considerați, în
general, mai atrăgători decât molozul sau sticlele de bere. N-am
avut încotro și am început să debarasez eu locul.
De fapt, îmi place munca fizică, ritmul în care se desfășoară și
satisfacția de a face curat într-un loc unde s-au adunat claie peste
grămadă o mulțime de lucruri. După câteva săptămâni am ajuns la
petecul de pământ de dedesubt și m-am retras în triumf cu bășici cu
tot. Soția mea a fost foarte încântată. Acum, spunea ea, tot ce ne
trebuie sunt două șanțuri adânci și două kilograme de îngrășământ
natural, după care putem planta. A început să consulte cataloage cu
trandafiri, iar eu mi-am îngrijit bășicile și mi-am cumpărat o cazma.
Săpasem cam trei metri de pământ tare când am văzut printre
buruieni ceva de culoare galbenă. Probabil vreun fermier mort de
multă vreme aruncase o sticlă de pastis într-o după-amiază fierbinte.
Când am curățat obiectul de pământ, am văzut că nu era capacul de
la o sticlă; era o monedă. Am spălat-o cu apa din furtun și deodată a
început să strălucească în lumina soarelui. Stropii de apă se
prelingeau de-a lungul unui profil bărbos.
Era o monedă de douăzeci de franci din 1857. Aversul înfățișa
chipul lui Napoleon al III-lea cu barbișonul său îngrijit și numele
însoțit de poziția sa în societate – Empereur. Pe revers se vedea o
coroană de lauri deasupra căreia scria L’Empire Français. Pe
marginea monedei se putea citi declarația reconfortantă pe care
orice francez o consideră adevărată: Dieu protège la France.
Soția mea era la fel de stârnită ca și mine.
— Poate că mai sunt și altele. Sapă în continuare.
După zece minute am găsit o a doua monedă, tot o piesă de
douăzeci de franci. Era datată 1869. Anii nu au deteriorat profilul
lui Napoleon cu excepția faptului că pe capul lui înmugurise o
cunună. Stăteam în groapa pe care o săpasem și îmi făceam niște
calcule. Mai erau vreo douăzeci de metri de tranșee de săpat. În
ritmul de o monedă de aur pe metru ne vom umple buzunarele cu
napoleoni și ne vom putea permite un prânz la „Beaumanière” în
Les Baux. Am săpat cu cazmaua până mi-am distrus palmele,
afundându-mă din ce în ce mai mult în pământ și căutând, printre
stropii de sudoare care mi se prelingeau pe față, chipul lui
Napoleon.
N-am mai găsit nimic până la sfârșitul zilei, dar mă alesesem
oricum cu o groapă destul de adâncă pentru a planta un copac
viguros, având convingerea că a doua zi voi găsi o comoară și mai
mare. Nimeni nu îngroapă numai două monede nenorocite; precis
că acestea se rătăciseră din grămada cea mare care se afla la numai o
cazma mai în adânc, o comoară la îndemâna unui grădinar silitor.
Ca să ne dăm seama mai bine de averea noastră, am consultat
rubrica financiară a ziarului Le Provençal. Într-o țară care în mod
tradițional își păstrează economiile în aur și sub saltea, este
obligatoriu sa se găsească o lista de prețuri curente. Și am găsit.
Între o pepită de un kilogram de aur și moneda mexicană de
cincizeci de pesos erau napoleonii de douăzeci de franci care acum
valorau trei sute nouăzeci și șase de franci și chiar mai mult, dacă
profilul de pe avers era în stare bună.
Nimeni n-a săpat vreodată mai vârtos. Acest lucru a atras în mod
inevitabil atenția lui Faustin, care se ducea să se lupte cu mana
despre care era convins că va ataca vița de vie. S-a oprit din drum și
m-a întrebat ce fac. I-am spus că plantez trandafiri.
— Ah bon? Trebuie să fie mari trandafirii ăștia dacă au nevoie de
o groapă atât de adâncă. Arbuști de trandafir, nu-i așa? Din Anglia?
Nu prea le priește aici trandafirilor. Tache noire este peste tot.
Scutură din cap. Presimțeam că mă va agasa cu pesimismul său.
Faustin este la curent cu toate dezastrele naturale și este fericit să-și
împărtășească bogatele cunoștințe celor care sunt suficient de proști
ca să spere în mai bine. Pentru a-l înveseli, i-am spus despre
napoleonii de aur.
Se așeză pe marginea gropii pentru a cântări mai bine cele auzite
și își dădu pe spate șapca pătată cu albastru de la spray-ul contra
manei.
— Normalement, spuse el, acolo unde există doi napoleoni
înseamnă că mai sunt și alții. Dar locul acesta nu este bun pentru a-i
ascunde. Arătă cu mâna sa arsă de soare în direcția casei. Fântâna ar
fi un loc mai sigur. Sau în spatele unui șemineu.
I-am spus că poate au fost ascunși în grabă. Faustin scutură din
nou din cap. Mi-am dat seama că graba nu reprezenta un concept
intelectual pe care să-l accepte, mai ales când era vorba de ascuns
saci cu aur.
Țăranul nu este niciodată atât de pressé. Nu când e vorba de
napoleoni. A fost un ghinion că au căzut aici.
I-am spus că pentru mine a fost un noroc. Dezamăgit, și-a reluat
drumul spre vie pentru a depista acolo o catastrofă.
Zilele treceau. Bășicile se înmulțeau. Tranșeea devenea din ce în
ce mai lungă și mai adâncă. Zestrea de napoleoni s-a limitat la doi.
Și totuși nu avea sens. Niciun țăran nu s-ar duce să muncească la
câmp cu monede de aur în buzunare. Eram sigur că undeva, la
câteva picioare de locul unde stăteam, se afla o ascunzătoare.
Am decis să cer sfatul expertului recunoscut al văii, omul pentru
care Provence nu mai avea niciun secret, înțeleptul, venalul și
priceputul Massot. Dacă cineva putea ghici, doar adulmecând
vântul sau scuipând pe jos, unde își ascunsese economiile un țăran
bătrân și șiret, acela era Massot.
M-am dus prin pădure până la casa lui. Am auzit câinii lătrând
cu o sete de sânge frustrată, când m-au adulmecat. Eram convins că
într-o buna zi vor rupe lanțurile și vor sfâșia toate ființele din vale.
Speranța mea era că stăpânul lor își va vinde casa înainte de a se
întâmpla acest lucru.
Massot se preumbla prin ceea ce el numea curtea din față, o
bucată aridă și bătătorită de pământ, decorată cu excremente de
câine și pâlcuri de buruieni. Mă privi clipind din pricina soarelui și
a fumului de țigară și mormăi:
— On se promène?
Nu, i-am spus eu. De data aceasta venisem să-i cer sfatul. Mormăi
din nou ceva și își reduse câinii la tăcere. Stăteam în dreptul lanțului
ruginit care-i separă proprietatea de poteca din pădure. Eram destul
de aproape de el pentru a-i simți mirosul de usturoi și tutun. I-am
povestit despre cele două monede. Își scoase țigara din gură și se
uită cu atenție la mucul ud. În tot acest timp, câinii patrulau de colo-
colo legați în lanț și mârâind amenințător.
Massot își vârî țigara în colțul gurii, sub mustața pătată, și se
aplecă spre mine.
— Cui i-ați mai spus de asta?
Se uită peste umărul meu pentru a se asigura că suntem singuri.
— Soției mele și lui Faustin. Doar lor.
— Să nu mai spuneți altcuiva, mă avertiză el, ducându-și la nas
un deget noduros. S-ar putea să mai fie și alte monede, dar să
rămână între noi.
Massot a venit cu mine pentru a vedea unde am găsit cele două
monede, și mi-a explicat versiunea lui cu privire la pasiunea
francezilor pentru aur. De vină sunt politicienii, spuse el, începând
de la Revoluție; apoi împărații, războaiele, nenumărații președinți,
cei mai mulți dintre ei niște cretini – și scuipă pentru a sublinia
afirmația –, precum și devalorizările, care pot transforma peste
noapte o sută de franci în o sută de centime. Nu e de mirare că
țăranul simplu nu are încredere în bucățile de hârtie tipărite de
ticăloșii din Paris. Dar aurul – Massot își întinse mâinile în față și își
strânse degetele într-o grămadă imaginară de napoleoni –, aurul
este întotdeauna bun, și cu atât mai mult în vremuri tulburi. Iar cel
mai bun aur este aurul morților, pentru că morții nu mai au nicio
pretenție.
Ce norocoși suntem, dumneavoastră și cu mine, adăugă Massot,
că beneficiem de o asemenea șansă.
Se părea că am un partener.
În timp ce stăteam amândoi în tranșee, Massot privea de jur-
împrejur, trăgându-se de mustață. O parte din teren era plantată cu
levănțică, alta era acoperită cu iarbă. Nu era un loc potrivit pentru o
ascunzătoare, ceea ce constituia un semn bun pentru Massot,
deoarece nu dădea de bănuit; altminteri, în cincizeci de ani ar fi fost
descoperit și nu mai dădeam de aurul „nostru”. Ieși din tranșee și
măsură distanța până la fântână. Apoi se sprijini de zidul de piatră.
— Ar putea fi oriunde, spuse el și arătă cu mâna o porțiune de
vreo cincizeci de metri pătrați.
— Evidemment, nu puteți săpa atât de mult.
Era clar că parteneriatul nostru nu includea și împărțirea muncii
fizice.
— Avem nevoie de un aparat de detectat metale. Își încolăci
brațul ca și cum ar fi fost un detector de metale și și-l trecu peste
iarbă, scoțând un zumzet ca de motor. Beh oui. Cu ăsta o să-i găsim.
— Și cum trebuie să procedăm? am întrebat eu.
Massot făcu cu degetele gestul universal care semnifică bani. Era
momentul să organizăm o întâlnire de afaceri.
Am căzut de acord ca eu să termin de săpat tranșeea, iar Massot
să se ocupe de înalta tehnologie, închiriind un detector de metale.
Mai rămânea de stabilit participarea financiară a partenerilor. După
părerea mea, zece la sută ar fi fost o sumă rezonabilă pentru o
muncă simplă ca aceea de a umbla cu un detector de metale. Massot
însă susținea că merită cincizeci la sută. Trebuia să meargă cu
mașina la Cavaillon pentru a lua detectorul, să sape după ce vom da
de aur, și, cel mai important, era încrederea pe care mi-o dădea
faptul că am un partener de nădejde, care nu va răspândi vestea că
suntem bogați. Totul, spuse Massot, trebuie ținut în mare secret.
Mă uitam la el în timp ce zâmbea și dădea din cap. Era greu de
imaginat un escroc care să fie mai puțin demn de încredere dincoace
de gratiile închisorii din Marsilia. Douăzeci la sută, am replicat eu.
Bombăni, oftă, mă acuză că sunt un zgârcit și se fixă la douăzeci și
cinci la sută. Am bătut palma. La plecare, trase un scuipat în tranșee
ca să-i poarte noroc.
Nu l-am văzut câteva zile. Am terminat de săpat, am netezit
pământul cu grijă și am comandat trandafirii. Omul care mi i-a adus
mi-a atras atenția că am făcut o groapă prea adâncă și m-a întrebat
de ce, dar eu n-am scos o vorbă.
 În Provence există o aversiune larg răspândită față de orice aduce
cu planificarea socială. Provensalul preferă să vină pe neașteptate și
să-ți facă o surpriză decât să dea un telefon în prealabil pentru a se
asigura că ești liber. Când vine se așteaptă să ai timp de taclale la un
pahar de vin înainte de a ajunge la scopul vizitei, iar dacă îi spui că
trebuie să pleci este nedumerit. De ce atâta grabă? O jumătate de oră
nu contează. O să întârzii puțin, și ce-i cu asta?
Era în amurg, perioada din zi entre chien et loup. Deodată, am
auzit huruitul unei furgonete care s-a oprit în fața casei. Tocmai ne
pregăteam să plecăm la niște prieteni din Goult care ne invitaseră la
cină, așa că am ieșit imediat din casă pentru a nu îngădui
vizitatorului să ajungă la bar și să nu mai poată fi urnit de acolo.
Furgoneta avea ușile din spate larg deschise și se balansa dintr-o
parte în alta. Se auzi o bufnitură de parcă ar fi căzut ceva pe podea.
Urmă o înjurătură. Putaing! Era partenerul meu de afaceri. Se
chinuia să scoată o cazma care se înțepenise în grilajul cuștii pentru
câini din spatele scaunului șoferului. Cu o ultimă sforțare, Massot
reuși să smulgă cazmaua și fu proiectat înapoi, cu o viteză mai mare
decât se aștepta.
Purta pantaloni de camuflaj și un pulover gri, iar pe cap avea o
caschetă verde pentru jungla din surplusurile armatei. Toate erau
uzate. Arăta ca un mercenar prost plătit. Descărcă echipamentul și îl
puse pe jos – cazmaua, o lopată cu coada lungă și un obiect învelit
într-o bucată de pânză veche. Aruncând o privire în jur pentru a se
convinge că nu ne urmărește nimeni, dădu pânza la o parte și ridică
în mâini detectorul de metale.
— Voil|! Este haut de gamme, cel mai bun din câte există.
Detectează până la o adâncime de trei metri.
Îl porni și îl plimbă deasupra uneltelor sale. Neîndoielnic, reuși
să detecteze o cazma și o lopată clănțănind ca o proteză dentară.
Massot era încântat.
 — Vous voyez? Când dă de metal, vorbește. Mai bine decât să ne
chinuim cu săpatul, nu-i așa?
I-am spus că e un aparat impresionant și că am să-l țin la loc
sigur în casă, până a doua zi.
— Mâine? întrebă Massot. Începem chiar acum.
I-am explicat că într-o jumătate de oră se întunecă, dar Massot
dădu răbdător din cap ca și cum în sfârșit pricepusem o chestiune
foarte complicată.
— Întocmai! Puse jos detectorul și mă apucă de braț. Nu vrem să
ne vadă cineva, nu-i așa? Munca asta se face cel mai bine noaptea.
Este mai discret. Allez! Aduceți uneltele.
— Mai este o problemă, i-am spus. Noi acum plecăm de acasă.
Massot înlemni. Se holbă la mine ridicându-și sprâncenele cu
uimire.
— Plecați? În seara asta? Acum?
Soția mă strigă din casă. Eram deja în întârziere. Massot dădu din
umeri, neînțelegând cum puteam să mai ieșim la o asemenea oră,
dar insistă că operațiunea trebuia îndeplinită în noaptea aceea. Va
face singur totul, declară lamentându-se. Aș putea să-i împrumut o
torță? I-am arătat cum se aprinde reflectorul din spatele fântânii, pe
care îl potrivi ca să lumineze mai bine stratul de trandafiri,
bombănind iritat că a fost lăsat tout seul.
Am oprit mașina la jumătatea aleii și ne-am uitat înapoi la umbra
alungită a lui Massot mișcându-se printre copacii învăluiți în
lumina reflectorului. Piuitul detectorului de metale se auzea
limpede prin văzduhul serii, ceea ce mă făcea să am îndoieli în
privința caracterului secret al acțiunii. Am fi putut tot așa de bine să
punem o pancartă la capătul aleii pe care să scrie: CĂUTĂTOR DE
AUR.

Le-am povestit prietenilor cu care luam cina despre goana după

comoară care se desfășura mai mult sau mai puțin la adăpostul
întunericului. Soțul, care se născuse și crescuse în Lubéron, nu era
prea optimist. Mi-a spus că atunci când s-au inventat detectoarele
de metale, ele erau mai răspândite printre țărani decât câinii de
vânătoare. Este adevărat că s-a găsit ceva aur. Dar zona a fost atât
de mult scotocită, încât Massot trebuie să se considere un norocos
dacă găsește o potcoavă veche de cal.
Oricum, nu putea să nege existența celor doi napoleoni ai noștri.
Erau acolo, pe masă, în fața lui. I-a luat în mână și i-a zornăit. Cine
știe? Poate că o să avem noroc. Sau poate că Massot o să fie cel
norocos și noi n-o s-o aflăm niciodată. Este o persoană de încredere?
Am schimbat o privire cu soția mea și am hotărât că e timpul să
plecăm.
Am ajuns acasă puțin după miezul nopții. Furgoneta lui Massot
nu mai era. Reflectorul fusese stins, dar lumina lunii era suficientă
pentru a vedea movile mari de pământ răspândite la întâmplare
peste ceea ce noi încercam să transformăm într-o pajiște. Am decis
să evaluăm pagubele a doua zi dimineață.
Era ca și cum o cârtiță uriașă, înnebunită de claustrofobie, ieșise
să ia aer și scuipase de jur-împrejur obiecte de metal: cuie, spițe, o
șurubelniță străveche, o jumătate de coasă, o cheie ca de temniță, o
cartușieră, șuruburi, capace de sticlă, o bucată dintr-o seceră, lame
de cuțit, dinții unei furci, colaci de sârmă, fragmente neidentificabile
pline de rugină. Dar nu aur.
Majoritatea tufelor de trandafir proaspăt plantate
supraviețuiseră, iar câmpul de levănțică era intact. Probabil că lui
Massot i-a pierit entuziasmul.
L-am lăsat să doarmă până după-amiază. Voiam să-mi dea
raportul în legătură cu ce făcuse în noaptea precedentă. Cu mult
înainte de a ajunge la casa lui, am auzit detectorul de metale. A
trebuit să strig de două ori ca să mă audă de pe dâmbul plin de
mărăcini peste care își plimba aparatul. Zâmbi larg, arătându-și
dinții. Am fost surprins să-l vad atât de vesel. Poate că totuși găsise
ceva.
— Salut!
Își puse detectorul pe umăr ca pe o pușcă și-mi făcu semn cu
mâna prin lăstăriș, continuând să zâmbească. I-am spus că arăta ca
un om peste care dăduse norocul.
— Nu încă, spuse el.
Fusese obligat să întrerupă operațiunea noaptea trecută, deoarece
au strigat vecinii la el plângându-se că face zgomot. Nu înțelegeam
de ce. Casa lor este la două sute cincizeci de metri depărtare de
locul unde lucrase el. Cum de i-a trezit din somn?
— Nu eu, spuse Massot. El, și mângâie detectorul de metale.
Oriunde mă duceam găsea câte ceva – țac țac țac țac țac.
— Dar nu aur, i-am replicat eu.
Massot se aplecă atât de mult spre mine încât pentru o clipă,
îngrozit, am crezut ca vrea să mă sărute. Își trase nasul și cu o voce
scăzută, aproape șoptind, îmi spuse:
— Știu unde este. Se dădu înapoi și trase adânc aer în piept. Beh
oui. Știu unde este.
Deși eram în pădure și cea mai apropiată ființă umană era la cel
puțin un kilometru depărtare, teama lui Massot că ar putea fi auzit
m-a contaminat și pe mine, așa că m-am pomenit întrebându-l în
șoaptă:
— Unde este?
— La capătul piscinei.
— Sub trandafiri?
— Sub dale.
— Sub dale?
— Oui. C’est certaing. Pun pariu pe capul bunicii mele.
Nu erau chiar cele mai bune vești, cum le considera Massot.
Dalele din jurul piscinei aveau o grosime de aproape zece
centimetri. Fuseseră așezate pe un strat de beton armat cu aceeași
grosime ca și dalele. Trebuia spart serios pentru a se ajunge la
pământ. Massot îmi ghici gândurile și puse aparatul jos pentru a
putea discuta cu ambele mâini.
— În Cavaillon, spuse el, se poate închiria un marteau-piqueur.
Străpunge orice. Paf!
Avea dreptate. Un ciocan pneumatic ar trece în doi timpi și trei
mișcări prin dale, prin beton, prin țevile de apă care alimentează
piscina și prin cablurile electrice care vin de la pompa de filtrare.
Paf! Sau poate chiar Boum! Și după ce vom fi sfărâmat totul, s-ar
putea foarte bine să nu găsim decât încă o lamă de coasă pentru
colecția noastră. Am spus nu. Cu infinit regret, dar nu.
Massot nu s-a supărat. A fost mulțumit cu sticla de pastis pe care
i-am dat-o drept răsplată pentru munca sa. Am observat că din când
în când se oprește pe poteca din spatele casei și se uită la piscină,
sugându-și gânditor vârful mustății. Dumnezeu știe ce ar putea face
într-o noapte, după ce ar goli câteva pahare de băutură, dacă i-ar
face cineva cadou de Crăciun un ciocan pneumatic.
5

LES INVALIDES

Mă dusesem la o farmacie din Apt ca să iau pastă de dinți și o

loțiune contra arsurilor provocate de soare, două cumpărături
nevinovate, pentru păstrarea sănătății corpului. Când am ajuns
acasă și le-am scos din sacoșă, am descoperit că fata care mi le
dăduse a pus și un cadou, instructiv, dar surprinzător. Era o
broșură tipărită pe hârtie velină și în culori vii. Pe copertă era
imaginea unui melc stând pe closet Arăta jalnic, ca și când se afla
acolo de multă vreme fără să fi realizat nimic important. Coarnele îi
atârnau. Ochii erau inexpresivi. Deasupra acestei figuri triste scria
La Constipation.
Ce făcusem ca să merit așa ceva? Arătam constipat? Sau faptul că
luasem pastă de dinți și o loțiune contra arsurilor provocate de
soare a fost oarecum semnificativ pentru ochiul expert al farmacistei
– un indiciu că aveam probleme cu sistemul digestiv? Poate că fata
știa ceva ce eu nu știam. Am început să citesc broșura.
„Nimic nu este mai banal și mai frecvent decât constipația”, se
spunea în ea. Aproape douăzeci la sută din populația Franței,
pretindea autorul, suferă de ballonnement și gêne abdominale. Și
totuși, un observator obișnuit, ca mine, nu constata semne evidente
de disconfort printre oamenii de pe stradă, din baruri, din cafenele
și chiar din restaurante – unde probabil douăzeci la sută dintre
clienți, luând două mese substanțiale pe zi, o fac în ciuda
balonărilor. Câtă stăpânire de sine în fața unor împrejurări
potrivnice!
Întotdeauna am considerat Provence unul dintre cele mai
sănătoase locuri din lume. Aerul este curat, clima este uscată,
fructele și legumele proaspete se găsesc din abundență, se gătește cu
ulei de măsline, nu există stress – mai rar să fie concentrate în
același loc atâtea condiții favorabile. În plus, toată lumea arată
foarte bine. Dar dacă douăzeci la sută din acești obraji rumeni și
apetituri copioase ascund suferințele provocate de un „ambuteiaj”
în tranzitul intestinal, ce altceva mai pot să ascundă? M-am hotărât
să fiu mai atent la durerile și remediile provensale și treptat mi-am
dat seama că există într-adevăr o boală locală, care, după părerea
mea, se extinde în toată țara. Este vorba de ipohondrie.
Francezul nu spune niciodată că nu se simte bine; el are une crise.
Cea mai frecventă este la crise de foie, când ficatul se revoltă în cele
din urmă împotriva tratamentului la care îl supun pastis-ul, cinci
feluri de mâncare, paharele de marc și cele de vin d’honneur servite
în orice împrejurare, de la deschiderea unei expoziții auto până la
întrunirea anuală a organizației locale a partidului comunist.
Tratamentul cel mai simplu nu constă în alcool și multă apă
minerală. Se recurge la o soluție mult mai satisfăcătoare – deoarece
presupune ideea de boală mai degrabă decât cea de indulgență față
de sine – și anume soluția de a merge la farmacie și de a o consulta
pe doamna în halat alb, plină de compasiune, aflată în spatele
tejghelei.
Întotdeauna mă întrebam de ce în majoritatea farmaciilor sunt
puse scaune între trusele chirurgicale și echipamentul de tratare a
celulitei, dar acum știu. În felul acesta, poți să aștepți în condiții
confortabile până ce monsieur Machin expune în șoaptă și cu o voce
răgușită din cauza inflamării laringelui detalii legate de rinichiul
dureros, de intestinul revoltat sau de alte neplăceri pe care le are.
Farmacista, antrenată să fie răbdătoare și să dea diagnostice, ascultă
cu atenție, pune câteva întrebări și apoi avansează un număr de
soluții posibile. Sunt scoase la iveala pachețele, flacoane și fiole.
Discuția continuă. Se ajunge în final la o decizie, iar monsieur
Machin împachetează cu grijă hârtiile vitale care îi vor da
posibilitatea să ceară de la Asigurările Sociale toată cheltuiala făcută
pe medicamente. Au trecut cincisprezece sau douăzeci de minute și
toată lumea din farmacie se mută cu un scaun.
Aceste drumuri la farmacie le fac doar bolnavii mai robuști.
Pentru boli grave, sau boli grave imaginare, există, chiar și în
regiuni relativ izolate, cum este a noastră, o rețea de specialiști în
acordarea primului ajutor care îi uimește pe vizitatorii din orașe
unde trebuie să fii milionar ca să-ți poți permite să fii bolnav în
condiții de confort. Toate orașele și majoritatea satelor au propriile
servicii de ambulanță, care răspund la apeluri douăzeci și patru de
ore din douăzeci și patru. Vin acasă asistente calificate. Medicii
consulta la domiciliu, practica aproape dispărută la Londra, după
cum mi se spune.
Am avut o experiență scurtă, dar intensă cu sistemul medical
francez la începutul verii trecute. Cobaiul a fost Benson, un tânăr
american care venise în vizită la noi și se afla la prima lui călătorie
în Europa. Când l-am luat din gara de la Avignon, a mormăit un
hello, a tușit și și-a dus batista la gură. L-am întrebat ce are.
Arătă spre gât și scoase niște sunete răgușite.
— Mono, spuse el.
Mono? Habar n-aveam ce înseamnă, dar știam că americanii au
boli mult mai sofisticate decât noi – hematoame în loc de vânătăi,
migrene în loc de dureri de cap, secreții post-nazale în loc de
guturai, așa că am bâiguit ceva despre aerul curat care îi va face
bine la gât și l-am ajutat să intre în mașină. În drum spre casă, am
aflat că mono este prescurtarea familiară pentru mononucleoză, o
infecție virală. Unul dintre simptome este durerea de gât.
— Parcă aș avea sticlă pisată în gâtlej, spuse Benson, cu fața
ascunsă după ochelarii de soare și batistă. Trebuie să-l sunăm pe
fratele meu din Brooklyn. E medic.
 Când am ajuns acasă, am constatat că telefonul este deranjat.
Tocmai începuse un weekend care coincidea cu o sărbătoare, așa că
trei zile fără telefon ar fi fost o binecuvântare. Dar trebuia să sunăm
la Brooklyn. Exista un antibiotic, un antibiotic minune, despre care
Benson spunea că poate să combată toate formele cunoscute de
mono. M-am dus la cabina telefonică din Les Baumettes și am
introdus o mulțime de monede de cinci franci așteptând să fie găsit
fratele lui Benson la spitalul din Brooklyn. Când în sfârșit a venit la
telefon, mi-a spus numele medicamentului miraculos. Am sunat un
medic și l-am întrebat dacă poate veni acasă.
A sosit într-o oră și a consultat bolnavul, care se odihnea, cu
ochelarii de soare pe nas, într-o cameră întunecoasă.
— Alors, monsieur< începu medicul, dar Benson i-o reteză scurt.
— Mono, spuse el, arătând spre gât.
— Comment?
— Mono, omule. Mononucleoză.
— Ah, mononucléose. Peut-êntre, peut-éntre.
Medicul se uita în gâtul inflamat al lui Benson și luă o probă.
Voia să facă examenul de laborator al virusului. Și acum, este
amabil domnul să-și dea jos pantalonii? Scoase o seringă, la care
Benson se uită bănuitor peste umăr în timp ce-și lăsa încet blugii
Calvin Klein în vine.
— Spune-i că sunt alergic la majoritatea antibioticelor. Ar trebui
să-l sune pe fratele meu din Brooklyn.
— Comment?
I-am explicat problema. Avea cumva medicamentul miraculos în
geantă? Ne-am uitat unul la altul plimbându-ne privirile peste
fesele goale ale lui Benson. Acestea s-au zguduit când Benson a tușit
puternic. Medicul spuse că trebuie să-i facă ceva ca să-i reducă
inflamația, iar efectele secundare ale acelei injecții erau foarte rare. I-
am comunicat lui Benson cum stau lucrurile.
 — Atunci< O.K.
Se aplecă și medicul îi înfipse acul cu hotărâre, ca un matador
dând lovitura de grație între coarne.
— Voil|!
În timp ce Benson se aștepta să aibă amețeli din cauza injecției,
medicul îmi spuse că va aranja cu o soră medicala să vină de două
ori pe zi ca să-i facă injecții. În ceea ce privește rezultatele testului de
laborator, le vom primi în cursul zilei de sâmbătă. De îndată ce le va
avea, va prescrie medicamentele necesare. Ne-a urat bonne soirée.
Benson își flutură batista cu putere. Mă gândeam că era puțin
probabil să avem o seara plăcută.
Sora a venit și a plecat, am obținut rezultatele testului și medicul
a reapărut sâmbătă seara, așa cum a promis. Tânărul domn avusese
dreptate. Era mononucléose, dar o vom birui cu resursele medicinei
franceze. Medicul începu să scrie ca un poet în plină inspirație. De
sub pana lui ieșea rețetă după rețetă. Se părea că va face uz de toate
resursele. Ne-a dat un teanc de hârtii umplute cu hieroglife și ne-a
urat bon weekend. Era puțin probabil să avem un weekend plăcut.
Duminica e greu de găsit o farmacie deschisă în Franța rurală.
Singura pharmacie de garde pentru o zonă care se întindea pe câteva
mile era cea de la periferia Cavaillonului. Am fost acolo la 8.30. Mai
era un bărbat cu un teanc de rețete aproape la fel de gros ca al meu.
Am citit amândoi un anunț lipit pe ușa de sticlă: farmacia se
deschide la ora 10.00.
Bărbatul oftă și mă măsură din cap până în picioare.
— Aveți o urgență?
— Nu. Este pentru un prieten.
Dădu din cap. El avea o artroză la umăr și o erupție pe picioare.
Nu avea de gând să stea în picioare o oră și jumătate până se
deschide farmacia. Se așeză pe trotuar, lângă ușă, și începu să
citească primul capitol din rețetele sale. M-am hotărât să mă duc
undeva sa iau micul dejun.
— Întoarceți-vă înainte de ora zece. O să fie multă lume astăzi.
De unde știa? Oare mersul la farmacie duminica dimineața era
un program obișnuit înainte de masa de prânz? I-am mulțumit și nu
am ținut seamă de sfatul său, omorându-mi timpul cu un exemplar
vechi din Le Provençal, într-o cafenea.
Când m-am întors la farmacie, doar cu câteva minute înainte de
ora zece, se părea că le tout Cavaillon se strânsese acolo. Erau zeci de
persoane cu teancuri de rețete, schimbând păreri despre tot felul de
simptome, tot așa cum vorbesc pescarii despre un pește grozav.
Monsieur Angine se lăuda cu durerea lui în gât. Madame Varices
făcea istoricul venelor sale varicoase. Bătrânii șontorogi discutau
veseli, consultându-și ceasurile și apropiindu-se din ce în ce mai
mult de ușa care continua să fie încuiată. În sfârșit, am auzit în jurul
meu murmure ca enfin și elle arrive. Apăru o fată din partea din
spate, deschise ușa și se dădu repede la o parte, căci oamenii au dat
buzna înăuntru înghiontindu-se. Nu era prima oară când îmi
dădeam seama că obiceiul anglo-saxon de a forma o coadă ordonată
nu-și găsea locul în viața francezilor.
Am stat aproape o jumătate de oră până am reușit să dau
farmacistei rețetele. Aceasta luă o pungă de plastic și începu s-o
umple cu flacoane și cutii, ștampilând fiecare rețetă, una pentru ea,
una pentru mine. După ce s-a umplut punga până la refuz, tot a mai
rămas o rețetă. Farmacista a dispărut pentru câteva clipe, dar s-a
întors recunoscându-se învinsă; nu mai avea medicamentul
respectiv și îmi recomandă să merg la altă farmacie. Oricum, nu era
nimic grav, deoarece medicamentele importante se aflau toate în
pungă. Mie mi se părea că erau suficiente ca să învie din morți un
regiment întreg.
Benson a supt diverse pastile și a făcut gargară și inhalații
conform prescripțiilor medicale. În dimineața următoare, își
revenise și s-a simțit în stare să meargă cu noi la farmacia din
Ménerbes pentru a căuta și ultimul medicament.
Când am intrat în farmacie, unul dintre bătrânii satului stătea
cocoțat pe un taburet. Sacoșa lui era plină cu medicamente. Curios
să știe ce boală exotică ar putea avea străinii, a rămas acolo până ni
s-a făcut rețeta, aplecându-se să vadă ce este în pachetul de pe
tejghea.
Farmacista deschise pachetul și scoase o folie cu tablete. I-o
înmână lui Benson.
— Deux fois par jour, spuse ea.
Benson scutură din cap și-și duse mâna la gât.
— Prea mari, zise el. Nu pot să înghit așa ceva.
I-am tradus farmacistei, la care, înainte de a apuca ea să
răspundă, bătrânul izbucni în râs, balansându-se periculos pe
taburet și ștergându-și ochii cu palma mâinii noduroase.
Farmacista zâmbi fluturând delicat folia.
— C’est un suppositoire.
Benson părea nedumerit. Continuând să râdă, bătrânul sări de pe
taburet și luă un supozitor de la farmacistă.
— Regandez, îi spuse lui Benson. On fait comme ça.
Se îndepărta de tejghea ca să aibă mai mult spațiu și se aplecă
înainte ținând supozitorul deasupra capului. Apoi, rotindu-și brațul
înapoi, aplică supozitorul ferm pe turul pantalonilor.
— Toc! exclamă bătrânul uitându-se în sus la Benson. Vous voyez?
— În fund? Benson își scutură din nou capul. Mi se pare foarte
ciudat. Doamne ferește. Își puse ochelarii de soare și făcu câțiva pași
înapoi. Noi nu facem așa ceva în țara de unde vin eu.
Am încercat să-i explicăm că este o metodă foarte eficientă de a
introduce medicamentul în sânge, dar nu a putut fi convins. Când i-
am spus că nici n-o să-l doară în gât, nu s-a amuzat deloc. Deseori
mă întreb ce i-o fi spus fratelui său, medicul, când s-a întors în
Brooklyn.
La puțin timp după această întâmplare, m-am întâlnit eu Massot
în pădure și i-am povestit despre demonstrația cu supozitorul. I s-a
părut nostimă, dar dacă e să vorbim de un episod cu adevărat
dramatique, nimic nu se compară cu povestea acelui om care s-a
internat în spital ca să fie operat de apendicită și s-a trezit cu
piciorul stâng amputat. Beh oui.
I-am spus că nu poate să fie adevărat, dar Massot a susținut că
este.
— Dacă ar fi să mă îmbolnăvesc vreodată, zise el, mă duc la
veterinar. Cu veterinarii nu poți avea surprize. Eu n-am încredere în
doctori.
Din fericire, părerea lui Massot despre profesionalismul
medicilor francezi este la fel de nefondată ca majoritatea părerilor
sale. S-ar putea să existe în Provence medici cu o pasiune pentru
amputări, dar noi nu i-am întâlnit niciodată. De fapt, în afară de
toată agitația noastră cu mononucleoza, o singură dată am avut de-a
face cu un medic, și atunci din cauza birocrației.
De luni de zile strângeam hârtiile necesare pentru a obține les
cartes de séjour – cărțile de identitate care sunt eliberate rezidenților
străini în Franța. Fuseserăm la Mairie, la Préfecture, la Bureau des
Impôts și din nou la Mairie. Oriunde ne duceam ni se spunea că mai
e nevoie de un act, care, evident, trebuia obținut din altă parte. În
cele din urmă, când am fost convinși că avem tot setul de certificate,
atestări, declarații, fotografii și date biografice, ne-am gândit să
facem, după părerea noastră, ultima vizită triumfală la Primărie.
Dosarele noastre au fost examinate cu multă atenție. Totul părea
să fie în ordine. Nu vom constitui un pericol pentru țară. Nu aveam
cazier. Nu urmăream să ocupăm locurile de muncă ale francezilor.
Bon. Dosarele au fost închise. În sfârșit, vom fi recunoscuți oficial.
Secretara de la Primărie zâmbi amabil și ne mai dădu două
formulare. Este necesar, ne-a spus ea, să facem un control medical
care să ateste că suntem sănătoși mintal și corporal. Doctorul
Fenelon din Bonnieux va fi încântat să ne examineze. Ne-am dus
deci în Bonnieux.
Doctorul Fenelon este un om fermecător. Plin de vioiciune, ne-a
făcut radiografii și ne-a pus să răspundem la un scurt chestionar.
Suntem nebuni? Nu. Epileptici? Nu. Dependenți de droguri?
Alcoolici? Predispuși la leșin? Mă așteptam să ne întrebe și cum o
ducem cu digestia pentru a ști dacă îngroșăm sau nu rândurile
francezilor constipați, dar se pare că acest lucru nu interesează
autoritățile de imigrare. Am semnat formularele. Doctorul Fenelon
a semnat și el. Apoi a deschis un sertar și a mai scos două
formulare.
Părea stânjenit și încerca să se scuze.
— Bien sûr, vous n’avez pas le problème, mais<
Ridică din umeri și ne spuse că trebuie să ne ducem cu
formularele la Cavaillon și să facem o analiză a sângelui, după care
ne va da certificatele sanitare.
Pentru ce anume trebuia să facem analiza?
— Ah, oui. Păru și mai stânjenit. La syphilis.
6

„RACUL” ENGLEZ

„Viața de scriitor este o viață de câine, dar e singura care merită

să fie trăită”, spunea Flaubert. Această opinie ilustrează într-adevăr
felul în care te simți dacă alegi să-ți petreci zilele punând cuvinte pe
hârtie.
În cea mai mare parte a timpului este o muncă solitară,
monotonă. Ai din când în când răsplata unei fraze reușite – sau mai
bine zis tu crezi că e o frază reușită, deoarece nu e nimeni lângă tine
care să-ți confirme acest lucru. Există perioade lungi, neproductive,
când te gândești să te apuci de o muncă regulată și utilă, cum ar fi
contabilitatea. Ai tot timpul îndoieli că se va găsi cineva care să
citească ce ai scris. Intri în panică la gândul că nu poți să respecți
norma pe care ți-ai impus-o, dar constați că această normă nu are
nicio importanță pentru restul lumii. O mie de cuvinte pe zi sau
nimic; acest lucru nu contează decât pentru tine. Viața de câine se
referă, neîndoielnic, la această parte a scrisului.
Ceea ce face ca viața de scriitor să fie demnă de trăit este
satisfacția de a descoperi că ai reușit sa oferi câteva ore agreabile
unor oameni pe care nu-i cunoști. Iar dacă unii dintre ei îți scriu ca
să-ți spună acest lucru, plăcerea de a primi scrisorile lor este
echivalentă cu aplauzele la scenă deschisă. Te recompensează
pentru toate chinurile. Renunți la ideea unei cariere în contabilitate
și-ți faci planuri pentru o nouă carte.
Prima scrisoare a sosit la puțin timp după publicarea în aprilie a
cărții Un an în Provence. Era din Luxemburg, politicoasă și plină de
laude. M-am uitat la ea toată ziua. În săptămâna următoare am
primit o scrisoare de la cineva care mă întreba cum să cultive trufe
în Noua Zeelandă. După aceea, scrisorile au început să sosească
într-un ritm regulat – din Londra, Beijing, Queensland, de la
închisoarea Regală din Wormwood Scrubs, de la comunitatea
engleză expatriată de pe Coasta de Azur, din ținuturile sălbatice din
Wiltshire sau din zonele deluroase din Surrey – unele pe hârtie
velină, cu tot felul de ornamente, altele pe pagini rupte din caiete,
ba chiar una era scrisă pe dosul unei hărți a metroului din Londra.
Deseori adresele erau atât de vagi, încât Oficiul Poștal a făcut
minuni de deducție: Les Anglais, Bonnieux – ne-a găsit, cu toate că
nu stăm în Bonnieux. La fel și scrisoarea adresată „Racului” englez
care m-a amuzat cel mai mult: L’Écrevisse Anglais, Ménerbes,
Provence.
Scrisorile erau prietenoase și încurajatoare. Ori de câte ori aveau
adresa expeditorului răspundeam, crezând că în felul acesta
puneam punct corespondenței. Dar de multe ori nu era așa. Nu
peste multă vreme ne-am pomenit în poziția nemeritată de
sfătuitori locali asupra tuturor aspectelor legate de viața provensală,
de la cumpăratul unei case până la găsirea unei baby-sitter. O
femeie ne-a telefonat din Memphis ca să ne întrebe de rata
spargerilor în Vaucluse. Un fotograf din Essex voia să știe dacă își
poate face o situație practicându-și meseria în Lubéron. Cuplurile
care se gândeau să se mute în Provence scriau pagini întregi cu tot
felul de întrebări. Copiii lor se vor adapta oare în școlile locale? Cât
de scumpă este viața? Cum sunt medicii? Cum stau lucrurile cu
impozitele? E o regiune izolată? Vor fi fericiți? Ne-am străduit să
răspundem cât mai bine, dar e destul de greu să te implici în
deciziile personale ale unor oameni complet străini.
Și apoi, odată cu venirea verii, ceea ce sosea prin poștă a început
să-și facă apariția pe aleea care duce spre casa noastră. Scrisorile s-
au transformat în oameni.
Era o zi călduroasă și uscată. Tocmai scoteam cu o cazma niște
buruieni provensale din pământul tare ca piatra când am văzut
oprind o mașină din care a ieșit un bărbat cu un zâmbet larg pe față
și fluturând un exemplar al cărții mele.
— V-am găsit, spuse el. Am făcut puțin pe detectivul în sat, dar
n-a fost nicio problemă.
I-am dat un autograf și m-am simțit ca un scriitor adevărat. Când
s-a întors soția din Cavaillon, a fost foarte impresionată.
— Un admirator, a zis ea. Ar fi trebuit să faci o poză. E uluitor că
cineva s-a deranjat să vină până aici.
A fost mai puțin impresionată câteva zile mai târziu când tocmai
plecam de acasă pentru a lua cina în oraș și am dat de o blondă
drăguță stând la pândă în spatele chiparosului din grădina din față.
— Sunteți chiar el? întrebă blonda.
— Da, răspunse soția mea. Ce păcat că nu putem rămâne.
Blondele sunt probabil obișnuite cu asemenea reacții din partea
nevestelor. A plecat.
— Trebuie să fi fost o admiratoare, i-am spus soției mele.
— N-are decât să-și exprime admirația în altă parte, replică ea. Și
mai lasă aerele astea de automulțumire!
În iulie și august eram deja obișnuiți să găsim figuri necunoscute
la ușa de la intrare. Majoritatea își cereau scuze și dădeau dovadă
de bune maniere. Doreau numai să obțină un autograf și erau
recunoscători pentru un pahar de vin și câteva minute de stat în
curte, la adăpost de arșița soarelui. Toți păreau să fie fascinați de
masa din piatră pe care am reușit în cele din urmă s-o instalăm cu
atâta dificultate.
— Deci asta este Masa, spuneau ei, dându-i ocol și pipăind-o, de
parcă ar fi fost una din cele mai bune opere ale lui Henry Moore.
Era o senzație ciudată să ni se acorde atâta interes, și nu numai
nouă, ci și câinilor (cărora le plăcea enorm) și casei propriu-zis.
Uneori însă era de-a dreptul enervant. Resimțeam câte o vizită mai
curând ca pe o invazie.
Într-o după-amiază în care temperatura era de peste 30°C, n-am
observat când soțul, soția și prietena soției, cu nasurile și genunchii
arși de soare, au parcat la capătul aleii și au intrat în casă. Câinii
dormeau și nu i-au auzit. Când m-am dus înăuntru să iau o sticlă de
bere i-am găsit în sufragerie discutând aprins în timp ce examinau
cărțile și mobila. Am fost surprins. Lor însă li se părea ceva firesc.
— A, iată-vă, spuse soțul. Am citit articolele din The Sunday Times
și ne-am hotărât să trecem pe aici.
Atâta tot. Nici scuze, nicio urmă de stânjeneală, nici gând că
poate nu eram încântați să-i vedem. Nici măcar nu aveau un
exemplar din carte. Așteptau ediția broșată. Cărțile cartonate sunt
prea scumpe în ziua de azi. Manifestau un amestec nefericit de
familiaritate și condescendență.
Rareori mă înverșunez împotriva unor oameni la prima vedere,
dar de data asta n-am mai suportat. I-am poftit să plece.
Barbișonul roșu al soțului se făcu și mai roșu. Începu să gâfâie ca
un curcan căruia tocmai i se adusese vestea proastă că se apropie
Crăciunul.
— Dar venim tocmai din St. Rémy.
Le-am spus să facă drumul înapoi și au plecat bombănind. N-
avem de gând să cumpărăm cartea asta, am vrut doar să ne uitam<
s-ar crede că am nimerit la Palatul Buckingham< I-am urmărit cu
privirea în timp ce se îndreptau cu umerii țepeni de indignare spre
mașina lor Volvo, și m-am gândit să-mi iau un câine Rottweiler.
De atunci încolo, vederea unei mașini care încetinea, oprindu-se
pe șosea în dreptul casei, era semnalul pentru ceea ce aveam să
numim alerta contra insectelor dăunătoare.
— Îmbracă-te decent, îmi spuse o dată soția. Cred că vin spre noi.
Nu, s-au oprit la cutia poștală.
Mai târziu, când m-am dus să iau poșta, am găsit un exemplar al
cărții într-o pungă de plastic, cu rugămintea de a o semna și a o
pune sub o piatră pe marginea fântânii. A doua zi nu mai era; sper
că au luat-o acei oameni cu bun-simț care au vrut să obțină
autograful fără să ne deranjeze.
La sfârșitul verii nu mai eram singurii care ne bucuram de o
oarecare atenție din partea publicului. Și lui Faustin, vecinul nostru,
i se ceruse un autograf pe carte, ceea ce l-a nedumerit, căci, zicea el,
nu este ecrivang. Când i-am spus că în Anglia au citit despre el, și-a
scos șapca, și-a netezit părul și a exclamat; Ah bon? de două ori,
pârând foarte încântat.
Maurice, bucătarul-șef, și-a pus și el semnătura și mi-a declarat că
niciodată n-a avut atâția clienți englezi în restaurantul său. Unii
dintre ei au fost surprinși să constate că există cu adevărat; au
crezut că-l inventasem eu. Alții au venit cu exemplare din carte și au
comandat, până la ultimul pahar de marc, un meniu despre care
citiseră.
Și apoi mai era celebrul instalator, monsieur Menicucci, care ne
vizitează din când în când, între lucrările – oeuvres – pe care le are
de făcut, pentru a ne împărtăși gândurile sale despre politică,
ciuperci sălbatice, anomalii climaterice, perspectivele echipei
naționale de rugby, geniul lui Mozart și ultimele realizări în materie
de instalații sanitare. I-am dat un exemplar din carte și i-am arătat
pasajele în care apărea, spunându-i că unii dintre vizitatorii noștri
își exprimaseră dorința de a-l cunoaște.
Își aranja boneta de lână și își strânse gulerul de la cămașa veche
pe care o purta.
— C’est vrai?
Da, i-am spus, este adevărat. Numele său apăruse și în The
Sunday Times. Poate voi organiza o ședință de autografe pentru el.
— Ah, monsieur Peter, vous rigolez.
Evident, nu glumeam, și am văzut că nu-i displăcea ideea. Plecă
ținând cartea cu aceeași grijă cu care ar fi cărat un bibelou fragil și
scump.

Vocea de la celălalt capăt al firului, veselă și nazală, putea să vină

tocmai din Sydney:
— Bună ziua! Wally Storer la telefon, de la Librăria Engleză din
Cannes; sunt o mulțime de englezi pe aici și cartea dumneavoastră
se vinde foarte bine. Ce-ar fi să veniți într-o zi în timpul Festivalului
de Film, să dați autografe?
Am avut întotdeauna îndoieli în ceea ce privește apetitul literar al
celor din lumea filmului. Un vechi prieten care lucrează la
Hollywood mi-a mărturisit că citise o singură carte în șase ani și că
era considerat un intelectual. Dacă îl menționezi pe Rimbaud în Bel
Air se presupune că vorbești despre Sylvester Stallone. Nu-mi
puneam mari speranțe în atracția pe care o exercită un scriitor și nici
nu credeam într-o vânzare masivă. Dar, oricum, mi se părea că va fi
amuzant. S-ar putea să văd vreo mare vedetă de cinema, sau o
starletă în monochini pe Boulevard de la Croisette sau – cea mai
rară priveliște din oraș – un chelner zâmbitor pe terasa Hotelului
Carlton. I-am spus că aș fi fericit să vin.
Când am ajuns la Cannes și am intrat în cardul de mașini care
abia se târau prin oraș era foarte cald și soarele ardea puternic – o
vreme nu tocmai prielnică pentru librării. Reclame strălucitoare
montate pe felinare anunțau că orașul Cannes s-a înfrățit cu Beverly
Hills și mi-am imaginat primarii găsind nenumărate pretexte pentru
a face schimb de vizite în numele prieteniei municipale și al
interesului reciproc de a beneficia de vacanțe gratuite.
În fața Palatului Festivalurilor păreau să se fi adunat toți polițiștii
din Cannes, echipați cu revolvere, aparate de emisie-recepție și
ochelari de soare, preocupați să creeze o serie de ambuteiaje și să se
asigure că actorul Clint Eastwood nu a fost răpit. Cu o pricepere
care este rezultatul multor ani de practică, dirijau mașinile acolo
unde era aglomerația mai mare și apoi fluierau furioși după ele,
trimițând șoferii în alt loc la fel de aglomerat, cu mișcări nervoase
ale capului. Mi-a luat zece minute să parcurg cincizeci de metri.
Când am ajuns în sfârșit în parcajul subteran, am văzut că o victimă
anterioară a haosului scrijelise pe perete: „Cannes este un oraș care
merită să fie vizitat, dar n-aș vrea să trăiesc aici.”
M-am dus la o cafenea de pe Boulevard de la Croisette să iau
micul dejun și să privesc starurile. Toată lumea făcea același lucru.
Niciodată nu s-au cercetat atâția necunoscuți unii pe alții, cu atâta
atenție. Toate fetele erau bosumflate și arborau un aer plictisit. Toți
bărbații aveau liste cu filmele care rulau în acea zi și făceau
însemnări importante pe margine. Câteva telefoane mobile erau
puse cu ostentație lângă cornurile comandate. Toți purtau pe piept
insignele de plastic ale delegaților și aveau asupra lor sacoșa
obligatorie a Festivalului, pe care scria Le Film Français /Cannes 90.
Nu exista nicio mențiune cu privire la Le Film Américain sau Le Film
Anglais, dar presupun că acesta este unul dintre avantajele de a fi
gazdă în asemenea ocazii; ai posibilitatea să scrii ce vrei pe sacoșe.
Boulevard de la Croisette era plantat cu o pădure de afișe
purtând numele actorilor, regizorilor, producătorilor și, după câte
știu, ale coafezelor. Ele erau plasate în fața marilor hoteluri, probabil
pentru ca eroul fiecărui afiș să-și poată vedea numele în fiecare
dimineață de la fereastra dormitorului, înainte de a lua tradiționalul
mic dejun din Cannes compus din șuncă și ego1. Simțeai că sunt în
joc mari afaceri și foarte mulți bani. Grupuri de oameni forfoteau de
colo-colo pe Croisette fără să le pese de bătrânul cerșetor care stătea
pe trotuar în fața Hotelului Majestic, cu o singură monedă de

1 Ham and ego – joc de cuvinte intraductibil. Englezii mănâncă de obicei la

micul dejun ham and eggs, adică șuncă și oua. Ego se referă la tendința
starurilor de a se considera centrul universului.
douăzeci de centime în pălăria ponosită din fața lui.
Susținut de propria mea doză de vedetism, i-am lăsat pe
potentați și am luat-o prin Rue Bivouac-Napoléon spre Librăria
Engleză, pregătindu-mă sufletește pentru experiența ciudată de a
sta în vitrina librăriei, sperând ca vreo persoană – oricine – să-mi
ceară un autograf pe carte. Am mai participat de câteva ori la
asemenea ședințe de autografe. Totul se desfășura în liniște,
oamenii uitându-se la mine de la o anumită distanță pentru a nu fi
nevoiți să intre în vorbă. Își închipuiau probabil că mușc. Nu știu ei
cât de ușurat se simte autorul când cineva mai îndrăzneț se apropie
de masă. După ce stai câteva minute singur, te agăți și de un fir de
pai și semnezi orice, de la cărți și fotografii la exemplare vechi din
Nice-Matin și cecuri.
Din fericire, Wally Storer și soția lui au anticipat temerea
autorului și au umplut librăria cu prieteni și clienți. Nu știu cum i-
au convins să nu se ducă pe plajă, dar am fost bucuros că nu mai
pridideam cu semnăturile și cu discuțiile, ba chiar îmi părea rău că
nu l-am luat cu mine și pe monsieur Menicucci. El ar fi răspuns
mult mai bine la întrebarea de ce funcționează atât de prost
canalizarea franceză și de ce miroase atât de urât, un subiect de
interes comun printre expatriații englezi. Nu e ciudat, spuneau ei,
că francezii se comportă atât de bine când este vorba de tehnologia
sofisticată, cum ar fi trenurile de mare viteză, sistemele de telefonie
electronică și avioanele Concorde, în schimb se poartă ca în secolul
al optsprezecelea în băile lor. O doamnă mai în vârstă mi-a spus că,
numai cu câteva zile în urmă, și-a desfundat chiuveta și au ieșit la
iveală resturile unei salate asortate. E păcat, într-adevăr. Așa ceva
nu s-ar întâmpla în Cheltenham.
După ce s-a încheiat ședința de autografe ne-am dus la un bar din
apropiere. Erau mai mulți americani și englezi decât localnici, dar în
Cannes sunt puțini localnici, și izolați unii de alții. Mi s-a spus că
mulți dintre polițiști sunt importați din Corsica. Când am plecat,
aceștia continuau să patruleze pe Boulevard de la Croisette și să
încurce circulația, trăgând cu ochiul la fetele care hoinăreau pe
străzi mai mult sau mai puțin dezbrăcate. Bătrânul cerșetor era tot
la locul lui din fața Hotelului Majestic, iar moneda de douăzeci de
centime continua să zacă solitară în pălărie. I-am aruncat câțiva
bani, iar el mi-a urat, în engleză, o zi bună. M-am întrebat dacă nu
cumva se exersa pentru Beverly Hills.
7

CUM AM TRECUT PRAGUL CELOR CINCIZECI DE ANI FĂRĂ SĂ

DEPĂȘESC LIMITA DE VITEZĂ

Niciodată n-am acordat prea mare atenție zilelor mele de naștere,

nici măcar acelora care marcau trecerea a încă zece ani de viață. Am
lucrat în ziua în care am împlinit treizeci de ani, am lucrat în ziua în
care am împlinit patruzeci de ani și eram foarte fericit la gândul că
voi lucra și cu ocazia celei de-a cincizecea aniversări. Dar n-a fost să
fie așa. Doamna și stăpâna mea avea alte idei.
— Împlinești o jumătate de secol, spuse ea. Având în vedere cât
vin bei, e o performanță că ai ajuns la vârsta asta. Trebuie să
sărbătorim evenimentul.
N-are niciun rost să o contrazici când își pune ceva în cap, așa că
am discutat cum să facem și unde să mergem. Ar fi trebuit să-mi
dau seama că soția mea aranjase deja totul; asculta sugestiile mele –
o plimbare la Aix, un déjeuner flottant în piscină, o zi la mare, lângă
Cassis – numai din politețe. După ce mi-a secat inspirația, a trecut la
atac. Un picnic în Lubéron, spuse ea, cu câțiva prieteni apropiați.
Așa se sărbătorește o zi de naștere în Provence. Îmi prezentă un
tablou idilic cu pajiști însorite în mijlocul unei păduri. Nici măcar
nu va trebui să-mi pun pantaloni lungi. O să-mi placă foarte mult.
Nu prea mă vedeam plăcându-mi un picnic. Experiențele mele de
acest gen, limitate la Anglia, ce-i drept, nu-mi lăsaseră amintiri
agreabile. De fiecare dată simțeam o umezeală urcându-mi pe șira
spinării de la pământul în permanență jilav, trebuia să-mi disput
mâncarea cu furnicile care circulau nestingherite, vinul era călduț,
iar când apărea inevitabilul nor deasupra noastră și începea să
picure, trebuia să ne căutăm adăpost sub copaci. Detestam
picnicurile. Am fost cam nepoliticos, dar i-am spus-o.
— De data asta, replică soția mea, va fi complet altfel. Pusese
totul la punct. De fapt, se consulta în privința fiecărui amănunt cu
Maurice, iar ceea ce plănuia ea nu era numai civilizat, ci și foarte
pitoresc. S-ar putea spune că va rivaliza cu Glyndebourne într-o zi
însorită.
Maurice, bucătar-șef și proprietar al restaurantului „La Loube”
din Buoux, era și un mare iubitor de cai. De-a lungul anilor a
achiziționat și restaurat câteva calești din secolul al
nouăsprezecelea, o limuzină trasă de cai și o diligență. Acum oferea
clienților săi cu spirit aventuros posibilitatea unei plimbări la trap
înainte de masa de prânz. O să-mi placă foarte mult, insistă soția
mea.
Accept inevitabilul atunci când sunt pus în fața faptului împlinit,
așa că n-am mai obiectat nimic. Am invitat opt prieteni și am ținut
pumnii strânși, mai puțin decât am fi făcut-o în Anglia, ca să avem
vreme frumoasă. Deși ultima dată plouase în urmă cu două luni, la
începutul lui aprilie, în Provence luna iunie este imprevizibilă și
uneori umedă.
Dar la șapte dimineața, când m-am trezit și am ieșit în curte, cerul
era de un albastru intens, ca un pachet de Gauloise. Simțeam dalele
de piatră calde sub picioarele goale, iar șopârlele noastre ieșiseră la
soare și stăteau nemișcate pe zidul casei. E suficient să te scoli într-o
dimineață ca aceasta și nu mai ai nevoie de alt cadou pentru ziua de
naștere.
Să-ți începi o zi călduroasă în Lubéron stând pe terasă cu o ceașcă
de café creme, auzind bâzâitul albinelor în pajiștea cu levănțică și
având în fața ochilor verdele strălucitor al pădurii este mai plăcut
decât să te trezești dintr-odată bogat. Căldura îmi dă o senzație de
bunăstare fizică și de optimism. Nu simțeam că aș fi îmbătrânit cu
încă un an. În timp ce mă uitam la degetele bronzate de la picioare
speram că mă voi simți la fel și la a șaizecea aniversare.
Puțin mai târziu, când căldura s-a transformat în arșiță, zumzetul
albinelor a fost acoperit de zgomotul unui motor diesel și am văzut
un Land Rover vechi decapotabil, de culoare verde, opintindu-se să
urce pe alee și oprind într-un nor de praf. Era Bennett. Parcă făcea
parte dintr-o Trupă de Șoc a Armatei Deșertului și venise în misiune
de recunoaștere – pantaloni scurți și cămașă cu croială militară,
ochelari de soare ca ai unui comandant de tanc, un vehicul încărcat
cu canistre și rucsacuri, și o față arsă de soare. Numai cascheta de
baseball, model Louis Vuitton, ar fi fost nepotrivită la El Alamein.
Traversase liniile inamice pe drumul național 10, pătrunsese în
Ménerbes și acum se pregătea, într-un ultim efort, să ia cu asalt
munții.
— Dumnezeule, ce-ai îmbătrânit, spuse el, te deranjează dacă dau
un scurt telefon? Mi-am uitat slipul în casa unde am stat noaptea
trecută. Este kaki, ca șortul generalului Noriega. Cu totul ieșit din
comun. Mi-ar părea rău să-l pierd.
În timp ce Bennett vorbea la telefon, le-am spus celor doi musafiri
pe care îi găzduisem la noi să urce în mașină, i-am suit și pe cei trei
câini și ne pregăteam să plecăm la Buoux, unde urma să ne întâlnim
cu ceilalți. Bennett ieși din casă și își potrivi cascheta ca să nu-l bată
soarele în ochi. Am pornit în convoi, Land Rover-ul și șoferul său
atrăgând curiozitatea țăranilor care lucrau în viile de pe marginea
șoselei.
După ce am trecut de Bonnieux, peisajul a devenit mai sălbatic și
mai arid. Viile au cedat locul stâncilor, stejarilor pitici și câmpurilor
de levănțică. Nu se mai vedeau nici mașini, nici case. Eram cam la o
sută cincizeci de kilometri depărtare de satele cochete din Lubéron
și mă gândeam cu plăcere că mai există locuri atât de sălbatice și de
pustii. O să treacă multă vreme până o să apară aici un boutique
„Souleiado” sau o agenție de asigurări.
 Am coborât în vale. Buoux dormita. Câinele care stă de obicei pe
grămada de lemne de lângă Primărie deschise un ochi și lătră fără
chef. Un copil cu o față rotundă și arsă de soare privea uluit traficul
neobișnuit de pe șosea. Ținea în brațe o pisicuță.
Zona din jurul hanului semăna cu un platou de filmare. Se părea
însă că scenariul, personajele, costumele sau epoca în care urma să
se petreacă acțiunea nu fuseseră încă stabilite. Recuzita cuprindea
un costum alb, o panama cu boruri largi, șorturi și espadrile, o
rochie de mătase, un costum de peon mexican, eșarfe și șaluri viu
colorate, pălării din diferite epoci. În acest decor se mai putea vedea
și un bebeluș îmbrăcat în alb care fusese scos la aer. Și iată-l și pe
omul nostru din deșert sărind din Land Rover pentru a
supraveghea trecerea în revistă a ranițelor.
Dinspre grajduri apăru Maurice, cu un zâmbet adresat atât nouă
cât și vremii minunate. Era îmbrăcat în hainele sale de duminică,
specific provensale – cămașă și pantaloni albi, un șnur negru la gât,
o vestă albăstruie și o pălărie de pai veche. Prietenul său, care urma
să conducă a doua caleașcă, era, de asemenea, îmbrăcat în alb.
Pantalonii îi avea prinși cu bretele late de culoare roșie. Magnifica
lui mustață căruntă îl făcea să semene leit cu Yves Montand în Jean
de Florette.
— Venez! spuse Maurice. Veniți să vedeți caii.
Ne conduse prin grădină întrebându-ne cum stăm cu apetitul.
Avangarda plecase cu furgoneta pentru a aranja picnicul. Era
mâncare cât pentru întregul Buoux.
Caii erau priponiți la umbră. Aveau părul bine țesălat, iar
coamele și cozile frumos periate. Unul dintre ei necheză și își băgă
botul în vesta lui Maurice, căutând o bucată de zahăr. Cea mai
tânără invitată, cocoțată pe umerii tatălui său, gânguri la vederea
unui asemenea monstru și se întinse pentru a vârî un degețel roz,
șovăitor, în crupa sa lucioasă. Calul o confundă cu o muscă și o goni
cu coada sa lungă.
I-am urmărit pe Maurice și pe Yves Montand înhămând caii la
caleașca neagră cu ornamente roșii și la diligența cu șapte locuri,
roșie cu ornamente negre – ambele unse, date cu ceară și cu
scaunele îmbrăcate în piele, ca acelea dintr-o sală de spectacol.
Maurice muncise toată iarna la ele și se lăuda că sunt, după cum
spunea el, impecc. Singurul adaos modern era un claxon de mărimea
și forma unei goarne care trebuia folosit la depășirea unor trăsuri
mai puțin bine puse la punct și pentru a speria orătăniile care
intenționau să treacă drumul.
— Allez! Montez!
Ne-am urcat și am pornit respectând limita de viteză în sat.
Câinele de pe grămada de lemne lătră în chip de la revedere. După
un timp, am lăsat satul în urmă și am luat-o spre câmpie.
O asemenea călătorie te face să regreți că s-a inventat
automobilul. Perspectiva este cu totul diferită, mai impunătoare și
mult mai interesantă. Caleașca te leagănă într-un ritm liniștit în
funcție de mersul calului și denivelările drumului. Scârțâitul
harnașamentului, zgomotul potcoavelor și scrâșnetul osiilor de oțel
ale roților îți evocă vremuri trecute. Un parfum plăcut – amestec de
cal încălzit, hamuri asudate, aromă de lemn și miresme răspândite
de florile de pe câmpii – îți pătrunde în nas, neobstrucționat de
geamuri. Și apoi mai este viteza, sau mai degrabă lipsa ei, care îți
permite să privești. În automobil ești ca într-o încăpere care se
deplasează cu mare iuțeală. Vezi totul estompat, ca în ceață; ești
izolat de peisaj. În trăsură faci parte din el.
— Trottez! Maurice atinse crupa iepei cu biciul, astfel că am trecut
în viteza a doua. Asta e leneșă, spuse el, și pe deasupra este și
lacomă. Merge mai repede la întoarcere pentru că știe că va mânca.
Un câmp roșu, plin cu maci, se ivi în valea care se deschidea în
fața noastră, iar pe cer un uliu își luă avânt, după care plană, cu
aripile întinse, plutind în aer. În timp ce îl urmăream cu privirea, un
nor acoperi soarele pentru câteva clipe și am văzut razele ieșind din
spatele lui ca niște spițe aproape negre.
La un moment dat, am cotit și am intrat pe un drum îngust care
șerpuia printre copaci. Zgomotul potcoavelor era atenuat de
covorul de cimbru sălbatic, frumos mirositor. L-am întrebat pe
Maurice cum își descoperă locurile pentru picnic. Mi-a spus că în
fiecare săptămână, în ziua lui liberă, explorează zona călare. Se
întâmplă uneori să meargă ore întregi fără să întâlnească țipenie de
om.
— Suntem la douăzeci de minute de Apt, adăugă el, dar nimeni
nu vine până aici, în afară de mine și de iepuri.
Pădurea devenea din ce în ce mai deasă, iar drumul din ce în ce
mai îngust, atât cât să se poată strecura trăsura. Apoi am ocolit niște
stânci, am intrat într-un tunel de crengi și am ajuns la locul cu
pricina. În fața noastră a apărut masa de prânz.
— Voil|! spuse Maurice. Le restaurant est ouvert.
În capătul unui luminiș cu iarbă deasă, la umbra unui stejar cu
ramuri întinse, fusese aranjată o masă pentru zece persoane,
acoperită cu o față de masă albă creponată, cu frapiere, cu șervete
de pânză scrobite, cu vase în care erau flori proaspete, cu tacâmuri
și cu scaune de jur-împrejur. Alături, într-o cabană dezafectată,
construită din piatră, fusese amenajat un bar rustic. Dinăuntru se
auzea pocnet de dopuri și clinchet de pahare. Toate prejudecățile
mele despre picnicuri au dispărut. Acesta nu semăna deloc cu
picnicurile în care șezi pe pământul umed și mănânci sandvișuri cu
furnici.
Maurice delimită cu o frânghie o parte din luminiș și deshămă
caii, care se aruncară în iarbă cu un sentiment de ușurare, asemeni
unor doamne mai în vârstă când își desfac corsetul. S-au tras
storurile la diligență, iar invitata cea mai tânără a rămas înăuntru să
tragă un pui de somn. Ceilalți ne-am întremat cu un pahar de
șampanie de piersici, rece, în curticica din fața cabanei.
Nimic nu te poate dispune mai bine decât o aventură în condiții
confortabile și toate aprecierile noastre i-au fost adresate lui
Maurice, care era încântat. Le merita, într-adevăr. Se gândise la
toate, de la gheață până la scobitori și, așa cum ne asigurase, nu
exista pericolul să rămânem flămânzi. Ne invită să luăm loc la masă
și ne prezentă primul fel: pepene, ouă de prepeliță, brandade de cod
cu smântână, p}té de vânat, roșii umplute, ciuperci marinate – și o
ținu tot așa, mergând de la un capăt la altul al mesei. Sub lumina
filtrată a soarelui, masa arăta ca o natură moartă din paginile acelor
cărți de bucate care nu ajung niciodată în bucătărie.
A urmat o scurtă pauză în care mi s-a dat cea mai grea și mai
potrivită felicitare pentru ziua de naștere pe care am primit-o
vreodată – un indicator rutier rotund, de metal, cu diametrul de
șaizeci de centimetri, pe care scria cu cifre mari, negre, 50, ca să-mi
amintească de anii care au trecut. Mi s-a urat bon anniversaire și bon
appétit.
Am mâncat și am băut cu toții ca niște eroi. Între feluri ne ridicam
de la masă, cu paharele în mână, și făceam mici plimbări, după care
ne întorceam și o luam de la capăt. Prânzul a durat aproape patru
ore. Când am ajuns la cafea și la tort eram toții în acea stare de
inerție când până și conversația se duce într-un ritm lent. Vedeam
viața în roz. Vârsta de cincizeci de ani era minunată.
Caii și-au dat probabil seama de greutatea sporită a trăsurii când
au tras-o din luminiș pentru a intra pe drumul ce ducea înapoi la
Buoux, dar păreau mai agitați decât fuseseră în cursul dimineții.
Scuturau din cap și adulmecau aerul umflându-și nările. O rafală
bruscă de vânt smulse câteva pălării de pai. Apoi se auzi un tunet
puternic. În câteva minute cerul albastru se umplu de nori negri.
Tocmai ajunseserăm la șosea când a început să cadă grindina –
pietricele de gheață, de mărimea unui bob de mazăre, ne loveau în
creștetul capului, dat fiind că trăsura era deschisă, și săltau pe
spinarea udă a iepei. Nu mai era nevoie să fie îmboldită cu biciul:
alerga în galop, cu capul în pământ, ieșindu-i aburi prin piele. Borul
pălăriei de pai a lui Maurice se lăsase complet, iar de pe vesta sa
roșie apa se scurgea pe pantaloni. Râse și strigă cât putu de tare ca
să acopere vuietul vântului:
— Oh, l| l|, le pique-nique Anglais!
Soția mea și cu mine ne-am pus o pătură deasupra capului și ne-
am uitat înapoi să vedem cum se descurcă diligența cu ploaia
torențială. Capota era, evident, mai puțin impermeabilă decât părea.
Am văzut mâini scoțând pălării pe fereastră și golindu-le de apă.
Când am ajuns la Buoux, Maurice era la capătul puterilor, îi
înțepeniseră picioarele și trăgea de hățuri ca să potolească
entuziasmul iepei. Adulmecase mirosul de hrană. La naiba cu
oamenii și cu picnicurile lor.
Victimele furtunii, muiate până la piele, dar pline de voioșie, s-au
adunat în restaurant pentru a-și reveni cu ceai, cafea și marc.
Persoanele elegante care porniseră de dimineață la picnic aveau
acum părul ud leoarcă, iar hainele lor îmbibate de apă erau mai
mult sau mai puțin transparente. O pereche de pantaloni, cândva
albi, cândva opaci, deveniseră atât de străvezii încât lăsau să se
vadă chiloții pe care scria cu litere roșii „Sărbători fericite!” Rochiile
care fuseseră apretate erau acum lipite de corp, iar pălăriile de pai
arătau ca niște farfurii cu fulgi de porumb congelați. Fiecare stătea
cu picioarele în propria lui băltoacă.
Madame și Marcel, chelnerul, care se întorseseră cu furgoneta, ne
oferi odată cu păhărelele de marc, haine uscate, și toată lumea se
schimba. Bennett, cu o figură gânditoare sub cascheta de baseball, se
întreba dacă ar putea să împrumute un slip pentru drumul de
întoarcere acasă; Land Rover-ul era plin de apă, iar pe scaunul
șoferului era o băltoacă. Cel puțin, spuse el, uitându-se pe fereastră,
furtuna trecuse.
Dacă în Buoux furtuna trecuse, în Ménerbes nu era nici urmă de
ploaie. Aleea până la casă era tot plină de praf, iarba era tot pârjolită
de soare, dalele de piatră din curte erau tot fierbinți. Am privit
soarele apunând între cele două piscuri gemene. După ce nu s-a mai
văzut, a rămas un cer învăpăiat.
— Ei bine, spuse soția mea, acum îți plac picnicurile?
Ce întrebare. Bineînțeles că îmi plac picnicurile. Ador picnicurile.
8

LE FLIC

Ghinionul meu a fost că n-am avut bani mărunți pentru aparatul

de taxat din parcare tocmai în una din puținele zile când controlorii
traficului din Cavaillon erau în plină acțiune. Erau doi. Mergeau
agale, încercând din răsputeri să aibă un aspect înfricoșător cu
chipiele lor țuguiate și cu ochelarii de soare pe nas. Se deplasau cu
foarte multă atenție de la o mașină la alta, căutând o contravention.
Găsisem un loc liber și intrasem într-o cafenea din apropiere ca să
fac rost de câteva monede de un franc. Când m-am întors la mașină
am văzut o siluetă impunătoare îmbrăcată în albastru, uitându-se cu
suspiciune la cadranul contorului. Își ridică privirea și își fixă
ochelarii de soare spre mine, bătând cu stiloul în aparat.
— A expirat.
I-am explicat cum stau lucrurile, dar nu părea dispus să accepte
circumstanțe atenuante.
— Tant pis pour vous, spuse el. C’est une contravention.
Am privit în jur și am văzut vreo șase mașini parcate
neregulamentar. Camionul unui zidar, plin cu moloz, era abandonat
la colțul unei străzi lăturalnice blocând complet ieșirea. De cealaltă
parte a drumului o furgonetă fusese lăsată pe zebră. Infracțiunea
mea părea relativ minoră în comparație cu aceste încălcări flagrante,
dar am făcut imprudența să o spun.
În momentul acela am devenit teoretic invizibil. Nu mi-a dat
niciun răspuns în afară de un pufăit plin de iritare. Sergentul de
stradă notă numărul mașinii, scoase chitanțierul și își consultă
ceasul.
Începuse să-mi înșire păcatele pe hârtie – probabil că adăugase și
o amendă pentru impertinență – când se auzi o voce strigând
dinspre cafeneaua unde intrasem să fac rost de mărunțiș.
— Eh, toi! Georges!
Georges și cu mine am văzut un bărbat solid făcându-și drum
printre mesele și scaunele de pe trotuar și agitându-și un deget
dintr-o parte în alta, ceea ce în limbajul provensal al mâinilor
exprimă o dezaprobare totală. Timp de cinci minute Georges și
bărbatul solid au dat din umeri, au gesticulat și s-au înghiontit
dezbătând cazul meu. Este adevărat, spunea nou-venitul. Domnul
tocmai sosise și intrase în cafenea pentru mărunțiș. Există martori.
Arătă cu mâna spre cafenea. Trei sau patru fețe erau întoarse spre
noi și ne priveau din întunecimea barului.
— Legea-i lege, spuse Georges. Este o contravenție clară. Și apoi,
am început să scriu chitanța, așa că nu se mai poate face nimic. Este
irevocabil.
— Mais c’est de la connerie, ça. Schimbă chitanța și dă-i-o
imbecilului care blochează strada cu camionul.
Georges se înmuie. Se uită la camion și la chitanțier, mai pufăi o
dată și se întoarse spre mine pentru a avea ultimul cuvânt.
— Data viitoare să aveți mărunt.
Se uită la mine cu o privire pătrunzătoare, fără îndoială ca să-și
întipărească în memorie trăsăturile mele de delincvent, în caz că va
trebui să aresteze un suspect într-o zi, și o porni de-a lungul
trotuarului spre camionul zidarului.
Salvatorul meu rânji și dădu din cap.
— Ăsta are o minte de găină.
I-am mulțumit. Aș putea să-i ofer ceva de băut? Am intrat în
cafenea împreună și ne-am așezat la o masă așezată într-un colț mai
întunecos. Am rămas acolo două ore.
Numele său era Robert. Nici prea înalt, nici prea gras, avea un
piept lat și o burtă respectabilă, un gât gros, un ten întunecat și o
mustață îngrijită. Zâmbetul său dădea la iveală contrastul dintre
dinții de aur și cei pătați de nicotină, iar ochii căprui îi jucau în cap
amuzați. Avea un farmec aparte, farmecul unui șmecher. Mi-l
imaginam în bârlogul din Cavaillon vânzând oale garantat
rezistente și blugi Levi aproape originali, sau orice îi pica în mână în
noaptea precedentă.
A reieșit că fusese polițist. Așa se face că îl cunoștea pe Georges și
avea o antipatie față de el. Acum era consultant în materie de
securitate și vindea sisteme de alarmă proprietarilor care aveau case
de vacanță în Lubéron. Peste tot există astăzi cambrioleurs, spuse el,
care caută o fereastră deschisă sau o ușă neîncuiată. Este un teren
minunat pentru afaceri. M-a întrebat dacă am un sistem de alarmă.
Nu? Quelle horreur! Îmi întinse o carte de vizită peste masă.
Conținea numele său și o deviză: Tehnologia Sistemelor de Alarmă
– Tehnologia Viitorului. Mesajul era cam nepotrivit cu meseria sa –
un mic desen cu un papagal care stă cocoțat pe o creangă și cârâie:
Hoții!
L-am întrebat cu ce se ocupa în poliție și de ce a plecat. Se lăsă pe
spate într-un nor de fum de țigară, îi făcu semn barmanului să-i mai
pună pastis în paharul gol și începu să povestească.
La început, mi-a spus el, lucrurile au mers puțin mai greu.
Trebuia să aștepte, ca toți ceilalți, să fie promovat, făcea o muncă de
rutină învârtind tot timpul hârtii, nu era deloc genul de activitate pe
care și-l dorise. Schimbarea a intervenit brusc, într-un weekend
petrecut la Fréjus, cu ocazia câtorva zile libere pe care și le luase.
În fiecare dimineață lua micul dejun la o cafenea cu vedere spre
mare și în fiecare dimineață, la aceeași oră, venea un bărbat pe plajă
pentru a lua lecții de surfing. Robert îl urmărea fără prea mult
interes, ca un om aflat în vacanță. Îl privea urcând pe planșă, căzând
și urcând din nou.
Omul acela i se părea cunoscut. Era sigur că nu-l mai întâlnise,
dar îl văzuse undeva. Avea un neg mare pe gât, un tatuaj pe brațul
stâng, acele mici semne distinctive pe care un polițist este antrenat
să le observe și să le memoreze. Ceea ce l-a izbit însă pe Robert cel
mai mult a fost profilul surfistului, plus negul de pe gât și nasul
ușor coroiat.
După două zile și-a adus aminte. Văzuse profilul într-o fotografie
alb-negru cu un număr inscripționat sub ea; o fotografie de
identitate, o fotografie pentru arhiva poliției. Surfistul avea cazier.
Robert s-a dus la jandarmeria locală și a studiat o jumătate de oră
fața bărbatului care evadase din închisoare cu un an înainte. Era
șeful bandei din Gardanne și cunoscut ca un delincvent periculos.
Particularitățile fizice includeau un neg pe gât și un tatuaj pe brațul
stâng.
S-a organizat o ambuscadă, pe care Robert mi-o descrise cu
dificultate printre hohotele sale de râs. Într-o dimineață devreme au
apărut pe plajă, plini de voioșie, douăzeci de bărbați având pe ei
doar slipurile. Erau de fapt jandarmi. Ei încercau să treacă
neobservați deși exista o ciudată similitudine în felul în care erau
bronzați: brațele, fața și gâtul – în formă de V – erau arse de soare,
în rest, din cap până în picioare, fiind albi ca brânza.
Din fericire, evadatul era prea preocupat de urcatul pe planșa de
surfing pentru a observa ceva suspect la cei douăzeci de bărbați cu
pielea albă, până ce aceștia l-au înconjurat în apa mică și l-au ridicat.
O percheziție ulterioară a apartamentului său din Fréjus a scos la
iveală două pistoale Magnum 357 și trei grenade.
Robert a fost înaintat în grad, dându-i-se în grijă paza, de data
aceasta în haine civile, a aeroportului Marignane, unde puterea sa
de observație putea fi fructificată din plin.
L-am întrerupt aici o clipă pentru că întotdeauna m-a nedumerit
aparenta lipsă de supraveghere oficială la Marsilia. Pasagerii care
soseau puteau să-și lase bagajele de mână la prieteni până se duceau
să-și ia geamantanele, iar dacă nu aveau decât bagaje de mână, nici
nu mai treceau prin vamă. Dată fiind reputația Marsiliei, acest lucru
denotă o neglijență ciudată.
Robert dădu din cap și își duse un deget noduros la nas. Situația
nu este atât de relaxată, cum pare, mi-a spus el. Polițiștii și vameșii,
uneori îmbrăcați ca niște funcționari, alteori în blugi și tricouri, sunt
tot timpul prezenți, amestecându-se cu pasagerii, plimbându-se
prin locurile de parcare și ascultând ce se vorbește. El însuși
prinsese niște contrabandiști – nu din aceia mari, ci amatori, care au
crezut că o dată ajunși la parcare erau salvați, puteau să se felicite și
să vorbească despre lovitura pe care au dat-o. Proști.
Dar erau și săptămâni în care nu se întâmpla nimic, și în cele din
urmă l-a doborât plictiseala. Asta, și zizi. Rânji și arătă cu degetul
între picioare.
Oprise o fată – drăguță, bine îmbrăcată, care călătorea singură,
tipul clasic de gâsculiță – când se urca într-o mașină cu număr de
Elveția. Îi puse întrebarea standard: cât timp stătuse mașina în
Franța. La început s-a enervat, apoi a devenit prietenoasă și până la
urmă foarte prietenoasă. Cei doi au petrecut după-amiaza împreună
la hotelul aeroportului. Robert fusese văzut în timp ce ieșea cu ea și
asta a fost tot. Fini. Nostim a fost că în aceeași săptămână un
gardian de la închisoarea Beaumettes din Marsilia fusese prins dând
whisky în cutii de iaurt unuia dintre prizonieri. Fini și pentru el.
Robert ridică din umeri. A fost o greșeală, a fost o prostie, dar
polițiștii nu sunt sfinți. Ei sunt întotdeauna les brebis galeuses, oile
negre. Își privi paharul cu expresia unui om pocăit care regretă
faptele rele din trecut. O singură abatere și s-a dus cariera. I-am
spus că îmi pare rău pentru el. Se întinse peste masă și mă bătu pe
braț, stricând apoi efectul când spuse că încă un rând de băutură l-
ar face să se simtă mult mai bine. Începu să râdă, iar eu m-am
întrebat cât din ce-mi spusese era adevărat.
 Într-un moment de bonhomie cu aromă de pastis, Robert spusese
că va veni într-o zi la noi acasă pentru a ne da sfaturi în legătura cu
sistemul de securitate. Asta nu ne va crea niciun fel de obligații, iar
dacă ne vom decide să devenim inexpugnabili, ne va instala cele
mai sofisticate capcane la un prix d’ami.
I-am mulțumit, după care am uitat de toată povestea. Serviciile
oferite în baruri nu trebuie luate prea în serios, mai ales în Provence
unde și atunci când se fac promisiuni ferme durează luni de zile
până se materializează. Oricum, văzând cum ignora trecătorii
urletele sistemelor de alarmă de la mașini, nu eram prea convins că
aparatele electronice ar putea fi un mijloc de intimidare. Aveam mai
multă încredere într-un câine care latră.
Spre surprinderea mea, Robert s-a ținut de cuvânt. A venit într-
un BMW argintiu prevăzut cu tot felul de antene. Răspândea în
jurul lui un miros de after-shave cu parfum de mosc. Înfățișarea
elegantă era motivată de însoțitoarea sa, pe care o prezentă drept
prietena lui, Isabelle. Urmau să ia prânzul în Gordes, și Robert s-a
gândit că era o șansă să îmbine utilul cu plăcutul. A reușit să dea
cuvintelor un sens deosebit de sugestiv.
Isabelle nu avea mai mult de douăzeci de ani. Bretonul blond îi
ajungea până la ramele ochelarilor de soare imenși. O mică parte a
corpului era acoperită cu o rochie roz-aprins – un tub irizat care se
termina la jumătatea coapselor. Curtenitorul Robert insista ca ea să
urce prima treptele, astfel că își încânta ochii la fiecare pas. Omul
ăsta putea să-i învețe și pe alții cum să se uite pe furiș.
În timp ce Isabelle era ocupată cu trusa de machiaj, l-am dus pe
Robert de jur-împrejurul casei. Mi-a creat o stare de neliniște
spunându-mi că locuința noastră poate fi prădată de orice idiot
îndemânatic care dispune de o șurubelniță. A cercetat ferestrele,
ușile, obloanele, ajungând la concluzia că sunt inutile. Dar câinii?
Nicio problemă. Pot fi ademeniți cu câteva bucăți de carne în care s-
au pus somnifere și apoi casa este la cheremul hoților. Parfumul de
after-shave mă izbi puternic când Robert mă ținti la perete. Nici nu
vă puteți imagina ce sunt în stare să facă bestiile astea.
Coborî vocea, iar tonul deveni confidențial. Nu voia ca soția mea
să audă ce urma să-mi spună, deoarece erau lucruri cam nedelicate.
Spărgătorii sunt deseori superstițioși. În numeroase cazuri – din
păcate avusese ocazia să vadă de multe ori – ei simt nevoia, înainte
de a părăsi o casă jefuită, să lase fecale, de obicei pe podea,
preferabil pe covor. În felul acesta, consideră ei, ghinionul rămâne
în casă, nu-i însoțește. Merde partout, spuse el, și cuvântul sună de
parcă tocmai ar fi călcat în rahat. C’est désagréable, non? Este desigur
neplăcut. Désagréable este un cuvânt prea blând.
Dar, spuse Robert, uneori însăși viața face dreptate. O dată a fost
prinsă o bandă întreagă de hoți din cauza acestei superstiții. Casa
fusese golită, obiectele încărcate într-un camion și nu mai rămăsese
de făcut decât gestul de despărțire pentru a aduce noroc. Șeful
bandei însă se opintea din răsputeri să-și dea obolul. Degeaba. Nu
reușea să facă nimic. Era très, très constipé. Așa l-a găsit poliția, pe
vine, și înjurând de mama focului.
Era o poveste încurajatoare, chiar dacă mi-am dat seama că
făcând media la scară națională aveam șansa de unu la cinci să fiu
vizitat de un spărgător constipat. Nu puteam conta pe acest lucru.
Robert m-a scos în curte și a început să-mi propună planurile sale
pentru transformarea casei într-o fortăreață. La intrarea în alee vor fi
porți de oțel care vor funcționa electronic. În fața casei va exista un
sistem de iluminare care se activează prin apăsare. Orice ființă ceva
mai grea decât un pui de găină va fi prinsă în lumina reflectorului
dacă va păși pe alee. De obicei asta era suficient pentru a-i face pe
hoți să renunțe și să o ia la fugă. Dar pentru a fi complet protejat,
pentru a putea dormi ca un bebeluș, trebuie să ai și ultima
descoperire în materie de alarmă -la maisort hurlante, casa urlătoare.
Robert se opri pentru a cântări reacția la auzul acestei vești
îngrozitoare și îi zâmbi Isabellei, care își examina unghiile prin
ochelarii de soare. Erau roz aprins și se asortau perfect cu rochia.
— Ça va, chou-chou?
Își întinse un umăr bronzat către Robert. Acesta, cu un efort
vizibil, reveni la casele urlătoare.
Alors, totul era pe bază de raze electronice, care protejau fiecare
ușă, fiecare fereastră, fiecare orificiu prin care s-ar putea strecura
cineva. Dacă un hoț neînfricat și cu pasul ușor reușea să escaladeze
porțile de oțel și să meargă tiptil prin lumina reflectoarelor, era
suficient să atingă cu degetul fereastra sau ușa și toată casa începea
să urle. Se putea, bineînțeles, mări efectul prin instalarea unui
amplificator pe acoperiș, astfel încât urletele să se audă de la câțiva
kilometri.
Dar asta nu era totul. În momentul declanșării alarmei, un
partener al lui Robert, care locuia lângă Gordes și a cărui casă era
conectată la sistem, se va urca imediat în mașină și va veni cu
pistolul încărcat și cu câinele său alsacian. La adăpostul acestei
protecții multiple voi putea fi absolut liniștit.
Numai liniștit nu cred că aș fi putut să fiu. M-am gândit imediat
la Faustin, trăgând de porțile de oțel la șase dimineața pentru a
putea trece cu tractorul spre vie; la reflectoarele, care s-ar aprinde în
cursul nopții de câte ori ar trece pe alee o vulpe, un mistreț sau
pisica vecinilor; sau la declanșarea accidentală a mecanismului
urlător, care m-ar obliga să cer scuze unui om enervat, cu un pistol
în mână, înainte de a apuca să mă sfâșie câinele său. Viața în fortul
Knox ar fi un iad. N-ar merita toată tevatura nici pentru a ne
baricada împotriva invaziei din luna august.
Din fericire, Isabelle îi distrase atenția de la afaceri. Mulțumită de
starea unghiilor, de poziția ochelarilor de soare și de modul în care i
se mula rochia pe corp, era gata de plecare.
— Bobo, mi-e foame, scânci ea, traversând curtea.
— Oui, oui, chérie. Deux seconds.
Se întoarse spre mine și încercă să reia discuția despre afaceri, dar
propriul său mecanism urlător fusese pus în acțiune, astfel că
securitatea casei noastre nu mai era prioritară în acel moment.
L-am întrebat unde va lua prânzul.
— La restaurantul „La Bastide”, spuse el. Îl știți? Cândva acolo a
fost jandarmeria. Am fost un flic și rămân un flic, nu-i așa?
— Din câte știu, e și un hotel acolo, i-am zis.
Mi-a făcut cu ochiul. Se pricepea foarte bine să facă cu ochiul. Era
de-a dreptul libidinos.
— Știu, răspunse el.
9

CURS DE GASTRONOMIE CU UN GURMAND

Am auzit de Régis de la niște prieteni. Aceștia îl invitaseră la cină

și în dimineața respectivă îi sunase ca să întrebe ce i se va da de
mâncare. Chiar și în Franța acest lucru dovedește un interes mai
mult decât normal în privința meniului, astfel încât a trezit
curiozitatea gazdei. De ce întreba? În meniu figurau scoici umplute,
reci, friptură de porc cu sos de trufe, brânzeturi, șerbet de fructe
făcut în casă. Avea alergie la vreunul din aceste alimente? A devenit
vegetarian? Începuse, Doamne ferește, să țină regim?
Bineînțeles că nu, a spus Régis. Toate păreau delicioase, dar era
un petit inconvénient, și anume: avea dureri din cauza hemoroizilor
și nu putea să participe la întreaga cină. Nu-și putea permite decât
un singur fel și voia să-l aleagă pe cel care îl tenta cel mai mult. Era
convins că gazda va manifesta înțelegere pentru situația lui grea.
Fiind vorba de Régis, nu putea să se supere pe Régis, ne-a spus
ea mai târziu: și-a dedicat toată viața meselor – era preocupat
aproape obsesiv, ca unul care știe să aprecieze, de mâncăruri și
băuturi. Nu era lacom. Nu, Régis era un gurmand, cu un apetit
enorm și foarte bine documentat. De asemenea, ne-a spus ea, era
foarte amuzant când vorbea de pasiunea lui. S-ar putea chiar să ne
intereseze unele păreri ale lui în privința atitudinii englezilor față de
mâncare. Poate ne-ar face plăcere să-l cunoaștem după ce-și va fi
revenit din la crise postérieure.
Am avut prilejul să-l cunoaștem într-o seară, după câteva
săptămâni.
A sosit în mare grabă aducând cu el o sticlă rece de șampanie
Krug, nu însă destul de rece, astfel că vreo cinci minute s-a agitat cu
o frapieră ca să aducă sticla la temperatura adecvată, care, ne-a spus
el, trebuie să fie între cinci și șapte grade. În timp ce rotea sticla ușor
în vasul cu gheață, ne-a povestit despre o petrecere la care fusese cu
o săptămână mai înainte și care se dovedise un dezastru
gastronomic. Singurul moment distractiv a fost la sfârșit, când una
dintre musafire și-a luat rămas-bun de la gazdă spunându-i:
— Ce seară neobișnuită! Toate au fost reci, cu excepția șampaniei.
Régis izbucni în râs, după care scoase dopul cu grijă, astfel că nu
se auzi decât un fâsâit.
Era un bărbat înalt și cam gras. Avea niște ochi mari, albaștri, așa
cum, oarecum surprinzător, am întâlnit uneori pe fețele cu ten
întunecat ale provensalilor. Spre deosebire de noi ceilalți, care eram
îmbrăcați în hainele noastre obișnuite, el era în trening – gri-deschis
cu roșu, iar pe piept scria Le Coq Sportif. Și în picioare avea pantofi
sport – niște creații complicate cu straturi multicolore de tălpi de
cauciuc, mult mai potriviți pentru un maraton decât pentru a sta cu
ei la masă. M-a surprins privindu-i.
— Trebuie să mă simt bine când mănânc, spuse el, și nimic nu
este mai confortabil decât ținuta sport. Și apoi< trase de elasticul de
la pantaloni< poți să faci loc pentru o a doua porție. Très important.
Rânji și ridică paharul. Pentru Anglia și pentru englezi în măsura în
care gătesc numai pentru ei.
Majoritatea francezilor pe care i-am cunoscut manifestă, mai mult
sau mai puțin, un dispreț pentru bucătăria engleză, fără să o
cunoască însă prea bine. El îi studiase pe englezi și obiceiurile lor
legate de mâncare. În timpul cinei ne-a spus unde greșim noi, de
fapt.
— Totul începe, ne-a spus, din pruncie. Bebelușul englez este
hrănit cu un terci insipid, asemănător cu pasatul care se dă puilor
de găină, sans caractère, sans goût. Copilașul francez, chiar înainte de
a-i ieși dinții, este tratat ca o ființa omenească, cu gusturi rafinate.
Drept mărturie, Régis ne descrise meniul oferit de Gallia, unul
dintre producătorii renumiți de hrană pentru copii. El includea
creier, file de calcan, pilaf de pui, ton, miel, ficat, vițel, gruyère, supe,
fructe, legume, budinci de gutui și afine, crème caramel și fromage
blanc. Toate astea și multe altele, spuse Régis, înainte de a împlini
copilașul optsprezece luni. În felul acesta, cerul-gurii este antrenat.
Făcu o pauză pentru a se apleca asupra puiului cu tarhon pe care
tocmai i-l pusese în față, îl adulmecă și își potrivi șervetul la gât.
Sări apoi peste câțiva ani și trecu la perioada când viitorul
gurmand merge la școală. Îmi amintesc, mă întreba el, ce mâncam la
școală? Îmi aminteam, într-adevăr, cu oroare, și el dădu din cap
înțelegător. Mâncarea din școlile englezești, îmi spuse el, e
cunoscută ca fiind oribilă. Este insipidă, triste și misterioasă, căci nu
știi niciodată ce te străduiești să mănânci. În schimb, la școala unde
merge fetița lui în vârstă de cinci ani este afișat meniul pe toată
săptămâna, în așa fel încât să nu se gătească același lucru acasă, și în
fiecare zi li se servește un prânz cu trei feluri. Ieri, de exemplu,
micuța Mathilde a mâncat salată de țelină cu o felie de șuncă și
brânză quiche, orez cu cârnați și banane coapte. Voil|. Cerul gurii
este antrenat în continuare. Așa se face că adultul francez, în mod
inevitabil, apreciază mai bine mâncarea și este mai pretențios decât
adultul englez.
Régis tăie bucăți o pară mare pentru a o mânca la brânză și își
îndreptă cuțitul spre mine de parcă eu aș fi fost răspunzător de
prostul antrenament al cerului-gurii la englezi. Să trecem acum la
restaurante. Dădu din cap cu tristețe și își puse mâinile pe masă, la
distanță una de alta, cu palmele în sus și degetele strânse. Aici – își
ridică mâna stângă cu câțiva centimetri – aveți birtul. E pitoresc, dar
mâncarea cam pe sponci, cât să poți bea o bere. Iar aici – își ridică
mâna cealaltă mai sus – aveți restaurantele scumpe, pentru oamenii
de afaceri, ale căror firme plătesc ceea ce ei consumă.
 Iar la mijloc? Régis se uită la spațiul dintre mâinile sale, colțurile
gurii i se lăsară în jos, iar pe fața grăsulie îi apăru o expresie de
disperare. La mijloc este pustiu, nu e nimic. Unde vă sunt
bistrourile? Unde vă sunt onestele restaurante burgheze? Unde vă
sunt restaurantele pentru camionagiii de cursă lungă? Poate
altcineva decât un om bogat să iasă la un local și să mănânce bine în
Anglia?
Mi-ar fi plăcut să-l contrazic, dar nu aveam argumente. El punea
niște întrebări pe care ni le puseserăm și noi de multe ori când
trăiam la țară, în Anglia, unde aveai de ales între birturi și
restaurante renovate care te amăgesc cu luxul și care practică
prețuri ca la Londra. În cele din urmă, am renunțat, biruiți de
specialitățile făcute la microunde și de vinul de masă servit în coșuri
ceremoniale de către persoane drăguțe dar incompetente cu numele
de Iustin sau Emma.
Régis trecu la cafea și ezită o clipă între Calvados și sticla înaltă,
ținută la gheață, de eau de vie de poires, luată de la Manguin din
Avignon. L-am întrebat care sunt restaurantele lui preferate.
— „Les Baux” este întotdeauna pe primul loc, spuse el, dar
prețurile sunt piperate. Își scutură mâna de parcă și-ar fi fript
degetele. Nu e de fiecare zi. Prefer localurile mai modeste, mai puțin
internaționale.
Cu alte cuvinte, i-am zis eu, mai franțuzești.
— Voil{, exclamă Régis. Mai franțuzești și unde găsești un rapport
qualité prix, unde banii au valoare. Știți, la noi mai există așa ceva, la
orice nivel. Am studiat problema.
Eram sigur că o studiase, totuși, nu mi-a dat și alte nume în afară
de „Les Baux”, la care ne-am fi dus numai dacă am fi câștigat la
loteria națională. Ce-ar zice de un restaurant mai puțin impunător?
— Dacă doriți, spuse Régis, ar fi amuzant să luăm prânzul la
două restaurante, foarte diferite, dar amândouă cu un standard
ridicat. Își mai turnă un pahar de Calvados – pentru digestie –, și se
lăsă pe speteaza scaunului. Da, va fi contribuția mea la instruirea
englezilor. Poate veni și soția dumneavoastră, naturellement, adăugă
el.
Bineînțeles că va veni. Soția lui Régis, din păcate, nu va fi cu noi.
Ea va rămâne acasă să pregătească cina.

Ne-am înțeles să ne întâlnim la Avignon, la o cafenea din Place

de l’Horloge, când ne va dezvălui primul din cele două restaurante
pe care le-a ales. Am auzit prin telefon cum își sărută degetele și ne-
a sfătuit să nu ne facem niciun program pentru după-amiază. După
un prânz ca acela pe care l-a plănuit el, nu merge decât un digestif.
L-am văzut traversând piața și îndreptându-se spre noi. Pășea
ușor pentru un om atât de solid. Avea în picioare bascheți negri și
era îmbrăcat în treningul de rigoare, tot negru, având înscrise cu
roz, pe unul din șoldurile sale cărnoase, literele UCLA. Purta cu el
un coș și o borsetă cu fermoar de genul acelora în care funcționarii
francezi își țin documentele personale și sticluțele de prim-ajutor cu
eau de cologne.
A comandat un pahar de șampanie și ne-a arătat niște pepenași,
cam de mărimea unor mere, pe care tocmai îi cumpărase de la piață.
Urmau să fie tăiați, curățați de sâmburi, stropiți cu un crușon din
suc de struguri și rachiu și lăsați timp de douăzeci și patru de ore în
frigider. Or să aibă savoarea buzelor unei fetișcane. Nu mă mai
gândisem niciodată în felul acesta la pepeni, dar am pus acest lucru
pe seama carențelor educației mele englezești.
După ce a strâns încă o dată pepenașii cu drag între palme, i-a
pus înapoi în coș și a revenit la chestiunea zilei.
— Mergem la „Hiély”, spuse el, în Rue de la République. Pierre
Hiély este un prinț al bucătăriei. Lucrează în meserie de douăzeci,
douăzeci și cinci de ani și este nemaipomenit. Niciodată nu a
dezamăgit. Régis își îndreptă degetul spre noi. Jamais!
În afara de un afiș mic cu meniul zilei pus la intrare, Hiély nu
încearcă în niciun altfel să-i ademenească pe trecători. Ușa îngustă
dă într-un coridor îngust și abia după ce urci câteva trepte intri în
restaurant. Este o sală mare, cu un parchet frumos așezat în zigzag,
zugrăvită în culori sobre, cu mesele așezate la o distanță
confortabilă unele de altele. Aici, ca în majoritatea restaurantelor
franțuzești bune, clientul solitar este la fel de bine tratat ca și un
grup de vreo zece-douăsprezece persoane. Mesele pentru o singură
persoană nu sunt vârâte într-un colț întunecat, ca și cum ideea de a
le pune a survenit ulterior, ci sunt puse în alcovuri cu geam și cu
vedere spre stradă. Erau deja ocupate de bărbați îmbrăcați în
costum, probabil oameni de afaceri locali care trebuiau să
îngurgiteze un prânz în numai două ore și apoi să se întoarcă la
birou. Ceilalți clienți, toți francezi în afară de mine și de soția mea,
erau îmbrăcați mai puțin simandicos.
Mi-am adus aminte cum am fost dat afară dintr-un restaurant cu
pretenții din Somerset pentru că nu purtam cravată, lucru care nu
mi s-a întâmplat niciodată în Franța. Și iată-l pe Régis, care cu
treningul său părea un halterofil fugit din cantonament, primit ca
un rege de Madame. Scotocind în coșul cu cumpărături, Régis o
întrebă dacă monsieur Hiély este în formă. Madame își permise un
zâmbet.
— Da, ca întotdeauna.
Régis se lumină la față și își frecă mâinile în timp ce eram conduși
la masă. Adulmeca aerul ca și când ar fi vrut să-și dea seama ce
urma să se servească. Într-un alt restaurant dintre cele preferate,
spuse el, bucătarul-șef îi permitea să intre în bucătărie, apoi
închidea ochii și alegea felul de mâncare după miros.
Își potrivi șervetul sub bărbie și vorbi în șoaptă chelnerului.
— Mare? întrebă acesta.
 — Mare, răspunse Régis.
După un minut fu adus la masă un pocal mare de sticlă, opac din
cauza răcelii. Régis își luă un aer profesoral; începea lecția.
— Într-un restaurant serios, spuse el, poți avea întotdeauna
încredere în vinurile casei. Acesta este un Côtes-du-Rhône. Santé.
Luă o gură zdravănă și o degustă pentru câteva secunde înainte
de a-și exprima satisfacția printr-un oftat.
— Bon. Acum îmi permiteți câteva sfaturi în legătură cu meniul?
După cum vedeți, se face o dégustation, care este delicioasă, dar
poate că ia prea mult timp pentru un prânz simplu. Există
posibilitatea unei alegeri bune | la carte. Dar să nu uitam de ce
suntem aici. Ne privi pe deasupra paharului său cu vin. – Ne aflăm
aici pentru a experimenta raportul qualité-prix. Orice bucătar bun vă
poate îndestula cu cinci sute de franci de persoană. Testul constă în
a vedea cât de bine puteți să mâncați cu mai puțin de jumătate din
acest preț, astfel că va propun meniul scurt. D’accord?
Am fost d’accord. Meniul scurt era suficient pentru a-l face să
saliveze și pe un inspector Michelin, dar pe noi, doi englezi amatori!
După unele ezitări, în timp ce Régis ne citea lista de vinuri, ne-am
decis. El îi făcu semn chelnerului și urmă un alt dialog pe șoptite.
— Îmi încalc obiceiul, spuse Régis. Vinul casei, un vin roșu, este
desigur minunat. Dar aici – arătă pagina din fața sa – este o
comoară, nu prea scumpă, din domeniul Trévallon, de la nord de
Aix. Nu e prea greu, dar are caracteristicile unui vin de mare clasă.
Veți vedea.
În timp ce un chelner s-a dus în pivniță, altul a venit cu o gustare
ca să ne țină de foame până va fi gata primul fel – niște plăcințele
umplute cu pastă de cod, garnisite cu măsline negre și ouă de
prepeliță prăjite. Régis era tăcut din cauza concentrării. Auzeam
pocnetul dopurilor scoase, vocile joase ale chelnerilor și zgomotul
ușor al cuțitelor și furculițelor pe farfuriile de porțelan.
 După ce înghiți ultima bucățică de plăcintă, Régis își mai turnă
niște vin.
— Începe bine, nu-i așa?
Și prânzul a continuat așa cum a început, bine. Un drob de ficat
într-un sos fin de ciuperci sălbatice și sparanghel a fost urmat de
cârnați de casă făcuți din miel de Sisteron și salvie cu cepe roșii
dulci și, pe o farfurie separată, cartofi tăiați subțiri de tot, cu un strat
crocant deasupra care ți se topea în gură.
Acum, că își potolise foamea, Régis fu în stare să reia conversația
și ne vorbi despre un proiect literar pe care îl avea. Citise în ziar, în
timpul festivalului de la Avignon, că urma să se deschidă un centru
internațional de studii dedicate Marchizului de Sade. Va avea loc și
un spectacol de operă în onoarea acestui divin marquis, iar un
sortiment de șampanie va primi numele lui. Toate acestea dovedeau
o reînnoire a interesului public pentru bătrânul monstru și, așa cum
a subliniat Régis, chiar și sadiștii trebuie să mănânce. Ideea sa era să
le ofere o serie de rețete care să fie ale lor.
— Am să intitulez cartea Bucătăria sadică: Cartea de bucate a
Marchizului de Sade, spuse el, și toate ingredientele vor fi bătute,
biciuite, fripte, zdrobite sau arse cu fierul roșu. Se vor folosi multe
cuvinte tari în descrieri și sunt sigur că în Germania va avea un
succes nebun. În ceea ce privește Anglia, vreau să mă sfătuiesc cu
dumneavoastră. Se aplecă spre mine și tonul său deveni
confidențial. Este adevărat că tuturor bărbaților care au fost la
școlile particulare englezești le place< cum să zic< să li se aplice o
mică pedeapsă? Sorbi din vin și ridicându-și sprâncenele adăugă: Le
spanking, bătaia cu palma peste șezut, nu-i așa?
I-am spus că ar trebui să găsească un editor care a studiat la Eton
și să conceapă o rețetă care să includă flogging.
— Ce înseamnă flogging? mă întrebă el.
I-am explicat cât m-am priceput mai bine, iar Régis dădu din cap
aprobator.
— Ah, oui. Eventual s-ar putea biciui cu un piept de pui în sos
foarte iute de citron. Foarte bine. Își notă ceva cu un scris mărunt,
îngrijit, pe dosul carnetului său de cecuri. Un bestseller, c’est certain.
Am lăsat bestsellerul deoparte când Régis s-a apucat să facă o
prezentare a brânzeturilor aduse pe un cărucior. Se oprea mereu
pentru a ne instrui, pe noi și pe chelner, în privința echilibrului
perfect dintre brânzeturile tari și moi, picante și dulci, proaspete și
vechi. Alese cinci din cele peste douăzeci de feluri care ni se
oferiseră și se felicită pentru ideea de a fi prevăzut că vom avea
nevoie de o a doua sticlă de Trévallon.
Am mușcat dintr-o bucată de brânză de capră piperată și am
simțit o usturime până la rădăcina nasului, sub ochelari. Vinul mă
unse pe gât. A fost o masă minunată, îndestulătoare, servită cu
dezinvoltură de chelneri profesioniști. I-am spus lui Régis cât de
mult mi-a plăcut. El se uită la mine surprins.
— Dar n-am terminat. Mai urmează. Fu adusă la masă o farfurie
cu bezele. Ah, spuse el, astea ne pregătesc pentru desert. Sunt
extrem de ușoare.
Înghiți pe nerăsuflate două, una după alta, și se uită în jur ca să se
asigure că nu ne uitase chelnerul care se ocupa de desert.
Un al doilea cărucior, mai mare și mai încărcat decât cel cu
brânzeturi, fu adus cu grijă până la masă și parcat în fața noastră. Ar
fi fost o încercare grea pentru cineva care ar fi vrut să se abțină de la
dulciuri ca să nu se îngrașe: castroane cu frișcă și fromage blanc, chec
de cacao cu glazură de ciocolată, fursecuri, vacherins, babas cu esență
de rom, tarte, șerbeturi, fraises des bois, fructe însiropate – Régis se
ridică în picioare pentru a putea cuprinde totul cu privirea și se uită
atent pentru a se asigura că nu a rămas nimic ascuns în spatele
casoletei cu zmeură proaspătă.
Soția mea a ales o înghețată cu miere, iar chelnerul a luat o
lingură dintr-un vas cu apă fierbinte și a scos o cupă de înghețată
din castron cu o mișcare grațioasă din încheietura mâinii. A rămas
cu lingura în mână pregătit pentru alte comenzi.
— Avec ça?
— C’est tout, merci.
Régis compensa reținerea soției mele alegând din mai multe
feluri – ciocolată, fursecuri, fructe și frișcă – și își trase mânecile de
la trening până la coate. Până și el începea să dea semne de
oboseală.
Am cerut cafea. Régis și chelnerul se uitară la mine stupefiați.
— Nu luați desert?
— Intră în meniu, adăugă Régis.
Amândoi păreau îngrijorați, ca și cum m-aș fi îmbolnăvit subit,
dar era zadarnic. Hiély câștigase prin knock-out.
Nota de plată a fost două sute treizeci de franci de persoană, plus
vinul. Merita, într-adevăr. Cu două sute optzeci de franci am fi
putut lua meniul lung cu degustare. Poate data viitoare, spuse
Régis. Da, poate data viitoare, după trei zile de post și o plimbare pe
jos de zece mile.

Partea a doua a cursului de gastronomie a fost amânată pentru a-

i permite lui Régis să-și țină regimul anual. Timp de două
săptămâni mânca pe sponci – trei feluri de mâncare în loc de cinci
cât obișnuia și apă minerală pentru a-și spăla ficatul. Acest lucru era
esențial pentru refacerea organismului.
Régis a, propus să sărbătorim încheierea regimului cu un prânz
la restaurantul „Le Bec Fin”. Mi-a spus să ne întâlnim acolo la
douăsprezece fără un sfert ca să apucăm o masă liberă. M-a asigurat
că voi găsi restaurantul destul de ușor. Este pe drumul național 7 la
Oregon și poate fi recunoscut după numărul mare de camioane din
parcare. Puteam să vin și în cămașă. Soția mea, mai înțeleaptă decât
mine când e vorba de arșiță, a hotărât să rămână acasă și să
păzească piscina.
Când am ajuns, restaurantul era înconjurat de camioane, având
cabinele trase cât mai aproape de trunchiurile copacilor ca să
beneficieze de puțină umbră. Vreo zece camionagii dormeau
sprijinindu-se unii pe umerii altora. Un întârziat traversă drumul și
opri cu un scrâșnet de frână într-un loc îngust de lângă sala de
mese. Șoferul stătu o clipă în soare și-și dezmorți spatele, spinarea
arcuită fiind simetrică cu burta lui respectabilă.
În bar era multă lume și gălăgie mare, bărbați corpolenți, mustăți
stufoase, burți impresionante, glasuri puternice. Așa cum stătea
într-un colț cu un pahar în față, Régis părea aproape zvelt prin
comparație. Era îmbrăcat ca pentru luna iulie, în șort și maiou. Într-
o mână ținea borseta.
— Salut! Goli pastis-ul pe care îl mai avea în pahar și comandă
încă două. C’est autre chose, eh? Pas comme Hiély.
Era cu totul altceva decât la „Hiély”. În spatele barului, care era
umed de la cârpa udă cu care îl ștergea Madame, se afla un anunț:
DANGER! RISQUE D’ENGUEULADE! Atenție, pericol de
încăierare. Prin ușa deschisă care ducea la toaletă se putea vedea un
alt anunț: Douche, 8 francs. Dintr-o bucătărie invizibilă se auzea
zdrăngănit de cratițe și răzbătea un miros puternic de usturoi.
L-am întrebat pe Régis cum se simte după perioada de regim
auto-impus. El se întoarse într-o parte ca să-mi arate burta din
profil. Madame se uită și ea în timp ce îndepărta spuma de la un
pahar de bere cu o spatulă de lemn. Examină curba lungă care
începea de sub toracele lui Régis și se revărsa peste cureaua de la
șort.
— Când e sorocul? întrebă ea.
Am traversat sala și am găsit o masă liberă în spate. O brunetă
mică de statură, cu un zâmbet plăcut și cu o bretea neagră care îi
aluneca tot timpul de pe umăr în ciuda eforturilor ei de a și-o aranja,
veni să ne spună regulile. Pentru primul fel trebuia să ne servim
singuri de la bufet, apoi aveam de ales între vită, calamari sau pui.
Lista de vinuri era scurtă – vin roșu sau roze, servit în sticle de un
litru cu dop de plastic, având alături, într-un castron, cuburi de
gheață. Chelnerița ne ură bon appétit, se aplecă puțin ca și cum ar fi
făcut o plecăciune, își trase breteaua și se duse cu comanda noastră.
Régis deschise vinul cu un aer ceremonios și mirosi dopul de
plastic.
— Din Var, spuse el. Fără pretenții, dar onest. Gustă și îl trecu
încet printre dinții din față. Il est bon.
Ne-am așezat la coada de la bufet alături de camionagii. Aceștia
făceau mici miracole de echilibristică, umplându-și farfuriile cu tot
felul de mâncăruri care constituiau ele însele un prânz: două
sortimente de cârnați, ouă tari cu maioneză, o combinație de céleri
rémoulade, orez de culoarea șofranului cu ardei iute, mazăre și
morcovi tăiați mărunt, carne de porc în aspic, rillettes, caracatiță
rece, felii de pepene. Régis bombăni la vederea mărimii farfuriilor și
luă două, așezând-o pe a doua, cu dexteritatea unui chelner, pe
partea interioară a antebrațului, și începu să atace castroanele cu
mâncare.
A fost un moment de panică după ce ne-am întors la masă. Nici
nu se punea problema să mâncăm fără pâine. Dar unde era pâinea?
Régis prinse privirea chelneriței noastre, își duse o mână la gură și,
cu degetele strânse, făcu gestul de a mușca dintr-o bucată de pâine.
Ea scoase o baghetă dintr-un sac de hârtie care se afla într-un colț și
o trecu prin ghilotină cu o asemenea repeziciune că îmi dădu fiori
de groază. Când le-a pus în fața noastră, feliile de pâine încă mai
tresăreau ca urmare a acțiunii cuțitului.
I-am sugerat lui Régis că ar putea folosi ghilotina de pâine în
cartea de bucate a Marchizului de Sade. Se opri la jumătatea unui
cârnat.
— Eventual, spuse el, dar trebuie să fiu prudent, mai ales cu piața
americană. Ați auzit de problemele cu șampania?
Régis citise într-un articol dintr-un ziar că, după cât se părea,
șampania cu numele Marchizului de Sade nu fusese bine primită în
țara oamenilor liberi din cauza etichetei pe care era bustul unei
tinere femei bine înzestrate. Asta n-ar fi fost o problemă, dar un
păzitor vigilent al moralității publice observase poziția brațelor
tinerei femei. Nu era explicit, nu se vedea propriu-zis pe etichetă,
dar se sugera foarte vag că brațele ar putea fi legate în lanțuri.
Oh l| l|. Imaginați-vă efectul unei asemenea degradări asupra
tineretului țării, fără a mai vorbi de unii adulți mai susceptibili. S-ar
ajunge la descompunerea morală a societății. De la Santa Barbara la
Boston ar avea loc numai orgii cu șampanie și încătușări. Iar în
Connecticut, numai Dumnezeu știe ce s-ar întâmpla.
Régis continuă să mănânce, cu șervetul de hârtie la gât. La masa
vecină, un bărbat aflat la felul doi își descheie cămașa pentru a lăsa
aerul să circule și să se vadă un burdihan impunător de culoare
arămie; pe pieptul păros îi atârna un crucifix de aur. Majoritatea
șoferilor mâncau extrem de mult și mă întrebam cum reușeau să-și
concentreze atenția la volanul unui camion de cincizeci de tone
toată după-amiaza.
Ne-am șters farfuriile goale cu pâine, și apoi am șters în același
fel cuțitele și furculițele. Chelnerița noastră veni cu trei platouri
ovale inoxidabile care frigeau. Pe primul erau două jumătăți de pui
cu sos; pe al doilea erau roșii umplute cu usturoi și pătrunjel; pe al
treilea erau cartofi prăjiți cu verdețuri. Régis mirosi totul înainte de
a mă servi.
— Ce mănâncă les routiers în Anglia?
Două ouă, șuncă, cartofi pai, cârnați, iahnie de fasole, o bucată de
friptură, după care beau o stacană de ceai.
 — Fără vin? Fără brânză? Fără desert?
Din câte știam eu, fără toate astea, dar experiența mea referitoare
la camionagii era foarte limitată. I-am spus că se pot opri la un
restaurant, dar legea în privința băuturii la volan este foarte severă.
Régis își mai turnă niște vin.
— Aici, în Franța, îmi spuse el, știu că se permite un apéritif, o
jumătate de litru de vin și un digestif.
Am citit undeva, i-am zis eu, că rata accidentelor în Franța este
cea mai mare din Europa și de două ori mai mare decât în America.
— Asta n-are nimic de-a face cu alcoolul, spuse Régis. Este o
chestiune de esprit național. Suntem nerăbdători și ne place viteza.
Din păcate, nu toți suntem buni șoferi.
Își șterse farfuria și trecu la un subiect mai plăcut.
— Puiul e de calitate foarte bună, nu-i așa? Luă un os din farfurie
și îl testă între dinți. Oase bune, tari. A fost crescut cum trebuie, în
aer liber. Oasele puilor crescuți pe scară industrială sunt casante.
Era într-adevăr un pui excelent, cu o carne moale și foarte bine
gătit. La fel de bune erau și roșiile cu usturoi și cartofii. I-am spus că
nu mă miră numai calitatea gătitului, ci și mărimea porțiilor. Și
eram convins că nici nu va costa prea mult.
Régis își curăță cuțitul și furculița din nou și îi făcu semn
chelneriței să aducă brânza.
— Chestiunea este simplă, spuse el. Le routier este un client bun și
foarte fidel. Va conduce întotdeauna cincizeci de kilometri în plus
ca să mănânce bine la un preț rezonabil. El va spune și altor routiers
că restaurantul merită un ocol. Atâta timp cât se menține standardul
ridicat, nu vor fi mese goale. Arătă cu furculița spre sala de mese.
Tu vois?
Am privit în jur și am renunțat să număr, dar erau probabil vreo
sută de oameni la mese și poate treizeci sau mai mulți la bar.
— Este o afacere serioasă. Dacă bucătarul n-ar fi bun sau ar
începe să-și înșele clienții, sau dacă servitul ar lăsa de dorit, les
routiers ar abandona restaurantul. Într-o lună n-ar mai veni nimeni,
cu excepția câtorva turiști.
De afară se auzi un huruit și camera se lumină brusc. A plecat
camionul care stătuse în dreptul ferestrei. Vecinul nostru cu
crucifixul își puse ochelarii de soare când ajunse la desert – o cupă
cu trei feluri de înghețată.
— Înghețată, cremă caramel sau tarte?
Breteaua neagră fu ridicată la loc, dar alunecă din nou când
chelnerița strânse farfuriile de pe masă.
Régis își savură crema caramel cu exclamații de plăcere. Apoi se
întinse și după înghețata pe care o comandase pentru mine. N-am
să mă fac niciodată routier. N-aș avea capacitatea necesară.
Era devreme, încă nu se făcuse ora două și sala începuse să se
golească. Se achitau note de plată – degete uriașe deschideau niște
portofele mici și scoteau bancnote împăturite cu grijă. Chelnerița
zâmbea și făcea plecăciuni așezându-și breteaua în timp ce le ura
bărbaților bonne route.
Am luat o cafea neagră tare, care bolborosea sub caimacul de
deasupra, și Calvados în niște boluri mici. Régis își aplecă pe masă
paharul până ce lichidul ajunse fix la marginea lui – o metodă
veche, spuse el, de a verifica adevărata măsură.
Nota de plată pentru amândoi a fost de o sută patruzeci de franci.
Ca și prânzul de la „Hiély”, și acesta își merita cu prisosință banii și
am avut un singur regret când am ieșit și m-a lovit soarele în cap.
Dacă mi-aș fi luat un prosop cu mine, aș fi putut face un duș.
— Ei bine, spuse Régis, masa asta o să-mi țină de foame până
diseară.
Ne-am strâns mâinile și m-a amenințat cu o bouillabaisse,
renumita ciorbă de pește, la Marsilia, cu prilejul următorului nostru
curs de gastronomie.
 M-am întors la bar ca să mai iau o cafea și să văd dacă pot
închiria un prosop.
10

SPORT ȘI MODĂ LA EXPOZIȚIA CHINOLOGICĂ DIN MÉNERBES

Stadionul din Ménerbes, un teren plat printre podgorii, este, în

mod normal, locul unde se desfășoară meciurile zgomotoase și
entuziaste ale echipei de fotbal a satului. Mașinile sunt parcate sub
pini, iar suporterii își împart atenția între joc și picnicurile lor
copioase. Dar o zi pe an, de obicei în a doua duminică din iunie, le
stade își schimbă aspectul. De-a lungul potecilor din pădure sunt
arborate steagurile provensale în culori vii, roșu și galben. Se curăță
buruienile de pe o pajiște pentru a servi ca loc de parcare și se pune
un paravan de-a lungul drumului pentru ca trecătorii să nu poată
urmări spectacolul fără să plătească intrarea de cincisprezece franci.
Căci, la urma urmei, este un eveniment local important, un amestec
de Cruft și Ascot – Expoziția chinologică din Ménerbes.
Anul acesta toată povestea a început devreme și cu mult zgomot.
Pe la ora șapte și ceva am deschis ușile și obloanele pentru a ne
bucura de singura dimineață din săptămână când se odihnește și
tractorul vecinului nostru. Cântau păsărelele, soarele strălucea cu
putere, iar în vale domnea pacea, o pace desăvârșită. Și deodată, la o
distanță de aproximativ un kilometru peste deal, le chef d’animation a
început să facă probe de microfon cu un schelălăit electronic care s-a
izbit de munți și prin ricoșeu a trezit probabil jumătate din Lubéron.
— Allo allo, un, deux, trois, bonjour Ménerbes! Il est beau, eh? Se opri
pentru a-și drege glasul. Aveai impresia că vine o avalanșă. Bon,
spuse el, ça marche.
A dat volumul mai încet și a trecut pe Radio Monte Carlo. Era
exclus să mai avem o dimineață liniștită.
Hotărâserăm să mergem după-amiaza la expoziție. Până atunci
aveau să se termine seriile preliminare, câinii cu comportament
dubios vor fi eliminați, spectatorii prezenți vor fi luat un prânz bun
și exemplarele cu mirosul cel mai fin vor fi gata de start în
întrecerea pe câmpul de bătaie.
La douăsprezece fix, microfonul se opri, iar corul de lătraturi fu
redus la serenada jalnică a vreunui câine, exprimând o patimă
nestăpânită sau pur și simplu plictiseală. În rest, valea era liniștită.
Timp de două ore stomacurile au fost pe prim plan.
— Tout le monde a bien mangé? mugi microfonul, după care se auzi
un râgâit înfundat. Bon. Alors on recommence.
Am luat-o pe poteca ce duce spre stadion.
Într-un loc mai umbros de lângă parcare se afla elita crescătorilor
de câini. Aceștia vindeau rase deosebite sau corcituri – câini
deprinși să urmărească mistreți și iepuri sau să detecteze prepelițe
și cocoși de munte. Erau legați, formând un lanț viu sub copaci și
zvârcolindu-se în somn. Stăpânii lor păreau țigani: zvelți, oacheși,
cu dinți de aur strălucind sub mustățile negre și stufoase.
Unul dintre ei observa că soția mea admira un specimen de
terrier care stătea încolăcit și se scărpina leneș cu o labă uriașă din
spate.
— Il este beau, eh? spuse proprietarul dezvelindu-și dinții
strălucitori într-un zâmbet. Se aplecă și înșfăcă câinele de ceafă.
Intra într-o sacoșă. Puteți să-l duceți acasă.
Clinele își ridică ochii cu resemnare. Ce putea să facă dacă se
născuse cu o blană mai mare cu câteva numere. Se opri în mijlocul
scărpinatului. Soția mea scutură din cap.
— Avem deja trei.
Omul dădu din umeri și lăsă blana să cadă în falduri grele.
— Trei, patru, ce contează?
Mergând mai departe pe alee am constatat că prezentarea
ofertelor era mai sofisticată. Pe o cușcă făcută din placaj și sârmă era
un anunț pe care scria: Fox-terrier, imbattable aux lapins et aux truffes.
Un vrai champion. Campionul, un câine mic și îndesat, maro cu alb,
sforăia întins pe spate, cu picioarele în aer. A fost suficient să
încetinim puțin pasul și proprietarul a trecut la atac.
— Il este beau, eh? Trezi câinele și îl scoase din cușcă. Regardez!
Așeza câinele pe pământ și luă o bucată de cârnat de pe farfuria
de tablă care se afla lângă o sticlă de vin goală, pe capota furgonetei
cu care venise.
— Chose extraordinaire, adăugă el. Când mănâncă nimic nu le
poate distrage atenția. Devin rigizi. Dacă îi apeși pe ceafă li se ridică
picioarele din spate în aer.
Puse cârnatul pe jos, îl acoperi cu frunze și lăsă câinele să
scotocească după el, apoi îi puse piciorul pe ceafă și apăsă. Câinele
schelălăi și îl mușcă de gleznă. Am trecut mai departe.
Lumea din stadion începea să-și revină după prânz. Pe măsuțele
rabatabile de sub copaci erau resturi de mâncare și pahare goale. Un
câine reușise să sară pe una din ele și o curățise, apoi adormi cu
botul într-o farfurie. Spectatorii se mișcau cu încetineala datorată
unei burți pline și unei zile călduroase, scobindu-se între dinți în
timp ce priveau ofertele negustorului de arme.
Pe o masă lungă cu piedestal fuseseră rânduite cu grijă vreo
patruzeci de puști, inclusiv noua senzație care stârnea un mare
interes. Era o mitralieră de culoare neagră. Dacă ar fi să se producă
o revoltă în masă a unor iepuri ucigași, setoși de sânge, aceasta ar fi
fără îndoială arma necesară pentru a face ordine. Dar erau și unele
obiecte care ne nedumereau. Ce ar putea să facă un vânător cu un
box și cu o sabie ninja? Era o ofertă care contrasta puternic cu oasele
de cauciuc și jucăriile chițâitoare care se vindeau la expozițiile
chinologice din Anglia.
Când se strâng en masse, câinii împreună cu proprietarii lor, se
poate confirma teoria că fiecare animal seamănă cu stăpânul său. În
alte părți ale lumii acest lucru se limitează la caracteristici fizice –
doamne și câini basset cu fălci identice, bărbați scunzi cu perciuni și
sprâncene stufoase aidoma celora ale câinilor scoțieni pe care îi
expun, foști jochei vlăguiți însoțiți de ogarii lor slăbănogi. Dar cu
Franța nu te joci. Aici există, după cât se pare, un efort deliberat de a
scoate în evidență asemănarea prin modă, alegând ensembles care fac
să fie în ton diversele accesorii ale câinelui și ale stăpânului.
Doi câștigători s-au detașat clar la acest Concours d’Elegance din
Ménerbes, perfect complementari și vizibil încântați de atenția pe
care o atrăgeau din partea spectatorilor mai puțin eleganți. La
secțiunea doamnelor, o blondă cu bluză albă, șort alb, cizme albe de
cowboy și un pudel mic alb cu o lesă albă își croi drum, cu un aer
dezgustat, prin praf, pentru a bea, ținând degetul mic de la mână
ridicat, o oranjadă la bar. Doamnele din sat, îmbrăcate decent cu
fuste și pantofi fără tocuri, o priviră cu același interes critic pe care îl
au față de hălcile de carne de la măcelărie.
Secțiunea domnilor a fost dominată de un bărbat vânjos cu un
dog danez care îi venea până la talie. Câinele avea un păr negru,
lucios. Bărbatul purta un tricou negru, jeanși negri strimți și cizme
negre de cowboy. Câinele avea un lanț greu la gât. Bărbatul purta și
el la gât un colier aproape de grosimea unui odgon, de care atârna
un medalion ce se lovea de piept la fiecare pas, iar la mână purta o
brățară la fel de impunătoare. Probabil că, dintr-o neglijență, câinele
nu avea brățară, dar, în timp ce se îndreptau spre podium, formau o
pereche virilă. Bărbatul dădea impresia că își stăpânește fiara prin
forță brută, trăgând de zgardă și amenințându-l cu vorba. Câinele,
placid ca toți dogii danezi, habar n-avea că trebuie să pară feroce
sau agitat și se uita cu mult interes la câinii de talie mică ce treceau
pe lângă el.
Tocmai ne întrebam cât va mai dura buna dispoziție a dogului
danez și dacă nu se va repezi să mănânce pe unul din cățelandrii
care i se încurcau printre picioarele din spate, când deodată am fost
luați prin surprindere de monsieur Mathieu, care vindea bilete de
tombolă. Cu numai zece franci ne oferea șansa de a câștiga una din
comorile sportive sau gastronomice donate de comercianții locali: o
bicicletă, un cuptor cu microunde sau un cârnat uriaș. Am răsuflat
ușurat când am aflat că nu se dădeau și pui de câine drept premiu.
Monsieur Mathieu ne aruncă o privire răutăcioasă.
— Nu se știe niciodată ce se pune într-un cârnat, spuse el. Apoi,
citind groaza pe chipul soției mele, o liniști: O, nu, glumesc.
De fapt erau atâția pui de câini, că se putea face un munte de
cârnați. Sub aproape fiecare copac stăteau îngrămădiți pe paturi, în
cutii de carton, în cuști improvizate sau pe pulovere vechi. A fost o
încercare grea să trecem de la o grămadă la alta. Soția mea este
foarte sensibilă când e vorba de niște ființe cu patru picioare și botul
umed, iar tacticile de vânzare folosite de proprietari sunt de-a
dreptul nerușinate. La cel mai mic semn de interes, înșfăcau un pui
din grămadă și-l aruncau în brațele ei unde acesta adormea
instantaneu.
— Ia uitați ce mulțumit este – și o și vedeam înmuindu-se
imediat.
Am fost salvați de omul cu microfonul. El îl prezenta pe
specialistul care urma să comenteze probele de câmp. Acesta era în
ținută de vânătoare – pălărie, cămașă și pantaloni kaki – și avea o
voce dogită, de fumător. Nu era obișnuit să vorbească la microfon
și, fiind provensal, nu se putea stăpâni să nu dea din mâini. Astfel,
explicațiile sale erau intermitente, deoarece se ajuta cu microfonul
pe care îl ținea în mână ca să arate diversele părți ale câmpului. În
acest timp, cuvintele sale se pierdeau în vânt.
Concurenții erau aliniați la celălalt capăt – șase prepelicari și doi
câini pestriți de origine necunoscută. Pe câmp fuseseră amplasate la
întâmplare mici tufișuri. Acestea erau les bosquets în care urma să fie
ascuns vânatul – o prepeliță vie care era ținută în sus de
organizator, pentru a putea fi văzută.
Vânătorul își îmbunătăți tehnica vorbitului la microfon astfel
încât am putut auzi explicațiile. În cazul fiecărui concurent prepelița
avea să fie vârâtă în tufiș și nu va fi omorâtă de câini (doar dacă nu
murea de frică). Ei vor indica numai ascunzișul și cel care o va face
cel mai repede va câștiga.
Prepelița fu ascunsă și se dădu drumul primului concurent.
Trecu pe lângă două tufișuri abia mirosindu-le și de la câțiva metri
depărtare de al treilea, se opri brusc.
— Aha! Il est fort, ce chien, exclamă vânătorul.
Câinele ridică privirea pentru o clipă, distras de zgomot, apoi
continuă să se apropie. Mergea încet, cu o grijă exagerată. Avea
capul și gâtul încordate la maximum, în ciuda comentariilor
admirative ale vânătorului despre mișcările sale mlădioase.
Când a ajuns la un metru de prepelița încremenită de groază,
câinele se opri cu o labă din față ridicată, astfel încât capul, gâtul,
spinarea și coada formau o linie perfect dreaptă.
— Tiens! Bravo! strigă vânătorul și începu să aplaude uitând că
ținea microfonul în mână.
Stăpânul își luă câinele și se întoarseră amândoi la punctul de
plecare în pas triumfător. Arbitrul oficial, care cronometra timpul,
era o doamnă cocoțată pe niște tocuri înalte și îmbrăcată într-o
rochie alb cu negru. Rochia avea un model complicat, cu falduri
care fluturau în bătaia vântului. Doamna însemnă performanța
câinelui pe o tabelă. Omul care avea sarcina să se ocupe de prepeliță
se repezi să o ascundă în alt tufiș. Se dădu drumul celui de al doilea
concurent.
Acesta se duse direct la tufișul de unde fusese mutată prepelița și
se opri.
— Beh oui, strigă vânătorul, mirosul se menține puternic acolo.
Dar așteptați.
Am așteptat. A așteptat și câinele. Apoi a obosit de atâta
așteptare, plictisit probabil că fusese trimis într-o căutare prostească.
Își ridică un picior deasupra tufișului și se întoarse la stăpân.
Omul mută nefericita prepeliță într-o nouă ascunzătoare, dar
trebuie să fi fost o pasăre cu un miros pătrunzător, căci toți câinii se
opreau la câte unul din tufișurile goale, cu urechile ciulite și cu laba
ridicată, înainte de a renunța. Un bătrân de lângă noi ne explică
problema. Prepelița, spuse el, ar fi trebuit să fie purtată cu o funie
de la un tufiș la altul, pentru a lăsa o urmă. Cum altfel ar putea un
câine s-o găsească? Câinii nu sunt clairvoyants. Bătrânul dădu din
cap și țâțâi dezaprobator.
Ultimul concurent, unul dintre câinii pestriți, se arătase foarte
nerăbdător în timp ce-i urmărea pe ceilalți făcând traseul, schelălăia
și trăgea de lesă. Când îi veni rândul fu evident că înțelesese greșit
regulile competiției. Ignorând prepelița și tufișurile, el ocoli tot
stadionul în mare viteză și apoi o tuli în podgorii, urmat de stăpân
care urla după el.
— Oh l| l|, exclamă comentatorul. Une locomotive. Tant pis.
Mai târziu, când soarele apunea și umbrele se lungeau, monsieur
Dufour, președintele clubului de vânătoare „Le Philosophe”,
înmână premiile, după care s-a încins o petrecere cu masă
îmbelșugată. Până târziu în noapte am auzit din depărtare râsete și
clinchet de pahare, iar în podgorii stăpânul continua să-și strige
câinele pestriț.
11

PRECUM RECLAMELE DIN VOGUE

Amintindu-și probabil de vremurile când era un câine vagabond,

fără casă și veșnic flămând, Boy profită de orice prilej pentru a se
face cât mai plăcut. Ne aduce cadouri – cuibul unei păsărele, găsit
pe jos, o rădăcină de viță-de-vie, o espadrilă mestecată pe jumătate,
pe care și-o agonisise, câteva rămurele din pădure – și le
depozitează sub masa din sufragerie cu o generozitate pentru care
este sigur că ne va face să-l îndrăgim și mai mult. Contribuie la
treburile casei, lăsând dâre de frunze și amprente de labe prăfuite
pe podea. Stă în bucătărie acționând ca un receptacul mobil pentru
firimiturile care ar putea să cadă de pe masă. Tot timpul este în
preajma noastră, gălăgios, stângaci, dornic până la disperare să ne
facă pe plac.
Eforturile sale de a încânta nu se limitează la noi. Are un stil
propriu, nu prea elegant, dar bine intenționat de a întâmpina
musafirii. Dând drumul la mingea de tenis pe care de obicei o ține
strâns în gură, își vâră capul mare printre picioarele oricui intră pe
ușă. Așa înțelege el o strângere de mână bărbătească, iar prietenii s-
au obișnuit cu acest gest. După ce-și îndeplinește obligațiile sociale,
Boy se retrage și se așază pe cea mai apropiată pereche de picioare.
Reacțiile musafirilor la primirea pe care le-o face Boy reflectă
oarecum schimbarea anotimpurilor. Iarna, când cei care ne vin în
casă sunt, ca și noi, oameni care trăiesc în Lubéron tot timpul
anului, capul care se vâră printre picioare este fie ignorat, fie
mângâiat. Se scutură frunzele și rămurelele de pe pantalonii de
catifea și continuă fără întrerupere dusul paharului la gură. Când
aceasta atitudine este înlocuită cu tresăriri de surpriză, când se
varsă băutura din pahar și se încearcă zadarnic să se îndepărteze
botul iscoditor de pe pantalonii imaculați, e semn că a venit vara și
odată cu ea oaspeții estivali.
În fiecare an numărul lor crește. Vin, ca de obicei, pentru soare și
peisaj, dar acum există două atracții în plus.
Prima este de ordin practic: Provence este din ce în ce mai
accesibilă. Se vorbește de trenul de mare viteză de la Paris care
scurtează cu o jumătate de oră călătoria, care oricum se făcea într-un
timp record – patru ore până la Avignon. Micul aeroport de lângă
oraș se extinde și curând va fi denumit neîndoielnic Avignon
International. În fața aeroportului din Marsilia a fost ridicată o copie
uriașă a Statuii Libertății, pentru a anunța zborurile directe, de două
ori pe săptămână, către și de la New York.
În același timp, Provence a fost „redescoperită” – și nu numai
Provence în general, dar și orașele și satele de unde ne procurăm
mâncarea și unde ne foim prin piețe. Suntem și noi în centrul
atenției.
În Women’s Wear Daily, revista de căpătâi a femeilor frumoase,
care se pronunță în ceea ce privește lungimea fustelor, circumferința
bustului și greutatea cerceilor la New York, au apărut anul trecut
fotoreportaje din St. Rémy și Lubéron. Rezidenți estivali de vază
erau prezentați, scoțând sfecle din pământ, bând vișinată, admirând
chiparoșii tunși cu grijă și, în general, descoperind toate plăcerile pe
care le oferă viața simplă la țară.
În varianta americană a revistei Vogue, care abundă în reclame
pentru parfumuri, un articol despre Lubéron era strivit între
horoscoape și prezentarea bistrourilor pariziene. Articolul începea
cu afirmația că Lubéron-ul este „Sudul secret al Franței” – un secret
care dura numai două rânduri. Urma descrierea, ca fiind regiunea
cea mai la modă a țării. Cum se împacă cele două declarații
constituie o contradicție pe care numai un redactor credibil ar putea
să o explice.
Redactorii versiunii franceze a revistei Vogue erau și ei la curent
cu secretul. Într-adevăr, îl știau de câtva timp, așa cum au spus-o
explicit cititorului în introducerea la articolul lor. Ei afirmau cu
nonșalanță că s-a zis cu Lubéron-ul, sugerând că este snob, scump și
complet démodét.
Oare chiar vorbeau serios? Nu, nu era posibil. Nu numai că nu
este terminat, dar Lubéron-ul atrage în continuare parizieni și
străini care, după cum scrie în Vogue, sunt deseori celebri. (Cât de
des? O dată pe săptămână? De două ori pe săptămână? Nu o
spuneau.) Apoi suntem invitați să-i cunoaștem. Veniți cu noi, spune
Vogue, în lumea lor intimă.
Adio intimitate. Pe următoarele douăsprezece pagini ni se
prezintă fotografii ale persoanelor celebre cu copiii, câinii, prietenii,
fotografii care îi arată în grădină sau la piscină. Există și o hartă –
who’s who – care indică unde încearcă să se ascundă, fără prea mare
succes, membrii șic ai societății din Lubéron. Dar nici nu se pune
problema să se ascundă. Nefericiții ăștia nu pot să facă o baie în
piscină sau să bea ceva fără să țâșnească un fotograf dintr-un
boschet și să prindă momentul pentru delectarea cititorilor revistei
Vogue.
Printre fotografiile de artiști, scriitori, decoratori, politicieni și
oameni de afaceri se află și aceea a unui bărbat care, după cum
spune legenda, cunoaște toate casele din zonă și acceptă trei invitații
la masă în același timp. Cititorul poate crede că acest lucru este
consecința unei copilării nefericite sau a unei pofte nesățioase după
ciozvârta de berbec la grătar, dar nu asta este explicația. Omul
nostru lucrează. El este un agent imobiliar care trebuie să știe cine
caută case, cine cumpără și cine vinde și într-o zi obișnuită nu sunt
destule mese pentru a putea fi ținut la curent.
Este o afacere să fii agent imobiliar în Lubéron, mai ales acum,
când zona trece printr-o fază mondenă. Prețurile proprietăților s-au
umflat ca un stomac după trei prânzuri, și chiar în scurta perioadă
de când stăm aici am văzut creșteri care depășesc orice imaginație.
O ruină cu aspect plăcut, care n-avea decât o jumătate de acoperiș și
câțiva acri de pământ în jur, a fost oferită unor prieteni la prețul de
trei milioane de franci. Alți prieteni au hotărât să construiască și au
fost timp de o săptămână într-o stare de șoc la auzul costului
estimativ: cinci milioane de franci. O casă cu confort sporit într-unul
din satele preferate? Un milion de franci.
Bineînțeles, comisionul agentului se calculează în funcție de
aceste prețuri cu multe zerouri, chiar dacă procentul variază. Am
auzit de comisioane de la trei până la opt la sută, uneori plătite de
vânzător, alteori de cumpărător.
Cu asemenea comisioane se poate trăi confortabil. Unuia din
afară i se poate părea un mod ideal de a-ți câștiga existența; este
interesant să vizitezi case, și deseori cumpărătorii sau vânzătorii
sunt și ei oameni interesanți (nu întotdeauna cinstiți sau de
încredere, dar rareori plicticoși). Să fii agent imobiliar într-o zonă
căutată a lumii oferă teoretic un mod stimulator și lucrativ de a-ți
petrece timpul între mese.
Din păcate, meseria aceasta nu este lipsită de probleme, și prima
dintre ele este concurența. Aproape șase pagini galbene din cartea
de telefon sunt pline cu anunțurile agenților imobiliari – case stil,
case rafinate, case deosebite, case unice, case cu un farmec garantat.
Căutătorul de case are o mulțime de opțiuni și este năucit de
terminologie. Care este diferența între „stil” și „rafinament”? Sau
între „unic” și „deosebit”? Singurul mod de a afla este să te duci la
un agent cu visele pe care le ai și cu banii de care dispui și să petreci
o dimineață, o zi, o săptămână printre bastides, mas, maisons de
charme și case modeste, care se oferă în mod curent.
În Lubéron e la fel de ușor să găsești un agent imobiliar ca și un
măcelar. Pe vremuri, notarul din sat era acela care știa dacă Mère
Bertrand își vinde ferma sau dacă prin decesul cuiva a rămas o casă
goală și poate fi pusă în vânzare. În mare măsură, funcția notarului
de a depista case disponibile a fost luată de agent și aproape fiecare
sat are câte unul. Ménerbes are doi. Bonnieux are trei. Gordes, un
sat mai căutat, are, potrivit ultimei statistici, patru. (În Gordes am
văzut concurența în plină desfășurare. Un agent punea fluturași la
mașinile parcate în Place du Château. El era urmat la o anumită
distanță de un al doilea agent care lua fluturașii de pe parbrize și le
înlocuia cu ale lui. Din păcate, a trebuit să plecăm și n-am văzut
dacă nu pândeau și ceilalți doi agenți de după un contrafort,
așteptând să le vină și lor rândul.)
Acești agenți, fără excepție, sunt la început fermecători și utili.
Dosarele lor sunt pline cu fotografiile unor proprietăți încântătoare,
unele dintre ele la un preț cu mai puțin de șapte cifre. Acestea,
inevitabil, tocmai au fost vândute, dar mai sunt altele – mori,
mănăstiri, stâne, maisons de maître, case cu tot felul de turnulețe și
ferme de orice mărime. Ce ofertă bogată! Și asta numai la un agent.
Dar dacă te duci la un al doilea sau un al treilea agent, poți să ai
senzația de déj| vu. Multe dintre proprietăți au ceva familiar. Ele au
fost însă fotografiate din unghiuri diferite. Sunt aceleași mori,
mănăstiri și ferme pe care le-ai văzut în primul dosar. Și apoi apare
a doua problemă care face viața amară unui agent din Lubéron: nu
sunt suficiente proprietăți de vizitat.
În cea mai mare parte a Lubéron-ului există restricții severe cu
privire la construcții. Toți le respectă mai mult sau mai puțin, în
afară de fermieri, care pot să construiască după bunul lor plac.
Există, prin urmare, o rezervă limitată de case aspectuoase. Această
situație scoate la iveală instinctul vânătoresc. În lunile de iarnă,
când activitatea este mai puțin intensă, mulți agenți circulă cu
mașina zile de-a rândul, numai ochi și urechi, pentru a prinde un fir
cum că o comoară nedescoperită s-ar putea în curând să fie scoasă la
vânzare. Dacă se ivește o asemenea situație, iar agentul este destul
de iute și de convingător, există șansa unui aranjament exclusiv și a
unui comision întreg. De obicei însă, vânzătorul contactează doi sau
trei agenți și îi lasă pe ei să aranjeze delicata chestiune a împărțirii
onorariului.
Mai sunt și alte probleme. Cine a prezentat clientul? Cine a arătat
primul casa? S-ar putea ca agenții să fie nevoiți să colaboreze, dar se
simte concurența și cea mai mică neînțelegere în privința împărțirii
prăzii o scoate imediat la iveală. Acuzații și contra-acuzații, discuții
telefonice aprinse, remarci usturătoare cu privire la comportamente
imorale – chiar și, ca o ultimă soluție, un apel la client de a fi arbitru
– toate aceste complicații nefericite au distrus în multe cazuri
legături care începuseră cu mari speranțe. Așa se face că le cher
collègue de ieri poate să devina l’escroc de astăzi. C’est dommage,
mais<
Agentul mai are de purtat și alte cruci, mult mai grele. Este vorba
de clienți, care au un comportament imprevizibil și deseori suspect.
Ce-l face pe un om pașnic, aparent respectabil și demn de încredere
să se transforme într-un rechin? Principala cauză, evident, sunt
banii, dar mai există și ambiția de a face o afacere, de a se tocmi
până în ultima clipă, ceea ce nu ține atât de bani, cât de dorința de a
câștiga, de a învinge partea adversă printr-o mai bună negociere. Iar
agentul se află la mijloc.
Tocmeala în privința prețului este probabil aceeași pe tot
mapamondul, dar în Lubéron mai apare o complicație locală, ceea
ce face negocierile și mai dificile. De cele mai multe ori, posibilii
cumpărători sunt parizieni sau străini, în timp ce posibilii vânzători
sunt les paysans din partea locului. Există o mare diferență de
atitudine în abordarea negocierilor de către cele două părți, ceea ce
poate aduce celor implicați în tranzacție săptămâni sau luni de
exasperare.
Țăranului îi vine greu să zică „da”. Dacă prețul pe care l-a cerut
pentru casa veche a bunicii este acceptat fără nicio ezitare, devine
foarte bănuitor și își închipuie că a subestimat valoarea proprietății.
Acest lucru l-ar mâhni pentru tot restul zilelor, iar nevasta l-ar cicăli
întruna, spunându-i că vecinul a obținut pentru casa veche a bunicii
lui un preț mai bun. Așa se întâmplă că tocmai când cumpărătorii
cred că tranzacția s-a încheiat, vânzătorul se răzgândește. Prețul
trebuie renegociat. Țăranul stabilește o întâlnire cu agentul pentru a
lămuri unele detalii.
El îi spune agentului că poate a neglijat să menționeze că un teren
de lângă casă – întâmplător același teren unde se află fântâna și de
unde se poate face o bună alimentare cu apă – nu este inclus în preț.
Pas grand’ chose afirmă țăranul, dar crede că ar fi mai bine să-l
menționeze.
Cumpărătorii sunt consternați. Terenul fusese fără îndoială inclus
în preț. De fapt, este singurul loc unde se poate amenaja terenul de
tenis. Dezamăgirea lor este comunicată țăranului, care dă din umeri.
Ce-l interesează pe el terenurile de tenis? Totuși, este un om
înțelegător. Deși e vorba de un teren fertil și valoros, de care îi vine
greu să se despartă, vrea să audă oferta.
Cumpărătorii sunt de obicei nerăbdători, presați de timp. Ei
lucrează la Paris, Zürich sau Londra și nu pot veni tot timpul în
Lubéron să vizioneze case. Pe de altă parte, țăranul nu este
niciodată grăbit. El nu pleacă nicăieri. Dacă proprietatea nu se vinde
anul acesta, va mări prețul și o va vinde anul următor.
Discuțiile tergiversează. Agentul și cumpărătorii devin din ce în
ce mai nervoși. Dar după ce se încheie afacerea, cum se întâmplă de
obicei, noii proprietari încearcă să uite toate neplăcerile. La urma
urmei, este o casă minunată, une maison de rêve și pentru a sărbători
evenimentul hotărăsc să organizeze un picnic și să-și petreacă ziua
plimbându-se din cameră în cameră și făcând planuri pentru
schimbările pe care intenționează să le facă.
Dar ceva nu este în regulă. A dispărut din baie frumoasa cadă de
fontă cu picioare ca niște gheare. Cumpărătorii îl sună pe agent.
Agentul îl sună pe țăran. Unde este cada?
Cada? Cada care este o moștenire de familie? Nimeni nu s-ar
aștepta, fără îndoială, ca un obiect rar cu o asemenea valoare
sentimentală să fie inclus în vânzarea unei case. Totuși, el este un
om înțelegător și ar putea fi convins să accepte o ofertă.
Asemenea incidente i-au făcut pe cumpărători să fie extrem de
precauți până la întocmirea actului de vânzare, când casa va fi
oficial a lor – uneori se comportă cu prudența avocatului care
abordează o problemă. În inventare intră obloanele, inelele de la
porți, chiuvetele de bucătărie, lemnele din șopron, dalele din podea
și copacii din grădină. Iar într-o situație pur și simplu de necrezut,
nici inventarul nu a fost socotit o protecție suficientă împotriva unor
șicanări de ultim moment.
Temându-se de ce e mai rău, cumpărătorul a angajat un huissier,
un portărel. Sarcina lui era să certifice, sub jurământ, fără nicio
îndoială din punct de vedere juridic, că vânzătorul lasă în urmă
suporturile pentru sulurile de hârtie igienică. Imaginați-vi-i pe cei
doi, vânzător și portărel, înghesuiți în spațiul strâmt al băii pentru a
îndeplini formalitățile: „Ridicați mâna dreaptă și repetați după
mine: Jur solemn să las intacte și în stare de funcționare accesoriile
prezentate mai jos<” Îți stă mintea în loc.
În ciuda tuturor acestor neplăceri, proprietățile continuă să se
vândă la niște prețuri care ar fi fost de neconceput cu zece ani
înainte. De curând am auzit un agent promovând plin de entuziasm
Provence ca fiind „California Europei”, nu numai datorită climei, ci
și datorită stilului de viață, nedefinit și totuși irezistibil, care a fost
inventat în California.
 După câte îmi dau seama, stilul de viață este realizat prin
transformarea unei comunități rurale într-un fel de tabără sofisticată
de vacanță, cu toate comoditățile urbane și, dacă e posibil, și cu
amenajarea pe un loc viran a unui teren de golf. Eu personal nu
văzusem așa ceva prin părțile noastre, așa că l-am întrebat pe
agentul imobiliar care îmi vorbea despre acest lucru unde este cel
mai apropiat centru din Provence cu un stil de viață asemănător cu
cel din California.
S-a uitat la mine de parcă aș fi stat ascuns într-o altă dimensiune
temporală.
— N-ați mai fost în Gordes de curând? mă întrebă el.
Vizitasem satul Gordes în urmă cu șaisprezece ani. Toate satele
din regiune erau frumoase, dar Gordes era cel mai spectaculos.
Cocoțat pe vârful unui deal, cu case de culoarea mierii, era ceea ce
agenții imobiliari numesc o perlă, o ilustrată adusă la viață. Din
Gordes se vedea în depărtare câmpia care duce până la poalele
Munților Lubéron. Avea un castel în stil Renaissance, străzi înguste
pavate cu pietre dreptunghiulare și facilitățile modeste ale unui sat
patriarhal: o măcelărie, două brutării, un han, o cafenea fără
pretenții și un oficiu poștal condus de un bărbat, care fusese ales,
eram siguri, pentru atitudinea sa veșnic ursuză.
Împrejurimile satului, în permanență verzi datorită pinilor și
stejarilor pitici, erau tăiate de alei înguste străjuite de ziduri de
piatră. Puteai să mergi ore întregi fără să-ți dai seama că în spatele
zidurilor erau case, dacă nu ai fi zărit din când în când câte un
acoperiș roșu printre copaci. Ni s-a spus că există atâtea restricții în
privința construcțiilor încât practic sunt interzise.
Asta s-a întâmplat în urmă cu șaisprezece ani. Astăzi, Gordes
continuă să fie frumos – de la distanță, în orice caz. Dar când ajungi
în șoseaua care duce spre sat te întâmpină o mulțime de pancarte
care îți indică unde găsești un hotel, un restaurant, un salon de thé –
toate locurile de confort și de atracție pentru un vizitator, cu
excepția toaletelor publice.
De-a lungul șoselei, la intervale regulate, sunt plasate felinare
care imită stilul secolului nouăsprezece. Ele nu se armonizează
deloc cu zidurile și casele de piatră care au patina vremii. Când
ajungi la cotitura de unde se deschide perspectiva asupra satului,
găsești întotdeauna cel puțin o mașină oprită pentru a permite
pasagerilor să facă fotografii. Înainte de a intra propriu-zis în sat a
fost amenajat un spațiu mare, asfaltat, pentru parcarea mașinilor.
Dacă vrei să-l ignori și să te duci până în sat, va trebui probabil să te
întorci. Place du Château a fost, de asemenea, asfaltată și este de
obicei plină cu mașini din toată Europa.
Vechiul hotel mai există, dar în imediata lui vecinătate s-a ridicat
unul nou. Câțiva metri mai încolo se poate vedea o firmă pe care
scrie Sidney Food, Spécialiste Modules Fast-Food. Urmează un boutique
„Souleiado” și vechea cafenea renovată. De fapt totul s-a înnoit.
Funcționarul morocănos de la oficiul poștal s-a pensionat, toaletele
publice au devenit mai numeroase, satul fiind destinat mai degrabă
turiștilor decât localnicilor. Se pot cumpăra tricouri pe care scrie
Gordes pentru a dovedi că ai fost acolo.
Cam la un kilometru mai sus se află un alt hotel ascuns privirilor
de niște ziduri înalte și prevăzut cu o pistă de aterizare pentru
elicoptere. Restricțiile în privința construcțiilor nu mai sunt atât de
severe. Se poate vedea o pancartă enormă cu reclame în engleză
referitoare la vile luxoase cu uși de intrare asigurate electronic și cu
băi moderne la prețuri începând cu două milioane cinci sute de mii
de franci.
Până acum nu am văzut pancarte care să indice unde se află
reședințele de țară ale persoanelor celebre care apar în Vogue, astfel
că pasagerii din mașinile încadrate în coloana lungă care se
îndreaptă spre abația Sénanque din secolul doisprezece sunt lăsați
să-și imagineze singuri cui aparțin casele pe jumătate ascunse pe
care le văd în drumul lor. Într-o bună zi o să se găsească o persoană
întreprinzătoare care să facă o hartă similară ghidurilor de la
Hollywood pentru casele starurilor și atunci ne vom simți și mai
aproape de California. De altfel, jogging-ul și băile în bazine cu
jeturi de apă nu mai sunt suficient de exotice pentru a atrage
atenția. Acum, văile răsună de loviturile rachetelor de tenis și de
zgomotul înfundat al betonierelor.
Asemenea lucruri s-au mai întâmplat adesea în multe părți ale
lumii. Oamenii sunt atrași de o anumită zonă pentru frumusețea ei
și pentru liniștea pe care le-o promite, dar apoi o transformă într-o
suburbie de închiriat, în care petrecerile se țin lanț. Casele sunt
prevăzute cu sisteme de alarmă împotriva hoților, pe străzi circulă
tot timpul vehicule pe patru roți, și în general vezi pretutindeni
însemnele esențiale ale „vieții rustice”.
Nu cred că pe localnici îi deranjează aceste lucruri. Și de ce i-ar
deranja? Loturi întregi de pământ arid care nu mai prezintă interes
nici măcar pentru o turmă de capre valorează dintr-odată milioane
de franci. Magazinele, restaurantele și hotelurile prosperă. Zidarii,
tâmplarii, specialiștii în amenajarea grădinilor și constructorii care
se ocupă de terenurile de tenis nu mai prididesc cu comenzile. Toată
lumea profită de pe urma acestui boom. Este mult mai rentabil să
cultivi turiști decât să cultivi viță-de-vie.
Ménerbes nu a fost încă afectat prea mult; cel puțin nu vizibil.
„Café du Progrès” nu și-a pierdut farmecul de altădată. Un mic
restaurant, foarte elegant, care a apărut acum doi ani, s-a închis. În
afară de o mică agenție imobiliară modernă, care a apărut între
timp, centrul satului arată cam așa cum era când l-am văzut prima
oară, cu câțiva ani în urmă.
Dar schimbarea plutește în aer. A apărut deja un semn atunci
când s-a scris că Ménerbes este un des plus beaux villages de France. Se
pare că unii dintre localnici au devenit brusc conștienți de virtuțile
presei.
Soția mea a văzut la un moment dat trei doamne venerabile stând
în șir pe un zid de piatră. Erau însoțite de trei câini care stăteau și ei
tot în șir în fața lor. Era un tablou nostim și soția a întrebat dacă
poate să facă o poză.
Cea mai în vârstă dintre doamne s-a uitat la ea și s-a gândit
câteva clipe.
— Pentru ce revistă? a întrebat.
Era evident că Vogue fusese deja acolo.
12

PERIOADE DE SECETĂ ÎNSOȚITE DE INCENDII

Asemenea unor vecini de-ai noștri din vale care se ocupă de

agricultură, ne-am abonat și noi la un serviciu oferit de stația
meteorologică din Carpentras. De două ori pe săptămână primim
prognoze detaliate despre vreme, pe coli de hârtie șapirografiate.
Ele prevestesc, de obicei, cu multă acuratețe, rația noastră de soare
și de ploaie, posibilele furtuni, când va bate Mistralul și limitele în
care se va încadra temperatura în Vaucluse.
După ce s-au scurs primele săptămâni din 1989, prognozele și
statisticile au început să dea semne alarmante că vremea nu ar
evolua așa cum ar trebui. Nu ploua destul, mai bine zis nu ploua
aproape deloc.
Iarna fusese blândă, cu puțină zăpadă în munți, astfel că torentele
de primăvară nu erau decât niște pârâiașe. De fapt, fusese uscată.
Cantitatea de precipitații în ianuarie a fost de nouă milimetri; în
mod normal, e de peste șaizeci de milimetri. În februarie
precipitațiile au fost foarte scăzute. La fel și în martie.
Regulamentele cu privire la aprinderea focului în timpul verii – pe
câmp era interzis să se facă focul – au intrat în vigoare devreme.
Primăvara, care în Vaucluse e de obicei ploioasă, a fost ușor umedă,
iar prima parte a verii nu a fost nici măcar umedă. Cantitatea de
precipitații din Cavaillon în luna mai a fost de un milimetru, față de
media de 54,6; în iunie a fost de șapte milimetri față de media de 44.
Fântânile erau pe punctul de a seca, iar nivelul apei în izvoarele
naturale din Vaucluse a scăzut simțitor.
În Lubéron, fermierii simt apăsarea secetei ca pe o datorie
neplătită. Ei discută cu îngrijorare, pe câmp sau pe străzi, despre
recoltele care se usucă și despre pământul care începe să se crape. Și
apoi există pericolul incendiilor. Gândul acesta îi obsedează pur și
simplu.
E suficientă o scânteie în pădure – un muc de țigară aruncat din
neglijență, un chibrit care nu s-a stins de tot – și Mistralul va face
restul, va transforma scânteia într-un foc, iar apoi într-o vâlvătaie
care se strecoară printre copaci mai repede decât poate un om să
alerge. Am auzit de un tânăr pompier care a murit în primăvară
lângă Murs. Se lupta cu flăcările când o scânteie rătăcită, poate de la
un con de pin care explodase într-o mulțime de fragmentele
incandescente, a aterizat în copacii din spatele lui. Aceștia au luat
foc și au căzut peste bietul pompier. Totul s-a petrecut în câteva
secunde.
Este o tragedie, într-adevăr, când incendiul se produce
accidental, dar este revoltător când focul este provocat în mod
deliberat. Din păcate, acest lucru se întâmplă deseori. Seceta exercită
o atracție pentru piromani, iar condițiile din vara anului 1989 erau
ideale pentru ei. În cursul primăverii fusese prins un bărbat dând
foc tufărișului din vale. Era tânăr și dorea să devină pompier, dar
serviciul de pompieri nu-l acceptase. Și atunci voia să se răzbune cu
o cutie de chibrituri.
Am văzut prima oară un fum negru înălțându-se spre cer într-o
după-amiază călduroasă, când bătea Mistralul. Era 14 Iulie. Pe cerul
albastru, fără niciun nor, se distingea cu atât mai bine fumul negru
care se întindea deasupra Roussillon-ului, la câțiva kilometri
dincolo de vale. În timp ce ne uitam de pe poteca ce urca din spatele
casei, am auzit un zgomot de motoare. O formație de avioane
Canadair zbura la altitudine joasă deasupra Lubéron-ului, având la
bord recipiente cu apă. Au urmat elicopterele – bombardiers d’eau.
Dinspre Bonnieux se auzeau sunând insistent sirenele mașinilor de
pompieri. Ne-am uitat speriați în spatele nostru. De la casa noastră
până la liziera pădurii sunt mai puțin de o sută de metri, și o sută de
metri nu înseamnă nimic când e vorba de un foc puternic, întețit de
un vânt care bate din spate.
În după-amiaza aceea, în timp ce avioanele Canadair, încete, cu
burțile încărcate de apă, făceau curse între foc și mare, ne-am pus
problema că s-ar putea ca următoarea fâșie de pădure care ia foc să
fie mai aproape de casă. Pompierii care ne-au adus calendare de
Crăciun ne-au spus ce să facem în acest caz: să întrerupem
electricitatea, să închidem obloanele, să le udăm cu ajutorul
furtunului de apă și să stăm în casă. Mi-aduc aminte că am făcut
glume spunând că ne vom adăposti în pivniță cu două pahare și un
tirbușon – mai bine să fii prăjit beat decât treaz. Acum însă, nu ni s-a
mai părut amuzant.
Vântul se potoli odată cu lăsarea nopții. Lumina care se vedea
deasupra Roussillon-ului ar fi putut să fie și de la reflectoarele de pe
terenul de boules al satului. Am ascultat prognoza meteo înainte de
a ne culca. Nu era bună: timp frumos cu temperaturi ridicate și vânt
puternic.
Numărul de a doua zi din Le Provençal aducea detalii despre
incendiul din Roussillon. Distrusese peste o sută de acri din
pădurea de pini până să poată fi stins de către patru sute de
pompiers, zece avioane și les soldats du feu din armată. Fotografiile
înfățișau capre și cai în timp ce erau mânați spre locuri ferite de foc
și silueta unui pompier solitar proiectată pe un fundal în flăcări. În
același articol mai erau semnalate trei incendii mai mici. El ar fi
ocupat probabil prima pagină dacă n-ar fi coincis cu sosirea Turului
Franței la Marsilia.
După câteva zile am plecat cu mașina spre Roussillon. Peisajul
era dezolant în locul pădurii frumoase de pini se puteau vedea
acum niște cioturi carbonizate care ieșeau ca niște dinți stricați din
pământul roșietic al dealurilor. În mod miraculos, cele câteva case
din zonă rămăseseră intacte în ciuda dezastrului din jur. Ne-am
întrebat dacă proprietarii stătuseră înăuntru sau fugiseră. Am
încercat să ne imaginăm cum ar fi să stai în întuneric, să auzi focul
apropiindu-se din ce în ce mai mult și să-i simți dogoarea prin
pereți.
În iulie, cantitatea de precipitații a fost de cinci milimetri, dar
înțelepții de la cafenea ne-au spus că ploile torențiale din august vor
îmbiba de apă solul Lubéron-ului și le vor permite pompierilor să-și
tragă sufletul. Ne-au mai zis că pe 15 august are loc întotdeauna
câte o aversă care inundă corturile, drumurile și pădurile, iar cu
puțin noroc îi îneacă pe piromani.
Zi de zi așteptam ploaia și zi de zi nu vedeam decât soarele.
Levănțica pe care am plantat-o în primăvară s-a uscat. Fâșia de
iarbă din fața casei a renunțat la ambiția de a deveni pajiște și a
căpătat culoarea gălbuie a unor biete fire de paie. Pământul crăpa
din cauza uscăciunii, dând la iveală noduri, cioturi și rădăcini care
fuseseră invizibile înainte. Țăranii mai norocoși, care aveau sisteme
de irigație performante, au început să-și ude viile. Ale noastre s-au
pleoștit. Faustin, după ce-și făcu tururile de rigoare prin podgorie,
s-a pleoștit și el.
Apa din piscină era ca o supă caldă, dar cel puțin te puteai uda.
Într-o seară, mirosul de apă a atras o turmă de mistreți. Erau
unsprezece. Au ieșit din pădure și s-au oprit la cincizeci de metri de
casă. Un mistreț a profitat de această haltă și s-a împerecheat cu
aleasa sa. Boy, dând dovadă de un curaj nemaipomenit, s-a
îndreptat spre fericitul cuplu lătrând voios. Încă împreunați, aceștia
l-au gonit și câinele s-a întors la ușa dinspre curte unde era în
siguranță și putea să latre în voie. Mistreții s-au răzgândit și nu s-au
mai abătut pe la piscină. Au luat-o printre vii ca să mănânce pepenii
lui Jacky de pe câmpul care se întinde pe partea cealaltă a șoselei.
Ziua de 15 august a fost la fel de uscată ca și prima parte a lunii.
De fiecare dată când bătea Mistralul, ne așteptam să auzim sunetul
sirenelor și al avioanelor Canadair. Un piroman chiar telefonase la
pompieri, promițând un alt incendiu de îndată ce se va înteți vântul,
așa că zilnic patrulau elicoptere deasupra văii.
Numai că nu l-au văzut când a făcut-o din nou, de data aceasta
lângă Cabrieres. Cenușa purtată de vânt a ajuns până în curte la noi,
iar soarele nu se mai vedea din cauza fumului. Mirosul de fum a
speriat câinii, care erau agitați, scheunau și lătrau la rafalele de vânt.
Cerul roșiatic din orele înserării era ascuns de un strat de fum
sumbru și înfricoșător prin care răzbătea, ici-colo, o rază slabă de
lumină.
O prietenă din Cabrieres a venit în seara aceea la noi. Câteva case
de la marginea satului fuseseră evacuate. Luase cu ea pașaportul și
o pereche de chiloți de rezervă.
După aceea n-am mai văzut incendii, deși piromanul mai dăduse
niște telefoane, amenințând mereu Lubéron-ul. A trecut și luna
august. Cantitatea de precipitații în zona noastră a fost de 0,0 față de
media de 52. Când a fost o ploaie scurtă în septembrie, am ieșit
afară și am tras cu putere în piept aerul rece și umed. Pentru prima
oară după săptămâni de zile, pădurea mirosea a proaspăt.
Întrucât dispăruse pericolul imediat de a se mai declanșa
incendii, localnicii s-au simțit destul de ușurați pentru a începe să se
plângă de efectele secetei asupra stomacurilor. Cu excepția vinului
din acel an, care la Châteauneuf a fost anunțat ca fiind extrem de
bun, veștile gastronomice erau dezastruoase. Faptul că nu a plouat
în iulie însemna o recoltă proastă de trufe în iarnă. Vânătorilor nu le
mai rămânea decât să se împuște unii pe alții, căci vânatul care
plecase din Lubéron ca să caute apă mai la nord probabil că nu avea
să se mai întoarcă. Mesele din toamna aceasta nu vor mai fi aceleași.
Nu era o situație normală.
Instruirea noastră era în suferință. Monsieur Menicucci, ale cărui
numeroase talente includeau și abilitatea de a detecta și identifica
ciupercile sălbatice din pădure, ne promisese să ne ia într-o
expediție ne spusese că vom putea culege kilograme întregi de
ciuperci. El urma să ne instruiască și apoi să ne supravegheze în
bucătărie, asistat de o sticlă de Cairanne.
Dar a venit și octombrie și culegerea ciupercilor a trebuit să fie
amânată. Menicucci nu-și amintea să mai fi fost pădurea atât de
săracă. A venit într-o dimineață la noi înarmat cu un cuțit, un băț și
un coș. Era încălțat cu cizmele contra șerpilor, legate strâns cu
șireturi. S-a învârtit vreo oră degeaba printre copaci, după care a
renunțat. Va trebui să încercăm din nou la anul. Nevasta lui va fi
dezamăgită, și la fel de dezamăgită va fi și pisica prietenului său,
care era mare amatoare de ciuperci sălbatice.
O pisică?
Beh oui, dar o pisică în stare să descopere, datorită nasului ei
extraordinar, ciupercile otrăvitoare. Natura este misterioasă și
minunată, spuse Menicucci, și de cele mai multe ori nu poate fi
explicată în termeni științifici.
L-am întrebat ce face pisica cu ciupercile sălbatice. Le mănâncă,
răspunse Menicucci, dar nu crude. Trebuie să fie gătite în ulei de
măsline și presărate cu frunze de pătrunjel. Aceasta este mica ei
slăbiciune. C’est bizarre, non?

Pădurea a fost oficial recunoscută ca o grămadă de uscături în

noiembrie, când a fost invadată de „Office Național des Forets”.
Într-o dimineață mohorâtă mă aflam cam la trei kilometri de casă
când am văzut o dâră de fum și am auzit scrâșnetul mașinilor de
tăiat lemne. Într-un luminiș de la capătul potecii erau parcate
camioane militare lângă o mașină galbenă enormă, de vreo trei
metri înălțime, un hibrid între un buldozer și un tractor uriaș.
Soldați în uniforme kaki se mișcau printre copaci, având un aer
sinistru, cu ochelarii lor fumurii și căștile pe cap. Tăiau lăstărișul și-l
aruncau în focul de vreascuri care sfârâia datorită sevei din lemnul
verde.
Un ofițer zvelt, cu fața gravă, se uită la mine ca și cum aș fi
încălcat frontiera și abia catadicsi să dea din cap când am spus
bonjour. Eram un civil nenorocit și pe deasupra și străin.
M-am întors ca s-o iau spre casă, dar m-am oprit mai întâi să mă
uit la monstrul galben. Șoferul, tot civil după aspectul ponosit al
vestei de piele și după șapca neregulamentară pe care o purta,
înjura de zor în timp ce încerca să desfacă o piuliță. Schimbă cheia
cu un ciocan de lemn – remediul provensal folosit ori de câte ori era
vorba de un echipament mecanic mai îndărătnic –, ceea ce mă
convinse că nu era militar. M-am încumetat să zic din nou bonjour,
dar de data aceasta a fost primit cu mai multă bunăvoință.
Ar fi putut să fie fratele mai mic al lui Moș Crăciun: fără barbă,
dar cu aceiași obraji roșii rotunzi, cu ochi strălucitori și cu o mustață
mare presărată cu rumeguș. Agită ciocanul în direcția
detașamentului de exterminare din pădure.
— C’est comme la guerre, eh?
El numi acțiunea cu un termen militar corect, opération
débroussaillage. Pe douăzeci de metri de o parte și de alta a potecii
care duce spre Ménerbes trebuia curățat lăstărișul și rărită vegetația
pentru a reduce pericolul de foc. Misiunea sa era să meargă cu
mașina în urma soldaților și să sfărâme ceea ce ei nu reușiseră să
ardă. Bătu mașina galbenă cu palma sa lată.
— Asta înghite și un trunchi de copac și apoi îl scuipă sub formă
de surcele.
Soldaților le-a luat o săptămână ca să acopere distanța până la
casă. Tundeau liziera pădurii și dădeau foc lăstărișului, lăsând
cenușa în luminișuri. În urma lor, mestecând și scuipând câteva sute
de metri pe zi, venea monstrul galben cu pofta sa nestăpânită care
toca tot ce întâlnea în cale.
Într-o seară, șoferul trecu pe la noi cu rugămintea să-i dăm un
pahar cu apă. Fu ușor convins să ia unul de pastis. Se scuză că a
parcat în capătul grădinii. Parcatul este o problemă zilnică, spuse el;
cu viteza maximă de zece kilometri pe oră este greu să-și ducă
jucărioara în fiecare seară acasă, în Apt.
La al doilea pahar de pastis, își scoase șapca. E bine să ai cu cine
să vorbești, ne spuse, după ce stai toată ziua singur și auzi doar
zgomotul pe care îl face mașina. Dar este o muncă necesară.
Pădurea e lăsată în paragină de prea multă vreme. Este plină de
uscături și dacă mai vine o secetă la anul< pof!
L-am întrebat dacă piromanul a fost prins, iar el dădu din cap în
semn că nu. Nebunul cu le briquet, îi spunea el. Să sperăm că anul
viitor își va petrece vacanța în Munții Cévennes.
În seara următoare ne-am pomenit din nou cu șoferul monstrului
galben. Ne aduse un Camembert și ne spuse cum să-l gătim – în
felul în care îl preparase el când a fost în pădure în timpul iernii și a
avut nevoie de ceva care să-l încălzească.
— Faci un foc, spuse el aranjând niște vreascuri imaginare pe
masă în fața lui, scoți brânza din cutie și dai la o parte învelișul de
hârtie. Apoi o pui la loc în cutie, d’accord?
Pentru a fi sigur că am înțeles, scoase brânza și bătu ușor cu
degetul fragila cutie de lemn.
— Bon. Acum puneți cutia pe tăciunii aprinși. Cutia arde. Coaja
brânzei se face neagră. Brânza se topește, dar< ridică un deget
pentru a accentua ideea< ea rămâne în coajă. Nu poate să curgă în
foc.
Mai trase o dușcă de pastis, după care își șterse mustața cu dosul
palmei.
— Alors, luați une baguette și tăiați-o pe lung. Acum – attention aux
doigts – luați brânza de pe foc, faceți o gaură în coajă și turnați
brânza topită în pâine. Et voil|!
Râse zgomotos, făcând pungi sub ochi, și se bătu peste burtă.
Știam că mai devreme sau mai târziu orice conversație în Provence
ajunge la mâncare sau băutură.

La începutul lui 1990 am primit statisticile meteo pentru anul

precedent. În pofida unui noiembrie neobișnuit de umed,
precipitațiile anuale la noi au fost mai mici de jumătate din
cantitatea normală.
A urmat o nouă iarnă blândă. Nivelul apelor este încă mai scăzut
decât ar trebui să fie și se estimează că treizeci la sută din lăstărișul
din pădure este mort și deci uscat. Primul mare incendiu din vară a
distrus peste șase mii de acri lângă Marsilia, despicând autostrada
în două. Nebunul cu le briquet este încă liber; probabil, ca și noi, se
interesează îndeaproape de prognozele meteo.
Am cumpărat o cutie de metal în care să ne punem toate acele
acte – pașapoarte, attestations, certificate de naștere, contrats, permis,
chitanțe vechi de electricitate – care sunt esențiale în Franța pentru a
dovedi că exiști. Să ne pierdem casa într-un incendiu ar fi un
dezastru, dar să ne pierdem totodată identitățile ar face viața
imposibilă. Cutia de metal va sta în colțul cel mai îndepărtat din
pivniță, lângă vinul de Châteauneuf.
De câte ori plouă suntem încântați, ceea ce Faustin interpretează
ca un semn promițător că începem să devenim mai puțin englezi.
13

SCUIPATUL INTERZIS ÎN CHÂTEAUNEUF-DU-PAPE

În luna august, în Provence este indicat să stai tolănit, să cauți

umbră, să te miști încet și să-ți limitezi drumurile la distanțe cât mai
mici. Șopârlele știu foarte bine acest lucru și ar fi trebuit să-l știu și
eu.
La 9.30 erau deja 30°C, iar când m-am suit în mașină m-am simțit
deodată ca un pui făcut sauté. În timp ce mă uitam pe hartă pentru a
găsi drumuri care să mă țină departe de traficul turistic și de șoferii
de camioane înnebuniți de căldură, o picătură de sudoare se
prelinse de pe nas și îmi indică direcția fără greș – Châteauneuf-du-
Pape, orășelul cu podgorii întinse.
În iarnă cunoscusem la masa de logodnă a unor prieteni de-ai
noștri un bărbat pe nume Michel. Au fost aduse primele sticle de
vin. S-au ținut toasturi. Dar am observat că în timp ce noi ceilalți nu
făceam decât să dăm băutura pe gât, Michel îndeplinea cu multă
atenție un anumit ritual.
Privi în pahar înainte de a-l ridica, îl ținu în palma făcută căuș și
îl învârti ușor de trei-patru ori. Ridică apoi paharul în dreptul
ochilor și examină urmele lăsate de vin pe peretele lui interior. Duse
paharul la nas și cu nările umflate mirosi vinul. Îl mai învârti o dată
și apoi luă prima înghițitură, dar numai una, de probă.
Evident, vinul trebuia să treacă mai multe teste înainte de a i se
permite să alunece pe gât. Michel îl plimba prin gură câteva
secunde, gânditor, își supse buzele și trase puțin aer plescăind
discret. Apoi, ridicându-și ochii spre cer, își umflă și își dezumflă
obrajii, pentru a permite licorii să circule în toată cavitatea bucală,
și, aparent mulțumit de modul în care vinul a rezistat acestui test, îl
dădu pe gât.
A observat că îl urmărisem pe tot parcursul ritualului și zâmbi.
— Nu e rău deloc. Mai luă o înghițitură, cu mai puține
farafastâcuri, și ridicându-și sprâncenele adăugă: 1985 a fost un an
bun.
După cum am aflat în timpul mesei, Michel era un négociant, un
băutor profesionist de vin, cumpărător de struguri și vânzător de
nectar. Era specializat în vinurile din sud, de la Tavel roze (vinul
favorit, după cum spunea el, al lui Ludovic al XIV-lea) și vinurile
albe aurii, până la vinurile roșii, grele, de Gigondas. Dar dintre toate
vinurile pe care le cuprindea marea sa colecție, cel mai minunat, cel
pe care i-ar plăcea să-l bea pe patul de moarte, era Châteauneuf-du-
Pape.
Îl descrise ca și cum ar fi vorbit despre o femeie. Mâinile sale
mângâiau aerul. Își săruta cu delicatețe vârfurile degetelor.
Reveneau des cuvinte precum culoare, buchet, tărie. Se întâmplă de
multe ori, spunea el, ca Châteauneuf să ajungă la cincisprezece
grade. Iar astăzi, când se pare că vinurile de Bordeaux devin tot mai
slabe și prețul vinului de Burgundia este accesibil numai
japonezilor, vinurile de Châteauneuf sunt o afacere. Trebuie,
adăugă el, să-i vizitez pivnițele și să mă conving personal. Va aranja
une dégustation.
Timpul care se scurge în Provence între planificarea unei întâlniri
și punerea ei în practică se întinde deseori pe luni de zile și uneori
pe ani, astfel că nu mă așteptam să fiu invitat imediat. A trecut iarna
și a venit primăvara, a trecut și primăvara și a venit vara, cu luna
august, când este cel mai periculos să te joci cu un vin de
cincisprezece grade. Tocmai atunci s-a găsit să sune Michel.
— Mâine dimineață la unsprezece, spuse el. La pivnițele din
Châteauneuf. Mâncați multă pâine la micul dejun.
Am făcut cum m-a sfătuit și ca o măsură de precauție în plus am
luat o lingură cu ulei de măsline, care, după spusele unui gurmand
local, este un pansament gastric excepțional și ocrotește sistemul
digestiv împotriva agresiunilor repetate ale vinurilor noi și tari. În
orice caz, mă gândeam eu, în timp ce străbăteam drumurile
întortocheate, pârjolite de soare, n-o să beau mult. Voi face precum
experții, îmi clătesc gura și scuip.
În zare apăru Châteauneuf, tremurând în aburii arșiței. Se făcuse
aproape ora unsprezece. Este o localitate dedicată în întregime
vinului. Peste tot te îmbie invitații: pe pancarte scorojite și arse de
soare, pe afișe reprezentând sticle uriașe, pe ziduri, pe stâlpii puși la
marginea viilor, la capătul aleilor. Dégustez! Dégustez!
Am intrat pe poarta zidului de piatră care protejează Caves
Bessac de lumea exterioară, am parcat la umbră și m-am dezlipit de
scaunul mașinii. Când am ieșit afară, în soare, am avut impresia că
îmi strânge capul o cască de aer încins. În față se afla o clădire
lungă, cu creneluri jur-împrejurul acoperișului. Fațada nu avea
decât o ușă dublă enormă. În prag stăteau mai mulți oameni, care se
proiectau pe întunericul din interior. Țineau în mână niște cupe
mari care sclipeau în soare.
Aș putea spune că în pivniță era chiar frig și că paharul pe care
mi l-a dat Michel îl simțeam rece în mână. Era unul din cele mai
mari pahare pe care le-am văzut vreodată, un bol de cristal cu
picior, a cărui formă sferică se îngusta spre vârf, ajungând până la
circumferința unui acvariu pentru pești. Michel îmi spuse că într-un
asemenea pahar intră trei sferturi dintr-o sticlă de vin.
Când ochii mi s-au obișnuit cu întunericul, după lumina
puternică de afară, mi-am dat seama că nu era o pivniță modestă.
Douăzeci și cinci de mii de sticle s-ar fi pierdut în bezna unui colț
îndepărtat. – De fapt, nici nu se vedeau sticle, doar bulevarde
întregi de butoaie – butoaie enorme, culcate pe platforme, partea lor
de sus fiind la o înălțime de trei sau patru metri deasupra podelei.
Pe partea din față a fiecărui butoi scria cu cretă ce conținea. Pentru
prima dată am putut să parcurg cu piciorul o listă de vinuri: Côtes-
du-Rhône-Villages, Lirac, Vacqneyras, Saint-Joseph, Crozes-
Hermitage, Tavel, Gigondas – mii de litri din fiecare, aranjate pe
soiuri și lăsate să se odihnească până la maturitate.
— Alors, spuse Michel, nu vă puteți plimba cu paharul gol. Ce
doriți să beți?
Era greu de ales. Nu știam de unde să încep. Ar vrea Michel să
mă conducă printre butoaie? Am văzut că ceilalți aveau ceva în
holurile lor; aș vrea și eu același lucru.
Michel dădu aprobator din cap. Așa ar fi cel mai bine, spuse el,
deoarece aveam numai două ore la dispoziție și nu voia să ne
pierdem vremea cu vinuri foarte tinere, când existau atâtea comori
care așteptau să fie degustate. Bine că băusem uleiul de măsline.
Comorile nu puteam să le scuip. Dar dacă ar fi fost să beau timp de
două ore aș fi ajuns și eu în poziția culcat, ca și butoaiele din fața
mea, așa că am întrebat dacă este permis să scuip.
Michel își puse paharul în dreptul unui robinet care marca
intrarea în Bulevardul Côtes-du-Rhône.
— Scuipați dacă doriți, dar<
Era clar că după părerea lui ar fi tragic să-ți refuzi plăcerea de a
înghiți vinul, de a-i simți buchetul și de a te lipsi de satisfacția
profundă pe care ți-o dă perfecțiunea unei opere de artă.
Le maître de chai, un bătrân vânjos cu o vestă albastră de bumbac,
cam decolorată, veni cu un obiect care îmi sugera o pipetă uriașă –
un tub de sticlă lung de un metru cu un glob de cauciuc de mărimea
unui pumn la un capăt. Fixă celălalt capăt la gura paharului meu și
îmi turnă o măsură generoasă de vin alb, murmurând între timp o
litanie: Hermitage ’86, bouquet aux arômes de fleurs d’accacia. Sec, mais
sans trop d’acidité.
L-am învârtit de câteva ori în pahar, l-am mirosit, l-am plimbat în
gura și l-am înghițit. Delicios. Michel avea dreptate. Ar fi păcat să se
arunce așa ceva la canal. Am văzut, cu oarecare ușurare, că alții
turnau ceea ce nu beau într-o cană mare de pe o masă din apropiere.
Ulterior băutura va fi transferată într-un recipient care conține mère
vinaigre, iar rezultatul va fi un oțet de patru stele.
Încet-încet am parcurs toate bulevardele. La fiecare oprire, le
maître de chai se urca pe o scară portabilă, scotea cepul butoiului și
introducea „pipeta” însetată, după care cobora cu grijă, de parcă ar
fi purtat o armă încărcată – ce-i drept, după atâtea degustări, asta și
începea să fie.
Primele teste au fost rezervate vinurilor albe, vinurilor roze și
vinurilor roșii ușoare. Pe măsură însă ce ne afundam în întunericul
pivniței, vinurile deveneau mai închise la culoare. Și mai grele. Și
considerabil mai tari. Fiecare degustare era însoțită de o litanie
scurtă, dar reverențioasă. Vinul roșu Hermitage, cu aroma sa de
violete, zmeură și dude, era un vin viril. Vinul Côtes-du-Rhône
Grande Cuvée era un vin select, fin și étoffé. Vocabularul inventiv mă
impresiona aproape în aceeași măsură ca și vinurile înseși – senzual,
musculos, bine ales, voluptuos, plin de vigoare – iar le maître nu se
repeta niciodată. Mă întrebam dacă se născuse cu un talent liric
descriptiv sau dacă seara la culcare consulta un dicționar.
Am ajuns în sfârșit la acea minune, merveille, a lui Michel,
Châteauneuf-du-Pape din 1981. Deși putea să mai dureze mulți ani,
era deja o perfecțiune, cu aromele sale de mirodenii și trufe, cu
căldura, cu echilibrul său – ca să nu mai vorbim de conținutul de
alcool, care atingea cincisprezece grade. Aveam impresia că Michel
o să se cufunde în pahar. E plăcut să vezi un om care-și iubește
meseria.
Puse paharul jos cu părere de rău și se uită la ceas.
— Trebuie să plecăm, spuse el. O să iau ceva de băut pentru
prânz.
 Se duse la un ghișeu de la intrare și se întoarse cu o navetă de
douăsprezece sticle. În urma lui venea un coleg care căra alte
douăsprezece sticle. Opt dintre noi ne duceam să luăm masa de
prânz. Oare câți vor supraviețui?
Când am ieșit din pivniță și am dat de soarele puternic, am
început să ne clătinăm. Eu mă mulțumisem să sorb câte puțin din
fiecare sortiment și totuși am simțit un junghi în cap în timp ce mă
îndreptam spre mașină. Apă. Da, asta era. Trebuia să beau apă
înainte chiar de a mai mirosi alt vin.
Michel mă bătu pe spate.
— Nimic nu provoacă o sete mai mare decât une dégustation,
spuse el. Nu vă faceți griji. Mai avem destul vin.
Halal încurajare!
Restaurantul pe care îl alesese Michel se afla la o distanță de
jumătate de oră de mers cu mașina, în apropiere de Cavaillon. Era o
ferme auberge, care servea ceea ce el numea o mâncare provensală
autentică, în decor rustic. Restaurantul era greu de găsit, așa că
trebuia să-l urmez îndeaproape cu mașina.
Ușor de zis, greu de făcut. Deși nu există statistici care să-mi
sprijine teoria, am constatat, pe bază de observații și experiențe
personale care mi-au oprit inima în loc, că un francez cu stomacul
gol conduce de două ori mai repede decât unul cu stomacul plin
(care oricum conduce prea repede dacă e să fim raționali sau să
ținem cont de limitele de viteză). La fel se întâmpla și cu Michel. Îl
vedeam la un moment dat, după care devenea un nor de praf la
orizont, scurtând drumul prin iarba uscată la curbe și năpustindu-se
pe străzile înguste ale satelor aflate în letargia amiezii. Era evident
că sucurile sale gastrice îl chinuiau peste măsură. Când am ajuns la
restaurant, toate gândurile pioase privitoare la apă dispăruseră.
Simțeam nevoia unei băuturi.
În sala de mese a fermei era răcoare, dar și multă gălăgie. Un
televizor mare așezat într-un colț, ignorat de clientelă, mergea în
legea lui. Ceilalți clienți, în majoritate bărbați, aveau fețele arse de
soare și erau îmbrăcați ca pentru munca în aer liber, cu cămăși uzate
și veste fără mâneci. Din cauza șepcilor pe care le purtau, aveau
parul lins și frunțile albe. Într-un colț zăcea un câine greu de descris,
adulmecând somnoros mirosul condimentat de friptură care venea
dinspre bucătărie. Mi-am dat seama că sunt lihnit de foame.
I-am fost prezentați lui André, le patron. Fața lui întunecată și
trupul vânjos se potriveau cu descrierea unora dintre vinurile pe
care le-am degustat. În „buchetul” lui se amestecau arome de
usturoi, tutun și pastis. Purta o cămașa largă, șort, sandale de
cauciuc și arbora o mustață neagră, impunătoare. Avea o voce care
acoperea zgomotul din încăpere.
— Eh, Michel! Qu’est-ce que c’est? Orangina? Coca-Cola? Începu să
despacheteze navetele cu sticle de vin și scoase din buzunarul din
spate al șortului un tirbușon. M’amour! Un seau, des glaçon, s’il te
plaît.
Soția sa, voinică și zâmbitoare, ieși din bucătărie și aduse pe un
platou o mulțime de lucruri pe care le descarcă pe masă: două
frapiere, farfurii cu saucisson împănat cu bobițe de piper, un castron
cu ridichi proaspete și unul cu tapenade, acea pastă groasă de
măsline și anșoa care este numită uneori untul negru al Provencei.
André destupa sticlele ca o mașină, mirosind fiecare dop după ce-l
scotea și aranjând sticlele în două șiruri pe mijlocul mesei. Michel ne
spuse că aceste vinuri erau dintre acelea pe care nu avuseserăm
timp să le degustăm în pivniță, în cea mai mare parte Côtes-du-
Rhône nou, dar și câteva sticle cu vin mai vechi, de Gigondas, care
aveau să ne fie de ajutor la brânzeturi.
În Franța, prânzul are ceva ce reușește întotdeauna să-mi
înfrângă și ultima picătură de voință pe care o am. Pot să mă așez la
masă hotărât să fiu moderat, să mănânc și să beau cu măsură și să
mă aflu după trei ore tot acolo, sorbindu-mi vinul și încă atras de
ispite. Nu cred că e vorba de lăcomie. Cred că este atmosfera creată
de o încăpere plină de oameni preocupați numai de mâncare și de
băutură; și în tot acest timp ei nu discută despre politică, sport sau
afaceri, ci despre ce au în farfurie și în pahar. Se compară sosuri, se
discută rețete, se fac referiri la mese din trecut și se planifică altele.
Despre omenire și problemele ei se poate discuta și mai târziu, dar
pe moment, prioritate are la bouffe, haleala. Mulțumirea plutește în
aer. Găsesc că este irezistibil.
La început am mâncat ușor, ca niște atleți. O ridiche, scobită la
vârf pentru a susține o bucățică de unt presărată cu puțină sare
grunjoasă, o bucată de saucisson, cu mult piper care te pișcă la limbă;
feliuțe de pâine prăjită unse cu pastă de anșoa. La acestea s-au servit
vinuri reci roze și albe. Michel se aplecă peste masă.
— Scuipatul interzis.
Le patron, care sorbea dintr-un pahar de vin de câte ori avea un
pic de răgaz, ne prezenta primul fel într-un mod ceremonios, atât
cât se potrivea cu un bărbat în șort și sandale de cauciuc, așezând pe
masă un castron adânc cu marginile arse. Înfipse un cuțit vechi de
bucătărie în p}té, apoi aduse un borcan cu castraveciori și o farfurie
cu sos de ceapă.
— Voil|, mes enfants. Bon appétit.
Michel ne servi cu vin roșu în timp ce castronul cu p}té trecea pe
la fiecare pentru a mai lua o porție. André se ridică de la masa unde
juca o partidă de cărți și veni să-și umple din nou paharul.
— Ça va? Ça vous plaît?
I-am spus ce mult mi-a plăcut sosul de ceapă. Mi-a recomandat
să mai las loc pentru felul următor, care este – își sărută zgomotos
vârfurile degetelor – ceva extraordinar, alouettes sans tête, preparate
special pentru noi de mâinile adorabilei sale Monique.
În ciuda denumirii cam sinistre (literal, ciocârlii fără cap), este o
mâncare făcută din rulouri de carne de vită umplute cu feliuțe din
carne de porc, împănate cu usturoi tocat și pătrunjel, stropite cu ulei
de măsline, vin alb sec și coulis de roșii – fiecare rulou legat strâns cu
sfoară. Nu seamănă câtuși de puțin cu o ciocârlie – mai degrabă cu
un cârnat gros –, dar probabil vreun bucătar provensal cu
imaginație s-a gândit că sună mai apetisant ciocârlii decât rulouri de
vită, iar denumirea s-a păstrat.
Monique aduse les alouettes. André ne-a spus că le împușcase în
dimineața aceea. Era genul de om care atunci când face o glumă o
însoțește cu gesturi largi, astfel că ghiontul pe care mi-l dădu cu
antebrațul aproape că mă proiectă într-un castron mare de supă.
Ciocârliile fără cap erau fierbinți și miroseau puternic a usturoi,
iar Michel hotărî că meritau un vin mai tare. A fost promovat vinul
de Gigondas care era păstrat pentru brânzeturi, iar colecția de sticle
goale de la capătul mesei ajunse de mult la o cifră formată din două
numere. L-am întrebat pe Michel dacă mai intenționa să lucreze în
după-amiaza aceea. Păru surprins.
— Dar eu lucrez acum, spuse el. Acesta e modul în care îmi place
să-mi vând vinul. Mai luați un pahar.
Sosi salata și apoi fu adus un coșuleț de nuiele cu brânzeturi –
rotocoale albe de brânză proaspătă de capră, niște Cantal dulce și o
rotiță de St. Nectaire din Auvergne. Aceasta din urmă l-a inspirat pe
André, instalat acum în capul mesei, să mai spună o glumă. Un
băiețel din Auvergne a fost întrebat de cine îi place mai mult, de
mama sau de tata. Băiețelul se gândi pentru o clipă. „Cel mai mult
îmi place șunca”, a spus el. André izbucni în râs înghiontindu-și
vecinii. Bine că de data aceasta mă aflam la distanță.
S-au oferit cupe cu sorbet și o tartă cu mere acoperită cu o glazură
lucioasă, dar eu m-am declarat bătut. Când văzu că refuz desertul,
André răcni peste masă.
— Trebuie să mâncați. Aveți nevoie de putere. O să facem o
partidă de boules.
După cafea ne duse afară pentru a vedea caprele pe care le ținea
într-un țarc, lângă restaurant. Stăteau înghesuite la umbra unui
grajd. În momentul acela le-am invidiat; nu le cerea nimeni să joace
boules sub un soare care îmi sfredelea capul ca niște raze laser. N-
avea niciun sens să accept. Mă dureau ochii din cauza luminii
strălucitoare, iar stomacul dorea cu disperare să se odihnească și să
digere liniștit. M-am scuzat, am găsit un petec de iarbă sub un
platan și m-am întins pe jos împreună cu prânzul pe care l-am
ingurgitat.
André mă trezi puțin după ora șase și mă întrebă dacă rămân la
cină. Se serveau pieds et paquets, spuse el, și printr-o fericită
întâmplare supraviețuiseră câteva sticle de Gigondas. Cu greu am
reușit să scap. M-am urcat în mașină și m-am îndreptat spre casă.
Soția mea își petrecuse ziua în mod înțelept, la umbră și lângă
piscină. Când îmi văzu figura cam descompusă mă întrebă dacă m-
am distrat bine.
— Sper că ți-au dat ceva de mâncare, spuse ea.
14

O CINĂ CU PAVAROTTI

S-a făcut publicitate cu luni de zile înainte de eveniment, în ziare

și pe afișe se puteau vedea fotografii ale unui om cu barbă, purtând
o beretă pe cap. Începând din primăvară, oricine în Provence, cât de
cât interesat de muzică, auzise vestea: Imperator Pavarotti, cum îl
numea Le Provençal, va veni la vară să cânte pentru noi. Mai mult,
va fi un concert extraordinar dat fiind locul pe care îl alesese ca să se
producă. Nu la Opera din Avignon sau în sala de festivități din
Gordes, unde ar fi la adăpost de vremea rea, ci în aer liber,
înconjurat de pietre antice, așezate de compatrioții săi italieni cu
nouăsprezece secole în urmă, când au construit Teatrul Antic din
Orange. Într-adevăr, un événiment éblouissant.
Chiar și gol, Teatrul Antic te copleșește. Este o construcție de
dimensiuni colosale, aproape de necrezut. Are forma unui D, iar
zidul drept care unește cele două capete ale semicercului este lung
de o sută trei metri, înalt de treizeci și șase metri și absolut intact.
Dacă nu era patina căpătată de pietre de-a lungul celor aproape
două mii de ani, ai fi putut spune că a fost construit recent. Dincolo
de zid, pe panta dealului, care cobora în trepte, au fost săpate în
piatră bănci care pot primi aproape zece mii de spectatori.
La început, ei ocupau locurile în funcție de poziția socială:
magistrații și senatorii locali în față, preoții și membrii breslelor
meșteșugărești în spatele lor, apoi oamenii de rând respectabili, iar
sus de tot, departe de ceilalți, cerșetorii și prostituatele. În 1990,
regulile se schimbaseră. Repartizarea locurilor depindea nu atât de
clasa socială din care făceai parte, cât de rapiditatea cu care acționai.
Pentru concertul lui Pavarotti nu se mai găseau de mult bilete.
Aveam nevoie de cineva întreprinzător ca să ne facă rost de ele.
Acesta s-a dovedit a fi prietenul nostru Cristopher, un om care
operează cu precizie militară. El a aranjat totul și ne-a dat ordinele
de luptă: parada la ora 18.00, cina la Orange sub magnolie la ora
19.30, ocuparea locurilor în teatru la ora 21.00. Toată lumea să vină
cu pernuțe ca să-și protejeze șezuturile pe băncile de piatră. Pentru
pauze au fost prevăzute rații lichide. Reîntoarcerea la bază la
aproximativ ora 01.00.
Sunt împrejurări când este o plăcere să ți se spună exact ce să faci,
și aceasta era una din ele. Am plecat la șase fix și am ajuns în
Orange într-o oră. Întregul oraș avea un aer de sărbătoare.
Cafenelele erau pline, astfel că au fost scoase mese și scaune pe
trotuare, ajungând până la marginea carosabilului. Era o adevărată
artă să treci cu mașina fără să dai peste chelnerii care se agitau de
colo-colo. Deja cu două ore și ceva înainte de spectacol, sute de
oameni, cu perne și coșuri pline de mâncare, se îndreptau spre
teatru. Restaurantele afișau meniuri speciale pentru la soiree
Pavarotti. Le tout Orange ardea de nerăbdare. Deodată a început să
plouă.
Toți locuitorii orașului – chelneri, șoferi, purtători de pernuțe și
fără îndoială maestrul însuși – și-au îndreptat ochii spre cer când au
început sa cadă primele picături pe străzile prăfuite care nu fuseseră
udate de ploaie de săptămâni de zile. Quelle catastrophe! Va cânta
sub o umbrelă? Cum va putea să cânte orchestra cu instrumente
ude și ce-o să se facă dirijorul cu o baghetă de pe care va șiroi apa?
Cât a durat aversa puteai aproape să simți mii de oameni ținându-și
răsuflarea.
Dar până la ora nouă ploaia se oprise de mult, și când am ajuns la
intrare, deasupra zidului imens al teatrului apăruseră stelele. Ne-am
alăturat mulțimii de melomani și am trecut pe lângă standul
Pavarottiana unde se vindeau compact-discuri, casete, postere,
maiouri – toate produsele muzicii pop fără a mai vorbi de
abțibilduri pentru mașini cu I Love Luciano.
Șirul de oameni se oprea mereu ca și când ar fi dat de un obstacol
dincolo de intrare. După ce-am pătruns și noi în teatru ne-am dat
seama ce se întâmpla. Te opreai – trebuia să te oprești – pentru
câteva secunde pentru a savura din dreptul scenei priveliștea pe
care o va avea și Pavarotti.
Mii și mii de chipuri estompate din cauza întunericului stăteau
rând după rând în semicercuri care dispăreau în noapte. De la
nivelul solului aveai o senzație de vertij. Băncile păreau dispuse
într-un unghi îngrozitor de abrupt, iar spectatorii păreau cocoțați în
niște poziții precare, gata-gata să-și piardă echilibrul și să se
prăbușească în gol. Era un zumzet continuu – nu se vorbea în
șoaptă, dar nici pe un ton obișnuit – care era preluat de zidurile de
piatră și amplificat. Aveam impresia că am intrat într-un stup
uman.
Am urcat la locurile noastre, cam la treizeci de metri deasupra
scenei, exact vizavi de o nișă înaltă în zid, în care se afla statuia
luminată de reflectoare a împăratului Augustus, în toga sa
imperială, cu brațul întins spre mulțime. Pe vremea lui, populația
orașului Orange fusese de aproximativ optzeci și cinci de mii de
locuitori; acum este sub treizeci de mii, dar se părea că marea lor
majoritate încercau să găsească câțiva centimetri liberi de piatră
pentru a se așeza.
O femeie plinuță, cu o față rotundă, suflând din greu după ce
urcase treptele, își puse pernuța pe bancă lângă mine și se prăbuși
făcându-și vânt cu programul. Era din Orange. Plină de voioșie, îmi
spuse că fusese de multe ori la teatru înainte, dar că niciodată nu
văzuse atâta lume. Trecu în revistă capetele și mă asigură că, după
calculele ei, erau treisprezece mii de oameni. Slavă Domnului,
adăugă ea, că s-a oprit ploaia.
 S-a auzit un ropot de aplauze când au apărut membrii orchestrei.
Aceștia au început să-și acordeze instrumentele cântând frânturi
muzicale care se interferau cu freamătul de nerăbdare al mulțimii.
După un ultim răpăit de tobă, orchestra se opri și toate privirile se
îndreptară, ca și cele ale spectatorilor, spre fundul scenei. Intrarea
centrală, chiar sub statuia lui Augustus, avea o cortină neagră.
Rândurile de capete din jurul nostru se aplecară la unison înainte,
ca și cum făcuseră repetiții. De după cortina neagră apăru silueta
îmbrăcată în alb și negru a dirijorului.
Izbucni un alt ropot de aplauze, iar de departe, de pe locurile din
spate și de deasupra noastră, se auzi un cor de fluierături. Doamna
de lângă noi scoase niște exclamații de indignare. Aici nu suntem la
un meci de fotbal. Este un comportament épouvantable, spuse ea. De
fapt, era, probabil, în ton cu tradiția, căci fluierăturile veneau din
sectorul cerșetorilor și prostituatelor, de unde nimeni nu se aștepta
să audă aplauze delicate.
Orchestra a interpretat o uvertură de Donizetti, muzica ei plutind
și cufundându-se în aerul nopții, nedistorsionată ci amplificată
natural, învăluind teatrul în sunete. Acustica era neîndurătoare.
Dacă se cânta vreo notă falsă, afla tot orașul.
Dirijorul făcu o plecăciune și se duse înapoi după cortină. Timp
de câteva secunde cei treisprezece mii de oameni păstrară liniște.
Apoi, când apăru Pavarotti, cu părul său negru, barba neagră,
cravată albă și frac și cu o batistă albă, mare, fluturând în mâna
stângă, se auziră niște urlete pe care le resimțeai ca pe o lovitură
fizică. El își întinse brațele spre mulțime, își împreună mâinile și
făcu o plecăciune. Era gata să înceapă recitalul.
Dar în sectorul cerșetorilor și prostituatelor fluierăturile
continuau. Erau fluierăturile acelea asurzitoare, cu două degete în
gură, care ar fi putut să cheme un taxi din capătul celălalt al
orașului. Vecina mea era scandalizată, îi numea huliganii operei.
Sst, ceru ea. Sst, cerură alte mii. Fluierăturile se întețiră. Pavarotti
aștepta, cu capul în jos și cu brațele lăsate pe lângă corp. Dirijorul
ridică bagheta. Concertul începu în acompaniamentul unor ultime
fluierături.
„Quanto è cară, quanto è bella”, se auzi vocea lui Pavarotti. Cânta
cu atâta ușurința de parcă ar fi fost într-o cameră, și nu într-un
teatru de asemenea proporții. Stătea nemișcat, cu greutatea pe
piciorul drept, cu călcâiul piciorului stâng ușor ridicat și fluturând
batista în aer – o interpretare relaxată, perfect controlată.
A încheiat cu un ritual pe care avea să-l repete în tot cursul serii:
și-a smucit capul după ultima notă, a zâmbit larg, și-a întins brațele,
și-a împreunat palmele, a făcut o plecăciune și a dat mâna cu
dirijorul. În acest timp amfiteatrul răsuna de aplauze puternice.
Cântă din nou. Înainte de a se potoli aplauzele, dirijorul îl
conduse în culise și ne-am imaginat că făcea o pauză pentru a-și
odihni corzile vocale și a lua o lingură de miere. Dar vecina mea
avea o altă explicație, care m-a intrigat pe tot parcursul serii.
— După părerea mea, mănâncă ceva ușor între arii.
— În niciun caz, i-am spus eu.
— Sst! Uitați-l pe flautist.
La sfârșitul piesei, Madame reveni la teoria ei. Pavarotti, spuse
ea, este un bărbat corpolent și cunoscut ca un mare gurmand.
Concertul este lung. A cânta cum cântă el, comme un ange, este o
muncă grea, solicitantă. Este absolut logic să se întremeze în
intervalele când nu e pe scenă. Dacă aș studia programul, aș vedea
că el a fost astfel întocmit încât să permită consumarea a șase feluri
de mâncare în timp ce orchestra distrează publicul. Voil|!
M-am uitat în program și a trebuit să admit că vecina mea știa ce
spune. Era într-adevăr posibil: citind printre arii apărea un meniu:

DONIZETTI
 (Insalata di carciofi)

CILEA
(Zuppa di fagioli alla Toscana)

ENTRACTE
(Sogliole alla Veneziana)

PUCCINI
(Tonnelini con funghi e piselli)

VERDI
(Formaggi)

MASSENET
(Granita di limone)

ENCORE
(Caffè e grappa)

Mai exista un indiciu, și mai vizibil, că cina tenorului nu era doar

rezultatul imaginației doamnei de lângă mine. Ca toți ceilalți,
crezusem că bucata pătrată de pânză albă pe care o ținea Pavarotti
cu atâta eleganță în mâna stângă este o batistă. Dar e mai mare
decât o batistă, mult mai mare. I-am atras atenția doamnei, și ea m-a
aprobat.
— Évidemment, spuse ea, c’est une serviette.
Mulțumită că s-a confirmat teoria ei, s-a liniștit și s-a concentrat
asupra concertului.
Pavarotti a fost de neuitat, nu numai pentru felul în care a cântat,
dar și pentru felul în care s-a jucat cu publicul, riscând uneori să ia o
acută care nu era în partitură, bătându-l pe dirijor pe obraz când îi
ieșea, făcându-și intrările cu o precizie uluitoare. După una din
retragerile sale în culise, a revenit cu o eșarfă albastră, lungă,
înfășurată în jurul gâtului – probabil împotriva aerului rece al
nopții, m-am gândit eu.
Madame știa, bineînțeles, mai bine. I-a sărit puțin sos pe vesta
albă, spuse ea, și eșarfa nu face decât să ascundă petele. Nu-i așa că
e divin?
Programul oficial se încheiase, dar orchestra continua să rămână
pe scenă. Din sectorul cerșetorilor și prostituatelor se scanda
insistent: Ver-di! Ver-di! Ver-di! Toată lumea striga bis! din răsputeri
și până la urmă Pavarotti a mai cântat Nessun dorma și O sole mio.
Din nou extaz în public, plecăciuni din partea orchestranților, un
ultim salut din partea starului și apoi s-a terminat.
Ne-a luat o jumătate de oră ca să ieșim. Când am ajuns afară,
două Mercedesuri enorme părăseau teatrul.
— Pariez că e el, spuse Cristopher. Mă întreb unde se duce să ia
cina.
N-avea de unde să știe ce s-a petrecut în spatele cortinei negre,
deoarece nu stătuse lângă Madame. Treisprezece mii de oameni
luaseră cina cu Pavarotti fără să-și dea seama. Sper că va mai veni la
Orange și că data viitoare vor tipări meniul în program.
15

LECȚIA DE PASTIS

La umbra unor platani mari sunt așezate măsuțe de tablă și

scaune de răchită ponosite. Este aproape de amiază. Vârtejurile de
praf ridicate de ghetele de pânză ale unui bătrân în timp ce
traversează agale piața plutesc un moment în aer, distincte în
lumina soarelui. Chelnerul de la cafenea își ridică ochii de pe ziarul
L’Equipe și vine să-ți ia comanda.
Se întoarce cu un pahar mic, umplut cam pe sfert, dacă este
generos, și cu o carafă cu apă. După ce torni apă în pahar, lichidul
devine tulbure, căpătând o culoare albicioasă. Dintr-odată simți
mirosul puternic de anason.
Santé. Bei pastis, laptele Provencei.
Pentru mine, cel mai puternic ingredient la pastis nu este
anasonul sau alcoolul, ci ambianța. Ea îmi dictează cum și unde
trebuie băut. Nu mă pot imagina bându-l în grabă. Nu-mi pot
imagina bându-l într-un local din Fulham, într-un bar din New
York sau în orice alt loc unde clienții trebuie să poarte șosete. Nu ar
avea același gust. Trebuie să fie foarte cald, un soare puternic și
iluzia că ceasul s-a oprit în loc. Trebuie să fii în Provence.
Înainte de a mă muta aici am crezut că pastis-ul este o marfă, un
bun național francez făcut de două instituții gigantice: Pernod și
Ricard.
Apoi am dat și de alte mărci – Casanis, Janot, Granier – și m-am
întrebat câte există. Într-un bar am numărat cinci, în altul șapte.
Fiecare provensal pe care l-am întrebat se considera, firește, un
expert. Fiecare mi-a dat un răspuns diferit, bombastic și probabil
incorect, completat cu remarci disprețuitoare cu privire la soiurile
pe care el personal nu le-ar da nici soacrei.
Am găsit cu totul întâmplător un profesor de pastis, și cum este și
un foarte bun bucătar, a fost o plăcere să ascult explicațiile lui.
Michel Bosc s-a născut lângă Avignon și a emigrat la Cabrières, la
câțiva kilometri depărtare. De doisprezece ani are un restaurant în
sat, „Le Bistrot à Michel”, și în fiecare an și-a reinvestit beneficiile în
această afacere. A adăugat o terasă mare, a extins bucătăriile, a
amenajat patru dormitoare pentru clienții foarte obosiți sau pentru
cei care au consumat prea multă băutură, astfel că chez Michel a
devenit un loc confortabil, și destul de solicitat.
Dar în ciuda îmbunătățirilor și a clientelei elegante care se abate
pe aici în timpul verii, un lucru nu s-a schimbat: tejgheaua de la
intrarea restaurantului și-a păstrat caracterul rustic. În fiecare seară
ai să vezi aici un grup de vreo cinci-șase bărbați cu fețe arse de
soare, cu haine de lucru, care n-au venit să mănânce, ci să discute
aprins despre jocul de boules la un pahar. Și băutura care se bea în
mod invariabil este pastis.
Când am sosit cu soția într-o seară, Michel era în spatele tejghelei,
conducând une dégustation neprotocolară. Chefliii locali testau șapte
sau opt mărci diferite. Unele din ele nu le văzusem niciodată.
Degustarea de pastis nu seamănă cu ritualul tăcut, aproape
religios pe care îl găsești în pivnițele din Bordeaux sau din
Burgundia. Din cauza plescăitului buzelor și zgomotului cu care
erau trântite pe tejghea paharele, Michel fu nevoit să ridice vocea ca
să se facă auzit.
— Încercați-l pe acesta, spuse el. Exact așa îl făcea mama. Provine
din Forcalquier.
Îmi împinse un pahar cu pastis și îl umplu până sus cu cuburi de
gheață luate dintr-o casoletă de metal.
L-am înghițit. Asta obișnuia să facă mama lui? Câteva pahare din
acestea și aș putea să mă consider norocos dacă aș reuși să merg în
patru labe până la dormitoarele de la etaj. I-am spus că mi se pare
tare, iar Michel îmi arătă sticla: patruzeci și cinci de grade alcool,
mai tare decât coniacul, dar nu peste limita legală pentru pastis, și
este categoric slab în comparație cu ce i se dăduse o dată lui Michel.
Dacă bei două pahare din acelea, spuse el, cazi lat cu un zâmbet pe
față, plof! Dar după cum mi-a făcut cu ochiul Michel, am înțeles că
era ceva în neregula cu pastis-ul acela, că nu era întru totul legal.
Părăsi brusc tejgheaua, ca și cum și-ar fi amintit de un souffle lăsat
în cuptor, și se întoarse cu câteva obiecte pe care le puse în fața mea.
Era un pahar mai înalt cu un picior scurt și gros; un păhăruț
îngust cât un degetar, dar de două ori înălțimea acestuia; și un fel de
lingură de metal prevăzută cu șiruri simetrice de găurele și cu
marginea curbată.
— Pe locul acesta a fost o cafenea cu multă vreme înainte de a-l
prelua eu, îmi spuse Michel. Le-am găsit când spărgeam un zid. N-
ați mai văzut așa ceva?
Habar n-aveam ce sunt.
— Pe vremuri toate cafenelele dețineau asemenea obiecte. Sunt
pentru absint.
Își apăsă vârful nasului cu degetul arătător, gest care semnifică
starea de ebrietate. Luă în mână păhăruțul.
— Aceasta este la dosette, vechea măsură pentru absint.
Când mi l-a dat mi s-a părut o bucată de plumb, atât era de greu.
Apoi luă celălalt pahar și puse deasupra lingura, a cărei curbură se
potrivea perfect pe marginea lui.
— Bon. Aici – arătă paleta lingurii – se pune zahărul. Apoi se
toarnă apă peste zahăr și acesta se scurge prin găurele în absint. La
sfârșitul secolului trecut a fost o băutură foarte la modă.
Michel îmi spuse că absintul era o licoare verde, care se obținea
inițial prin distilarea vinului și a pelinului. Foarte amară,
stimulatoare și halucinogenă, deosebit de periculoasă. Avea o tărie
de aproape șaptezeci de grade și putea duce la orbire, epilepsie și
demență. Se spune că sub influența absintului Van Gogh și-a tăiat o
ureche, iar Verlaine l-a împușcat pe Rimbaud. A dat și numele unei
boli – absintism –, iar victimele ajungeau deseori să dea ortul popii.
Din acest motiv a fost interzis în 1915.
Un om căruia nu i-a făcut plăcere această interdicție a fost Jules
Pernod, care avea o fabrică de absint la Montfavet, lângă Avignon.
Dar s-a adaptat vremurilor schimbându-și producția. Făcea o
băutură bazată pe anasonul autorizat legal. A fost un succes
imediat. Clienții reveneau pentru a mai lua din acea băutură.
— Așa că vedeți, spuse Michel, pastis-ul comercial s-a născut la
Avignon, ca și mine. Încercați și altul.
Luă o sticla de Granier de pe raft. I-am spus că am și eu acasă.
Granier, Mon pastis, după cum scria pe etichetă, este făcut în
Cavaillon. Are o culoare mai delicată decât verdele lui Pernod și
consider că e mai puțin tare. Sunt dispus să accept experiențele
locale dacă au un gust bun.
Am dat pe gât pastis-ul Granier și am rămas în picioare. Pentru a
continua prima lecție, spuse Michel, trebuie să mai încerc unul, une
grande marque, ca să-mi pot face o părere pe baza unor ușoare
variațiuni de gust și de culoare. Mi-a dat un Ricard.
Mi-era din ce în ce mai greu să compar un pastis cu altul
menținând o atitudine imparțială. Mi-au plăcut toate – toate erau
bune, rafinate și insidioase. S-ar putea ca vreunul să conțină mai
mult lemn-dulce decât altul, dar cerul gurii dezvoltă o oarecare
inerție după câteva înghițituri foarte aromate și cu un conținut
ridicat de alcool. Este o inerție plăcută și stimulează o poftă de
mâncare ușoară. Orice observație critică pe care aș fi putut s-o am la
început dispăruse între al doilea și al treilea pahar. N-aveam nicio
șansă să devin un expert în pastis. Mă făcea fericit și îmi crea un
apetit grozav, dar numai atât.
 — Cum vi s-a părut pastis-ul Ricard?
I-am spus că e bun, dar că probabil am acumulat prea multe
cunoștințe pentru o singură seară.
Zile de-a rândul după aceea mi-am notat o serie de întrebări pe
care voiam să i le pun lui Michel. Mi se părea curios că termenul de
pastis este atât de bine cunoscut și se fac atâtea asociații pornind de
la el și totuși originile sale sunt la fel de tulburi ca și băutura
propriu-zisă. Cine a inventat pastis-ul înainte de a-l prelua Pernod?
De ce este mai specific pentru Provence decât pentru Burgundia sau
regiunea Loara? M-am dus din nou la profesor.
De câte ori am întrebat un provensal despre Provence – fie că era
vorba de vreme, mâncare, istorie, obiceiurile animalelor sau
ciudățeniile oamenilor – am primit o mulțime de răspunsuri.
Provensalului îi place să instruiască, de obicei cu multe înflorituri și
preferabil la masă. Așa s-au petrecut lucrurile și acum. Michel a
aranjat un prânz, în acea zi din săptămână când restaurantul este în
mod normal închis, cu câțiva prieteni pe care i-a descris drept
hommes responsables, fericiți să mă îndrume pe calea cunoașterii.
Ne-am adunat optsprezece sub umbrela mare de pânză albă din
curtea lui Michel. Când am fost prezentat, am trecut în revistă o
mulțime de chipuri, nume și descrieri: un funcționar guvernamental
din Avignon, un podgorean din Carpentras, doi directori de la
fabrica Ricard, și mai mulți prieteni din Cabrieres, care mai de care
mai solid. Era și cineva cu cravată, dar după cinci minute și-a scos-o
și a atârnat-o de căruciorul cu băuturi. Acesta a fost începutul și
sfârșitul oricărei formalități.
Majoritatea dintre ei împărtășea pasiunea lui Michel pentru
boules, iar podgoreanul din Carpentras adusese câteva navete cu
vinul lui special. Etichetele de pe sticle înfățișau desfășurarea unei
partide de boules. În timp ce vinul roze se răcea, iar celui roșu i se
scoteau dopurile, ni s-a servit băutura nelipsită a jucătorului de
boules, le vrai pastis de Marseilles, le pastis Ricard.
Ricard s-a născut în 1909 și, după cum ne-a spus unul dintre
directorii săi, este încă un om activ. Succesul lui Paul Ricard este un
caz clasic de exploatare inteligentă și energică. Tatăl său a fost
negustor de vinuri, iar munca tânărului Paul a constat în a bate
barurile și bistrourile din Marsilia. Pe vremea aceea legile privind
fabricarea băuturilor alcoolice nu erau atât de severe, astfel că multe
baruri produceau propriul pastis. Ricard a hotărât să-l facă pe al său,
dar a adăugat un ingredient pe care ceilalți nu-l aveau, și anume
geniul pentru publicitate. S-ar putea ca le vrai pastis de Marseille să
nu fi fost diferit de celelalte, dar era bun și îmbunătățit de talentul
lui Ricard pentru comerț. N-a durat mult și pastis-ul său a devenit
cel mai popular pastis, cel puțin în Marsilia.
Ricard era dispus să se extindă și a luat o hotărâre care a accelerat
probabil succesul său cu câțiva ani. În zona din jurul Marsiliei
concurența era mare; pastis se găsea peste tot, era o băutură
obișnuită. Marsilia însăși nu se bucura de cea mai bună reputație
printre vecini. (Chiar și azi un marsiliez este considerat un blagueur,
un om care exagerează, care îți descrie o sardea ca pe o balenă, un
om căruia nu trebuie să-i dai crezare pe de-a-ntregul.)
Mai la nord însă, pastis-ul putea fi vândut ca o băutură exotică,
iar distanța conferea o îmbunătățire reputației Marsiliei. Pastis-ul
putea fi învestit cu farmecul sudului – un farmec însorit, destins,
ușor fanfaron, care ar avea succes la un locuitor din nord, obișnuit
cu ierni geroase și cu un cer cenușiu. Astfel, marca Ricard s-a dus în
nord, întâi la Lyon și apoi la Paris, și formula a funcționat. Astăzi ar
fi cu totul neobișnuit să găsești vreun bar în Franța în care să nu
existe sticla sa de le vrai pastis de Marseille.
Directorul de la firma Ricard care îmi povestea toate acestea
vorbea cu o reală simpatie despre patronul său. Monsieur Paul,
spunea el, este un original, un om care acceptă provocarea în fiecare
zi. Când l-am întrebat dacă este implicat în politică, asemenea
multor afaceriști influenți, a râs disprețuitor.
— Politicienii? Nu dau doi bani pe ei.
Îl înțelegeam, dar într-un fel mi se părea că e păcat. Ideea unui
magnat al pastis-ului în funcția de președinte al Franței îmi plăcea.
Probabil că ar fi fost ales pe baza reclamei sale: Un Ricard, sinon rien.
Dar nu Ricard inventase pastis-ul. Ca și Pernod, a îmbuteliat și a
comercializat ceva ce exista. De unde provenea? Cine a amestecat
pentru prima oară anasonul, lemnul-dulce, zahărul și alcoolul? A
fost oare un călugăr (călugării, din anumite motive, au o afinitate
pentru invențiile alcoolice, de la șampanie la Benedictine) cel care a
făcut descoperirea într-o zi binecuvântată în bucătăria unei
mănăstiri?
Nimeni din cei prezenți nu știa exact cum a ajuns primul pahar
de pastis într-o lume însetată, dar lipsa unor informații precise nu-l
împiedică pe provensal să avanseze o opinie drept un fapt real, sau
o legendă drept istorie adevărată. Explicația cea mai puțin
plauzibilă, și deci favorită, este teoria pustnicului – pustnicii, firește,
ajung aproape la nivelul călugărilor când este vorba de inventarea
unor apéritifs neobișnuite.
Pustnicul acesta trăia într-o colibă care se afla în adâncul
pădurilor din Munții Lubéron-ului. El culegea ierburi pe care le
fierbea într-o oală uriașă, tradiționalul cazan al vrăjitoarelor,
magicienilor și alchimiștilor. Esențele rămase în cazan după fierbere
aveau proprietăți remarcabile; nu numai că astâmpărau setea
pustnicului, dar îl protejau de epidemia de ciumă care amenința să
decimeze populația Lubéron-ului. Pustnicul era un om generos și își
împărți băutura obținută prin fierberea ierburilor cu bolnavii de
ciumă, care se vindecară imediat. Dându-și seama, probabil, ca și
Paul Ricard mult mai târziu, de posibilitățile mai largi ale băuturii
sale miraculoase, părăsi coliba din pădure și făcu ceea ce ar fi făcut
orice pustnic cu simțul afacerilor: se mută la Marsilia și deschise un
bufet.
Motivul mai puțin pitoresc, dar mai plauzibil pentru care
Provence este patria pastis-ului constă în faptul că ingredientele
erau ușor de găsit. Ierburile erau ieftine sau chiar gratuite.
Majoritatea țăranilor își făceau propriul lor vin și își distilau
propriile băuturi alcoolice tari, și până de curând dreptul de
distilare era un drept familial care putea trece din tată în fiu. El a
fost revocat, dar mai există unii distillateurs care, până la moarte,
sunt îndrituiți prin lege să producă băuturi pentru consumul
propriu, astfel că mai există pastis maison.
Madame Bosc, nevasta lui Michel, s-a născut lângă Carpentras și
își amintește că bunicul ei făcea un pastis dublu concentrat, ilegal
din punct de vedere al tăriei, o băutură care ar fi putut să facă și o
statuie să se prăbușească. Într-o bună zi, bunicul s-a pomenit cu
jandarmul satului. Venise într-o vizită oficială, cu motocicleta
oficială, cu uniforma completă – toate astea nu prevesteau niciodată
ceva bun. Jandarmul a fost convins să bea un pahar din pastis-ul tare
al bunicului; l-a băut și pe al doilea, și pe al treilea. Nu s-a pus deloc
în discuție scopul vizitei, dar bunicul a trebuit să facă două drumuri
cu furgoneta la jandarmerie. Unul, ca să-l ducă pe polițistul care nu
mai știa de el și motocicleta; și al doilea, ca să predea cizmele și
pistoletul pe care le descoperise mai târziu sub masă.
Ce zile minunate erau acelea! Probabil că undeva în Provence ele
mai există.
16

LA CUMPĂRĂTURI ÎN AVIGNON

Înainte de ivirea zorilor, Place Pie din centrul orașului Avignon

oferă priveliștea unui loc pustiu. Din punct de vedere arhitectural
este un amestec de stiluri. Pe două laturi sunt clădiri vechi, elegante,
care privesc spre un monument hidos, închinat urbanisticii
moderne. Un absolvent al școlii de construcții în béton armé a avut
mână liberă și a creat din beton tot ce poate fi mai urât.
În jurul acestei hidoșenii din mijlocul pieței sunt bănci de piatră,
de pe care turistul obosit poate să contemple o altă hidoșenie, mult
mai impunătoare – un parcaj de beton cu trei niveluri, care în zilele
săptămânii la ora opt dimineața este deja plin de mașini. La
întrebarea de ce sunt atâtea mașini și de ce mă aflam eu în Place Pie
ca să văd ivindu-se din beton primele licăriri roșietice ale zorilor
este ușor de răspuns. Sub garaj, în Les Halles, se pot cumpăra cele
mai bune produse alimentare din Avignon.
Am ajuns acolo cu câteva minute înainte de ora șase și am parcat
în unul din puținele locuri rămase libere la nivelul doi. Dedesubt, în
piață, am zărit doi vagabonzi cu pielea de aceeași culoare ca și
banca pe care ședeau. Aveau o sticlă de vin roșu din care trăgeau pe
rând. S-a apropiat de ei un jandarm care le-a făcut semn să se mute
de acolo, după care și-a pus mâinile în șold și i-a urmărit cu
privirea. Au plecat târșâindu-și picioarele, cu aerul resemnat al
oamenilor care n-au nicio speranță și care n-au unde să se ducă. S-
au așezat pe trotuar, de cealaltă parte a pieței. Jandarmul a dat din
umeri și a făcut cale întoarsă.
Contrastul dintre pustietatea pieței și interiorul halelor era
frapant. De o parte a ușii era un oraș care încă mai dormea; de
cealaltă parte, lumini și culori strălucitoare, țipete și râsete, o
agitație infernală, caracteristică unei zile de lucru în plină
desfășurare.
A trebuit să fac un salt într-o parte ca să evit ciocnirea cu un
cărucior plin până la refuz de lădițe cu piersici, împins de un om
care striga: Klaxon! Klaxon! în timp ce dădea colțul. În spatele lui
erau alte cărucioare cu încărcături care stăteau într-un echilibru
precar. Am vrut să scap de aceste fructe și legume aflate în mare
viteză și văzând o firmă pe care scria buvette m-am repezit într-
acolo. Dacă tot era să fiu strivit, preferam ca tragedia să se petreacă
într-un bar.
După cum spunea firma, proprietarii erau Jacky și Isabelle.
Aceștia se aflau în stare de asediu. Barul era atât de plin încât trei
bărbați citeau același ziar, iar mesele erau ocupate cu persoane care
luau micul dejun sau poate prânzul. Nu puteam să-mi dau seama
despre ce era vorba după ceea ce mâncau. Înmuiau les croissants în
cupe aburinde cu café crème, iar alături aveau pocale cu vin roșu și
sandvișuri uriașe cu salam sau bere și bucăți crocante de pizza
calde. Am tânjit brusc după micul dejun al campionilor, un pahar
de vin roșu și un sandviș mic cu salam, dar dimineața nu este cazul
să bei decât dacă ai muncit toată noaptea. Am comandat o cafea și
am încercat să disting o aparență de ordine în haosul înconjurător.
Les Halles ocupă o suprafață de aproape șapte sute de metri
pătrați. Foarte puțini centimetri au fost risipiți. Doar trei intervale
separă tarabele de dimensiuni variabile, iar la acea oră a dimineții
era greu de imaginat că ar putea vreun cumpărător să ajungă la ele.
În fața tejghelelor zăceau claie peste grămadă lăzi, cutii de carton,
ambalaje de hârtie, iar podeaua era presărată cu frunze de salată,
roșii strivite, fasole verde, care au căzut în timpul descărcării
precipitate a mărfurilor.
Vânzătorii, ocupați să scrie prețurile zilei și să aranjeze
produsele, nu aveau timp să se ducă la bar, astfel că cereau în gura
mare cafea, care le era servită de chelnerița Isabellei. Aceasta făcea
adevărate acrobații ca să poată întinde peste lăzi tava pe care o ținea
cu mână sigură. Reuși să-și păstreze echilibrul chiar și în zona de
mare risc a vânzătorilor de pește, unde podeaua era alunecoasă din
cauza bucățelelor de gheață pe care bărbați cu mâini aspre și șorțuri
de cauciuc o împingeau cu lopata spre rafturile de oțel. Aveai
impresia că auzi scrâșnet de pietricele pe sticlă.
Dar mai era un zgomot, și mai neplăcut, produs de măcelari când
tăiau oase și despicau tendoane cu lovituri de satâr. O făceau cu
atâta hotărâre și cu o asemenea iuțeală, încât tot ce speram, de
dragul degetelor lor, era ca ei să nu fi băut vin la micul dejun.
După o jumătate de oră se putea ieși în siguranță din bar.
Grămezile de lăzi fuseseră luate, cărucioarele fuseseră parcate, se
circula cu piciorul și nu pe roți. O armată de măturători înlăturaseră
legumele căzute pe jos, au fost afișate prețurile pe etichete de
plastic, au fost descuiate sertarele tejghelelor, iar cafelele au fost
băute. Activitatea putea să înceapă.
Nu mai văzusem niciodată atâtea alimente proaspete și o
varietate atât de mare într-un spațiu atât de limitat. Am numărat
cincizeci de tarabe, multe dintre ele vânzând o singură specialitate.
Două tarabe ofereau măsline – numai măsline – preparate în toate
felurile posibile: măsline | la greque, măsline în ulei cu arome de
verdeață, măsline cu ardei roșu, măsline din Nyons, măsline din Les
Baux, măsline care arătau ca niște prune negre mici sau ca niște
boabe de struguri verzi, de formă alungită. Erau puse rânduri-
rânduri în lădițe de lemn, strălucind de parcă fiecare în parte fusese
lustruită. La capătul tejghelei era un butoiaș cu peștișori anșoa din
Collioure, înghesuiți mai abitir ca sardelele. Când m-am aplecat să-i
miros i-am simțit iuți și sărați. Vânzătoarea din spatele tejghelei mi-
a spus să gust unul cu o măslină neagră. Știam să fac tapenade, pasta
aceea de măsline cu anșoa? Dacă mâncam un castron de tapenade pe
zi, aveam șanse să trăiesc o sută de ani.
Am trecut la altă tarabă, specializată pe tot ce are pene:
porumbei, împachetați mai mulți la un loc, claponi, piepți de rață și
pulpe de rățuște, trei membri ai aristocrației puilor de găină, les
poulets de Bresse, considerați cei mai buni. Etichetele lor roșu, alb,
albastre păreau niște medalii. Légalement contrôlée, scria pe etichete,
de către Comité Interprofessionel de la Volaille de Bresse. Îmi imaginam
puii aleși primindu-și decorațiile de la un distins membru al
comitetului, însoțite desigur de tradiționalul sărut pe ambele părți
ale ciocului.
Urmau peștii, așezați branhii lângă branhii pe un rând de tarabe
care se întindeau de-a lungul unui perete – patruzeci de metri, sau
mai mult, de solzi sclipitori și ochi sticloși. Grămezi de gheață
sfărâmată, mirosind a mare, separau caracatița de tonul sângeriu,
porcii de mare de lupii de mare, codul de calcan. Piramide de scoici,
de moluște numite seiches, de creveți mici și de gambas uriași, pește
pentru friture, pește pentru soupe, homari de culoarea oțelului,
castroane cu lămâi proaspete care te izbeau cu galbenul lor intens,
mâini dibace tăind și curățind peștele cu niște cuțite lungi și subțiri,
lipăitul cizmelor de cauciuc pe dalele de piatră ude.
Era aproape ora șapte când și-au făcut apariția primele
gospodine. Treceau de la o tarabă la alta, pipăind ușor mărfurile sau
apăsându-le mai zdravăn, pentru a vedea ce-ar putea să gătească în
ziua aceea. Piața se deschide la 5.30. Prima jumătate de oră este
rezervată oficial negustorilor și proprietarilor de restaurante, dar nu
cred că ar îndrăzni cineva să dea la o parte o matroană din Avignon,
hotărâtă să-și facă târguielile înainte de ora șase. Ni se spusese de
multe ori că cele mai bune mărfuri se găsesc dimineața devreme, iar
dacă vrei să cumperi ieftin trebuie să aștepți până în preajma
închiderii.
 Dar cine putea să aștepte atât de mult înconjurat de asemenea
ispite? Într-un interval scurt mâncasem mental de vreo zece ori. Un
castron de ouă transformate într-o piperade, cu șuncă de Bayonne de
la taraba învecinată și cu ardei de la o tarabă aflată ceva mai încolo.
Astea mi-au ținut de foame până am dat de somonul afumat și de
caviar. Dar mai erau brânzeturile, cârnații, iepurii de câmp și de
casă, les p}tés de porc, casoletele cu rillettes, les confits de canard – ar fi
fost o prostie să nu guști din fiecare.
Era cât pe ce să-mi întrerup prospectările și să-mi pregătesc un
picnic în parcaj. Aveam la îndemână toate cele necesare, proaspete
și frumos prezentate, inclusiv pâine la o tarabă și vin la alta. Puteam
oare să-mi încep ziua mai bine? Mi-am dat seama că apetitul mi s-a
adaptat mediului, sărind peste mai multe ore. Ceasul arăta 7.30, dar
stomacul tânjea după prânz, la naiba cu stomacul. M-am dus să caut
un suport moral lichid în cafea.
Există trei baruri în Les Halles – „Jacky et Isabelle”, „Cyrille et
Evelyne” și, cel mai periculos dintre toate, „Chez Kiki”, unde încep
să servească șampanie cu mult înainte de a se trezi majoritatea
oamenilor. Am văzut doi bărbați solizi ciocnind cu pahare de
șampanie pe care le țineau delicat în mâinile lor butucănoase.
Aveau negru sub unghie, iar bocancii erau plini de noroi. Evident,
își vânduseră bine salatele în dimineața aceea.
Era acum o aglomerație de nedescris, și pe alei, și la tarabe.
Cumpărătorii, cu acea expresie pe față de ușoară suspiciune, erau
hotărâți să găsească tot ce e mai proaspăt și mai bun. O gospodină
și-a pus ochelarii de citit ca să vadă mai bine niște conopide care
mie mi se păreau toate la fel. A ales una, a cântărit-o în mână, s-a
uitat atent la căpățâna ei albă, a mirosit-o și a pus-o la loc. A făcut
de trei ori figura până s-a hotărât la una. Apoi s-a uitat la vânzător
peste ochelari pentru a se asigura că nu încearcă să o schimbe cu
alta mai proastă de dedesubt. Îmi amintesc că într-un magazin de
legume din Londra mi s-a atras atenția să nu ating mărfurile. Ar fi
cumplit să se introducă regulile acelea nenorocite și aici. Niciun fel
de fructe sau legume nu se cumpără fără a fi pipăite în prealabil.
Vânzătorul care ar încerca să descurajeze acest obicei ar fi expulzat
din piață.
Halele din Avignon datează din 1910, dar spațiul de sub parcaj a
fost dat în folosință abia în 1973. Astea au fost singurele informații
pe care a putut să mi le dea fata de la ghișeu. Când am întrebat-o ce
cantitate de alimente se vinde într-o zi sau într-o săptămână, n-a
făcut decât să dea din umeri și sa spună beaucoup.
Se vindea într-adevăr mult. Peste tot vedeai sacoșe burdușite. Un
bărbat mai în vârstă, cu picioare crăcănate, purtând pantaloni scurți
și pe cap o caschetă, a venit cu motoreta până la intrare. Și-a făcut
cumpărăturile de dimineață – o naveta de plastic cu pepeni și
piersici, două coșuri enorme pline ochi, o sacoșă de pânză cu vreo
zece baghete. A distribuit cu grija greutatea în jurul motoretei.
Naveta cu fructe a legat-o strâns cu elastic de bara din spate a șeii,
coșurile le-a atârnat de ghidon, iar sacoșa cu pâine și-a pus-o pe
umăr. Când porni motoreta – încărcata cu mâncare suficientă
pentru o săptămână – îi strigă unuia dintre vânzători: Pe mâine!
L-am urmărit cu privirea în timp ce se încadra în traficul din
Place Pie, motorul mic al vehiculului său făcând eforturi uriașe să
tragă încărcătura. El stătea aplecat peste ghidon, iar sacoșa cu
baghete părea o tolbă din care se iveau săgeți aurii. Era ora
unsprezece. La restaurantul de vizavi de piață mesele de afară erau
pregătite pentru prânz.
17

ILUSTRATE ESTIVALE

Abia după trei ani am ajuns să acceptăm ideea că locuim în

aceeași casă, dar în două locuri diferite.
Viața normală, după părerea noastră, începe în septembrie.
Atunci dispare aglomerația, în afară de cea din zilele de târg de la
orașe. Pe drumurile lăturalnice circulă puține vehicule în timpul
zilei – vreun tractor sau câteva furgonete –, iar noaptea traficul este
practic inexistent. În restaurante găsești întotdeauna o masă liberă,
poate doar duminica la prânz să fie mai multă lume. Viața socială
este intermitentă și lipsită de complicații. Brutarul are pâine,
instalatorul are timp să stea la taifas, poștașul poate să zăbovească
la un pahar de vin. După primul weekend asurzitor al sezonului de
vânătoare, în pădure se așterne liniștea. Pe câmp se vede câte o
siluetă aplecată, gânditoare, care se ocupă de vița-de-vie. Înaintează
încet de-a lungul unui rând și apoi se întoarce încet de-a lungul
rândului următor. Între amiază și ora două încetează orice
activitate.
Iată însă că ajungem la lunile iulie și august.
Noi le consideram două luni ale anului ca oricare altele; luni
călduroase, bineînțeles, care însă nu cereau din partea noastră o
adaptare specială, în afară de grija ca după-amiezile să includă o
siestă.
Nu aveam dreptate. În iulie și august locuim tot în Lubéron, dar
nu în același Lubéron. Este un Lubéron en vacances, iar eforturile pe
care le-am făcut până acum de a trăi normal în vremuri anormale
nu au avut niciun succes. Ba chiar ne-am gândit o dată să renunțăm
la vară cu totul și să ne ducem într-un loc cenușiu, răcoros și liniștit,
cum ar fi Hebridele.
Dar dacă am face-o, am simți lipsa verii, chiar și a zilelor când
suntem nervoși, când curge apa pe noi din cauza căldurii sau când
suntem sleiți de oboseală. Așa că am hotărât să ajungem la un
compromis cu Lubéron-ul în timpul verii, să ne dăm toată silința să
fim, ca și ceilalți, în vacanță și, ca și ei, să trimitem ilustrate în care
să le spunem prietenilor noștri de departe ce minunat ne petrecem
timpul. Iată câteva:

Aeroportul Marignane

Este ora trei după-amiază și încă nu se știe nimic de avionul care

trebuia să aterizeze la ora unu.
C}nd am dat telefon ca să întreb dacă avionul vine la timp, mi s-a spus
minciuna optimistă standard. Astfel că am plecat de acasă la 11.30 și am
petrecut ora cea mai călduroasă a unei zile călduroase pe autostradă,
încerc}nd să evit o moarte subită printre „rachetele” Renault 5 lansate dis-
de-dimineață la Paris cu ținta Coasta de Azur. Oare cum pot conduce
oamenii aceștia cu toate patru roțile desprinse de sol?
Pe tabela de afișare a sosirilor este indicată „o mică înt}rziere”, doar
patruzeci și cinci de minute. Suficient timp pentru o cafea, două cafele. Și
zborurile spre Oran au fost am}nate, astfel că sala de așteptare a
aeroportului este plină de muncitori arabi, care se întorc acasă cu familiile
lor. Stau pe jos cu o expresie de resemnare pe fețele lor întunecate și
brăzdate de riduri, în timp ce copiii se cuibăresc printre sacoșe mari de
plastic supraîncărcate, cu dungi albastre, roz și albe.
Fata de la ghișeu îmi răspunde la întrebarea referitoare la zbor,
arăt}ndu-mi tabela: patruzeci și cinci de minute înt}rziere. C}nd îi spun că
avionul are deja o înt}rziere de o oră, dă din umeri și se uită în calculator.
Da, este așa cum arată tabela, patruzeci și cinci de minute înt}rziere. A
plecat avionul din Londra? Da, îmi spune ea. Dar știu că este instruită să
mintă, ca toți ceilalți.
Avionul aterizează cu puțin înainte de ora cinci. Încep să apară
pasagerii, palizi și prost dispuși. Primele ore ale vacanței le-au petrecut pe
pista din Heathrow. Unii dintre ei fac greșeala de a-și tr}nti pașapoartele
nervoși la ghișeul ofițerului de la imigrări. Acesta se răzbună examin}ndu-
le pe îndelete, p}nă la exasperare, ling}ndu-și degetul înainte de a întoarce
fiecare filă.
Iată-i și pe prietenii mei, cam obosiți, dar veseli. Ar mai fi c}teva minute
ca să ia bagajele și ne-am putea întoarce acasă la timp pentru a face baie în
piscină înainte de cină. Dar trece un sfert de oră și ei încă mai așteaptă în
sala de bagaje care între timp se golise. Linia aeriană aranjase o vacanță
separată pentru una din valizele lor – Newcastle, Hong Kong, cine știe? –
așa că ne alăturăm celorlalți dezmoșteniți de la „Bagaje pierdute”.
Am ajuns acasă la 19 30. S-au făcut exact opt ore de c}nd am plecat.

Saint-Tropez

Cherchez les nudistes! Este o vreme prielnică pentru iubitorii vieții în

s}nul naturii, astfel că a crescut foarte mult numărul celor care doresc să
lucreze în cadrul forțelor polițienești din Saint-Tropez.
Primarul, monsieur Spada, a decretat în numele protecției și al igienei
să nu se mai facă nudism pe plajele publice. Le nudisme intégral est
interdit, spune monsieur Spada. El a împuternicit polițiștii să prindă și să
aresteze orice contravenient. Poate nu chiar să-i aresteze, dar să-i
urmărească și să-i amendeze cu șaptezeci și cinci de franci, sau cu o mie
cinci sute de franci dacă se fac vinovați de ultraj. Unde anume poate să
țină un nudist o mie cinci sute de franci este întrebarea care-i nedumerește
pe localnici.
Între timp, un grup rebel de nudiste și-a stabilit cartierul general pe
niște st}nci din spatele plajei La Moutte. O purtătoare de cuv}nt a
grupului a declarat că în niciun caz nu se vor purta costume de baie. Ce
păcat că nu sunteți aici.

Câmpul de pepeni

Fratele lui Faustin, Jacky, un bărbat v}njos de vreo șaizeci de ani,

cultivă pepeni pe c}mpul din fața casei noastre. Este o suprafață mare, pe
care o muncește singur și face totul manual. Primăvara îl văd deseori
acolo, c}te șase sau șapte ore pe zi, cu spatele încovoiat, tăind cu sapa
buruienile care amenință să-i sufoce recolta. Nu stropește – cine ar m}nca
pepeni cu miros de chimicale? – și cred că îi face multă plăcere să-și lucreze
păm}ntul în mod tradițional.
Acum, c}nd e vremea pepenilor, vine în fiecare dimineață la ora șase
pentru a-i culege pe cei copți. Îi duce la Ménerbes unde sunt ambalați în
lădițe de lemn. De la Ménerbes sunt duși la Cavaillon, iar de la Cavaillon
la Avignon, la Paris, pretutindeni. Pe Jacky îl amuză ideea că în
restaurantele de lux oamenii plătesc o mică avere pentru un lucru banal
cum este pepenele.
Dacă mă scol mai devreme, reușesc să-l prind înainte de a pleca la
Ménerbes. Întotdeauna are doi, trei pepeni care sunt prea copți ca să mai
reziste la transport și mi-i vinde cu c}țiva franci.
În timp ce mă îndrept spre casă apare soarele de după munte și îl simt
deodată fierbinte pe față. Pepenii, grei, sunt încă reci de la aerul nopții. Mă
g}ndesc cu plăcere că îi vom m}nca la micul dejun, proaspeți și dulci, la
mai puțin de zece minute după ce au fost culeși.

În spatele barului

Sunt momente c}nd piscina încetează de a mai fi un lux și devine o

necesitate, și aceasta se înt}mplă c}nd temperatura atinge 300 C. C}nd
oamenii ne cer sfatul în legătură cu închirierea unei case pe timpul verii, le
spunem întotdeauna acest lucru, iar unii dintre ei țin seama de el.
 Alții însă nu o fac, și după două zile ne pomenim cu un telefon de la ei
ca să ne spună ceea ce noi le-am zis cu multe luni în urmă. E îngrozitor de
cald, ne informează ei. Prea cald pentru tenis, prea cald pentru a merge cu
bicicleta, prea cald pentru excursii cu mașina, prea cald, prea cald. Ah, ce
bună ar fi o piscină. Ferice de voi.
Urmează o pauză plină de speranță. Este doar imaginația mea sau aud
într-adevăr broboanele de sudoare căz}nd ca o ploaie de vară pe agenda de
telefon?
Presupun că răspunsul meu ar trebui să fie nemilos, dar util pentru ei.
Există o piscină publică l}ngă Apt, dacă nu vă deranjează să faceți baie în
aceeași apă cu c}teva sute de mici derviși tuciurii care sunt în vacanță.
Apoi este Marea Mediterană, la o oră de mers cu mașina; nu, av}nd în
vedere traficul, ar putea lua două ore. Nu uitați să luați niște sticle de
Évian în mașină ca să nu vă deshidratați.
Sau ați putea să închideți obloanele ca să nu bată soarele, să vă petreceți
ziua în casă și să ieșiți reconfortați în aerul serii. E adevărat că nu v-ați
întoarce acasă bronzați, dar cel puțin nu ați risca să faceți insolație.
Nici n-apucă bine să-mi treacă prin minte aceste sugestii brutale și
parșive, c}nd deodată persoana care vorbea p}nă atunci cu disperare în
glas răsuflă ușurată. Bineînțeles! Am putea veni m}ine dimineață. Facem
doar o mică baie fără să vă deranjăm. Nici n-o să știți că am fost.
Au venit însă la pr}nz, cu niște prieteni. Acum înoată, fac plajă și, spre
surprinderea lor, li s-a făcut sete. Iată de ce mă aflu în spatele barului.
Soția mea este în bucătărie. Pregătește pr}nzul pentru șase persoane.
Vivent les vacances!

Plimbarea de seară

C}inii fac față arșiței dormind în timpul zilei, întinși pe dalele din curte
sau încovrigați la umbra gardului de rozmarin. Ei revin la viață c}nd
dispar ultimele raze ale soarelui și cerul începe să se întunece. Adulmecă
aerul, se gudură printre picioarele noastre, anticip}nd plimbarea de seară.
Ne luăm lanterna și o pornim spre pădure.
Miroase a ace de pin încinse și a păm}nt ars, iar c}nd pășim pe o pajiște
cu cimbru ne îmbată aroma lui puternică. G}ze minuscule, aproape
invizibile foșnesc printre frunzele de merișor sălbatic care crește în neștire.
Sunetele ne înc}ntă: greieri și broaște, muzica discretă care răzbate prin
fereastra deschisă a unei case îndepărtate, clinchetele și murmurele de la
cina luată pe terasă la Faustin. Pe dealurile din partea cealaltă a văii,
nelocuite timp de zece luni pe an, licăresc o mulțime de luminițe, care se
vor stinge la sf}rșitul lui august.
Ne întoarcem acasă și ne descălțăm. Căldura dalelor de piatră ne invită
să înotăm. Ne scufundăm în apa întunecată și apoi bem un ultim pahar de
vin. Cerul este presărat cu stele; m}ine va fi din nou foarte cald. Ca și
astăzi, viața va curge alene.

O mică problemă mecanică

Prietena noastră s-a hotăr}t să-și schimbe mașina veche cu una nouă,
iar t}nărul v}nzător de la firma căreia i se adresase pentru această
tranzacție era decis să-i arate avantajele alegerii ei. Îmbrăcat în costum în
pofida căldurii, se înv}rtea în jurul mașinii noi, scoț}ndu-i în evidență
diferitele atracții cu expresii bombastice, descheindu-și manșetele și
zăngănindu-și brățările.
Prietena noastră a răbdat ce a răbdat, dar p}nă la urmă i-a sugerat că
un mijloc practic de a aprecia virtuțile mașinii ar fi să facă o scurtă
plimbare cu ea.
Bineînțeles, spuse t}nărul, mais attention! Își scoase ochelarii de soare
pentru a întări efectul. Modelul acesta este mai nervos dec}t
dumneavoastră. C}nd am adus-o astăzi aici, chiar și eu am fost
impresionat. E suficient să apeși ușor pe accelerator și ți-ai luat zborul. O
să vedeți.
 După ce a aranjat cu multă meticulozitate poziția scaunului de la volan
și i-a dat prietenei noastre un ultim avertisment asupra incredibilei viteze
cu care va pleca mașina, i-a înm}nat cheile.
Motorul a tușit o dată, după care a murit. A doua încercare și a treia nu
au avut mai mult succes. Z}mbetul de pe fața t}nărului comerciant a
dispărut. Era evident că mașina avea nevoie de o m}nă de bărbat. Se așeză
la volan, dar nici el nu reuși s-o pornească. Incredibil! Care poate fi
problema? Deschise capota și se uită la motor. Voia să vadă dacă nu s-a
întrerupt vreun contact.
Nu cumva, întrebă prietena noastră, mașina are nevoie de benzină?
V}nzătorul încercă să-și ascundă disprețul pe care îl resimțea pentru
femeile cu cap sec care pun întrebări ridicole, dar, ca să-i facă pe plac,
întoarse din nou cheia și verifică rezervorul de benzină. Era complet gol.
Sări din mașină ca ars. Din păcate, aici unde se găseau era doar o mică
expoziție cu v}nzare, nu un garaj, așa că nu aveau benzină. Vor trebui să
stabilească o altă înt}lnire pentru a vedea cum merge mașina. Ar putea
Madame să revină în această după-amiază? Nu? Merde.
Dorința de a încheia tranzacția fu mai puternică dec}t arșița de afară și
pierderea reputației, astfel că t}nărul îmbrăcat în costum trebui să meargă
pe jos aproape un kilometru p}nă la DN 100 pentru a împrumuta o
canistră cu benzină de la cel mai apropiat garaj, lăs}nd-o pe prietena
noastră să supravegheze sala de expoziție. Ea a făcut o glumă în sensul că
data viitoare c}nd va dori să cumpere o mașină va veni cu propria ei
canistră de benzină, dar gluma nu a fost gustată.

Îngropat până la genunchi în levănțică

M-am apucat să tai levănțica cu o foarfecă de grădină, dar făceam o

muncă înceată, de amator. Într-o oră n-am adunat dec}t vreo zece
mănunchiuri. C}nd a venit Henriette pe la noi cu un coș de vinete, m-am
bucurat că am motiv să-mi întrerup activitatea.
 Henriette se uită la levănțică, se uită la foarfecă și își exprimă
nemulțumirea față de ignoranța vecinului ei. Nu știam cum se taie
levănțica? Ce făceam cu foarfecă aia? Unde-mi era la faucille?
Se repezi la furgonetă și aduse o seceră de pe vremuri cu v}rful înfipt
într-un dop de plută. Era surprinzător de ușoară și avea lama at}t de
ascuțită că puteam să mă bărbieresc cu ea. Am făcut c}teva mișcări prin
aer cu ea, dar Henriette își exprimă din nou nemulțumirea. Evident,
aveam nevoie de o lecție.
Își sumese fusta și atacă r}ndul cel mai apropiat de levănțică. Apucă
str}ns tulpinile lungi cu un braț și le tăie de la rădăcină cu o singură
mișcare lină a secerei. În cinci minute tăiase mai mult dec}t mine într-o
oră. Părea ușor: te apleci, apuci un mănunchi, tai. Asta-i tot.
— Voilà! exclamă Henriette. În copilărie aveam hectare întregi de
levănțică în Alpii de Jos. Pe atunci nu erau mașini de secerat. Toată lumea
folosea la faucille.
Mi-o dădu înapoi, îmi spuse să-mi păzesc picioarele și se îndreptă spre
vie unde o aștepta Faustin.
Nu era at}t de ușor pe c}t părea. După primele strădanii n-am reușit să
fac dec}t un snop neregulat, cu tulpinile mai mult ciop}rțite dec}t tăiate
cum trebuie. Mi-am dat seama că secera era făcută pentru cei care tăiau cu
m}na dreaptă, astfel că eu, care sunt st}ngaci, trebuia să tai țin}nd-o mai
departe de mine. Soția mi-a atras atenția să am grijă de picioare. Ea n-are
încredere în mine c}nd e vorba de unelte ascuțite, astfel că se liniști c}nd
văzu că tai la depărtare de corp. Cu tot talentul meu de a-mi provoca răni,
riscul de amputare părea mic.
Ajunsesem la ultimul mănunchi c}nd s-a întors Henriette. Mi-am
ridicat privirea, sper}nd că o să mă laude, și în momentul acela mi-am
tăiat degetul arătător aproape p}nă la os. A curs mult s}nge, iar Henriette
m-a întrebat dacă îmi fac manichiura. Mă mir uneori ce mult umor are.
Peste două zile mi-a făcut cadou o seceră și mi-a zis că nu am voie s-o
folosesc dec}t dacă port mănuși.
 Înclinațiile alcoolice ale viespilor

Viespea provensală, deși mică, are o înțepătură foarte dureroasă.

Totodată recurge la o metodă neelegantă. Atacă în piscină, după care fuge
de la locul infracțiunii. Zboară în spatele victimei care nu bănuie nimic,
așteaptă să ridice un braț și – toc! – o înțeapă în subsuoară. Durerea ține
c}teva ore, ceea ce îi determină deseori pe cei care au fost înțepați o dată să-
și pună o îmbrăcăminte de protecție înainte de a se duce să înoate. De aici
versiunea locală a concursului Miss Tricou Ud.
Nu știu dacă tuturor viespilor le place apa, dar cele de aici o adoră –
plutesc pe marginea piscinei, unde apa este mai puțin ad}ncă, dormitează
în băltoacele de pe lespezi, p}ndesc o subsuoară neprotejată unde pielea este
sensibilă. Ba s-a înt}mplat ca într-o zi să fie atacate nu numai subsuorile,
ci și coapsele (evident, unele viespi pot să-și țină respirația și să acționeze
sub apă), drept care am fost trimis să caut capcane pentru viespi.
Le-am găsit într-o drogherie, pe o stradă lăturalnică din Cavaillon. Spre
norocul meu, în spatele tejghelei era un expert în viespi. Mi-a făcut o
demonstrație cu cel mai nou model de capcană, un descendent de plastic al
vechilor capcane agățătoare de sticlă, care se mai pot uneori vedea prin
talciocuri. Acest model a fost special creat, spuse el, pentru a fi folosit în
jurul piscinelor și este fatal pentru viespi.
Obiectul este format dintr-un vas rotund sprijinit pe trei picioare. Pe el
este montată o p}lnie cu gura în jos. Ea acoperă perfect vasul pentru ca
viespile care au pătruns prin p}lnie să nu mai poată scăpa.
Dar, spuse expertul, asta a fost partea mai simplă. Cu momeala e mai
greu. Ea presupune artă, subtilitate. Cum să convingi viespea să renunțe
la plăcerea de a înțepa o piele delicată și să intre prin p}lnie în capcană? Ce
poate să o ispitească?
După ce stai c}tva timp în Provence, te obișnuiești să ți se țină o mică
prelegere la fiecare cumpărătură, de la o simplă căpăț}nă de varză (două
minute) la patul pe care vei dormi (o jumătate de oră dacă ai probleme cu
spatele). În cazul capcanelor pentru viespi trebuie să-ți rezervi între zece și
cincisprezece minute. M-am așezat pe scaunul din fața tejghelei și am
ascultat cu atenție.
A reieșit că viespilor le place alcoolul. Unele îl preferă îndulcit, altele cu
gust de fructe, și mai sunt unele care s-ar t}rî oriunde pentru o picătură de
anason. Este necesar, spuse expertul, să faci experimente, să dozezi diverse
arome și consistențe p}nă ce nimerești combinația care este pe gustul
viespilor locale.
El mi-a sugerat c}teva rețete de bază: vermut dulce cu miere și apă,
lichior de coacăze diluat, bere neagră amestecată cu marc și pastis curat.
Ca o tentație suplimentară, p}lnia poate fi unsă cu miere pe partea
dinăuntru. Sub vasul de dedesubt trebuie să fie puțină apă.
Expertul a pus o capcană pe tejghea și a imitat cu două degete mersul
unei viespi.
Aceasta se oprește atrasă de apa de sub vas. Se apropie de apă și atunci
simte că deasupra este ceva delicios. Se urcă pe p}lnie ca să vadă despre ce e
vorba și sare în cocteil, et voilà – nu mai poate să iasă, fiind prea beată ca
să se cațăre înapoi prin p}lnie. Moare, dar moare fericită.
Am cumpărat două capcane și am încercat mai multe rețete. Toate au
avut succes, ceea ce mă face să cred că la viespi problema cu alcoolul este
serioasă. Acum, de c}te ori vreun musafir depășește măsura la băutură,
spunem despre el că este amețit ca o viespe.

Maladie du Lubéron

Majoritatea indispozițiilor legate de sezonul estival, care pot fi

neplăcute, dureroase sau pur și simplu jenante, sunt privite cel puțin cu
oarecare compasiune. Un bărbat căruia i s-a făcut rău din cauză că a
m}ncat c}rnați alterați nu revine în societate p}nă nu se restabilește
complet. La fel se înt}mplă c}nd este vorba de intoxicare cu vin roze,
înțepături de scorpion, o supradoză de usturoi sau greața provocată de o
expunere prelungită la birocrația franceză. Suferi, dar suferi singur și în
tăcere.
Există și o altă maladie, mai rea dec}t cea provocată de scorpioni sau de
c}rnați alterați, de care am suferit și noi și pe care am constatat-o de multe
ori la rezidenții permanenți în acest colț liniștit al Franței. Simptomele
apar de obicei pe la mijlocul lui iulie și persistă p}nă la începutul lui
septembrie: ochi injectați, căscat, pierderea poftei de m}ncare, nervozitate,
somnolență și o formă ușoară de paranoia, care se manifestă prin dorința de
a te retrage la m}năstire.
Aceasta este la maladie du Lubéron sau astenia socială. Ea provoacă
aceeași compasiune ca și problemele pe care le are servitorul unui milionar.
Dacă examinăm pacienții – rezidenții permanenți – ne dăm seama ce se
înt}mplă. Rezidenții permanenți își au munca lor, prietenii lor, ritmul lor
de viață liniștit. Ei au optat în mod deliberat să locuiască în Lubéron, și nu
într-o capitală cosmopolită, deoarece au vrut să scape de hărmălaia de la
oraș, dacă nu de tot, măcar în bună parte. Această excentricitate este
înțeleasă și tolerată zece luni pe an.
Încearcă să explici situația în iulie și august. Te năpădesc musafirii,
care vin plini de forțe proaspete direct de la aeroport sau încălziți de pe
autostradă. Ei vor să ducă o viață socială, să cunoască localnici. S-a dus
naibii cititul în hamac sau plimbatul în pădure. Adio singurătate; ei vor
c}t mai multă lume – la pr}nz, la un pahar de băutură, la cină – astfel că
în permanență curg invitațiile și contra-invitațiile. Nu e zi a săptăm}nii în
care să nu ducem viață socială.
C}nd se sf}rșește vacanța și se dă o ultimă cină însoțită de numeroase
sticle de băutură, este posibil să apară chiar și pe fețele musafirilor urme de
oboseală. Nu-și închipuiau, spun ei, că aici viața este at}t de agitată. Mai
în glumă, mai în serios, declară că au nevoie de odihnă ca să-și revină de pe
urma v}nzolelii din ultimele zile. Întotdeauna este așa? Cum de rezistați?
Nu este întotdeauna așa, și nu rezistăm. Ca mulți dintre prietenii
noștri, cădem lați de oboseală între două vizite, nu dăm curs nici unui fel
de program, m}ncăm puțin și nu bem mai deloc, ne culcăm devreme. În
fiecare an, după ce se liniștesc lucrurile, discutăm cu alți membri ai
asociației rezidenților nefericiți despre modalitatea de a suporta vara mai
ușor.
Cu toții cădem de acord că singura soluție este fermitatea.
Să spui, „nu” mai des dec}t, „da”. Să nu te înduioșezi în fața unui
vizitator care nu a găsit cameră la hotel, a unui copil care nu beneficiază de
o piscină, a unui turist disperat care și-a pierdut portofelul. Fii ferm; poți
să ajuți, să fii amabil, uneori poți să fii nepoliticos, dar mai presus de toate,
fii ferm.
Cu toate acestea știu – și toți știm – că la vară va fi la fel.
Cred că ar trebui să ne bucurăm. Și poate că ne-am bucura dacă nu am
fi extenuați.

Place du villaqe

Accesul mașinilor în piața din sat a fost interzis. Pe cele trei laturi ale ei
au fost instalate tarabe sau mese cu piedestal. Pe cea de-a patra latură s-a
improvizat o stradă împodobită cu beculețe colorate. În fața cafenelei, unde
se afla de obicei un r}nd de măsuțe și scaune, acum sunt de zece ori pe at}t.
A fost angajat încă un chelner ca să poată servi mulțimea de clienți care se
întinde de la măcelărie p}nă la oficiul poștal. Copiii fugăresc c}inii,
șterpelesc zahăr cubic de pe mese și se feresc de bastoanele bătr}nilor pe
care aceștia le agită, prefăc}ndu-se m}nioși. Nimeni nu se va culca
devreme în seara aceasta, pentru că este sărbătoarea anuală a satului, la
fête votive.
Sărbătoarea începe după-amiaza t}rziu cu un pot d’amitié în piață și
cu deschiderea oficială a tarabelor. În spatele lor stau meșteri locali, cu
fețele proaspăt bărbierite. Ei țin c}te un pahar în m}nă sau fac ultimele
ajustări la mărfurile expuse. Se pot vedea de toate: ceramică și bijuterii,
miere și esență de lavandă, țesături de m}nă, obiecte din fier, picturi și
sculpturi în lemn, cărți, ilustrate, articole de piele, tirbușoane cu m}nere
din lemn de măslin, săculețe cu ierburi uscate. Femeii care vinde pizza îi
merg afacerile strălucit după primul pahar de vin care deschide pofta de
m}ncare a celor prezenți.
Oamenii se plimbă de colo-colo, măn}ncă, mai dau o raită prin piață. Se
lasă înserarea. Domnește o atmosferă plăcută. Munții se zăresc în
depărtare ca niște movile întunecate proiectate pe cer. Un trio de
acordeoane începe să c}nte pe estradă primul dintr-o sută de paso doble,
în timp ce grupul rock din Avignon care se va produce mai t}rziu se
antrenează în cafenea cu bere și pastis.
Apar primii dansatori – un bătr}n cu nepoțica lui. Fetița își presează
nasul de catarama de la cureaua bunicului, iar el o ține cu piciorușele pe
picioarele lui într-un echilibru precar. Li se alătură o familie formată din
mamă, tată și fiică, dans}nd à trois și apoi c}teva cupluri mai în v}rstă,
care au o ținută rigidă, iar pe fețele lor se vede concentrarea c}nd încearcă
să-și amintească pașii pe care i-au învățat cu cincizeci de ani în urmă.
Dansul paso doble se încheie cu un acord final al acordeoanelor și cu
un bubuit de tobe, iar grupul rock își face încălzirea timp de cinci minute
cu ciupituri electronice care se izbesc de zidurile vechi de piatră ale bisericii
de peste drum de estradă.
Solista grupului, o t}nără bine făcută, cu pantaloni lycra str}mți, de
culoare neagră, și cu o perucă portocalie țipătoare, a atras un public
numeros înainte de a scoate un sunet. Un bătr}n cu o șapcă al cărei
cozoroc aproape îi atinge bărbia proeminentă, și-a tras un scaun de la
cafenea și s-a așezat în dreptul microfonului. C}nd solista începe să c}nte,
c}țiva băieți din sat, încurajați de exemplul bătr}nului, ies din mulțime și
vin l}ngă scaunul lui. Toți se uită hipnotizați la bazinul negru lucios care
se rotește deasupra capetelor lor.
Fetele din sat, lipsite de parteneri, dansează unele cu altele, c}t mai
aproape de băieții care stau cu spatele, fascinați de solistă. Unul dintre
chelneri pune tava deoparte și se înclină în fața unei fete drăguțe care stă
cu părinții. Ea roșește și își pleacă ochii, dar mama o îndeamnă să danseze.
Du-te. Acuși se termină vacanța.
După o oră de muzică ce amenință să spargă geamurile caselor din jurul
pieței, grupul interpretează ultimul c}ntec. Cu un patos demn de Piaf într-
o noapte tristă, solista ne oferă Comme d’habitude, pe care îl încheie cu
un suspin. Capul ei portocaliu se pleacă peste microfon. Bătr}nul, vădit
mulțumit, bate cu bastonul în caldar}m. Dansatorii se întorc în cafenea să
vadă dacă a mai rămas bere.
În mod normal ar fi trebuit să se lanseze feux d’artifice din c}mpul de
l}ngă monumentul ridicat în memoria războiului. Anul acesta, din cauza
secetei, sunt interzise focurile de artificii. Dar a fost o serbare reușită. Ați
văzut cum a dansat poștașul?
18

ARESTAȚI CÂINELE!

Un prieten din Londra mă mai ține la curent cu subiecte de

importanță internațională care s-ar putea să nu fie prezentate în Le
Provençal. La un moment dat mi-a trimis un extras din The Times
care m-a tulburat profund. Relata o faptă de o ticăloșie de nedescris,
un cuțit înfipt în partea cea mai sensibilă a anatomiei unui francez.
O bandă de ticăloși importaseră trufe albe (denumite uneori cu
dispreț trufe „industriale”) din Italia și le vopsiseră cu coloranți
extrași din frunze de nuc până când deveniseră destul de întunecate
pentru a putea trece drept trufe negre. Acestea din urmă, după cum
bine știe orice gurmand, au infinit mai multă savoare decât suratele
lor albe și sunt infinit mai scumpe. Cred că reporterul de la The
Times subestimase considerabil prețurile. El pomenise de patru sute
de franci kilogramul, ceea ce ar fi produs consternare la „Fauchon”
în Paris, unde le văzusem rânduite în vitrină ca niște giuvaeruri la
prețul de șapte mii de franci kilogramul.
Dar nu asta era problema. Ceea ce conta era natura infracțiunii.
Papilele gustative ale francezilor care se autointitulează campioni
mondiali în ale gastronomiei, au fost induse în eroare, iar
portofelele le-au fost golite. Și unde mai pui că nici măcar nu era
vorba de trufe autohtone de categoria a doua, ci de niște nenorocite
de trufe din Italia – Italia, pentru Dumnezeu!
Am auzit o dată un francez exprimându-se foarte depreciativ
despre mâncarea italienească: macaroane și nimic altceva. Și totuși,
sute, dacă nu mii de trufe negre italienești falsificate fuseseră
ingurgitate de stomacurile franceze, atât de cunoscătoare. Această
escrocherie grosolană era o umilință greu de suportat.
 Povestea mi-a amintit de Alain, care se oferise să mă ia într-o zi
cu el la cules de trufe în zona Muntelui Ventoux. Voia să-mi
demonstreze aptitudinile purcelușei sale miniaturale. Când l-am
sunat mi-a spus că sezonul este slab, din cauza secetei de peste vară.
În plus, experimentul cu purcelușa fusese un eșec. Nu era pentru
așa ceva. Totuși, avea niște trufe, dacă eram interesați, mici, dar
bune. Am stabilit să ne întâlnim în Apt unde urma să discute cu
cineva referitor la achiziționarea unui câine.
În Apt există o cafenea care în zilele de târg este plină cu
vânzători de trufe. În așteptarea clienților își petrec timpul trișând la
cărți și lăudându-se cât au reușit să câștige vânzând vreunui
parizian aflat în trecere o sută cincizeci de grame de noroi și
ciuperci. Au cântare de buzunar și cuțite vechi cu mânere de lemn
cu care crestează trufa pentru a dovedi că nu este neagră numai la
suprafață. Din sacii de pânză de pe mese se degajă un iz de pământ,
de ceva aproape putred, care se combină cu mirosul de cafea și de
tutun. Oamenii sorb din vinul roze și vorbesc uneori în șoaptă
pentru a nu fi auziți de ceilalți.
În timp ce-l așteptam pe Alain, am urmărit cu privirea doi bărbați
care stăteau aplecați peste paharele lor de băutură, cu capetele
apropiate, uitându-se din când în când împrejur. Unul dintre ei
scoase un stilou crăpat și scrise ceva în palmă. Îi arătă celuilalt ce
scrisese, apoi scuipă în palmă și șterse cu grijă orice urmă. Ce să fi
fost? Noul preț pe kilogram? Cifrul unui seif de la banca de vizavi?
Sau un avertisment? Nu spune nimic. Ne urmărește un bărbat cu
ochelari.
Iată-l și pe Alain. Toate privirile din cafenea s-au întors spre el,
așa cum se întorseseră și spre mine. Mă simțeam de parcă aș fi fost
pe punctul de a săvârși ceva periculos și ilegal, și nu să cumpăr
ingrediente pentru o omletă.
Adusesem cu mine articolul din The Times, dar Alain știa de mult
toată povestea. O auzise de la un prieten din Périgord, unde a
stârnit pe drept cuvânt indignarea neguțătorilor de trufe cinstiți și
grave suspiciuni în mințile cumpărătorilor.
Alain venise la Apt pentru a începe negocierile în vederea
cumpărării unui câine antrenat pentru descoperirea trufelor. Îl
cunoștea pe stăpân, dar nu prea bine, și de aceea afacerea va lua
ceva timp. Prețul cerut era substanțial, douăzeci de mii de franci, și
nu se lua nimic pe încredere. Vor fi aranjate probe pe câmp, se va
stabili vârsta câinelui și vor fi demonstrate rezistența la efort și
talentele de depistare după miros. Nu se știe niciodată.
L-am întrebat de purcelușa miniaturală. Alain a dat din umeri și
a arătat cu degetul la gât în semn că a tăiat-o. Până la urmă, spuse
el, dacă nu ești pregătit să accepți inconvenientele unui porc de
mărime normală, câinele este singura soluție. Dar să găsești câinele
potrivit, un câine care să merite greutatea sa în bancnote, nu e deloc
ușor.
Nu există o rasă a câinilor de trufe. Majoritatea câinilor de trufe
pe care îi văzusem erau niște creaturi mici, greu de clasificat, care
chelălăiau mai tot timpul. Se părea că în urmă cu multe generații în
arborele lor genealogic fusese implicat un terrier. Alain însuși avea
un alsacian bătrân care, la vremea lui, lucrase bine. Totul era o
chestiune de instinct individual și de antrenament. Nu există
garanția că un câine care a dat rezultate la un stăpân va da rezultate
și la altul. Alain își aminti de ceva și zâmbi. Circula o poveste. I-am
umplut din nou paharul și mi-a spus-o pe îndelete.
A fost odată în St. Didier un om care avea un câine în stare să
găsească trufe acolo unde niciun alt câine nu găsea. În timpul iernii,
când ceilalți culegători se întorceau cu o mână de trufe, omul din St.
Didier venea la cafenea cu sacul burdușit. Câinele era o minune, iar
stăpânul nu contenea să-l laude pe micul Napoleon, cum îl numea
el, pentru că avea un nas care valora aur.
 Mulți râvneau la Napoleon, dar de câte ori se ofereau să-l
cumpere, stăpânul lui refuza. Până când a intrat în cafenea un
bărbat care a pus pe masă patru pachete de bani legate laolaltă,
patruzeci de mii de franci. Era un preț extraordinar și, cu o părere
de rău vădită, a acceptat în cele din urmă. Napoleon a plecat cu
noul său stăpân.
Tot restul sezonului nu a găsit nicio trufă. Noul proprietar era
furios la culme. L-a adus pe Napoleon la cafenea și a cerut banii
înapoi. Vechiul proprietar i-a spus să se ducă să învețe cum se
găsesc trufe. Un asemenea imbécile nu merita un câine ca Napoleon.
Au mai fost schimbate și alte cuvinte neplăcute, dar nici gând ca
banii să fie înapoiați.
Noul proprietar s-a dus la Avignon să-și ia un avocat. Acesta, ca
toți avocații, i-a spus că problema este complicată. Nu exista niciun
precedent la care să se refere, nu exista în îndelungata istorie a
dreptului francez, bazată pe documente bine puse la punct, niciun
caz care să prezinte situația unui câine ce nu-și face datoria. Era fără
îndoială o dispută care va trebui să fie hotărâtă de un judecător cu
multă înțelepciune.
După luni de zile de consultații, cei doi au apărut la tribunal.
Judecătorul, un om deosebit de conștiincios, a cerut ca toți inculpații
să fie prezenți. Prin urmare a fost trimis un jandarm să aresteze
câinele și să-l aducă la tribunal ca probă materială.
Dacă prezența câinelui în boxă l-a ajutat sau nu pe judecător în
deliberările sale nu se știe, dar acesta a dat următorul verdict:
Napoleon trebuie înapoiat fostului proprietar, care va plăti jumătate
din prețul pe care îl obținuse pe el, permițându-i-se să păstreze
cealaltă jumătate ca o compensație pentru faptul că nu a beneficiat
de serviciile câinelui un timp.
Reuniți, Napoleon și vechiul său stăpân, s-au mutat din St. Didier
într-un sat la nord de Carpentras. Doi ani mai târziu a apărut un caz
identic, cu deosebirea că din cauza inflației suma de bani a fost mai
mare. Napoleon și stăpânul său dăduseră din nou lovitura.
Dar era ceva ce nu înțelegeam. Dacă patrupedul era atât de
eficient în descoperirea trufelor, stăpânul lui ar fi scos mai mulți
bani punându-l la treabă decât vânzându-l, chiar dacă se alegea din
nou cu câinele și jumătate din bani după ce avea loc procesul la
tribunal.
Ah, spuse Alain, ați crezut, ca toți ceilalți, că trufele aduse la
cafenea fuseseră găsite de Napoleon.
Non?
Non. Ele erau păstrate în congélateur și aduse o dată sau de două
ori pe săptămână. Câinele acela nu era în stare să găsească nici
măcar un cotlet de porc într-o măcelărie. Nu avea miros.
Alain își termină vinul.
— Un asemenea câine nu se cumpără la cafenea. Trebuie să-l vezi
la lucru. Se uită la ceas. Am timp să mai beau un pahar. Și
dumneavoastră?
Întotdeauna, i-am răspuns. Mai știa și altă poveste?
— Ca scriitor, asta o să vă placă, spuse el. S-a întâmplat cu mulți
ani în urmă. Mi s-a spus că e adevărată.
Un țăran avea o parcelă de pământ la mică depărtare de casă. Nu
era mare, nici două hectare, dar era plină de stejari bătrâni, astfel că
iarna se găseau aici multe trufe, ceea ce îi dădea posibilitatea
țăranului să trăiască fără griji tot restul anului. Porcul său nici nu
trebuia să caute prea mult. An de an, trufele creșteau, mai mult sau
mai puțin, în aceleași locuri în care crescuseră și înainte. Era ca și
cum ai fi găsit bani sub copaci. Dumnezeu era bun, iar bătrânețea
țăranului asigurată.
Vă puteți imagina supărarea țăranului când descoperi într-o
dimineață pământul proaspăt scormonit. Probabil că în timpul
nopții trecuse pe acolo un câine sau chiar un porc rătăcit. Puțin mai
încolo observă un muc de țigară strivit cu piciorul, o țigară de lux,
cu filtru, nu din acelea din care fuma el. Și bineînțeles nu o lăsase un
porc rătăcit. Era foarte alarmant.
Mergând de la un copac la altul îngrijorarea lui crescu. Pământul
era răscolit în multe locuri, iar pe pietre se vedeau zgârieturi
proaspete care nu puteau fi făcute decât de un baston special pentru
trufe.
Nu putea fi vreunul dintre vecinii săi. Îi cunoștea din copilărie.
Probabil un străin, cineva care nu știa că parcela aceea prețioasă este
a lui.
Fiind un om cu judecată, s-a gândit că un străin n-avea cum să
știe dacă pământul era proprietate privată sau nu. Gardurile și
indicatoarele erau scumpe, iar el nu le considerase niciodată
necesare. Pământul era al lui și toată lumea știa acest lucru. Evident,
timpurile se schimbaseră și în zonă veneau din ce în ce mai mulți
străini. Se duse în cel mai apropiat oraș în după-amiaza aceea și
cumpără mai multe indicatoare: Propriété privée, Défense d’entrer și,
ca o măsură suplimentară, câteva pe care scria Chien méchant. A
muncit cu nevasta lui până seara târziu ca să le instaleze în jurul
lotului de pământ.
Au trecut câteva zile și se părea că străinul cu bastonul de trufe
nu mai dăduse pe acolo, ceea ce îl mai liniști pe țăran. Nu fusese
nimic intenționat, deși, se întreba el, de ce ar umbla un om
nevinovat după trufe în timpul nopții?
Și iată că s-a întâmplat din nou. Indicatoarele fuseseră ignorate,
proprietatea fusese violată și cine știe câte ciuperci negre de toată
frumusețea fuseseră scoase din pământ la adăpostul întunericului.
Nu se mai punea problema că nimerise acolo din greșeală un
căutător neobosit de trufe. Era un braconnier, un hoț care opera
noaptea cu scopul de a profita de singura sursă de venit a unui
bătrân.
 În seara aceea, în timp ce cinau, țăranul și nevasta lui se sfătuiră
ce să facă. Puteau, bineînțeles, să cheme poliția. Dar întrucât trufele
– sau cel puțin banii obținuți din vânzarea trufelor – nu existau
oficial, nu era prudent să fie implicate autoritățile. S-ar fi pus
întrebări despre valoarea lucrurilor furate, or asemenea informații
era bine să-și păstreze caracterul particular. În plus, pedeapsa
pentru braconaj în cazul trufelor, chiar dacă era vorba de închisoare,
nu ar fi compensat miile de franci care se îndesau acum în
buzunarele adânci ale braconierului.
Cei doi au hotărât, așadar, să recurgă la o dreptate mai aspră,
care să le aducă și lor o satisfacție. Țăranul se duse la doi dintre
vecinii săi, care vor înțelege, desigur, ce trebuia făcut.
Aceștia au fost de acord să-l ajute. Timp de câteva nopți lungi și
reci au pândit cu pușca în mână printre stejari, întorcându-se acasă
dimineața ușor amețiți din pricina rachiului pe care erau nevoiți să-l
bea pentru a rezista la frig. În sfârșit, într-o noapte, când norii
acoperiseră luna, iar Mistralul le biciuia fețele, cei trei bărbați au
zărit farurile unei mașini. Aceasta se opri la capătul unei poteci
pline de noroi, cam la o distanță de două sute de metri în josul
dealului.
Motorul s-a oprit, farurile au fost stinse, portierele au fost
deschise și apoi închise fără zgomot. S-au auzit voci și apoi a apărut
lumina unei lanterne care urca încet spre ei.
Primul care a ajuns la copaci a fost câinele. Acesta, simțind
prezența oamenilor, începu să latre – un lătrat puternic, nervos,
urmat de îndată de un ssst! Braconierul încerca să-l potolească. Cei
trei bărbați își dezmorțiră degetele pentru a apuca puștile mai bine.
Țăranul păgubit ridică lanterna pe care o adusese special pentru
ambuscadă.
Lumina a căzut asupra braconierilor în timp ce intrau într-un loc
deschis. Era o pereche de vârstă mijlocie care nu ieșea din comun.
Femeia căra un săculeț, iar bărbatul ținea o lanternă și un baston
pentru trufe. Erau în flagrant delict.
Cei trei bărbați, etalându-și artileria, se apropiară de cuplu.
Aceștia n-au opus nicio rezistență și, cu țeava puștilor sub nas, au
recunoscut imediat că ei fuseseră mai înainte ca să fure trufe.
Câte trufe? întrebă țăranul bătrân. Două kilograme? Cinci
kilograme? Mai mult?
Tăcere din partea braconierilor. Tăcere și din partea celor trei care
se gândeau cum să procedeze. Trebuia să se facă dreptate; și mai
important decât dreptatea, trebuiau recuperați banii. Unul dintre ei
îi șopti ceva la ureche bătrânului și acesta dădu din cap. Da, asta
vom face. El anunță verdictul tribunalului improvizat.
La ce bancă depunea banii braconierul? La Nyons? Ah bon. Dacă
pornești acum pe jos vei fi acolo când se deschide. Scoți treizeci de
mii de franci și îi aduci aici. Noi îți vom ține aici mașina, câinele și
nevasta până te întorci.
Braconierul purcese la drum. Erau patru ore de mers pe jos până
la Nyons. Câinele a fost legat în fața mașinii, iar soția a fost instalată
pe bancheta din spate. Cei trei bărbați s-au înghesuit și ei în mașină.
Era o noapte rece. Mai moțăiau puțin, mai luau câte o dușcă de
rachiu.
S-au ivit zorile, s-a făcut dimineața, apoi a venit prânzul<
Alain își întrerupse povestirea.
— Sunteți scriitor, spuse el. Cum credeți că s-a terminat?
Am dat două variante, dar niciuna n-a fost bună. Alain râse.
— A fost foarte simplu, deloc dramatique, adăuga el. Poate doar
pentru nevasta lui. Braconierul s-a dus la banca din Nyons și a scos
toți banii pe care îi avea, după care – pouf! – a dispărut.
— Nu s-a întors niciodată?
— Nimeni nu l-a mai văzut.
— Nici nevasta?
 — Bineînțeles că nici nevasta. Nu ținea deloc la ea.
— Și țăranul?
— A murit de inimă rea.
Alain îmi spuse că trebuie să plece. I-am plătit trufele și i-am urat
să aibă noroc cu noul câine. Când am ajuns acasă am tăiat o trufă în
două ca să mă asigur că e veritabilă, neagră și pe dinăuntru. Alain
părea un om de treabă, dar nu se știe niciodată.
19

VIAȚA VĂZUTĂ ÎN ROZ

— Ați început să aveți aerul unor localnici.

Nu știu dacă a fost o glumă, o insultă sau un compliment, dar așa
ne-a spus londonezul care a picat pe neașteptate și a rămas la masa
de prânz. Nu-l văzuserăm de cinci ani. Era vădit curios să constate
efectele vieții în Provence asupra noastră. Ne cerceta cu atenție,
încercând să descopere semne de deteriorare morală și fizică.
Noi nu ne dădeam seama că ne-am schimbat, dar el era sigur,
deși nu putea să precizeze în ce fel anume. În lipsa unor manifestări
evidente cum ar fi delirium tremens, o engleză stâlcită sau o
senilitate prematură, ne-a taxat cu vorbele „ați început să aveți aerul
unor localnici” – o afirmație vagă, ușor de făcut și
atotcuprinzătoare.
În timp ce se îndepărta cu mașina lui curată, prevăzută cu o
antenă de telefon care flutura veselă în aer, m-am uitat la Citroenul
meu vechi și prăfuit, fără facilități de comunicare. Era într-adevăr o
mașină autohtonă. În comparație cu felul în care era îmbrăcat
vizitatorul nostru aflat în drum spre Coasta de Azur, eu arătam ca
un băștinaș – purtam o cămașă ponosită, pantaloni scurți și nu
aveam pantofi în picioare. Mi-am amintit apoi ce des se uita la ceas
în timpul prânzului. Avea o întâlnire cu niște prieteni în Nisa, la
6.30. Nu mai târziu, nu cândva în cursul serii, ci la 6.30 fix. Noi nu
mai țineam de mult la niște ore exacte, și asta pentru că localnicii nu
puneau preț pe așa ceva. Ne dădeam întâlnire la ore aproximative.
Un alt obicei autohton.
Cu cât mă gândeam mai mult la acest lucru, cu atât îmi dădeam
seama că trebuie să ne fi schimbat. Eu n-aș zice că am căpătat aerul
unor localnici, dar exista o mulțime de diferențe între stilul nostru
vechi de viață și cel nou, iar noi nu am făcut decât să ne adaptăm.
N-a fost greu. Majoritatea schimbărilor din felul nostru de trai au
avut loc treptat, într-un mod plăcut, aproape imperceptibil. Și, cred
eu, toate schimbările au fost spre bine.
Nu ne mai uităm la televizor. Nu a fost o decizie luată anume
pentru a consacra mai mult timp activităților intelectuale; pur și
simplu așa s-a întâmplat. În timpul verii, privitul la televizor nu se
compară cu contemplarea cerului pe înserate. În timpul iernii nu
poate concura cu cina. Televizorul a fost surghiunit într-un bufet
pentru a crea mai mult spațiu pentru cărți.
Mâncăm mai bine decât înainte și probabil mai ieftin. Este
imposibil să stai câtva timp în Franța și să rămâi imun la
entuziasmul național pentru mâncare, și apoi cine ar dori acest
lucru? De ce să nu faci o plăcere zilnică dintr-o necesitate zilnică?
Ne-am adaptat ritmului gastronomic al Provencei profitând de
ofertele speciale puse la dispoziție de natură în tot timpul anului:
sparanghel, fasole verde extrafină, cu păstăile puțin mai groase
decât bețele de chibrituri, cireșe, vinete, dovlecei, ardei, piersici,
caise, pepeni, struguri, sfeclă, ciuperci sălbatice, măsline, trufe –
fiecare anotimp cu ofertele lui. Cu excepția trufelor, care sunt
scumpe, nimic nu costa mai mult de câțiva franci kilogramul.
Cu carnea lucrurile stau altfel. Prețurile din măcelarii îl înfioară
pe vizitator. Provence nu este un ținut al vitelor, așa că englezul
care dorește un biftec într-o duminică trebuie să aibă carnetul de
cecuri la el și să fie pregătit pentru o dezamăgire, deoarece carnea
de vacă nu este nici ieftină, nici moale. Dar mielul, mai ales din zona
de lângă Sisteron, unde oile pasc tot felul de ierburi aromate, are un
gust minunat. Ar fi o crimă să-l asezonezi cu un sos de mentă. Iar în
ceea ce privește porcul, orice parte a lui este bună.
Chiar și așa, mâncăm acum mai puțină carne: câte un pui de
Bresse, vânat de iepure pe care ni-l aduce Henriette, afumături când
scade temperatura și urlă Mistralul în jurul casei – din când în când,
carnea este minunată. Consumul de carne zi de zi este un obicei
care ține de trecut. Sunt atâtea altele: pește din Mediterana, paste
făinoase, nenumărate rețete de preparare a legumelor, zeci de
sortimente de pâine, sute de feluri de brânză.
Poate că ne-am schimbat dieta și modul de preparare a mâncării,
întotdeauna cu ulei de măsline, dar cert este că amândoi am dat jos
din greutate. Nu mult, dar suficient pentru a provoca o oarecare
surpriză prietenilor noștri, care se așteaptă să ne vadă cu burți
revărsate, așa cum se întâmplă uneori cu oamenii pofticioși care au
norocul să mănânce în Franța.
Chiar dacă nu în mod deliberat, facem și mai multe exerciții
fizice. Nu contorsiunile însoțite de grimase ale unor femei numai
piele și os, îmbrăcate în costume de gimnastică, ci exercițiile care
apar în mod natural ca o consecință a vieții duse într-o climă care-ți
permite să petreci opt sau nouă luni pe an în aer liber. Nu e vorba
de impunerea unei discipline, ci doar de micile imperative ale vieții
la țară – aducerea buștenilor pentru foc, plivitul buruienilor,
curățirea șanțurilor, plantarea răsadurilor, tăierea lăstarilor din vie,
operațiune care te obligă să te apleci și să te ridici. Și în fiecare zi, pe
orice fel de vreme, mersul pe jos.
Mulți dintre cei care stau la noi un timp refuză să creadă că
mersul pe jos este un exercițiu greu. Nu este un efort dramatic, nu te
istovește, nu se face într-un ritm rapid, nu este violent. Toată lumea
merge pe jos, spun ei. Nu poți să numești asta exercițiu. În cele din
urmă, dacă insistă, îi luăm la o plimbare, împreună cu câinii.
În primele zece minute se merge relaxat, de-a lungul potecii de la
poalele muntelui. Nimic greu, nimic solicitant. E o plăcere sa respiri
puțin aer proaspăt și să admiri priveliștea Muntelui Ventoux în
depărtare. Dar unde e exercițiul? întreabă ei. Nici măcar nu gâfâie.
 Apoi facem un ocol și o luăm pe drumul care duce spre pădurea
de cedri. Aceasta se întinde pe creasta Munților Lubéron. Nu mai
călcăm pe solul nisipos acoperit cu ace de pin. Începem să urcăm o
pantă stâncoasă, cu porțiuni de grohotiș. După cinci minute nu se
mai fac remarci trufașe cum că mersul pe jos este un exercițiu
pentru bătrâni. După zece minute nu se mai fac niciun fel de
remarci. Se aude doar respirația din ce în ce mai grea însoțită de
tuse. Poteca șerpuiește printre bolovani și pe sub crengi care uneori
sunt atât de joase încât trebuie să te apleci până la pământ. Vârful
nu se zărește deloc; se văd doar o sută de metri, sau cam așa ceva,
de drum îngust, pietros, abrupt, care dispare după o stâncă. Nu mai
ai putere decât cel mult să tragi o înjurătură când ți se răsucește
glezna pe grohotiș. Mușchii picioarelor sunt înfierbântați, plămânii
respiră din greu. Câinii o iau înainte, iar noi suntem înșirați în
spatele lor, la intervale neregulate; cei mai puțin rezistenți merg
poticnindu-se, cu spatele încovoiat și cu mâinile în șold. Din cauza
mândriei nu se opresc ca să-și mai tragă sufletul. Nu vor mai afirma
niciodată că mersul pe jos nu poate fi considerat un exercițiu fizic.
Răsplata pe care o primești când ajungi în vârf este peisajul
extraordinar, uneori straniu, dar întotdeauna fascinant. Cedrii sunt
magnifici, iar când sunt acoperiți de zăpadă ai impresia că te afli
într-o țară de basm. Dincolo de ei, pe versantul de sud al muntelui,
este un povârniș arid, îndulcit doar din loc în loc cu tufe de cimbru
și merișor, care reușesc să răzbată printre crăpăturile stâncilor.
În zilele senine, după ce încetează să bată Mistralul și aerul
devine limpede, se deschide o panoramă largă, până la mare, și ai
impresia că te afli la sute de kilometri de restul lumii. Am întâlnit o
dată un țăran acolo sus, pe un drum forestier care șerpuia printre
cedri. Mergea pe o bicicletă veche, cu o pușcă pe umăr. Era însoțit
de un câine care sărea pe lângă el. Fiecare dintre noi a fost uluit să
vadă o altă ființă omenească. De obicei nu prea trece nimeni pe
acolo. Singurul zgomot care se aude este vântul șuierând printre
copaci.
Zilele se scurg încet, dar săptămânile zboară. Noi măsurăm acum
anul într-un mod care are puțin de a face cu calendarele și datele
fixe. În februarie îmbobocește migdalul. Urmează câteva săptămâni
de muncă asiduă în grădină, deoarece se apropie primăvara și
trebuie puse la punct o serie de lucruri despre care am tot discutat
în timpul iernii. Primăvara înfloresc cireșii, se înmulțesc buruienile
și apar primii musafiri ai anului, care speră să aibă parte de o vreme
subtropicală și deseori se aleg numai cu vânt și ploaie. Vara poate să
înceapă în aprilie, dar poate să înceapă și în mai. Știm că a venit
când ne telefonează Bernard, care se oferă să ne ajute la curățarea
piscinei.
În iunie sunt macii, în iulie seceta, în august furtunile. Apoi încep
să ruginească frunzele din vii, vânătorii ies din lâncezeala din
timpul verii, se culeg strugurii, apa din piscină devine din ce în ce
mai rece. O scufundare la mijlocul zilei este considerată un act
masochist. Trebuie să fie sfârșitul lui octombrie.
Iarna se iau o mulțime de hotărâri bune, iar unele dintre ele chiar
sunt îndeplinite. Se taie un pom uscat, se construiește un zid, se
vopsesc scaunele de grădină, iar când avem puțin timp liber punem
mâna pe dicționar și ne reluăm lupta cu limba franceză.
Franceza noastră s-a îmbunătățit, iar gândul de a petrece o seară
într-o companie eminamente franceză nu ne mai sperie, cum se
întâmpla la început. Dar mai este mult până să ajung să folosesc
cuvintele pe care le utilizam atât de des în compunerile mele
școlare. Trebuie să ne străduim mai mult. Ne croim drum cu greu
prin cărți de Pagnol, Giono și Maupassant, cumpărăm regulat ziarul
Le Provençal, ascultăm la radio buletinele de știri care sunt citite cu o
viteză năucitoare și încercăm să descifrăm misterele unei limbi
despre care ni se spune mereu că este cât se poate de logică.
 Cred că este o legendă, născocită de francezi pentru a-i zăpăci pe
străini. Unde este logica, de exemplu, în genurile acordate numelor
proprii și substantivelor. De ce Rhônul este masculin și Durance
feminin? Este vorba de două fluvii și dacă trebuie să aibă un sex, de
ce să nu fie același? Când i-am cerut unui francez să-mi explice acest
lucru, el mi-a ținut o disertație despre izvoare, râuri și fluvii, care,
după părerea lui, răspundea la întrebare în mod concludent și,
bineînțeles, logic. Apoi a trecut la oceanul masculin, la marea
feminină, la lacul masculin și băltoaca feminină. Nici apa nu mai
știe ce-i cu ea.
Prelegerea nu a avut darul să-mi schimbe teoria, și anume că
genurile există numai pentru a-ți îngreuna viața. Ele au fost
atribuite într-un mod capricios și arbitrar, uneori cu lipsă de
considerație pentru acuratețea anatomică. Cuvântul francez pentru
latinescul vagina este vagin. Le vagin. Masculin. Cum poate studentul
nedumerit să aplice logica la o limbă în care vagina este masculin?
Mai există apoi androginul lui, care ne pândește la începutul
multor propoziții. În mod normal se referă la masculin. În unele
construcții denotă un feminin. De multe ori nu ne dăm seama de
gen decât după ce se mai face o precizare, ca de exemplu: Je lui ai
téléphoné (I-am telefonat), mais elle était occupée (dar era ocupată). Un
mister de scurtă durată, desigur, dar care poate încurca un novice,
mai ales când prenumele acestui lui este și o combinație de masculin
și feminin, precum Jean-Marie sau Marie-Pierre.
Și asta nu e cel mai rău. Evenimente ciudate și nenaturale au loc
în fiecare zi în regulile sintaxei franceze. Într-un articol recent de
ziar care relata căsătoria cântărețului de rock Johnny Hallyday se
întrerupe la un moment dat descrierea rochiei de mireasă și i se dă o
lovitură lui Johnny. Il est une grande vedette se spune în articol. (El
este o mare vedetă.) În spațiul unei singure propoziții, starul și-a
schimbat sexul, și asta chiar în ziua nunții.
 Probabil că din cauza acestor situații confuze care te lasă perplex,
franceza a fost timp de secole limba diplomației, un domeniu în care
simplitatea și claritatea nu sunt considerate necesare sau de dorit.
Într-adevăr, o propoziție bine adusă din condei, dar neclară din
cauza regulilor gramaticale și deci pasibilă de mai multe
interpretări, este mai puțin probabil să-l pună pe un ambasador
într-o situație dificilă decât niște cuvinte simple care înseamnă exact
ceea ce exprimă. Un diplomat, după părerea lui Alex Dreier, este
„acela care gândește de două ori înainte de a nu spune nimic”.
Nuanțele și lipsa de precizie sunt esențiale, iar franceza pare a fi fost
inventată pentru a permite acestui balast lingvistic să încarce fiecare
propoziție.
Dar este o limbă frumoasă, romantică și suplă, chiar dacă nu este
cazul ca un curs de franceză să fie numit în mod reverențios „cours
de civilisation” de către cei care o consideră o comoară națională și
un exemplu strălucit de cum trebuie cineva să vorbească. Ne putem
imagina disprețul puriștilor la auzul ororilor străine care se
strecoară acum în franceza cotidiană.
Totul a început probabil când le weekend a trecut Canalul Mânecii
și a ajuns la Paris cam în același timp în care proprietarul unui club
de noapte din Place Pigalle și-a botezat stabilimentul „Le Sexy”.
Inevitabil, aceasta a dus la dezgustătoarea inovație le weekend sexy,
spre deliciul proprietarilor de hotel din Paris și spre disperarea
omologilor lor din Brighton și din alte stațiuni mai puțin
binecuvântate erotic.
Invazia limbii nu s-a oprit în dormitor. Ea s-a infiltrat și în
birouri. Funcționarul are acum un job. Dacă presiunea muncii
devine prea mare pentru el, se va considera din ce în ce mai stressé,
poate din cauza solicitării de a fi un leader în jungla afacerilor de
marketing. Surmenat cum e, o biată epavă, nu are nici măcar timp
pentru tradiționalul prânz de trei ore și trebuie să se mulțumească
cu le fast-food. Este cea mai mizerabilă mostră de frangleză, care îi
irită la culme pe venerabilii de la Academia Franceză. Și nu-i
condamn câtuși de puțin. Aceste intruziuni grosolane într-o limbă
atât de grațioasă sunt scandaleux.
Răspândirea treptată a franglezei este facilitată de faptul că în
vocabularul francez sunt mult mai puține cuvinte decât în cel
englez. În plus, același cuvânt poate să aibă mai multe înțelesuri. La
Paris, de exemplu, je suis ravi înseamnă în mod normal „sunt
încântat”. La „Café du Progrès” din Ménerbes însă, ravi are un al
doilea sens, mai puțin măgulitor, și aceeași propoziție poate să
însemne „sunt idiotul satului”.
Pentru a-mi ascunde ignoranța și a evita cel puțin unele dintre
numeroasele capcane verbale, am învățat să mormăi ca un localnic,
să scot acele sunete scurte dar expresive – trasul aerului în piept,
plescăitul cu înțeles, bombănelile de genul beh oui – care sunt
folosite ca pietre de hotar între o idee și următoarea.
Dintre acestea, exclamația cea mai flexibilă și în consecință cea
mai utilă este ah bon, folosită cu sau fără semnul întrebării. Fiind
scurtă și aparent explicită, ne închipuim că înseamnă ceea ce
exprimă, dar desigur nu este așa. O conversație tipică, pe un ton
grav, care anunță o nenorocire, poate decurge astfel:
— Tânărul Jean-Pierre are un mare necaz.
— Oui?
— Beh oui. A ieșit din cafenea, s-a urcat în mașină, a călcat un
gendarme – l-a strivit pur și simplu –, a intrat într-un zid, a zburat
prin parbriz, și-a spart capul și și-a fracturat piciorul în paisprezece
locuri.
Ah bon.
În funcție de inflexiune, ah bon poate să exprime surprindere,
neîncredere, indiferență, iritare sau bucurie – o performanță
remarcabilă pentru două cuvinte scurte.
 Tot așa, se poate duce cea mai mare parte a unei conversații cu
alte două monosilabe – ça va – care înseamnă literal „merge”, în
fiecare zi, în orice oraș sau sat din Provence, când se întâlnesc pe
stradă persoane care se cunosc, își strâng mâna și încep următorul
dialog ritual:
— Ça va?
— Oui. Ça va, ça va. Et vous?
— Bohf, ça va.
— Bieng. Ça va alors.
— Oui, oui. Ça va.
— Allez. Au ’voir.
— Au ’voir.
Cuvintele singure nu redau întru totul dialogul, care este însoțit
de ridicări din umeri, oftaturi, pauze de gândire ce pot să dureze
câteva minute dacă este o zi însorită și nu e nimic presant de făcut.
Și, bineînțeles, de câte ori se vor mai întâlni în cursul acelei zile, vor
purta același dialog amabil, fără nicio grabă.
După câteva luni de asemenea conversații simple este ușor să fii
indus în eroare și să crezi că începi să te descurci în franceza
colocvială. Ești chiar în stare să petreci seri întregi cu francezi care
pretind că te înțeleg. Ei devin mai mult decât cunoștințe; îți sunt
prieteni. Când consideră că a sosit momentul, îți dau o dovadă de
prietenie pe cale verbală, care îți creează o serie de noi prilejuri de a
te face de râs. În loc de a vorbi cu dumneavoastră – vous – vor
începe să ți se adreseze cu – tu sau toi, o formă de intimitate care își
are propriul verb – tutoyer.
Ziua în care un francez trece de la ceremoniosul vous la familiarul
tu este o zi memorabilă. Este un semn neîndoielnic – după
săptămâni, luni sau uneori ani – că a început să țină la tine. Ar fi
nepoliticos și o dovadă de ingratitudine să nu adopți aceeași
atitudine. Și așa, tocmai când în sfârșit ai ajuns să te descurci
binișor, ești aruncat cu capul înainte în universul singular al lui tu.
(Doar dacă, bineînțeles, nu urmezi exemplul fostului președinte
Giscard d’Estaing, care, pare-se, se adresează chiar și soției cu vous.)
Dar, până la urmă, ne descurcăm, cu poticneli, cu greșeli
gramaticale și de gen, cu tot felul de ocolișuri pentru a evita
capcanele subjonctivului și lacunele din vocabularul nostru, în
speranța că prietenii ne vor ierta faptul că le schilodim limba. Sunt
destul de amabili pentru a ne spune că franceza noastră nu-i zgârie
la urechi. Mă îndoiesc, dar nu poate fi pusă la îndoială dorința lor
de a ne ajuta să ne simțim ca acasă. Viața noastră de zi cu zi este
plină de căldură, o căldură care nu vine numai de la soare.
Aceasta, cel puțin, este experiența pe care am trăit-o noi. Evident,
ea nu este universală, iar unii fie nu-i dau crezare, fie par iritați din
pricina ei. Ni s-a imputat faptul că suntem veseli, că ne ocupăm de
probleme minore și că ignorăm în mod deliberat ceea ce este
invariabil prezentat drept latura întunecată a caracterului
provensal. Potrivit acestui clișeu răuvoitor, provensalul este un om
necinstit, leneș, bigot, lacom și brutal. Ca și cum acestea ar fi
trăsături specific locale, la care străinul inocent – cinstit, harnic,
lipsit de prejudecăți și în general ireproșabil – va fi expus pentru
prima dată în viața lui.
Există, desigur, ticăloși și bigoți în Provence, așa cum există
ticăloși și bigoți pretutindeni. Dar noi am fost norocoși și Provence a
fost bună cu noi. Nu o să fim niciodată mai mult decât niște
vizitatori permanenți în țara altcuiva, dar am fost bine primiți și
suntem fericiți. Niciun fel de regrete, puține motive de
nemulțumire, multe bucurii.
Merci Provence.
PETER MAYLE
Provence pentru
totdeauna
Traducere din limba engleză și note
GABRIELA TĂNASE

RAO Internațional Publishing Company

2011
 Lui Jennie, cu dragoste,
comme toujours2

2 Ca întotdeauna (fr.)
 1

Al doilea set de impresii

Cred că vederea unui bărbat spălându-și lenjeria cu ajutorul unui

furtun m-a făcut să-mi dau seama ce diferențe există între lumea
veche și cea nouă, atât pe plan cultural, cât și în alte privințe.
Era o dimineață rece, liniștită, la începutul iernii, și bufniturile
surde ale furtunului din care apa țâșnea sub presiune puteau fi
auzite peste tot, în sat. Apropiindu-mă de locul de unde venea acel
sunet, am putut zări peste zidul din jurul unei grădini o sârmă
întinsă pe care erau agățate obiecte de lenjerie ale domnului
respectiv într-o gamă incitantă de culori. Chiloții și maiourile se
zbuciumau și fâlfâiau în aer, atacate de un jet puternic de apă, de
parcă ar fi fost niște ținte pe un poligon de tragere. Puțin mai
departe, ferit de ricoșeu, se afla agresorul, purtând o beretă pe cap,
un fular în jurul gâtului și botoșei comozi, de casă, cu fermoarul
bine tras până la glezne. Adoptase poziția clasică a unui soldat pe
câmpul de luptă, cu picioarele distanțate, bine înfipte în pământ,
împroșcând fără milă de la șold rufăria de corp cu un jet puternic
din care săreau stropi în toate părțile. Fără doar și poate, chiloții n-
aveau nicio șansă.
De-abia sosisem în urmă cu câteva zile, împreună cu soția, din
nou în Provence, după o absență de patru ani. O mare parte din
timp o petrecuserăm în America, beneficiind din nou de confortul
pe care ți-l oferă o limbă relativ cunoscută, care nu-ți dă bătăi de cap
– deși nu întru totul, privind un comportament social adecvat sau
unele conotații sexuale. Nu mai fuseserăm nevoiți să evaluăm toate
subtilitățile modului nostru de exprimare ca atunci când ne
adresam oamenilor cu un vous3 sau tu4, și nici siliți să ne repezim la
dicționare pentru a verifica genul tuturor lucrurilor din jur, de la
piersică la aspirină. Se vorbea în engleză, deși urechile noastre erau
cam ruginite și pricepeam mai greu unele expresii în vogă.
Astfel, un prieten cu o înălțime sub medie ne-a spus că nu mai
era considerat drept un om scund, ci cu „probleme de înălțime”,
pentru că așa era corect din punct de vedere politic; ora, cu vechile
și arhicunoscutele ei șaizeci de minute, avea acum „un cap și o
coadă”; nu ieșeai pur și simplu dintr-o încăpere, ci o „evacuai”;
economia era afectată din timp în timp de „impacturi”, ca și cum ar
fi fost o nenorocită de măsea de minte; mințile luminate aveau acum
„intuiții”, când altădată presupuneau; din păcate, un cuvânt
agreabil care nu rănise niciodată pe nimeni, acum abuzat cu
încăpățânare. Oamenii importanți nu-și schimbau opiniile, ci făceau
o „recalibrare tactică semnificativă”.
Apăruseră numeroase referiri hidoase cu caracter legal în
limbajul de toate zilele, ca urmare a faptului că procesele deveniseră
un adevărat sport național cu spectatori. Pot cita „supraabundența”
ca una dintre sutele de astfel de orori lingvistice. Totodată, am
remarcat că americanii sofisticați și influenți – cei vânați de mass-
media pentru comentariile lor – nu mai erau satisfăcuți să-și ducă
nicio declarație până la capăt, tăind-o scurt cu un „Am epuizat
subiectul!” și am o presimțire urâtă că nu va trece mult până când
acest manierism va fi preluat de chelneri în restaurante cu pretenții
mari. Parcă îi aud întrebând: „Ați epuizat salata?” (Și asta, desigur,
după ce îți luase ceva timp, încercând să-ți croiești drum prin
meandrele meniului).
Ne-am ciocnit pentru prima dată de outster5, deși n-am descoperit

3 Dumneavoastră (fr.)
4 Tu (fr.)
5 Profan (eng.)
nicio urmă a rudei sale mai norocoase: inster, posibil explicat ca
fiind cel inițiat. Am fost sfătuiți să renunțăm la vechiul nostru obicei
nefericit de a ne concentra asupra unui lucru, „focusându-ne” în
schimb asupra lui. Fiecare zi părea să aducă ceva nou și incitant pe
planul opțiunilor noastre lingvistice. Deși aceste curiozități minore
nu erau de natură să schimbe un lucru fundamental, și anume că ne
aflam într-un mediu în care se vorbea măcar o versiune
aproximativă a limbii noastre materne și, prin urmare, ar fi trebuit
să ne simțim acasă.
Însă n-a fost așa, deși, cu siguranță, nu din cauză că n-am fi fost
bine primiți. Aproape toate persoanele pe care le-am întâlnit au
onorat buna reputație de care se bucură americanii pentru
comportamentul lor prietenos și generos. Ne-am instalat într-o casă
în apropiere de East Hampton, la capătul îndepărtat al Long Island,
o parte a lumii, pașnică și extrem de frumoasă cam nouă luni pe an.
Am profitat din plin de confortul american, de eficiența și
extraordinara varietate de opțiuni și am practicat toate obiceiurile
locului. Am făcut cunoștință cu vinurile din California. Ne-am făcut
cumpărături, comandând prin telefon. Am condus netulburați
automobilul. Am înghițit vitamine și, ocazional, ne aminteam că ar
fi fost cazul să fim îngrijorați în legătură cu nivelul nostru de
colesterol. Am încercat să urmărim emisiunile TV. Am renunțat să
fumez trabucuri în restaurante, continuând să fac asta pe furiș, în
particular. Pot să spun chiar că, un timp, beam cele opt pahare cu
apă recomandate zilnic. Cu alte cuvinte, ne-am străduit cât am
putut să ne adaptăm.
Totuși, ne lipsea ceva. Sau, mai degrabă, un întreg spectru de
priveliști și sunete, de mirosuri și senzații pe care le luam ca sigure
când ne aflam în Provence, de la mirosul cimbrului pe câmp până la
îmbulzeala și agitația din piețe, duminica dimineața. Au trecut
foarte puține săptămâni fără să nu simțim cum ne săgetează ceea ce
aș putea numi dorul de a reveni cu adevărat acasă.
Să te întorci într-un loc unde ai fost fericit este o mișcare
considerată în general o greșeală. Memoria e un editor notoriu
pentru sentimentalism și distorsiunile sale, selectând numai ce
dorește să păstreze și cosmetizând invariabil trecutul. Privite
retrospectiv, în roz, timpurile bune devin magice; tot ce-a fost rău se
estompează și eventual dispare, lăsând în minte numai o imagine
nedefinită a unor zile însorite și râsetele prietenilor. A fost
realmente astfel? S-ar putea întâmpla din nou?
Cu siguranță aveam o singură modalitate de a descoperi acest
lucru.
*
Pentru oricine vine în Franța, direct din America, primul și cel
mai mare șoc este reprezentat de trafic, și asta ne-a izbit imediat ce
am ieșit din aeroport. Instantaneu am fost absorbiți într-un haos
generat de vehicule, rostogolindu-se în cea mai mare viteză,
amenințați din toate părțile de mici automobile care se repezeau ca
fulgerul, conduse, după cum se părea, de tâlhari urmăriți de poliție
după ce atacaseră vreo bancă. Francezul la volan, după cum ne-am
reamintit rapid, vede în fiecare vehicul din fața sa o provocare și, de
aceea, trebuie să-l depășească indiferent pe ce parte, curbă oarbă,
schimbarea luminii la semafor sau când semnalizarea rutieră
avertizează prudență maximă. Limita de viteză, de o sută treizeci de
kilometri pe oră, este interpretată ca o restrângere insuportabilă a
libertății personale sau poate numai ca o altă regulă stupidă,
aplicabilă turiștilor, așa că este în general ignorată.
Și poate că n-ar fi fost atât de alarmant dacă dotarea atât la nivel
uman, cât și mecanic s-ar fi situat la înălțimea pretențiilor. Dar nu
poți să nu te gândești, atunci când încă un Renault minuscul te
depășește scrâșnind, cu roțile de-abia atingând asfaltul, că aceste
mașinuțe n-au fost niciodată proiectate să spargă viteza sunetului.
Nici când constați ce se întâmplă în spatele volanului nu-i menit să-
ți insufle mai multă încredere. Este un lucru bine cunoscut că
francezii nu pot pune două propoziții cap la cap fără să le însoțească
de gesturi ample. Degetele sunt folosite pentru accentuare. Brațele
aruncate exprimă uimirea. Cuvintele rostite au nevoie de
gesticulații ca orchestra de un dirijor. Poți spune că spectacolul e
distractiv când îi urmărești pe doi oameni certându-se într-un bar,
dar când vezi că același lucru se repetă la o sută patruzeci de
kilometri pe oră îți stă inima în loc.
Așa că ți se ia o piatră de pe inimă când intri pe un drum
lăturalnic, unde poți să te miști cu viteza unui tractor și ai suficient
timp să iei seama la semnele grafice prezente în peisaj. Încă de la
prima mea vizită în Provence, îmi plăceau anunțurile de pe zidurile
hambarelor și de pe solitarele cabanons din piatră: invitații să încerci
un aperitiv scos de multă vreme din uz, vreun soi de ciocolată sau
de îngrășământ, toate cu litere trunchiate albastre, ocru și crem, și
vopseaua scorojită, albită de soarele a șaptezeci sau optzeci de veri.
De mai mulți ani, aceste panouri primitive de afișaj sunt depășite
ca număr de mesaje mai puțin pitorești, și numărul lor a crescut
mult. Acum, orașele și satele afișează două denumiri, una în vechea
ortografie provensală. Astfel că Ménerbes e dublat acum de
Ménerbo, Avignon de Avignoun, Aix de Aix-en-Prouvenço. Și
acesta pare a fi numai începutul. Dacă lobby-ul provensal continuă
să fie la fel de activ, vom putea vedea cândva Frequent Radar
Controls6 sau Low-Flying Aircraft7 sau chiar The home of the Big Mac8,
în limbajul poetic al lui Frédéric Mistral.
Astfel de anunțuri apar peste tot – cu rol de informare,
persuasive, educaționale, pentru a afirma dreptul de proprietate,

6 Control radar frecvent (eng.)

7 Avioane la joasă înălțime (eng.)
8 Acasă la marele Mac Donald (eng.)
tăblițe bătute în cuie pe copaci, cocoțate pe câte un par la marginea
câmpului, atașate de balustrade, lipite pe beton; invitații să vizitezi
les caves9 pentru degustare de vinuri, să cumperi miere, esență de
lavandă și ulei de măsline, reclame la restaurante și agenți
imobiliari. Majoritatea sunt îmbietoare. Dar există și unele care te
avertizează că poți avea de-a face cu un câine rău și o alta –
preferata mea – mai mult decât descurajantă. Am zărit-o pe
dealurile din Haute Provence, legată de trunchiul unui arbore, la
marginea unei poteci ce șerpuia printr-o porțiune de pădure pe
unde părea să nu fi călcat picior de om. Se putea citi pe ea: Tout
contrevenant sera abattu, les survivants poursuivis. În traducere liberă:
„Intrușii vor fi împușcați, supraviețuitorii – urmăriți în justiție”. Îmi
place să cred că autorul are simțul umorului.
Mai apare un avertisment pe care mi-e greu să-mi imaginez că l-
aș putea găsi nicăieri în lume în afara Franței. Se află în Place des
Lices, din St. Trapez unde, săptămânal, e organizată o piață – o
plăcuță emailată prinsă cu șuruburi de grilaj. Cu litere majuscule și
un limbaj sever, trecătorul e avertizat că n-are voie să se oprească și
să-și facă nevoile în zonă un mesaj pe care nimeni nu l-ar putea găsi,
bunăoară, în East Hampton, oraș recunoscut pentru posesorii unor
bășici ale udului zdravene și foarte disciplinate.
Dar atenționarea se impune în Franța din cauza înclinației
francezului de a urina în cele mai neașteptate locuri. Când natura i-
o cere, reacționează imediat, fără să țină cont de locul unde se află în
acel moment. În orașele mai mici și mai mari, există mii de colțuri
mai discrete; aici, la țară, sunt sute de kilometri pătrați și milioane
de tufișuri care să le asigure un le pipi rustique. Însă, judecând după
locurile alese de francez, intimitatea e ultimul lucru dorit de el. Îl
poți zări uneori pe-o stâncă, silueta sa profilându-se pe cer ca a unui

9 Pivnițele (fr.)
cerb încolțit, alteori, atât de aproape de marginea drumului încât
trebuie să cotești ca să nu-l lovești, stând acolo, în mijlocul jetului,
făcând ce trebuie să facă un om. Și nu-i stânjenit deloc.
Dacă îi prinzi privirea în zbor, va da aprobator și curtenitor din
cap. Deși e mai probabil că va scruta înălțimile, numărând norii, în
timp ce se ușurează.
Din fericire, anunțurile care interzic așa ceva nu sunt deloc tipice
pentru comportamentul francezilor în locurile publice. Politețea față
de străini în Franța e un lucru demn de remarcat; n-aș putea spune
că oamenii sunt neapărat prietenoși, ci invariabil manierați și,
dimineața, când ai mai multe drumuri de făcut, ai parte de mici, dar
plăcute confirmări ale faptului că exiști, ceva ce nu se întâmplă în
alte țări. De exemplu, în Anglia, mulți proprietari de prăvălii se
comportă ca și cum n-ai fi acolo, posibil pentru că n-ați făcut
cunoștință în mod formal. În America, locul unei năvalnice lipse de
formalism, te confrunți frecvent cu cealaltă extremă, clientul fiind
supus unui tir de întrebări binevoitoare cu privire la starea sa de
sănătate și profesie; în caz că nu-i curmat rapid, e urmat de un șuvoi
de comentarii și întrebări despre strămoși, haine, ciudățenii de
pronunție și aspect general. Mi se pare că francezii au atins un
echilibru fericit între intimitate și rezervă.
Unele dintre aceste lucruri este posibil să se datoreze limbii, plină
de expresii grațioase chiar și în cazul unor subiecte mai anoste. Nu,
monsieur, nu te-ai făcut de râs la masă; pur și simplu, suferi de o
criză de foie. Pârțurile pe care le auzim vin de la domnul din colț?
Cu siguranță, nu! E numai zgomotul făcut de piano des pauvres,
pianul săracilor. Cât despre burta care se revarsă, amenințând să
smulgă nasturii cămășii – ei bine, nu-i nimic altceva decât o bonne
brioche, rezultatul unei brioșe prea gustoase. Poți subtitra astfel un
film western clasic: Cowboy: „Toarnă-mi un pahar de poșircă”
subtitrat în franceză: „Un Dubonnet, s’il vous plaît”10. Nu-i de mirare
că această limbă a fost din totdeauna preferată în diplomație.
Este și limba gastronomiei și, într-o țară care adesea dă impresia
– cel puțin pe drum – că ai întârziat la masa de prânz sau de seară,
te-ai aștepta să vezi mai multe dovezi fizice ale pasiunii naționale
pentru mâncarea bună. Mai mulți grași, mai mulți agenți Michelin
rostogolindu-se între un restaurant și altul. Dar nu-i așa; sau, cel
puțin, nu în Provence. Desigur, ei există, acești mamuți ai
gastronomiei, dar sunt puțini. Vasta majoritate a bărbaților și
femeilor pe care-i văd în fiecare zi sunt categoric și, în mod
enervant, mai slabi decât ar avea dreptul să fie. Am auzit cum
oameni din alte țări explică acest lucru printr-un amestec benign de
gene sau un metabolism hiperactiv cauzat de prea multă cafea și
viață politică agitată în Franța, dar adevăratul răspuns trebuie
căutat în ceea ce mănâncă și beau și a manierei în care o fac.
Francezii nu obișnuiesc să ia o gustare. Tot ce fac e să rupă un coltuc
dintr-o baghetă proaspătă (căreia, în cazul că e caldă, nu-i poate
rezista niciun om) și s-o ronțăie în timp ce ies din boulangerie11. Dar
cam asta-i tot ce poți vedea consumat pe stradă. Să comparăm cu tot
ce poți mânca și bea la botul calului în America: pizza, hot-dogs,
nachos – turte de mălai umplute, tacos – un fel mexican din fulgi de
porumb, heroes – specialități locale, cartofi prăjiți, sandviciuri,
căldări de cafea, găleți de juma’ de galon de Coke (desigur, Diet) și
Dumnezeu știe câte altele devorate adesea în drum spre cursul de
aerobic.
Reținerea între mese e răsplătită imediat ce francezii se așază să-
și ia prânzul sau cina, moment în care reușesc să uluiască profund
toate celelalte națiuni. Cum e posibil să bagi în tine două mese

10 Vă rog, un Dubonnet. (fr.)

11 Brutărie (fr.)
zdravene pe zi fără să te umfli ca un balon sau să te prăbușești
secerat din cauza arterelor blocate de colesterol? Sigur că porțiile
francezilor nu sunt prea mari, dar sunt aduse la masă pe bandă
rulantă și includ unele feluri care l-ar oripila pe oricare medic din
State: cremoase rillettes, jumări de porc, p}tés cu adaos de
Armagnac, ciuperci învelite în aluat franțuzesc cu unt, cartofi prăjiți
în untură de rață și astea sunt numai câteva dintre felurile
principale. Firește, urmate de tot soiul de brânzeturi; deși nu prea
multe că trebuie să vină și desertul.
Și cine ar concepe acolo o masă fără un pahar sau două cu vin, de
dragul digestiei? În urmă cu câțiva ani, cercetătorii din domeniul
gastronomic au descoperit un lucru pe care francezii îl știau de
secole, faptul că puțin vin roșu este foarte bun pentru sănătate. Unii
chiar au mers mai departe. Studiind ceea ce ei numesc paradoxul
francez, au aflat că francezii consumă de zece ori mai mult vin decât
americanii. Voil|! Iată, paradoxul a fost explicat. Trebuie că vinul îi
face pe francezi să fie în formă și să aibă o stare bună de sănătate.
Mi-ar plăcea să cred că explicația e atât de simplă, dar mai sunt și
altele, cu influențe asupra și în stomacurile francezilor. Sunt de
părere, fără să am vreo dovadă științifică, că ingredientele folosite
aici conțin mai puține adaosuri, substanțe conservante, coloranți și
tot felul de chimicale ca în State. Mai cred că alimentele consumate
la masă sunt mai sănătoase decât cele ronțăite încovoiat deasupra
biroului, într-un bar sau când conduci mașina. Sunt convins că
mâncatul în grabă a distrus mai multe sisteme digestive decât foie
gras. Nu cu mult timp în urmă, era o toană în unele restaurante din
New York să impună o durată de treizeci de minute pentru masa de
prânz, astfel ca managerii importanți și foarte ocupați să poată
discuta cu două victime diferite într-o singură oră. Dacă asta nu-i o
rețetă a dezastrului și indigestiei, îmi înghit telefonul celular.
Este adevărat că timpul în Provence nu-i fetișizat ca în alte părți
mai agitate ale lumii și mi-a luat o săptămână, chiar două, să accept
inevitabilul și să-mi arunc ceasul în fundul unui sertar. Deși nu se
acordă o prea mare importanță timpului în sensul punctualității,
toți se bucură la maximum de fiecare moment. Evident, când ești la
masă. Când conversezi la colțul străzii. La un joc de boules12. Când
alegi un buchet de flori. La o masă într-o cafenea. Micile plăceri sunt
satisfăcute și nimeni nu se grăbește – uneori te înfurii, adesea te
simți minunat și, în final, devine contagios. Mi-am dat seama de
asta când m-am dus în oraș să cumpăr ceva, un lucru care ar fi
trebuit să-mi ia numai cincisprezece minute, și m-am înapoiat două
ore și jumătate mai târziu. Categoric, nu făcusem nimic important,
dar mă bucurasem de fiecare secundă petrecută astfel.
Poate că ritmul mai lent al vieții explică parțial un alt aspect al
caracterului localnicilor: buna dispoziție. Francezii nu sunt faimoși
pentru voioșia lor; mai degrabă pe dos. Mulți străini tind să judece
caracterul unei națiuni întregi pe baza primei lor experiențe
umilitoare, când s-au confruntat cu un chelner parizian fără să știe
că el se poartă la fel de morocănos și de distant și cu compatrioții săi
– probabil la fel cu soția și pisica sa. Dar, mergând spre sud,
diferența este uimitoare. Aici, descoperi o atmosferă de bună
dispoziție, în pofida unor dificultăți considerabile, o rată crescută a
șomajului și spectrul ghilotinei financiare reprezentat de taxa
franceză pe venit.
O reacție la toate aceste probleme este să te refugiezi din calea
lor, și ziarele sunt pline de relatări despre tineri oameni de afaceri
francezi care părăsesc Parisul pentru a profita de le boom13 din
Anglia. Dar nu-i prea clar dacă o astfel de ambiție există sau nu și în
Provence. Toți sunt de acord că lucrurile ar putea arăta mai bine;

12 Joc de bile (fr.)

13 Avânt economic (eng.)
toți speră ca ele să se îndrepte. Între timp, adoptă filosofia
ridicatului din umeri.
Nu-i o filosofie rea nici pentru un vizitator străin, pentru că viața
în Provence nu e niciodată lipsită de tot felul de curiozități, iar
geniul național de a complica lucrurile te însoțește permanent. S-ar
putea ca ei să aibă vreo logică nebună, dar de multe ori îți este greu
să pricepi ce se petrece. Să luăm, bunăoară, problema gropii de
gunoi a satului. Este amplasată într-un loc discret, igienizată
frecvent, proiectată pentru tot felul de gunoaie indiferent de
mărime, poate cu excepția unui camion dezmembrat, într-un
cuvânt, o facilitate admirabilă din toate punctele de vedere. Însă pe
containerele de gunoi este afișat un anunț oficial într-un loc cât mai
vizibil. Tradus, sună astfel: „Lucrurile voluminoase trebuie
depozitate la două zile după ultima miercuri a fiecărei luni”.
Într-o dimineață, am rămas țintuit în fața unuia dintre ele,
încercând să-i descifrez înțelesul, gândind că poate nu citisem bine
sau că franceza mea lăsa încă o dată de dorit. Dar, nu! Scria foarte
clar: „La două zile după ultima miercuri a fiecărei luni”. De ce nu
spunea ultima vineri a fiecărei luni? Exista vreun plan – fără dubiu,
o altă dovadă de prostie la cererea birocraților de la Bruxelles – să
schimbe „vineri” în ceva mai dinamic și mai incitant politic? Poate,
într-o „Euro-zi”. În timp ce mă întrebam dacă un astfel de lucru ar fi
fost posibil în anul 2000, a sosit o camionetă. Șoferul a coborât
pentru a studia anunțul. Mi-a aruncat o privire. M-am uitat, și eu la
el. A recitit anunțul și a dat nedumerit din cap, ridicând din umeri.
Nu mult timp după aceea anunțul a fost îndepărtat. Mi s-a spus
că, oricum, toți continuau să-și arunce la gunoi vechile frigidere,
biciclete și aparate TV oricând doreau, cu instrucțiuni cu tot sau în
absența lor. Apetitul francezilor pentru anunțuri este egalat numai
de plăcerea de a le ignora complet.
Dacă pui la un loc această trăsătură de caracter cu o alta la nivel
național, care spune că trebuie să-ți ții banii cât mai departe de
ghearele guvernului, începi să deslușești problema parcărilor. În
fiecare oraș din Provence există zone amenajate unde îți poți parca
mașina. Aceste zone, indicate clar cu ajutorul a numeroase plăcuțe,
fiind astfel ușor de găsit, de cele mai multe ori sunt ignorate. Pe de
altă parte, străzile sunt pline de vehicule parcate în cele mai
imaginative și ilegale moduri. Mașini cățărate pe bordură cu roțile
din față sau înghesuite pe vreo alee la numai două degete distanță
de zidurile clădirilor sunt ceva obișnuit. Miracole de cascadorie sunt
executate atunci când traficul se blochează, spiritele se aprind, urlă
claxoanele și izbucnesc nesfârșite certuri. Și te întrebi de ce?
Răspunsul e simplu, pentru că în zonele oficiale de parcare
nerușinarea și lăcomia pură au împins tarifele la cinci franci pe oră.
Deși – sau, cel puțin, așa mă asigură amica mea Martine, care își
parchează de obicei mașina în locuri unde nimeni n-ar îndrăzni s-o
facă – nu-i vorba numai despre bani. La mijloc mai e un principiu.
Le parking payant14 e privită ca un afront adus spiritului liber al
francezilor și, prin urmare, trebuie să i se opună rezistență, chiar
dacă asta presupune să dai înconjur orașului o jumătate de oră în
căutarea unui loc. La urma urmelor, aici timpul nu costă bani. Dând
la o parte considerentele morale și financiare, simți și o imensă
satisfacție atunci când reușești să descoperi un loc cu adevărat
excepțional. Am văzut odată un tip încercând să-și parcheze cu
spatele micul Peugeot, direct într-o prăvălie goală pregătită pentru
renovare. După ce s-a dat jos, s-a uitat în spate la mașina sa înfiptă
în locul unde era vitrina și a dat satisfăcut din cap, un moment de
comuniune între om și mașină. Părea că împreună reușiseră să
dobândească o victorie importantă.
Pentru mine gama de sunete, mirosuri și aspecte care compun

14 Parcarea cu plată (fr.)

viața de zi cu zi sunt definitorii pentru caracterul acestei provincii
franceze în egală măsură cu istoria și peisajul său. Și, dacă ar trebui
să aleg un singur exemplu de lucru care mi-a lipsit cel mai mult în
timp ce mă aflam în America este piața de la țară; cu nimic
extraordinar în ea, numai cu numărul mare, obișnuit, de tarabe,
deschisă săptămânal în toate orașele, începând cu Apt până la
Vaison-la-Romaine.
Aceste piețe te farmecă pe loc cu bogăția lor de flori și legume viu
colorate și anunțurile scrise de mână, tarabe instalate la umbra unor
bătrâni platani sau a unor ziduri de piatră, încă și mai vechi. În vârf
de sezon, arată ca și cum ar fi fost pregătite pentru un fotograf de
ilustrate, pentru a fi desființate și complet uitate odată cu sfârșitul
verii. Sporadic, sunt deschise chiar și în ianuarie, pentru că
reprezintă pâinea și untul localnicilor. Prezența turiștilor este numai
un bonus, ca un strop de gem. Bine-venită, dar nu esențială.
Tarabagiii și clienții lor se cunosc de mult, așa că acest tip de
comerț are propriul ritm lent și presupune multă socializare.
Zâmbetul bătrânului Jean-Claude, după ce și-a reparat dantura, este
foarte lăudat în timp ce își alege niște brânză și atât el, cât și
vânzătorul se lansează într-o discuție pe tema materialului folosit
de dentist. O brânză Brie s-ar putea lipi de placă. Mimolette e prea
tare. Poate că Beaufort ar fi cea mai bună până când dinții noi se mai
consolidează. La rândul său, madam Dalmasso e intrigată de
prezența roșiilor. Spune că-i prea devreme pentru ca roșiile locale
să-și fi făcut apariția. De unde au fost aduse astea? De ce nu scrie
care-i locul lor de baștină? După ceva investigații prin pipăit,
adulmecat și buze strânse, în semn de dezavuare, renunță la
prudență și cumpără o jumătate de kilogram, să vadă ce gust au. Un
bărbos se îndreaptă spre taraba sa cu un pahar de vin rosé într-o
mână și un biberon în cealaltă. Biberonul e pentru purcelușul
mistreț pe care l-a adoptat, care-și scoate micul rât negru atras de
mirosul laptelui. Florăreasa îi dă restul soției mele, apoi se apleacă
sub tarabă de unde scoate două ouă proaspete pe care le înfășoară
repede într-o bucată de ziar și i le oferă în dar. De cealaltă parte a
pieței se află o cafenea, și mesele încep să se umple. Pe fundalul
șuieratului și pocnetului mașinii de cafea espresso se aude postul de
radio Monte Carlo, reporterii descriind cu mult entuziasm
competițiile sportive ale săptămânii. Unde i-or fi găsind pe acești
oameni care păcănesc ca o mitralieră, fără să-și tragă sufletul? Pe un
zid jos, de piatră, stau înșirați patru bătrâni, așteptând răbdători să
se închidă piața pentru a-și putea continua partida de boules. Lângă
ei, tot pe zid, stă lungit un câine. Cu o beretă turtită pe cap, ar arăta
exact ca vecinii săi: îngăduitor și plin de zbârcituri.
În timp ce oamenii își strâng lucrurile de pe tarabe, îți dai seama
cât se grăbesc să ia masa de prânz. Astăzi, e suficient de cald ca să
poată mânca afară.

Eu și soția mea avem parte de două consecințe nemeritate urmare

a timpului petrecut pe malul celălalt al Atlanticului. Prima constă în
faptul că toată lumea vede în noi niște experți în tot ce-i american,
așa că suntem consultați în permanență cu privire la evenimente
petrecute la Washington sau Hollywood (în prezent, poți să le
confunzi), ca și cum i-am cunoaște personal pe toți politicienii și pe
starurile de cinema. A doua consecință constă în faptul că suntem
făcuți responsabili pentru extinderea obiceiurilor americane, așa că
ne trezim deseori puși la zid de degetul acuzator al lui Monsieur
Farigoule.
Profesor pensionar, care și-a asumat misiunea de apărător al
culturii și purității limbii franceze, pe Farigoule îl apucă toate
pandaliile când aude de fast-food sau de les casquettes de baseball,
folosite pentru a acoperi o mulțime de scăfârlii, anterior goale, ale
francezilor. În această frumoasă zi de toamnă, era ros de ceva mult
mai serios și, când a sărit de pe taburetul de la bar, încolțindu-mă,
părea foarte îngrijorat.
— C’est un scandate15, a început el, continuând cu un val de
comentarii disprețuitoare la adresa influenței dăunătoare a
importurilor de dincolo de Atlantic asupra existenței în zonele
rurale din Franța, Farigoule e un tip foarte scund, aproape o
miniatură de om și, când se agită astfel, are obiceiul să se salte pe
vârfuri ca să-și accentueze spusele, ca o minge trântită cu furie.
Dacă ar fi fost câine, ar fi fost cu siguranță un terrier. L-am întrebat
ce-l supărase și m-am trezit că îmi mișcăm capul în sus și în jos, în
ritm cu țopăiturile sale.
— Alowine, a zis el. De asta avem noi nevoie? Țara care a dat
naștere lui Voltaire, lui Racine și lui Molière, țara care a făcut
Louisiana cadou americanilor. Și ce-am primit în schimb? Alowine!
N-aveam nici cea mai mică idee despre ce vorbea, dar din tonul
vocii și după felul în care-și țuguia buzele reieșea că era o catastrofă
majoră, un dezastru echivalent cu reapariția filoxerei în podgorii
sau cu deschiderea Euro Disney în apropiere de Paris.
— Nu cred c-am văzut așa ceva, am bătut eu precaut în retragere.
— Cum să nu-i fi văzut? Sunt peste tot – les potirons mutilé – în
Apt, în Cavaillon, peste tot.
Se putea înțelege un singur lucru prin acei dovleci mutilați. La fel
ca Mickey Mouse și ketchup-ul de tomate, Halloween-ul își făcuse și
el apariția în Franța – un alt cui în coșciugul culturii franceze.
După ce mi-am cerut iertare, m-am dus la Apt, să văd cu ochii
mei. Farigoule desigur exagerase, așa cum face mereu, deși niște
decorațiuni specifice Halloween-ului erau la vedere în una sau două
vitrine, prima dată când am văzut așa ceva în Provence. M-am
întrebat dacă populația fusese informată în mod oficial cu privire la

15 Este scandalos (fr.)

acest adaos la calendarul festiv al anului și dacă știau ce trebuie
făcut într-un astfel de caz. O încercare la întâmplare pe străzile Apt-
ului n-a făcut decât să adâncească misterul. Dovlecii erau apoi
folosiți la supă.
A cui idee fusese să aducă Halloween-ul în Provence? Și n-ar
trebui avertizată populația când grupurile de copii ies în noapte,
colindând pe la ușile caselor cerând bomboane, în pericol să fie
mușcați de câini. Din fericire, ocazia a trecut fără ca ziarele locale să
conțină vreo relatare referitoare la vreo vărsare de sânge. Alowine,
cel puțin în acest an, a fost ca una dintre acele petreceri la care nu
vine nimeni.
În orice caz, Franța are propriile tradiții, chiar mai mult decât ar
avea nevoie, pe care le-am redescoperit odată cu trecerea lunilor. Să
începem cu luna mai, a cărei primă zi e o sărbătoare legală, și să
continuăm cu alte câteva, pregătindu-ne pentru august când
întreaga țară este en vacances. Și permanent se ține câte un festival al
birocrației, marcat de furtuni albe de hârtie. Fiecare sfânt își are ziua
lui, fiecare sat, propria sărbătoare anuală. Și, săptămânal, la cererea
populației, există o sărbătoare a omului obișnuit, altfel cunoscută
sub denumirea de prânzul de duminică.
Duminica e o zi aparte, o zi pe care o simți diferit, chiar dacă nu
ți-ai petrecut săptămâna închis într-un birou, la muncă. Sunetele se
schimbă: de la cântecul păsărelelor până la huruitul tractoarelor din
timpul zilelor de lucru, lătratul ogarilor și pocnetul la mare distanță
al unor arme de foc duminica dimineața, când vânătorul provensal
își apără teritoriul de iepuri și de sturzi ostili.
Anul acesta trebuie să facă față unei mari provocări din partea
sanglier-ilor. Nimeni nu pare a ști cum s-a întâmplat, dar populația
de mistreți s-a înmulțit cu o viteză spectaculoasă. Una dintre teorii
susține că sangliers – care în mod normal fac o singură dată pui pe
an – s-au încrucișat cu verii lor mult mai prolifici, porcii domestici,
așa că progeniturile lor amenință acum să distrugă livezi și vii. Poți
vedea urmele dezastrului pretutindeni: rădăcinile plantelor smulse
din pământ în căutarea hranei, grădini de legume distruse, ziduri
de piatră prin care și-au croit breșe.
Duminică, în jurul casei noastre a fost instituită o zonă de
securitate ca parte a unei mișcări mai ample menite să le vină de hac
mistreților. Pe tot drumul lung de țară, la anumite intervale,
vânătorii își parcaseră dubițele, vârându-le cu botul în tufele uscate.
Puteai zări siluete în verde camuflaj, înarmate, așteptând nemișcate
și sinistre, în timp ce câinii mișunau peste tot adulmecând urmele,
zornăind clopoțeii din zgardă și scoțând câte un hămăit plin de
entuziasm. Mă simțeam ca și cum aș fi asistat la o vânătoare de
oameni sau la declanșarea unui război.
În timp ce mă apropiam de casă, și-a făcut apariția și prima
victimă. Spre mine se îndrepta un vânător și, pentru că soarele se
afla direct în spatele său, îl vedeam ca o umbră proiectată pe un
fundal luminos. Avea arma de vânătoare atârnată pe umăr și în
brațe purta ceva mare, cu picioarele atârnând fără viață.
S-a oprit în dreptul meu. Ogarul pe care-l căra, negru cu bej, își
rotea lugubru ochii în cap la vederea câinilor mei, iar vânătorul mi-a
urat bună dimineața pe un ton sumbru. L-am întrebat ce pățise
ogarul. Fusese atacat și rănit de vreun mistreț prin tufe după ce,
încolțit, încercase să-și apere teritoriul?
— Ah, le pauvre16, a rostit vânătorul. Și-a petrecut toată vara în
canisă și a slăbit. A alergat toată dimineața, și acum îl dor picioarele.
Pe la unsprezece și jumătate, drumul se golise din nou. Armata
bătuse în retragere pentru a se regrupa și schimba uniformele și
armele. Echipamentul de camuflaj fiind înlocuit cu cămăși curate,
cuțite și furculițe, pregătiți să ia cu asalt felurile de mâncare.

16 Săracul (fr.)
 Prânzul de duminică, indiferent de anotimp, este și masa mea
preferată. Dimineața nu e perturbată de muncă, iar siesta de după-
amiază nu-ți trezește vreun sentiment de vinovăție. Mi se pare că în
restaurante plutește un aer și mai binevoitor, aproape festiv. Și sunt
sigur că bucătarii-șefi își dau mai mult silința, știind că în acea zi
clienții vin mai degrabă să se bucure de preparatele lor nu să
discute afaceri. Nu-i niciun dubiu. Mâncarea are un gust mai bun
duminica.
Pe o rază de douăzeci de minute cu mașina, în jurul nostru există
cam o duzină de restaurante bune. Pentru că avem de unde alege,
ne orientăm întotdeauna spre unul în pas cu vremea. Mas Tourteron
– cu o curte mare, bine umbrită și chioșcuri acoperite cu stuf, unde
clienții se pot adăposti la răcoare – e locul cel mai apropiat de rai
într-o zi fierbinte de vară. În timpul iernii, avem Auberge de
l’Aiguebran – cu focul aprins în șemineu, saloane luminoase, tavane
înalte și draperii albe, cu vedere spre o mirifică vale.
Ce deosebește cele două restaurante menționate mai sus de altele
de prin partea locului, ca și de alte restaurante din Franța, este
faptul că, în ambele cazuri, o femeie este chef sau bucătar-șef.
Diviziunea tradițională a muncii l-a plasat pe bărbat în fața
cuptorului, și pe madam în spatele tejghelei. Acum vremurile se
schimbă, deși nicio femeie chef n-a reușit să obțină recunoaștere pe
plan național cum a făcut-o, bunăoară, Alain Ducasse, care a obținut
suficiente stele Michelin să poată decora cu ele un pom de Crăciun.
Femeile în Franța sunt mai bine reprezentate în medicină, în politică
și în sistemul legal decât în bucătăriile restaurantelor. Mi s-a părut o
ciudățenie și mă întreb dacă nu cumva misoginismul e de vină.
Există un singur om pe care-l pot consulta în legătură cu toate
aceste chestiuni complicate cu caracter social și sunt sigur că
răspunsul va fi unul provocator; amicul meu Régis. El excelează –
de fapt, cred că a fost solicitat să reprezinte Franța – atât în ce
privește gastronomia, cât și șovinismul și e fericit să-și
împărtășească opiniile întregii lumi. N-am fost surprins să aflu cât
de ferme erau aceste opinii la adresa bucătarilor-șefi de sex feminin,
așa că, atunci când l-am întrebat de ce nu erau mai multe ca număr,
răspunsul a venit cu iuțeala unui glonț aflat deja pe țeavă.
— Este important să înțelegi că în Franța unele lucruri sunt mult
prea importante pentru a fi lăsate pe mâna femeilor, a replicat el pe
un ton superior.
După părerea lui Régis, femeile doctor, avocat sau ministru în
cabinet puteau fi o ciudățenie, dar una acceptabilă. În schimb,
femeile bucătar-șef (și femeile sommeliers) îi stârneau cele mai
profunde suspiciuni și neliniști. Gătitul profesionist e o treabă de
bărbat.
Deși într-o duminică de iarnă n-a avut ce să comenteze. Ne aflam
în Auberge de l’Aiguebrun când, după o rubarbă elvețiană
gratinată, a trecut fără nicio observație la o tocăniță de miel, la o
movilă de brânzeturi felurite și o felie de ciocolată amăruie în
mijlocul unei generoase porții de crème anglaise. Toate pregătite de
mâna unei femei.
După ce-am ieșit, în fața restaurantului, mă gândeam că o să-și
admită greșeala. Nici pomeneală! Tot ce-a făcut a fost să-și adapteze
vederile misogine momentului.
— Numai în Franța, a rostit el emfatic, poți găsi o astfel de
bucătărie te-miri-unde. Și-a fluturat un braț spre munții și valea
scăldate în soare. Nu-i așa că-ți pare bine că te-ai întors aici?
— Da, îmi pare bine că sunt din nou aici.
 2

Crimă nerezolvată în care victima a fost un chipeș

măcelar

Când l-am întâlnit prima dată pe Marius, parcă am văzut

moartea. I-am zărit silueta înaltă la distanță, cu mâinile în buzunare,
mergând pe mijlocul șoselei ce duce spre sat. A auzit zgomotul
motorului și s-a întors să se uite, așa că știa că mașina se-ndrepta
direct spre el. Dar, după una sau chiar două experiențe alarmante
pe acea porțiune de drum, învățasem să nu mai am încredere în
mișcările neașteptate ale pietonilor, bicicliștilor, tractoriștilor,
câinilor sau găinilor speriate, așa că am încetinit. Din fericire pentru
amândoi, piciorul meu se afla pe frână când el a sărit în fața mașinii
cu brațele larg deschis, ca și cum ar fi vrut s-o îmbrățișeze. Am oprit
la mai puțin de o jumătate de metru de el.
A dat din cap, apoi s-a îndreptat spre ușa din spate și s-a urcat în
mașină.
— Bieng, mi-a zis cu accentul lui sudic. Mergeți în sat. Mobylette-
ul meu e la reparat.
Mi-a cerut să-l las în fața cafenelei. Dar, când am ajuns acolo, nu
arăta prea doritor să coboare din mașină, aparent fascinat de
mărunțișul de pe tăvița de lângă schimbătorul de viteze, folosit ca
să alimentez parcometrul.
— N-aveți cumva vreo zece franci? Vreau să dau un telefon!
I-am făcut semn spre tăviță. A pipăit monedele, a extras o piesă
de zece franci, mi-a zâmbit și a dispărut în cafenea, fără să arunce
vreo privire spre cabina telefonică din apropiere.
În următoarele câteva săptămâni, a început să prindă contur o
anume schemă. Marius apărea la orizont, patrulând pe drum sau
rătăcind prin sat cu brațele deschise, pândind un „Ia-mă nene!”
Bicicleta lui era în continuare la reparat și avea mereu nevoie să dea
un telefon. După un timp, am abandonat tot formalismul acesta
obositor. Pur și simplu, lăsam două piese de zece franci pe tăvița de
lângă schimbătorul de viteze, și Marius le vâra imediat în buzunar.
Era un aranjament eficient și civilizat, aș spune pe placul ambilor,
având în vedere că nici unuia dintre noi nu-i plăcea să discute prea
mult pe tema banilor.
Cred c-au trecut vreo două sau trei luni înainte ca relația noastră
să avanseze de la acel nivel spre unul superior, de socializare. Într-o
dimineață, am intrat în oficiul poștal, unde l-am găsit pe Marius
negociind pe tema unei bucăți de hârtie pe care o tot împingea spre
o madam din spatele ghișeului. Ea tot scutura din cap, împingând-o
înapoi spre el. Toate aceste mișcări erau însoțite de multe ridicări
din umeri și de pufneli – aerul expirat puternic printre buzele
strânse în semn de dispreț – la care recurg francezii când vor să-și
manifeste dezaprobarea sau dezacordul. Și, apoi, tăcere. Negocierea
luase în mod clar sfârșit.
Madam a folosit sosirea mea drept scuză ca să pună capăt
întrevederii, înclinându-se pe după Marius ca să-mi ureze bună
dimineața. În acel moment, s-a întors și el și dintr-odată fața i s-a
lățit într-un zâmbet. M-a bătut pe umăr.
— V-aștept afară! m-a anunțat el scurt.
Din explicația sa reieșea că madam, pe care o acuza, era acră și
lipsită de imaginație, refuzase să-i onoreze un cec de 500 de franci.
Un instrument financiar valid, din câte-mi spunea el, ridicându-l să-
l pot inspecta.
Flutura trist în adierea vântului în timp ce mi-l vâra sub ochi.
Presupun că fusese un cec valid cândva, dar acum era mototolit și
soios, cu literele și cifrele aproape șterse și indescifrabile. Ar fi fost
un act de suprem optimism să dai niște bani în schimbul unei
relicve făcute ferfeniță, prea puțin convingătoare. În afară de asta,
așa cum i-am spus lui Marius, nici n-aveam 500 de franci la mine.
— Tant pis17, a zis el. În acest caz, poate puteți să-mi oferiți ceva
de băut.
Am descoperit că mi-era greu să rezist în fața acestei insolențe
amiabile, poate pentru că eu n-o posed, așa că două minute mai
târziu eu și Marius eram așezați la o masă din spatele cafenelei.
Toate celelalte întâlniri între noi avuseseră loc la bordul mașinii, eu
cu ochii ațintiți pe șosea; era prima dată când aveam ocazia să-l
privesc îndeaproape. Chipul lui arăta ca un studiu privind efectele
brutale ale expunerii îndelungate la tot felul de intemperii asupra
pielii; jupuită, brăzdată în locuri unde la alții apăreau numai riduri,
riduri unde pielea ar fi trebuit să fie întinsă. Însă ochii lui erau ageri
și părul des pe cap, tăiat en brosse18, țepos și grizonant. Cred că avea
cam șaizeci de ani. A scos o cutie mare de chibrituri din buzunarul
jachetei sale militare și și-a aprins o țigară. Am observat că prima
falangă a arătătorului de la mâna stângă lipsea, probabil retezată de
o drujbă în timp ce curăța via.
A luat o primă înghițitură de vin roșu, marcată de un mic fior de
apreciere și a început să mă chestioneze. Mi-a spus că vorbesc
franceza ca un german. A fost surprins să afle că sunt englez, știut
fiind că, atunci când englezii se află în străinătate, preferă să rămână
pe teritoriul familiar al propriei limbi, obișnuind numai să dea mai
tare volumul ca să prevină orice neînțelegere în comunicarea cu
nativii. Marius și-a pus mâinile la urechi și a zâmbit, cu fața o rețea
de încrețituri.
Dar ce făcea un englez aici, iarna? Ce lucram? Era o întrebare pe

17 Păcat (fr.)
18 Perie (fr.)
care o auzeam deseori, și răspunsul meu invariabil suscita două
tipuri de reacție. Fie milă – fiindcă scrisul era o ocupație considerată
superficială –, fie interes, uneori însoțit de puțin respect pe care
francezii îl manifestă față de oricine lucrează în domeniul artelor.
Marius făcea parte din a doua categorie.
— Ah, a făcut el, un homme de lettres. Dar, clar, nu unul sărac.
Bătu darabana pe paharul gol.
Au sosit alte băuturi și a continuat să mă mitralieze cu tot felul de
întrebări. Când i-am explicat despre ce-mi plăcea să scriu, Marius s-
a aplecat spre mine, închizând ochii puțin pentru a-i feri de fumul
de țigară, tabloul unui om gata să împărtășească niște informații
confidențiale.
— Eu m-am născut aici. A fluturat mâna într-o direcție la
întâmplare pentru a-mi semnala locul său de naștere, undeva în
afara cafenelei. Pot să vă povestesc niște lucruri interesante. Însă
altădată, nu acum!
Avea un angajament anterior. Era un mort în sat, și el nu lipsea
niciodată de la o înmormântare. Era atras de întreg ceremonialul, de
solemnitatea sa, de muzică și de vederea femeilor cernite purtând
cele mai bune haine ale lor și tocuri înalte. Și, dacă ceremonia era
legată de dispariția unui vechi inamic, îi plăcea cu atât mai mult.
Era victoria sa finală, după cum îi spunea el, un testament al forței
sale superioare de supraviețuire. A întins mâna, m-a apucat de
încheietură și s-a uitat la ceas. Trebuia să plece. Istoriile vechi mai
puteau aștepta.
Am fost dezamăgit. A asculta un bun povestitor provensal
echivalează cu un spectacol dat de un maestru al artei broderiilor
verbale, un prinț al pauzelor încărcate de semnificații, al expresiilor
șocante, punctate de hohote de râs. Sunt dramatizate tot felul de
lucruri obișnuite, ca de exemplu mersul la un garaj, tăierea unui
pui, descoperirea unui cuib de viespi sub streașină. Povestite de
omul potrivit aceste mici momente capătă semnificații profund
dramatice, mai potrivite unei reprezentații de la Comédie Française
decât într-un bar de țară și mi se par întotdeauna fascinante.
Data următoare când l-am văzut pe Marius, era aplecat peste
Mobylette-ul său la margine de drum, holbându-se în rezervorul de
combustibil cu capul plecat, ca și cum ar fi ascultat o șoaptă
destinată exclusiv urechii sale. „Uscat ca o piatră în iulie”, mi-a zis
el, în timp ce se urca în mașină. Aș putea să-l duc la un garaj de
unde să ia un bidon de petrol, non? Apoi, poate îi ofeream ceva de
băut la capătul unei dimineți exasperante. La fel ca întotdeauna,
Marius părea încrezător că eu n-aș putea avea o treabă care să intre
în conflict cu datoria mea primordială, aceea de a-i servi drept șofer
în situații de urgență.
Ne-am așezat la o masă în cafenea și l-am întrebat dacă i-a plăcut
slujba de înmormântare.
— Pas mal19, a răspuns el. Era bătrânul Fernand. Și-a atins nasul
cu două degete. Știți? Se spune că a fost unul dintre cei cinci soți<
Trebuie să fi auzit povestea!
Când am clătinat din cap, s-a întors și a comandat o carafă de vin.
Și apoi a început să turuie. Se uita la mine din când în când, căutând
reacții sau pentru a se asigura că înțelesesem tot, însă majoritatea
timpului avea ochii fixați undeva, departe, încercând să-și aducă
aminte cât mai multe.
Nu se știe din ce motiv, spunea el, măcelarii și femeile au o
afinitate în comun, o trăsătură care depășește simpla tranzacție,
atunci când cumperi sau vinzi niște carne. Cine știe de ce? Poate din
cauza cărnii, a culorii sale roz, a plesniturii care se aude când e
tăiată, a promisiunii că vei căpăta bucata dorită. Indiferent de
motiv, nu-i un lucru neobișnuit să auzi că între un măcelar și o

19 N-a fost rea (fr.)

clientă s-a creat o anume intimitate. Iar atunci când măcelarul e
tânăr și arătos flirtul face ca discuția pe tema ciozvârtelor de miel să
fie cu atât mai plăcută. În mod normal, cam la asta se rezumă, la o
glumă nevinovată sau două, ceva care aduce o scânteie în ochii unei
femei în timp ce pleacă spre treburile ei.
Normal, dar nu-i mereu așa. Și nu în cazul măcelarului pe care-l
vom numi Arnaud. În momentul când s-au petrecut toate acele
lucruri, cu mulți ani în urmă, de-abia sosise în acel sat, preluând
negoțul de la vechiul măcelar, pensionat, un bărbat bătrân și
morocănos, care nu zâmbea niciodată și era iute la mânie dacă
cineva îi critica marfa. Doamnele de prin partea locului nu prea
aveau obiceiul a-și face cunoscute opiniile, însă treptat admirația
față de Arnaud a început să se răspândească pe cale orală, ca la un
téléphone arabe. El transformase complet micuța măcelărie –
revopsind pereții, înlocuind echipamentul, instalând lumini
moderne –, așa că, atunci când a terminat de renovat, era o plăcere
să intri acolo, să fii întâmpinat de toate acele obiecte de inox și sticlă
strălucitoare, de mirosul curat al rumegușului proaspăt presărat pe
podele și de zâmbetul tânărului proprietar.
Și persoana acestuia însemna o schimbare considerabilă în bine,
cu părul lui negru lucios și ochii căprui. Dar ceea ce-l deosebea de
majoritatea celorlalți consăteni erau dinții, în acele zile, existau
foarte puțini dentiști în mediul rural, și tratamentul la care apelau se
rezuma mai ales la extracții, nu și reparații. În consecință, foarte rar
puteai vedea un adult fără o gaură sau două-n gură, iar dinții care
supraviețuiseră arătau destul de rău – încălecați, pătați de vin și
nicotină. Însă dinții lui Arnaud erau uimitor de perfecți: albi,
aliniați, fiecare la locul lui. După ce-l vedeau pentru prima dată,
femeile ieșeau ca amețite din prăvălia lui, întrebându-se cum un
astfel de beau garçon20 nu era încă însurat.
Arnaud știa ce efect avea asupra clientelor sale. (Într-adevăr,
după cum a reieșit mai târziu, în timpul anchetei, fusese silit să-și
părăsească locul de muncă anterior dintr-un alt sat după unele
„complicații” cu soția primarului). Dar era om de afaceri și, dacă
zâmbetul lui însemna mai multă vânzare, zâmbea. C’est normal.
Mai trebuie spus că era un măcelar bun. Carnea pe care o vindea
era curată și atârnată cum trebuia, sângeretele și andouillettes21
durdulii și plini cu carne, pate-urile dense și savuroase. Bucățile
tăiate erau generoase, adesea cu mai multe grame în plus față de cât
comandaseră clienții; niciodată în minus. Mai mult, oasele cu
măduvă le făcea cadou. Le dădea gratis! Și întotdeauna, în timp ce
înmâna clienților săi pachetele învelite în hârtie cerată roz pe care
era tipărit numele său și fotografia unei vaci joviale, era tot numai
zâmbet.
Așa au mers lucrurile în acea primă iarnă petrecută de el acolo și
în primăvara care a urmat, iar popularitatea lui creștea mereu.
Bărbații din sat ajunseseră să consume mai multă carne decât pe
vremea fostului măcelar și de o mai bună calitate. Când pomeneau
de asta, soțiile lor se mulțumeau să dea din cap. Da, spuneau ele,
măcelarul cel nou era mult mai bun. E un adevărat noroc că s-a
stabilit în sat. Iar unele dintre ele, în timp ce își priveau soții peste
masă, nu se puteau abține să nu facă involuntar o comparație,
gândindu-se la Arnaud într-un mod prea puțin legat de talentele
sale profesionale. Ce mai umeri! Și ce dinți!
Necazul s-a ivit la un sfârșit de iunie, odată cu instalarea arșiței.
Satul e așezat pe un deal, și clădirile din piatră orientate cu fațadele
spre sud par să absoarbă toate razele soarelui, stocându-le peste

20 Băiat frumos (fr.)

21 Cârnații (fr.)
noapte. În unele locuințe, sunt trase storurile ca să le mai ferească de
căldură și de temperaturile tot mai ridicate, dar prăvăliile nu sunt la
fel de norocoase. Vitrinele lor cheamă căldura, amplificând-o. Așa
că Arnaud a fost nevoit să ia și el măsuri. A îndepărtat tot ce era
perisabil din vitrină, înlocuind obișnuitul aranjament de cârnați și
bucăți de carne cu o notiță prin care își informa clientela că toate
produsele erau ținute la rece într-o zonă din spatele prăvăliei.
Natural, și măcelarul avea nevoie să se mai răcorească, așa că, la
începutul lui iulie, Arnaud a adoptat o uniformă mai practică decât
pantalonii de pânză groasă și bluza de bumbac purtate de obicei. Și-
a păstrat tablier-ul, șorțul lung, alb (deși frecvent pătat cu sânge)
care-i acoperea pieptul și partea de jos a trupului. Dar, sub el, purta
numai o pereche de pantaloni scurți negri, de ciclist, lipiți de șolduri
și de fese și papuci cu tălpi de cauciuc.
Afacerea deja profitabilă a devenit încă și mai profitabilă. Dintr-
odată, bucățile atârnate în cârlige din spatele tejghelei au început să
fie tot mai solicitate, așa că Arnaud trebuia să se întoarcă și să se
întindă ca să le dea jos, expunându-și musculatura spatelui și
picioarele clientelei sale. Și expedițiile în zonele răcoroase ale
prăvăliei, unde era ținut restul de carne, au devenit foarte populare,
pentru că implicau o apropiere de tânărul chipeș, aproape gol.
S-au produs schimbări și în felul cum se îmbrăcau clientele lui
Arnaud. Hainele de zi cu zi și îngrijirea superficială au fost înlocuite
de rochii de vară, de machiaj, chiar și de parfum. Coaforul era
neobișnuit de aglomerat, așa că vizitatorii, când treceau prin sat,
puteau fi iertați pentru că aveau impresia că femeile pe care le
zăreau pe străduțele înguste erau îmbrăcate de o fête. Cât despre soți
ei bine, cei care au observat mișcarea au pus-o pe seama vremii. În
orice caz, erau bine tratați de nevestele lor, cu acea atenție în plus
stârnită de un sentiment de vinovăție și, mai ales, erau hrăniți ca
niște boxeri în cantonament. Așa că n-aveau a se plânge.
 În iulie, arșița a continuat, zi după zi, fără niciun strop de ploaie.
Câinii și pisicile ajunseseră să se tolereze reciproc, împărțind
locurile umbroase, prea năuciți să se mai repeadă unii la alții. Pe
câmp, se copseseră pepenii galbeni, cei mai zemoși în ultimii ani, iar
ciorchinii din vie te frigeau când îi atingeai. Satul de pe vârful
dealului amorțise învăluit în coconul de aer fierbinte.
Erau niște zile dificile pentru măcelar, în pofida afacerii sale
înfloritoare. Constatase că era un proces foarte lent și precaut să-și
facă prieteni într-o astfel de comunitate mică, de oameni care se
cunoșteau de mult. Un nou-venit – chiar dacă un nou-venit de la
numai douăzeci și cinci de kilometri depărtare – e tratat cu o
politețe rezervată pe stradă, dar nu e niciodată invitat acasă de
vecinii săi. E supus unei perioade de probă, adesea timp de câțiva
ani. Este privit ca un străin. Și, în cazul lui Arnaud, ca un străin
celibatar.
Ca să-i facă viața și mai grea, afacerea pe care o avea îi lăsa prea
puțin timp liber ca să se ducă la Avignon, unde ar fi avut
posibilitatea să se distreze. Își începea munca la puțin timp după
răsăritul soarelui, când cobora din micul său apartament de
deasupra prăvăliei ca să spele podeaua, să presare rumeguș
proaspăt, să scoată muștele moarte din vitrină, să aranjeze bucățile
de carne, să-și ascută cuțitele și să soarbă o ceașcă de cafea până ce
clienții săi mai în vârstă, întotdeauna cei mai matinali, începeau să
sosească înainte de ora opt. La prânz, între douăsprezece și două, în
timp ce restul lumii își lua masa, el se ducea de regulă să se
aprovizioneze. Vânzătorii en-gros refuzau să vină în sat; străzile
erau prea înguste pentru camioanele lor. După-amiaza, comerțul
era mai lent, în schimb, spre seară, avea cea mai aglomerată
perioadă. Rareori Arnaud putea închide înainte de șapte și, apoi, îl
aștepta hârțogăria: bonurile din ziua respectivă, chitanțele
furnizorilor, formularele guvernului solicitând confirmarea faptului
că respectase strict le code sanitaire, atenționările de la Crédit
Agricole privind împrumutul luat de la bancă. O povară grea
pentru un singur om. Arnaud își spunea, deseori, că avea nevoie de-
o nevastă.
La începutul lui august, a avut una, dar, din păcate, nu era a lui.
Era mai tânără decât majoritatea clientelor sale și cu cincisprezece
ani mai mică decât soțul ei. Căsătoria ei, chiar dacă nu tocmai
aranjată, fusese dorită de ambele seturi de părinți, ale căror podgorii
se învecinau pe povârnișul dealului, mai jos de sat. Ce putea fi mai
satisfăcător decât o comuniune de sânge și pământ, între familii și
proprietăți? În timp ce fiecare familie își făcea socotelile discret,
economiile rezultate din folosirea în comun a tractoarelor, a
îngrășământului, a stocurilor de vin și a mâinii de lucru păreau
niște avantaje demne de luat în seamă. S-a stabilit data căsătoriei, iar
viitorul mire și mireasa lui au fost încurajați în relația lor.
Proaspătului soț, un bărbat anost cu ambiții modeste, născut
bătrân, îi convenea de minune căsnicia. Nu mai era dependent de
mama sa. Avea pe cineva să-i pregătească mâncarea, să-i cârpească
hainele și să-i țină de cald în pat în lungile nopți de iarnă. Într-o
bună zi, urma să moștenească ambele podgorii. Vor avea și copii.
Ducea o viață bună și era mulțumit.
În schimb, tânăra lui soție, de îndată ce agitația din jurul
căsătoriei s-a potolit, se simțea tot mai abătută, ajungând să fie
copleșită de resentimente pe măsură ce se confrunta zi de zi cu
aceeași rutină. Era singurul copil la părinți și fusese răsfățată. Acum
era soția cuiva, cu toate responsabilitățile ce decurgeau din asta,
trebuia să țină o gospodărie, să jongleze cu un buget, avea un soț
care venea în fiecare seară mort de foame, obosit, plin de praf, fericit
să scape de cizme și să-și petreacă seara citind ziarul. Fericit că
nimic nu se clintea în jurul lui. Când ea se gândea la viitor, era
îngrozită de o viață de muncă și plictiseală.
 Nu e deloc de mirare că începuse să-i placă tot mai mult să se
ducă la măcelar, potrivindu-și vizitele după-amiaza când avea șanse
mai mari să-l găsească singur. Era punctul luminos al zilei,
întotdeauna zâmbitor, iar ea nu putea să nu remarce un bărbat cu
un trup frumos, îmbrăcat sumar, de vară – un tip solid spre
deosebire de soțul costeliv, cu o piele sănătoasă și un ciuf de păr
negru des și buclat întrezărindu-se sub partea de sus a șorțului.
S-a întâmplat într-o după-amiază, în deplină tăcere. Stăteau
alături, în timp ce Arnaud împacheta o bucată de mușchi de vacă,
suficient de aproape ca fiecare să simtă căldura trupului celuilalt;
când brusc s-au trezit sus, în micul apartament, leoarcă de
transpirație, cu hainele azvârlite pe jos.
După aceea, femeia a ieșit din prăvălie aprinsă la față și distrată,
uitând bucata de carne pe tejghea.

Bârfele sunt o adevărată pasiune pentru locuitorii unui mic sat, și

informațiile par să circule ca prin osmoză, strecurându-se pe
nesimțite ca razele soarelui prin perdele. Un secret nu durează
niciodată, și femeile sunt primele la curent cu ce s-a întâmplat. În
săptămânile care au urmat acelei după-amiezi, Arnaud a observat o
agitație tot mai mare în rândul clientelor sale și tendința lor de a
încerca să stea mai aproape de el. Mâini, anterior grijulii să dea
banii și să primească pachetele, erau acum ezitante, degetele trecând
ca din întâmplare peste degetele lui. Tânăra soție își făcuse un obicei
din a veni cu regularitate imediat după orele 14.00, închizând ușa în
urma ei și întorcând tăblița pe care scria Ferme22. A fost urmată de
altele, alegând și ele momentul potrivit. Arnaud a început să piardă
din greutate, dar afacerea devenea tot mai prosperă.
Nu se știe cine i-a alarmat pe soți. Poate una dintre femeile mai

22 Închis (fr.)
bătrâne din sat a căror singură bucurie în viață era să denunțe orice
nereguli constatate; sau, poate, una dintre neveste, dezamăgită că
nu urcase niciodată precipitat scările până în dormitorul întunecat
de sus, îmbibat cu miros de carne. Inevitabil, bârfele și suspiciunile
au luat amploare, ajungând la urechile soților respectivi. În spațiul
privat al dormitoarelor matrimoniale au început să zboare tot felul
de acuzații. Dezvinovățirile nu erau crezute. În final, unul dintre
soți s-a confesat altuia, și acesta, la rândul său, unui al treilea și așa
mai departe. Au descoperit astfel că erau cu toții membri ai
aceluiași club mizer.
Într-o seară, cinci dintre ei și-au dat întâlnire la cafenea: trei
fermieri, poștașul și un bărbat angajat la o companie de asigurări
care pleca des noaptea de acasă. S-au așezat la o masă în spate,
departe de bar, cu un pachet de cărți în mâini pentru a masca
adevăratul scop al întrunirii. Cu voci joase și mohorâte și-au
povestit pe rând necazul. „Soția mea s-a schimbat. Nu mai e femeia
cu care m-am însurat. Acel mic salaud23 ne-a distrus viața cu
zâmbetul lui unsuros și cu pantalonii lui scurți obsceni”. Așa cum
stăteau acolo, cărțile de joc uitate în fața lor, hrănindu-și furia cu
pastis, vocile lor erau tot mai ridicate și mai pline de violență.
Vorbeau prea tare. Poștașul, cel mai puțin amețit dintre ei, a propus
o altă întâlnire undeva într-un loc îndepărtat, unde să poată discuta
ce aveau de făcut.
Era aproape sfârșitul lui septembrie și începuse sezonul de
vânătoare. Așa că s-au înțeles să se întâlnească pe deal, duminică
dimineața, cinci prieteni cu puștile și câinii lor de vânătoare, în
căutarea mistrețului care făcea atâta prăpăd prin podgorii în fiecare
toamnă.
La doar câteva minute după răsăritul soarelui, aerul era deja

23 Ticălos (fr.)
fierbinte, arătând mai mult ca o duminică de iulie decât una de
septembrie. În momentul când cei cinci au ajuns în vârful Lubéron-
ului, puștile și bandulierele atârnau ca plumbul pe umerii lor, și
plămânii îi usturau după urcuș. Au găsit un loc umbrit sub ramurile
unui cedru imens, și-au scos sarsanalele și au început să circule o
sticlă din mână-n mână. Câinii amușinau pământul, urmând niște
poteci invizibile în zigzag, ca și cum ar fi fost înșirați pe-o sfoară, și
clopoțeii din zgarda lor scoteau din când în când un clinchet în
aerul nemișcat. Nu se mai auzea nimic altceva, nu mai era nimeni
pe aproape. Oamenii puteau discuta în liniște.
Să-și pedepsească nevestele sau pe măcelar?
O bătaie bună, câteva oase rupte, prăvălia făcută praf. Asta ar
putea să-l învețe minte. Poate că da, a fost de părere unul dintre cei
prezenți. Dar i-ar recunoaște pe agresori și ar chema poliția. Ar
urma tot felul de întrebări, posibil chiar pedeapsa cu închisoarea. Și
cine ar putea fi sigur că s-ar potoli? Bărbații își revin după o
chelfăneală. Nevestele ar fi, cu siguranță, de partea lui. Așa că ar
lua-o de la capăt. În timp ce sticla își făcea rondul în tăcere, cei cinci
bărbați își imaginau cum ar fi fost să stea la închisoare câteva luni
bune sau poate chiar mai mult. Dacă nevestele erau capabile să-i
înșele acum, cât de ușor le-ar fi odată rămase singure! În final, unul
dintre ei a formulat ideea ce le trecuse prin cap tuturor: trebuia
găsită o soluție permanentă. Într-un fel sau altul, măcelarul trebuia
să dispară. Numai atunci viețile și nevestele lor ar reveni la normal
înainte ca acel țap tânăr să-i mai umple de rușine.
Poștașul, mereu cel mai rezonabil, era de părere că trebuiau să
discute cu el. Poate reușeau să-l convingă să plece. Celelalte patru
capete s-au scuturat în dezacord. Și ce pedeapsă ar fi fost asta? Cum
rămânea cu răzbunarea lor? Unde era dreptatea? Ar fi râs și curcile
de ei. Aveau să fie toată viața ținta bârfelor și a glumelor, cinci
prăpădiți care stătuseră cu brațele încrucișate în timp ce nevestele
lor săreau în patul altui bărbat. Cinci bărbați încornorați și lași.
Sticla se golise. Unul dintre ei s-a ridicat în picioare, a pus-o pe
un bolovan, apoi și-a luat arma și a vârât un cartuș în ea.
— Asta trebuie să facem, a zis el.
A țintit și a făcut sticla praf. S-a uitat la ceilalți și a ridicat din
umeri. Voil|!24
În final, au fost de acord că trebuiau să tragă la sorți, să vadă cine
va fi cel care va aplica pedeapsa. Când au terminat, oamenii au
coborât de pe munte, prânzind împreună cu soțiile lor.
Călăul și-a ales momentul cu mare grijă, așteptând să intre luna
în nori și ieși din casă când întunericul era deplin. Ca să se asigure,
și-a încărcat arma cu două chevrotine25, chiar dacă explozia produsă
de acestea ar fi fost suficientă pentru a ucide un elefant, ca să nu mai
vorbim de-un om aflat la un cot distanță. Se întreba probabil dacă
ceilalți erau treji, gândindu-se la el, în timp ce se strecura pe străzile
pustii spre prăvălia măcelarului. Și trebuie să-l fi blestemat pe
măcelar în gând pentru că-i lua prea mult timp să coboare după ce-i
bătuse insistent în ușă.
A folosit ambele țevi, presând gura puștii de pieptul măcelarului,
și n-a așteptat să-l vadă căzând. Când luminile au început să se
aprindă în casele vecinilor, el se afla deja pe câmpul din afara
satului, împleticindu-se prin vie, spre casa lui.
Cu puțin timp înainte de ivirea zorilor, a sosit primul gendarme,
sculat din pat de-un apel primit de la unul dintre puținele posturi
telefonice instalate în sat. O jumătate de duzină de oameni se
strânsese în lumina ce se revărsa din prăvălia măcelarului, îngroziți,
fascinați, fără a fi capabili să-și ia ochii de la trupul însângerat,
prăbușit în dreptul ușii. Într-o oră, polițiștii veniți din Avignon i-au

24 Iată! (fr.)
25 Alice mari (fr.)
alungat de-acolo, au ridicat cadavrul și au deschis un birou la
primărie, începând un îndelungat proces de interogare a tuturor
sătenilor.
A urmat o perioadă dificilă pentru cei cinci soți, un test al
solidarității și prieteniei lor. Și-au petrecut o altă duminică
dimineață în pădure, reamintindu-și unul altuia că tăcerea, tăcerea
totală era singura lor apărare. „Țineți-vă limba-n gură”, cum spunea
unul dintre ei, și nimeni nu va ști. Poliția va crede că ucigașul era un
dușman al măcelarului venit după el de unde locuise anterior
pentru o reglare mai veche de conturi”. Și-au trecut sticla din mână-
n mână, jurând tăcere.
Au trecut zile, apoi săptămâni. Săptămâni fără nicio dovadă,
săptămâni fără niciun indiciu. Toți negau c-ar fi știut ceva. Și, mai
mult, nimeni n-avea chef să discute treburi ale satului cu nepoftiți în
uniformă. Tot ce a putut face poliția a fost a stabili cu aproximație
ora decesului și, desigur, faptul că ucigașul făcuse uz de o pușcă de
vânătoare. Au fost chestionați toți oamenii care aveau permis de
vânătoare și toate puștile au fost inspectate cu grijă. Însă, spre
deosebire de gloanțe, alicele nu lasă urme ce pot fi identificate.
Loviturile letale ar fi putut veni din oricare dintre cele douăsprezece
arme. În cele din urmă, investigația a intrat în impas, apoi s-a
poticnit de-a binelea, sfârșind cu un dosar clasat. Satul s-a întors la
treburile sale, venise timpul să se culeagă strugurii și toată lumea a
fost de acord că recolta era excepțională în acel an, după o toamnă
caldă, secetoasă.
În timp, și-a făcut apariția un alt măcelar în sat, un bărbat mai în
vârstă, familist, venit din Ardèche, fericit să preia o asemenea
prăvălie bine echipată, cu inventarul complet până la ultimul cuțit.
A fost, totodată, plăcut surprins să fie primit cu o neobișnuită
amiciție de către bărbații din sat.
 — Și asta a fost tot, și-a încheiat Marius istorisirea. Cred c-au
trecut vreo patruzeci de ani de-atunci.
L-am întrebat dacă s-a aflat cine fusese asasinul. La urma urmei,
erau cel puțin cinci oameni care îl cunoșteau și, așa cum afirmase
chiar el, să păstrezi un secret într-un sat ca acela echivala cu a
încerca să ții apa-n ciur. S-a mulțumit să zâmbească și să scuture din
cap.
— Să vă mai spun totuși ceva, a adăugat el satisfăcut, toată lumea
a venit la înmormântarea măcelarului. Fiecare avea motivul lui. Și-a
terminat vinul și s-a rezemat de spătarul scaunului. Beh, oui! A fost
o înmormântare foarte apreciată.
 3

New York Times: „Critic culinar face o

descoperire uimitoare: Provence n-a existat
niciodată”

Am primit o scrisoare de la Gerald Simpson, un domn din New

York. Era nedumerit de un articol văzut într-un ziar, pe care îl
anexase la scrisoare, și ce spunea autorul său era un lucru foarte
trist. Decreta Provence ca fiind o regiune cu țărani isteți, dar cu
mâncare proastă, lucru care îl pusese pe gânduri pe Simpson. „Eu
nu mi-o amintesc deloc astfel”, scria el, „după ce am petrecut acolo
vacanța. Nici în cărțile tale nu apare în acest fel. Ce s-a întâmplat? S-
ar fi putut să se schimbe chiar atât de mult în ultimii câțiva ani?”
Am citit articolul de două ori și, într-adevăr, din el reieșea că
Provence era un loc lipsit de atractivitate, cu restaurante și servicii
de slabă calitate. Mai primisem astfel de articole anterior, scrise de
ziariști în căutarea a ceea ce era, în opinia lor, un unghi diferit. Niște
indivizi dornici să descopere „realitatea” din spatele aspectului de
ilustrată, înfățișând fețe zâmbitoare și câmpuri acoperite cu
lavandă. Dacă dau peste vreun turist nemulțumit, un vânzător
posomorât sau un fel de mâncare proastă, se duc acasă fericiți; au
despre ce să scrie. Deși nu sunt de acord cu ei, trebuie să fiu corect.
Toți au propriile opinii despre Provence și ale mele vor fi inevitabil
diferite de cele ale oamenilor sosiți pentru o săptămână sau două pe
aceste meleaguri, mai ales dacă își fac apariția în august, luna cea
mai aglomerată și mai puțin tipică din an.
Articolul expediat de Simpson se intitula „Anul meu în Provence;
luna august”, publicat la 22 aprilie 1998 în unul dintre cele mai
respectate și mai influente ziare din lume, New York Times. Era scris
de Ruth Reichl, al cărei nume sunt sigur că produce un frisson de
teamă, când oamenii îl aud în bucătăriile restaurantelor din
Manhattan; cu atât mai mult în perioada cât a fost șefa rubricii
gastronomice din Times, o poziție pe care n-o mai deține acum, dar
o ocupa în aprilie. Un far strălucitor de cunoștințe culinare într-o
lume ignorantă, o persoană care putea crea sau distruge reputația
cuiva în domeniul culinar sau, cu alte cuvinte, o femeie cu picioarele
bine-nfipte în pământ, cum ar spune unul dintre acei țărani bătrâni,
isteți.
Printre talentele de jurnalist și editor pe teme culinare ale lui
Reichl se numără și capacitatea sa de a pătrunde în miezul
lucrurilor, fără să irosească nicio clipă. În timpul vizitei sale din
august, a putut investiga, analiza, trage concluzii și face pulbere o
întreagă regiune din Franța – câtă sârguință!, pe deasupra găsind
timpul necesar să petreacă o vacanță total dezamăgitoare.
A avut parte de o ditamai listă de decepții, începând cu primul ei
mic dejun aici: niște baghete oribile, niște croissants și mai și, cafea
acră. Vizitând o piață, nu a găsit nici măcar o singură roșie coaptă.
Piersicile erau tari ca piatra. Fasolea verde arăta ofilită și nimic nu-l
tulbură mai mult pe un critic culinar decât vederea unei păstăi
îngălbenite. Șirul ei de dezamăgiri continuă la nesfârșit. Niciun soi
de cartofi nu fusese produs în Franța. Niciun măcelar n-avea carne
de miel. Un adevărat infern pentru un gourmet, iar vizitele la
supermarket, unde Reichl afirmă că a fost silită a-și face
cumpărături în zilele când piața era închisă, n-au făcut-o deloc mai
mulțumită. Și acolo alimentele erau destul de jalnice. Carnea și
legumele, un adevărat dezastru. Brânzeturi de fabrică. Pâinea
învelită în plastic. Și, oroarea ororilor: selecția de vinuri rosé ocupa
mai mult spațiu decât toate cerealele, biscuiții dulci și sărați din
magazinul D’Agostino de la ea, de-acasă. Imaginați-vă așa ceva!
Mai mult vin decât biscuiți! Puține lucruri sunt mai grăitoare decât
acesta în ce privește decăderea unei societăți.
Urmau și alte dezvăluiri, dar înainte de a mă ocupa de ele merită
să analizez în detaliu prima parte a acestei litanii mizerabile. Fără
îndoială, poți găsi și mâncare ordinară în Provence, dar s-o vezi
peste tot înseamnă fie neglijență, fie lipsă clară de informații. Acest
lucru ar putea fi de înțeles în cazul unui turist obișnuit, dar Reichl
nu e deloc o astfel de persoană. Slujba ei este să descopere mâncarea
bună. Categoric este extrem de bine conectată în cercurile
gastronomice și jurnalistice. Cu siguranță, are prieteni sau colegi în
Franța care ar fi putut să-i spună că în Provence, la fel ca în restul
lumii, trebuie să știi unde să cauți. Chiar nu i-a dat nimeni câteva
adrese bune? Oare a cerut ea vreuna? Oare n-a citit cărțile excelente
ale Patriciei Wells, omoloaga ei de la International Herald Tribune, tot
comentator pe teme culinare, cu bogate și profunde cunoștințe
despre Provence? Se pare că nu.
Absența roșiei coapte și a cărnii de miel – două mari dezamăgiri
pe care noi nu le-am simțit niciodată în toți anii petrecuți în
Provence – s-ar putea să fi fost un ghinion; sau poate că s-a dus la
piață sau la măcelar prea târziu, când tot ce era mai bun fusese
cumpărat. În august, se poate întâmpla și așa ceva. Cât despre
teribilele supermarketuri se pare că, din nou, Reichl a fost prost
sfătuită sau n-a beneficiat de niciun sfat. Sigur că există
supermarketuri unde găsești brânză de fabrică și pâine învelită în
plastic, deși nu văd de ce a ținut să menționeze așa ceva.
Supermarketurile sunt locuri unde se vând alimente produse pe
scară industrială, și multe dintre ele sunt obligatoriu împachetate în
plastic. Chiar și așa, nu toate supermarketurile sunt la fel. O
mulțime dintre cele din Provence au sectoare unde găsești brânză
proaspătă și au propriile brutării, chiar dacă sortimentele de biscuiți
s-ar putea să nu se ridice la standardul celor de la D’Agostino.
 De fapt, cei mai serioși bucătari pe care-i cunosc folosesc
supermarketurile doar ca să se aprovizioneze cu alimente de bază.
Însă cumpără carnea, pâinea, uleiul, vinul și alte produse de la mici
prăvălii specializate, la fel cum au procedat odinioară și mamele lor.
Și, dacă locuiesc în apropiere sau în Avignon, își fac cumpărăturile
în Les Halles, una dintre cele mai bune piețe din Franța și din lume.
Se află în Place Pie, chiar în centrul orașului; și întâmplător nu
departe de locul unde s-a cazat Reichl.
De douăzeci și cinci de ani, piața este locul de unde se
aprovizionează toți micii proprietari de magazine, și cele patruzeci
de standuri oferă o uimitoare varietate de carne, păsări, vânat, toate
soiurile de pâine, brânzeturi, charcuterie26, fructe, legume, ierburi
aromate, mirodenii și uleiuri – și mai există și un sector de pescărie,
de peste treizeci de metri lungime. În fiecare zi, se deschide la șase
dimineața și se închide la prânz. Dar parcarea e dificilă în Avignon
în august și poate din această cauză ea a ignorat această piață. Mare
păcat!
Nu-i nimic! Dacă n-ai chef sau voință să mergi la cumpărături, ai
la dispoziție întotdeauna restaurantele din partea locului. Avignon-
ul are câteva care s-ar putea compara în mod favorabil cu cele mai
bune restaurante newyorkeze – Hiely, L’Isle sau La Cuisine de
Reine sunt numai trei dintre ele –, însă nu se știe cum de-au scăpat
ochiului vigilent al lui Reichl. În schimb, suntem informați cu
privire la un meniu bizar, citit, dar negustat, constând numai din
tomate. (Să sperăm că erau coapte.) După cât se pare, el a făcut-o să
remarce că în marile orașe nu găsești decât restaurante mediocre. E
suficient să te ducă la disperare atunci când încerci să furnizezi
hrană atât trupului, cât și spiritului în timpul șederii în Provence.
Dar acum, deziluzionați și leșinați de foame, ajungem la

26 Delicatese (fr.)
extraordinara revelație dintre toate. O poți vedea în fața ta, negru pe
alb, bazată pe considerabila autoritate conferită de New York Times:
„Visam la o Provence care n-a existat niciodată”.
Vă puteți imagina că fraza m-a izbit cu forța unei roșii necoapte
direct între ochi. Unde am trăit toți acești ani? Și cum rămâne cu toți
ceilalți autori la fel de rătăciți ca și mine? Provence pe care au
cunoscut-o și scris despre ea de la Daudet la Giono, de la Ford
Madox Ford și Lawrence Durrell la M.F.K. Fisher – Provence așa
cum o cunosc eu – pur și simplu nu există! Și nici n-a existat
vreodată! E o plăsmuire a imaginației noastre, o fantezie plină de
romantism.
Mă tem însă că o mare parte din vină pentru această farsă
monumentală o poartă un fiu al regiunii Provence – din păcate, un
alt scriitor surescitat și plin de fantezie –, Marcel Pagnol. Reichl e o
mare admiratoare a sa și ne împărtășește această admirație:
„Provence de care sunt cel mai mult atașată e cea a marelui regizor
Marcel Pagnol. Este o lume eterogenă, în alb și negru, în care
bărbații se amuză în cafenele, ascunzând pietricele sub pălărie,
așteptând să vină cineva și să le dea un bobârnac”.
Asta, mi se pare, este ca și cum te-ai aștepta ca America din ziua
de azi să semene cu un film de Frank Capra, însă am simțit că
trebuie să mai fac ceva cercetări, așa că nu pot susține argumentat
rezultatele. Ca să fiu corect, trebuie să raportez că lovitul pălăriei, ca
spectacol pe placul mulțimii, a dispărut la fel ca ghilotina. Cercetări
prin arhivele primăriei satului în care m-am stabilit n-au dat la
iveală nici măcar un singur exemplu de astfel de pălării lovite în
public. Când l-am întrebat pe cel mai bătrân locuitor al satului dacă
a existat vreodată obiceiul ăsta, m-a privit pieziș, și-a luat paharul
cu băutură și s-a mutat la altă masă. Chiar și în cele mai îndepărtate
sate din Haute Provence, unde ți-ai putea închipui că poți descoperi
niște obiceiuri ciudate, de mult uitate, e puțin probabil că vei găsi
oameni amuzându-se în cafenele cu altceva decât cu o simplă
conversație, jocuri de cărți sau de boules. Mai întâi, mâncarea
proastă. Acum, asta. Un alt vis zdruncinat.
Totuși, există vizitatori în Provence capabili să treacă dincolo de
niște așteptări nebuloase și să fie extrem de satisfăcuți de ceea ce
găsesc acolo în realitate. Din nefericire, turiști, și ei nu sunt bine-
veniți în lumea lui Reichl. Ea preferă locuri care, în propriile sale
cuvinte, nu sunt demodate și nici infestate de turiști. Desigur, în
categoria de turist sunt incluși întotdeauna ceilalți oameni, nu noi.
Noi suntem diferiți. Noi suntem călători – inteligenți, manierați și
oameni de cultură, o binecuvântare pentru destinațiile pe care ni le-
am ales, o fericire să ne aibă cineva prin preajmă. Este o atitudine
obișnuită, una pe care o percep mereu ca fiind ofensatoare,
condescendentă și, în egală măsură, incorectă. Dacă faci o călătorie
de plăcere, departe de casă, ești un turist, indiferent ce conotații dai
acestui termen. Eu mă consider un permanent turist. Unii dintre cei
mai buni prieteni ai mei sunt turiști. Turismul aduce o contribuție
importantă la economia locală și furnizează locuri de muncă pentru
mulți oameni talentați – inclusiv mai multor bucătari – care, altfel,
ar trebui să încerce să-și câștige existența în altă parte.
Să luăm, bunăoară, singurele două restaurante bune pe care
Reichl le-a putut descoperi în întreaga Provence: Auberge de Noves
și Bistrot du Paradou. Ambele sunt excelente, exact cum spune ea, și
ambele sunt pe merit populare în rândul turiștilor. Ar avea ele
capacitatea să-și mențină standardele ridicate, dacă ar depinde
numai de o clientelă pur locală? Am foarte mari îndoieli.
La ea se simte o notă finală de dezamăgire chiar și atunci când
descrie restaurantul favorit Bistrot du Paradou. Mâncarea a fost
bună, ambianța fermecătoare, și totuși: „Simțeam că era ceva
artificial în toate astea, o încercare dibace de a resuscita spiritul lui
Marcel Pagnol”. Dumnezeule mare! Ce a făcut-o să scrie așa ceva? O
explozie de pălării pocnite în parcare? Sosirea lui Charles
Aznavour, să ia masa în bistrou? Sau faptul că bistroul funcționa
numai de cincisprezece ani, și nu de cincisprezece generații? Ce mai
argument în sprijinul teoriei inexistenței regiunii Provence!
Următoarea călătorie a lui Reichl, după cum am fost informați, va
fi în Italia, acel pământ de aur al tuturor visurilor și sper, de dragul
ei, că i se vor împlini toate așteptările: chelneri cântând fragmente
din Puccini, țărani voioși zdrobind strugurii sub picioare purpurii,
mese glorioase la care sunt servite paste împletite manual. Buon
appetito, signora!
Dar, acum, ca să vin în ajutorul domnului Simpson și al altor
suflete curajoase, încă dornice să viziteze Provence, o să le dau
câteva adrese bune – dovadă, sper, că nu-i totul pierdut. Adresele
acoperă o arie destul de vastă, astfel că ați putea fi nevoiți să
petreceți ceva timp cu harta-n mână, în automobil. Dar peisajul e
frumos, și locurile merită văzute. Aș adăuga că acestea sunt
preferințe personale, acumulate în stilul meu aleatoriu de-a lungul
anilor. În niciun caz nu se vor a fi o listă completă și organizată. Un
ultim avertisment: adresele tind să se schimbe, așa c-ar fi înțelept să
le controlați mai întâi cu ajutorul cărții de telefon sau cu un Syndicat
d’Initiative local înainte de a porni la drum.

Piețe

Nu mi-am făcut niciodată cumpărăturile într-un mod mai plăcut

decât atunci când am petrecut două sau trei ore într-o piață
provensală. Culorile, abundența, zgomotele, uneori tarabagiii
excentrici, combinațiile de mirosuri, oferta unei felii de brânză ici și
colo, a unei îmbucături de pâine prăjită cu tapenade, delicioasa
cremă de măsline, în alt loc – toate acestea transformă niște simple
cumpărături într-o distracție de dimineață.
 O persoană pasionată ar putea vizita o altă piață în fiecare zi,
timp de câteva săptămâni, și această listă pe care o puteți citi cel mai
bine cu o hartă-n mână e departe de a fi atotcuprinzătoare. Dar cred
că-i suficientă pentru a dovedi că nu există un astfel de lucru ca o zi
în Provence fără nicio piață deschisă.

Luni: Bedarrides, Cadenet, Cavaillon, Forcalquier.

Marți: Banon, Cucuron, Gordes, St. Saturnin-d’Apt, Vaisonla-
Romaine.
Miercuri: Cassis, Rognes, St. Remy-de-Provence, Sault.
Joi: Cairanne, Nyons, Orange.
Vineri: Carpentras, Châteauneuf-du-Pape, Lourmarin, Pertuis.
Sâmbătă: Apt, Arles, Manosque, St. Tropez.
Duminică: Coustellet, L’Isle-sur-Sorgue, Mane.

Vin

Aici am pătruns pe un teren minat. Una dintre schimbările

petrecute în ultimii ani, în Lubéron, se referă la o imensă
îmbunătățire a calității petits vins. Micile podgorii locale produc un
vin tot mai bun; poate nu cu aceeași greutate și complexitate
precum cele vintage, de marcă, asemenea Châteauneuf-du-Pape,
dar bine făcute, ușor de băut și deloc scumpe. Există zeci de soiuri
de vin de acest fel, și aici e problema. Ar trebui să fii mult mai
însetat decât mine ca să le încerci pe toate și sunt sigur că am omis
mai multe comori de acest fel. Oricum, îmi continui zilnic aceste
cercetări. Între timp, găsiți mai jos câteva dintre preferatele mele.
Ch}teau La Canorgue, Bonnieux. Sortimentele de vinuri roșii și
albe sunt bune și, în plus, mai există un vin rosé pal, puțin fumuriu,
minunat, pe care îl poți găsi în restaurantele locale. Ca să cumpărați
o ladă sau două, trebuie să vă duceți la castel în martie sau aprilie.
 Domaine Constantin-Chevalier, Lourmarin. Într-un fel sau altul, doi
oameni și tractoarele pe care le conduc reușesc să cultive cei
cincizeci de acri ai podgoriei. Vinurile, mai ales cele roșii, au început
să fie medaliate și sunt incluse pe listele restaurantelor. Dacă vor
continua tot așa, o să aibă nevoie de mână suplimentară de lucru.
Domaine de La Royere, Oppède. Aceasta este singura podgorie
condusă de o femeie, și încă una foarte capabilă. Anne Hugues
transformă strugurii în vinuri excelente, în timp ce soțul ei face un
marc foarte bun, potent și cu o dulceață amăgitoare. După o
degustare, e bine să conduceți cu atenție.
Ch}teau La Verrerie, Puget-sur-Durance. O veche podgorie,
replantată și complet întinerită de către un om de afaceri cu
dragoste față de acest domeniu, ajutat de Jacky Coll, unul dintre cei
mai talentați podgoreni. În consecință, se produc niște vinuri roșii
excepționale aici.
Domaine de La Citadelle, Ménerbes. Una dintre cele mai mari
proprietăți pe plan local și gazda unui muzeu al tirbușoanelor,
precum și a unei largi și interesante serii de Côtes du Lubéron.
Sesiunile de degustare tind să fie prelungite și se transformă uneori
în adevărate petreceri.
La Cane du Septier, Apt. Nu este o podgorie, ci un magazin
gestionat de Hélène și Thierry Riols, care știu tot ce mi-aș dori și eu
să știu despre vinurile din Provence. Lăsați-vă pe mâna lor și beți ce
vă recomandă ei. Natural, ca niște negustori responsabili de vinuri
ce sunt, au în stoc și tot felul de soiuri splendide de Bordeaux și
Burgundia. Totuși, pentru că vin din alte părți, nu ne interesează
acum pe noi.

Ulei de măsline

Probabil cele mai căutate uleiuri provensale sunt cele produse în

valea Les Baux și, dacă ajungeți în apropiere de Maussane-les-
Alpilles imediat după ce au fost recoltate măslinele, spre sfârșitul
anului, le puteți găsi la micuța cooperativă din Maussane. Dar se
vând rapid, așa că vizitatorii din timpul verii trebuie să le caute mai
la nord, în Haute Provence.
Aici, lângă Mane, veți descoperi un magazin Oliviers & Co., unde
se vinde o gamă remarcabilă de uleiuri preparate manual din întreg
bazinul mediteraneean – Italia, Grecia, Sicilia, Corsica, Spania –,
precum și unele dintre cele mai bune uleiuri de casă. Luați cu
dumneavoastră o baghetă crocantă pentru că le puteți gusta înainte
să le cumpărați. (Veți avea la dispoziție lingurițe de porțelan pentru
testare, dar nimic nu-i mai bun decât o combinație de ulei bun și
pâine proaspătă). Și, dacă tot ați ajuns acolo, cumpărați niște săpun
pe bază de ulei de măsline – se spune că dă tenului o strălucire
mediteraneeană.

Miere

În fiecare piață găsești o tarabă cu miere și într-o bună zi puteți

da peste negustorul meu preferat, Monsieur Reynaud. „Albinele
mele”, o să vă spună el, „au zburat tocmai din Italia pentru a face
această miere.” Dintr-un anume motiv, m-a impresionat foarte mult
și de aceea am întotdeauna un borcan cu miere Reynaud acasă.
Dar, dacă vreți să vedeți ce pot face albinele din Provence, duceți-
vă la Mas des Abeilles, pe platoul Claparedes, undeva mai sus de
Bonnieux. Veți găsi miere cu aromă de lavandă, rozmarin sau
lămâiță; un amestec de miere cu oțet; lăptișor de matcă; și o miere
delicioasă cu muștar. Și, ca un bonus, de acolo aveți o priveliște de
neuitat spre muntele Ventoux și Lubéron.
 P}ine

La fel ca în cazul a tot ce face parte din domeniul alimentar în

Franța, există tot felul de opinii foarte ferme și exprimate adesea
zgomotos cu privire la ceea ce formează o textură perfectă sau chiar
o formă perfectă a pâinii noastre cea de toate zilele. Fougasse, boule,
pain fendu, restaurant, pain de campagne, pain au levain27 – toate au
suporteri înfocați. Brutăriile sunt judecate foarte subiectiv, așa că, în
final, totul depinde de gustul personal.

Boulangerie Georgjon, din Rognes se distinge probabil prin cel

mai atrăgător miros de pâine caldă cu unt când intri-n prăvălie. În
afară de pâine, brutarul mai are propria rețetă de biscuiți cu
migdale, două feluri distincte de croissant și tarte cu un strat gros și
seducător de fructe glasate. Toate sunt foarte bune.
Boulangerie Testanière, din Lumières. O pâine puțin mai densă
decât bagheta normală. Foarte apreciată de localnici, așa că, dacă nu
te trezești devreme duminica dimineața, mai târziu riști să găsești
rafturile goale.
Boulangerie Arniaud, din Rustrel. Decorul nu s-a schimbat
aproape deloc din 1850. Și, din câte îmi dau seama, nici gustul pâinii
– solidă și sățioasă, așa cum trebuie să fie o pâine. O fougasse frecată
cu ulei de măsline și sare de mare și mâncată cu roșii proaspete – n-
ai nevoie de altceva la masă.
Auzet, din Cavaillon. Au o varietate mai mare decât credeam eu
că e posibil. Auzet, père et fils, vă pot oferi un sortiment larg și, dacă
nu sunt prea ocupați, vă pot sfătui cu ce puteți consuma fiecare fel.

27Lipie cu ceapă și măsline, pâine rotundă, feliată, tip restaurant, pâine de

țară, pâine cu maia (fr.)
 Br}nză

Provence nu-i un pământ cu pășuni bogate, așa că o vacă, după

cum spun localnicii, e la fel de rară ca un inspector fiscal genial. În
schimb, există din abundență capre, care se hrănesc prin tufișurile
scunde de pe munte, și brânza de capră este surprinzător de
versatilă. Când e proaspătă, are o textură ușoară, plăcută și
cremoasă. La maturare, brânzeturile de capră se mai întăresc și,
când sunt marinate în uleiuri cu ierburi aromate, capătă un gust mai
iute, mai ales când sunt tăvălite prin piper negru sau garnisite cu
cimbrișor. Am văzut unele turtițe nu mai mari decât un degetar –
petits crottins – sau felii mai groase de camembert de chèvre, dar de
obicei sunt comercializate sub forma unui disc cu o grosime de 2,54
cm și un diametru de 7,62 cm, adesea învelite în frunze uscate de
castan și legate cu rafie. Fermierii din jurul localității Banon, din
Haute Provence, produc cea mai vestită brânză de capră, dar au
competitori demni peste tot prin Vaucluse.
Geneviève Molinas din Oppède are întreaga gamă: uscată sau
proaspătă, cu piper, cu arome, | la cendre (preparată pe jar) și en
camembert.
Nu departe, la Saignon, se află ferma Auberge Chez Maryse, de
unde puteți cumpăra brânzeturi Maryse Rouziere și gusta feluri de
mâncare gătite de ea.

Iar la Les Hautes Courennes, din St-Martin-de-Castillon, veți

gusta probabil pentru prima dată cabrichon.

Pentru o selecție mai amplă de brânzeturi există excelenta

Fromagerie des Alpes din Cavaillon, unde au atât vaci, cât și oi și
capre. Brânzeturile sunt păstrate în condiții foarte bune, și
proprietarii vor fi fericiți să vă ajute să vă hotărâți ce să cumpărați.

Pensiuni

Există foarte puține hoteluri mari în zonele rurale din Provence

și, dacă actualele restricții din domeniul construcțiilor se mențin,
este puțin probabil să apară altele. Dar tot mai multe gospodării
particulare oferă cazare în condiții simple, confortabile, o cină
decentă și ocazia de a-i vedea pe francezi acasă la ei. Trei exemple:

În Bonnieux există Le Clos du Buis, administrată de familia

Maurins.
Dincolo de Ménerbes, Muriel și Didier Andreis au deschis recent
Les Peirelles. Iar la Saignon, Kamila Regent și Pierre Jaccaud au
convertit o veche casă din centrul satului. Să nu vă așteptați la
room-service sau săli de cocteil.
În schimb, veți fi primiți foarte prietenos și nu veți rămâne
flămânzi. Totodată, gazdele vă vor furniza diferite adrese
folositoare, de la restaurante bune până la podgorii locale.

Restaurante

Există suficiente ca să umpli o carte cu ele și, de fapt, ea a fost

scrisă de un profesionist în ale gastronomiei, Jacques Gantié. Le
Guide Gantié prezintă 750 bonnes tables dintr-un capăt în altul al
regiunii Provence. După ce o veți citi, testați felurile descrise de el.
Examinând listele de mai sus, observ că apar și mari lipsuri. Îmi
cer scuze pentru acest lucru. Unde este prințul măcelarilor, cel mai
de încredere furnizor de trufe, persoana care face cei mai
extraordinaire cârnați? Unde trebuie să te duci ca să guști cel mai
perfect pepene sau cel mai suculent melc, denumit petit-gris de
Provence? Cine face cele mai gustoase tapenade? Fără niciun dubiu, ei
există, acești mari maeștri culinari, care-și petrec viața transformând
felurile de mâncare pe care le servesc în unele memorabile. Dar
Provence ocupă o arie vastă, și eu o explorez doar de aproximativ
zece ani. Cu cât petrec mai mult timp aici, cu atât mai mult îmi dau
seama cât de puțin cunosc.
Totuși, știu un lucru, și anume că, dacă ești gata să petreci puțin
timp privind și ascultând, apetitul îți va fi răsplătit. Sunt de acord că
ingredientele și savorile pe care se bazează bucătăria provensală
sunt deosebite, distinctive pentru acea zonă și pot să nu fie pe
placul tuturor. S-a întâmplat ca mie să-mi placă și, cu excepția
măruntaielor (burta mai ales), pentru care n-am simțit niciodată
prea mult entuziasm, n-aș putea să mă plâng deloc de restul. Dar ca
să afirmi că nu poți mânca bine aici e prostie curată. Dacă spui că ai
nevoie de ceva timp și efort să descoperi cele mai bune locuri, ai
dreptate. Dar, în opinia mea, ele fac parte din plăcerea oferită de-o
mâncare cu adevărat bună.
 4

Prescripție pentru un sat ideal

Îmi amintesc că cineva mi-a spus cândva că în Provence

cantitatea anuală de precipitații este similară cu cea din Londra,
numai că ploile sunt mai rare și mai intense. Uitându-mă afară pe
fereastră, pare că întreaga cantitate pe șase luni se revarsă acum
asupra noastră, o cascadă cenușie, piezișă, de apă, bătând darabana
pe mesele acoperite cu tablă de pe terasă, rostogolindu-se pe scaune
și prelingându-se pe sub ușă pentru a forma mici ochiuri de apă pe
pardoseala din gresie.
Femeia din spatele barului și-a aprins încă o țigară, suflând
fumul spre imaginea ei reflectată în oglinda din spatele unui șir de
sticle și, după ce și-a dat părul după urechi, a început să exerseze o
mutră bosumflată, în maniera lui Jeanne Moreau. Radio Monte
Carlo, altădată extrem de amuzant, ducea o bătălie pierdută cu
atmosfera sumbră din salon. Cafeneaua, de obicei pe jumătate plină
cu lucrători de pe chantiers din partea locului la această oră de
amurg, număra acum numai trei clienți, și aceștia murați. Eu și încă
doi bărbați, luați ostatici de vreme, în așteptarea încetării diluviului.
— La mine-n sat nu plouă niciodată în halul ăsta, l-am auzit pe
unul dintre ei zicând. Niciodată!
Celălalt a strâmbat din nas, respingând o astfel de curiozitate
meteorologică.
— Necazul cu satul tău, a zis el apăsat, e canalizarea.
— Bof! a exclamat celălalt. Mai bine așa decât un primar în
permanență matol.
Manifestarea „micro-patriotică” a continuat, fiecare luând
apărarea propriului sat și împroșcându-l pe celălalt cu tot felul de
invective. Absolut tot ce mișca acolo era acoperit de un val de vorbe
de ocară și calomnii. Măcelarul vindea carne de cal pe post de
mușchi de vită. Era o rușine că monumentul soldaților morți în
război nu era deloc îngrijit. Lămpile de pe stradă erau cele mai urâte
din Franța, locuitorii – cei mai ursuzi, gunoierii – cei mai puturoși.
Toate astea și altele, încă și mai rele, erau schimbate ca mingea de
ping-pong într-un meci, dar cu o surprinzătoare lipsă de patimă.
Dezacordurile în Provence tind să degenereze, tonul devenind mult
mai energic și înfierbântat; se ridică vocile și mâinile și sunt
invocate numele strămoșilor, se bate cu pumnul în masă, degetele
arătătoare sunt înfipte acuzator în pieptul adversarului. Însă acum
tot ce puteam auzi trăgând cu urechea – chiar și cea mai incendiară
remarcă la adresa soției poștașului – erau mai degrabă mormăieli
decât țipete. Cei doi arătau ca niște profesori universitari care
dezbat niște importante teme filosofice. Mi-a trecut prin cap că,
probabil, ploaia le-a domolit fervoarea.
Când am ieșind din cafenea, fugind spre mașină, se aflau încă
acolo, continuând să se ciondănească, hotărâți să nu cedeze unul în
fața celuilalt. Întâmplător, cunosc ambele sate implicate în acest
conflict tribal, și în ochii unui străin ca mine – fără prea multe
cunoștințe despre alcoolismul primarului sau înclinațiile nevestei
poștașului – ele nu par a fi niște locuri de pierzanie. Cel puțin la
prima vedere niciunul dintre sate nu poate trezi o astfel de ceartă
prelungită. Dar, după ce am discutat cu câțiva prieteni și cunoștințe
în următoarele câteva zile, m-am lămurit că viața satului în Franța
poate inspira sentimente partizane foarte aprinse.
Un singur incident banal poate stârni toate stihiile. Nu-i nevoie
decât de un gest, real sau imaginar: impresia că cineva ți-a dat peste
nas în boulangerie, un șofer care și-a parcat camionul pe o alee
îngustă, privirea răutăcioasă a unei bătrâne în timp ce traversezi
strada – toate astea mi-au fost prezentate drept dovezi de
netăgăduit că satul respectiv este un loc fermé28, cu locuitori reci și
neprimitori. Pe de altă parte, dacă locuitorii sunt prea prietenoși,
vorbăreți și în general prea amabili, e bine să ai mare grijă. Acest
comportament le-ar putea masca dorința de a-și băga nasul unde nu
le fierbe oala și, peste noapte, te poți trezi că afacerile tale sunt
cunoscute în amănunt de toată lumea, ca și cum ar fi fost afișate pe
avizier, la mairie29.
În ochii unora, așezarea geografică este suficientă pentru a
condamna pe veci un sat, fără să mai fie nevoie să le cauți vreo
pricină locuitorilor săi. Bunăoară, satul e prea sus și nu-i deloc
protejat de Mistral – e un lucru bine cunoscut că provoacă
nervozitate și chiar crize trecătoare de nebunie. Dacă e prea jos,
străzile sale sunt permanent umede și întunecate, așa că experții în
ale satelor te avertizează că în acel loc, iarna, pot izbucni epidemii
de gripă și chiar și de alte boli mai groaznice. Toată lumea știe că
acum cinci sute de ani întreaga populație a satului a pierit ucisă de
ciumă Beh oui! Chiar așa!
Și lista neagră continuă cu tot felul de probleme legate de
arhitectură și urbanism: „Întreg locul a fost minat de acea aille des
fêtes30 pe care s-au apucat s-o construiască”, fie că au prea multe
magazine sau prea puține, fie că n-au niciun loc de parcare, fie că
parcarea e prea mare pentru un astfel de sat, fie că ulițele sunt
infestate de parizieni fie, și mai rău, că nu găsești picior de om pe
ele. Pe scurt, după cum am auzit în repetate rânduri, nu există pe
lume vreun sat ideal.
Una dintre puținele consolări în timpul unei scurte, dar aspre
ierni provensale este că puține lucruri îți mai distrag atenția.
Vizitatorii apar mai rar, așteptând un moment mai propice.

28 Mohorât (fr.)
29 Primărie (fr.)
30 Sală de festivități (fr.)
Sarcinile domestice se rezumă la a menține focul aprins cu ajutorul
buștenilor și la reaprovizionarea pivnițelor cu vin după devastarea
din timpul verii. Grădina e înghețată și adormită, bazinul zace sub
acoperământul său de plastic, și mersul la Lubéron este restrâns în
ce ne privește la câte un prânz ocazional, duminica. Așa că am tot
timpul să reflectez la misterele vieții și, în timp ce gândurile îmi
umblă brambura, să-mi imaginez cum ar putea arăta un sat ideal.
Pot spune că există porțiuni ale sale, deși nepotrivit răspândite
prin diferite sate, așa că încerc să le pun cap la cap pe toate cele pe
placul meu. Totodată, majoritatea locuitorilor din imaginația mea
există și în realitate. Dar am hotărât să nu le folosesc adevăratele
nume ca să-i protejez pe cei care se fac astfel vinovați. Numele
satului, St Bonnet-le-Froid31, a fost ales de mine pentru că Sf. Bonnet
e unul dintre cei mai neglijați sfinți din calendarul religios și, după
cum se pare, n-are nici măcar propria zi de sfânt. Așa că am hotărât
eu una pentru el (care oficial îi aparține Sf. Boris) – să aibă și el o zi a
lui: a doua zi din mai, când se simte apropierea verii.
Satul Sf. Bonnet este așezat pe vârful unui deal, la circa zece
minute depărtare de casa noastră, suficient de aproape ca pâinea să
fie caldă încă atunci când mă întorc cu ea de la brutărie dimineața.
Totuși, nu prea aproape, pentru că și în acest sat perfect circulă
bârfele. Mai mult din curiozitate decât din răutate, ele vor ținti
aspecte ale vieții zilnice și, pentru că noi suntem străini, existența
noastră va fi examinată cu mai multă atenție decât în cazul
celorlalți. Oaspeții noștri, în perioada când vor suferi transformarea
de la un ten roz, natural la unul bronzat, vor fi scrutați și ei cu multă
grijă, la fel și ilustratele pe care le vor expedia acasă. Consumul
nostru de vin, dezvăluit de sticlele goale, va fi notat cu admirație
sau uimire, însă oricum reținut. Slăbiciunea soției mele față de câini

31 Sfântul Bonetă-înghețată (fr.)

va fi rapid evaluată și răsplătită cu o mulțime de cățeluși,
progenituri ale bătrânilor beagle, care nu mai sunt de niciun folos la
vânătoare. De la achiziționarea unei noi biciclete până la culoarea
vopselei de pe jaluzele nimic nu va scăpa ochiului vigilent al
satului. Voi aborda această chestiune mai târziu.
Unul dintre lucrurile esențiale într-un sat cu tot ce-i trebuie este
biserica. Mă gândeam la cea de lângă Gordes, Abbaye de Sénanque,
un edificiu magnific, deși puțin intimidant și mult prea mare.
Doream ceva la scară mai mică, totuși să prezinte un interes istoric
similar, așa că prima mea mișcare a fost să-mi însușesc biserica din
Sf Pantaléon. E micuță și frumoasă, cu mormintele tăiate în stâncă,
pe care de altfel se ridică și clădirea construită în secolul al XI-lea.
Acum, mormintele sunt goale și, pentru că au fost făcute pentru
oamenii de atunci, par foarte mici. Prin comparație, uriașii din zilele
noastre n-ar încăpea în ele, așa că ar avea nevoie de un alt cimitir
mult mai mare. Potrivit tradiției, acesta ar trebui să aibă vedere spre
sat, pentru ca, teoretic, ocupanții săi să-l poată vedea o eternitate.
Pentru restul locuitorilor satul ar trebui să ofere priveliști la fel de
frumoase spre vest, ca să poată admira apusul soarelui, și spre nord,
spre Mont Ventoux. Câmpurile de la poalele muntelui ar fi fertile,
aproape luxuriante, pline cu vii, livezi de măslini și de migdali;
vara, vârful muntelui ar trebui să arate alb ca zăpada. Nu din cauza
vreunui viscol ciudat, ci pentru că ar fi acoperit de piatră de calcar,
reflectând lumina soarelui, colorată în roz, în amurg, asemenea unei
perne moi de mătase. Și niciun loc n-ar fi mai bun să privești cum se
lasă noaptea peste munte decât terasa cafenelei din sat.
Dacă ar fi să-l rugați pe un francez să vă vorbească despre
numeroasele lucruri cu care a contribuit țara sa la civilizația lumii
(și n-ar fi nevoie de prea multă persuasiune), cafeneaua ar apărea
probabil undeva la capătul de jos al listei, dacă n-ar fi uitată
complet. E o instituție pe care o cunoaște de când s-a născut, un
avantaj pe care-l ia de bun. A existat, există și va exista mereu o
cafenea. Dar, când îi întrebi pe vizitatorii din Marea Britanie și
America ce le place mai mult în Franța, mai devreme sau mai târziu
– după viața la țară, cultură, mâncare și orice altceva le-ar putea
trezi interesul – majoritatea exclamă adesea cu multă nostalgie:
„Sigur că francezii sunt norocoși că au cafenele ca ale lor”.
E tot atât de adevărat că britanicii și americani au barurile lor,
pub-urile, cafe-barurile și micile restaurante, chiar și versiuni
decorate cu grijă ca să arate ca o cafenea franțuzească autentică,
până și cu postere din anii ’20, scrumiere Ricard galbene,
sandviciuri din baghete și ziare atârnate pe bare. Totuși, numai în
Franța găsești adevărata cafenea, acea combinație specială de
mirosuri și sunete, de tradiții și servicii, o atmosferă care a evoluat
de-a lungul secolelor. Aceasta, și nu le décor, este ceea ce face ca o
café să fie o adevărată café. Există, evident, variații enorme pe aceeași
temă: Deux Magots din Paris are prea puține lucruri în comun cu o
cafenea dintr-un sat din Lubéron. Deși există unul sau chiar două
lucruri fundamental similare.
Primul, ești lăsat în pace; trebuie să admit că, uneori, chiar mai
mult decât ai dori, dacă, bunăoară, chelnerul e prost-dispus și
nesociabil. Însă, odată ce ai dat comanda, ocupi acel scaun oricât
dorești să stai. Nimeni nu se va foi pe lângă tine, așteptând să mai
comanzi ceva sau să pleci. Lumea se așteaptă că vei sta cât mai mult
acolo. Poți citi un ziar, scrie o scrisoare de dragoste, visa cu ochii
deschiși, plănui un coup d’état32 sau folosi cafeneaua pe post de
birou, de unde să-ți dirijezi netulburat afacerile. Am cunoscut un
parizian care obișnuia să vină la La Coupole în fiecare dimineață la
orele 9.00 fix, cu geanta-diplomat, petrecând întreaga zi așezat la
una dintre mesele din față cu vedere spre Boulevard du

32 Lovitură de stat (fr.)

Montparnasse. L-am invidiat întotdeauna pentru biroul său, cu
chelneri la îndemână și cu un bar lung de cincisprezece metri. În
acele zile, înainte de apariția telefoanelor mobile, angajații cafenelei
preluau apelurile clienților obișnuiți, fixând întâlniri, prezentând
scuze, transmițând mesaje, în conformitate cu instrucțiunile primite
de la aceștia. Sper că unele continuă să facă acest lucru, pentru că
ideea de a avea un serviciu telefonic asigurat și, pe deasupra,
băuturi răcoritoare la discreție merită păstrată.
O altă minunată facilitate furnizată de toate cafenelele bune,
indiferent de mărimea lor, este distracția gratuită de tip vechi,
neelectronic. Dacă rămâneți acolo suficient de mult, prefăcându-vă
că citiți ceva, veți avea parte de un adevărat spectacol de varietăți.
Protagoniștii sunt mai ales obișnuiții localului, dar uneori se produc
chiar și unii vizitatori ocazionali. (Aceștia sunt clienții care așteaptă
politicos să fie serviți. Localnicii au tendința să dea comanda de
îndată ce intră pe ușă strigând în gura mare; sau, când obiceiurile
lor sunt suficient de bine-cunoscute, un mormăit sau o mișcare din
cap sunt de ajuns pentru a primi imediat băutura obișnuită.) Dacă,
la fel ca mine, credeți că oamenii sunt mai interesanți decât uitatul
la televizor, atunci aici, lipit ca o muscă de perete, este locul cel mai
potrivit.
Primii care își fac apariția în timp ce podeaua e încă umedă după
spălatul de dimineață sunt acele accesorii ponosite ale industriei
locale de construcții: zidarii. Vocile lor sunt răgușite din cauza
fumatului și a prafului inhalat după sute de clădiri demolate.
Hainele și ghetele arată ca și cum ar fi trecut deja printr-o zi de
muncă. Mâinile lor sunt mari, cu degete musculoase și pielea
scorțoasă de la manevratul blocurilor de piatră de-o sută de
kilograme. Fețele lor sunt asprite de gerul iernii și tăbăcite vara. În
pofida condițiilor de muncă grele și frecvent periculoase, sunt
aproape întotdeauna foarte veseli. Când pleacă, luând tot zgomotul
cu ei, în cafenea se așterne o liniște ireală.
Nu trece mult timp, și locul lor este luat de profesioniști în
costume curate, cu pantaloni bine călcați, cu genți-diplomat
pregătite pentru o zi de muncă în spatele unui birou din Apt sau
Cavaillon. Contrastează evident cu acei constructori zgomotoși
dinaintea lor, sunt foarte serioși și preocupați de afacerile lor. Se
uită frecvent la ceas, notează diverse lucruri în mici carnețele sau
agende și, după fiecare înghițitură, își scutură firimituri invizibile
de croissant de pe revere. Îți dai seama în acest fel că birourile lor
sunt foarte curate.
Prima femeie care își face apariția este proprietara unui salon de
coafură din satul învecinat. Părul ei are culoarea momentului,
vopsit cu henna undeva între castaniu și vinețiu, tuns scurt. Trebuie
să fi petrecut mult timp aranjându-l înainte de a ieși din casă. Are
tenul radiant grație casei Lancôme și ochii larg deschiși și foarte vioi
pentru o oră atât de matinală. Comandă noisette33, o cafea cu puțin
lapte, ridicând ceșcuța cu mâinile cu unghii false, rozalii, în timp ce
studiază un articol din revista Allo! nutrind probabil în secret
dorința să ajungă coafeza ducesei de York.
Plecarea ei pe piciorușe mici, în pantofiori lucioși, dă semnalul
unei alte perioade de liniște. E prea devreme pentru alcool, cu
excepția șoferului unui camion care aduce provizia de bere. Va
sorbi un pahar, dar numai pentru a verifica dacă berea e rece și
bună, după ce va termina de descărcat navetele. Pleacă în huruitul
motorului după ce și-a șters gura cu dosul mâinii, și cafeneaua se
pregătește pentru schimbul doi din acea dimineață. Mesele sunt
curățate, paharele lustruite, posturile de radio explorate în dorința
de a evita muzica rap franțuzească și ofensiva ei stupidă.
Apoi, localul se animă din nou. Își fac apariția două siluete

33 Alune (fr.)
sfioase care, după ce dau politicos din cap, se așază cu ghidurile de
călătorie în mâini lângă fereastră. Poartă uniforma turiștilor
prudenți: hanorace, în caz că vremea se schimbă subit, și acele
centuri cu buzunare umflate din jurul abdomenului menite să-i
păcălească pe hoții de buzunare, în care au îndesat tot ce au de
valoare. După un moment de ezitare, comandă un pahar cu vin și,
cu niște mutre vinovate, ciocnesc unul cu altul.
Jumătatea dimineții s-ar putea să li se pară prea devreme pentru
așa ceva, dar cu siguranță acest gând nu-i tulbură pe cei patru
bătrâni ai satului, având la un loc vreo trei sute de ani, următorii
sosiți. Sunt serviți cu pocale de vin roz și cărți de joc pentru belote.
Înainte de a începe jocul, patru capete, acoperite cu băști tuflite, se
întorc asemenea unor țestoase ca să-i cerceteze pe străini. Ei fac
parte din generația preturistică, niște bătrâni adesea uimiți de
popularitatea regiunii Provence, uneori plăcut surprinși de prețul
pe care-l capătă când vând hambare vechi nefolosite sau bucăți de
teren arid: un sfert de milion de franci pentru o ruină, o jumătate de
milion sau chiar mai mult pentru o căsuță modestă. Pentru ca apoi
străinii să mai cheltuiască o mică avere pe instalația sanitară și
încălzirea centrală. Putaing, cât de mult s-a schimbat lumea!
Pe când cei patru muschetari se apleacă peste cărțile de joc, a
sosit momentul să intre în acțiune principala atracție a cafenelei,
madame la patronne, o femeie de o anumită vârstă, cu o preferință
pentru cercei rotunzi de mărimea unui inel de papagal și un
décolletage precipitat în jos. Pe ea am văzut-o într-un bar din
Marseille, unde își dirija propria feudă, purtând niște pantaloni
indecenți, foarte mulați, cu un desen ce imita pielea de tigru,
împărțind pahare cu băutură, cuvinte de simpatie și insulte unui
grup de obișnuiți ai localului. Atunci, m-am gândit că era o femeie
născută să conducă o cafenea. Și, ce fericită coincidență, se numea
Fanny!
 Relevanța numelui ei e legată de terenul amenajat pentru jocul de
boules, de sub copacii de la marginea terasei, o altă atracție pe care
am adoptat-o pentru satul meu ideal. (Puteți vedea terenul original
lângă Cafeneaua Lou Pastre din Apt). În fiecare zi, dacă permite
vremea, spectatorii – toți niște experți – stau așezați pe micul zid de
piatră, exprimându-și opiniile cu privire la îndemânarea jucătorilor
de pétanque. Întâmplător probabil, jocul a fost inventat în La Ciotat
acum o sută de ani. Până atunci, regula era să arunci bila alergând,
dar în acea zi plină de semnificație unul dintre jucători a rămas
nemișcat, cu picioarele lipite, în timp ce arunca bila – așa-zisa
poziție de pieds tanques. Suferea el de oboseală, lene, vreo unghie
intrată în carne sau artrită? Indiferent de motiv, noua tehnică a fost
adoptată, fiind folosită cu regularitate pe terenul de lângă barul din
localitate.
Și cine se afla în spatele tejghelei? Nimeni altcineva decât Fanny
cea originală, o doamnă cu un șarm considerabil și o dispoziție
foarte pe placul tuturor. Dacă în timpul unui joc unul dintre
participanți este cuprins de disperare după ce l-a părăsit norocul,
iese de pe teren, intră în bar unde beneficiază de un premiu de
consolare: un sărut dulce din partea lui Fanny. În timp, expresia a
intrat în vocabularul jucătorilor de boules. Când unul dintre chibiții
de pe zid suspină și exclamă: „Té, il a encore baisé Fanny!”, adică a
pupat-o din nou pe Fanny, asta nu înseamnă că-i ceva romantic la
mijloc, ci că jucătorul n-a fost în stare să marcheze. Cu puțin timp în
urmă, am văzut un set de boules expus într-o vitrină, prezentate ca
„Anti-Fanny”, atât erau de avansate din punct de vedere tehnologic
și de perfect echilibrate.
Dar influența modernei Fanny, chatelaine34 a cafenelei din
imaginația mea, trece cu mult dincolo de bar și de terenul pentru

34 Castelană (fr.)
jocul de boules. Cu mult mai mult decât pentru a oferi ocazional câte
un premiu de consolare, ea ține loc și de psihologul satului,
ascultând cu răbdare visurile și necazurile clienților săi, servindu-le
încurajări nu doar alcool. Mai are și rolul de bancher neoficial,
oferind credit și chiar unele împrumuturi modeste celor demni de
încredere. Și, în schimbul acestui umăr pe care îți poți vărsa amarul
și serviciilor reconfortante primește transfuzii din sistemul sangvin
al satului sub forma a nenumărate bârfe. Conflicte, certuri
domestice, legături ilicite, câștiguri la loterie – le știe pe toate.
Înainte de a pasa știrile mai departe, le editează cu grijă, inclusiv
pentru ai proteja pe informatorii săi. La fel ca un ziarist care face o
referire discretă la o sursă apropiată de președinte, ea nu îl dă
niciodată în vileag pe autorul ultimei scurgeri de informații; se
rezumă numai la on dit35. De obicei, e tot ce e necesar pentru a
răspândi un zvon – prin intermediul acelui locuitor invizibil al
fiecărui sat – care scurmă străzile ca un câine după os.
Cu puține excepții, toți locuitorii adulți ai satului fac un popas
zilnic la cafenea. Unul dintre ei pare înțepenit acolo, pentru
totdeauna, pe taburetul său din capătul barului, lângă intrare,
strategic plasat ca să-i agațe pe nou-veniți. Este Farigoule, fost
dascăl de școală, acum la pensie, care lucrează la o carte (deși,
având în vedere prezența lui constantă în fața barului, te întrebi
când reușește să mai scrie) după ce s-a retras din activitate în urmă
cu opt ani. A transformat cafeneaua în clasa lui de școală și, dacă nu
te miști suficient de repede, riști să te ia drept elevul lui.
Și-a asumat rolul de avocat al Academiei franceze, dedicat
păstrării intacte a limbii franceze, condamnând pe un ton indignat
absolut tot ce reprezintă, în opinia sa, o contaminare anglo-saxonă a
limbii materne, asta printre numeroase alte tragedii moderne. Calul

35 Se spune (fr.)
favorit de bătaie – sa bête noire – este influența dăunătoare, după cât
se pare irezistibilă, exercitată de Hollywood. Impresia de
nezdruncinat a lui Farigoule este că industria filmului are rolul de
fațadă pentru spionajul cultural îndreptat împotriva Franței.
Admite totuși că s-a dus să vadă filmul Titanic (mai mult pentru că-i
admiră în secret pomeții lui Leonardo DiCaprio, dacă e s-o crezi pe
Fanny, decât pentru că ar fi interesat de întreaga poveste). La
întrebarea dacă i-a plăcut filmul, răspunsul său a fost scurt, dar
favorabil:
— Vaporul s-a scufundat și aproape toată lumea a pierit. Foarte
distractiv!
Imediat după Farigoule, în ce privește topul prezenței în cafenea,
vine Tommi, expatriatul satului. Originar dintr-o țară scandinavă
îndepărtată, s-a străduit din greu de-a lungul anilor să devină un
adevărat țăran francez. Probabil este ultimul sătean care continuă să
fumeze țigări Gauloises fără filtru și e mare meșter în a păstra
ultima silabă plutind pe undeva prin gură până vine momentul să-i
dea drumul, rostogolindu-i-se pe buza de jos.
Băutura lui preferată este pastis, pronunțată pastaga și
întotdeauna are asupra sa un cuțitaș Opinel, pe care-l folosește să-și
taie în bucăți friptura însoțită de cartofii prăjiți pe care o comandă
invariabil la prânz, bătând cu mânerul de lemn în masă pentru a
scoate lama veche, înnegrită de timp. Cine și-ar mai închipui acum
că omul provine dintr-o familie destul de înstărită din Oslo?
Tommi s-a hotărât să servească drept intermediar – un fel de
diplomat cu rolul de a pendula între părțile în conflict – în vendetta
dintre frații Vial, proprietari ai unor terenuri învecinate din valea de
dincolo de sat. Negricioși și slabi, cu fețe ca de ogar, nu mai vorbesc
unul cu altul de peste douăzeci de ani. Nimeni nu știe exact care e
motivul dușmăniei lor. Poate din cauza unei moșteniri, o ceartă
pentru sursele de apă sau pentru vreo femeie sau, pur și simplu, o
aversiune reciprocă transformată în ură, spre distracția tuturor. Cei
doi frați Vial se așază fiecare la câte un capăt al cafenelei, ridicându-
se din când în când de pe scaun pentru a-i transmite lui Tommi tot
felul de acuze și insulte la adresa celuilalt. Ridicând conciliant din
umeri, acesta se grăbește să transmită mesajul, dând foarte serios
din cap la auzul răspunsului. Apoi, se duce să-l predea celuilalt
frate. Lumea zice că e valsul celor trei nerozi.
Ca să se destindă, clienții obișnuiți ai cafenelei se bazează pe
viața amoroasă turbulentă a lui Josette, fiica brutarului, ale cărei
emoții pot fi ghicite numaidecât după modul în care se îmbracă.
Dacă actuala relație romantică merge bine, se năpustește săltând pe
platformele ei, cu o fustă microscopică și ținând într-o mână o cască
de motociclist, ca pe un trofeu. Cocoțată pe taburet în fața barului, îl
așteaptă pe al său Lothario să vină călare pe moto, șușotind și
chicotind cu Fanny, în timp ce soarbe un Perrier menthe, lăsând
urme de ruj pe marginea paharului. Dar, în cazul în care amorul îi
joacă feste, fusta și tocurile sunt înlocuite de dangarezi și espadrile,
chicotele de suspine, iar Fanny trebuie să scoată din spatele barului
un șervețel de hârtie pentru a-i șterge lacrimile.
Cât despre Marius, el nu-i deloc impresionat de afacerile inimii –
numai dacă nu cumva vreo inimă a încetat să bată și urmează o
înmormântare. Pentru el aș crea un post oficial în ierarhia
birocratică a satului – entrepreneur de pompes funèbres. Astfel hobby-
ul lui ar căpăta o oarecare prestanță, dar va trebui să fie mai subtil
în relația cu viitorii clienți, mai ales cu Jacky, cel mai bătrân dintre
moșnegii aplecați deasupra cărților la masa învecinată.
— Eh, mon vieux36, cum te mai simți azi?
— Ça va, ça va37. Sunt bine.

36 Bătrâne (fr.)
37 Merge (fr.)
 — Ce păcat!
Este suficient pentru ca vreo persoană mai sensibilă să intre la
bănuială și să caute un alt loc unde să moară însă, bine sfătuit, sunt
sigur că Marius ar putea să-și ascundă entuziasmul față de ceea ce el
denumește drept „sărbătoarea finală”. Va trebui, totodată, să
renunțe să mai parieze cine urmează să dea colțul. Pentru că oricine
peste șaizeci și cinci de ani s-ar califica, și câștigătorii pariurilor s-ar
putea trezi cu banii puși pe piatra de mormânt. În viziunea lui
Marius, chestiunea nu-i mai macabră decât asigurarea de viață și, în
plus, primești și un bonus, când ți se rambursează banii.
Posibil c-ați remarcat deja că există un dezechilibru între sexe, cu
numărul mare de clienți de sex masculin comparativ cu cei de sex
feminin. Și unde pot fi găsite doamnele din Sf. Bonnet?
Fiecare generație are motivele proprii să nu calce pragul
cafenelei. Tinerele femei muncesc și, când nu sunt la lucru, fac
curățenie în casă, achită notele de plată, își culcă odraslele și
pregătesc masa de seară pentru copiii mai mari în vreme ce soțul
zăbovește la cafenea până trece pericolul de a fi nevoit să dea o
mână de ajutor.
Doamnele mai în vârstă au două probleme în legătură cu
cafeneaua. Prima e Fanny, pe care o consideră o dragueuse, cam
frivolă ca să fie pe gustul lor, expunându-și prea mult sânii. A doua
constă în faptul că pot să-și îndeplinească funcția de supraveghetori
neoficiali ai satului cu mult mai eficient dacă stau de pază în mica
piață situată la intrarea în sat. Instalate pe scaune în fața casei
comandantului lor suprem, văduva Pipon, veghează tot ce intră în
raza de acțiune a radarului lor: oficiul poștal, boulangerie, cafeneaua,
parcarea mașinilor, mairie și biserica. Au renunțat de mult să mai
pretindă că ar sta acolo să ia aer, deși câteva mai țin în poală lucrul
de mână. Stau acolo ca să-i urmărească pe toți și să comenteze ce s-a
mai întâmplat.
 Cea mai mică schimbare în rutina zilnică poate stârni tot felul de
speculații. Dacă o tânără doamnă cumpără mai multă pâine decât
de obicei, înseamnă că are oaspeți. Și, în acest caz, cine sunt ei? Un
eretic cunoscut, dacă se duce la biserică, trebuie că are ceva picant
de mărturisit. Ce-ar putea fi? Agentul imobiliar apare cu Land
Cruiser-ul său negru de mafiot și intră în mairie, strângând la piept
niște hârtii. Pe ce casă vrea să pună mâna? Și – mon Dieu! – turiștii!
Aceste tinere, plimbându-se în lenjerie pe stradă! La fel de bine ar
putea ieși în pielea goală! Aici, în Sf. Bonnet-le-Froid, un sat
respectabil! În absența altor lucruri demne a le stârni curiozitatea
femeile revin la vechile subiecte: bărbații care își beau mințile în
cafenea, amorurile lui Josette – „Aia o s-o sfârșească rău!” – sau
zvonuri mai vechi, neconfirmate; dar nu mai puțin suculente.
Comitetul format din doamne vigilente face parte din familie și
trebuie să te pregătești să-l accepți dacă alegi să locuiești într-o
comunitate mică și foarte curioasă, și acesta e unul dintre
neajunsurile vieții la țară. Cu mai mulți ani în urmă, am făcut o
astfel de încercare, și amintirea primelor câteva zile ne-a rămas
permanent în minte. De-abia ne instalaserăm, când vecinele noastre,
două fete bătrâne, surori, s-au înființat în prag, dorind să vadă casa.
S-au plimbat prin toate cotloanele, întrebând cât costase fiecare
lucru în parte. Cât de fericiți eram, ne-au spus ele, că aveam un
telefon, unul dintre puținele din sat. A doua zi de dimineață, s-a
înființat și fratele lor, a dat niște telefoane, probabil tot ce avusese
de rezolvat în ultimele trei luni și a lăsat cincizeci de centime pe
măsuță, lângă telefon.
Un gest pe care l-am trecut cu vederea, ca și altele de fapt, pentru
că eram niște străini foarte prudenți și nu doream să supărăm pe
cineva. La urma urmei, noi aleseserăm să trăim alături de acei
oameni, și nu invers.
Viața satului ne-a învățat repede că tot ce ai de câștigat de pe
urma companiei și serviciilor ai de pierdut pe planul vieții tale
private. La orice oră, riști să apară o față în dreptul ferestrei și să
auzi un ciocănit în ușă și n-ai nicio scăpare. Te poți ascunde, însă nu
poți scăpa. Ei știu că ești acolo. Știu asta, pentru că obloanele sunt
deschise și nimeni nu pleacă de acasă fără să-și tragă obloanele.
(Sigur că poți să-i păcălești, lăsând obloanele închise, cu
dezavantajul major că stai în întuneric). Toate mișcările îți sunt
monitorizate, scrisorile examinate, obiceiurile discutate și disecate.
Sunt sigur că acest lucru nu-i valabil numai în Franța. Dacă
trăiești în insulele Hebride sau Vermont, sau într-un cătun de lângă
München, vei găsi aceeași fascinație față de nou-veniți și vei fi privit
astfel timp de cinci sau chiar zece ani. Evident, sunt numeroși cei pe
care îi amuză astfel de lucruri, însă, din păcate, eu nu fac parte din
această categorie. Îmi place să vin și să plec fără să fiu nevoit să dau
explicații din douăzeci în douăzeci de metri cu privire la tot ce fac.
Îmi place ca viața mea privată să beneficieze de un pic de intimitate.
De aceea, pentru mine, un sat – chiar Sf. Bonnet-le-Froid, satul meu
ideal – este cel mai distractiv când se află la distanță. Un loc
minunat pentru a fi vizitat. Nicidecum să vrei să locuiești în el.
 5

Câteva motive ciudate ca să îndrăgești Provence

În timp ce străbați drumurile lăturalnice din Vaucluse, nu poți să

nu remarci numărul mare de vehicule trecute de mult de anii
tinereții lor. Cu tot felul de caroserii împestrițate de rugină și
motoare tușind din greu, în ultimul stadiu de bronșită, cu țevi de
eșapament care lasă un bubuit prelung în urma lor, par că au
aceeași vârstă cu proprietarii respectivi, niște suflete miloase
pregătite să suporte toate hachițele mașinilor din dotare. Când ne-
am instalat prima dată aici, ne-am imaginat că această loialitate față
de niște fiare vechi este consecința firii cumpătate a locuitorilor și că
rezerva lor de a se despărți de ele, indiferent de starea avansată de
uzură, se datorează faptului că mai pot fi încă trezite la viață de
câteva picioare zdravene. După aceea, am cumpărat o mașină și am
început să-i înțeleg.
Cumpătarea n-are nicio legătură cu atașamentul francezului față
de un Citroen vechi, din 1971, care de-abia se mai târăște pe drum,
sau de un Peugeot terminat, cu 400 000 de kilometri la bord. Nici
lipsa banilor nu-i o explicație. Sunt convins că motivul pentru care
astfel de rable sunt încă în circulație este dat de faptul că
achiziționarea unei mașini noi înseamnă un proces care te scoate din
fire, atât de frustrant și consumator de timp încât, dacă te respecți
cât de cât, nici prin cap nu-ți trece să-l mai încerci o dată. Așa cum
am descoperit singur, nu-i suficient – de fapt, deloc suficient – să fii
deținătorul unui carnet valid de conducere și al unui cec.
(Cumpărătorului i se cere să dovedească faptul că el sau ea există în
mod oficial și să nu vă treacă prin cap că acest lucru se poate
rezolva cu o simplă fluturare a unui pașaport pe sub nasul
autorităților. Sunt cerute în continuare alte documente (de obicei,
rând pe rând, astfel că trebuie să te întorci acolo mereu) pentru a
dovedi că pașaportul, carnetul de cecuri, carnetul de conducere nu
sunt niște falsuri reușite. Din cine știe ce motiv, se crede că facturile
de telefon și electricitate au scăpat atenției falsificatorilor și acestea,
alături de un teanc de plicuri vechi, pe care le-ai primit demult, s-ar
putea să te ajute să depășești toate aceste chichițe birocratice. Însă în
general e un proces lung și istovitor și presupune multă putere și
răbdare. Sau, mai bine zis, așa era când am trecut noi prin el în
urmă cu șapte-opt ani.
Trebuie că lucrurile se vor schimba, mi-am spus eu, când voi
avea nevoie de o mașină nouă. Ne aflăm acum în Noua Europă, și
ea își croiește drum datorită unei superbe cooperări și eficiențe la
nivel multinațional, având fabrici din care ies automobile cu
duiumul, sute de mii pe an. Și, desigur, toate trebuie vândute. Așa
că, de data asta, aveam marea industrie de partea mea. Oricum,
chiar dacă lucrurile nu se schimbaseră deloc, nu mai eram un
profan în astfel de chestiuni. Știam la ce să mă aștept, așa că în
momentul în care am intrat în showroom eram pe deplin pregătit,
sigur că dosarul plin pe care-l cărasem cu mine – cu toată
documentația obișnuită, plus un formular în care figura grupa mea
de sânge, niște bilete vechi de avion și o carte poștală primită de la
contabilul meu pentru a-mi ura un An Nou prosper – va fi mai mult
decât ce era necesar pentru a-mi stabili identitatea. Eram pregătit
pentru orice< mai puțin pentru a ceea ce a urmat.
Hotărâsem că era cazul să sprijin industria locală, așa că m-am
dus la un dealer din Apt. Sediul său nu era mai mare decât un
simplu birou, dar pretutindeni se vedeau semnele unei eficiențe fără
cusur. Un computer bâzâia și sughița într-un colț, broșurile de
prezentare erau aliniate pe un stativ, aerul impregnat cu un miros
de parchet proaspăt cerat, un loc fără pată. Cumva, două
automobile fuseseră înghesuite și ele acolo, atât de bine lustruite
încât îți era frică să le atingi. Mi-am spus că aveam de-a face cu un
dealer pus pe afaceri. Noua Europă, chiar aici în Provence.
Dar unde dispăruse dealerul? După câteva minute, am început să
mă simt tot mai stingher, când o femeie a apărut din spatele
stativului cu broșuri și m-a întrebat ce doream.
— Vreau să cumpăr un automobil, i-am spus.
— Ah. Attends!38 Apoi a dispărut. Au mai trecut câteva minute.
Începusem să citesc a treia broșură, uluit de oferta de tapițerie a
scaunelor și de torpedoul cu deschidere de la distanță, așa că n-am
observat apariția unui bărbat voinic, purtând o cămașă cadrilată și o
șapcă pe cap.
— Dumneata vrei să cumperi o mașină? m-a întrebat el.
Da, eu voiam, i-am spus. Hotărâsem ce model, alesesem culoarea
și tapițeria. Tot ce mai rămânea de făcut era să stabilim un preț și
data de livrare.
— Ah, bon! Și-a scos șapca de pe cap. Aveți nevoie de-un
vânzător.
— Îmi pare rău! Mă gândeam că dumneavoastră vindeți aici.
— Beh mm! Eu am grijă de ce e în curte. Fiul meu e vânzător.
— Atunci pot vorbi cu fiul dumneavoastră?
— Beh non! A scuturat din cap. Este en vacances.
Omul nu putea face nimic. Dar am fost asigurat că fiul său,
vânzătorul, se va înapoia cam într-o săptămână, odihnit și pus pe
treabă. Între timp – ca un hatâr pentru că se știe cât costă broșurile
acum și nici n-aveau prea multe – mi s-a permis să iau cu mine una
ca s-o studiez în liniște acasă.
În funcție de răbdarea și de punctul fiecăruia de vedere era fie un
exercițiu admirabil de marketing, fie un inconvenient major. Or, în

38 Așteptați (fr.)
cazul meu, o altă aducere-aminte de ce îmi place să trăiesc în
Provence. Pretutindeni dai peste tot felul de lucruri ciudate și cel
mai îndărătnic vânzător de automobile din lume e numai unul
dintre ele. Înainte de a pleca din Apt am fost nevoiți să ne
confruntăm cu o altă ciudățenie: o stație de cale ferată.
Este așezată departe de șoseaua ce duce spre Avignon, o clădire
de culoare crem, construită în timpul acelor zile amețitoare și
prospere din secolul al XIX-lea, înainte ca trenurile să intre în
competiție reală cu automobilele și avioanele. Stilul arhitectonic este
burghez: două etaje mari încoronate de o fereastră circulară tip oeil-
de-beuf39, privind nemișcată Hotelul Victor Hugo de peste drum.
(Camere cu WC, la 175 franci pe noapte pentru călătorul obosit). Pe
una dintre laturile stației se află un parc mic, bine întreținut, și zona
din față este de obicei plină cu tot felul de vehicule care pleacă și
vin. Domină agitația, un lucru adecvat pentru locul de unde poți
face o călătorie exotică spre orice colț al regiunii Provence și dincolo
de ea.
De fapt, voiam două locuri la un TGV, tren de mare viteză, de la
Avignon la Paris. Ar fi posibil, l-am întrebat pe domnul de la
rezervări bilete, să cumpărăm biletul pentru tot drumul?
— Desigur, a răspuns el, ciocănind tastatura computerului
pentru a deschide tabelul cu plecări. De aici, a adăugat el mândru,
pot vinde bilete pentru orice localitate din Franța – și pentru
Londra, cu Eurostar, deși asta înseamnă schimbarea trenului la
Lille. Când doriți să plecați?
I-am comunicat o oră și l-am întrebat când pleacă trenul din Apt
spre Avignon, pentru a prinde TGV-ul. A ridicat ochii de pe
monitor, încrețindu-și fruntea ca și cum aș fi pus o întrebare total
stupidă.

39 Ochi de bou (fr.)

 — Nu puteți de aici, a subliniat el.
— Nu?
S-a ridicat.
— Venez, monsieur! m-a îndemnat el. L-am urmat spre spatele
clădirii, unde a deschis o ușă și mi-a arătat platforma goală din fața
stației, fluturându-și mâna în direcția unde, odinioară, se afla șina
de cale ferată. În zadar căutam șinele duble ale chemin de fer,
semnalizarea macazurilor, un norișor de fum la orizont. Din păcate,
nu era posibil nici pentru cel mai hotărât dintre trenuri să-și poată
croi drum printre bălăriile înalte ce-ți ajungeau până la talie, întinse
cât vedeai cu ochii. Era clar că zilele când Apt-ul fusese un vital nod
de cale ferată apuseseră de mult. Totuși, mi s-a spus că puteam
merge cu taxiul până în gară la Avignon.

Este ciudat că o stație de cale ferată pe unde nu circulă vreun tren

rămâne deschisă toată ziua pentru niște scopuri comerciale limitate.
Ceea ce o plasează într-o altă categorie comparativ cu alte instituții
provensale – o mulțime – deschise și închise conform unui program
menit să-i uimească și să creeze confuzie în rândul celor
neavertizați. Măcelării, épiceries40, fierării, diverse agenții, magazine
de antichități, buticuri cu haine și mici prăvălii din indiferent ce
domeniu par să fie dirijate conform unei singure reguli
fundamentale: indiferent dacă deschid la opt dimineața sau la zece,
la prânz toate își închid porțile. Obloanele sunt trase la prânz, cel
puțin pentru două ore, adesea trei. În localități mai mici chiar până
la patru ore, mai ales când arșița verii presupune o siestă prelungită.
Din păcate, exact în momentul când ți se pare că ai identificat un
program anume, regulile se schimbă peste noapte. Te duci să
cumperi brânză de la o prăvălie deschisă de obicei la orele 15.00,

40 Băcănie (fr.)
numai ca să descoperi un anunț în geam prin care ești informat că a
avut loc o fermeture exceptionelle41. Inițial, îți trece prin minte un
deces în familie, dar, pe măsură ce perioada se prelungește până la
trei săptămâni, îți dai seama că a apărut o chestiune poate la fel de
gravă – vacanța anuală. Lucru confirmat de Madame, când revine la
lucru. Te întrebi de ce nu și-a făcut cunoscute planurile de
concediu? Oh, pentru că un astfel de anunț ar fi putut să-i
încurajeze pe tâlhari. Se pare că furturile de brânză sunt foarte
frecvente în aceste vremuri periculoase pe care le trăim.
Condițiile de funcționare ale comerțului rural devin încă și mai
complicate în fiecare august, când francezii își părăsesc cu
milioanele birourile și fabricile pentru bucuria de a porni la drum
spre pacea de la țară. Întrucât Provence este o destinație populară
vara majoritatea micilor întreprinderi locale continuă să
funcționeze, sperând să profite de pe urma aglomerației. Nu vei
avea nicio problemă să găsești mâncare, băutură, cărți poștale,
produse de olărie, suvenire confecționate din lemn de măslin sau
ulei de plajă. Dar, dacă ai nevoie de ceva mai puțin obișnuit, ceva
legat de acele birouri și fabrici acum pustii, din nordul îndepărtat, e
bine să te obișnuiești cu gândul că vei avea încă mult de așteptat.
Niște prieteni veniți de la Paris să-și petreacă luna august în casa
de la țară au descoperit că vechiul lor ceainic electric își dăduse
obștescul sfârșit. În calitate de clienți fideli, s-au dus la magazinul
de unde-l cumpăraseră, pentru a achiziționa unul nou. Au
descoperit în vitrină exact modelul pe care-l căutau, deși acoperit de
praf. În timp ce intrau în magazin, își țineau carnetul de cecuri în
mână.
Proprietarul și-a cerut mii de scuze, fără să cedeze rugăminții lor.
Rezerva lui de ceainice electrice era epuizată și, având în vedere că

41 Închis din motive de forță majoră (fr.)

fabrica de lângă Paris fusese închisă timp de-o lună, de-abia la
jumătatea lui septembrie se va putea aproviziona din nou. Désolé!
„Dar, Monsieur, au insistat amicii noștri, aveți în vitrină un
ceainic – o versiune modernă a vechiului nostru aparat, exact cel
dorit de noi. Ce noroc pe capul nostru! Îl vom lua pe ăsta.”
Stăpânul magazinului nici n-a vrut s-audă. Acel ceainic trebuia să
rămână la locul lui, în vitrină, i-a informat el, pentru reclamă. Altfel
cum ar ști lumea că are în stoc acea marque?
Niciun argument n-a reușit să-l convingă. A respins și ideea
plasării vechiului ceainic în vitrină. A refuzat și oferta de a primi
bani peșin, de obicei irezistibilă. Din câte știu, ceainicul râvnit stă și
acum în vitrină, acoperindu-se de praf, o mică dovadă a
problemelor cu care te poți confrunta în august.
Din mai multe motive, aceasta este cea mai dificilă lună a anului
și nu numai din cauză că turiștii sporesc mult populația. Poți evita
îmbulzeala destul de ușor, însă nu și vremea, iar vremea în august
este, așa cum obișnuiesc să spună fermierii, excessif, ca urmare a
căldurii și a zilelor lungi de secetă începută în iulie. Săptămânile
trec una după alta fără ca soarele să pară că va apune vreodată,
scăldând dealurile și casele de piatră în lumină, topind asfaltul,
crăpând pământul. Iarba se usucă, luând o culoare maro, și părul de
pe creștet ți se-ncinge atât de tare că de-abia îl poți atinge. Subit, de
obicei cam la jumătatea lunii august, aerul parcă se îngroașă,
devenind aproape la fel de dens ca un sirop. Peste tot se așterne
liniștea, nu mai cântă nici măcar un greier, ca și cum întreg ținutul
și-ar ține respirația în așteptarea furtunii.
Acest moment de liniște ce precede primul tunet e ultima șansă
pe care o ai să alergi peste tot, prin casă, să-ți decuplezi faxul,
computerul, robotul telefonic, combina stereo și televizorul. Imediat
ce izbucnește furtuna și tunetele îți ricoșează în urechi,
aprovizionarea cu electricitate este invariabil tăiată. Cu numai o
secundă înainte un spasm electric violent – răzbunarea naturii
împotriva tehnologiei înalte – este suficient ca să distrugă creierul
electronic al întregii aparaturi. În acest fel am pierdut două aparate
fax și un robot telefonic, traumatizat într-un asemenea hal încât
începuse să bolborosească.
Ne consolăm, în schimb, cu faptul că putem asista dintr-un
fotoliu din primul rând la unul dintre cele mai mărețe spectacole de
pe Terra. Valea acționează ca un amplificator monstruos al
bubuitului tunetelor, sunetul învăluind întreaga casă, strecurându-
se prin crăpături și amenințând să disloce țigla de pe acoperiș.
Fulgerele dansează pe crestele munților și, preț de o secundă sau
două, fiecare stâncă și fiecare copac sunt luminate din plin,
conturându-se pe cerul întunecat. Câinii se țin aproape de noi cu
urechile lipite de cap, singura dată când sunt mulțumiți să rămână
în interior. Mâncăm la lumina lumânărilor, recunoscători pentru
protecția oferită de zidurile solide, din piatră, urmărind cum
furtuna traversează valea până când dispare într-un bubuit distant
și un ultim licărit de fulger, departe printre coamele dealurilor din
Haute Provence.
Aerul se răcește și apoi devine umed odată cu primele picături
mari de ploaie izbindu-se de sol și simțim în nări binefăcătorul
miros de pământ reavăn. În câteva secunde, picăturile se transformă
în torente. Apa cade rostogolindu-se pe țigle ca o perdea, săpând
canale prin prundișul de pe terasă, zdrobind plantele și inundând
brazdele de flori. Stropii ricoșează pe masa de afară până la
înălțimea unui om – cantitatea de apă pe două luni căzută într-o
oră. Se oprește tot atât de brusc cum a început și patinăm pe terasă
în încercarea de a salva o amărâtă de umbrelă de soare azvârlită pe
jos de potop.
A doua zi de dimineață, cerul e mai albastru decât oricând, și
soarele apare din nou, scoțând aburi din câmpiile de curând muiate.
Spre sfârșitul zilei, peisajul arată din nou scorojit ca și cum n-ar fi
trecut nicio furtună niciodată. Dar, în casă, amintirea potopului este
de durată, canalizarea, cisternele de apă și burlanele de scurgere
fiind toate afectate. Din cauza apei strânse în subteran se aud tot
felul de bolboroseli. Robinetele, de obicei eficiente, par acum lovite
de atacuri de strănut, scuipând picături de apă înnoroiată. Din
cauza unui proces ciudat, resturi de bucătărie – mici bucăți de
lăptucă, un smoc de frunze de ceai – își fac apariția unde nu te-ai
aștepta, bunăoară în vasul de toaletă de la parter, ceea ce produce
consternare în rândul vizitatorilor obișnuiți cu sistemul eficient de
scurgere din mediul urban. Ei bine, ne spun ei, nu ne-am fi așteptat
la așa ceva.
Dar asta-i numai una dintre micile surprize care fac viața zilnică
în Provence total diferită de cea din alte locuri. Într-o duminică,
vara trecută, soția mea s-a întors de la piața din Coustellet,
scuturând șocată din cap. Fusese atrasă spre una dintre tarabe de-o
tavă pe care erau expuse flori de dovlecel, delicioase când sunt
umplute sau prăjite într-un aluat ușor, o rețetă favorită de sfârșit de
vară.
— Aș vrea o jumătate de kilogram din acelea, ceruse ea.
Însă în Provence nimic nu poate fi atât de simplu. Vânzătoarea a
extras o pungă de plastic dintr-un maldăr.
— Desigur, Madame! Bărbătești sau femeiești?
Recent, unul dintre oaspeții noștri, un bărbat care își însoțește
vorbirea de gesturi extravagante, a lovit un pahar cu vin roșu,
răsturnându-l pe pantalonii săi. A doua zi, s-a dus cu ei la
curățătorie. Madame a întins pantalonii pe tejghea, a examinat
petele cu un ochi de profesionist și a dat descurajator din cap. Ar fi
posibil să îndepărteze petele, i-a spus ea, dar totul depinde de tipul
de vin. A fost un Châteauneuf sau unul dintre vinurile roșii, mai
ușoare, din Lubéron? Uimită că el n-a putut să-i dea un răspuns, i-a
servit o mică lecție cu privire la capacitățile soiurilor de vin de a
păta lucrurile în funcție de conținutul de tanin și se pregătea să
continue cu producțiile anuale, când a fost întreruptă de apariția
unui nou client.
Amicul a revenit deosebit de impresionat. Ne-a spus că-și vărsase
vin pe pantaloni peste tot prin Europa și în principalele orașe din
Statele Unite. Dar niciodată proveniența petelor nu fusese anchetată
astfel. Următoarea dată, când va mai păți așa ceva, va lua eticheta
sticlei cu el și poate și câteva notițe cu privire la calitățile vinului.
Locuitorilor din Provence le place să dea sfaturi, să comunice
celorlalți cunoștințe valoroase, să-i readucă pe calea cea bună și să-i
salveze de viitoare erori. În calitatea mea de străin, după ce-am avut
îndrăzneala să scriu despre Provence, sunt deseori încolțit, și un
deget arătător mi se vâră sub nas, somându-mă să fac tot felul de
corecturi. Au început să-mi placă aceste schimburi pe plan
educațional, indiferent dacă subiectul se referă la cel mai adecvat
mod de a mânca un pepene sau la obiceiurile de împreunare a
mistreților și pot spune că au fost ocazii când am putut dovedi că eu
avusesem dreptate. Însă acest lucru e nesocotit de interlocutorii mei.
Cel care mă dojenește nu se lasă intimidat de astfel de dovezi și va
avea întotdeauna ultimul cuvânt.
Una dintre fărădelegile cel mai des comise de mine este că pun
accentul ascuțit pe „e” din Lubéron, un gest inocent, dar, în mod
clar, needucat, care inspiră un dispreț nemărginit în sufletul
lingviștilor puriști provensali. Primesc tot timpul scrisori, și autorii
lor îmi dau peste degete, citând scriitori ca Jean Giono și Henri
Bosco, sfătuindu-mă să le urmez exemplul excelent – adică fără
niciun accent. Apoi, în una dintre zile, Monsieur Farigoule, care și-a
asumat rolul de profesor de lingvistică, m-a acuzat că întinez limba
altor oameni. Ca să mă apăr, am apelat la cărți de referință.
Mi s-a părut că am găsit o serie de aliați celebri și distinși. Astfel
în dicționarul Larousse, pe hărțile elaborate de Institutul Național
de Geografie, în Ețymological Dictionary of Names of Rivers and
Mountains în France42 și pe hărțile Michelin ale Vaucluse-ului,
Lubéron apare cu accent. Acestea nu sunt publicații ce nu pot fi
luate în serios, ci unele oficiale editate de profesioniști serioși. De
data asta, gândeam eu, voi avea ultimul cuvânt.
Dar n-a fost așa. În timp ce recitam lista în fața lui Farigoule,
puteam vedea cum își strânge buzele, bufnind exasperat de vreo
două ori.
— Ei bine, am spus eu în final. Uite aici< Larousse, Michelin<
— Bof a pufnit el. Toți parizieni. Ce știu ei?
Ah, bieții parizieni. Deși sunt francezi, ceilalți îi consideră niște
străini și, prin urmare, sunt tratați cu suspiciune și ridiculizați. Sunt
renumiți pentru aroganța lor, atitudinea condescendentă, hainele la
modă, automobilele strălucitoare, pentru că obișnuiesc să cumpere
toată pâinea din brutărie, într-un cuvânt pentru că sunt niște
parizieni. Un peiorativ – parisienisme – s-a strecurat în dialectul
local, descriind influența lor insidioasă și nedorită asupra oricărui
aspect al vieții provensale, fiind acuzați inclusiv că încearcă să
distrugă natura. Anul trecut, a circulat o poveste despre proprietarii
parizieni ai unor case de vacanță dintr-unul din cele mai șic sate –
St. Germain sud, cum este el denumit – care s-au plâns primarului
în legătură cu un zgomot asurzitor. Ei pretindeau că siesta le fusese
distrusă de un stol nesuferit de cigales43. Cum poate cineva dormi
când toate aceste creaturi își freacă atât de zgomotos picioarele?
Ți-ai putea imagina că primarul a tratat situația ca pe o crise
municipale, lăsând la o parte afaceri mai importante pentru a
organiza un detașament de vânători de cigales, înarmați cu plase și

42 Dicționar etimologic al numelor geografice de râuri și de munți din

Franța (eng.)
43 Greieri (fr.)
spray-uri de insecte, pentru a patrula, pâș-pâș, prin tufișuri, alerți și
gata să acționeze la cel mai mic țârâit. Mai mult ca sigur că primarul
le-a servit parizienilor răspunsul provensal standard în cazul unei
solicitări stupide: a ridicat din umeri, mișcare executată de experții
locali după cum urmează:
Folosirea oricăror părți ale corpului presupune dezmorțirea lor
prealabilă și primele mișcări nu sunt altceva decât o încruntare și o
înclinare foarte ușoară a capului. Acestea indică neîncredere în
prostiile pe care provensalii le aud, impertinența sau stupiditatea
clară a parizienilor. Intervine un moment de tăcere înainte ca
parizianul să-și reitereze plângerea, așteptând cu o iritare
nedisimulată pe față. Poate crede că interlocutorul e surd sau
belgian și, în consecință, nu înțelege fraze rostite cu un accent mai
sofisticat. Indiferent ce simte, a captat întreaga atenție a
provensalului. Acum a sosit momentul pentru a-l demola pe
parizian și prostiile sale într-o succesiune lentă de mișcări,
culminând cu ridicarea din umeri finală.
Unu. Falca de jos e împinsă spre exterior, în timp ce colțurile gurii
se lasă în jos.
Doi. Sprâncenele se ridică, în timp ce capul este înclinat în față.
Trei. Umerii sunt săltați până la lobul urechilor, coatele lipite de
trunchi, și palmele ridicate în sus.
Patru (opțional). Se scoate un scurt șuierat, de dispreț
incomensurabil – ceva între un pârț și un oftat – strecurat printre
buzele strânse înainte ca umerii să revină în poziție normală.
Seamănă cu un exercițiu de yoga și l-am văzut repetat de sute de
ori. Poate fi folosit pentru a exprima dezacord, dezamăgire,
resemnare sau dispreț și pune definitiv capăt oricărei discuții. Din
câte știu, nu există un gest satisfăcător de contracarare sau de
răspuns. Din aceste motive, e un gest de o valoare inestimabilă
pentru unii ca mine, departe de a vorbi o franceză perfectă. Un
simplu ridicat din umeri la momentul potrivit e mai mult decât
grăitor.
Nu cu mult timp în urmă, am asistat la o astfel de demonstrație la
Cavaillon, atras de relatările despre modernizările minuțioase aduse
toilettes publiques situate la capătul Cours Bournissac. Îmi aminteam
că toaletele nu erau prea vizibile, plasate la subsol, umede și reci
iarna și înăbușitoare vara; funcționale, desigur, și nu jenau vederea,
dar în niciun caz nu se putea vorbi despre vreun rol decorativ în
cazul lor.
Acum, stabilimentul trecuse printr-o serie de schimbări – unele
dramatice, vizibile de la distanță. În vârful său fusese plasat un strat
circular de pământ, plantat cu flori multicolore. În mijlocul
aranjamentului floral, cu fața ferită de soare, se află un nud sculptat
într-o piatră netedă de culoare pală. Statuia are fără niciun dubiu
simbolismul ei, posibil ceva legat de apa curgătoare și bucuriile
menținerii igienei. În orice caz, oferă un plus de frumusețe
peisajului din Cavaillon și promite o ușurare binecuvântată celor
care se aventurează în jos, pe scări, pentru a profita de celelalte
îmbunătățiri.
Una dintre ele e un bărbat, un îngrijitor care îi direcționează pe
vizitatori spre secțiunile adecvate ale toilettes, potrivit genului și
nevoii, în schimbul unui bacșiș modest. Aceasta a fost prima
surpriză. A doua, alegerea echipamentului. Pentru că Franța e o țară
căreia îi place să adopte tot felul de inovații tehnologice, de la
Concorde la aparatul electronic de ucis cârtițe, te-ai fi așteptat să
vezi o gamă strălucitoare de instalații sanitare moderne – cel puțin,
niște cubicule sterilizate automat, poate chiar cu un colac încălzit de
WC pentru lunile mai friguroase.
În schimb, descoperi o relicvă, o bucată de istorie a toaletelor
publice: o tavă plană de porțelan, cu o suprafață de circa un metru
pătrat, cu o gaură în mijloc și două protuberanțe rectangulare pe
fiecare parte a cavității, unde să-ți plasezi picioarele. Acest
aranjament a fost în uz în prima fază a closetelor publice și e
cunoscut în cercul inițiaților ca model a la turque. Credeam că nu se
mai fabrică de mult și că a dispărut pentru totdeauna numai pentru
a-l redescoperi în acele colțuri ale Franței prea îndepărtate pentru a
beneficia de marșul avântat al progresului. Dar, iată, vestigiul era
acolo, solid și ciudat de nelalocul său la sfârșitul secolului al XX-lea.
Înainte de a pleca, l-am întrebat pe îngrijitor dacă știa din ce
motiv această instalație primitivă fusese preferată uneia
contemporane. Din dorința de a stârni frustrări vandalilor? Pentru
a-i descuraja pe cititorii de reviste și pe alți clienți ai toaletei să o
ocupe perioade prea lungi de timp, în egoismul lor? O alegere din
punct de vedere estetic? Sau numai nostalgie pentru vremurile bune
din trecut? Aș fi putut la fel de bine să-i cer să-mi explice secretul
vieții. A reacționat cu întreaga gamă descrisă mai sus. C’est comme ça
– Uite, că-i așa! mi-a zis el. Îți place sau nu, e treaba ta.
Cum să-ți placă această listă de capricii provensale, majoritatea
inoportune și supărătoare, părând a fi anume concepute ca să-ți
mănânce cât mai mult din timp? O treabă care în alte locuri – unde
totul merge ca pe roate – ți-ar lua numai o jumătate de oră aici îți
ocupă o întreagă dimineață. Întâlnirile sunt amânate sau uitate
complet. Cea mai simplă chestiune domestică presupune
întotdeauna soluțiile cele mai complicate. Foarte puține lucruri sunt
clare. Clima e „excesivă”, deseori distructivă. Iar rezidentul străin,
fie el parizian, olandez, german sau britanic, indiferent de câți ani a
petrecut în Provence, nu va fi niciodată privit altfel decât un turist
pe termen lung.
Nu sunt niște atracții obișnuite. Însă mie-mi plac aproape toate și
aproape tot timpul. Fac parte din caracterul locului și al oamenilor
care-l propulsează. E adevărat că unele au apărut din dorința de a fi
pe placul vizitatorilor – mai multe festivaluri, mai multe mici
hoteluri, mai multe restaurante, o dorință crescândă de a accepta
noua tehnologie. Bunăoară, nu-i ceva neobișnuit să vezi telefoane
celulare lipite de urechea prăfuită a unor tractoriști, prin vie și,
uneori, am senzația că Provence face un fel de șpagat, cu un picior
în trecut și cu celălalt tatonând viitorul. Deși nu prea constat multe
schimbări fundamentale de la prima mea vizită făcută cu peste
douăzeci de ani în urmă.
Viața n-a căpătat un ritm mai alert, ci merge agale în pas cu
anotimpurile. În piețe mai poți găsi încă mâncare adevărată, scăpată
deocamdată de pasiunea modernă pentru sterilizare și supra
ambalare. Peisajul la țară e încă sălbatic, neafectat de terenuri
amenajate de golf, parcuri tematice sau complexuri rezidențiale.
Mai poți încă asculta tăcerea. Spre deosebire de multe alte colțuri
frumoase ale lumii, transformate de progres și accesul ușor în locuri
zgomotoase, plictisitoare și anoste, Provence a reușit să-și păstreze
parfumul și personalitatea. Poate fi încântătoare sau exasperantă, ca
un vechi prieten arțăgos. Dar așa e ea și n-are nevoie de scuze. Îți
place, bine, nu-ți place, să-ți fie de bine!
 6

Ghid al începătorului pentru o primă vizită la

Marsilia

În afară de Paris un singur oraș din Franța are o personalitate

distinctă, cunoscută pe plan internațional. Este puțin probabil să
auzi exprimate opinii ferme când amintești de Lille sau Lyon, St.
Etienne sau Clermont-Ferrand. Când spui Marsilia, practic toată
lumea va exprima o opinie clară, chiar dacă adesea nepertinentă,
privind caracterul acestui loc.
Din păcate, ele sunt destul de trunchiate. Marinari beți
încăierându-se pe Canebière; un comportament dubios în barurile
din apropierea docurilor; vechea și posomorâta închisoare de pe
Château d’If; străzi înguste, lăsate în paragină, pe care vizitatorul se
aventurează cu riscul vieții după căderea nopții; și, mulțumită
peliculei Filiera Franceză, suspiciunea care planează asupra pieței de
pe Quai des Belges, unde se vinde și se cumpără și alte lucruri în
afară de pește. În general, Marsilia e privită ca un loc zgomotos,
exotic și destul de periculos. Și această opinie nu-i împărtășită
numai de străini. Îmi amintesc că, în urmă cu mai mulți ani, am fost
avertizat în legătură cu acest oraș de către vecinul meu Faustin.
Fusese acolo numai o dată în toată viața sa și nu dorea să repete
experiența. L-am întrebat ce pățise, dar a scuturat îndărătnic din
cap. Mi-a spus numai că, dacă va fi vreodată nevoit să se ducă din
nou acolo, își va lua arma cu el.
Și totuși niciun alt loc n-a avut parte de începuturi atât de
romantice. Potrivit legendei – ținută vie și amplificată de plăcerea
locuitorilor Marsiliei de a asculta o istorisire interesantă –, orașul are
la origine o poveste de dragoste. Cu cinci sute nouăzeci și nouă de
ani înainte de Hristos, un navigator fenician, Protis, a acostat în
acest loc, exact la timp ca să participe la banchetul nupțial oferit de
regele din acel ținut, pe nume Nann. În timpul petrecerii, fiica
regelui, Gyptis, după ce i-a aruncat o ocheadă tânărului navigator, a
decis că și-a găsit ursitul. A fost ca un fulger, un coup de foudre, și ca
dar de nuntă regele a oferit fericitei perechi o sută cincizeci de acri
de pământ pe malul mării, unde să-și ridice o casă. Așa s-a născut
Marsilia. De atunci, a fost locuită fără întrerupere timp de douăzeci
și șase de secole, și populația a sporit de la două persoane la circa
un milion.
La fel ca urbea, și locuitorii au o reputație un peu spécial după
cum afirmă criticii, deși în acest caz cuvântul „special” n-are o
conotație pozitivă. Sunt suspectați că au uneori tendința să
exagereze mult, distorsionând adevărul și brodând pe marginea
diferitelor subiecte. Mă întreb dacă nu-i o consecință a faptului că
Marsilia e un oraș pescăresc și, cumva, instinctul lor natural de a
înfrumuseța lucrurile s-a exacerbat. Așa se face că numai în dreptul
Marsiliei sardinele ajung de mărimea unor mici rechini. Dacă ceri să
vezi o astfel de minune, vei fi informat că nu-i momentul potrivit;
pot fi prinse numai când e lună plină. Sau, dacă e lună plină când
pui întrebarea, ți se va cere să mai ai puțină răbdare. Numai dacă e
luna nouă pot fi văzute sardinele uriașe. Totuși, ca să fiu cinstit,
această remarcă e de obicei însoțită de-un ghiont și o clipire șireată,
așa că probabil nimeni nu se așteaptă să iei lucrurile în serios. Însă
reputația există. Mi s-a spus că, atunci când te duci la Marsilia,
trebuie să iei cu tine niște sare și s-o folosești în timpul conversației.
Asta, desigur, dacă reușești să pricepi ce spun locuitorii săi.
Marsilia n-a fost niciodată prea fericită la ideea că trebuie să se
conformeze cererilor guvernului central și există o lungă istorie de
revolte împotriva oficialităților de la Paris, inclusiv a discursurilor
lor. În consecință, Marsilia depune toate eforturile să evite limba
franceză oficială. Acest lucru se obține parțial cu ajutorul accentului
și al unei pronunții înflorite, care face ca și cele mai cunoscute
cuvinte să sune ca și cum ar fi fost marinate într-un sos lingvistic
gros. Când e vorba despre cuvinte mai puțin cunoscute, despre
expresii sau curiozități strict locale, te trezești întrebându-te dacă n-
ai fost târât pe nesimțite în vârtejul unei noi limbi.
Dau exemplu una dintre numeroasele fraze care m-au biruit până
când am rugat pe cineva s-o pună în scris: L’avillon, c’est plus rapide
que le camillon, même si y a pas de peuneus. „Avionul e mai rapid decât
camionul chiar dacă n-are pneuri.” Un enunț suficient de simplu în
franceză, dar garnisit cu accentul „marinat” local devine de
neînțeles. Vă puteți imagina ce dificultăți ridică o invenție locală,
cum ar fi: Il est un vrai cul cousu. Într-o traducere politicoasă,
înseamnă un bărbat lipsit de simțul umorului și care rareori
zâmbește. Sau, literal, unul cu fundu’ cusut. Dacă în afara acestei
predispoziții mohorâte se crede că bietul om e deranjat la cap,
localnicul adaugă: Il est bon pour le cinquante-quatre, o referire la
tramvaiul numărul 54 cu o fostă stație în fața spitalului de boli
psihice.
Nici măcar numele alese cu grijă de părinți pentru copiii lor nu
scapă de tratamentul aplicat în Marsilia. André, fie că-i place sau
nu, devine Dédou, François – Séssou, Louise – Zize. Pe măsură ce
cresc, copiii învață cuvinte puțin probabil să fie auzite în alte colțuri
ale Franței, cum ar fi momo și mafalou, toti și scoumougne și cafoutchi44.
E o limbă într-o altă limbă, uneori foarte asemănătoare cu vechile
dialecte provensale, alteori preluând cuvinte folosite de imigranții
sosiți la Marsilia de-a lungul secolelor, originari din Italia, Algeria,

44Micuț și derbedeu, lipsit de șansă și imbecil, un zăpăcit (în limbaj

marseilez)
Grecia, Armenia și Dumnezeu mai știe de unde. O tocăniță de
cuvinte, bogată și gustoasă, cu efectul garantat că-l va zăpăci pe
vizitatorul nou-venit.
Deși primul obstacol care trebuie depășit este să găsești centrul
orașului. Cea mai directă și spectaculoasă cale de intrare în oraș e pe
mare, menită să-ți smulgă eventual o exclamație similară cu cea a
lui Madame de Sévigné care a fost „copleșită de frumusețea unică a
acestui oraș”. De la bordul vasului ai în față întreaga priveliște:
forma netedă, rectangulară, a vechiului port, orașul tolănit pe țărm
și deasupra sa sclipirea aurie a statuii Notre Dame de la Garde. Însă,
când vii pe șosea, ca în cazul nostru, primele impresii vor fi
văduvite de acea frumusețe unică. Cartierele mărginașe ale
Marsiliei moderne nu sunt conforme cu ceea ce avea Madame de
Sévigné în minte; ele arată jalnic. Traficul rutier se desfășoară pe
mai multe nivele, țâșnind în interiorul și în afara unor tunele și
trecând pe deasupra unor modele arhitectonice care-ți trezesc dorul
de a-ți face din demolări un hobby.
În cele din urmă, mai mult datorită norocului decât geografiei
locale, am reușit să ne găsim drumul spre vechiul port și, dintr-
odată, peisajul s-a schimbat mult în bine. Intrarea într-un oraș, când
te apropii de mare, are întotdeauna ceva magic în ea – apariția
subită la orizont a liniei lungi de coastă după străzile congestionate,
aerul proaspăt mirosind a sare în loc de gaze de eșapament și
gălăgia făcută de vânzătorii de pește care-și laudă marfa în gura
mare.
Își fac apariția în partea de est a portului cam pe la orele 8.00, în
fiecare dimineață, cu cizmele lor de cauciuc și fețele asprite de soare
și vânt, tropăind și vociferând în spatele unor lăzi de mărimea unor
mese mai mici. Prada lor din acea zi, adesea încă vie, se foiește
strălucind în soare în toate culorile curcubeului, argintiu și gri,
albastru și roșu și, când te îndepărtezi fără să cumperi nimic, ești
urmărit de-o privire ursuză, plină de reproș. Te oprești numai o
secundă și Madame – se pare că soții pescuiesc, iar femeile fac
negustorie – extrage repede un pește din ladă și ți-l vâră direct sub
nas.
— Uite, te îndeamnă ea, simți mirosul mării? Îi dă o palmă plină
de admirație, și peștele tresare. Trebuie c-am înnebunit, ne spune
ea, vând unul viu la prețul unuia mort! Peștele e bun pentru creier,
e bun pentru viața sexuală, venez, la mamie, venez! Clienții se uită,
miros peștele și cumpără, îndepărtându-se cu pungile albastre de
plastic care continuă să freamăte, ținute cu grijă la distanță de haine.
În portul din spatele tarabelor, apa e acoperită de un mozaic de
ambarcațiuni, îmbulzite unele în altele încât ai senzația că poți
înainta mai multe sute de metri fără să-ți uzi picioarele. Palate
plutitoare dedicate jocurilor de noroc, mici bărci cu pânze, iahturi
grațioase, lucind în soare, după ce li s-au aplicat peste zece straturi
de lac și feriboturile cu pântecele plin, la bordul cărora poți traversa
cei circa o mie șase sute de metri dintre continent și micuța insulă
mohorâtă cu reputație sinistră.
Închisoarea Château d’If, o versiune mai veche a Alcatrazului, a
fost construită în secolul al XVI-lea, fiind folosită pentru a-i ține
departe de oraș pe proscriși. O minoră consolare pentru prizonieri
era aerul curat de mare; în timp ce vederea Marsiliei, dincolo de
apă, probabil o tortură zilnică – o imagine pitorească a libertății.
Este un loc care ar putea servi drept fundal pentru un roman, așa că
nu-i de mirare că faimosul deținut al Château d’If, contele de Monte
Cristo, n-a existat niciodată. Alexandre Dumas père l-a inventat și a
trăit suficient de mult pentru a vedea creația sa onorată atunci când
autoritățile, din dorința de a nu-i dezamăgi pe cititorii săi, au
anunțat existența unei celule oficiale a contelui de Monte Cristo.
Deși locul n-a fost lipsit de deținuți în carne și oase. La un moment
dat, mii de protestanți au fost închiși acolo, înainte de a fi vânduți ca
sclavi pe galere. Și un exemplu al faptului că legile erau la fel de
absurde atunci, ca și acum, a mai fost cazul nefericitului Monsieur
de Niozelles întemnițat pentru crima impardonabilă de a nu-și fi
scos pălăria în fața regelui. Gestul lui a provocat șoc – Ce oroare! –,
așa că a fost condamnat să-și petreacă următorii șase ani în
solitudine într-o celulă pe această insulă. Nu-i de mirare că
regalitatea a sfârșit-o prost în Franța.
Ne-am gândit că am putea începe bine ziua cu o scurtă călătorie
pe mare, așa că ne-am dus la agenția de pe chei să cumpărăm bilete
pentru feribot. Tânărul de la ghișeu de-abia dacă și-a ridicat capul.
— Nu în dimineața asta, ne-a comunicat el scurt. Din cauza
vremii.
Vremea era ideală, însorită și plăcută. Feribotul pe care-l puteam
zări în spatele lui arăta suficient de solid ca să traverseze Atlanticul,
ce să mai vorbim despre pânza netedă de apă dintre noi și Château
d’If.
— Ce-i cu vremea? l-am iscodit noi.
— Mistralul.
Bătea o briză ezitantă, dar nimic mai mult. În orice caz, nu putea
fi calificată drept o furtună amenințătoare.
— Dar nu-i niciun Mistral.
— O să fie.
— Atunci de ce sunteți aici?
Asta a dus la prima ridicare din umeri în acea zi, și-am rămas
fără niciun argument. Tocmai părăseam cheiul, când am fost opriți
de un bărbat mic și negricios, agitând un deget acuzator spre soția
mea.
— Ascundeți-l! a somat-o el, arătându-i aparatul de fotografiat
agățat pe umăr. Puneți-l repede în sacoșă! Sunteți în Marsilia,
Madame!
Ne-am uitat în jur să vedem vreo bandă de hoți de aparate de
fotografiat, marinari beți și arțăgoși de-abia debarcați pe mal,
automobile cu ferestre întunecate, cu capi mafioți camuflați în
interior sau orice altă amenințare. N-am descoperit niciunul. Soarele
era cald, cafenelele pline, pe trotuare lumea se plimba agale, la fel ca
în toate orașele mediteraneene în care nimeni nu pare că ar avea
vreo grabă. După cum am remarcat, versiunea marseieză a omului
de pe stradă este, deseori, mai voluminoasă, mai prosperă decât în
alte părți ale țării și-am văzut mai multe burți impresionante într-o
jumătate de oră decât în mod normal într-o săptămână întreagă în
altă parte. Și culoarea pielii e diferită, multe chipuri reflectând
variate nuanțe africane, de la café au lait până la negrul strălucitor al
celor din Senegal.
Ne-am îndreptat spre Canebière, bulevardul larg ce duce spre
est, pornind din port. Odinioară un Champs-Élysées sudic, acum a
urmat exemplul altor mari artere din întreaga lume și, dacă n-ai un
interes anume față de sedii de bănci, linii aeriene și agenții de voiaj,
n-are rost să-ți pierzi prea mult timp acolo. Totuși, continuă-ți
drumul, cotește la stânga, pe Boulevard Dugommier și vei vedea
unul dintre locurile trecute pe lista de obiective turistice neapărat de
vizitat – stația Saint-Charles. Sau, mai degrabă, scara care coboară
spre stație – o fantezie de scară lată, din secolul al XIX-lea, demnă
de un decor de film, împodobită cu statui reprezentând Asia și
Africa, locul perfect pentru a-ți face intrarea grandioasă în Marsilia,
atâta timp cât nu ești împovărat de bagaje voluminoase. Și de aici,
dacă timpul nu-ți permite sau picioarele te dor, poți să iei un tren, să
faci o plimbare cu Marseille Métro.
Personal, dețin un record trist în ce privește mijloacele de
transport subterane. Pot să mă pierd, și chiar o fac, în măruntaiele
Londrei, New York-ului sau Parisului tot atât de repede cât altor
oameni le ia să-și cumpere un bilet. Însă metroul din Marsilia –
chiar și în cazul unuia ca mine, cu un vacuum în locul unde ar fi
trebuit să fie simțul direcției – este încântător de simplu. La
cincisprezece minute după ce-am ieșit din stație, ne aflam deja în
zona de sud, în Vieux Port, mergând pe Corniche în căutarea unui
local unde să luăm prânzul.
A fost una dintre cele mai plăcute plimbări de care am avut
vreodată parte într-un oraș mare. Deasupra clădirilor înalte puteai
zări ocazionale sclipiri aurii ale Notre Dame de la Garde. Marea era la
o aruncătură de băț, priveliștea spre insulele Firoul glorioasă, totul
învăluit într-un aer parfumat și răcoros. Pe pantele stâncilor dintre
șosea și mare se zăreau siluetele lungite ale unor oameni încercând
să profite de razele de soare ale verii indiene. Un bărbat, complet
gol, cu excepția unei căști de baie din cauciuc, înota făcând salturi
înapoi cu mișcări ca de broască, trupul alb fiind pus în evidență de
apa foarte albastră. Aveai impresia că ești în iunie, nu în octombrie.
Linia de coastă acolo arată ca un ferăstrău, presărată de-o
succesiune de mici golfuri sau anses, unele cu cele mai ciudate
denumiri. Anse de Maldormé te face să te gândești la o colonie de
insomniaci, iar vecinii lor, falsificatorii, sunt instalați nu departe, în
Anse de la Fausse Monnaie. Destinația noastră era Anse des Auffes
(deosebit de respectabilii producători de frânghii), locul unui
restaurant faimos, cu atrăgătorul nume de „Fonfon”. Ni se spusese
că acolo poți mânca pește atât de proaspăt încât îți face cu ochiul din
farfurie.
Coborând de pe Corniche în Anse des Auffes părea că
părăsiserăm orașul, aflându-ne într-un miniatural sat de pescari.
Bărcile trăgeau la un mic debarcader. Doi copii jucau fotbal printre
mesele și scaunele de pe terasa restaurantului. Un optimist cu o
geantă-diplomat la picioare se așezase pe chei dând la pește, ața
undiței legănându-se în apa puțin adâncă. Era ziua dedicată
spălatului rufelor, și spălătoria locală festonase fațadele caselor cu
tot felul de obiecte de lenjerie, de la un roșu strălucitor la purpuriu
și verde, presărate din loc în loc cu piese mai sobre și de dimensiuni
mai mari de culoarea piersicii, posibil aparținând unor matroane. Te
întrebi de ce rufele fluturând în vânt în sud sunt mai viu colorate
decât cele din nord – unde vezi mai mult alb și nuanțe pastelate?
Este posibil ca lenjeria, la fel ca alte lucruri, să fie influențată de
climă? E greu să-ți imaginezi cum ar fi să dai peste o astfel de
expoziție de culori vii la Manchester sau Scarsdale.
După ce-am fost impresionați de lenjeria multicoloră, interiorul
restaurantului Chez Fonfon părea destul de așezat, o încăpere
plăcută, fără niciun efort vizibil de a-i imprima un anume stil. În
orice caz, clienții erau mult prea absorbiți de meniurile lor pentru a
remarca orice fel de rafinament decorativ. Veniseră acolo să
mănânce pește proaspăt.
Dacă pomenești în aceeași propoziție de Marsilia și de pește – cel
puțin, în sudul Franței trebuie să ai multă grijă. Vei descoperi în
imediata apropiere un expert în bouillabaisse, și el nu se va liniști
până când nu te va convinge de meritele și superioritatea
indiscutabilă a unei anume rețete comparativ cu alta. Există o listă
oficială a ingredientelor corecte, Charte de la Bouillabaisse, pe care o
găsești afișată în fața tuturor restaurantelor serioase din Marsilia.
Dar, dacă vei cobori câțiva kilometri pe coastă, spre Toulon, acea
cartă nu se va bucura de mai mult respect decât un tichet de
parcare. Marea problemă e cartoful.
La Toulon, bouillabaisse nu-i o bouillabaisse fără cartofi în ea, în
timp ce la Marsilia e un sacrilegiu să-i adaugi. Diferențe similare de
opinie există și în legătură cu homarul. Se pune sau nu înăuntru?
Depinde în ce loc te afli. Te aștepți ca, în curând, toate aceste
dispute să fie reglementate de Comisia pentru drepturile omului de
la Bruxelles sau de ghidul Michelin sau de Ministerul de Interne de
la Paris (ale cărui responsabilități includ categoric și stomacul). Până
atunci, o variantă mai puțin controversată de bouillabaisse este cea
care folosește următoarele metode și ingrediente de bază:
Primul și cel mai important lucru este un pește neapărat proaspăt
și provenit din Mediterana. (Restaurantele din Tokyo, New York
sau Londra care promit în meniurile lor că-ți vor servi o bouillabaisse
mint cu nerușinare). Tipurile de pește folosit variază, dar unul e
absolut esențial: rascasse sau peștele-scorpion, o creatură cu adevărat
oribilă, cu o față pe care numai maică-sa ar putea-o iubi, în mod
tradițional pregătit și servit cu acel cap hidos. Nu vreau să vă
îngrozesc, dar vă sugerez să-i extrageți carnea de pe obraji,
presupusă a fi cea mai gustoasă. Restul de rascasse e destul de
insipid, deși experții afirmă că reușește să pună în valoare gustul
celorlalți pești în timp ce sunt gătiți laolaltă la foc mic, rezultând o
supă cu gust de șofran și de usturoi.
Supa și peștele sunt servite la masă separat, supa cu crutoane,
peștele cu rouille, un sos iute de culoarea ruginii din ardei iuți și
mult usturoi. Rezultatul imediat e un amestec delicios foarte
condimentat. Efectele pe termen lung ale unor astfel de doze
epopeice de usturoi sunt, fără îndoială, puțin plăcute și, în ce ne
privește, eram foarte încrezători că în după-amiaza aceea niciun
tâlhar nu va îndrăzni să ne atace pe vreo alee întunecată; o suflare
bine direcționată spre el îi va ofili avântul și îl va pune imediat pe
fugă.
Aleile pe care doream să le explorăm se aflau în Le Panier, cel
mai vechi cartier al Marsiliei. O mare parte a sa – unde locuiau
douăzeci de mii de oameni – a fost dinamitată în timpul celui de Al
Doilea Război Mondial de către naziști, când și-au dat seama că
acolo se adăposteau refugiați evrei și membri ai Rezistenței. Tot ce-a
mai rămas e un amestec de străduțe înguste, abrupte, unele dintre
ele pavate într-o manieră nonșalantă, unele în trepte și aliniate pe
ambele părți de case jerpelite, deși pitorești. Automobilele sunt rare
și am zărit numai două. Primul a apărut de pe o alee mărginașă
asemenea unui câine rătăcit și, constatând că drumul se îngusta
prea mult pentru a mai putea vira la dreapta sau la stânga, a trebuit
să dea îndărăt. Al doilea mi-a rămas imprimat în minte pentru că
șoferul reușise o parcare imposibilă.
Tocmai treceam prin fața unei case extrem de înguste, de lățimea
unei singure camere și am privit în interior prin ușa deschisă. O
parte a încăperii era mobilată normal, cu un covor, masă și scaune.
Trei membri ai familiei erau așezați acolo, uitându-se la televizor.
Cealaltă jumătate era ocupată de un Citroën bine lustruit. Recunosc,
nu era unul dintre modele mari, dar era destul de încăpător, și
totuși reușise să se strecoare prin ușă și să se parcheze fără să
distrugă mobila din jur. Mă întrebam de cât timp se afla acolo și
dacă i se va permite vreodată să părăsească încăperea.
Presupun că fusese vârât în camera de zi ca o măsură de
securitate într-un cartier periculos. Deși, din nou, Marsilia nu se mai
ridică la nivelul reputației sale. Străzile erau pline de copii și de
bătrâne doamne, fără să dea vreun semn că s-ar fi temut pentru
viața lor. Multe dintre case aveau larg deschise ușile și ferestrele și
câteva transformate în micuțe restaurante și épiceries. Arătau mai
degrabă șarmant decât amenințător, singurul risc de a te alege cu
vreo rană fiind poate rezultatul unei lovituri ocazionale de minge.
Când am ajuns la capătul de sus al rue du Petit-Puits, am zărit
unul dintre cele mai elegante și norocoase complexuri de clădiri
supraviețuitoare din Marsilia, o masă de piatră roz-pal, | La Vieille
Chanté. Proiectate de Pierre Puget și construite în secolele al XVII-lea
și al XVIII-lea, clădirile au servit ca adăpost locuitorilor Marsiliei
lipsiți de un acoperiș deasupra capului, probabil mult prea
mulțumiți că aveau un adăpost pentru a mai putea aprecia că
fuseseră instalați într-un fel de rai arhitectural: un vast patrulater,
lung de circa o sută de metri pe cincizeci de metri lățime, înconjurat
de arcade pe trei nivele, alături de-o superbă capelă încununată de-
un dom oval.
De fapt, în pofida denumirii, la începuturile sale locul nu fusese
deloc unul caritabil. Locuitorii Marsiliei secolului al XVII-lea sau, cel
puțin, cei care aveau un adăpost și bani în buzunar erau alarmați de
numărul mare de cerșetori și vagabonzi de pe străzile orașului,
priviți ca o sursă de tulburări și delincvență. În mod clar, orașul
avea nevoie de propriul detașament de jandarmi, așa că un sergent
și zece arcași, îmbrăcați în uniforme roșii, au fost angajați să-i
prindă pe toți cei lipsiți de resurse și care nu puteau dovedi că se
născuseră în Marsilia. Aceste îndatoriri au fost duse la îndeplinire
cu atât de mult entuziasm încât, în 1695, în La Charité erau
îngrămădiți o mie două sute de bărbați și femei. Erau puși la muncă,
supravegheați de gărzi și, din când în când, li se permitea să iasă,
sub supraveghere severă, ca să îngroașe procesiunile funerare.
După Revoluție, La Charité a devenit o instituție mai caritabilă.
De-a lungul secolelor, a oferit adăpost unei lungi și triste liste de
chiriași temporari: bătrâni, nevoiași și orfani, familii dislocate de
variate dezvoltări urbane și, în final, cei evacuați în urma distrugerii
locuințelor lor de către naziști. Apoi, după ce războiul s-a terminat,
a fost lăsată în paragină.
A fost nevoie de peste douăzeci de ani de restaurări scrupuloase
pentru a aduce complexul în starea sa din prezent. Poate pentru că
sosiserăm acolo, străbătând străzi întunecate și înguste, am fost
copleșiți de impresia de spațiu și lumină din acel patrulater. Nu
aveai nimic de comentat, trebuia numai să privești. Arhitectura
monumentală are ceva ce pare să te lase fără cuvinte, și cei treizeci
sau patruzeci de oameni, plimbându-se prin jur, printre arcade, nu
ridicau vocea, murmurând între ei. Nu pot spune că erau niște
șoapte evlavioase, deși destul de aproape de ele. Întâmplător, după
cum am fost informați, avuseserăm noroc de-o zi liniștită, de
acalmie în programul de evenimente și expoziții. Chiar și așa, există
un Muzeu de Arheologie Mediteraneeană acolo, precum și o
excelentă librărie unde îți poți petrece tot restul după-amiezii.
Ne-am întors în port pe jos și am intrat într-un monument local
mai recent, Le New-York, o braserie cu o terasă orientată spre vest
și o priveliște spectaculoasă, unde poți urmări cum apune soarele
deasupra orașului. Ziua fusese prea scurtă și nu vizitaserăm multe
locuri: Château d’If din cauza vremii (în continuare, perfectă
întreaga zi); numeroasele sale muzee; zeci de clădiri vechi superbe
ascunse printre zgârie-nori; catedralele (una dintre ele sprijinită pe
444 coloane de marmură); Le Bar de la Marine, unde personajele lui
Pagnol din Marius jucau cărți; Château du Pharo, construit de
Napoleon al III-lea pentru soția sa; și pântecele Marsiliei, Le Marché
des Capucins.
Deși o zi într-un oraș echivalează cu a lua o înghițitură dintr-un
butoi întreg, avuseserăm suficient timp să ne facem o idee și doream
să revenim. Marsilia e ca o femeie cam aspră, cu o reputație
dubioasă, dar cu un șarm considerabil, și în mijlocul unor zone
moderne, sluțite, găsești oaze de o mare frumusețe. Întâmplător,
mie îmi place personalitatea independentă, deși ușor exagerată a
Marsiliei și-i admir mai ales tupeul cu care și-a însușit atât imnul
național francez, cât și cel mai popular aperitiv din Provence.
La Marseillaise, acel emoționant îndemn adresat fiilor patriei, a
fost de fapt compus la Strasbourg, ca imn de luptă pentru armata de
pe Rin, fiind preluat și interpretat de cinci sute de voluntari din
Marsilia în timp ce mărșăluiau spre Paris. Astfel că, atunci când au
ajuns în capitală, a devenit cunoscut ca la chanson marseillaise. (Ca să
fiu corect, trebuie să admit că sună mult mai bine decât La
Strasbourgeoise ca denumire pentru imnul național al Franței).
Mai recent, Paul Ricard, devenit faimos și un flamboaiant magnat
din Marsilia – la un moment dat i-a dus la Roma pe cei o mie cinci
sute de angajați ai săi ca să fie binecuvântați de papă –, decisese în
tinerețe că era cazul să vină cu propria sa marcă de pastis45. N-a fost
o idee originală. Când periculosul absinthe, care crea dependență, a
fost interzis în 1915, Distileria Pernod de lângă Avignon și-a
transformat linia de producție ca să producă pastis. Dar nu Pernod a
inventat pastis-ul. Potrivit legendei, un pustnic a făcut-o. După cum
te-ai aștepta din partea unui pustnic popular și ambițios, acesta a
tăcut uz de invenția sa și a deschis un bar natural, la Marsilia. Dar
Ricard a fost cel care, datorită geniului său în domeniul
marketingului și publicității, a conferit băuturii pedigriul său
mediteraneean. El, și numai el, a produs ceea ce este cunoscut sub
denumirea de le vrai pastis de Marseille46. A promovat sloganul ca și
cum ar fi fost garanția unui produs original. Și ideea a funcționat. În
prezent, se vând anual peste cincizeci de milioane de sticle de
lichior de anason.
Și o ultimă istorioară pentru a ilustra spiritul independent al
Marsiliei. După ce mai mulți ani a sfidat autoritatea centrală,
reprezentată în acele zile de Ludovic al XIV-lea, orașului i-a fost
servită o lecție. Zidurile de apărare au fost străpunse, și tunurile din
fortul ce proteja Marsilia împotriva unui atac pe mare au fost
întoarse și țintite spre locuitorii orașului, considerați mai periculoși
decât eventuali invadatori.
Nu știu de ce, dar îmi face plăcere să știu că există un spirit al
Marsiliei, la fel de rebel ca atunci, în timp ce regii au dispărut de
mult.

45 Băutură alcoolică franceză asemănătoare absintului.

46 Adevăratul pastis de Marsilia (fr.)
 7

Cum să fii un „nas”

Dacă te-ndrepți spre Apt la bordul automobilului, ajungi într-o

oră în Haute Provence. Locul folosit de Jean Giono ca fundal pentru
romanele sale, examinat de el c-un ochi posomorât și neiertător.
Dau un exemplu din descrierile sale sumbre: „Casele sunt pe
jumătate prăbușite. Pe străzi pline de urzici fluieră vântul, jeluindu-
se prin găurile căscate ale ferestrelor și ușilor cu obloanele căzute”.
E posibil să fi folosit astfel de descrieri extreme de dragul
literaturii, însă reușește să reflecte natura acestui loc: sălbatic, pustiu
și dur. Venind din Lubéron, un ținut frumos și cultivat, cu sate
idilice ca niște ilustrate, case restaurate cu grijă, livezi de cireși și
rânduri de viță-de-vie, în Haute Provence ai senzația că ai ajuns în
altă țară, cu mari suprafețe întinse nelocuite, pe unde ai impresia că
n-a călcat picior de om. Satele se află la distanțe mari unele de altele,
unele răsfirate și mohorâte, altele vesele, cocoțate pe pantele unor
dealuri frumoase. Gerul e vast. Când oprești automobilul, poți auzi
în depărtare clinchetul clopoțeilor de la gâtul caprelor dintr-o turmă
invizibilă. Altfel, poți auzi numai vântul cum bate.
Treci de l’Observatoire de Haute Provence, unde se spune că poți
respira cel mai limpede și mai pur aer din Franța, și te-ndrepți spre
colinele submontane din Montagne de Lure. Acolo, cuibărit între
câmpuri acoperite de lavandă, dai de Lardiers, un sat cam cu o sută
de locuitori. Casele sunt îngrămădite în jurul primăriei și Café de la
Lavande – tipul de cafenea pe care oricine speră să o descopere la
finele unei zile petrecute pe șosea, cu mâncare bună, vin asemenea
și mult farmec, în doze egale.
Lardiers nu-i un loc unde să dai peste vreun ziarist. Dar, într-o zi
însorită de iunie, cu florile de lavandă colorându-se din gri-verde în
vioriu, presa era adunată în forță pentru a asista la deschiderea unei
instituții educaționale care, din câte știu, e unică în lume.
Ideea și-a avut obârșia în Manosque, orașul natal al lui Giono și
sediul uneia dintre putinele companii provensale care au reușit să
obțină faimă pe plan internațional. Se poate spune că L’Occitane și-a
croit drum cu ajutorul nasului. Săpunurile, uleiurile și esențele sale,
șampoanele și cremele sunt fabricate în Provence, cu multe dintre
ingredientele folosite crescute pe câmpiile acestei provincii. Nu
numai lavanda la care te-ai aștepta, dar și salvie, rozmarin, alte
ierburi aromate, miere, piersici și alune.
În funcție de preferințe, poți face o baie în apă cu aromă de
piersici, beneficia de un masaj cu ulei de cimbru sau, după bărbierit,
să aplici o loțiune care pișcă puțin, cu miros de rozmarin. Nu cu
mult timp în urmă, a mai fost introdus un ingredient, ce pare acum
foarte simplu, la fel ca toate marile idei: etichetele au fost scrise în
franceză și limbajul Braille. Acest lucru a făcut posibil să poată fi
citit, cu ajutorul degetelor, conținutul borcănelului sau sticluței de
pe raftul din baie. De aici, o altă idee a prins aripi, având în vedere
reacțiile naturale atunci când unul dintre simțurile primordiale ale
corpului uman e afectat – în acest caz văzul. Pentru a compensa
pierderea vederii, celelalte simțuri devin mai agere, mai ales cel
olfactiv.
O companie ale cărei afaceri sunt axate pe parfumuri este
întotdeauna interesată să descopere nasuri sensibile și educate.
Parfumurile nu se nasc accidental, ci pe baza unor rețete, de obicei
unele foarte complexe – un echilibru de dulce cu aspru, un cocteil
de esențe. Alegerea și combinarea lor, precum și evaluarea ating
rangul de înaltă artă, și marii artiști sunt tot atât de rari în lumea
parfumului ca în orice alt domeniu. Din start, ei trebuie să se nască
și cu o aptitudine naturală pentru o astfel de activitate și cel mai
important lucru este să aibă un nas neobișnuit de receptiv. Un nas
din câteva milioane. De-a lungul anilor, cu o pregătire adecvată,
acest talent poate fi dezvoltat până când nasul respectiv e capabil să
identifice și cea mai fină urmă de aromă – picătura cu rol crucial
care-l transformă din ceva obișnuit într-unul de neuitat. Însă primul
pas constă în descoperirea acelor nări atât de talentate.
Unde să le cauți? E relativ ușor să descoperi capacități deosebite
aproape în orice domeniu, de la fotbal la matematici, de la muzică la
limbi străine. Acestea sunt daruri ce pot fi recunoscute destul de
rapid. Însă un nas hipersensibil e o comoară ascunsă – ceva personal
și puțin probabil să fie remarcat în circumstanțe normale. Să ne
imaginăm două mame, comparând talentele copiilor lor.
— Ei bine, știu că Jean-Paul e o mică brută neascultătoare și, ieri,
l-am prins mușcând-o pe soră-sa de picior – dar pot să-i iert totul,
pentru că-i dotat cu un admirabil simț al mirosului.
Așa ceva nu e posibil în realitate și pot spune că nasul e un organ
neglijat.
Însă cei de la L’Occitane au reușit să schimbe situația în acea zi
însorită de iunie, când o mână de elevi a sosit în Lardiers să urmeze
cursurile unei școli cu totul diferite. Elevii, cu vârste între zece până
la șaptesprezece ani, erau lipsiți de vedere.
Denumirea oficială a acestei academii dedicate nasului este
L’École d’Initiation aux Arts et aux Métiers du Parfum Destinée aux
Enfants Aveugles sau „Școala de inițiere în arta și meseria de
parfumier pentru copiii orbi”. Sala de clasă a fost amenajată într-o
clădire mică de la marginea satului și nu va mai vedea probabil
niciodată atât de mulți vizitatori străini. Veniseră ziariști din
America de Nord, Europa, Hong Kong, Australia și Japonia, cu
nasurile și carnetele de note pregătite, în timp ce elevii își ocupau
locurile în jurul mesei lungi din centrul încăperii.
Ustensilele necesare procesului educațional erau așezate în fața
fiecărui elev: recipiente cu diferite plante aromatice și conuri de
hârtie. Prima lecție consta în învățarea tehnicii inspirării și mi-am
dat seama destul de rapid unde greșisem în toți anii din urmă.
Instinctiv, când mi se dădea ceva de mirosit, îmi apropiam nasul și
inspiram ca un om care se îneacă și iese la suprafață să mai soarbă o
gură de aer. Această metodă, după cum am fost informat cu mult
tact, este recomandată celor care suferă de afecțiuni ale sinusurilor,
atunci când își inhalează medicamentele; toți învățăceii în ale
mirosului, care s-ar comporta astfel, s-ar prăbuși imediat printre
ultimii din clasă. Se pare că atunci când inspiri adânc termenul
tehnic a fost o „sucțiune nazală” membranele delicate primesc o
lovitură mortală și, temporar, funcția olfactivă e afectată.
După ce am eșuat la primul test, am fost luat de o parte și învățat
cum să inspir corect sau mai elegant să „gust cu nasul”.
Demonstrația a fost plină de grație, parcă mă aflam în fața unui șef
de orchestră legănându-și bagheta înainte de a ataca secția de
suflători. Capătul unui con a fost înmuiat în parfum pentru a suge
câteva picături, apoi trecut pe sub nări cu o singură mișcare fluidă,
terminată cu o elegantă îndreptare a mâinii. Acest scurt moment
este suficient pentru ca nasul să perceapă mirosul. Un mesaj e
expediat spre creier pentru reacție și analiză. Et voil|! Mi s-a spus
din nou că nu-i nevoie să prizezi adânc și prelungit.
Urmărindu-i pe elevi, îmi era clar că se descurcau mult mai bine
decât mine în tehnica inspirării aerului și era minunat să constați
amestecul de concentrare îndârjită și de surprindere plăcută de pe
fețele lor în timp ce începeau să descifreze semnalele culese cu
ajutorul nasurilor.
Aveau un profesor extraordinar, Lucien Ferrero, cu unul dintre
cele mai experimentate nasuri din Franța, de fin cunoscător, creator
a peste două mii de parfumuri. Venise de la Grasse să predea acest
curs, pregătind tinerele talente într-un mediu adecvat și, cu puțin
noroc, spera să descopere niște însușiri excepționale care meritau să
fie dezvoltate.
Monsieur Ferrero este unul dintre profesorii cu talent pedagogic
înnăscut. E pasionat de materia predată și, spre deosebire de mulți
experți, are capacitatea de a explica totul clar și cu umor. Copiii pot
înțelege cu ușurință lecțiile sale – până și eu am putut s-o fac –,
modul în care parfumul acționează la două niveluri, cel al
percepției, cu ajutorul nasului și al interpretării, cu ajutorul
creierului; continuând cu toate marile tipuri de miros, de la cel al
alcoolului acoperind până les mauvaises odeurs47. (A spus asta
acompaniat de chicotelile clasei și de o încrețire elocventă a nărilor
profesorale).
Prima lecție n-a durat mai mult de o oră și ceva, parțial și datorită
unui hazard legat de această ocupație; apariția unei fatigue nasale;
după un timp, chiar și cele mai disciplinate și profesioniste nasuri
obosesc și își pierd capacitatea de a se concentra. Totodată, deoarece
eram în Franța, și amiaza bătea la ușă, trebuia să uităm de
chestiunile academice și să ne pregătim de prânz. Pe terasa din fața
sălii de curs fuseseră așezate mese lungi, și Café de la Lavande
furnizase un meniu, așa că pot spune că am mâncat împreună cu
mai mulți jurnaliști decât aș fi crezut că se pot strânge laolaltă.
A fost un moment oarecum inconfortabil. Experiența mea cu
presa en masse, din urmă cu câțiva ani, în perioada petrecută de noi
la Ménerbes, când se părea că toate ziarele britanice descoperiseră
Provence, n-a fost tocmai plăcută. Tot timpul ne trezeam cu
reporteri la intrare, cu tot felul de întrebări și reportofoanele
pregătite să prindă din zbor cea mai mică indiscreție. Dacă, așa cum
se întâmpla de obicei, nu le puteam furniza vreo istorioară,
năvăleau peste vecinul meu, Faustin, aflat la bordul tractorului său,

47 Cele mai urâte mirosuri (fr.)

prin vie, ca să-i ia un interviu. Fotografii se înghesuiau prin tufele
din apropiere. Un știrist mai zelos i-a expediat un fax soției mele,
exprimându-și mâhnirea la auzul veștii despre divorțul nostru
iminent (din fericire, ea continuă să mă suporte). Întreba dacă – așa
cum formulase el fraza – soția mea ar fi fost gata să-și împărtășească
simțămintele private celor două milioane de cititori ai săi. Un alt
ziar a tipărit o hartă, indicând locul unde putea fi găsită casa
noastră; și un altul, numărul nostru de telefon. În ambele cazuri
informațiile nu erau deloc exacte, așa că altcineva trebuie că a avut
plăcerea a se trezi cu niște vizitatori britanici pe cap. Dar cireașa de
pe tort a fost o scrisoare prin care un tabloid ne propunea să ne
cumpere casa ca s-o ofere, după aceea, drept premiu în cadrul unui
concurs organizat în scopul impulsionării vânzărilor. Cu adevărat,
niște zile foarte agitate!
Așa că acum mă simțeam cumva ușurat să mă aflu printre
reporteri, de fapt reportere, interesate de treburile școlii, și nu de ale
mele. Erau jurnaliste trimise de publicații din domeniul îngrijirii
sănătății, precum și experte în îngrijirea tenului și în farduri,
inclusiv a modului corect în care să-ți pensezi sprâncenele, studente
specializate în celulită și discipole ale unor diete echilibrate. Mă
întrebam dacă aceste creaturi eterice vor fi în stare să țină piept
versiunii provensale a unui prânz ușor de vară. Au fost servite trei
feluri copioase, inclusiv un aïoli consistent, din cod și cartofi, alături
de o cantitate suficientă de vin să te facă să uiți de toate în acea
după-amiază.
Ar fi trebuit să știu din experiențele anterioare cu presa că
pregătirea lor profesională se va dovedi salvatoare și de această
dată. Ziariștii sunt diferiți în ce privește zonele de interes, stilul de a
se exprima, aptitudinea de a face cercetări amănunțite și capacitatea
de a extrage o poveste din nimic. Unii au memorii prodigioase, alții
se bazează pe reportofon sau stenografie. Dar au și un punct
comun: toți jurnaliștii se pricep să profite de un prânz copios și pot
spune că aceste femei chiar l-au savurat. În timp ce își beau cafeaua,
singurele sticle rămase pe masă cu ceva lichid pe fund erau cele de
apă minerală.
Apoi au început să iasă la iveală caracteristicile naționale. Tipic
anglo-saxonă este tendința de a te rezema comod de spătarul
scaunului, cedând unei stări de toropeală după masă. Dar
jurnalistele din Orientul îndepărtat, dând dovadă de o vigoare de
invidiat, au sărit în sus, și-au smuls aparatele de fotografiat Nikon și
au început să imortalizeze peisajul din toate unghiurile posibile. Mi
se părea că-i păcat că acele camere nu se puteau ridica la înălțimea
nasurilor, pentru că aromele acelei zile fierbinți de vară, din Haute
Provence, erau la fel de evocatoare ca și priveliștea câmpurilor
acoperite cu lavandă și salvie întinse până hăt departe în strălucirea
orbitoare a soarelui. Mirosul de pământ și de roci pârjolite, cel
înțepător al ierburilor, căldura brizei, aerul fierbinte plin de savoare
– o scenă ce putea fi distilată pentru a obține cel mai fin parfum.
Fără îndoială, cineva o s-o facă într-o bună zi.
Între timp, organizatorii ne pregătiseră o după-amiază a
aromelor, iar prima oprire a fost pentru a asista la o demonstrație de
un altfel de artă culinară. Câțiva kilometri mai departe, la Rocher
d’Ongles, se extrage ulei din plante. Cred că mă așteptam la oameni
în halate albe, apăsând butoane într-un laborator; în schimb, am
descoperit un șopron imens, vibrând în arșiță, cu un coș înalt din
care se rostogoleau nori de fum parfumat. Deși Heath Robinson
supraveghease construcția, fiind și alchimistul-șef, era departe de a
arăta ca un tehnician în halat alb, purtând un tricou și niște
pantaloni de pânză obișnuiți. Dar, cu siguranță, se pricepea să
gătească.
Rețeta lui se bazează pe cele mai simple elemente: plante, foc și
apă. La un capăt al unui contorsionat aranjament de țevi, tuburi și
cazane, apa este încălzită, și vaporii produși trec, prin țevi, spre
plante – în acest caz, ceea ce arăta ca o jumătate de tonă de
rozmarin. Prin intermediul vaporilor sunt extrase elementele
volatile din plante, transportate prin niște serpentine spre un
condensator răcit cu apă. Apoi, vaporii sunt lichefiați, și uleiurile
esențiale se ridică deasupra apei. Le aduni, le pui într-un flacon și,
iată, te afli în posesia unei esențe de cinci stele VSOP de rozmarin.
Același procedeu e folosit și pentru trandafiri, lămâi, mentă,
geranium, cimbru, pin, eucalipt și alte zeci de plante și flori.
Privind în jur, am fost uimit de contrastul dintre locul de origine
al esențelor și viitorul loc de folosire a lor. Aici, ne aflam într-o
clădire primitivă, în mijlocul unui câmp, transpirând ca într-o
saună, privind cum maldăre de vegetație erau procesate cu ajutorul
aburului și al unui echipament ce semăna cu un imens kit de chimie
pentru începători. Și unde ajungeau produsele finite? Tot atât de
departe și într-un contrast atât de mare cât îți poți imagina cu
modestele lor începuturi – pe masa de toaletă sau pe un raft într-un
templu parfumat, unde erau turnate cu picătura. Este o cale lungă
între un adăpost cu acoperiș de tablă și un budoar elegant.
Transpirați, dar mult mai informați, am părăsit arșița distileriei,
îndreptându-ne spre mănăstirea din Salagon, construită în secolul al
XII-lea pentru călugării benedictini, abandonată în timpul
Revoluției și, acum, restaurată pentru a adăposti Le Conservatoire du
Patrimoine Ethnologique de la Haute Provence.
Am fost întotdeauna uimit cum au reușit să fie construite astfel
de clădiri în absența unor utilaje moderne, cu zidurile lor masive
din blocuri de piatră și bolți perfect arcuite. Fără macarale, fără
gruie, fără perforatoare acționate electric – numai folosind mâinile și
ochii și o cantitate infinită de muncă extrem de grea. Nu puteam să
nu-mi amintesc de câte luni am avut nevoie pentru a restaura mica
noastră casă și mi-am scos pălăria în fața răbdării extraordinare a
acestor călugări, care au trăit în acest loc cu opt sute de ani în urmă.
Cred că ei ar fi fost de acord cu recenta adăugire pe terenurile
bisericii, pentru care ne aflam și noi acolo: o imensă grădină
botanică, orânduită în modul meticulos pe care-l adoptă francezii
când doresc să dovedească naturii cine se află la comandă. Nimic
lipsit de regularitate, nicio rămurică rebelă crescută în sus, nimic din
abandonul pe timp de vară al naturii. Plantele, în mici pătrate
perfecte, erau organizate după parfum și specie. Am beneficiat de
serviciile unui ghid, mirosind florile în timp ce înaintam, așternute
în fața noastră în imense covoare de culoare verde, gri și albastru.
Toate purtau și o etichetă cu denumirea în limba latină și nu vedeai
urmă de buruiană. Aveam sentimentul că până și șopârlele erau
tratate ca niște intruși.
Deja soarele începea să apună și mulți dintre noi resimțeau
oboseala. La capătul unei după-amiezi lungi și fierbinți, eram
cuprinși de fatigue nasale și nu mai puteam mirosi nici măcar o
floare. Era momentul să lăsăm simțurile să-și revină înaintea
evenimentului final prevăzut pentru acea zi.
Urma să luăm cina în aer liber, și o jumătate de duzină de mese
lungi fuseseră așezate în grădina vechii ferme, de pe dealul care
veghează satul Mane; iar aperitivele își făceau deja efectul
revigorant asupra oamenilor de presă. După cum mi-a spus o
jurnalistă de la o revistă pentru femei, pentru ea era o misiune
considerabil mai plăcută decât penultima care avusese drept temă
băile de nămol și dieta cu suc de lămâie și lăptuci dintr-o bază de
tratament. Era o femeie care admitea faptul că dispunea de un apetit
sănătos, pretinzând totodată că-i era imposibil să scrie ceva pe
stomacul gol. Îi plăcea să fie trimisă într-un loc unde se mânca bine.
Pentru ea, Franța însemna mâncare.
După ce-am discutat cu ea, am început să mă întreb ce reacții
aveau ceilalți jurnaliști în urma primei lor vizite în Provence și, când
i-am chestionat, a fost interesant să descopăr diferențe foarte mari.
Japonezii nu-și puteau reveni, constatând mărimea caselor, enorma
întindere de pământ lăsat virgin, absența mulțimilor și a zgomotelor
însoțitoare, precum și a clădirilor înalte. Mâncarea li se părea
interesantă și vinul tare, dar erau cu adevărat impresionați de luxul
de a avea la dispoziție atâta spațiu – ceva aproape de neconceput
pentru o persoană condamnată să-și trăiască viața într-un mic
apartament din Tokyo.
Americanii erau obișnuiți cu spațiul și pentru ei unele zone din
Haute Provence arătau destul de familiar; cam ca în Napa Valley,
dar fără automobile, după cum declara una dintre doamne. Fusese
impresionată inițial de frumusețea clădirilor, deși în paragină –
„Sunt atât de vechi!”, exclama ea – și, deloc surprinzător pentru un
locuitor al capitalei igienei eficiente, misterul de neînțeles al
canalizării în Franța. Cum să faci un duș, se minuna ea, când trebuie
să ții capul dușului cu o mână și săpunul cu cealaltă? Sau poate
trebuie să faci duș în doi?
Britanicilor – pentru care primele zile de vară acasă însemnaseră
averse transformate în ploi de lungă durată – le plăcea mai ales
lumina, căldura și șansa de a lua masa în aer liber. O doamnă,
scrutându-mă cu un ochi ager de editor profesionist la o revistă de
modă, mi-a spus în timp ce încerca să-și reprime o grimasă că prea
mult soare dăunează tenului, îmbătrânindu-l. Dar în general
ziaristelor le plăcea clima, fiind plăcut surprinse de faptul că
oamenii din Provence erau „foarte drăguți și deloc cu nasul pe sus,
ca parizienii”. Bieții parizieni, deveniți ținta favorită a tuturor.
Era o seară plăcută după o zi asemenea. Nicio școală nouă nu s-ar
fi putut bucura de o mai mare atenție la începutul primului
semestru și, ca o noutate, nimeni nu venise cu ideea să găsească
ceva de criticat. Toți doreau ca acea inițiativă să aibă succes.
Parțial, pentru a vedea cum evoluaseră lucrurile și, parțial,
pentru a-mi continua educația mirosului ne-am dus peste câteva
luni, din nou, la Ferrero, de data asta la sediul său de lângă Grasse.
Nu mai fusesem niciodată la Grasse; nu știam decât că orașul era
centrul industriei parfumurilor din Franța încă de la începutul
secolului al XIX-lea. Prin fața ochilor îmi treceau imagini cu bătrâni
cu pălării de pai pe cap, împingând roabe pline de petale de
trandafiri și distilerii în adăposturi șubrede, precum aceea de la
Rocher d’Ongles, cu străzi întregi și majoritatea populației mirosind
a mimoză sau Chanel Nr. 5. Aceste fantezii s-au risipit în
ambuteiajul de la intrarea în oraș, dispărând complet când am ajuns
la fața locului. Grasse e un loc foarte aglomerat, unde oamenii sunt
puși pe muncă.
A intrat în afacerile cu parfum datorită unei combinații de noroc,
oi, bivoli, la care se adaugă Catherine de Medici. În Evul Mediul, la
Grasse funcționau tăbăcării, unde erau tratate piei de oaie din
Provence și piei de bivol aduse din Italia. O parte a acestui proces
presupunea folosirea unor ierburi aromatice (dacă ai avut neșansa
să intri într-o tăbăcărie, vei ști și de ce). Apoi moda a făcut ca soarta
orașului s-o apuce într-o nouă direcție.
În Italia renascentistă, culmina gustul pentru eleganță. Mănușile
parfumate erau foarte la modă și toată lumea insista să aibă degete
frumos împodobite și plăcut mirositoare. Catherine de Medici, un
model pentru aristocrație în domeniul modei, își comanda mănușile
la Grasse, și tăbăcarii se luau la întrecere s-o servească, dovedind
încă de atunci ce importanță poate avea un brand. Așa că au încetat
să mai fie tăbăcari în luptă cu pieile de bou, devenind în schimb
gantiers parfumam, furnizori de mănuși parfumate nobilimii.
Totul a mers ca pe roate până la Revoluție, când aristocrații și
multe dintre obiceiurile lor au dispărut – regele, ducii și conții săi,
bucătarii particulari și palatele din Paris, toate sacrificate pe altarul
mult mai important al republicii. Deloc surprinzător, mănușile
parfumate, frivole, elitiste și total nedemocratice au dispărut la
rândul lor. Locuitorii din Grasse – de-acum atașați ideii de brand și
încântați să descopere cât de flexibilă putea fi ea – au renunțat să
mai facă referire la mănuși, declarându-se parfumeurs. Iar parfumul
a supraviețuit. Chiar și în Franța revoluționară era clar că nu toți
doreau să miroasă ca niște republicani.
Acum, unele companii din Grasse produc parfumuri pe care le
vând și multe dintre ele se bazează pe niște nasuri independente,
talentate. Este o mare afacere, după cum am descoperit când am
sosit la sediul Ferrero. Clădirea e modernă și arată atât în interior,
cât și în exterior, ca și cum cineva de-abia ar fi terminat de șters
praful, lustruind toate suprafețele ca să fie cât mai lucioase. Aerul
din clădire avea propriul parfum plăcut și foarte subtil – poate de
eau de bureau – și singurul zgomot care se auzea era cel făcut de
pantofii noștri pe podeaua de marmură în timp ce-l urmam pe
domnul Ferrero printre birourile tăcute și îngrijite înțesate cu
sticluțe și computere.
— Crearea unui parfum, ne-a spus el, începe fie ca urmare a
cererii unui client, fie a inspirației. În ambele cazuri, eu încep cu un
tableau olfactif sau cu modul în care concep parfumul în mintea mea.
Continuă să folosească analogia cu un tablou, substituind pânza cu
nasul și mirosurile cu vopseaua.
— Cât de multe nuanțe diferite pot avea culorile albastru sau
roz? Sute! Câte nuanțe de miros de citrice, de verbină sau iasomie
există? Mii!
În acea dimineață, am putut mirosi o mulțime de mostre până
când nasurile noastre au început să dea rateuri. Dar câștigătorul de
necontestat, cel care mi-a lăsat o impresie memorabilă, n-a fost vreo
esență florală sublimă sau vreun amestec miraculos de plante
aromatice, ci felul de miros pe care ai vrea să-l eviți când treci pe
stradă. Unul care-ți face să lăcrimeze ochii.
 Ferrero a luat unul dintre conurile de hârtie, l-a înmuiat într-un
flacon, mi l-a trecut pe sub nas și a rămas în așteptare, cu capul
înclinat.
— Acesta e remarcabil, mi-a spus el. Ce credeți că e?
Era oribil; acru și suficient de puternic să-ți mute nasul din loc.
Chiar și eu puteam să-l recunosc. Sau, cel puțin, credeam că pot,
deși am ezitat să-i dau un răspuns. Nu putea fi ceea ce credeam eu –
nu aici, nu în acest templu al parfumurilor.
— Ei bine? a întrebat Ferrero.
— Ei bine< am zis eu, mi se pare familiar<
— Să vă dau să-l mai mirosiți o dată?
— Nu, în niciun caz! am protestat eu vehement. Eram deja amețit
din prima. E foarte neobișnuit. Încerc să<
A ridicat un deget, punând capăt bâjbâielilor mele.
— Pipi de chat, a rostit el. Fabricat artificial, cu ajutorul
substanțelor chimice. Interesant, n’est-ce pas? Nu-i așa că nu poate fi
distins de cel real?
Eu, unul, n-aș fi ales cuvântul „interesant” ca să descriu mirosul
de urină de pisică și nu puteam să înțeleg de ce ar fi meritat un loc
în acel tableau olfactif, dar căile pe care le urmează artiștii parfumului
sunt stranii și uimitoare. Tot în acea dimineață, aflasem că voma de
balenă și o substanță secretată de o glandă a moscului – sigur,
folosite cu pipeta își au locul în procesul de creație a unei miresme
de neuitat. Problema e cum reacționează ele în combinație cu
celelalte ingrediente. Și cu acel iz mai puțin plăcut în nări, ne-am
dus să luăm masa de prânz.
Ferrero era o călăuză încântătoare prin lumea parfumurilor și
doldora de informații. Chiar și chelnerii trăgeau cu urechea în timp
ce aduceau la masă fel după fel, depunând eforturi să afle câte ceva
dintre secretele parfumierului. Când l-am întrebat un lucru evident
– de ce o sticluță, umplută cu ceea ce este în principal apă, costă cât
o sticlă de Château Latour –, a scuturat neîncrezător din cap.
— Oamenii n-au nici cea mai mică idee, a explicat el. Ei cred că
prețul e prea mare din cauza ambalajului prețios și, desigur, există o
legătură între ele. Dar trebuie să ne gândim și la ingrediente.
Lucru pe care l-am făcut imediat și, cu rușine, admit că pipi de
chat mi-a venit imediat în minte, și nu apa de trandafiri.
— De exemplu, esența de iris costă acum o sută zece mii de franci
litrul. Și ce să mai spun despre costul petalelor! Ai nevoie cam între
nouăzeci și o sută de mii de petale ca să produci un singur litru de
esență. A ridicat din umeri și și-a întins palmele ca și cum s-ar fi
predat în fața acestor costuri astronomice necesare pentru a obține
un singur strop de parfum.
A doua întrebare pe care trebuia s-o pun era legată de
modalitatea în care puteai ști dacă ai tras lozul câștigător și, aici,
tehnologia informatică și micromăsurătorile treceau pe locul doi în
fața intuiției feminine. Sau, în formularea lui Ferrero, „testul soției”.
— Iau acasă un mic flacon cu noul parfum, a explicat el, și-l las
într-un loc unde să fie văzut de soția mea. Nu-i spun nimic. Rien. E
ca și cum flaconul ar fi apărut acolo prin magie, încep s-aștept. Tot
nu spun nimic. Dacă flaconul e gol la sfârșitul săptămânii, mă simt
încurajat. Dacă flaconul rămâne plin, mă gândesc că-i cazul s-o iau
de la început. Nevastă-mea are un nas bun.
În timpul mesei, am stat cu ochii pe nasul lui Ferrero, interesat
să-i observ reacția la aroma unui vin bun și a supei de ciuperci de
pădure, precum și la o specialitate locală – varză cu cârnați și costiță
– și am detectat câteva gesturi de apreciere. Însă nările au început cu
adevărat să-i freamăte când a fost adusă tava cu brânzeturi, deși
inițial plasată cam la un metru distanță.
— Dacă-ți place mirosul puternic de brânză, a zis el, arătându-mi
o felie cremoasă cu vinișoare proeminente, albastru-închis, ce părea
să plesnească de atâta colesterol, aceasta este o fromage détonateur.
 Chiar așa a fost, unul dintre instrumentele de percuție din cadrul
orchestrei alcătuite din brânzeturi și a meritat din plin un alt pahar
cu vin – pentru reflecție.
Să fii un nas e o slujbă curioasă și, într-un fel, trebuie că e destul
de puțin satisfăcătoare. Indiferent cum poți s-o explici – pe cale
naturală, noroc, gene, ani de muncă, o întâlnire cu rol formativ la
începutul carierei, să zicem, cu niște pipi de chat sau vomă de balenă
– ai fost dăruit cu un mare și neobișnuit talent creativ. Nasul tău de
milioane, instinctele și talentul de a combina aromele sunt cele mai
importante ingrediente ce compun parfumurile folosite peste tot în
lume să stropească obraji, să fie picurate cu delicatețe peste sâni și
tamponate în spatele a sute de mii de urechi, în fiecare zi. Yves Saint
Laurent, Calvin Klein, Lagerfeld, Miyake, Chanel. Nicăieri nu apare
numele creatorului. Faci parte dintre acele suflete rare, artistul plin
de succes, dar anonim, un necunoscut pe plan internațional.
Mă gândeam cât de ciudat ar fi fost să dai de-un străin – bărbat
sau femeie, la o petrecere sau într-un birou – care să miroasă
familiar și cât de dificil ți-ar fi să nu-i șoptești: „Datorită mie miroși
atât de bine”. Îndrăznesc să afirm că ai putea probabil să procedezi
astfel în Franța, dar nu în America. Acolo cineva te-ar putea da în
judecată pentru „hărțuire nazală”.
Dintre toate micile plăceri ale zilei ultima m-a bucurat cel mai
mult, când Ferrero mi-a dat o copie a scrisorii pe care o trimisese
rectorului Universității de parfumuri din Versailles. Era o cerere
pentru un loc, în numele unuia dintre elevii orbi din Lardiers, un
tânăr de șaptesprezece ani, pe nume David Maury, care dovedise
niște calități excepționale. De fapt, Ferrero scria că fusese stupéfait
par l’acuité et la pertinence olfactives dovedite de acest student în
devenire. Venind de la un profesionist, aceasta era cea mai grozavă
recomandare și probabil că tânărul și strălucitul nas nu va avea
probleme să fie acceptat.
 8

Pe urmele unui tirbușon perfect

Cu ocazia ultimului Crăciun, un amic extravagant mi-a dăruit

ceea ce el denumea „cel mai bun tirbușon inventat vreodată”. Era o
piesă foarte serioasă de echipament frumos confecționat și dotat cu
ceva asemănător unei pârghii hidraulice. Garantat, puteam extrage
și cel mai îndărătnic dop. Amicul mi-a spus că era tirbușonul unui
connaisseur. Mi-a făcut o demonstrație cu el și, într-adevăr, a reușit
să extragă dopul cu ușurința și îndemânarea la care te-ai fi putut
aștepta din partea unei piese de inginerie atât de avansate în
domeniul alcoolului. Totuși, n-a reușit să fie integrat în serviciul
activ al gospodăriei noastre. N-a mai extras nici măcar un dop;
continuă să zacă în cutia în care a fost ambalat, nefolosit și neiubit.
Pentru a explica aparenta mea lipsă de recunoștință trebuie să
dăm timpul înapoi, până la un prânz de vară într-o casă mică dintr-
un sat nu prea departe de Avignon. Eram oaspetele lui Régis, un om
care de mai mulți ani își asumă responsabilitatea de a mă instrui în
plăcerile mesei (fiind îndeobște cunoscut, după cum ține să-mi
amintească mereu, că orice talent gastronomie al englezilor se
rezumă la micul dejun și la brânza Stilton.) Régis nu-i un maestru
bucătar, dar îi place să se prezinte ca un gourmet/gourmand – adică
un cunoscător și mereu un fericit învățăcel, alert la orice nuanță
dintr-o rețetă sau o băutură nouă. Pretinde că și-a devotat o mare
parte din viața sa de adult mâncării și băuturii și are un stomac și o
expertiză ce pot dovedi acest lucru. În plus, e un șovin, convins că
Franța ocupă locul de frunte, înaintea tuturor celorlalte țări ale
lumii, în toate lucrurile demne de luat în seamă.
Înainte de a ne așeza la masă, pentru prânz, Régis a decis că
sosise momentul să-i dăm puțin ghes cerului gurii – singura formă
de exercițiu pe care o admite – comparând virtuțile a două soiuri de
vin alb Côtes du Rhône: un Condrieu mai nou și unul mai vechi,
mai bogat, Hermitage. Sticlele transpirând îmbrobonate și lucioase
se aflau chiar acolo, în fața noastră, în două găleți cu gheață puse pe
masă. Régis își freca mâinile în timp ce le privea, apoi le-a rotit în
apa înghețată, ridicându-și degetele în aer ca un pianist în timpul
unui concert, pregătit pentru o bătălie cu Beethoven. Apoi și-a vârât
mâna în buzunarul pantalonului și a scos un tirbușon, desfăcându-l
cu multă grijă.
Cu o mișcare elegantă de practician, numai din încheietura
mâinii, a trecut o lamă încovoiată peste gâtul sticlei de Condrieu, și
capsula a căzut din prima, retezată ca de bisturiul unui chirurg, cu
marginile fără niciun fel de ciobituri. După ce-a extras dopul, l-a
ridicat, adulmecându-l, și a dat aprobator din cap. A repetat
procedeul și cu sticla de Hermitage și, tocmai se pregătea să pună
tirbușonul înapoi, în buzunar, când l-am rugat să mi-l dea să-l văd.
Niciodată în viața mea nu mai văzusem un tirbușon mai arătos.
Avea la bază ceea ce e cunoscut îndeobște uneori drept „Cel mai
bun prieten al chelnerului” – o lamă la un capăt, un levier la celălalt,
bolț elicoidal în mijloc. Dar aici se opreau toate asemănările, pentru
că acest tirbușon era la fel de normal cum e vinul de Condrieu
comparat cu mustul. Se potrivea perfect în mână, cu un mâner de
corn polizat, placat cu oțel la capete. O bucată de oțel mai
întunecată traversa marginea de sus a mânerului, terminându-se cu
imaginea stilizată a unei albine. Imprimat pe suprafața netedă se
putea citi cuvântul „Laguiole”.
— Acesta, m-a anunțat Régis, este cel mai bun tirbușon din lume.
A turnat vin în două pahare și a zâmbit. Bineînțeles, franțuzesc. Și
apoi, în timp ce sorbeam vinul, a început să-mi completeze lacunele
în materie de tirbușoane.
 Laguiole e un oraș din regiunea Aveyron, din sudul Franței, un
oraș faimos pentru cuțitele fabricate acolo. Strămoșul actualului
tirbușon Laguiole a apărut cam pe la 1880, după inventarea
dopului. (De fapt, dopurile își făcuseră apariția cu ceva timp înainte,
în secolul al XVIII-lea, dar nimic nu se mișcă prea repede în sudul
Franței.) De-a lungul anilor, rafinamente ca oțelul inoxidabil au fost
încorporate în model, dar, în rest, prea puține lucruri s-au schimbat
sau, cel puțin, nu în modul de confecționare a articolului original.
Din păcate, mi-a spus Régis, e o lume îmbătrânită-n rele, și
imitații pot fi găsite pretutindeni; tirbușoane asemănătoare cu un
Laguiole, dar care au fost asamblate mecanic (procesul durează cam
o oră) și sunt vândute la prețuri cu mult mai mici. Producerea unui
véritable Laguiole implică circa cincizeci de operațiuni diferite, multe
dintre ele efectuate manual. Fiecare tirbușon este confecționat de un
artizan, și nu de o mașinărie, și pe fiecare lamă este imprimat un
„L”. Acesta-i primul semn de autenticitate. Mai sunt și altele,
simboluri tradiționale ale elementelor: apa reprezentată de niște
caneluri unduioase pe spatele lamei; aerul, de albină stilizată; focul,
de niște flăcări lunecând pe lângă plăcuța de oțel; și: pământul, de
un grup de cuie minuscule de aramă – semnificând boabele de grâu
– încrustate în mâner. Fără acestea, instrumentul din mâna ta poate
că este arătos și bun, și chiar bine făcut, dar nu-i unul original.
În acest punct, Régis a considerat că venise momentul unei alte
demonstrații, așa că a întins mâna după sticla de Châteauneuf-du-
Pape pregătită pentru brânzeturile de mai târziu.
— O vezi pe asta? m-a întrebat el, arătându-mi lama scurtă a
tirbușonului. Are marginea zimțată. Taie capsula mult mai bine
decât cel cu lama netedă și nu se ciobește niciodată. A tăiat capsula
și apoi a extras dopul.
— Mai e ceva, mi-a spus el, în timp ce mirosea îngândurat dopul.
Poți să observi că spirala are forma unei queue de cochon, coadă de
porc, concavă și canelurată și renurată ca să nu distrugă dopul. Une
merveille. O adevărată minune. Îți trebuie și ție unul la fel.
Așa că mi-a propus să pornim într-o expediție. Era unul dintre
acele planuri frivole care par de bun-simț când le discuți în timpul
unui prânz lung. Aveam să mergem cu mașina până la Laguiole ca
să cumpărăm un tirbușon pentru mine, o achiziție – nu, o investiție
– pe care n-o voi regreta niciodată. Și, în timp ce ne vom afla acolo,
ar fi de neconceput să nu mergem să mâncăm la restaurantul lui
Michel Bras, devenit recent faimos în Languiole. Restaurantul a fost
distins cu patru bonete de chef și cu nouăsprezece puncte, din
douăzeci posibile, de Ghidul Gault Millau. Și asta nu-i tot, acolo e și
locul de baștină al puiului Gauloise Blonde. În opinia lui Régis, acesta
e cel mai aristocratic și delicios pui și, atunci când e comparat cu
alții, aceștia arată ca niște vrăbii ațoase. O regină printre păsări. A
Franței, desigur.
În acel moment, așa marinat în vin bun cum eram, o astfel de
călătorie părea bine-venită și nu sunt prea sigur de ce n-am plecat
chiar a doua zi. Presupun că am avut ceva de lucru sau poate că
Régis s-a dus să-și mai aline ficatul cu o cură de Evian. Însă ideea
mi-a rămas în minte, și soția mea – nu tocmai o adeptă a
tirbușoanelor, însă cu siguranță o cunoscătoare în privința puilor –
s-a declarat fericită să mă-nsoțească. De fapt, mai fericită decât dacă
făceam acea călătorie cu Régis, în opinia ei un tip iresponsabil pe
plan social. (Totul din cauza faptului că, într-o zi, am întârziat la
cină după un prânz de șapte ore împreună cu el. A fost un incident
minor petrecut cu mulți ani în urmă, dar nevestele se disting prin
memoria lor de elefant).
Așa că într-o zi minunată de septembrie am plecat din Lubéron,
îndreptându-ne spre vest, pe drumul șerpuitor ce trece prin
pădurile din Cévennes. Era același drum pe care mersese și Robert
Louis Stevenson însoțit de măgarul său și puteam vedea prea puține
schimbări de atunci: kilometru după kilometru de zonă rurală, cu
locuri sălbatice, mult verde și complet pustie. Franța are cam același
număr de locuitori ca Marea Britanie, dar sunt răspândiți pe un
teritoriu de peste trei ori mai mare, iar în Cévennes numărul lor e
încă și mai mic. În afară de camioane încărcate cu bușteni, pe cale să
fie transformați în bârne pentru acoperișuri, era prea puțin trafic și
aproape nicio urmă de așezare omenească.
Drumul este mult prea contorsionat ca să-ți permiți să depășești
vehiculul din față și, după câteva încercări nereușite, am renunțat să
trecem de camionul care se hurduca înaintea noastră încărcat cu
bușteni de pin. Se apropia de amiază și ne întrebam unde putea opri
șoferul să-și ia masa de prânz în această izolare magnifică. Poate că
alte naționalități s-ar fi mulțumit cu un sandvici, dar nu un francez
și, categoric, nu un routier francez. El adoră să se așeze la o masă și
să mănânce într-un mod civilizat, așa că-și planifică mereu călătoria
conform acestei cerințe. Turiștii flămânzi, aflați pe un teritoriu prea
puțin familiar, nu vor greși niciodată, dacă vor respecta această
regulă simplă: la prânz, luați-vă după un camion. Așa am procedat
și noi. Și suficient de repede am ieșit de pe șosea, pătrunzând într-
un parking plin cu alte camioane. Pentru noi, îmbulzeala echivala
cu o recomandare de cinci stele.
Clădirea era joasă, funcțională și plină de zarvă, cu o clientelă
aproape sută la sută masculină. Meniul, scris de parcă fusese
scrijelit cu laba unei gâște pe o tablă, anunța charcuterie, sepie cu sos
de șofran, brânză și desert. Prețul de șaizeci și cinci de franci
includea și o sticlă cu vin. Ne-am așezat afară, unde mesele fuseseră
aranjate cu grijă, astfel ca toți clienții să fie cu fața spre parcare.
Madame la patronne, surprinzător de agilă pentru un astfel de gabarit
(în limbajul șoferilor, ar fi avut nevoie de optsprezece roți), a servit
singură prânzul unui număr de peste patruzeci de persoane, fără ca
să fie nevoit cineva să aștepte mai mult de cinci minute. În timp ce
mâncam, ne minunam cât era de eficientă și, mai ales, de calitatea
mâncării care în mod cert făcea toți banii, ceva caracteristic pentru
rețeaua de restaurante destinate camionagiilor. Ca o ciudățenie, în
seara aceleași zile urma să cinăm într-un restaurant din partea de
sus a listei.
Înainte de a face acest lucru, trebuia mai întâi să schimbăm
peisajul. Drumul devenea tot mai abrupt și, pe la mijlocul după-
amiezii, traversam un peisaj alpin învăluit în nori. Pădurile cedaseră
locul pășunilor, presărate cu vaci de culoarea caramelului lucind în
lumina soarelui. Mici sate apăreau și dispăreau prin ceață, casele cu
ușile și obloanele trase și străzile lipsite de trecători. Erau mai multe
vaci decât oameni. Aceasta era France profonde, tăcută și misterioasă.
Hotelul lui Michel Bras s-a ivit în fața noastră ca un contrast total,
șocant. Ne așteptam la o versiune mai amplă a unei case de țară de
tipul celor pe lângă care trecuserăm, ceva întunecos și cu pereți
groși, cu aspect tradițional. Dar în fața noastră aveam un complex
dreptunghiular din piatră și sticlă ce părea că plutește pe vârful
unui deal, cu un aspect și mai suprarealist din cauza lipsei de
vizibilitate. Era ca și cum am fi dat de un iaht cu cel mai
contemporan design, ancorat direct în nori, departe de pământ. O
altă surpriză când ne-am cazat: am descoperit că nu mai era liberă
decât acea cameră. Deși nu era sezon și într-o zi de lucru, la
jumătatea săptămânii, într-un loc total necunoscut, hotelul era plin
ochi. După cum ne-a explicat tânăra de la recepție, oamenii veneau
pentru plimbări și peisaj, ridicând apoi încurcată din umeri în fața
cortinei impenetrabile de ceață cenușie vizibilă prin fereastră.
Desigur, vin și pentru mâncare.
Dar până la masă mai erau câteva ore bune, așa că ne-am
îndreptat spre Laguiole unde, speram eu, aveam să găsesc
tirbușonul perfect.
Laguiole este un oraș mic, plăcut și nu există dubii cu privire la
principala sa activitate. Numai pe strada mare trebuie că există cel
puțin o duzină de vitrine înțesate cu tot felul de cuțite: de la clasicul
briceag de buzunar, prietenul păstorului (cu un piron periculos la
unul dintre capete) până la modelele micuțe pentru poșeta celei mai
moderne femei. (Ce-ar putea face ea cu un briceag? Manichiură, în
caz de mare necesitate? Să deschidă scrisori de dragoste? Să sfâșie
reputația vreunui gentleman). Iar varietatea de mânere era
uluitoare: din corn, lemn de trandafir, din cimișir și abanos, lemn de
măslin și alte câteva feluri de lemn de care nu mai auzisem
niciodată, ca amourette și bois de serpent și cocobolo. Un adevărat
paradis pentru un pasionat de cuțite.
Această industrie a fost lansată de Pierre-Jean Calmels. El a făcut
primul cuțit Laguiole în 1829, și prăvălia de pe strada mare cu
numele acestei familii mi s-a părut cel mai potrivit loc pentru a
achiziționa tirbușonul mult dorit. Studiind cutiile cu exponate, am
văzut tot felul de cuțite, și nimic altceva decât cuțite. Așa c-am
întrebat-o pe femeia din spatele tejghelei dacă putea să-mi arate
vreun tirbușon. Întrebarea mea a dus la unul dintre acele momente
inevitabile în Franța, prin care trece oricare vizitator mai devreme
sau mai târziu când dă dovadă de o ignoranță crasă în ce privește
tradițiile sau protocolul local. Dispreț, exprimat inițial de ridicarea
sprâncenelor, apoi de un oftat și, în final, de tonul vocii:
— Tirbușon?! s-a mirat ea. Nu! Noi fabricăm cuțite. S-a îndreptat
spre un alt client, o bătrână doamnă cu mâna pe un set de cuțite de
măcelar, încercându-le ascuțișul cu vârful degetului mare. În final, a
decis să-l cumpere și, dând satisfăcută din cap, a ținut să-și justifice
achiziția:
— Acum pot să le dau carne mai ieftină.
Deși fusesem pus la punct, eram la fel de hotărât, așa c-am
coborât în stradă și-am descoperit nu un tirbușon, ci un lucru pe
care n-aș fi putut să mi-l imaginez vreodată: un cuțit cu aromă
proprie, permanentă și foarte evocatoare. Aceasta se datorează
mânerului făcut din ienupăr sălbatic provensal, un lemn cu striații
foarte fine, de culoarea mierii închise. Când îți freci degetele pe el,
simți un miros curat, puternic de ienupăr și de conifere.
— Închideți ochii, mi-a spus vânzătorul, și inspirați. Veți avea
impresia că sunteți pe munte. Și nu-i numai atât, a adăugat el.
Cuțitul vă oferă și o protecție mai puțin obișnuită. Deoarece lemnul
de ienupăr respinge insectele, buzunarul în care-l veți ține va fi ferit
de molii, scorpioni sau furnici. Mă gândeam că e exact garanția
necesară pentru ca un om să poată străbate liniștit o lume infestată
de insecte. Nu va trebui niciodată să mă tem că termitele mi-ar
putea invada pantalonii.
Ne-am croit drumul prin ceață, de la Laguiole înapoi la hotel,
acum luminat puternic și arătând mai mult decât oricând ca un vas
de croazieră navigând pe-o mare întunecată. Ne-am îndreptat spre
salon, să bem ceva înainte de masă. Granit și sticlă, fotolii mari din
piele albă, un șemineu central cu un foc de lemne aprins,
răspândind un miros nu foarte deosebit de al mânerului de la
cuțitul meu. Într-un colț, un cuplu de japonezi șic și cu păr
strălucitor, era călăuzit printre minunatele meandre ale unei lungi
liste de vinuri de un sommelier. În spatele nostru, se auzea o
conversație în germană. Clienții francezi erau tăcuți, cu nasurile
vârâte în meniuri.
Odată cu băuturile au sosit, conform ritualului dinaintea cinei,
respectat de toate restaurantele de luxe, niște amuse-gueules; în seara
aceasta, erau niște minitarte cu cèpes, într-un aluat fin și plăcut la
ronțăit și miniaturale pots au p}te ce se topeau în gură. N-am știut
niciodată dacă aceste mici tratații erau menite să te facă să-ți
păstrezi puterile în timp ce urma să te lupți cu voluminosul meniu
sau pentru a demonstra finețea preparatelor culinare, lovitura de
deschidere a bucătarului-șef înainte de a-și lansa artileria grea.
Efectul acestor ciuguleli asupra mea a fost că am simțit o foame de
lup, prânzul împreună cu camionagiii fiind uitat de mult.
Am fost dezamăgit că nu zăresc nicio mențiune despre faimosul
pui, dar se părea că avea liber în seara aceea, locul lui fiind luat cu
brio de pește, vânat, miel și carne de vită, fiecare fel descris în
puține cuvinte, însă cu detalii suculente. Sunt întotdeauna
impresionat de un meniu bine scris, unul care furnizează informația
de care ai nevoie și îți deschide apetitul fără să derapeze în tot felul
de prețiozități stupide. Dau exemplul unui restaurant londonez, în
încercarea de a justifica prețul exorbitant al plevuștii servite acolo:
„Acest pește mic, proaspăt este aruncat de bucătarul nostru pentru
câteva secunde într-o baie de ulei fierbinte și apoi scos rapid ca să
nu-i permită să-și revină din uluială”. Orice sugestie că bucătarul ar
putea să-l urmeze pe acest pește în baia de ulei ar beneficia de tot
sprijinul meu.
Nu găsești așa ceva în meniul lui Michel Bras, cu frazele sale
scurte pline de promisiuni. Este și asta o artă și mă întreb dacă prin
bucătărie există creatori profesioniști de meniuri – cocoțați pe vreun
taburet într-un colț, poate cu un pahar de vin în mână, așteptând să
le vină inspirația, uitându-se prin cuptoare. Toate marile restaurante
au atâția angajați în bucătăriile lor încât unul în plus n-ar mai conta.
Și, pentru că majoritatea maeștrilor bucătari sunt generoși prin
natura lor, scriitorul ar putea fi menționat în meniu, poate undeva
între desert și digestifs. Se întâmplă lucruri și mai stranii decât așa
ceva.
Clienții erau conduși spre mesele lor în mici procesiuni și am
zărit cum un comesean era cărat într-o sacoșă mare, maronie,
foindu-se nerăbdător. Am fost mulțumiți să constatăm că Michel
Bras are un restaurant unde sunt oferite oportunități egale și unde
câinii sunt la fel de bine-veniți ca și stăpânii lor; am încercat să-mi
imaginez ce efect ar fi avut un câine într-unul dintre restaurantele
de top din întreaga lume. Țipete alarmate și somații să fie chemat
un inspector sanitar, asta numai pentru început, dar aici sacoșa cu
conținutul său păros a fost plasată în tăcere sub scaunul stăpânului
fără nici cel mai mic semn de dezaprobare prin jur.
Salonul era lung și elegant, cu scaune din piele gri, fețe de masă
bine întinse și prinse dedesubt, astfel că mesele rotunde arătau mult
mai mari, ca niște ciuperci opulente. Tacâmurile, cele mai fine din
Laguiole, fuseseră făcute la comandă. La fel și lămpile de pe mese.
Un șir nesfârșit de chelneri veneau și plecau în liniște, și în jur
plutea o atmosferă reverențioasă. Aceasta e o caracteristică a
restaurantelor faimoase, uneori copleșitoare, unde auzi numai voci
în surdină; și pentru mine, cel puțin, cina amenință să se transforme
într-un fel de experiență aproape religioasă. Rareori din vina
restaurantului, ci mai ales a efectului copleșitor al perfecțiunii
asupra clienților. Aceștia au tendința de a trata fiecare farfurie
excelent aranjată ca pe un altar, uitând că au venit acolo pentru a se
simți bine, nu doar pentru a lua o masă bună. Râsetele sunt cea mai
plăcută muzică în fundal.
Și am avut parte și de ele odată cu sosirea întârziată a zece
oameni de afaceri francezi gălăgioși care au ocupat masa de lângă
noi. Înainte de a se așeza, și-au scos sacourile, aducând cu ei un aer
proaspăt, lipsit de formalism, hotărâți să se bucure din plin de acea
seară. Închinau tot timpul paharul unul în sănătatea celuilalt, și
glumele zburau neîncetat prin aer, unele chiar aproape de insulte.
Când și-a făcut apariția primul fel, au început să se lingă pe buze.
Felurile excelent pregătite par să-i afecteze pe francezi în două
moduri diferite și am asistat la ambele exemple în cazul vecinilor
noștri de masă. Își exprimau entuziasmul fără nicio reținere,
declarându-și satisfacția cu voce tare; le puteai auzi exclamațiile de
entuziasm la adresa felului respectiv. Pe de altă parte, admiratorii
maestrului bucătar păreau cuprinși de evlavie, mestecând în
deplină tăcere, dând din cap în semn de recunoaștere, în maniera
unor discipoli satisfăcuți c-au reușit să identifice un praf de chimion
într-un preparat sau o urmă discretă de miros de trufe în altul.
Eu sunt întru totul de acord cu entuziasmul neînfrânat și
suspectez că majoritatea bucătarilor apreciază să audă laude la
adresa lor. Deși tradiția gastronomică din marile restaurante
impune un anumit grad de sanctitate, mai ales în felul în care e
prezentată mâncarea. Îmi amintesc o cină la Paris când toate
farfuriile, indiferent de felul de mâncare, erau aduse la masă
acoperite de un dom de porțelan. Eram patru persoane la masă și ne
fuseseră alocați doi chelneri ca să ridice acele domuri. La un semnal
discret, chelnerii se aplecau și ridicau capacele perfect sincronizați.
Un gest teatral, uneori stânjenitor, așa cum a fost în acea seară.
Cotletele de miel, pe care le comandaserăm, se rătăciseră se pare în
altă parte, în fața mea ivindu-se de sub capac o farfurie cu somon.
Trebuie să fii foarte grijuliu cu acele domuri.
Dar chez Michel Bras nu risca astfel de confuzii. Chelnerul nostru
s-a strecurat cu agilitate printre mese cu o imensă tavă de argint,
ridicată la înălțimea umărului, pe care a lăsat-o în jos, prezentând
farfuriile fără niciun dom deasupra lor. Un al doilea chelner ne-a
așezat farfuriile în față, descriind fiecare fel cu aceleași cuvinte ca în
meniu; un mic gest de curtoazie pentru vreun gourmet mai distrat,
în eventualitatea în care, între comandă și servire, uitase ce dorea.
Totul era impecabil, dar, înainte de a avea ocazia să-l savurăm,
chelnerul s-a înapoiat cu o surpriză: un vas alb, glazurat, din
ceramică, având o formă necunoscută, din care ieșeau aburi
savurași. A luat o lingură și i-a ridicat capacul. Lingura era legată de
o panglică lată de vas și, înainte de a plasa conținutul cu grijă pe
farfuriile din fața noastră, chelnerul a răsucit-o în jurul acesteia.
— Este o specialitate a acestei zone, ne-a informat el. Noi îi
spunem aligot.
 Trebuie să vă avertizez în legătură cu acest aligot. Are un gust
minunat, o textură cremoasă și este aproape la fel de dens ca o
caramea. Alunecă pe gât atât de repede încât pare o blasfemie să nu
mai mănânci o porție. Doar puțin mai târziu devii conștient de
senzația clară că ceva ți s-a atașat ferm de coaste.
La fel ca multe lucruri bune de mâncat și de băut, aligot e o
invenție a călugărilor – cu mult timp în urmă, în secolul al XII-lea,
poate chiar mai înainte. Când soseau pelerinii la mănăstire în
timpul iernii, înghețați și flămânzi, întrebau dacă exista ceva de
mâncare sau aliquid. Latinescul aliquid s-a transformat în
franțuzescul aligot, și rețeta de atunci – brânză topită și firimituri de
pâine – a suferit ceva schimbări devenind mai rafinată. În prezent,
iată de ce ai nevoie pentru a face patru porții de aligot:

Cam opt sute de grame de cartofi; patru sute treizeci de grame de

tome d’Aubrac, o brânză proaspătă din partea locului; două sute de
grame de smântână, usturoi, sare și piper. Din cartofii fierți se face
un piure, se adaugă brânza și smântână, usturoiul, sarea și piperul;
se bate amestecul ca și cum viața ți-ar depinde de acest lucru. Dacă
extragi cu greu lingura din cratiță, înseamnă c-ai insistat prea mult.
Bea un pahar cu vin și ia-o de la capăt.

Aligot e un fel sățios, recomandabil după ce-ai muncit opt ore-n

șir la câmp, după o zi de schiat sau o plimbare de douăzeci de
kilometri pe jos. Din păcate, are un gust la fel de delicios chiar dacă
n-ai depus niciun efort fizic în afară de a te schimba pentru cină. E
ciudat să dai de-o rețetă atât de consistentă, de țărănească, într-un
meniu sofisticat. Ciudat, dar reconfortant; o aducere aminte că
mâncarea nu trebuie să fie complicată ca să aibă un gust bun.
A doua zi de dimineață, ceața era la fel de groasă ca și aligot-ul,
cu vizibilitatea limitată la câțiva metri. Deși nu ne bucuraserăm de
priveliște și nici de faimosul pui, eram fericiți că descoperiserăm
atât de aproape de noi o altă țară. Tradițiile, preparatele culinare,
peisajul, accentul, chiar și felul în care arătau oamenii – totul era
complet diferit. Aveam senzația că Provence e undeva departe, un
loc exotic. Părea greu de crezut că ne puteam înapoia la soare și cer
senin, printre fețele mediteraneene bronzate, în numai câteva ore.
Mesele te inspiră să le compari, nu numai în ce privește felurile,
dar și ca experiență generală. Ce face ca un restaurant să fie de
neuitat? Ce te determină să te întorci mereu acolo, să-l recomanzi
altora? Cum reușesc ele să obțină stelele atât de mult râvnite? În
timp ce străbăteam cu automobilul regiunea Cévennes, am ajuns la
concluzia că n-o să reușim niciodată să ne calificăm ca inspectori
pentru Michelin; n-am putea trece testul evaluării echipamentului.
Din experiența noastră rezultă că ghidul Michelin conferă mai multe
stele numai stabilimentelor care combină o bucătărie excelentă cu
un anume decor – l-am putea denumi haut resto atât în ce privește
amenajările, cât și modul cum se prezintă angajații. Scaunele trebuie
să fie tapisate și preferabil să aibă un design special. Chelnerii
trebuie să poarte uniformele restaurantului. Sommeliers trebuie să
poarte cravate. Investițiile financiare în tot felul de detalii luxoase –
vase, tacâmuri, pahare, fețe de mese, flori proaspete, meniuri
elaborate, un sistem de iluminat executat la comandă – trebuie să
impresioneze de îndată ce clientul (sau inspectorul Michelin) intră-n
salon.
Sunt sigur că toate aceste lucruri au la bază cele mai bune intenții
și răspund înclinației francezilor pentru apparence de richesse48. Însă
are tendința de a încuraja o atitudine rezervată, plină de venerație și
absența a ceea ce Régis denumește joie de manger49. Mult prea des, în

48 Aspectul bogăției (fr.)

49 Plăcerea de a mânca (fr.)
marile restaurante găsești o atmosferă tristă, ca și cum nu te-ai
bucura deloc că te afli acolo. Adevărul e că nu ne hrănim cu
atmosfera ambientală. Eu, unul, aș vrea mai degrabă să iau masa
într-o încăpere cu o atmosferă veselă și fericită decât în una în care
oamenii sunt copleșiți de venerație, așa că la naiba cu fasoanele cu
rol decorativ!
Așa că revin, spre marea mea plăcere, la Auberge de La Môle, un
restaurant căruia îi dăruiesc cel puțin trei dintre stelele mele
personale. Nu apare în faimoasele ghiduri, probabil din cauza
decorului deloc sofisticat. Cândva, probabil că a fost o benzinărie;
mai există o pompă vopsită în albastru cu alb și acum, păstrată de
ornament pe terasă. La intrare, găsești un bar de zinc, lustruit de mii
de coate, corect echipat cu un sortiment larg de pastis și o colecție de
aperitive mai puțin cunoscute, rareori găsite în afara Franței. Ca să
intri în sala de mese trebuie să treci prin bucătărie, unde poți inhala
un preludiu plin de arome a ceea ce va să vină: aroma sosurilor și a
cărnii la grătar, a cartofilor rumeniți la cuptor și, iarna, a trufelor
negre.
Sala de mese e simplă, aproape austeră, cu un șemineu din piatră
la unul dintre capete. Nu se observă nicio tentativă de a o face să
arate șic sau stilată, nu există nimic dincolo de lucrurile esențiale –
tacâmuri și fețe de mese îndelung folosite, pahare nepretențioase,
șervete de masă moi, decolorate de atâta spălare. În timp ce studiezi
meniul, poți auzi zăngănitul asigurător al oalelor și tigăilor în
bucătărie.
Nu trece mult timp și ești servit. Primul și ultimele două feluri
sunt la alegerea casei – selecții generoase, după cum vei putea
constata – și îți sunt aduse la masă fără să fie nevoie de o decizie a
ta. Tot ce trebuie să faci este să alegi felul principal dintr-o jumătate
de duzină și să dai dovadă de puțină reținere când vei face
comanda de vinuri. Familia Raynal se ocupă de Auberge de
patruzeci de ani și o succesiune de membri ai familiei au depus
mari eforturi pentru a pune la punct o pivniță formidabilă. Găsești
excelente vinuri locale din Var, la patruzeci sau cincizeci de franci
sticla, dar pe aceeași lungă listă unde apar opere de artă venerabile
din Burgundia și Bordeaux, la două sau trei mii de franci sticla.
Lasă-ți portmoneul să-ți servească drept ghid.
Anterior primei noastre vizite la Auberge, amicii familiarizați cu
mâncarea servită în acest restaurant ne-au avertizat să nu ne lăsăm
purtați de entuziasm în prima parte a mesei. „Păstrați-vă forțele”,
ne-au sfătuit ei, „sau va trebui să vă care pe brațe afară, când ați
terminat”. Dar în acea seară anume era rece afară, iar noi înfometați.
Mai eram și curioși să vedem cât de bun e bucătarul-șef și acest
lucru, natural, însemna că trebuia să gustăm din toate. Unii ar putea
spune că am dat dovadă de lăcomie; mie îmi place să cred că ne
făceam numai datoria în scopul cercetării. Așa că ne-am prins bine
șervetele sub bărbie. Până și focul din șemineu răspândea un miros
apetisant.
Pâinea prăjită a sosit prima, dar nu feliile anglo-saxone subțiri și
moi. Aici aveam o pâine de țară, tăiată în felii groase, crocante, ușor
rumenite pe ambele fețe, calde și moi în interior, o cale de transport
adecvată pentru terinele aliniate în fața noastră pe masă. Erau patru
vase adânci de lut, de formă dreptunghiulară, al căror conținut
varia în ce privește textura și crusta, de la untos și pal la bine
rumenit și mai închis la culoare, în care se puteau vedea bucățele de
carne, de la porc până la iepure. În fiecare bol de p}té fusese înfipt
fără nicio ceremonie câte un cuțit. Ne-a mai fost așezat în față un
borcan cu cornichons, acei veri francezi mici și picanți ai
castraveciorilor murați americani, și am fost lăsați în pace.
Tânăra care ne servea ne-a anunțat discret că aveau și ciuperci
sălbatice, culese chiar în dimineața aceea. Bucătarul le va servi
învelite în foitaj. Fuseserăm preveniți că trebuia să mai lăsăm ceva
loc, un lucru mai ușor de spus decât de făcut. Există ceva în legătură
cu pateurile de casă și pâinea bună, caldă, care încurajează niște
comparații lungi și exhaustive. Este porcul la fel de bun ca iepurele?
Sau și mai bun? Cu fiecare înghițitură ne schimbam părerea, așa că
trebuia să mai luăm o dată, ronțăind câte un cornichon ca să putem
discerne mai bine gustul. Numai sosirea ciupercilor ne-a împiedicat
să nu facem din primul fel o cină completă.
Amicii noștri ne mai spuseseră că exista un admirator fidel al
acestui restaurant în persoana unui domn în vârstă, un obișnuit al
localului duminica la prânz. Venea cu taxiul de la Toulon, o distanță
de vreo șaizeci de kilometri, și mașina îl aștepta afară timp de două
ore, cât îi lua să facă dreptate meniului, înainte de a se înapoia
acasă. În alte părți ale lumii, un astfel de devotament culinar ar
putea fi considerat ceva neobișnuit. Dar francezii se dau peste cap în
numele stomacurilor și bucătarilor lor și, de aceea, poți descoperi
extraordinare feluri pregătite în unele dintre cele mai neașteptate
colțuri ale țării.
Există o teorie foarte interesantă cu privire la foame, și noi am
descoperit că-i adevărată. Sună cam așa: după o anume cantitate
dintr-un fel de mâncare, simți că te-ai săturat. Însă, odată cu
schimbarea aromei și texturii, apetitul îți reînvie într-o manieră
aproape magică. Așa s-a întâmplat cu următorul fel, un confit de
rață cu o garnitură de cartofi brun-aurii. Tăiați subțire, așezați strat
după strat, prăjiți în untură de rață și, după cum ne-a spus
bucătarul, „încurajați” de niște usturoi și trufe tocate. Aceștia
împreună cu friptura cu sos dulce de rață probabil că ar fi trebuit să
fie însoțiți de un avertisment pe un meniu cu valori nutriționale
corecte – un coșmar pentru un cardiolog, feluri înotând în
colesterol, aproape o garanție că-ți sapi o groapă timpurie. Totuși,
aveam statisticile de partea noastră, ne-am spus în timp ce ștergeam
ultimul strop de sos delicios din farfurie. Întâmplător, în restaurant
se aflau astfel de statistici pe două picioare, bărbați și femei în
vârstă, cu un apetit de oameni tineri, mărturie a faptului că Franța
are una dintre cele mai mici rate de boli severe de inimă în lumea
occidentală. Nu pentru prima dată am ridicat paharele în cinstea
paradoxului francez.
Îmbărbătați de acest gând, deși eram pe punctul de a ceda, la
masă ne-a fost prezentat un platou de mărimea unui capac de canal:
brânzeturi de tot felul, de la tari la moi și la aproape lichide.
Majoritatea fuseseră furnizate direct de fermieri, fără să treacă prin
procese de sterilizare atât de dragi inimilor cenzorilor de la
Bruxelles (uneori, descriși ca insipizii care dirijează insipidul) și, în
consecință, aveau un gust grozav, suficient pentru a fi trecute în
ilegalitate. Probabil că și erau deja!
A urmat o pauză. O șansă să-ți tragi puțin sufletul, să-ți aranjezi
șervetul și să-ți aduni forțele pentru loviturile de grație ale
bucătarului – nu una, nu două, ci trei feluri de desert: o tartă mică,
fierbinte, de mere, un vas adânc cu creme caramel și un bol de pere
fierte la foc mic în vin roșu. La final, cafea și un strop de Calvados.
Am întrebat dacă, întâmplător, aveau trabucuri. Mi-a fost
prezentat un coș plin cu tot felul de cutii – Partagas și Cohibas, chiar
și acel rar și uriaș trabuc Montecristo Nr. 2, marea torpilă cubaneză.
Am fost serviți generos cu havane la fel ca în cazul felurilor de
mâncare, puse pe masă din abundență ca să poți alege în liniște. Cea
pe care am aprins-o era perfectă, Calvadosul avea un iz discret de
mere, exact cât trebuia, și noi căzuserăm la pace cu întreaga lume.
L’Auberge de La Mole, am fost amândoi de acord, era tipul de
restaurant pe care-l poți găsi numai în Franța: extrem de
profesionist, dar unde totuși te simțeai ca în bucătăria unui prieten,
destins și confortabil. Restaurantele cu șirurile de stele, deși bune
cum sunt, au tendința să fie croite pe același calapod, perfecte,
elegante și internaționale. Auberge-ul nu putea fi decât francez.
 Aflându-se la mai puțin de treizeci de kilometri de Saint Tropez,
vara, restaurantul are și el parte de vizita unor celebrități care vin,
se așază pe scaunele de plastic de pe terasă și mănâncă. Prințesa de
Wales, cei doi Jack (Chirac și Nicholson), Joan Collins și mai multe
starlete blonde de pe Riviera, les mimis de St. Tropez – aproape
faimoase, bronzate până la unghiile de la picioare și însoțite de
„unchii” lor mai vârstnici. În august, parcarea de lângă restaurant
arată ca și cum dealerii locali de Porsche și de Mercedes își țin
convenția anuală. Celulare, ochelari cu rame de titan și genți de
plajă Vuitton zac aruncate pe mese. În interior, la bar, cu spatele la
lumea strălucitoare din afară, fermierii și lucrătorii de prin partea
locului discută aprins despre fotbal sau Tour de France. Apoi, pleacă
să ia prânzul acasă.
 9

Opt moduri de a-ți petrece o după-amiază de vară

Dintre numeroasele întrebări pe care prefer să le evit, una dintre

cele mai frecvente vine de la o creatură speriată, un turist serios în
căutarea unui sfat bun. El - aproape întotdeauna e vorba despre un
bărbat, din cine știe ce motiv – nu e deloc genul care să ia lucrurile
ușor. Abordează vacanța ca și cum ar face o călătorie de afaceri, însă
fără protecția obișnuită oferită de un costum și de cravată sau de
asistentul personal, și e profund suspicios față de orice expediție
întâmplătoare sau moment neplanificat. Breșele din itinerarul său îl
fac nervos până în momentul în care sunt astupate, și gândul că
ceva ar fi putut fi lăsat la voia întâmplării e suficient să-l facă să aibă
îndoieli cu privire la eficiența secretarei. Este descendentul spiritual
al pionierilor acelor așa-zise pachete de vacanță, care se mândreau
cu faptul că reușiseră să facă turul Europei în numai cinci zile.
Atunci când se gândesc să facă o vizită în Provence, prima întrebare
pusă la telefon și inevitabil confirmată prin fax este următoarea:
„Care-i anotimpul cel mai bun?”
Încerc s-o fentez cu propriile întrebări: Vrea să vadă macii și
cireșii înfloriți primăvara? Sau vrea să se perpelească la soare, în
vârf de sezon în iulie și august? Sau poate să participe la festivalul
de muzică și teatru de la Avignon? Să meargă cu bicicleta sus, pe
Mont Ventoux? Să alerge gol prin Lubéron? Să zdrobească strugurii
cu picioarele – desigur, prin intermediul altcuiva – în zilele de
toamnă când vine vremea vendange50 și să vadă cum vița-de-vie
capătă nuanțe auriu-ruginii? Are cumva ruine romane și arhitectură

50 Culesul viilor (fr.)

pe agendă sau piețe cu antichități și restaurante de trei stele?
„Da”, răspunde el, da. „Îmi place cum sună totul. Numai că am o
singură săptămână la dispoziție pentru toate astea. Așa că, ce crezi,
când e cel mai bine să vin?”
M-am străduit să găsesc un răspuns la această întrebare sau, cel
puțin, unul satisfăcător pentru el; dar de cele mai multe ori am
eșuat lamentabil. Cel mai potrivit sfat – de fapt, o recomandare pe
care o pot da după ani de cercetări hazardate – nu se referă la un șir
comod de zile ce pot fi bifate în agendă. Presupun că-i mai mult
vorba despre o stare a minții decât despre un aranjament precis de
date și locuri și, adesea, povața e primită de turistul serios într-o
tăcere plină de nedumerire. Provence, îi spun eu, este cel mai
grozav loc după prânz.
De preferință, un prânz în timpul verii, pentru că prima condiție
din cele două simple, dar obligatorii pentru satisfacția maximă este
să strălucească soarele. A doua, e totala absență a unor planuri fixe.
Numai atunci poți să profiți de după-amiaza lungă și neîmpovărată
de nimic așternută neted în fața ta.
Achiți nota de plată, iei o ultimă înghițitură de rosé și lași sticla
goală în găleata cu gheață ca un rămas-bun adresat chelnerului.
Acum e momentul să treci în revistă toate posibilitățile, ținând cont
de temperatură, de nivelul de energie și de natura înclinațiilor pe
care le ai – sportive, intelectuale, culturale sau fizice. (Un alt pahar
cu vin nu-i o idee rea în acest punct, pentru a da un impuls
inspirației). În pofida absenței unor parcuri tematice,
cinematografelor multiplex și mallurilor pentru cumpărături,
Provence nu duce lipsă de distracții. Și, deși selecția pe care o
prezint în continuare este foarte personală, sper să ilustreze
convingerea mea că acesta e cel mai bun loc din lume ca să te
distrezi fără să faci aproape nimic.
 Un loc în centrul ringului la o partidă de boules

În aproape toate satele există o versiune proprie, modestă a unei

arene sportive. Fundamental, nu-i nimic mai mult decât o bucată
netedă de pământ, în lungime de șapte-zece metri, cu o suprafață
prăfuită, acoperită de pietriș și pământ bătătorit. Dacă e un teren
sportiv propriu-zis – bunăoară, unul folosit de vreo două sute de
ani –, este posibil să mai aibă două facilități minunate. Prima, umbra
furnizată de un șir perfect de platani, posibil sădiți de unul dintre
grădinarii lui Napoleon. A doua – răcoritoarele furnizate de
cafeneaua din apropierea terenului de joc. (Deseori, poartă
denumirea de „Le Sporting” și expune un șir de trofee ale jocului de
boules, bulbucate și strălucitoare pe un raft din spatele barului.)
Variațiuni ale jocului de boules există de când omul a descoperit
plăcerea să arunce o bilă spre o țintă care nu i-o poate expedia
înapoi. Primele versiuni ale bilei au devenit acum niște antichități,
la fel ca rachetele de tenis confecționate din lemn și crosele de golf
din lemn de nuc ros de carii. Sunt niște obiecte minunat
confecționate, din cuie bătute într-o sferă de lemn, capetele lor fiind
atât de bine îmbinate încât seamănă cu solzii unui pește. Plăcute la
vedere și la pipăit, au un singur dezavantaj, și anume că, fiind
făcute manual, sunt puțin neregulate și de aceea au tendința s-o ia
razna în momentul în care lovesc pământul. Într-un joc în care
fiecare milimetru contează și pasiunile sunt vulcanice, acest
comportament derutant a generat multe supărări și certuri, așa că
vechea boule a fost înlocuită de obuzul de oțel fabricat, perfect
rotund, pe care-l vedem în ziua de azi.
Asta nu înseamnă că necazurile și ciorovăielile au dispărut. Ele,
la fel ca precizia și talentul, sunt esențiale pentru a te putea bucura
cu adevărat de acest joc, atât cei implicați, cât și spectatorii
adăugând niște accente dramatice acelor loburi succesive pe care le
fac bilele în zbor.
Scopul competiției este să-ți plasezi grupul de bile – lovindu-le pe
celelalte pentru a le îndepărta, dacă-i nevoie – cât mai aproape
posibil de țintă, o mică bilă de lemn denumită cochonnet sau jackpot.
După ce jucătorii și-au aruncat bilele, se duc să facă măsurători. O
chestiune simplă ai putea crede, dusă la bun sfârșit într-o manieră
sportivă, respectând principiul conform căruia cel mai bun câștigă.
Dar nu-i deloc așa. Absolut deloc! Jucătorii se apleacă deasupra
bilelor ca niște disperați, disputând fiecare milimetru ce separă bila
de cochonnet, cu brațele și vocile și, uneori, rulete de buzunar
ridicate triumfător sau lăsate-n jos într-un gest plin de dezamăgire.
Așa că acela care vociferează cel mai mult va avea câștig de cauză.
Este posibil ca aceste izbucniri să-și aibă sursa nu neapărat în
dorința onestă de a obține victoria. S-ar putea să fie ceva mai mult.
Boules, din câte știu eu, e un joc unic în lumea competițiilor sportive
în aer liber. Poți să bei în timp ce joci. Nici măcar nu ești forțat să
lași paharul din mână când arunci, dacă ești în posesia unei
coordonări fizice rezonabile și ai o mână fermă. Și cred că alcoolul
își are contribuția sa la unele dintre cele mai neinhibate și
remarcabile tehnici afișate de maeștrii acestui joc.
Aruncarea în sine, fie pe o traiectorie înaltă sau joasă, este un
adevărat studiu de concentrare și disciplină, cu genunchii îndoiți,
ochii fixați pe țintă. După aceea, intră-n joc înfloriturile, contribuția
individuală, un fel de balet curios executat pe loc, întrucât jucătorul
trebuie să stea dincolo de linie. Și acolo stă, adesea într-un picior, cu
trupul înclinat în față, spate sau lateral, depinzând de traiectoria
bilei, cu brațele bătând în lături, ca și cum ar vrea să accelereze bila
sau să-i mai frâneze zborul, cu singurul picior de sprijin ridicându-
se și el pe vârf. Efectul e destul de asemănător unei berze, gata să-și
ia zborul de pe malul unui râu cu piciorul împotmolit în noroi. E o
figură care îți stârnește zâmbetul în timp ce stai la umbră și
urmărești norii de praf ridicați de boules și auzi cum se izbește oțelul
de oțel (ca și cum un dinozaur ar scrâșni din dinți), totul amestecat
cu agitația și certurile pe fondul muzicii în surdină dinspre radioul
cafenelei. Jucătorii se mișcă încet de la un capăt spre celălalt al
terenului de joc și înapoi. Aerul e fierbinte și nemișcat. Timpul se
oprește-n loc.
Ceea ce te farmecă la jocul de boules este faptul că poate fi jucat
prost, dar cu plăcere de amatori de orice vârstă. Forța brută e mai
puțin importantă decât viclenia și un ochi bun și mi se pare ciudat
că acest joc este rezervat exclusiv bărbaților.
În toți anii, cât am fost un spectator pasiv pe aceste terenuri, n-am
văzut nicio franțuzoaică să se oprească și să participe la vreuna
dintre aceste sesiuni prelungite până la căderea serii. I-am întrebat
odată plin de curiozitate pe niște vechi experți de ce soțiile lor nu
vin să li se alăture. Unul a ridicat din umeri fără să răspundă.
Celălalt n-a ezitat deloc:
— Nu fi ridicol! a replicat el. Și cine ar mai pregăti cina?

Udatul grădinii

Nu sunt binecuvântat cu aptitudinile unui grădinar înnăscut,

dintre care prima e răbdarea – capacitatea de a analiza bine
lucrurile, de a fi în pas cu anotimpurile, să poți aștepta ani până
când răsadul se dezvoltă într-o plantă frumoasă și matură. Mai am
și un dezavantaj fizic: degetul meu mare nu e deloc cel verde
tradițional, de grădinar, ci unul afumat, de un maro mai curând
sinistru. Alții au capacitatea să atingă o tufă ofilită, redându-i
culoarea verde strălucitoare, sănătoasă. Atenția mea – în pofida
bunelor intenții nepercepute ca atare – are exact un efect opus. O
săptămână în grija mea este suficient pentru a duce o floare robustă
la disperare. Când plantele mă văd apropiindu-mă, se cutremură
îngrozite.
Asta explică parțial de ce o grădină în Provence este exact genul
meu de grădină. Clima e aspră, cu temperaturi care coboară mult
sub zero și vara trec de treizeci și șapte de grade Celsius. Pământul
e mai curând pietros decât mănos, apa vine în torenți sau deloc și,
când bate Mistralul, exfoliază tot peisajul, provocând furtuni de praf
și distrugând totul în calea sa. Așa că experiența m-a învățat că orice
fel de vegetație capabilă să supraviețuiască acestor condiții ostile
poate supraviețui și eforturilor mele.
Printre cunoștințele mele se numără unul sau doi grădinari
pasionați. Tobă de terminologie horticolă, au un fel lejer, deși
savant, de a se referi la plantele din grădina lor în latină. Pentru ei,
piciorul-cocoșului și margaretele sunt Ranunculus acris și
Leucanthemum vulgare, iar modesta păpădie este promovată la rang
de Taraxacum officinale. Fac față acestor manifestări de erudiție, dând
din cap fără să pricep nimic sau încercând să schimb subiectul, fără
să reușesc să le abat atenția. Și nu trece mult până când încep să mă
bombardeze cu sfaturi despre cum aș putea să transform bucata
aridă de pământ din Provence într-o adevărată grădină englezească.
Puțină culoare ar fi bine-venită, îmi spun ei, aruncând în jur o
privire ușor dezaprobatoare. Ceva să lumineze locul. Și o peluză.
Nimic nu-i mai odihnitor ca un gazon (în mod uimitor, se pare că n-
are o denumire latinească). De la o peluză imaginară nu-i decât un
mic pas spre o livadă de pomi fructiferi pe spaliere, tufe de
trandafiri, garduri-vii pline de flori și acele ornamente atât de dragi
englezilor – poteci mărginite de ierburi aromate. Amuzat, mă aștept
în câteva zile să-mi sugereze și o răsadniță. Simt cum se apropie și
așa ceva.
E o ușurare să-i văd plecați și să pot să-mi admir grădina cu
levănțică și flori-de-piatră, chiparoși, salvie, rozmarin, dafin,
leandri, cimișir și cimbrișor. De culoare gri spre albastru și alb,
precum și verde, de la cel strălucitor la cel întunecat, prăfuit sau
argintiu, cu pete de purpuriu, culori și forme în ton cu peisajul, sunt
plante rezistente la climă și mă tolerează. Au nevoie de foarte puțin
ca să nu piară, și singura mea îndatorire majoră este mai mult
plăcere decât corvoadă: să tai levănțică în iulie.
Cel mai bine o poți tăia când ești ud. Mă scufund mai întâi în
bazinul de înot, iau o seceră și încep cu primul rând. Tulpinile sunt
uscate, aproape se sfărâmă și le pot reteza ușor. După ce adun
câteva maldăre, mâinile încep să-mi miroasă a levănțică proaspătă,
un miros puternic și astringent. În câteva minute, soarele zvântă și
ultimul strop de apă de pe pielea mea și, în zece minute, încep să
transpir din nou. După o jumătate de oră, mă arunc încă o dată în
bazin și apoi mă întorc în rai.
La sfârșitul după-amiezii, mă aleg cu o moviliță de levănțică
tăiată și cu vreo zece feluri să mă bucur de ea. Parfumul ei este de
durată și un mic săculeț cu levănțică pus într-un sertar sau dulap cu
lenjerie, în iulie, va păstra acel miros mai puțin puternic, însă
distinct, până-n decembrie și chiar mai mult. O tulpină sau două
într-o sticlă de ulei de măsline sau oțet îți oferă parfumul verii un an
întreg și chiar mai mult. Apoi, mai e esența de lavandă, provensalul
leac universal. Folosești câțiva stropi ca dezinfectant pe zgârieturi
sau înțepături de insecte, pentru gargară, când te ustură-n gât, în
chip de inhalant într-un bol cu apă fierbinte ca să-ți limpezești capul
sau un jet pe podeaua din bucătărie ca să-ndepărteze scorpionii. În
final, poți păstra câteva legături de tulpini uscate pentru primul foc
la începutul iernii, și casa va mirosi exact ca locul unde le-ai tăiat cu
multe luni în urmă. Încearcă să obții așa ceva din vreo plantă
ornamentală!

Rendezvous cu un artizan
 O casă veche – construită înaintea apariției ușilor și ferestrelor
prefabricate, a bucătăriilor complet echipate și multor altor plăceri
dubioase oferite de construcțiile modulare moderne – este în același
timp o fericire și o permanentă cursă cu obstacole. Ce câștigi din
punctul de vedere al caracterului pierzi la nivelul perfecțiunii
arhitecturale. Podelele sunt denivelate și, în timpul iernii, apar niște
umflături misterioase. Pereții au o înclinație ciudată. Cadrul ușii are
tendința să se strâmbe într-o parte. Scările merg în sus fără prea
multă atenție dată regularității, iar unghiul optim al înclinației nu-i
descoperit niciodată. Și așa, când vine timpul să înlocuiești o
balustradă ruptă, o ușă mâncată de carii sau un oblon deformat e
imposibil să găsești un substitut de-a gata. Trebuie să-ți faci curaj
pentru o serie de discuții cu acel amabil, talentat și amăgitor
personaj, artizanul provensal. Desigur, îți va face tot ce-ți poftește
inima.
Zeci de artizani sunt la dispoziția ta peste tot, în Vaucluse,
maeștrii în diferite meșteșuguri. Dar fie că sunt niște magicieni ai
lemnului, lutului, pietrei, marmurei, fierului forjat, cu toții par să
aibă niște caracteristici similare. Acestea devin cunoscute în timpul
execuției lucrării respective, ieșind la iveală în funcție de numărul
de vizite pe care-l faci. Și, într-o după-amiază de vară, când masa de
prânz te-a amorțit suficient pentru a privi lucrul ca o formă de
amuzament, este cel mai potrivit moment s-o pornești la drum.
În timpul primei tale vizite, vei fi aproape cu siguranță condus
într-un tur prin atelier, unde vei fi invitat să admiri lucrările
comandate de alți clienți. Obiecte minunate, pe jumătate finisate
acoperă podeaua și te vei simți fericit că te afli în prezența unui
artist care-ți poate face exact lucrul pe care-l dorești. Și nu numai
asta: este încurajator de dispus să-ți ia comanda, să lase totul de o
parte și să vină acasă la tine, să facă măsurătorile, poate chiar în
acea seară.
 Acasă, toate detaliile sunt notate grijuliu într-un carnet cu pagini
răsucite, pătat de vreme. Sigur că apar și niște complicații pe care tu,
un profan în astfel de chestiuni, nu te poți aștepta să le înțelegi fără
să ți se servească o mică lecție. Astfel îți sunt dezvăluite toate
dificultățile și neregulile; ravagiile pe care le face rugina și trecerea
vremii sunt scoase în evidență, acompaniate de numeroase scuturări
de cap. Ai nevoie de înțelegere, pentru că ești într-o situație delicată,
totuși primești asigurări că ți-ai găsit exact omul care poate face acel
lucru. Pas de problème. Îți spune un preț și-l accepți și apoi te
prăbușești pe un teren necunoscut când vrei să afli data livrării.
Contracarează, întrebându-te când ai vrea tu. Te gândești la o dată,
mai pui o lună-n plus și-i spui.
Acesta este semnalul pentru mottoul artizanului pe care l-am
auzit atât de des, încât înclin să cred că toți ucenicii îl învață în
prima zi de muncă. Drept răspuns la propunerea ta, se lasă o mică
tăcere, urmată de-un oftat și o înclinare gânditoare a capului. C’est
possible, va rosti el. Trebuie să reții că n-a spus de fapt „Da”, ci
numai faptul că ce îi ceri nu depășește granițele posibilului. E o
distincție subtilă, dar importantă, după cum vei descoperi mai
târziu. Totuși, momentan, ai senzația că amândoi ați ajuns la un
aranjament clar de afaceri.
Nedorind să pari un străin agresiv și nerăbdător, lași să treacă un
interval decent înainte de a pune mâna pe-un telefon ca să vezi cum
avansează treaba. Va fi o conversație nesatisfăcătoare – dacă o poți
numi o conversație –, pentru că telefonul meșterului se află
întotdeauna în cel mai zgomotos loc din atelier, unde-i larma cea
mai mare. Sunt sigur că e o tactică deliberată menită să elimine orice
întrebări nedorite, de natură specifică, sau poate că există și un
automat care întrerupe convorbirea. Oricum, funcționează. Nimeni
nu poate discuta prea mult pe fundalul zgomotului făcut de un
ferăstrău electric în funcțiune sau de tăiatul pietrei, sau de un sudor
entuziast. Prin perdeaua de huruituri, păcăneli și zdrăngănituri trec
prea puține cuvinte și nu se prea înțelege nimic, așa că acela care
dorește să afle adevărul e constrâns să mai facă o vizită personală.
În atelier, nu s-a schimbat mai nimic. Aceleași obiecte minunate
se află încă acolo, încă nefinisate. Dacă ai noroc, un altul – al tău – se
va alătura colecției și îți va fi prezentat ca o fiică favorită de către un
tată mândru. E frumos, exact ce sperai. Îl întrebi dacă e vreo șansă
să fie gata săptămâna viitoare?
Oftează din rărunchi, din nou, apoi clatină filosofic din cap. C’est
possible.
Desigur, nu va fi gata. Dar ce naiba! Nu se va prăbuși casa fără
acel obiect.

La cumpărături

Ar fi interesant de știut dacă s-a făcut vreun studiu cu privire la

legătura dintre un stomac bine garnisit, câteva pahare cu vin și
dorința de a merge la cumpărături. Nu sunt un cumpărător avid, și
ideea că trebuie să mă duc să cercetez magazinele în căutarea unui
lucru, de care n-am nevoie oricum, nu mă atrage deloc – exceptând
doar atunci când am luat un prânz bun. În acest caz, după-amiaza
devreme, sătul, bine-dispus și expansiv, am tendința să devin o
țintă susceptibilă: un consumator gata să consume. În oraș, această
tendință a generat ocazional stânjeneală și niște admonestări severe
din partea celor de la American Express. În Provence, mă aflu pe
teren mai sigur, un loc dominat de o dragoste nostalgică față de
banii peșin.
Mulți dintre vecinii noștri sunt niște colecționari avizi și adepți ai
petits foumisseurs – mici producători care nu-și fac niciodată reclamă
și, ignorând lanțurile de magazine și supermarketurile, vând direct
populației. Sediile lor, les bonnes adresses, sunt de obicei pierdute
prin ținut sau înghesuite pe străzi lăturalnice, simple și fără niciun
semn distinctiv, greu de găsit, dacă nu ești în posesia unor indicații
prețioase. Specialitatea casei poate include de la hamsii argintii
până la espadrile făcute la comandă, dar, indiferent de lucru, nu-l
vei cumpăra fără a beneficia de un bonus. În preț intră și o lecție –
un pic de istorie, câteva explicații privind procesul de fabricație și o
porție generoasă de autopromovare, cu unele remarci ocazionale,
pline de dispreț, la adresa competiției făcute de produsele fabricate-
n masă. Cu alte cuvinte, clienții nu trebuie să se grăbească. Și acest
lucru e întru totul pe placul meu, așa c-o pornesc la drum într-o
după-amiază fierbinte de vară.
Aveam o adresă în Cavaillon, unde puteai găsi cel mai gustos
pepene galben, unul cu un buchet extraordinar și extrem de
suculent, dar aceste calități erau compensate cu vârf și îndesat de
natura eratică și deseori neplăcută a proprietarului. Suna ca o
combinație interesantă și, după unele dificultăți legate de geografie,
am ajuns într-o fundătură la marginea orașului, nu departe de piața
mare.
Mica stradă era goală, suficient de liniștită să poți auzi muștele
cum bâzâie, adunate într-un nor deasupra ușii deschise a ceea ce
fusese odinioară un grajd. Aerul era încărcat de mirosul dulceag al
fructelor coapte, și un Mercedes alb era parcat la umbră în fața ușii
deschise. Trebuie că aparținea unui client prosper, mă gândeam eu.
Probabil că era înăuntru, ciorovăindu-se cu bătrânul rege al
pepenilor, un țăran sosit de pe câmp, ars de soare și plin de praf.
Ne-am făcut loc printre muște și-am rămas în pragul spațiului
întunecat, parfumat, aproape în întregime ocupat de un munte de
pepeni galben-verzi așezați pe un pat de paie. La o măsuță de metal,
lângă intrare, un bărbat mormăia ceva într-un telefon mobil ținut la
ureche, limbajul său completând atmosfera pârguită. Era subțire și
negricios, cu șuvițe de păr negru periate-n sus, pe creștetul bronzat,
o mustață grijuliu tăiată, sub un nas ascuțit pe care stătea agățată o
pereche de ochelari rotunzi de soare. Purta o cămașă în dungi,
deschisă la gât, pantaloni bleumarin-închis, lucioși, pantofi negri cu
inele de metal pentru șireturi. Oare această persoană spilcuită era
însuși regele pepenilor?
Puse capăt conversației c-un mârâit și întinse mâna după o țigară,
înainte de a-și îndrepta lentilele ochelarilor de soare spre noi.
— Am vrea să cumpărăm niște pepeni, i-am spus, și-am auzit că
ai dumitale sunt cei mai buni.
Poate că acest compliment a fost suficient să-l facă mai amabil;
sau poate că și el era sub influența unui prânz sățios. Se ridică
politicos și ne arătă cu mâna în care ținea țigara spre mormanul de
pepeni din spatele său. Aceștia, ne-a spus el, erau cei mai buni
dintre cei mai buni, Charentais sublimes, pepenii favoriți ai lui
Alexandre Dumas – tatăl. Desigur, a continuat el, e un lucru bine-
cunoscut. A ridicat capătul unui furtun și a aruncat un jet de apă
peste movila sprijinită de peretele din spate. Aveam senzația că
acesta era primul pas din manualul vânzătorului de pepeni, pentru
că am simțit mai puternic aroma fructului, năvalnică și densă în
aerul umed. A ales unul, ni l-a prezentat și, înainte de a mi-l întinde,
și l-a trecut pe sub nas inspirând adânc, apoi și-a îndreptat privirea
spre colțul din spatele mesei de metal.
Pepenele atârna surprinzător de greu pentru mărimea sa, coaja
acoperită de picături de apă și codița ușor uscată. I-am inhalat
aroma și am scos niște sunete apreciative. Regele pepenilor a
zâmbit, o expresie ciudată în contrast cu un cuțit lung, pe care-l
extrăsese dintr-un colț.
— Acum trebuie să-i vedeți miezul, ne-a spus el, luând pepenele
înapoi. L-a retezat dintr-o lovitură în două bucăți, de un portocaliu
viu, pline de suc, o tratație menită să ne farmece gâtlejul și să ne
răcorească burta. (Am descoperit mai târziu că împrumutase fraza
de la un alt negustor de pepeni, în același timp poet, dar atunci am
fost foarte impresionați.)
Demonstrația terminată, ne-a privit lung.
— Pot să vă fac un preț bun la zece kilograme, ne-a spus el, cu un
discount, dacă luați peste o tonă. Dar trebuie să vă ocupați de
transport. Sprâncenele i s-au arcuit deasupra ochelarilor, în
așteptarea comenzii.
Cum am fi putut ști? Prietenii noștri nu ne precizaseră că era un
grossiste, un vânzător en-gros, un om care expedia mii de tonnes de
pepeni pentru cele mai bune mese din Paris, în fiecare vară? În
pofida reputației fioroase, ne-a permis să cumpărăm numai o
duzină, aruncând o mână de paie umede în lădița de lemn în care i-
a pus, și ne-a ajutat s-o cărăm până la mașină.
Înainte de a părăsi orașul, ne-am oprit la o cafenea, unde am
descoperit un alt expert în pepeni în persoana chelnerului nostru.
Cel mai bun lucru, ne-a informat el, era să tăiem un capac, să
extragem semințele, să turnăm o sticlă de votcă în interior și să
lăsăm pepenele în frigider timp de douăzeci și patru de ore. Votca
este absorbită de miezul pepenelui, devenind un desert extrem de
apreciat.
— Ceva care să farmece gâtul și să răcorească burta?
— Voil|, a replicat el. Exactement!

Un muzeu dedicat extragerii dopurilor

Te întrebi dacă mai există vreo altă țară în lume unde poți găsi un
târg de broaște sau un festival al melcilor? Unde cârnatul devine
subiectul unei sărbători oficiale? Unde în altă parte decât în Franța
mai găsești brânzeturile, căluții-de-mare, stridiile, castanele dulci,
prunele și omletele aduse la lumina rampei când, în alte locuri,
astfel de festivități locale sunt rezervate echipei victorioase de fotbal
sau câștigătorilor loteriei naționale?
Prin urmare, n-am fost deloc surprins să aud că există un muzeu
dedicat acelui instrument nobil și atât de necesar: tirbușonul. La
urma urmei, în locul unde producerea și consumul vinului sunt
privite cu religiozitate, mi se pare corect ca instrumentul care
permite destuparea sticlelor și accesul la plăcerile din interiorul lor
să fie recunoscut la rândul său. Totuși, chiar un muzeu întreg? Mă
gândeam că, probabil, era ceva micuț, o musculiță printre muzee,
iar exponatele, un număr de câteva zeci de tirbușoane descoperite
în podul casei moștenite de la vreun strămoș cu spiritul achizițiilor
mai dezvoltat. Nu m-așteptam la un Louvre în miniatură.
De fapt, muzeul reprezintă numai o parte a transformărilor prin
care trece acel loc de pe D188, imediat înainte de Ménerbes – un
segment de drum la fel ca alte zeci din acea vale. Clădirea unei
vechi ferme se afla pe o parte a sa, așezată în mijlocul unor podgorii
întinse, iar garajul lui Monsieur Pardigan (păzit de două gâște) – pe
cealaltă, în total câteva sute de metri de peisaj pastoral, suficient de
plăcut, dar altminteri fără să aibă nimic care să te facă să încetinești,
darămite să te oprești.
Acum, garajul a dispărut cu gâște cu tot, și clădirea fermei a fost
extinsă, adăugându-i-se noi aripi și anexe, construite cu atâta
măiestrie că e dificil să-ți dai seama unde se termină cea veche și
încep celelalte noi. Șirurile de viță-de-vie au fost dichisite, și la
capetele fiecărui rând plantate tufe de trandafiri. O alee scurtă,
mărginită de măslini bătrâni de peste un secol, duce spre clădire.
Oriunde privești, ai dovada bunului-gust și a unui buget generos.
Omul din spatele acestei remodelări artistice a locului este
actualul primar al Ménerbes-ului, Yves Rousset-Rouard. Interesul
său față de vin l-a condus într-una dintre zile la Casa de licitații
Drouot, din Paris, unde era scoasă la vânzare o colecție de
tirbușoane. Le-a cumpărat pe toate fascinat de atâta varietate și de
istoria fiecăruia dintre ele. A mai cumpărat și altele, devenind
cunoscut altor colecționari și dealeri. A continuat să cumpere. Și mai
continuă încă. Acum, se află în posesia a sute de tirbușoane, toate
diferite. Un adevărat coșmar ca să le adăpostești – dacă nu se-
ntâmplă să ai o podgorie, o cave și o clădire frumoasă în care să-ți
etalezi acest hobby.
Îți dai imediat seama de ce va urma când intri în camera de
degustare. Așezat pe masa de lemn, îți apare în fața ochilor un
tirbușon gigantic, lung cam de-un metru, având nevoie de ambele
mâini ca să-l poți ridica, plasat alături de o sticlă de câteva galoane,
tocmai pe măsura lui, și un asistent musculos care să te ajute să
extragi dopul – mult prea mare ca să fie expus în vitrines, în muzeu.
Acesta e plasat dincolo de camera de degustare, un spațiu elegant,
auster, tot atât de întunecat ca o biserică, singura lumină venind
dinspre zecile de dulapuri cu uși de sticlă, aliniate de-a lungul
pereților.
Și iată-le, peste o mie de tirbușoane, fiecare însoțit de o scurtă
descriere a originii sale și a locului pe care îl ocupă în istoria acestui
instrument. Este un testament al poveștii de dragoste dintre om și
sticlă și al ingeniozității sale de a transforma un instrument
funcțional într-un accesoriu decorativ, plin de umor, bizar și chiar
obscen. Tirbușonul ca un falus, tirbușonul operat prin intermediul
unei perechi de picioare de femeie care se strâng, tirbușonul ca
parte a unui pistol sau a unui cuțit de vânătoare, tirbușonul ascuns
într-un baston sau atașat la ceea ce pare a fi un set de bare de metal
– orice fel de ornament imaginabil, prezentat într-o atmosferă
asemănătoare celei dintr-un magazin de bijuterii. (Destul de
adecvat, un tirbușon Bulgari apare printre exponate). Mânere din
corn, lemn de măslin, bachelită, copită de cerb sau purtând efigia
senatorului Volstead, părintele prohibiției; tirbușoane care se pliază,
tirbușoane de purtat în buzunarul de la vestă și – un exemplu –
unul dintre doar cele trei cunoscute a fi supraviețuit până în zilele
noastre din primul model confecționat vreodată, precum și
descendentele acestuia mai elaborate din secolul al XX-lea. Și, ca și
cum această listă de atracții nu ar fi fost suficientă, este singurul
muzeu pe care-l cunosc unde poți să primești un pahar cu băutură.
Chiar mai mult, ești încurajat s-o faci.
Odată întorși în camera de degustare, clipind în lumina difuză a
unei după-amiezi târzii, ne-am petrecut o foarte plăcută jumătate de
oră, încercând soiurile de vin produse în acea podgorie și am toastat
în cinstea obsesiei unui om. Deloc surprinzător, poți cumpăra și un
tirbușon de acolo.

Plănuind propriul nostru château

Mi se pare că nu obosim niciodată scormonind prin conținutul

podurilor unor străini și prin talciocuri, unde se vând tot felul de
lucruri, de la oale de noapte până la vechiul armoire51 al bunicii,
locurile unui comerț înfloritor peste tot, prin Provence. Dar
frecventatul piețelor nu-i lipsit de niște pericole. Plimbatul printre
tarabe poate deveni o obsesie, adesea ducând la ceea ce un prieten
al nostru, american, denumește o escaladare – vânarea unor solduri
avantajoase, unele dintre ele atât de voluminoase, încât ai avea
nevoie de un camion să le poți căra de acolo. Și atunci de ce să tot
cumperi conținutul unei case, când poți cumpăra chiar casa sau cel
puțin mari hălci din ea? În arhitectură, termenul folosit este de
salvare și există în suburbiile din Apt un exemplu minunat de acest
fel, un antrepozit unde îți poți petrece o oră minunată sau chiar
două, construindu-ți în minte castelul visurilor tale.
Frații Chabaud – Henri și Jean – au mai mulți acri de pământ cu

51 Dulap (fr.)
ceea ce par a fi ruinele unui străvechi oraș. Ori de câte ori îi vizitez,
o fac cu cele mai modeste intenții: să descopăr un horn căptușit cu
tablă, un jgheab vechi de piatră pentru grădină, câteva bucăți de
faianță confecționate manual. Însă nu trece mult și uit de toate astea,
descoperind că îmi vin niște idei care-mi depășesc cu mult
posibilitățile financiare, fiind tot atât de puțin practice pe cât de
grandioase.

De data asta, mirajul nobiliar prinde contur de îndată ce trec

pragul, stârnit de vederea unei amfore înclinate, rezemate pe burta
ei umflată. Este suficient de largă să încapă-n ea un om înalt, are
peste doi metri lungime și un gât mai lat decât umerii mei. Ar arăta
magnific în grădină, la capătul aleii cu chiparoși înalți. Dar ce-am
putea pune în ea? Trei tone de pământ și câteva mușcate? Un
oaspete care și-a lungit prea mult șederea? Îl deleg pe grădinarul
meu imaginar să se ocupe de această problemă și îmi continui
drumul.
La ceva distanță, pot zări un alt lucru care ar putea adăuga o tușă
personală mediului familial: o întreagă poartă, coloane de piatră
unite de-un portic deasupra ușilor din fier forjat. Când mă apropii,
văd că adresa fusese inscripționată pe portic: „Château
Lachesnaye”, în litere mari pline de înflorituri. Tot ce ne mai trebuie
acum e castelul potrivit.
Poți găsi toate elementele acolo, chiar dacă ți-ar lua o viață să le
pui cap la cap; olane pentru acoperiș, dale de piatră pentru podele,
șemineuri monumentale cioplite în piatră, bârne de stejar,
frontoane, pilaștri în stil roman sau paladian și scări pentru orice fel
de destinație – urcând drept în sus, încovoiate spre stânga sau spre
dreapta. Scara tuturor lucrurilor este gigantică, mai potrivită unor
jucători de baschet decât locuitorilor din secolele al XVII-lea și al
XVIII-lea. Oamenii erau mai scunzi în acele vremuri. Oare le plăcea
să arate ca niște nimicuri în acele saloane? Aveau nevoie de hărți ca
să-și găsească drumul prin interminabilele coridoare și anticamere?
Mai reușeau să dea de servitorii cazați în labirintul acela de
mansarde și poduri?
Soarele arde puternic și mă așez în umbră, alături de statuia
ciudată a unei femei cu un piept proeminent în mod inexplicabil
transformată într-o leoaică de la talie în jos. Dincolo de ea, zăresc un
cuplu de vârstă mijlocie împreună cu un tânăr, presupun arhitectul
lor. Tocmai terminaseră de măsurat un șemineu foarte vechi și
foarte frumos.
— E prea mare pentru încăpere, le spune el.
— Prostii! replică iritat clientul. O să-l tăiem până se potrivește.
Arhitectul se-ncruntă, expresia feței trădându-i sentimentele. Ai
aici o frumoasă piesă de piatră, perfect proporționată care printr-un
miracol a reușit să supraviețuiască tuturor jafurilor și distrugerilor
din ultimii două sute de ani și mai bine, de la sfârșitul Revoluției
Franceze până la cel de al Doilea Război Mondial. Iar acum e în
pericol să fie sacrificată pentru a umple un ungher.
Dincolo de grupul adunat în jurul șemineului se arcuiește cam
cinci metri în sus, terminându-se în aer, o scară tot atât de lată cât o
cameră, cu o pisică încolăcită-n vârf. Cât vezi cu ochii, e numai
grandoare spulberată și mă tot întreb cum era traiul într-un castel.
Cum ar fi arătat o astfel de viață, să-ți petreci zilele în una dintre
acele extravagante grote de piatră? După ce ți-ar fi trecut
entuziasmul că te afli în posesia unei sufragerii de mărimea unui
teren de fotbal, ar fi trebuit să faci față realității crude, mai ales în
timpul iernii; fără încălzire centrală, multă umezeală, aranjamente
spartane de igienă, iluminat precar, mâncarea rece din cauza
drumului lung dintre bucătării și masă – întâmplător foarte
asemănătoare cu viața petrecută în unele dintre cele mai costisitoare
școli cu internat din Anglia.
 Nu era de mine! Sau, cel puțin, nu în după-amiaza aceasta.
Ch}teaux arată cel mai bine în vara permanentă din imaginație și
foarte probabil acela-i locul unde va rămâne și al meu.

Un tur cu ghid prin sărăcăcioasa piață imobiliară

După ce ai petrecut o săptămână sau două în Provence, ai

acumulat suficiente raze de soare, ai scotocit printr-o duzină de
piețe, ai vizitat podgorii, ți-ai prezentat omagiile sfinților din
biserici și ai șezut pe o bucată de istorie veche în fața orchestrei
dintr-un teatru roman. Cu alte cuvinte, ai avut parte de tot ce are pe
agendă un turist activ și curios. Poate că acum a sosit timpul să vezi
mai multe; poate ți-ar plăcea să afli cum trăiesc nativii. De fapt, ți-ar
plăcea mult să arunci un ochi prin casele lor.
Suntem întotdeauna fascinați de locuințele celorlalți și dacă ei și
casele lor se află într-o țară străină, prezintă și mai multă fascinație.
Când ești invitat să vezi una, micile detalii îți sar imediat în ochi:
titlurile de pe cotorul inversat al cărților; mărcile folosite cu
denumiri străine, de la săpun până la frigidere; ferestrele se deschid
spre interior în loc de exterior. Camerele cu șemineuri de piatră și
tavane arcuite au obloane de lemn vopsite în acele minunate culori
îngălbenite de vreme. Chiar și mirosul casei este diferit. Totul are un
ușor iz exotic. Descoperi că începe să-ți treacă prin cap gândul cât
de minunat ar fi să ai o casă departe de casă, aici, în Provence. Și
cum ți-ai putea petrece mai bine o după-amiază decât inspectând
astfel de posibilități șarmante?
Și aici intră-n scenă agentul imobiliar.
Deși nu sunt în posesia unor cifre exacte, cu siguranță că numărul
de agents immobiliers din Lubéron este aproape la fel de mare ca
acela al brutarilor. În fiecare sat, suficient de mare pentru a avea
propria sărbătoare și o parcare oficială, se pare că există cel puțin un
birou de mărimea unui butic ale cărui ferestre sunt acoperite de
fotografii seducătoare: micuțe ruine gata pentru conversie, ferme cu
livezi de cireși și priveliști pe o arie de treizeci de kilometri, bastides
și maisons de maître și bergeries52, cătune întregi – toate sunt acolo,
scăldate în soare, în așteptarea atingerii iubitoare a noului
proprietar. Ai de unde alege!
Agentul este foarte fericit să te vadă spunându-ți cât ești de
înțelept că ai venit la el, și nu la concurență! Dar, în pofida selecției
etalate în vitrină, nu prea poți găsi proprietăți atractive în Lubéron.
Ai avut mare noroc c-ai dat de el, pentru că le știe pe toate și-i va
face mare plăcere să te-nsoțească personal.
Din acest moment s-ar putea să n-ai scăpare. Din dorința de a te
comporta civilizat, îi spui c-ai prefera să vezi numai unde se află trei
sau patru case, înainte de a face un tur prin interioare. Ai o mașină
și o hartă. Dacă îți poate da adresele respective, nu va fi nevoie să-și
piardă timpul sau să-i deranjeze fără rost pe proprietari.
Mais non! Din păcate, acest lucru nu e posibil și a sosit momentul
pentru lecția numărul unu. Poți auzi diferite scuze menite să-ți
respingă sugestia ta foarte înțeleaptă, însă motivul principal e unul
cunoscut. Există puține proprietăți atrăgătoare în Lubéron. În
schimb, Lubéronul nu duce lipsă de agenți imobiliari; de fapt, sunt
o mulțime, și situația duce la o competiție acerbă. Când trei sau
patru agenți se ocupă de o singură proprietate, cum se întâmplă
întotdeauna, agentul care prezintă proprietatea unui eventual
cumpărător este cel mai bine îndreptățit să prindă comisionul. (Ceea
ce înseamnă cinci la sută sau chiar mai mult din prețul de achiziție).
Primul sosit, primul plătit, asta-i regula aici. De aceea, vizita
cumpărătorului însoțit de agent este crucială pentru cel din urmă.
Astfel, își poate marca teritoriul.

52 Conace fortificate, vile și stâne (fr.)

 Lecția numărul doi. Nivelul de suspiciune și secretomanie e atât
de evident încât și cea mai inocentă întrebare poate provoca
miracole pe planul eschivării. Să spunem c-ați văzut o casă la
rubrica vânzări din Côté Sud, o revistă ilustrată, și v-a plăcut cum
arată. Îl sunați pe agentul al cărui nume apare sub fotografia de la
mica publicitate, și dialogul decurge în felul următor:
CLIENTUL: Aș dori să aflu detalii cu privire la anunțul Nr.
F2637.
AGENTUL: Ah, un charme fou!53
CLIENTUL: Da, arată foarte bine. Unde-i situată?
AGENTUL: Veniți la agenție și vă arăt toate fotografiile.
CLIENTUL: Sunt convins. Dar unde se află această casă?
AGENTUL: între St Rémy și Avignon, la numai patruzeci și cinci
de minute distanță de aeroport<
CLIENTUL: Totuși, în ce loc? (Zona menționată e suficient de
vastă să se ascundă o armată în ea, darămite o casă!)
AGENTUL:<și are o vedere spectaculoasă spre Alpi de la una
dintre ferestrele de la etaj.:.
CLIENTUL: E aproape de vreun sat?
AGENTUL:<orientată spre sud ca să beneficieze de lumina
soarelui, de fapt gorgée de soleil54, într-un loc retras, deși nu izolată<
CLIENTUL: În ce sat?
AGENTUL:< și dacă puteți veni, vom merge s-o vedem chiar
mâine.
Și tot așa! Agentul se va dezlănțui în adevărate rapsodii dedicate
plăcilor de teracotă în stil roman, curții, platanilor bătrâni de două
sute de ani și pivniței de vinuri. Îți va spune cum casa se află la
adăpost de Mistral, dar perfect amplasată ca să poți beneficia și de

53 Extrem de atrăgătoare (fr.)

54 Scăldată de soare (fr.)
briza verii. Îți va comunica și ultimul detaliu cu privire la această
casă, cu excepția locului unde se află. Și, în final, dacă încă n-a reușit
să te convingă să te întâlnești cu el la agenția lui, ca un prim pas
spre paradisul promis, ar putea, într-o situație disperată, să accepte
să-ți trimită un dosar cu mai multe fotografii și o descriere a acestui
giuvaier.
Lecția numărul trei. În aceste descrieri se folosește un limbaj
codat și, după câteva expediții de acest gen, vei învăța înțelesul lui.
Pentru început, prețul nu e decât rareori specificat, însă poate fi
inclus în una dintre următoarele trei categorii:

1. Prix intéressant, un preț interesant. Cu siguranță, acesta nu

va fi atât de coborât cum te-ai fi așteptat din descrierea
respectivă, totuși este cel mai bun pe care-l poți obține, dacă
ești hotărât să pui mâna pe ceva cu un acoperiș deasupra.
2. Prix justifié, un preț justificat. Ei bine, aici e vorba despre
o sumă enormă de bani. Sigur că include o baie din marmură
și un donjon fabulos din secolul al XII-lea, completat de niște
cătușe originale. Gândește-te ce petreceri ai putea organiza!
3. Prix nous consulter, ultimul preț. Prețul cerut e atât de
scandalos încât agentul ezită să-l comunice în scris. Dacă
ajungi la biroul său, e bine să te așezi jos pregătit pentru
momentul în care îți vor șopti la ureche o cifră mai mult ca
sigur șocantă și care te va lăsa mut.

Desigur, la preț trebuie adăugate costurile adaptării casei la

nevoile personale, ele fiind în funcție de starea generală a clădirii,
dacă presupune reparații și redecorare. Și în acest caz ne
confruntăm cu trei mari situații:

1. Habitable sau locuibilă. Cel puțin în teorie, poți să te muți

 imediat numai cu valizele, chiar dacă instalația sanitară și
cablurile electrice au cunoscut zile mai bune – multe, se pare –
și starea acoperișului pare îngrijorătoare. Totuși, poți locui
acolo. Actualii proprietari o fac.
2. Restauré avec authenticité. Dai de vechi dale de piatră,
bârne expuse intemperiilor, tot soiul de crăpături curioase și,
adesea, de un labirint de odăițe sumbre – toate reflectând stilul
de viață al țăranilor din secolul al XVIII-lea. Dacă dorești mai
multă lumină și camere mai mari, în dorința de a restaura
clădirea, trebuie să fii pregătit să angajezi un demolator și o
jumătate de duzină de zidari.
3. Restauré avec goût. Este întotdeauna greu să dai o
definiție gustului. Ideea ta de bon goût sau chiar de goût raffiné,
cu toate sinuozitățile și îngrădirile sale, precum și picturi
murale trompe-l’œil este posibil să nu fie deloc similară cu cea a
actualilor proprietari. Deși în opinia agentului, toate goûts sunt
bon, mai ales dacă ajută la stabilirea unui preț cât mai mare.

Mai există și alte cuvinte codificate pe care le înveți în acest

proces, însă cred că acestea ar fi suficiente ca să poți trece cu bine de
prima după-amiază în prezența unui agent imobiliar provensal.
Courage! (Și să nu-ți uiți carnetul de cecuri).

Pretinz}nd că faci lectură

Dacă există o singură tradiție provensală pe care orice vizitator ar

trebui s-o experimenteze măcar o dată aceasta e siesta în aer liber.
Am descoperit adesea cu surprindere, cât e de greu să ne
convingem oaspeții că e un obicei sănătos, revigorant și nu în
ultimul rând plăcut de a-ți petrece o după-amiază toridă. Ei sosesc
în Provence cu etica muncii intactă și suspicioși față de o îngăduință
prea mare în ce privește propria persoană, hotărâți să reziste
obiceiurilor mediteraneene lipsite de vigoare, chiar ușor decadente.
Teama de inactivitate iese imediat la suprafață. N-am făcut atâta
drum pân-aici, obiectează ei, ca să nu facem nimic.
Încerc să scot în evidență beneficiile pe plan mental și digestiv
atunci când nu faci nimic, dar sfaturile mele se lovesc de niște
urechi surde. În schimb, ideea lunatică de a organiza o partidă de
tenis după prânz este primită cu aplauze. Nu mă întrebați de ce. Pot
spune numai că efortul fizic și cel potențial fatal făcut de inimă când
alergi după o minge la peste patruzeci de grade Celsius exercită un
fel de atracție perversă asupra lor. Când argumentele mele raționale
nu reușesc să-i convingă cu privire la riscurile pe care le asumă,
sunt constrâns să-l convoc pe Monsieur Contini, versiunea locală a
lui Florence Nightingale. Îl rog să vină, să parcheze ambulanța
lângă terenul de tenis și să lase motorul pornit. Acest lucru face ca,
invariabil, jocul să se întrerupă și ne mândrim cu faptul că n-am
pierdut niciun jucător până acum. Dar problema de a găsi un mod
civilizat, distractiv de a petrece după-amiaza de vară, care să nu
inducă sentimente de vinovăție sau expresii posomorâte celor de la
masă, persistă.
Soluția, după cum am descoperit noi, este să le furnizăm o scuză
literară, o ocazie de a-și îmbunătăți cunoștințele: cititul unei cărți.
Alegerea unei cărți e la fel de importantă. Romanele de groază,
de aventuri și erotice sunt excluse; n-au suficientă greutate. Aici ai
nevoie de un tom care să te lumineze – să-ți dea senzația că trebuie
neapărat să-l citești – numai să dispui de suficient timp! Există sute
de titluri și autori potriviți și avem o mică selecție de acest gen,
cunoscută sub denumirea de „Biblioteca hamacului”. Include opere
de: Trollope, Hardy, surorile Bronte, Austen, Balzac, Tolstoi și
Dostoievski. Pot spune că o carte care n-a dat niciodată greș – repet,
niciodată – în această situație este Istoria declinului și prăbușirii
Imperiului Roman, în trei volume, de Edward Gibbon.
Iei un volum sub braț și-ți faci drum pe sub copaci până în cel
mai umbrit colț al grădinii de unde se deschide o priveliște de
neuitat asupra văii. Te afunzi grațios în hamac, îți potrivești perna
sub cap și-l lași pe Gibbon să se odihnească pe stomacul tău. Asculți
sunetele din jur: greierii făcând un mare tărăboi în tufe, cu țârâitul
lor neobosit – deși disonant, e ciudat de liniștitor –, îi auzi când mai
tare, când mai încet, în aerul cald al după-amiezii. Un câine latră
undeva departe – un lătrat înăbușit terminat cu un căscat. Sub
hamac se aude foșnetul ierbii uscate, când o șopârlă se repede și
prinde un gândac.
Îți sprijini coatele pe marginile hamacului și ridici volumul lui
Gibbon ca să-ți începi lectura. Îl cântărești în mână – cât e de greu!
Pe deasupra tomului îți zărești degetele de la picioare, inelele
hamacului, frunzele nemișcate ale stejarului și panorama
Lubéronului învăluită într-o ceață albastră. Un uliu se rotește pe cer
cu mișcări leneșe și elegante, de-abia dând din aripi. Cartea lui
Gibbon parcă atârnă și mai greu. Se-nclină și cade înapoi,
odihnindu-se pe stomacul tău și, la fel ca mulți alții în împrejurări
similare, te hotărăști să moțăi un pic, nu mai mult de cinci minute,
înainte de a-ți lăsa din nou interesul captat de soarta Imperiului
Roman.
Te trezești după două ore. Lumina începe să se schimbe,
deasupra muntelui deja violetul a luat locul albastrului. Volumul lui
Gibbon zace aruncat sub hamac cu foile foșnind ușor în adierea
vântului. Îl ridici, îl scuturi de praf și pui semnul la pagina 135, de
dragul aparențelor, înainte de a te întoarce cu el sub braț, printre
copaci, la bazinul de înot. Un salt în apă e urmat de minunata
senzație de bine pe care ai cunoscut-o vreodată și îți dai seama că, la
urma urmei, siesta nu-i deloc o idee rea.
 10

Efecte pe plan genetic a două mii de ani de Foie

Gras

E puțin probabil ca bătrânețea să fie o vârstă așteptată cu

nerăbdare de cineva și niciun fel de eufemisme n-o pot face mai
atrăgătoare, fiind asemenea unei note de plată pe care o aștepți de
mult și sosește în final. Chiar și așa, mie mi se pare că a îmbătrâni în
Provence nu-i un proces lipsit de tot felul de consolări. Unele
sufletește, altele materiale.
Să zicem că te-ai pensionat și că principalul tău bun e o casă. Ți se
potrivește și intenționezi să locuiești acolo până în momentul în care
numele tău apare la anunțurile mortuare. Dar cheltuielile pe care le
ai la o anume vârstă – și întotdeauna apare ceva: un Ferrari pentru
nepotul tău, serviciile unui bucătar, prețul ruinător al vinurilor de
colecție – vor crește inevitabil an de an și vine un moment când un
chilipir e mai mult decât bine-venit. Acesta s-ar putea să fie
momentul potrivit pentru a-ți vinde casa conform unui aranjament
special în Franța, denumit en viager.
E o loterie. Vinzi casa la un preț sub valoarea ei pe piață, dar cu
persoana ta inclusă în contract, cu dreptul de a rămâne în casă
pentru tot restul vieții. În ce te privește, e convenabil, iar
cumpărătorului i se oferă șansa de a obține proprietatea cu un
discount – cu condiția ca tu, fostul proprietar, să ai bunul-simț să nu
zăbovești o vecie pe-acolo. Unii consideră acest sistem morbid. Dar
francezii, mereu foarte practici în materie pecuniară, văd în asta o
șansă atât pentru cumpărător, cât și pentru vânzător de a profita de
avantajele naturale.
 Deși uneori jocul de noroc poate da rateuri, așa cum s-a întâmplat
nu cu mult timp în urmă în orașul Arles, în sine un monument al
longevității. Fondat înainte de Hristos și renumit pentru femeile
frumoase, Arles a fost până în 1997 reședința lui Madame Jeanne
Calment. Povestea ei e o mărturie adusă aerului tare din Provence și
un avertisment la adresa tuturor speculatorilor imobiliari.
Madame Calment s-a născut în 1875 și l-a cunoscut pe Van Gogh
pe când era copilă. La vârsta de nouăzeci de ani, a decis să-și vândă
apartamentul en viager unui avocat din partea locului, în vârstă de
numai patruzeci de ani, perfect îndreptățit să creadă că făcuse o
investiție profitabilă.
Însă Madame a continuat să trăiască. Și a tot trăit. Și tot așa.
Folosea ulei de măsline ca să-și întrețină tenul, consuma aproape un
kilogram de ciocolată pe săptămână, a mers pe bicicletă până la o
sută de ani și a renunțat la fumat când a împlinit o sută
șaptesprezece ani. Potrivit documentelor oficiale, era cea mai în
vârstă persoană din lume când a decedat la vârsta de o sută
douăzeci și doi de ani. Cât despre nefericitul avocat, murise cu un
an înaintea ei, la vârsta de șaptezeci și șapte de ani.
Evident, Madame Calment a fost o excepție, unul dintre acele
puncte luminoase care strică simetria statisticilor din domeniul
speranței de viață. În pofida faptului că numărul de ani acumulați
de ea a fost de-a dreptul extraordinar, n-aș fi deloc surprins dacă
recordul ar fi depășit de unul dintre octogenarii foarte vioi pe care-i
văd în fiecare săptămână – dealeri de antichități împrospătându-și
stocurile, bătrâne doamne care își fac loc cu cotul prin epicerie cu
vigoarea unor fete tinere, siluetele acelea cu mâini butucănoase, dar
falnice, care murmură cuvinte de încurajare tomatelor din grădinile
lor de legume. Oare ce-i menține atât de bine în viață, în Provence?
Care-i secretul lor?
Locuim de mai mulți ani lângă o familie al cărei cel mai în vârstă
membru, cunoscut drept Pepe, a fost o sursă de permanentă
fascinație pentru mine. Un om mic de statură, slab, purtând un
sacou, pantaloni albaștri decolorați și o șapcă veche, care nu-i
părăsea niciodată creștetul, obișnuia să-și facă plimbarea de-a
lungul drumului până-n dreptul aleii noastre, unde se oprea să
inspecteze vița-de-vie. Îi plăcea cel mai mult să vadă oameni
lucrând printre șirurile lungi de viță – scoțând buruieni, tăind
lăstarii prea lungi, stropind-o împotriva dăunătorilor –, bine
sprijinit în baston și supraveghind totul.
Era generos cu sfaturile sale și, așa cum obișnuia adesea să
reamintească audienței captivate, erau rezultatul a peste optzeci de
ani de experiență. Dacă cineva avea impertinența sau curajul să-și
manifeste dezacordul în chestiuni legate de vin și de vreme, își
scormonea memoria și venea cu tot felul de dovezi din trecut pentru
a dovedi că avea dreptate.
— Sigur, spunea el odată, n-aveți cum să vă amintiți vara lui
1947. A căzut piatră în august, mare cât oul de bibilică. Vița nu și-a
mai putut reveni niciodată. O astfel de remarcă era de obicei
suficientă, punând capăt discuției cu privire la condițiile perfecte
pentru o producție-record. Natura și optimismul n-au nimic în
comun, obișnuia el să spună. După o oră și ceva, satisfăcut că via
era bine îngrijită, pleca înapoi spre casă pe același drum și se oprea
direct în bucătăria nurorii sale, fără îndoială să supravegheze
prepararea mesei de prânz.
Cred că era un om fericit. Toate liniile și zbârciturile de pe fața lui
aveau tendința s-o ia în sus, ca și cum un zâmbet și-ar fi croit
permanent drum pe acolo. (Și zâmbea des, mai mult gingii la vedere
decât dinți, totuși cu nimic mai puțin încântător.) Nu l-am văzut
niciodată agitat sau supărat. Aducea critici moderate unor noutăți,
cum ar fi, bunăoară, motocicletele zgomotoase, moderne, în schimb
altele îi plăceau, mai ales televizorul lui de mari dimensiuni, care-i
permitea să-și satisfacă o slăbiciune pentru serialele vechi
americane. A murit când i-a venit sorocul, pe la nouăzeci și ceva de
ani și la dispariția sa întregul sat și-a manifestat respectul
participând la funeraliile sale.
Mai sunt și alții, o mulțime, asemenea lui. Îi vezi pe drum,
mergând cu pas vioi, dar prudent, apoi ocupându-și locurile la
mese în cafenea pentru o dușcă de vin sau de pastis înainte de
prânz. Îi mai vezi cocoțați ca niște ulii amabili pe băncile de lemn
din fața Monumentului Eroilor, cu mâinile cu articulațiile umflate,
maronii, apăsând capetele bastoanelor; sau așezați pe scaune, la
umbră, în fața caselor, cu ochii scormonind în susul și în josul
străzii, fără să le scape nimic. Conform standardelor actuale, au avut
o viață grea, muncind pământul, fără să reușească să obțină vreun
profit, decât să ducă o viață de subzistență. Fără partide de schi, fără
călătorii iarna în Caraibe, fără golf, fără tenis, fără case de vacanță,
fără automobile noi o dată la trei ani, nimic din ceea ce
caracterizează o viață îndestulată. Însă, uite că ei sunt încă în viață,
vioi, fericiți și aparent indestructibili. Sunt prea mulți ca să fie
socotiți drept o excepție și, ori de câte ori îi văd, sunt tentat să-i
întreb cum de reușesc să fie atât de longevivi. Pariez că nouă din
zece s-ar mulțumi să ridice din umeri, așa că sunt nevoit să trag
propriile concluzii poate nu întru totul corecte.
Se pare că generația lor a fost cruțată de afecțiuni moderne, cum
ar fi stresul, ca o consecință a faptului că și-au petrecut toată viața în
natură și nu în preajma vreunui șef capricios. Deși nu s-ar putea
spune că natura – cu toate furtunile și incendiile de păduri, boli și
dăunători – ar fi mai demnă de încredere sau mai iertătoare decât
un patron. Însă, cel puțin, nu te confrunți cu răutatea personală și cu
presiunile politicii la locul de muncă și nu există niciun fel de
favoriți. Neajunsurile unui an prost sunt aceleași și pentru vecini și
nu-i nimic de făcut cu excepția speranței că vor veni timpuri mai
bune. Să lucrezi cu (sau să lupți cu) natura te învață să devii un pic
filosof și chiar îți permite să ai o anume satisfacție perversă atunci
când te plângi de ce te-a lovit. Toți cei care au trăit printre fermieri
cunosc plăcerea cu care vorbesc despre nenorocirile abătute asupra
tuturor. În acest punct sunt la fel de răi ca agenții de asigurări.
Trebuie să existe și o anume siguranță atunci când munca ta e
legată de ritmul fix și predictibil al anotimpurilor, știind că vei fi
ocupat primăvara, la începutul verii și în timpul recoltării; știind că
iarna vei avea parte de tihnă și liniște. E o schemă de viață care i-ar
băga probabil pe majoritatea directorilor de corporații – atât de
activi și ambițioși – în groapă înainte de vreme. Deși nu pe toți. Am
un prieten care, la fel ca mine, e un refugiat din domeniul
publicității. S-a mutat în Lubéron cu câțiva ani în urmă și în prezent
își câștigă existența făcând vinuri. În loc de o limuzină strălucitoare,
cu șofer pe măsură, se duce la lucru pe un tractor. Problemele sale
nu mai sunt legate de clienți arțăgoși, ci de timpul probabil și de
echipele de zilieri veniți pentru culesul viilor. A învățat să se
descurce fără hoarda sau entourage-ul – cum îi spun francezii – de
secretare și asistenți personali. Își poate aduce cu greu aminte când
a purtat ultima dată o cravată. Ziua lui de muncă e lungă – mult
mai lungă decât la Paris – și face mai puțini bani. Dar se simte mai
bine, doarme mai bine și e cu adevărat mândru de munca sa. Un alt
om fericit.
Va veni și ziua când va dori să se alăture celor numiți de el
antichități în viață, care își petrec zilele în cafeneaua din sat. Între
timp, duce o viață activă și probabil acesta este cel mai important
lucru ca să ajungi la o vârstă înaintată. După cum ne spun oamenii
de știință (în timp ce-și petrec majoritatea timpului așezați pe
scaun), corpul uman este o mașinărie care trebuie folosită. Când e
lăsat să lâncezească, mușchii se atrofiază și alte părți funcționale ale
organismului se deteriorează mai rapid decât dacă sunt supuse
unui exercițiu regulat. Soluția în mediul urban este alergarea și sala
de fitness. O alternativă mai primitivă rămâne munca fizică,
atributul vieții de la țară – niște exerciții aerobice necesare pentru a-
ți asigura existența. Îndoitul și întinsul când cureți pomii de
uscături, căratul și ridicatul sacilor cu îngrășământ, tăierea
crengilor, curățarea șanțurilor de scurgere, stivuirea buștenilor
corvoade lipsite de strălucire, însă un exercițiu fizic minunat. O zi
petrecută astfel produce o recoltă epică de bășici și dureri teribile în
toate membrele. Numai după o lună începi să ai o stare de bine și să
simți că plutești. O viață trăită astfel produce minuni. Chiar și în
acalmia din timpul iernii bucuria hibernării este des întreruptă de
exerciții fizice sub forma mersului la vânătoare. Acum, când vânatul
s-a rărit mult în Lubéron, asta înseamnă de obicei că un om își ia
arma și se duce la plimbare. Dar ce mai plimbare – un urcuș dur, o
provocare pentru picioare, un șuvoi de aer curat în plămâni, o
mișcare bună pentru inimă. Și, se pare, că nu-i nicio limită de vârstă
pentru acești optimiști înarmați. Ocazional, am întâlnit vânători
prin pădure care arătau ca dinaintea inventării prafului de pușcă.
Într-un oraș te-ai repezi să-i ajuți să treacă strada. În Lubéron, vor
ține pasul cu tine, sporovăind întruna, în timp ce tu transpiri din
greu ca să ții pasul cu ei.
Și vârsta medie a cicliștilor, pe care întotdeauna mi-i aminteam
de acasă ca pe niște tineri de-abia trecuți de adolescență, pare că a
crescut, deși costumele rămân înșelător de tinerești. Trec în viteză ca
niște fantome viu colorate, strălucind în echipamentul lor,
confecționat din fibre lycra de un verde-smarald sau purpurii, un fel
de insecte monstruoase, zburând jos, pe deasupra drumului. De-
abia când fac un popas la cafenea, pentru o bere, le zărești capetele
grizonante și venele umflate niște oameni pensionați de mult. De
unde au atâta energie? N-ar trebui să știe că la vârsta lor trebuiau să
sufere de artrită și să se bălăbăne pe drum spre farmacie în loc să
acopere o sută de kilometri înainte de prânz? Ce-i face să arate atât
de bine?
Răspunsul e ce altceva decât mâncare bună și-un pahar-două cu
vin? Am citit odată o recomandare sumbră scrisă de medicul grec
Hipocrat: „Moartea stă la pândă-n mațe; digestia proastă e rădăcina
tuturor relelor”. Dacă acest lucru e adevărat, înseamnă că
rezistentele intestine provensale arată ca niște piese de echipament
remarcabil de eficiente. Și poți trage concluzia că este rezultatul
direct al lucrurilor îngurgitate zilnic.
Circulă variate teorii, unele stârnind apetitul, cu privire la
funcțiile sănătoase ale intestinului provensal. Una dintre ele se
referă la consumul de ulei de măsline. Sau frecventele doze de
usturoi, udate de vin roșu – de la unul până la cinci pahare pe zi,
depinzând ce studiu științific îți inspiră încredere. (Cinci pahare pe
zi pare a fi o cifră bună, rotundă). Deși n-am văzut până acum
vreun studiu făcut de un expert nutriționist care să explice statistica
mea favorită. Rata bolilor cardiovasculare în rândul locuitorilor din
sud-vestul Franței este mai mică decât oriunde în alt loc din țară –
oricum foarte scăzută, după cum spun statisticile, mai mică decât în
orice altă țară dezvoltată, cu excepția Japoniei.
Și ce consumă acești norocoși oameni din sud-vest? Terci de ovăz
cu conținut redus de sodiu? Lapte de soia macrobiotic? Chiftele din
nuci însoțite ocazional de un vinovat pahar de substitut de vin fără
alcool și fără zahăr? Din păcate, în contrast cu dieta convențională și
regulile gastronomice prudente, o mare parte din dieta din sud-vest
se bazează pe grăsime, mai ales de gâscă și de rață. Cartofii sunt
prăjiți în ea, fasolea pentru un nobil cassoulet este sotată în ea, în ea
sunt păstrate confits, și foie gras e pate gras de gâscă transportându-
te direct în rai. (De fapt, foie gras a fost o invenție a romanilor. Iar
francezii, care recunosc imediat un lucru bun la gust, i-au dat o
denumire în franceză și, cu modestia lor obișnuită, au pretins de
atunci încoace că-i o comoară națională.) Cum e posibil ca un regim
alimentar atât de bogat și delicios să ducă la o viață lungă și
sănătoasă? Oare putem spera că va veni o zi, când foie gras va
înlocui tofu și boabele de soia în meniurile socotite corecte din
punct de vedere nutrițional? Este oare posibil ca grăsimea să fie
bună pentru sănătate?
Ar putea depinde de locul de unde provine grăsimea, dar poliția
alimentară n-are chef să facă o distincție atât de minoră ca aceasta.
De-o groază de vreme ne îndoctrinează cu privire la neajunsurile
provocate de consumul de grăsime; de orice fel de grăsime. Am
aflat că în California, unde te minunezi când vezi oameni numai
piele, os, mușchi și cantități sănătoase de silicon, autoritățile
studiază serios posibilitatea de a declara grăsimile o substanță
interzisă. Pe toate etichetele produselor, chiar și aici în Franța,
trebuie să apară mărturia că fabricanții au comis o crimă la adresa
măruntaielor membrilor societății prin includerea unui procentaj de
grăsime în acel produs. Grăsimea are o teribilă reputație. Să
descoperi acest colț din Franța, prosper în ciuda unor preparate ce
conțin cantități uriașe de ingrediente atât de incriminate, atât de
pline de colesterol, atât de periculoase pentru artere, rămâne cel
puțin un mister.
În speranța că voi descoperi o legătură între foie gras și o stare
perfectă de sănătate am căutat prin mai multe tomuri despre dietă și
nutriție numai ca să găsesc aceleași teorii învechite, felurit
deghizate. Sentința dată grăsimilor este aceeași peste tot. E un
ucigaș și toți afirmă că, dacă o consumi cu regularitate, urmează să
te prăbușești cu arterele colmatate și să sucombi la o vârstă
timpurie. Căutând o a doua opinie, deși nu una științifică, am decis
să caut o sursă mai aproape de fundamentul procesului de nutriție
în Franța. Inițial, m-am gândit să consult un maestru bucătar, dar
cei pe care îi cunosc și-i respect sunt mai preocupați de gust –
principala lor responsabilitate –, și mai puțin de starea inimii.
Singurul posibil răspuns al lor ar fi fost de ce vinul de Sauternes
merge cel mai bine cu foie gras. Aveam totuși nevoie de-un punct de
vedere mai echilibrat.
Monsieur Farigoule rareori poate fi acuzat că are un punct de
vedere echilibrat, dar m-am dus oricum să-l văd, în speranța că
poate a acumulat ceva cunoștințe de nutriție în perioada cât a servit
ca profesor. L-am găsit apărând tradițiile franțuzești în locul său
obișnuit de la bar și în starea lui obișnuită, de indignare maximă.
De data asta, era stârnit de-o sticlă de rosé chinezesc, cumpărată
de un amic răutăcios dintr-un supermarket local și oferită lui fără
îndoială ca să-i facă sângele să fiarbă. A împins sticla pe tejghea,
spre mine; am prins-o și am citit pe etichetă: Great Wall Rosé Wine,
produs de Cramele Huaxia din Hebei, China.
— Mai întâi încearcă să ne bage trufele lor pe gât, a rostit el
furios. Și acum asta – această monstruozitate într-o sticlă.
Monstruozitate sau nu, am văzut că sticla fusese golită pe
jumătate.
— Ce gust are? l-am întrebat.
A luat o dușcă din pahar și a plimbat vinul prin gură.
— Dégueulasse55 – ca un câmp de orez strecurat printr-un ciorap.
Și nici măcar un ciorap foarte curat. Așa cum am spus, o
monstruozitate. Dumnezeu știe de ce-au permis să intre-n țară. Nu
facem noi cele mai bune vinuri rosé din lume? Tavel? Bandol? Ott?
Și la ce să ne mai așteptăm? La Calvados chinezesc?
Odată cu întrebarea asta, s-a cățărat în șaua calului său preferat
și-a galopat vreo zece minute, făcând spume la gură în legătură cu
toate relele liberalizării comerțului, pericolele la adresa
podgorenilor francezi onești și la toate posibilitățile îngrozitoare,

55 Dezgustător (fr.)
decurgând din faptul că, acum, chinezii și-au vârât și aici coada. Am
făcut una sau două încercări timide să readuc conversația pe făgașul
meu, și anume beneficiile unei diete pe bază de foie gras, dar părea că
n-aude nimic. Era clar că modul în care se infiltrau chinezii era
subiectul său favorit, la ordinea zilei și, pentru prima dată, uitase de
americani. Oricum, n-am făcut niciun pas înainte în cercetările mele.
N-am obținut prea multe informații nici de la Régis, o sursă
demnă de încredere în mod normal, deși un susținător vehement al
modului de viață francez. „Sigur că fote gras îți face bine, mi-a spus
el. E-un lucru bine cunoscut.” Am gustat cumva foie gras făcut de
surorile Rivoire din Gasconia? Une merveille56. Dar Régis n-a putut
să mă lumineze cu privire la efectele sale pe plan medical.
În final, a trebuit să iau de bune cele spuse de Marius, marele
expert în ceremonii funerare, după ce m-a încolțit în cafenea într-o
dimineață. Era evident ca avea știri proaspete, însă, înainte de a-l
lăsa să mi le transmită, l-am întrebat dacă are vreo teorie despre
relația dintre dietă și longevitate.
— Poți mânca tot ce dorești, a răspuns el, pentru că nu contează.
La vieillesse nuit gravement | la santé. Bătrânețea dăunează cel mai
grav sănătății. Fără niciun dubiu.
Și, venind vorba despre asta, s-a luminat el, înclinându-se spre
mine să-mi furnizeze toate detaliile legate de-un deces interesant
petrecut de curând. Ca de obicei, când discuta despre saltul făcut de
cineva în eternitate, o făcea pe-un ton grav, serios. Puteam discerne
totuși că l’affaire Machin îi stârnea o mare încântare.
Se pare că defunctul Monsieur Machin își dedicase întreaga sa
viață de adult Loteriei naționale. În fiecare săptămână, în speranța
că va trage lozul cel mare, își cumpăra un bilet, îl împăturea cu grijă
și îl punea la păstrare în buzunarul de sus al singurului său costum.

56 O minunăție (fr.)
Costumul era apoi încuiat într-un armoire57 și scos numai pentru a
schimba vechiul bilet nenorocos cu altul nou. Machin a procedat
astfel timp de treizeci de ani – treizeci de ani în care n-a câștigat nici
măcar o centimă.
Sfârșitul lui Machin venise subit într-o zi toridă de vară și a fost
înmormântat cu toate onorurile cuvenite statutului său în
comunitate (servise mulți ani ca poștaș). Săptămâna următoare – ca
să vezi cât e de nedreaptă viața –, s-a aflat că ultimul său bilet de
loterie era câștigător, ei, nu chiar niște milioane, însă o sumă
substanțială de bani – câteva sute de mii de franci.
Aici, Marius a făcut o pauză ca să-mi dea răgaz să realizez cât de
nedreaptă fusese soarta și să pretindă că-i surprins la vederea
paharului său gol. Înainte de a continua, a aruncat o privire prin
cafenea ca și cum ar fi vrut să se asigure că ceea ce urma să-mi
spună va rămâne un secret. În acest punct, a adăugat el, a apărut un
petit problème. Machin a fost înmormântat în singurul său costum,
cum era normal. Și în buzunarul de sus se afla biletul câștigător,
acum la doi metri sub pământ. Regulile loteriei erau foarte stricte, n-
ai bilet, nu iei banii. Pe de altă parte, să dezgropi trupul, să
pângărești un mormânt era ceva de neconceput. Să lași biletul acolo
însemna să pierzi o mică avere.
— C’est drôle n’est-ce pas?58 Marius a dat din cap și a zâmbit
răutăcios, un om cu o capacitate infinită de a se amuza pe seama
întorsăturilor ciudate ale vieții – asta, desigur, dacă nu era persoana
lui în joc.
— Deloc amuzant pentru familie, am observat eu.
— Ah, stați puțin! a exclamat și și-a lovit nasul cu degetul
arătător. Istoria nu s-a isprăvit aici. Prea multă lume era la curent cu

57 Dulap (fr.)
58 E nostim, nu-i așa? (fr.)
povestea.
Mi-au trecut prin fața ochilor într-o succesiune rapidă niște
viziuni, cu gropari strecurându-se noaptea în cimitirul satului,
mișcarea rapidă a lopeților aruncând pământul, scârțâitul capacului
de lemn al coșciugului când este deschis cu forța, murmurul de
satisfacție când e recuperat prețiosul bilet.
— Dar, cu siguranță, i-am spus lui Marius, trebuie că există o cale
pentru familie să poată revendica premiul fără să deranjeze mortul?
Și-a plimbat arătătorul încolo și încoace pe sub nasul meu, ca și
cum aș fi sugerat ceva ridicol și imposibil.
— Regulile sunt reguli, a zis el. Faci o excepție și deschizi ușa
tuturor celor care pretind că și-au pierdut biletele – mâncate de
câine, zburate de Mistral, spălate cu rufele – un șir fără sfârșit.
Marius a clătinat din cap și apoi, amintindu-și ceva, și-a vârât mâna
în buzunarul bluzonului militar pe care-l purta mereu. Mi-a venit o
idee și cred că am putea colabora, a adăugat el, scoțând o revistă
făcută sul și netezindu-i paginile mototolite. Priviți aici!
Era un număr al revistei Allo! o cronică a întâmplărilor din viața
unor celebrități minore, fotografiate în saloane de coafură sau în
anticamerele dentiștilor. Apoi, fotografii color ale unor magnați și
membri ai unor case regale în timp ce sunt în vacanță sau acasă și,
ocazional, când participă la funeralii.
Și iată cum a prins contur ideea.
— Ați lucrat în publicitate, mi-a amintit Marius. Cred că
înțelegeți ce oportunități avem.
Analizase totul cu multă grijă. Plănuia să scoatem o revistă de
același fel, însă dedicată figurilor proeminente, recent decedate. Ar
putea fi intitulată Adieu în Franța și Goodbye în versiunea sa anglo-
saxonă. În chip de editorial, puteam folosi necrologurile publicate în
ziare, ilustrate cu fotografii luate în timpul vieții subiecților aleși –
„Cum arătau ei în vremuri mai bune”, cam așa suna ideea lui
Marius. Urma să fie și o rubrică intitulată „Funeraliile acestei luni”
și puteam beneficia de reclamă plătită de firmele de pompe funebre,
florăriile care confecționau coroane, fabricanții de coșciuge și cel
mai important de firmele de catering, pentru că un priveghi bine
aprovizionat reprezintă o parte esențială a oricăror servicii funerare
respectabile.
— Ei bine, s-a uitat Marius întrebător la mine. C’est pas con, eh? Ar
fi o mină de aur. În fiecare săptămână, moare câte cineva faimos. S-a
sprijinit de spătarul scaunului, uitându-se la mine cu sprâncenele
ridicate și am rămas în tăcere preț de câteva momente reflectând la
moarte și bani.
— Nu cred că vorbiți serios, am reacționat eu.
— Bineînțeles că da. Toată lumea se gândește la asta.
Dumneavoastră, bunăoară, trebuie că v-ați gândit cum v-ar plăcea
să muriți.
Speranțele mele că voi avea o moarte acceptabilă fuseseră subit
formulate cu glas tare de altcineva. Marius nu s-a rezumat numai la
atât. Bătrânul vultur era interesat de detalii, unde și cum, și când.
După ce a constatat că nu va primi niciun răspuns, a clătinat
dezamăgit din cap. Era unul dintre foarte puținele lucruri sigure în
viață, și eu nu-i dădusem nici măcar atenția unei invitații la masă.
El, pe de altă parte, își făcuse toate planurile; o schemă perfectă, un
triumf final, o combinație de lucruri plăcute, pe care oricine
suficient de norocos să fie prezent nu le va uita niciodată. În
entuziasmul său, a început să-mi descrie o tratație la care se gândise
îndelung, timp de mai mulți și, dacă totul mergea conform
așteptărilor sale, se putea îndeplini.
Prima condiție esențială era să fie o zi frumoasă de vară: un cer
de un albastru-pal în timpul arșiței de la amiază, o briză ușoară,
țârâitul vesel al unui cor de cigales auzindu-se din tufișuri. După
cum spunea Marius, moartea într-o zi ploioasă ar fi stricat o ocazie
altfel agreabilă. Al doilea lucru esențial era un apetit sănătos, pentru
că Marius hotărâse ca momentul final al șederii sale pe pământ să
fie petrecut luând prânzul pe terasa umbrită a unui restaurant.
Firește, unul de trei stele și unul cu o pivniță conținând
inimaginabile soiuri de vin, elegante și scumpe: vinuri albe de
Burgundia, de Bordeaux de prima mână, de Yquem de la sfârșitul
secolului al XIX-lea, șampanie vintage din vinuri vechi. Le alesese
pe toate, fără să țină cont de preț, cu câteva zile înaintea prânzului.
Astfel, bucătarul-șef va avea timpul necesar să creeze cele mai
rafinate feluri de mâncare pentru a acompania acele vinuri scumpe.
Marius a ridicat paharul cu vin rouge ordinaire – de zece franci sticla
–, a sorbit puțin și s-a scuturat de acru ce era.
O companie plăcută era tot atât de importantă în această zi
specială, așa că Marius își alesese deja cel mai potrivit oaspete – în
persoana lui Bernard, un prieten vechi. Nu numai amicul lui, dar și
o legendă prin partea locului, notoriu pentru codeala de a vârî mâna
în buzunar, de teamă să nu-și deranjeze banii, un om care ridicase
cumpătarea la rangul de artă. De când se cunoșteau, Marius își
amintea numai două ocazii când Bernard își achitase consumația la
cafenea și numai din cauză că toilettes erau ocupate, retezându-i-se
astfel calea de refugiu în momentul aducerii notei de plată. Dar era
un bun companion, cunoștea o mulțime de anecdote, și cei doi
puteau petrece ore întregi povestind și luând un prânz bun însoțit
de mult vin.
Cât despre masă – menu de mort –, Marius lucra încă la
succesiunea exactă a felurilor de mâncare. Sigur, trebuiau servite
niște flori de dovlecel prăjite ca să dea un impuls apetitului. Și,
bineînțeles, niște foie gras. Poate o charlotte de miel Sisteron, cu
vinete, sau porumbel în miere cu mirodenii, sau porc cu salvie, gătit
la foc mic. (Marius era dispus să-l lase pe bucătarul-șef să aleagă),
urmate de brânză de capră prăjită cu rozmarin, apoi o cremă de
vanilie și o tartă cu cireșe sau cu pere proaspăt culese și supă de
verveine59<
S-a oprit cu ochii visători privind în depărtare, imaginându-și
acel banchet și mă-ntrebam cum o să mai găsească timp sau dorință
să moară, când atâtea lucruri minunate se aflau pe masă în fața sa,
solicitându-i atenția. Cu un scuturat de cap, a revenit la punctul
culminant al prânzului.
— Iată cum o să fie, a zis el. După ce-am mâncat prânzul cel mai
bun din viața noastră, am băut ca niște regi, am râs și am povestit
tot felul de lucruri, am mințit cu privire la succesul nostru la femei,
ne-am jurat prietenie eternă și am sorbit ultimul strop de vin, după-
amiaza ar fi de-abia la început. Am vrea să mai zăbovim. Un alt
pahar sau două, bune pentru digestie, și ce ar putea fi mai potrivit
decât un Cognac din 1934, anul meu de naștere? Ridic mâna să-l
chem pe chelner când, deodată, paf!
— Paf?
— O crise cardiaque, un infarct fatal. Marius s-a lăsat să cadă pe
masă, ridicând capul să se uite la mine. Mor instantaneu, dar cu un
zâmbet pe față. A rânjit spre mine. Pentru că Bernard va fi nevoit să
achite nota de plată.
S-a adunat de pe masă și s-a rezemat confortabil de spătar, apoi
și-a făcut repede o cruce.
— Ce mai moarte!
Mai târziu, după-amiază, am scos câinii la o plimbare pe platoul
Claparèdes, care străjuiește Bonnieux. Începuse să se lase seara și,
spre est, luna în al treilea pătrar își făcea apariția deasupra munților,
răspândind o lumină pală și lăptoasă pe cerul albastru luminat încă
de soarele care cobora în vest. Aerul era cald și uscat, puternic

59 Verbină (fr.)
parfumat de tufele de sarutte60 crescute în sălbăticie pe peticele de
pământ dintre stânci. Se auzea numai șuieratul vântului, și singurul
lucru ce amintea de prezența omului în acel loc erau rămășițele unui
zid prăbușit într-o mare de tufișuri. Priveliștea nu se schimbase în
sute de ani, poate mii, și-ți amintea de faptul că viața omului nu-i
decât o clipă, dispărută rapid sub tăvălugul timpului.
Mă gândeam la Madame Calment, cu cei 122 de ani ai săi, atinși
cu ajutorul ciocolatei și țigărilor și de panaceele recomandate pentru
a-mi asigura o existență lungă și sănătoasă. Usturoi crud, în fiecare
zi, o linguriță de boia iute, amestecată într-un pahar cu apă, infuzie
de lavandă, ulei de măsline, un lubrifiant minunat. Niciunul dintre
experți nu menționase foie gras, ceea ce mărturisesc că a fost o
dezamăgire pentru mine, dar, pe de altă parte, niciunul nu
pomenise de un ingredient și mai important: joie de vivre –
capacitatea de a simți plăcere din simplul fapt că trăiești.
Poți vedea și auzi bucuria de a trăi exprimată în zeci de mici
feluri: plăcerea unui joc de cărți într-o cafenea, schimburile de păreri
zgomotoase și bine intenționate de la piață, sunetul râsetelor în
timpul unei sărbători a satului, bâzâitul plin de satisfacție într-un
restaurant, când sunt aduse la masă felurile ce compun prânzul de
duminică. Dacă există vreo formulă de viață lungă și fericită, poate
că este exact aceasta – să mănânci, să bei și să fii fericit. Mai presus
de orice, să fii vesel și fericit.

60 Cimbru (fr.)
 11

Descoperind uleiul de măsline

M-am născut în Anglia într-un Ev Mediu gastronomic, o

perioadă când majoritatea lucrurilor bune de mâncat fie nu puteau
fi găsite, fie erau raționalizate. Untul și carnea erau măsurate în
grame și aveai parte de ele o dată pe săptămână dacă aveai noroc.
Un ou proaspăt reprezenta o desfătare rară. Cartofii veneau sub
formă de pudră – îmi amintesc că erau denumiți POM – și trebuiau
amestecați cu apă, transformându-se într-un terci gălbui, lipsit de
gust. Când am primit prima banană, după război, la vârsta de șase
ani, habar n-aveam cum s-o desfac. Ciocolata era un lux
inimaginabil. Iar uleiul de măsline inexistent.
Și-a făcut în cele din urmă apariția în Anglia numai pentru a fi
privit ca o curiozitate venită de pe celălalt mal al Canalului și,
categoric, nepotrivit pentru a fi consumat cu peștele și cartofii prăjiți
sau cu friptura de vacă și budinca Yorkshire. Dacă era vreun
bucătar mai aventurier, înclinat să cumpere acel lichid străin,
suspect, singurul loc unde puteai avea o speranță să-l găsești era
lanțul de farmacii cunoscut drept Boots the Chemist. Acolo, alături
de remedii pentru tuse, bătături, soluții de curățat placa dentară,
alifii și șampoane împotriva mătreței, dacă aveai suficient noroc,
puteai descoperi o sticluță obișnuită, cu aspect de medicament,
purtând eticheta „Ulei de măsline”. Farmacistul nu considerase
necesar să includă vreun detaliu pe etichetă – nici țara de origine,
nici numele producătorului, nici numele presei unde fusese extras.
Și, cu siguranță, nimic care să stârnească imaginația englezului cum
ar fi fost „extravirgin”. Uleiul de măsline era numai o marfă, și nici
măcar una populară.
 În prezent, după mai mult de două mii de ani în care consumul
său a fost limitat la sudul Europei, uleiul de măsline s-a răspândit
spre Nord, în acele țări reci, întunecate, unde măslinii, foarte
sensibili la climă, refuză să crească. S-a răspândit și spre Vest,
trecând Atlanticul, deși primele măsline transplantate în America
au avut un start foarte descurajator, fiind aruncate în pahare cu gin
și gheață, tremurând în adâncurile reci ale unui Martini.
Din fericire pentru noi toți, lumea e acum un loc mult mai
civilizat. Poți găsi încă măsline la bar, dar uleiul a fost promovat –
mai întâi, în bucătărie și, mai recent, la mese, în restaurantele
disperate să fie-n pas cu moda, de tipul celor unde ți se prezintă o
listă separată de ape minerale. În aceste locuri foarte conștiente de
importanța lor, bucătarii-șefi țin să menționeze uleiul ales, iar
extravirgin a devenit un fel de erou prezent în sosul de salată. În
zilele noastre, nu se mai servește o băutură tare înaintea cinei. În
schimb, sunt aduse la masă mici boluri cu ulei în care poți înmuia
pâinea. Dar, vai, nu va trece mult timp până când snobii uleiului
vor începe să refuze bolul cu frantoio toscan, cerând în schimb mai
puțin cunoscutul – și, prin urmare, mult apreciatul, desigur de către
consumatorii cu statut – corni cabra din Toledo.
Această largă răspândire a uleiului de măsline e o veste
încurajatoare pentru inima și arterele tale, la fel ca și pentru papilele
gustative. Și doctorii sunt de acord, dacă sunt capabili să ajungă la
un acord cu privire la un lucru, că uleiul de măsline este bun pentru
sănătate. Ajută digestia, combate colesterolul, frânează procesul de
îmbătrânire a pielii, oaselor și articulațiilor și se spune că te poate
proteja împotriva anumitor forme de cancer. Cu alte cuvinte, te poți
bucura de gustul lui bun, fără să fii apăsat de un sentiment de
vinovăție că îți încarci digestia, astfel că este consumat tot mai mult
în întreaga lume.
Deși în rândul producătorilor de aici, din Provence, se manifestă
o anume iritare, un fel de pică pe plan gastronomic, și anume că cel
mai bun ulei de măsline e aproape întotdeauna asociat cu Italia.
Având în vedere faptele, nu-i deloc surprinzător. Italia produce
circa douăzeci și cinci la sută din toată cantitatea de ulei, provenind
din țările mediteraneene și, de mai mulți ani, producătorii italieni –
„acele melițe toscane”, cum le zice Régis – fac un marketing foarte
activ, cu multă imaginație, încununat de un mare succes. Prin
contrast, Provence nu furnizează decât aproximativ trei la sută din
total și, cel puțin până acum, eforturile sale publicitare au fost foarte
modeste.
Am dat de aceste statistici privind producția în timp ce-mi
puneam în aplicare o ambiție pe care o nutresc de mai mulți ani.
Într-o dimineață, cu mai mult timp în urmă, când am văzut prima
pantă însorită plantată cu măslini, m-am gândit încântat că aș vrea
să am și eu o astfel de livadă – chiar una mică, pentru un amator –,
dar să fie a mea și să o pot admira în fiecare zi. Îmi plăcea aspectul
preistoric al trunchiurilor, modul generos în care se întind ramurile
formând coroana și cum frunzele își schimbă culoarea de la verde la
gri-argintiu, agitându-se în vânt. Plăcerea pe care o simțeam la
vederea lor a fost numai un început. De-a lungul anilor, am devenit
un dependent în ce privește gustul măslinelor, consumate așa cum
sunt culese sau negre, făcute tapenade61 cremoase, încununând ouăle
de prepeliță; în tarte și salate sau presărate în aluatul jimblei. Apoi,
este uleiul. Noi îl folosim la gătit, îl punem în supe, păstrăm brânza
de capră în el și, acum, am obiceiul să beau un păhărel în fiecare zi,
înainte de micul dejun. Are unul dintre cele mai vechi și mai pure
gusturi din lume, neschimbat de mai multe mii de ani.
Gândul că voi putea beneficia de toate bucuriile pe care mi le
poate furniza o livadă de măslini din spatele casei a fost atât de

61 Pastă de măsline cu anșoa (fr.)

incitant, încât am trecut cu vederea o problemă majoră: pomii pe
care-i admirasem și la care râvnisem, cioturoși, cu scoarța crăpată,
monumente naturale fără vârstă, aveau cel puțin o sută de ani. Dacă
plantam pomi tineri să zicem de cinci ani, un pic mai dezvoltați
decât niște smicele –, ar fi trebuit să mai adaug încă un secol la
durata mea de viață ca să fiu sigur că mă voi bucura de ei. Deși îmi
place să cred că sunt un optimist, există totuși limite.
Régis a fost cel care a încercat să mă pună pe calea cea bună, așa
cum procedează deseori. Dacă vreau pomi venerabili între o sută și
trei sute de ani –, cunoștea el pe cineva din Beaumes-de-Venise.
Lângă Beaumes-de-Venise există un loc unde măslinii cresc pe
pantele dealurilor, și amicul lui Régis va fi încântat să-mi furnizeze
primele specimene de măslini venerabili. Însă, cu două mici
condiții, m-a avertizat Régis: plata va trebui să fie făcută în bani
peșin, și pomii să fie livrați în timpul nopții.
— De ce? l-am întrebat. Nu sunt pomii lui?
Régis și-a întins brațele în lături, mișcând palmele în sus și în jos
ca și cum încerca să-și păstreze echilibrul.
— Nu prea, a zis el. Dar vor fi. Îi va moșteni de la tatăl său.
Dar, mai întâi, trebuie să-i moară tatăl.
— Tout | fait, a rostit filosofic Régis. Din cauza asta trebuie
expediați în cursul nopții astfel ca vecinii să nu vadă nimic. Bătrânul
nu va ști niciodată. El nu mai iese din casă.
Cumva, ideea unei livezi ilicite de măslini nu prea îmi era pe
plac, așa că l-am întrebat pe Régis dacă mai știa vreun alt negustor
respectabil de pomi.
— Desigur, există, a răspuns el. Dar trebuie să fii atent, pentru că
importă pomii. Și-a ridicat sprâncenele și a clătinat din cap.
— N-ai vrea niște pomi italieni, nu-i așa? Din tonul vocii sale
suna ca și cum pomii ar fi fost afectați de vreo boală incurabilă.
Sigur, dacă nu erau francezi, acest lucru îi descalifica din start în
ochii lui Régis.
Totuși, discuția m-a făcut să-mi dau seama că nu prea știam ce
voiam. Sigur, pomi bătrâni. Pomi frumoși. Dar ce fel de pomi? Mă
documentasem suficient de bine ca să știu că existau cel puțin o
duzină de soiuri diferite în Provence, unii mai mici decât alții, unii
mai rezistenți la îngheț și la atențiile nedorite ale muștei de măslini,
unii care dădeau mai multe fructe – informații necesare, dar
incomplete pentru un potențial proprietar de livadă. Aveam nevoie
ca să mă învețe cineva un novice, confuz cum eram eu – dacă să
plantez salonenque, picholine sau aglandau, unde și când să-i plantez,
cum să îngraș pământul și să-i curăț de uscături. Aveam nevoie de
un profesor specializat în creșterea măslinilor.
Nu-i greu să găsești experți în Provence. Toate barurile pe care le
cunosc sunt pline de ei, dar cheia este să întâlnești un expert ale
cărui cunoștințe sunt echivalente cu entuziasmul său. De data asta,
am avut noroc. Un amic știa pe cineva – un homme sérieux –,
proprietar al unui mic, dar înfloritor negoț cu ulei de măsline, și nu
numai cu ulei, din Haute Provence-ul natal. Începuse să facă pentru
uleiul de măsline ceea ce négociants făcuseră în mod tradițional
pentru vin: să descopere cei mai buni dintre sutele de fabricanți și
miile de livezi răspândite peste tot, în bazinul Mediteranei. Acesta
era arealul în care acționa el și includea: Andaluzia, Catalonia,
Creta, Galileea, Grecia, Sardinia, Toscana, Munții Adas – oriunde
putea fi găsit un ulei bun. În mod adecvat, se numea Olivier, și
compania sa, Oliviers & Co., avea sediul în Mane, o localitate nu
departe de Forcalquier.
Este un sat mic, și sediul companiei modest – o casă veche de
piatră, simplă, dar trainică. Birourile sunt la etaj, iar la parter se află
o prăvălie în care vizitatorul poate admira o selecție internațională
de uleiuri. Nu numai admira, poate să și deguste; pe masă sunt
înșirate sticluțe și lingurițe boante de porțelan, așa că poți lua o
înghițitură înainte de a decide ce vei cumpăra. Bunăoară, poți face
comparația între un ulei din Andaluzia cu unul din zona Chianti
sau cu altul din Valea Les Baux – toate uleiuri extravirgine la prima
presă, fiecare fabricat dintr-un soi diferit de măsline, fiecare cu
propriul gust și arome distincte și fiecare cu propria culoare, de la
nuanțe delicate de verde-jad la un auriu discret, transparent. După
cum am descoperit în prima mea jumătate de oră petrecută în acel
loc, uleiurile de măsline pot fi la fel de variate ca și vinurile. Chiar și
cerul gurii mele, din păcate abuzat rău chiar în dimineața aceea,
după ce turnasem pe gât prea multe cești de cafea neagră, putea
face distincția între ele.
Comparația cu degustarea vinurilor era accentuată de notițele
alături de fiecare soi. Sunt scrie într-un limbaj care amintește de cel
folosit în caves, cu aluzii la citrice și coacăz negru, anghinare și
piper, ierburi aromatice – cuvinte și expresii pe placul acestor granzi
cu nasuri fine care își au propria curte în pivnițele Châteauneuf-du-
Pape. Singura diferență majoră e faptul că n-are rost să pui de-o
parte câteva lăzi de ulei pentru a fi consumate mai târziu. Spre
deosebire de vin, uleiul de măsline nu e ajutat de trecerea timpului;
dimpotrivă, cel proaspăt este cel mai bun.
Cu cerul gurii acum bine lubrifiat și dinții plini de ulei, am urcat
să-l întâlnesc pe Olivier. Un bărbat negricios, cu părul tuns scurt și
cu ochelari, avea un aer academic și folosea un vocabular demn de
un om de știință, după cum am descoperit, când l-am rugat să-mi
explice o expresie care mă nedumerise încă de la prima privire
aruncată unei sticle de ulei din Lucea, Italia: Extra virgine.
Nu puteam deloc pricepe cum ceva putea fi extravirgin. Mi se
părea că sună la fel ca și cum ai spune despre o femeie că este extra-
însărcinată. Cum pot exista grade de virginitate? Aveam impresia că
expresia se datora modului exagerat de promovare al italienilor –
virgina mea e mai bună decât virgina ta –, fără să servească altui
scop decât să facă impresie pe etichetă.
Olivier mi-a aruncat o privire pe deasupra ochelarilor.
— De fapt, mi-a explicat el, există trei stadii de virginitate. Toate
uleiurile de măsline conțin acizi grași liberi. Ca să fie definit drept
extravirgin, un ulei trebuie să conțină sub 1 la sută din acești acizi.
La peste 1 la sută, dar sub 1,5 la sută, ai un ulei vierge fine. Orice
procent deasupra, până la 3,3 la sută poate fi, de asemenea, calificat
ca virgin. Mi-a zâmbit. Virgin ordinaire. Înțelegeți?
A continuat să-mi vorbească despre uleiurile de măsline vintage,
procesul de maturare după ce uleiurile ies din presă (și am fost
satisfăcut să aud că pentru cele extravirgine durata e mai lungă
decât în cazul celor mai puțin virgine) și, tocmai ne cufundam în
apele adânci ale caracteristicilor organoleptice – factori de gust, pe
înțelesul profanilor – când Olivier a aruncat o privire spre ceas și m-
a anunțat că era timpul să mergem.
În timp ce ne îndreptam spre Forcalquier, pentru esențiala parte a
procesului de educație galică, un prânz lung și bine alcătuit, lecția a
continuat. Știam deja că uleiul de măsline îți face bine în general,
dar n-aveam idee cu privire la unele dintre cele mai rafinate
aplicații ale sale. De exemplu, uleiul bine bătut cu un gălbenuș de
ou poate fi folosit ca mască garantată că va hrăni și cel mai uscat
ten. Ulei amestecat cu esență de rozmarin îți detensionează mușchii.
Un amestec de ulei cu mentă verde, masat pe tâmple, se spune că
face minuni pentru suferinzii de migrene. Pentru cei care vor suferi
după o masă prea copioasă, o lingură de ulei înainte le va proteja
mucoasa gastrică, va tempera mahmureala și va asigura un transit
intestinal fără probleme. Este foarte bun și în cazul constipației, ca și
pentru a trata acea afecțiune specială la nivel național, în Franța,
crise de foie (revolta ficatului confruntat cu o mâncare prea bogată și
o a doua sticlă de vin tare – un gest necugetat). Așa că, având în
vedere că îți menține organele interne într-o stare bună de
funcționare, poți trage concluzia că doze zilnice, generoase de
extravirgin te vor ajuta să trăiești mai mult. Una peste alta, Olivier a
reușit să mă convingă că uleiul de măsline este un panaceu, tratând
toate bolile omului, cu excepția poate a unui picior rupt.
Este posibil să mai fi exagerat pe alocuri, însă eu eram fericit să
aud despre ele. Sunt atât de multe lucruri în viață de care mă bucur,
de la soare la havane, despre care mi se spune că-mi fac rău, astfel
că o plăcere sănătoasă este o tratație rară. Oricum, nu-mi trecea prin
cap să-l contrazic în momentul în care tocmai soseam la Forcalquier
și ne croiam drum prin piața mare, spre restaurantul cu un nume
curios – Le Lapin Tant Pis – și spre bucătarul-șef al acestuia, Gérard
Vives, pe care mi l-aș fi dorit drept vecin. Bucătarul urma să ia masa
cu noi – întotdeauna un semn încurajator –, precum și doi dintre
colegii lui Olivier. Nu era prima dată când mă aflam printre experți
– eu, un ignoramus.
Olivier a scos o sticlă conținând ultima sa descoperire, un ulei
local din Les Mées, și l-am gustat amândoi înainte ca prânzul să
înceapă cu adevărat. Cumva, mă așteptam ca el să scoată din
buzunar două lingurițe boante de porțelan, dar a recurs la o tehnică
mult mai rustică. La masă, a fost adusă pâinea, acel tip irezistibil de
jimblă, moale și elastică atunci când o strângi între degete. Am rupt-
o bucăți și i-am urmărit pe profesioniștii din jur cum făceau mici
adâncituri în miez cu ajutorul degetului mare. Sticluța a început să
circule și golurile au fost umplute cu ulei. Toate capetele erau lăsate
în jos și nasurile folosite intens pentru a-i evalua buchetul. Apoi, ca
niște păsări au început să soarbă uleiul, plimbându-l îndelung prin
gură și apoi înghițindu-l încet. După aceea, au mâncat pâinea,
lingându-și degetul mare. Când au terminat bucata, au rupt o alta,
repetând procesul.
Aceasta e numai una dintre multiplele metode de testare și cea
mai simplă dintre toate. De exemplu, în Corsica, se toarnă câteva
picături de ulei pe mână, și localnicii îl încălzesc, frecându-l cu un
deget. Apoi, fie lingi mâna sau degetul. Mai există și metoda
cartofului, când uleiul e picurat pe bucăți de cartof fiert și, între
înghițituri, trebuie să-ți cureți cerul gurii ronțăind o bucată de măr.
În toate cazurile, se recomandă să respiri adânc de câteva ori pentru
ca uleiul din gură să fie bine aerat și astfel să-i poți desluși toate
caracteristicile organoleptice. Sună destul de simplu până când nu
încerci. Atunci descoperi rapid și în mod stânjenitor că ai nevoie de
ceva practică înainte să poți ține uleiul în gura întredeschisă fără să
înceapă să se prelingă în afara ei. Când experții se adună la un loc,
descoperi imediat un începător, pentru că are bărbia plină de ulei.
În acest caz, eram chiar eu.
Dar, cel puțin, am fost capabil să-l țin suficient de mult în gură
pentru a-i aprecia calitățile: un ulei foarte plăcut, aromat, cu un ușor
miros și gust amărui, înțepător, de piper la sfârșit. Olivier mi-a spus
că fusese presat folosind trei soiuri de măsline – aglandau, picholine și
bouteillan, toate rezistente la atacurile muștei de măslin și suficient
de dure pentru a supraviețui și celor mai aspre ierni din Haute
Provence. Poate soiul de măslini pe care plănuiam eu să-i sădesc.
Și așa de la un lucru am trecut la altul, cum deseori se petrece în
timpul unui prânz copios, cu patru feluri de mâncare, iar când am
terminat, am fost invitat să văd pomii din fructele cărora fusese
extras uleiul. În opinia lui Olivier, cel mai bun era în momentul
recoltării, cam în jurul sărbătorii Sfintei Caterina, la sfârșitul lui
noiembrie. Mi-a spus că o să aranjeze să fiu călăuzit de un ghid –
cineva de grande valeur, pasionat de activitatea sa – care să mă
sfătuiască în timpul vizitei mele prin livezi.
L-am cunoscut pe Jean-Marie Baldassari în biroul său din
Oraison. Un bărbat pe care-l simpatizezi din prima – prietenos,
relaxat și cu un aer calm, pe care-l remarcasem la oamenii care
lucrează în aer liber. Este șeful sindicatului local al producătorilor
de ulei și, foarte curând, mi-am dat seama că își dedicase întreaga
viață profesională măslinului. Un pom extrem de inteligent, mi-a
spus el, un fel de cămilă printre pomi, capabil să stocheze apa ca să
poată face față lungilor perioade de secetă, un pom care durează
aproape veșnic. Mi-a mai spus că existau exemplare în apropiere de
Ierusalim despre care se credea că ar avea două mii de ani.
În Provence, măslinii s-au confruntat cu niște vremuri grele,
afectați atât de om, cât și de natură: de la îngheț, cum a fost
groaznica iarnă a lui 1956, până la tendința de a înlocui livezile de
măslini cu viță-de-vie, mult mai profitabilă. (Din 1929, numărul de
măslini în Provence a scăzut de la opt la două milioane). Apoi, e
indiferența generală. Poți vedea victimele pe pantele golite sau,
dimpotrivă, îndesite ale dealurilor, crengile strangulate de viță
crescută la întâmplare, pomi întregi acoperiți de rugi de mur,
sufocați până la moarte. Deși, în mod uluitor, reușesc să
supraviețuiască. Dacă vei curăța vița și murii și zona de la baza
trunchiului, tai crengile uscate, într-un an sau doi își revin și încep
să producă măsline. După cum se pare, cămila isteață este practic
indestructibilă, capabilă să revină la viață după ce-a trecut printr-un
coșmar în lumea vegetală. Pot să-mi dau seama acum de ce Jean-
Marie nutrește o admirație atât de mare față de ei.
Chiar în cazul în care fiecare pom neglijat din Provence ar fi
readus la viață și la o stare perfectă de sănătate, producția de ulei ar
continua să fie mică în comparație cu cea din Italia și Spania (despre
care se spune în ultima vreme că ar fi un „Kuwait al uleiului de
măsline”). Provence nu are suflul să fie competitivă din punctul de
vedere al cantității. De aceea, trebuie să se orienteze spre calitate și,
la fel ca în cazul tuturor lucrurilor bune de mâncat și de băut în
Franța, aceasta presupune o clasificare mult râvnită – AOC sau
appellation d’origine contrôlée.
AOC este echivalentul unei garanții de producător, și o diferență
importantă constă în faptul că producătorii nu pot să se clasifice
singuri astfel. Certificarea trebuie făcută la nivel oficial: au loc teste,
producția și condițiile sunt scrutate, trebuie completate tot felul de
formulare și, desigur, organizate degustări – cred că angajații AOC
au o ocupație la fel plăcută ca un inspector Michelin. Regulile sunt
stricte, indiferent dacă appellation sau denumirea originală este
conferită unui soi de vin, de brânză sau de pui. Trebuie să specifice
proveniența (originea), și calitatea să se ridice la un standard
suficient de înalt pentru a merita distincția. Este un sistem care
încurajează excelența, protejează împotriva imitațiilor și permite
clienților să știe cu exactitate la ce se pot aștepta în schimbul banilor
lor. Două uleiuri provensale, de la Nyons și Les Baux, au beneficiat
permanent de statutul AOC, iar uleiurile din Haute Provence li s-au
alăturat la sfârșitul lui 1999.
— Bon, a rostit Jean-Marie. Cam atât în ce privește realitatea și
statisticile. Cred că vreți să vedeți niște ulei.
Există șapte prese de extras uleiul în Haute Provence și prima
dată ne-am oprit la Moulin des Pénitents, de lângă Les Mées. Am
luat-o spre nord, pe niște drumuri drepte, fără trafic, îndreptându-
ne spre Montagne de Lure, cu vârful învelit în zăpadă. Era o zi
luminoasă și rece și nu-i invidiam pe culegătorii de măsline de pe
pantele dealurilor, lucrând acolo încă de dimineață devreme. Pentru
a obține un singur litru de ulei, e nevoie de cinci kilograme de
măsline și n-a fost inventată o mașină de recoltat fără a distruge
pomul. Măslinele trebuie culese cu mâna. Mă întrebam cât timp
durează până când îți îngheață bocnă degetele. Așa cum obișnuia să
spună Jean-Marie, trebuie să iubești mult acei pomi ca să faci o
astfel de muncă.
Șocul pe care-l suferă o măslină de-abia culeasă, după o viață
scurtă de liniște și pace, trebuie că-i considerabil. Poate că a fost
culeasă gingaș din pom, dar, după aceea, condițiile o iau la vale:
aruncată într-un sac, îngrămădită într-o camionetă și livrată într-o
cacofonie declanșată de mecanisme asemenea unei camere de
tortură. Mai întâi, intră la spălat, apoi e strivită, apoi presată, în
final, învârtită într-o centrifugă.
Cât despre oamenii care muncesc acolo, nivelul de zgomot dintr-
o astfel de presă înseamnă că orice fel de comunicare se face urlând
în urechea celuilalt la câțiva centimetri distanță, un mic obstacol în
calea altor lecții pentru mine. Chiar și așa, Jean-Marie a fost în stare
să penetreze barajul și să-mi prezinte tot procesul de fabricare, de la
start la finiș, de la sacii cu măsline, așteptându-și rândul la mașina
de spălat, până la celălalt capăt al șuviței curgătoare de ulei verde-
auriu. Era un miros minunat în aer, bogat, alunecos și promițător,
un miros cald pe care îl asociez întotdeauna cu razele de soare.
Priveam cum măslinele, separate de crenguțe și frunze, erau
spălate, devenind strălucitoare, și treceau spre stadiul următor,
broyage, în cadrul căruia erau zdrobite, formându-se o pastă densă și
întunecată la culoare.
— Probabil, te întrebi ce se-ntâmplă cu sâmburii, mi-a zis Jean-
Marie.
Ah, da, uitasem de sâmburi. Se pare că sunt cu mult mai
folositori și importanți decât ai crede. La un moment dat, unii
producători mai avangardiști credeau că vor îmbunătăți calitatea
uleiului dacă vor extrage sâmburii și vor presa numai miezul
dinăuntru, o complicație în plus și destul de costisitoare. Apoi, au
descoperit că uleiul procesat astfel nu ținea prea mult. Există o
substanță naturală în acei sâmburi care împiedică uleiul să
râncezească.
— Nu-i de niciun folos să te pui cu natura, a adăugat Jean-Marie.
Dumnezeu le știe pe toate cel mai bine.
Cu timpanele încă vibrând din cauza zgomotului produs de
mașinărie, ne-am dus în biroul din față, unde doi producători se
sprijineau de un birou. Unul dintre ei, cu fața roșie și jovială, se
oprise să vadă cum merge procesul tehnologic.
— Alors, l-a interogat el pe celălalt, ça coule?
Din ce văzusem dincolo, uleiul curgea ca un mic torent de munte,
dar evident nu era o formulă corectă să admiți acest lucru. Celălalt
producător s-a încruntat și a făcut un semn cu mâna, ca și cum
lucrurile ar fi putut sta mult mai rău.
— Eh, a zis el. Quelques gouttes. Câteva picături.
Fata din spatele biroului zâmbea și, când am întrebat-o dacă
recolta era bună în acel an, a dat afirmativ din cap, făcând semn
spre un recipient înalt de sticlă. Era plin cu o mostră din primul ulei
al sezonului, un aglandau nediluat. Când l-am ridicat și privit în
lumina soarelui, uleiul arăta atât de gros încât ai fi putut crede că
era aproape solid.
— Acesta este uleiul lui Monsieur Pinatel, m-a informat ea.
Ținem separate grămezile. V-aș putea spune de unde provine
fiecare ulei – nu pomul, dar livada. La fel ca vinul.
Venise timpul să plecăm mai departe. Jean-Marie – poate
singurul francez în viață care muncește în timpul prânzului – avea
niște treburi de rezolvat și am căzut de acord să ne revedem după-
amiaza devreme, pentru a face un tur prin livada de măslini. Urma
să ne întâlnim în cafeneaua din Dabisse, denumită Bar Moderne.
Barurile de țară au tendința să reflecte caracterul țării respective
și suprafețele goale, dure din Bar Moderne aveau ceva din
austeritatea Haute Provence, măturată de vânturi. Când clienții
intrau, prin ușile deschise pătrundea un suflu de aer rece, care se
încălzea numaidecât oamenii se salutau și porneau o conversație.
Bărbații obișnuiți să muncească în aer liber, unde trebuiau să strige
ca să fie auziți la distanță și să poată acoperi huruitul tractoarelor,
par să-și fi dezvoltat niște voci mult amplificate. Bubuiau când
vorbeau unul cu altul, și râsul lor avea rezonanța unor explozii
minore.
În acea zi, puteai distinge o selecție interesantă de șepci, o paradă
de modă a reprezentanților a trei generații diferite. Cel mai bătrân
om din încăpere, ghemuit într-un colț deasupra unui pastis, cu
mâinile în jurul paharului ca pentru a-l proteja, purta un lucru ce
poate că aparținuse unui comandant rus de tanc în timpul celui de
Al Doilea Război Mondial – o creație din pânză groasă, de culoare
oliv, cu niște apărători lungi pentru urechi, atârnate ca la ogari,
încadrându-i chipul ars de soare și acoperit de tuleie albe.
Companionii lui mai tineri purtau fie șepci turtite pe cap sau
căciulițe de lână; unul le avea pe ambele, șapca trasă peste căciuliță.
Numai băiatul din spatele barului, cu șapca lui baseball, părea să fie
un adept al modei contemporane.
Pe ecranul unui televizor, agățat pe peretele din spate, locuitori
de pe o altă planetă se zvârcoleau într-un videoclip muzical, fără să
le acorde cineva atenție. Un câine își făcea rondul pe la mese,
așteptând bucăți de zahăr. Am băut un pahar cu vin roșu înghețat
și, privind pe fereastră, am observat cum cerul se întunecă subit.
Soarele dispăruse. Un strat de nori grei, de culoarea cositorului,
erau purtați iute de vânt și era clar că pe dealuri se făcuse al naibii
de frig.
Am fost dat în grija lui Monsieur Pinatel, care aștepta la intrarea
într-un hambar vechi de piatră, adulmecând aerul. După ce mi-a
strâns viguros mâna, ne-am urcat în camioneta sa, urmând un drum
de țară îngust sub norii negri ce pluteau jos și trecând pe lângă o
livadă de meri curios de decorativă: șiruri de pomi, sfrijiți și
desfrunziți, fiecare legat de următorul cu ajutorul unei plase fine de
sârmă, atârnând aproape de pământ. De la distanță, arăta ca și cum
cineva ar fi transformat întreaga livadă într-o prăvălie de
împachetat cadouri, dar își pierduse interesul înainte de a finaliza
totul.
 — Are rolul să protejeze fructele în caz de grindină, mi-a explicat
Monsieur Pinatel. Fără plase, companiile nu vor să asigure recolta.
A scos un mârâit și a scuturat din cap.
— Asigurarea. Mulțumesc Domnului că nu trebuie să procedăm
la fel cu măslinii.
Am priceput ce-mi spusese numai în momentul în care am lăsat
livada de meri în urmă și am pătruns într-un ocean de măslini. Mii
de pomi se întindeau pe pantele dealului, arătând ca niște sculpturi
primitive, pline de frunze, în contrast cu pământul gol, pietros.
Majoritatea se aflau acolo de două sute de ani; veteranii aveau
dublul acestei vârste. Recolta ajungea la mai multe sute de mii de
măsline și fiecare dintre ele trebuia culeasă cu mâna de pe crengi.
Ne-am oprit la capătul unei alei lungi, dintre pomi, unde
culegătorii se aflau la lucru – bărbați și femei din satele din jur,
făcând ceea ce făcuseră și stră-stră-străbunicii lor. În acele zile de
demult, când călătoreau pe măgar sau pe jos, recoltarea măslinelor
era una dintre puținele ocazii din an în care locuitorii unor sate
izolate puteau să fie împreună. Era o șansă rară ca băieții să le
întâlnească pe fete și, adesea, povești romantice se închegaseră sub
pomii aceștia. Un sac de măsline poate că avea același farmec ca un
buchet de trandafiri roșii. Iubirea înflorea și erau aranjate mariajele.
Primul copil de sex masculin primea, de obicei, numele de Olivier.
Poate că obiceiurile s-au mai schimbat, la fel și uneltele folosite
de culegători, dar tehnica a rămas aceeași ca acum două mii de ani.
Un bache, o folie imensă de plastic, se așază pe pământul de la baza
pomului, pe care urmează să cadă măslinele. Acestea sunt desprinse
de pe ramuri cu un instrument despre care ți-ai putea imagina că-i
folosit să îngrijești un animal blănos și foarte mare – un pieptăn cu
mânerul scurt, lat de vreo douăzeci de centimetri, cu un șir de dinți
ciobiți. Când ramurile de jos au fost pieptănate, culegătorul se
cațără pe o scară portabilă, lată jos, îngustă sus, ca să ajungă la
ramurile de sus ale pomului. Sus pe scară, jumătate din corpul
culegătorului dispare; tot ce mai vezi e o pereche de picioare ieșind
din frunziș, niște obiecte bizare, majoritatea învelite-n blugi. Alături
de vâjâitul vântului poți auzi cum cad măslinele, pleosc, pleosc, pe
bache și, ocazional, câte un blestem, când o crenguță scapă și zgârie
câte un obraz înghețat. E o muncă lentă și grea.
În timp ce mă aflam în automobil, în drum spre casă, la sfârșitul
zilei, simțind cum mi se dezmorțesc la căldură mâinile și picioarele,
am înțeles de ce mulți fermieri preferă să taie livezile și să cultive
struguri. Vița-de-vie îți permite să obții foarte repede un profit; cam
la trei ani după ce ai învestit, ești deja în afaceri, și condițiile de
lucru sunt mult mai plăcute. În afară de tăiere, majoritatea
treburilor mai grele le poți face când simți căldura soarelui pe
umeri, un lucru mai pe placul oaselor tale ca și al stării de spirit. Și,
dacă vinul e suficient de bun, strugurii pot furniza un profit frumos
podgorenilor. Măslinele sunt altceva. Aud tot timpul același refren:
nimeni nu s-a îmbogățit de pe urma cultivării lor.
Mi-am dat seama că afecțiunea mea față de măslini era mai mult
bazată pe emoție decât pe spirit practic. Fusesem captivat de istoria
acestor pomi, de rezistența lor încăpățânată în fața dezastrelor
naturale și de refuzul lor de a muri. Nu obosesc niciodată când
privesc frunzele lor strălucind în soare și trunchiurile lor masive,
noduroase și contorsionate de efortul pe care-l fac să iasă din
pământ. Astfel de sentimente, credeam eu, sunt tipice pentru un
amator atras de pitoresc. Cu o mare surprindere și plăcere, am
descoperit că ele sunt împărtășite de fermierii care muncesc din
greu pe acele pante înghețate ale dealurilor. Trebuie să iubești
măslinii ca să poți depune o astfel de muncă.
 12

Vineri dimineața în Carpentras

Poți vedea deseori călătorind prin Vaucluse niște mici loturi

plantate cu câteva șiruri neregulate de puieți de stejar, în jurul
cărora sunt plasate niște plăcuțe cu avertismente severe, în negru și
galben. Défense de pénétrer sous peine de sanctions correctionelles
graves62 se poate citi pe ele, atrăgându-se totodată atenția asupra
articolelor 388 și 444 din Codul Penal francez. N-am idee în ce ar
putea consta pedepsele. Poate o călătorie însoțit de gardieni și cu
cătușe la mâini, spre Insula Diavolului, sau niște amenzi usturătoare
și detenția într-o stațiune balneară. Te-apucă groaza, gândindu-te la
astfel de posibilități.
Deși eu iau în serios astfel de avertismente, este clar că alții n-o
fac; tăblițele cu atenționări sunt mereu furate, mânjite cu fecale sau
folosite ca țintă de către vânători. Dar, în teorie, poți fi urmărit în
justiție, dacă le ignori și te aventurezi în acel loc. Este sau mai
degrabă va fi, dacă Dumnezeu, vremea sau capriciile solului și
sporilor o vor permite un teren prețios, un teren unde bogăția zace
la câțiva centimetri sub nivelul solului. Un teren cu trufe.
Nu cu mult timp în urmă, am avut norocul să petrecem ceva
timp într-o casă la marginea străbunului tuturor câmpurilor cu
trufe: o moșie întreagă, cu o suprafață de peste o sută de acri. Era de
departe cel mai impresionant exemplu pe care l-am văzut vreodată
privind hotărârea omului de a cultiva trufe negre, atât de cumplit
de scumpe și de capricioase – „tuberculul divin”, care îi face pe
gurmanzi să tremure în așteptare chiar dacă trebuie să-și vâre adânc

62 Intrarea interzisă sub pedeapsa comiterii unei infracțiuni grave (fr.)

mâinile în buzunar.
Ne-am împrietenit cu proprietarii, Mathilde și Bernard, și ei ne-
au povestit câte ceva din istoria moșiei. Fusese o pășune obișnuită,
când tatăl lui Bernard ochise terenul, sesizându-i potențialul. Îl
cumpărase cu mulți ani în urmă, fiind un om cu multă răbdare și
viziune. Era pregătit să aștepte apariția trufelor sale. Foarte probabil
că era și un mare optimist, pentru că trufele negre au o minte
proprie și tind să crească unde vor ele și nu în locurile unde se
presupune că ar trebui s-o facă. Tot ce poate omul să facă este să le
creeze condiții propice, să-și țină degetele ferm încrucișate ca să
alunge ghinionul și să aștepte de la cinci la zece sau chiar
cincisprezece ani.
Cam așa a procedat și el. Au fost plantați douăzeci și cinci de mii
de stejari de trufe pe un teren în pantă bine drenat și instalați mai
mulți kilometri de țevi de irigare. O investiție impresionantă, după
cum spunea toată lumea, deși sistemul de irigare a cauzat mult
amuzament în rândul localnicilor la acea vreme. Cine a mai pomenit
ca stejarii la rădăcina cărora cresc trufele să fie udați ca niște
mușcate? Bani aruncați pe fereastră. O să-i pară rău de ei.
Însă tatăl lui Bernard studiase în amănunt modul de îngrijire al
stejarilor și era conștient că arborii au nevoie de apă în timpul arșiței
verii. Nu dorea să lase nimic la voia întâmplării, așa că a instalat
sistemul de irigare ca o asigurare împotriva secetei. Astfel că în anii
neobișnuit de secetoși, când furtunile din august întârziau să-și facă
în mod normal apariția, arborii săi erau bine alimentați cu apă. În
consecință, iarna de după secetă, când alții scurmau pământul și nu
găseau nimic, el își avea recolta sa de trufe. În final, localnicilor le-a
înghețat râsul în gât. Ca un fel de compliment și răzbunare unii
dintre ei au început să le braconeze.
Protejarea unei suprafețe mari de teren, situat într-un colț
îndepărtat de țară ridică probleme considerabile. În acest caz,
situația era și mai dificilă din cauză că hoții de trufe acționează de
obicei în timpul nopții. Câinii lor, antrenați să le miroasă, n-au
nevoie să le vadă; se lasă conduși de nasurile lor acolo unde e
nevoie. Acționând pe întuneric, scuza tradițională a braconierului,
dacă-i oprit și chestionat – „Tocmai l-am scos pe Fido la plimbare” –
nu-i prea convingătoare. Orele 2.00 dimineața pare cam ciudată
pentru o plimbare. Totuși, din cauza beznei făptașul e rareori prins.
Uneori, e auzit, ocazional zărit, rareori prins. Și, în acest caz, ce se
poate face?
Au încercat tot felul de sisteme de descurajare. Tăblițe avertizând
cu urmărirea în justiție și amenzi s-au dovedit total nefolositoare; o
succesiune de paznici de noapte, incapabili să acopere un teren atât
de mare; au fost recrutate gâște în chip de sistem mobil de alarmă,
dovedit confuz și ineficient. (Unele dintre ele n-au trăit prea mult,
fiind ușor de omorât și foarte bune de mâncat). După experimentul
cu gâștele au fost ridicate garduri de sârmă de statura unui om.
Braconierii au apărut imediat cu clești de tăiat sârma.
În final, au fost aduși pe moșie patru câini de pază – niște bestii
mari, de talia unui ciobănesc german și foarte iuți de picior. Închiși
în cuștile lor în timpul zilei, erau sloboziți seara și lăsați să patruleze
pe tot terenul. Fuseseră antrenați să nu-l atace pe braconier, ci să-și
concentreze atenția asupra câinelui acestuia și ideea a dat roade.
Trebuind să aleagă între fugă sau moarte, câinele braconierului își
amintea dintr-odată că avea o treabă urgentă în altă parte, luând-o
la goană. Fără capacitatea câinelui de a detecta locul unde se aflau
trufele, braconierul nu mai avea ce să facă. Putea săpa toată noaptea
fără să găsească altceva decât o mână de noroi. Așa că mai bine se
ducea acasă.
Un câine care descoperă trufe e la fel de valoros ca un depozit în
bancă și l-am văzut la lucru pe unul într-o după-amiază la începutul
sezonului. Era o cățelușă, o corcitură cu blana cenușie și cu mustăți
lungi, de talie foarte joasă, asemenea celor mai buni câini care
scurmă după trufe și era complet absorbită de ce făcea. O urmam în
timp ce mergea încet printre copaci, cu capul în jos, cu nasul încrețit
și dând din coadă. Din când în când, se oprea și începea să scurme,
surprinzător de gentil, și nu dădea greș niciodată. Întotdeauna, se
afla o trufă imediat sub suprafață, extrasă cu ajutorul unei mici
unelte sub formă de U, în timp ce ea adulmeca buzunarul
stăpânului în așteptarea recompensei, o bucățică de Gruyère.
Sezonul trufelor se întinde de la primul îngheț până la ultimul și,
în acest răstimp, bucătăria de fermă a lui Mathilde și Bernard capătă
un miros plăcut de parfum. De îndată ce deschizi ușa, te întâmpină
aroma puternică de trufe și ești un mare norocos pentru că ți se
oferă una dintre specialitățile casei. Poate fi denumită Rolls Royce-
ul unturilor: straturi alternative de unt și trufe proaspete, fin tăiate,
puse pe pâine prăjită, presărată cu gros sel, sare de mare grunjoasă,
însoțite de-un pahar sau două cu vin roșu. Dacă nici asta nu-ți
deschide apetitul, nimic n-o poate face.
Spre sfârșitul fiecărei săptămâni din acel sezon, poți zări în colțul
bucătăriei două coșuri mari de răchită, conținutul acoperit bine cu o
cârpă umedă. Acestea sunt trufele adunate în ultimele șapte zile,
gata să fie duse vineri dimineața la piața din Carpentras și,
săptămâna aceasta, Bernard mi-a încredințat mie această importantă
sarcină. Sunt învestit ca purtător de trufe oficial, persoana care cară
coșurile.
Am plecat la ora șapte dimineața, conducând aproape fără să
vedem nimic în față prin stratul de nori joși plutind deasupra
dealurilor în timpul iernii. Pe când intram pe drumul spre
Carpentras, soarele i-a pulverizat din calea sa, lăsând numai niște
urme palide pe un cer tot atât de albastru ca în iulie. Urma să fie
una dintre acele zile de iarnă limpezi, strălucitoare, când peisajul se
conturează în fața ta ca și cum ar fi fost cizelat.
 În automobil plutea o aromă delicioasă, puțin umedă. L-am
întrebat pe Bernard de ce era nevoie să mențină trufele umede și mi-
a explicat pericolele evaporării. Din momentul în care sunt extrase
din pământ trufele încep să se usuce, pierzând umiditate sau, chiar
mai rău, pierzând din greutate, uneori până la zece la sută. Și,
pentru că trufele se vând la gramaj, acei zece la sută reprezintă o
sumă bunicică. În pericol de a dispărea, după cum spunea Bernard,
prin evaporare.
Am ajuns în Carpentras la opt și jumătate. Și, după cum se părea,
deja se aflau acolo toți entuziaștii trufelor din Vaucluse. Trebuie că
erau vreo sută de persoane adunate pe una dintre laturile Pieței
Aristide Bruant, altfel goală. Piața se ține în fiecare vineri dimineața,
din noiembrie până-n martie și, după cum vă puteți aștepta, cu
sediul stabilit într-un bar. Cei care sosiseră mai devreme, acum
fortificați după ce băuseră cafea și un strop de tărie ca să se apere de
frigul dimineții, începuseră să iasă din bar pentru a da târcoale în
jurul meselor de trestie întinse afară. La fel a făcut și Bernard. L-am
urmat, purtând coșurile, încercând să arăt nepăsător, ca și cum eram
obișnuit să car de colo-colo zeci de mii de franci înveliți într-o cârpă
umedă.
Unul dintre nenumăratele lucruri plăcute în ce privește piața din
Carpentras este faptul că nu-i una închisă, rezervată profesioniștilor.
Oricine are o trufă de vânzare își poate încerca norocul cu courtiers –
brokerii care le achiziționează pentru clienții lor din Paris sau
Périgord și am văzut cum un bătrân se apropie sfios de masa unde
un courtier se pregătea pentru afaceri.
Bătrânul s-a uitat în jur sperios, înainte de a scoate ceva înfășurat
într-un ziar din buzunarul său. A despachetat obiectul, o trufă
măricică, și l-a prezentat în palmele făcute cupă. Nu știu dacă
proceda astfel ca să o ascundă de ochii lacomi ai competiției sau ca
să-i amplifice aroma.
 — Allez, sentez, mirosiți-o, l-a îndemnat bătrânul. Am găsit-o în
fundul grădinii.
Courtier-ul s-a aplecat deasupra trufei și a inhalat, apoi s-a uitat la
bătrân cu o imensă neîncredere.
— Sigur, a zis el. În timp ce-ți plimbai câinele.
În acel moment, negocierea a fost întreruptă de sosirea unui
gendarme, croindu-și drum prin mulțime până a găsit un spațiu
degajat în fața meselor. Cu o mișcare ceremonioasă a ridicat brațul
stâng, studiindu-și cu emfază ceasul. Satisfăcut că sosise momentul
startului oficial, și-a dus un fluier la gură și a suflat scurt de două
ori.
— Le marché est ouvert, piața s-a deschis, a anunțat el. Este ora
nouă fix.
Era destul de ușor să-i descoperi pe marii vânzători, trufficulteurs,
cu papornițele lor umflate sau coșurile învelite în pânză și courtiers
la mesele lor. Nu puteai ști însă cine erau cumpărătorii anonimi,
care făceau rondul printre mese. Carpentras e o piață bine-
cunoscută și există întotdeauna șansa să vină cineva să cumpere
pentru restaurantele de trei stele, în consecință, dacă se apropie un
om care-și exprimă interesul față de conținutul coșului tău, nu
numai că-i politicos să-l lași să le miroasă, dar există posibilitatea să
închei și o afacere bună.
După ce Bernard a înclinat din cap, am dat la o parte pânza și am
ridicat unul dintre coșuri spre nasul unui domn elegant, cu accent
parizian. Capul lui aproape că a dispărut în interiorul coșului și-i
puteam vedea umerii înălțându-i-se și coborând în timp ce respira
adânc de mai multe ori. A zâmbit și a dat apreciativ din cap, apoi a
selectat o trufă pe care a început s-o râcâie cu atenție, cu unghia de
la degetul său mare, până ce a dat de culoare și de micile vinișoare
albe imediat sub pielița de la suprafață. Ca o regulă generală, cu cât
mai neagră trufa, cu atât mai parfumată și mai de dorit. Și, prin
urmare, și mai scumpă, pentru că prețul e legat de aromă. Cu alte
cuvinte, plătești ce-ți semnalează nasul.
Domnul a dat din cap din nou și a pus trufa la locul ei. Părea
foarte impresionat. Mă așteptam să scoată banii.
— Merci, messieurs, ne-a zis ceremonios și a plecat mai departe.
Nu l-am mai văzut niciodată. Evident, nu era decât un mare amator
de trufe, dornic să le simtă parfumul și textura, și nu un
cumpărător. Se pare că în fiecare piață există unul.
Bernard are clienții săi regulați, care îi cumpără trufele de ani de
zile și urma să-i vedem de îndată ce vânzători și cumpărători
încetau să se mai rotească unii în jurul altora și prețul zilei era
stabilit. Dar, pentru moment, eliberat de responsabilitățile mele,
puteam să mă plimb, să privesc și să ascult.
Afacerile cu trufe au și o parte plină de secrete. Sursele de
aprovizionare nu sunt dezvăluite niciodată. Cererea e mult
impulsionată de faptul că se folosesc banii peșin și nu se dau bonuri
de casă. Nu există niciun fel de garanții și elemente de siguranță.
Neregulile – uneori descrise în mod lipsit de delicatețe ca pungășii –
nu sunt tocmai rare. Și anul acesta, ca și cum ar fi confirmat cele mai
rele temeri ale lui Monsieur Farigoule, ticăloșii de chinezi sunt
foarte ocupați să se infiltreze pe piața franceză. Arma lor secretă
este Tuber himalayensis, o ciupercă orientală care arată și chiar
miroase la fel ca adevărata Tuber melanosporum din Provence. Totuși,
există două mari diferențe: impostorii de chinezi vând ciuperca lor
numai la o fracțiune din prețul adevăratelor trufe și are un gust sau
cel puțin așa se spune ca de cauciuc.
Teoretic, n-ar trebui să fie vreo problemă. Puse alături, nu-i
pericol să confuzi cele două soiuri. Dar, potrivit zvonurilor de pe
piață, se întâmplă ca afaceriști lipsiți de scrupule să le amestece –
câteva trufe adevărate într-un maldăr de falsuri chinezești – și să
ceară prețul cel mai mare. Dacă s-ar pune vreodată problema
refolosirii ghilotinei, atunci această crimă s-ar califica fără îndoială
pentru o astfel de pedeapsă.
În prima jumătate de oră și ceva am remarcat că atât oferta, cât și
cererea nu se prea mișcau din loc. Chiar și așa, era un du-te-vino pe
lângă tarabe, courtiers și vânzători fiind angajați în negocieri pe
șoptite, în încercarea de a stabili un preț pe kilogram. Întrucât nu
există niciun preț fixat oficial, totul se negociază. Totodată, dacă un
vânzător nu e mulțumit cu prețul din Carpentras, există
posibilitatea să-și vândă marfa în piața din Richerenches de sâmbăta
dimineața, puțin mai la nord. Așa că nu era cazul să se precipite. De
abia după primele tranzacții mai mari, prețul zilei a început să se
contureze, la circa 2 700 de franci kilogramul.
Acesta a fost semnalul pentru scoaterea telefoanelor celulare,
probabil pentru a transmite vestea spre toate colțurile lumii trufelor
și puteai fi sigur că prețul nu va rămâne prea mult la nivelul de 2
700 de franci. În timp ce trufele călătoresc spre nord, valoarea lor
crește enorm și, în momentul în care ajung la Paris, prețul lor s-a
dublat deja.
Tranzacțiile începeau să prindă aripi. Stăteam lângă unul dintre
courtiers, luând niște note, când am prins de veste că cineva se
strecurase în spatele meu, foarte aproape. Când m-am întors,
aproape am dat nas în nas cu un om care încerca să citească peste
umărul meu ce scrisesem în carnețel. Sunt sigur că era convins că
mă aflam în posesia unor informații prețioase, confidențiale. Cât de
dezamăgit ar fi fost, dacă ar fi reușit să descifreze mâzgăliturile
mele în engleză și să-nțeleagă că se refereau numai la hainele
purtate de eleganții dealeri de trufe.
Ghete prăfuite cu tălpi groase, jachete voluminoase cu buzunare
multe în interior, închise cu fermoare, conținând plicuri maronii
pline cu bani peșin, berete – una cu un aranjament ingenios de
apărătoare pentru urechi – șepci de iahting modificate, o pălărie
neagră cu boruri late și eșarfe lungi, înfășurate astfel încât să
ascundă fața până la nivelul ochilor. Un efect sinistru întrerupt
numai atunci când eșarfele trebuiau îndepărtate pentru a permite
nasului să-și facă treaba rituală, să adulmece aroma trufelor.
Majoritatea bărbaților și femeilor erau de vârstă mijlocie și cu un
aspect rural, dar erau și câteva excepții notabile, tineri îmbrăcați în
haine de piele, cu chipuri dure, păr tuns scurt și cercei de aur.
Bodyguarzi, m-am gândit eu imediat, zărind umflăturile de sub
jachetele lor, probabil înarmați și periculoși, evident prezenți acolo
ca să protejeze teancurile de bancnote de 500 de franci circulând
dintr-o parte în alta. După ce i-am privit câteva momente, am
înțeles că-și însoțeau mama mai în vârstă în timp ce aceasta se
târguia aplecată deasupra unei duzini de trufe mici, învelite în noroi
într-o pungă de plastic.
Bernard decisese că sosise momentul să vândă și am găsit unul
dintre contactele sale regulate în spatele unei mese mici la marginea
mulțimii. La fel ca alți courtiers, echipamentul său era format dintr-
un amestec de vechi și modern: o balanță portabilă de cântărit
trufele, folosită de mai bine de o sută de ani și un calculator
electronic de buzunar. Trufele au fost examinate pentru culoarea
lor, adulmecate și transferate din coșuri într-un săculeț de pânză de
bumbac, agățat de un cârlig pentru a-l cântări, potrivind cele două
greutăți de alamă pentru ca bara să rămână orizontală. Bernard și
courtier-ul au studiat-o cu grijă, au schimbat o privire și au dat
afirmativ din cap. Căzuseră de acord asupra greutății. Apoi,
courtier-ul a făcut corp comun cu calculatorul său apăsând pe taste,
i-a arătat cifrele lui Bernard, ferind afișajul cu mâna, ca și cum ar fi
avut acolo o imagine licențioasă. Au dat din nou afirmativ din cap.
Căzuseră de acord și asupra prețului. A fost completată o filă dintr-
un carnet de cecuri (Bernard este un model de perfecțiune în ce
privește practicile legitime într-un business nebulos și nu vrea să
vândă pe bani peșin) și așa am pus punct muncii noastre din acea
dimineață.
„Și acum era timpul pentru cabaret”, a zis Bernard, așa că ne-am
făcut loc prin mulțime și am intrat în bar. Zgomotul era foarte mare,
în pofida tehnicii secretoase de conversație observate de mine în
piață printre oamenii trufelor. Păreau incapabili să spună ceva fără
să-și apere gura cu mâna ori de câte ori vorbeau, probabil ca să-i
evite pe unii ca mine, învățați să tragă cu urechea. Informații
prețioase, ca starea de sănătate a propriului ficat sau timpul
probabil pot fi astfel ferite de urechi curioase; sau ar trebui să fie,
dacă vocile lor n-ar bubui în spatele mâinii protectoare.
Combinația de accente de la țară, fraze pe jumătate contrase și
permanent prezenta barieră a mâinii făceau ca aceste conversații să
fie greu de urmărit și cu greu am reușit să pricep câte ceva din
numai două schimburi de opinii. Primul a fost mai ușor, pentru că
îmi era adresat. Tocmai fusesem prezentat unuia dintre dealeri, un
gaillard, un bărbat foarte voinic, plesnind de sănătate, cu un stomac
și voce adecvate staturii. M-a întrebat ce părere am despre piață și i-
am spus că eram impresionat de cantitatea de bani în circulație. A
dat din cap, și-a rotit privirea prin bar, apoi s-a aplecat spre mine cu
o mână ridicată spre colțul gurii, în caz că altcineva ar fi putut să
audă întâmplător așa-zisa lui șoaptă la puterea 10:
— Știți, sunt bogat. Am cinci case.
Înainte de a-i putea da o replică, s-a dus spre celălalt capăt al
barului, unde și-a înfășurat brațul în jurul umerilor unui tip micuț,
aplecându-se spre el la fel cum făcuse mai devreme cu mine, cu
mâna la gură, gata să-i împărtășească cine știe ce informații de
natură extrem de confidențială. Presupun că-i un obicei dezvoltat
de-a lungul anilor într-un business care face din discreție un fetiș și
mă-ntrebam dacă el se extinde și la viața personală. Oare avea
vreodată o discuție normală cu nevasta lui sau comunicarea se
rezuma la o succesiune de murmure, ochi mijiți și înghionteli? Mi-i
puteam imagina la masă, la micul dejun: „Psst! Mai vrei o ceașcă de
cafea? Vorbește mai încet. Te-ar putea auzi vecinii”.
Cea de-a doua revelație în cursul acelei dimineți a reprezentat-o o
piesă deosebit de remarcabilă de echipament în goana după trufe; în
opinia mea, numai mintea unui francez ar fi putut născoci așa ceva.
Era descrisă de un dealer care-și însoțea spusele cu tot felul de
gesturi grafice și o anume cantitate de vin vărsat pe masă.
Instrumentul fusese făcut pentru un bătrân – un om extrem de
bătrân – născut și crescut lângă Carpentras. Toată viața sa adultă și-
o dedicase pasiunii pentru trufe. Era nerăbdător s-o pornească la
primul îngheț și își petrecea toate iernile la picioarele Mont Ventoux
însoțit de câinele său. Venea în fiecare vineri dimineața la piață, cu
sacul lui de in plin ochi cu munca de o săptămână. După ce-și
vindea trufele, se alătura celorlalți oameni de la bar ca să bea ceva,
întotdeauna un Suze, înainte de a pleca să-și reia vânătoarea. Pentru
el o zi petrecută departe de căutarea asiduă a trufelor era o zi
pierdută.
Trecuse timpul, și trupul bătrânului a cedat după ce stătuse o
viață încovoiat și chircit în condiții aspre, toți acei ani expus
vântului înghețat venind dinspre Siberia care-i stârnea dureri de
rinichi. Îi cedase spatele. Trebuia să stea absolut drept. Orice deviere
de la poziția perpendiculară era o agonie și chiar și mersul un efort
dureros. Se isprăvise cu vânatul trufelor.
Totuși, pasiunea nu-l părăsise și era suficient de norocos să aibă
un prieten care-l aducea în fiecare vineri la piață. Oricum, era mai
bine decât nimic, dar vizitele sale săptămânale s-au transformat
într-o sursă de imensă frustrare. Putea să privească trufele. Putea să
râcâie pielița de pe ele. Putea să le inspire aroma, dar – pentru că nu
putea să se aplece – le putea mirosi numai pe cele care-i erau puse
în palmă sau ridicate sub nasul lui. Era din ce în ce mai copleșit de
regretul că nu putea să-și aplece capul și să inhaleze mirosul dintr-
un coș întreg, să fie înconjurat de aroma de trufe, acel lucru care-i
furnizase atâta plăcere în lunga sa viață. Consătenii săi de la bar
analizau problema.
Am aflat că un veteran din cel de al Doilea Război Mondial a fost
cel care venise cu ideea, inspirat de modelul unei vechi măști de
gaze militare. Era un museau télescopique sau un fel de nas extensibil.
La un capăt era o mască abreviată care acoperea nasul și gura, cu o
bandă elastică lată pentru a o putea agăța pe cap. De mască era
atașat un tub din pânză groasă împăturit ca burduful unei
concertine și, la celălalt capăt, o nară artificială, un tub de aluminiu.
Folosind acest instrument ingenios, bătrânul putea trece de la un
coș la altul, inhalând aromele după pofta inimii, menținând în
același timp postura verticală. Un triumf al medicinei practice
asupra adversității crude. Cât de mult aș fi vrut să-l văd în acțiune!
La orele 11.00 piața se închidea. Multe dintre trufele achiziționate
se aflau deja în trenuri, pentru a evita să se deshidrateze în
continuare, gonind de la Provence la Paris sau, în unele cazuri, la
Dordogne, unde urmau să fie prezentate ca originare din Périgord.
Trufele din această regiune sunt considerate ca fiind de o calitate
superioară – la fel cum pepenii din Cavaillon sau untul de
Normandia – și, prin urmare, costau mai mult. Dar statisticile
pomenite în cafenea, pe care sunt înclinat să le cred mai mult decât
orice altceva, pretind că până la cincizeci la sută dintre trufele
vândute în Périgord își aveau originea în Vaucluse, unde prețurile
erau mai mici. Natural, la fel ca majoritatea lucrurilor legate de
afacerile cu trufe, și această afirmație nu era confirmată oficial. Orice
cerere în această direcție e întâmpinată cu o privire inocentă și un
ridicat neștiutor din umeri.
Știu numai un sfârșit adecvat pentru o dimineață petrecută într-o
piață de trufe, și acesta e un prânz bazat pe aceste delicatese. Ești
sigur că vei fi bine servit într-unul dintre restaurantele specializate,
ca Chez Bruno, din Lorgues („templul trufelor”), dar Lorgues este
destul de departe de Carpentras. Apt e mai aproape și în Apt se află
Bistrot de France, un restaurant cu o atmosferă veselă, foarte
aglomerat, din Place de la Bouquerie. Cu pereții acoperiți de
postere, șervețele de hârtie pe mese, un mic și plăcut bar la intrare,
pentru cei care simt o nevoie urgentă să bea ceva, aroma felurilor
gustoase plutind în aer – este un loc cald, foarte plăcut după ce-ai
stat mai multe ore afară-n frig. Și, cu atât mai bun, deoarece în
timpul sezonului respectiv găsești întotdeauna în meniu un anume
fel delicios pe bază de trufe.
Am sosit acolo cu puțin timp înainte de 12.30 ca să descoperim că
restaurantul era deja aglomerat: de clienții obișnuiți în timpul iernii,
locuitori ai orașului și din satele apropiate, adresându-se unul altuia
în limba folosită iarna: franceza. (În timpul verii, auzi mai ales
vorbindu-se în olandeză, germană și engleză.) Cu fața spre intrare
erau doi domni, așezați alături unul de altul, dar mâncând singuri,
fiecare la masa lui de o persoană. Acesta este un aranjament foarte
civilizat pe care numai rareori l-am mai văzut în afara Franței și mă
întreb de ce. Poate alte naționalități simt îndemnul mai primitiv de
socializare, nevoia să mănânce în turme mici. Sau, așa cum crede
Régis, este posibil ca francezul să fie mai interesat de un fel bun
decât de o conversație neplăcută și folosește toate ocaziile pentru a
se bucura de un prânz solitar.
Un chelner înalt, vorbind ca și cum rostogolea pietricele în gât,
ne-a condus la o masă și ne-am înghesuit alături de un cuplu care
plănuia să profite de deliciile lunecoase ale unor stridii crude servite
de un pat de gheață. După ce-am aruncat o privire spre meniul
scurt, scris de mână, ne-am simțit asigurați că restaurantul continua
să fie aprovizionat cu trufe; tot ce aveam de făcut era să ne hotărâm
asupra primului fel și, din vizitele anterioare, știam că trebuia să
dăm dovadă de prudență. Bucătarul-șef este un adept al așa-
numitei cuisine copieuse – niște porții mari, uneori și mai mari, din
tot ce pregătește el –, așa că te trezești că nu mai poți înghiți nimic
când ajungi la felul principal.
Anghinarele păreau o alegere suficient de bună. Au fost aduse la
masă, o jumătate de duzină, | la barigoule, cu pătrunjel, țelină,
morcovi și șuncă într-o supă aromată care ne-a mers direct la inimă.
Vecinii noștri de masă trecuseră la felul principal, o tocăniță de
carne de vacă, folosindu-și furculițele pentru a tăia carnea și
ajutându-se cu bucăți de pâine în chip de tacâmuri consumabile, ca
să poată ghida fiecare bucățică direct în gură. Fără dubiu, maniere
proaste într-o societate politicoasă, deși foarte practic dacă vrei să
mănânci tot sosul.
Unul dintre semnele mai puțin evidente ale unui restaurant bine
condus, profesionist este ritmul de servire al chelnerilor, modul
cum se succed felurile. Dacă serviciul e prea lent, există tendința de
a mânca prea multă pâine și de a bea prea mult vin. Acesta e un
lucru rău, dar opusul său este chiar mai rău. Dacă ești servit într-un
mod prea alert, dacă, bunăoară, chelnerul se agită prea mult în jur și
încearcă să-mi ia farfuria, înainte să pot șterge tot sosul cu pâine,
dacă simt cum îmi suflă-n ceafă, și degetele lui bat darabana pe
spătarul scaunului, în timp ce eu îmi aleg bucata de brânză
preferată, reușește să ruineze totul. Papilele mele gustative de-abia
au timp să se acomodeze cu un gust, apoi imediat cu un altul. Simt
cum sunt împins afară și nedorit, iar prânzul se transformă într-o
cursă de viteză.
Pauzele sunt esențiale: câteva minute între feluri, pentru a
permite apetitului să-și revină și să fie resuscitat sentimentul de
anticipare, șansa de a te bucura de acel moment, de a privi în jur și
de a asculta conversațiile purtate la mesele din jur. Am o slăbiciune
teribilă de a colecta frânturi din conversațiile altora și, ocazional,
sunt răsplătit cu fragmente neobișnuite de informații. În acea zi, mi
le-a furnizat o femeie solidă, dar proporționată, așezată la o masă
lângă a noastră care, din câte am putut afla, avea un magazin de
lenjerie în localitate.
— Beh oui, i s-a adresat ea însoțitorului ei, agitându-și lingura cu
emfază, il faut du temps pour la corsetterie.
Nu poți contrazice o astfel de informație. Mi-am propus să nu mă
grăbesc deloc când voi merge să cumpăr un corset și m-am sprijinit
de spătarul scaunului ca să-i permit chelnerului să ne servească
felul principal.
Consta în brouillade de truffes – combinația clasică de omletă cu
felii negre de trufe, servite dintr-o cratiță adâncă de cupru așezată
pe masă între noi. Eram noi doi, dar acolo se afla suficientă
brouillade pentru trei persoane, posibil ca să nu fie vreo problemă cu
evaporarea pe drumul ei de la bucătărie spre masă. Cu furculița
într-o mână, bucata de pâine în cealaltă, un semn de mulțumire în
direcția Sf. Anton, patronul culegătorilor de trufe, am început să
înfulecăm.
Gustul trufei vine în continuarea aromei sale, complexe, nici de
ciupercă, nici de carne, ci undeva între. Mai mult decât orice altceva,
are gust de aer liber și în gură simți un contrast extrem de echilibrat
între textura mai tare, ce trebuie ronțăită, a trufei și ouăle pufoase.
Poți găsi trufe în zeci de rețete mai elaborate, de la ravioli
consumate de milionari până la cel mai savuros pui duminica, dar
eu cred că nimic nu-i mai bun decât lucrurile simple. Ouăle bătute
bine într-o omletă constituie fundalul cel mai adecvat.
Am reușit cumva să terminăm și cea de-a treia porție și ne-am
relaxat. Experta în corsete vorbea despre avantajele unei posturi
corecte. Argumentele ei erau livrate printre înghițituri copioase de
plăcintă de mere și frișcă și puteau fi rezumate astfel: puteai să
mănânci oricât de mult doreai, atâta timp cât stăteai drept și purtai
pe sub haine un echipament suficient de solid pentru a-ți furniza un
sprijin adecvat. Mă întreb dacă editorii revistei Vogue știu și ei acest
lucru.
Tempoul mai scăzuse în restaurant. Apetitul tuturor fusese
satisfăcut, deși clienți mai ambițioși dădeau încă semne de viață, în
așteptarea desertului. Eu simțeam nevoia să ronțăi un pic de brânză,
numai un pic, atât cât să meargă cu încă un pahar de vin. În meniu
nu puteai găsi niște cantități atât de mici. Așa că la masă a fost
adusă o roată de Banon, înfășurată-n frunze uscate de castan și
legată cu rafie, tare pe dinafară, moale în interior, în diferite grade
până la un centru aproape lichid, sărată, cremoasă și puternic
mirositoare. Nu se știe cum a dispărut și ea.
Un prânz simplu, minunat. Nimic prea sofisticat, cu excepția
unor ingrediente excelente și a unui bucătar-șef încrezător în
puterile sale și cu bunul-simț de a nu înăbuși aromele, a nu adăuga
tot felul de condimente sau a pregăti sosuri sofisticate. Carnea și
legumele e bine să le lași în sucul lor, să le servești în cantități
apreciabile și mai ales să respecți anotimpurile – aceasta era formula
lui. Când trufele sunt proaspete, servește trufe, când căpșunile sunt
cele mai bune, servește căpșune. Presupun că modul în care
dirijează acest restaurant poate fi considerat de modă veche, pentru
că, în aceste timpuri moderne, totul, începând de la sparanghel la
carne de vițel, este adus la masă cu avionul și poate fi consumat tot
timpul anului. Dumnezeu știe de unde vin – sere, fabrici de
mâncare sau, îmi imaginez, din emisfere diferite –, dar ai totul la
dispoziție, la un preț desigur. Sau, mai degrabă, la mai multe
prețuri.
Este evident că prețul e mai mare. Este puțin probabil ca aceste
alimente să fie la fel de proaspete precum cele din partea locului, în
pofida miracolelor refrigerării și a unui proces descris ca „întârziere
a coacerii”. Și, cel mai rău lucru, este ignorat calendarul, așa că ești
lipsit de plăcerea de a aștepta cu nerăbdare să guști primul produs
din acel an, o delicatețe a sezonului. Mare păcat să fii lipsit de guști
așa ceva.
Vine primăvara. În curând, dealerii de trufe din Carpentras vor
uita de cântarele lor și de calculatoare, gendarme-ul își va pune
fluierul de o parte, și piața va fi închisă. Vor apărea braconierii
însoțiți de câinii lor, fără îndoială angajați într-o afacere necurată.
Bucătarul-șef de la Bistrot de France își va schimba meniul și nu vei
mai putea mânca trufe proaspete decât la sfârșitul anului. Dar sunt
fericit să aștept. Chiar și în cazul trufelor pot spune că sunt fericit să
le aștept.
 13

„Degete verzi” și tomate negre

Cred că de cel puțin douăzeci de ani au început să se

răspândească prin câmpiile și văile Lubéron-ului grădinile șic, ca un
fel de plantă agățătoare delicată și la mare preț.
Moda a fost adusă de valul de refugiați dornici să scape în fiecare
an de influența nefastă a climei reci și neplăcute din nord. Fără
îndoială, își iubesc cea de-a doua reședință a lor din Provence.
Iubesc lumina, arșița și aerul uscat. Totuși, privind în jurul lor, când
noutatea unor raze puternice de soare s-a mai risipit, ajung la
concluzia că le lipsește ceva. Peisajul de la țară – în majoritate griuri
combinate cu toate nuanțele de verde, în contrast cu stâncile albe
din calcar și pâlcurile de stejari ofiliți – este izbitor și de multe ori
spectaculos. Însă, în opinia lor, arată cam prea golaș. Sigur că-i
acoperit de tufe de lavandă, de grozamă și de rozmarin, de viță-de-
vie și de cireși, poate puțin prăfuiți sau de unul-doi migdali în mare
suferință. Toate astea nu sunt suficiente pentru a vindeca dorința de
a vedea în jurul lor o vegetație mai luxuriantă. Refugiații au început
să dorească nuanțe mai puternice și vegetație ornamentală, ducând
dorul straturilor de flori și boitelor ca de smarald de acasă. Pe scurt,
râvneau să aibă ceea ce se poate numi o grădină adevărată – o
mulțime de trandafiri, glicine încovoiate ca să mai umbrească toată
acea piatră, copaci mai înalți decât cei de pe aici. Și așa, cu un curaj
nesăbuit date fiind condițiile locale, au început să planteze oaze
decorative pe terenurile pietroase și pe terasele de pe pantele
dealurilor.
Clima, solul și absența apei sunt probleme majore; natura umană,
nerăbdătoare să aștepte rezultate, o alta. Grădinile create de la zero
au nevoie între zece și douăzeci și cinci de ani înainte să ajungă la
forma dorită, fotogenică, luxuriantă. Copacii de câmpie – stejarii și
măslinii – au nevoie de și mai mult timp. Rețeta clasică pentru o
peluză – sămânță, apoi tuns și bătătorit timp de două sute de ani –
are menirea să pună la și mai grea încercare răbdarea iubitorului de
grădini. Era clar că natura singură nu putea accelera creșterea, așa
că nu putea fi lăsată de capul ei. Cine ar vrea să-și petreacă o
întreagă viață printre smicele?
Nerăbdarea străinilor a stârnit inițial nedumerire pe plan local.
De ce se grăbeau, de ce atâta goană? Într-o societate agricolă
obișnuită cu succesiunea lentă a anotimpurilor și cu o rată de
creștere anuală, măsurată-n milimetri, ideea că te interferezi cu
ritmurile naturii era necunoscută. Dar n-a trecut prea mult timp
până când a început să se audă sunetul banilor, și dorința străinilor
de a obține rezultate imediate a devenit o binecuvântare pentru
localnici. Atât de mult încât fenomenul a luat amploare,
transformându-se într-o adevărată industrie: grădini instant, aduse
și fixate cu o iuțeală uluitoare, talente uimitoare pe planul
arhitecturii peisagiste și, trebuie spus, și costuri pe măsură.
În majoritatea cazurilor, procesul începe sub nivelul solului.
Înainte de a planta indiferent ce, se pune problema în ce se pune
sămânța sau răsadul și, imediat, ne lovim de diferența dintre
pământul fertil și pământul sărac, obișnuit. Primele explorări ale
solului viitoarei grădini nu sunt deloc încurajatoare. Pământul fin,
uscat de soare, conținând mai mult pietriș decât orice altceva,
presărat cu amintiri rămase de pe vremea foștilor proprietari:
fragmente de faianță, bidoane de ulei vechi și ruginite, roți strâmbe
de bicicletă, sticle de pastis și câte o gheată în stare avansată de
descompunere. Deloc bun pentru plante! Monsieur, aveți nevoie
pentru grădina visurilor dumneavoastră de tone – multe tone – de
pământ bun, gras. Și, desigur, pentru că apa este principala condiție
pentru creșterea plantelor, de un sistem de irigare care să vă asigure
că ele nu se vor usca. De-abia atunci putem purcede la sarcina
serioasă a plantării.
În acel moment, prin fața ochilor unora dintre ei trece spectrul
falimentului, alții redescoperă subit farmecul simplu ale cimbrului
și levănțicii, plante ce supraviețuiesc și chiar prosperă fără sol de
import sau aducțiuni de apă din altă parte. Totuși, pentru alții,
suflete curajoase sau vizionari ambițioși sau, pur și simplu, oameni
mai bogați acest moment este urmat de o inspirație profundă și
adâncirea mâinii în buzunar, dând drumul sarabandei.
Primele care sosesc sunt buldozerele – ele netezesc locul, lăsând
în urmă imense dune de pietre, rădăcini și orice tufișuri neinspirate,
așezate în calea progresului. Sigur că toate aceste resturi trebuie
cărate de acolo. Apare echipa de evacuare a lor, urmată
îndeaproape de un convoi de camioane – pline ochi cu pământ
excavat din locuri la mare distanță, mult mai fertile, apoi alte
camioane pline cu trandafiri și leandrii și saci cu îngrășământ,
camioane cu bucăți de gazon rulate ca niște covoare, camioane cu
tot felul de plante ornamentale, artistic tunse sub formă de conuri și
sfere. Și, apoi, apar punctele nodale din arhitectura unei grădini:
copacii.
Chiar nu-i un lucru neobișnuit să vezi întregi păduri mobile,
unduindu-se în camioane, de-a lungul drumului, până dispar pe tot
felul de alei private, unde accesul este interzis. Platani, care să
mărginească aleea lungă până-n fața casei, măslini la marginea
bazinului de înot, tei, chiparoși și castani să-ți încânte ochiul într-o
seară de vară. Toți sunt bine trecuți de vârsta adolescenței, deja
adulți, cu rădăcinile vârâte în butoaie adânci sau învelite-n pânză de
sac. Oferă o priveliște de neuitat. Vor face parte dintr-o grădină
impresionantă. Și o notă de plată cu adevărat spectaculoasă.
De-a lungul anilor, pépiniéristes sau grădinarii dotați cu pepiniere
au apărut peste tot prin Provence precum ciupercile după ploaie.
Sunt și mai numeroși decât agenții imobiliari; îi poți găsi înghesuiți
cu sutele în coloanele de pe unsprezece foi din Pagini aurii, cartea de
telefon din Vaucluse. Sediile lor sunt variate ca mărime, de la o
baracă la marginea unui mic câmp până la sedii impozante la
capătul unor terenuri de mai mulți acri, unde se înghesuie puieții și
spre unul dintre aceste locuri m-am îndreptat în căutarea inspirației
și a unui ghiveci mare cu geranium.
Imperiul grădinilor lui Monsieur Appy este situat mai jos de
Roussillon, un sat cu un aspect decolorat de prea mult soare; un sat
copt, scorojit, cu locuințele din piatră extrasă din carierele de gresie
ocru din apropiere. În timp ce cobori dealul cu mașina și o cotești
spre Gordes, solul cu nuanțe ruginii se schimbă în maro și vița-de-
vie mărșăluiește peste haturi în șiruri ordonate, imaculate, în timp
ce terenul devine tot mai plat. Și acolo, la distanță, apare forma
curbată a unui acoperiș transparent, vizibilă pe deasupra
coronamentului copacilor.
Nu e deloc drept să spui că-i o seră, pentru că are mărimea unui
hangar. Un Boeing mai mititel ar putea fi lăsat acolo, să crească
mare și să-i dea aripile în atmosfera caldă, și tot ar mai rămâne
suficient loc pentru o junglă mai modestă în spate. Într-o după-
amiază fierbinte, atunci când am fost eu acolo, chiar mirosea a
junglă; atmosfera era umedă și sufocantă, cu o boare de fertilitate
atârnând în aer și n-aș fi fost deloc surprins să-și facă apariția vreo
maimuță – fără îndoială, bolborosind ceva cu accent provensal
urmărindu-mi atent mișcările din spatele unui pâlc de tufe înalte de
azalee.
Rareori poți vedea atât de mult verde într-un singur loc sau mai
bine zis atât de multe nuanțe de verde, fiecare frunză strălucind de
sănătate – yucca și gardenii, ficuși uriași cu trunchiuri subțiri,
solzoase, plante perene și neperene, tufe ciudat de perfecte. Sunt
sigur că, într-o zi mai liniștită, le-ai putea auzi crescând – ca o
șoaptă umedă –, dar zilele sunt rareori atât de liniștite. Este un du-
te-vino de oameni, robotind printre rânduri, împingând la roabe sau
înlocuind plantele din straturi. Arhitecți peisagiști, însoțiți de
clienții lor, studiază locul și iau notițe, ocazional plimbându-și
degetele prin pletele unei ferigi luxuriante. În fața intrării, tot
timpul pleacă și vin camioane și automobile umplute cu elemente
ale viitoarelor straturi de flori și cu arbuști ornamentali. Este o
întreprindere remarcabilă, cel mai departe lucru de natură pe care ți
l-ai putea imagina – plante cultivate în șiruri disciplinate, drepte, și
aceasta e numai sera principală.
Speciile mai mari și mai greu de crescut sunt ținute pe cealaltă
parte a drumului. Aici găsești copaci, cu măslini bătrâni de peste o
sută de ani, și chiparoși cam de șapte metri înălțime, aliniați în șiruri
lungi, alături de orice alt tip de arbore estimat că ar putea
supraviețui în Provence. Pe o parte se află sediul arbuștilor
ornamentali, plin cu plante tunse sub formă de boules, piramide sau
păsări zdravene, cu gâtul lung. Am văzut o tufă extraordinară,
tăiată sub forma unui șarpe. Cred că, inițial, avusese cinci metri
înălțime și, potrivit calculelor mele de amator, o vârstă de cel puțin
șaizeci de ani. Din experiența mea, tufele acestea cresc cu sub trei
centimetri pe an. Însă eu nu sunt posesorul unor degete fermecate
ca ale lui Monsieur Appy.
Un om foarte plăcut și cu imense cunoștințe profesionale, îl
zărești țâșnind printre plante și clienți, dând tot felul de sfaturi, de
la făina de oase până la stârpirea limacșilor, ajutându-te să pui
plantele în mașină, în timp ce îți mai ține o ultimă lecție de cinci
minute cu privire la tăierea crengilor uscate. Are un licăr ager în
ochi și, judecând după dimensiunea afacerii sale, nu-i de mirare că-i
strălucesc astfel. Pot spune că merită succesul de care se bucură. Nu
mă pot gândi la un loc mai bun, unde să te duci, dacă vrei să
transformi o bucată de teren sterp într-o mică operă de artă verde.
Sau chiar una mai mare, un fel de Versailles modern.
Mie unul nu prea îmi plac grădinile la scară mare. Deși nu pot să
nu admir efortul, optimismul, investițiile, talentul unui pépiniériste și
rezultatul final, adesea superb. Am văzut unele dintre ele și ai putea
să juri că au fost plantate în secolul al XIX-lea, și nu în urmă cu
numai câțiva ani. N-aș putea însă spune că doresc o grădină din
aceea, cu nevoia constantă de a fi alimentată de un strat protector de
bancnote de 500 de franci. Ar fi o sarcină prea grea și o
responsabilitate permanentă să-ncerci să ții natura sub control; mai
știu că natura va câștiga mereu – are mai multă putere decât mine și
nu face niciodată pauză la prânz.
Cu ceva timp în urmă, decisesem că nu-i de mine un mic
Versailles. Aș fi mai fericit cu ceva mai puțin grandios, cu o grădină
ușor de administrat și pot spune c-am avut noroc să dau exact peste
omul capabil să mă ajute în acest sens.
Jean-Luc Danneyrolles este specializat în grădinile de legume,
potager. Alți grădinari experți și artiști peisagiști și-ar da sufletul,
descriindu-ți priveliștea și arborii, aleile frunzoase și crengile
împletite ale teilor; în schimb, Jean-Luc se extaziază când vine vorba
de morcovi.
Prima dată am auzit de el de la un prieten. Cei doi se plimbau în
timpul iernii prin pădure, când Jean-Luc s-a oprit subit în dreptul
unui stejar obișnuit, bătut de vânt și pipernicit ca alte sute
asemenea. Observase o zonă circulară, ca arsă de foc, la baza
trunchiului. S-a lăsat în patru labe, a adulmecat locul, a zgâriat la
suprafața lui și a mirosit din nou, apoi a scobit o gaură cu mâinile
goale și cu multă grijă a extras o trufă.
După ce am auzit povestea asta, de-abia așteptam să-l întâlnesc.
Îmi imaginam o creatură mitică, jumătate om, jumătate ogar, o
versiune pe două picioare a câinilor căutători de trufe ai lui
Bernard, hirsut și adus de spate, posibil cu un nas mare, umed.
Când, în fine, ne-am văzut, realitatea era cu totul alta: un personaj
arătos, cu păr negru, des, ochi căprui, pătrunzători și un zâmbet
parcă croit de un dentist de la Hollywood. Foarte uman, ca aspect.
Totuși, după ce l-am cunoscut mai bine, am remarcat ceva la Jean-
Luc, o caracteristică aparte comparativ cu alți oameni, chiar și cu
oameni care, ca și el, colaborau cu natura pentru a-și câștiga
existența. Avea o afinitate supranaturală cu pământul; parcă ar fi
văzut prin el. Bunăoară, e capabil să treacă printr-un loc pe unde au
mai trecut alte sute de oameni înaintea sa și să descopere ceva ce le
scăpase tuturor.
Ne aflam într-o zi în sediul său – obișnuit pentru un grădinar, cu
cizme într-un colț, pachete de semințe în dulăpioare și un miros
curat, puternic, de eucalipt ars, dinspre plita lui de fier. Se mai aflau
acolo tot felul de resturi de antichități, toate descoperite de Jean-Luc
pe terenurile din jurul casei sale. E o zonă pe care o descrie ca fiind
o poubelle antique, o groapă de gunoi, un depozit conținând tot felul
de lucruri pierdute sau aruncate de specia umană de-a lungul a 6
000 de ani.
Adunase o serie de lame de topor miniaturale, unele tot atât de
mici cât o cutie de chibrituri. Erau pietre descoperite cu mult timp
în urmă în albia râului Durance, apoi fasonate, ascuțite și polizate
până începeau să lucească. Arătau ca niște tomahawk-uri infantile,
evident prea mici pentru a fi fost folosite ca arme. De fapt, erau
unelte confecționate de omul neolitic, „inventatorul agriculturii” și
folosite așa cum noi folosim o foarfecă de tuns atunci când tăiem
crengile încâlcite ale arboretului. Cred că în Epoca de piatră
grădinăritul nu era o activitate zgomotoasă.
În timp ce Jean-Luc își etala mai multe din descoperirile sale pe
masă, asistam la o succesiune de civilizații. Puteai vedea monede
romane, ușor roase pe margini de trecerea secolelor, purtând încă
imagini ce puteau fi recunoscute. Pe una, profilul estompat era
identificat de câteva litere lizibile ca fiind al lui Augustus Caesar; pe
alta, forma unei femei așezate lângă o amforă. Mai era o parte din
degetul de marmură, în mărime naturală, rămas dintr-o statuie. Un
cub perfect tăiat, acoperit cu mozaic bleumarin. Și zeci de fragmente
de teracotă, unele inscripționate cu numele fabricanților romani,
unele numai marcate cu adâncitura unui deget mare, lăsată de un
roman.
— Ce părere ai de asta? m-a întrebat Jean-Luc, zâmbind
mânzește, în timp ce împingea spre mine o bucată de ceramică
aproape pătrată. Era mai mică decât palma mea și înfățișa un cuplu
gol, până în cele mai mici detalii deși numai de la gât în jos,
probabil pentru a le apăra reputația –, prins într-un moment de
acrobație sexuală. O piesă de pornografie romană. Făcuse parte
dintr-un serviciu de masă, adus în ocazii potrivite? Și care erau
astea? Orgii? Căsătorii? Bar mitzvah? Sau era ceva tipic pentru stilul
vremii, o decorațiune plină de rafinament, pe care orice familie
romană din clasa mijlocie o expunea pe masă, când îi invitau pe
vecini la cină?
Aveam un sentiment straniu să țin un astfel de lucru în mână și
să văd pe fereastră mărturii ale lumii moderne: stâlpi de telegraf, o
mașină parcată, un drum asfaltat. Exact în locul în care mă aflam
trăiseră oameni cu mii de ani în urmă, lăsând în urma lor relicve de
felul celor expuse în muzeele de artă și artefacte, adesea fascinante
și, uneori, foarte frumoase. Nu-mi puteam imagina cum se vor
prezenta rămășițele secolului al XX-lea – bile de plastic și de metal și
tot asortimentul de suvenire nucleare – și dacă ele vor mai putea
trezi interesul cuiva.
L-am întrebat pe Jean-Luc cum poate el să descopere lucruri pe
care ceilalți oameni le treceau cu vederea.
— C’est le regard du jardinier, a răspuns el. Ochi de grădinar care
studiază pământul, în loc să-l privească superficial. Știu că nu-i atât
de simplu cum sună, însă el insista că era exact așa. Pentru el,
arheologia practicată sporadic nu-i nimic mai mult decât un hobby.
Munca lui se vede în legume. Aproape mereu, sâmbăta
dimineața, îl poți găsi la taraba lui din Apt, unde își vinde
produsele. Toate crescute | la façon biologique – adică fără
„beneficiile” chimicalelor: fără pesticide, fără substanțe care să
stârpească buruienile, niciun fel de cocteiluri de stimulenți de
creștere, nicio interferare cu natura. Când i-am spus lui Jean-Luc că
am văzut într-un magazin din California cred că era denumit butic
de legume – că se vindeau tomate sub formă de pătrat, pentru a fi
mai ușor păstrate în frigider, a căzut pe gânduri. Expresia lui era
mai grăitoare decât orice ar fi spus.
Își crește legumele în mod natural de mai mulți ani, cu mult timp
înainte ca cele organice să fi devenit o modă. Articolele entuziaste
despre modul în care te răsplătește pământul au tendința să-l irite.
În opinia sa, grădinarii serioși nu-și părăsesc niciodată pământul.
Deși reînvierea interesului față de alimentele crescute organic l-au
transformat într-un fel de guru al legumelor în Franța. Este autorul
unei cărticele foarte elegante despre ceapă și usturoi – prima care
include sfaturi despre cum să scapi de liliecii-vampiri – și tocmai a
terminat o alta despre tomate. Acum, oamenii îl cheamă să-i ajute,
când vor să-și facă potagers. Îți va proiecta grădina de legume, îți va
furniza semințele și te va învăța cum să procedezi ca să se dezvolte
bine. Dacă i-o ceri pe-un ton frumos, s-ar putea chiar să vină la
masă, să gustați împreună din acele legume.
Faimosul său client este Alain Ducasse, în prezent cel mai
aclamat bucătar-șef din Franța, cu șase stele Michelin. Ducasse are
un restaurant la Paris (de trei stele), un altul la Monte Carlo (trei
stele) și, mai recent, un al treilea, în Haute Provence, la Moustiers
Sainte Marie. La Moustiers, Jean-Luc a plănuit și plantat o potager
potrivită pentru un prinț al gastronomiei; nu e o afacere de rutină,
cu șiruri de legume convenționale, mazăre, fasole și lăptuci –, ci o
locuință modernă pentru unele legume străvechi și aproape uitate.
Pe acestea le adună din toate colțurile țării. Uneori, a dat de ele
crescând sălbatice pe câmp sau luptându-se să supraviețuiască
printre buruienile unor grădini de mult abandonate. Are legături cu
alți grădinari, mult mai în vârstă decât el, care îi dau semințe de
plante, crescute din semințe pe care, la rândul lor, le-au primit de la
alți grădinari, și mai bătrâni. Studiază manuale clasice, ca Les Plantes
potagères, al lui Vilmorin, publicat în 1890, unde sunt descrise
legumele pe care obișnuiau să le consume strămoșii noștri. În acest
fel, a redescoperit un văr de departe, dar foarte fraged de păstârnac,
o întreagă serie de ierburi aromatice și o ciudățenie despre care eu
cred că s-ar putea să aibă un viitor frumos.
La prima privire, arată ca formă și textură cu o tomată, dar e o
tomată neagră. Sau, depinzând de lumină, o tomată vinețiu-
întunecată, nu foarte diferită de culoarea vinetei. Are un gust
delicat, poate ușor mai puternic decât al unei roșii, și efectul vizual
este melancolic și dramatic. Parcă văd cum îi crește popularitatea în
rândul bucătarilor-șefi, cu o slăbiciune pentru farfuriile albe mari și
salatele viu colorate. Cu ceva noroc, s-ar putea chiar să scoată
tomata pătrată din business.
Ultima dată când l-am văzut pe Jean-Luc, lucra la un proiect
pentru un festival de grădinărit organizat la Chaumont. Plănuia un
potager perfect și, înainte de a trece la munca pe teren, pregătise un
model la scară din placaj, foarte educativ în ce privește conceptul de
grădină.
În total, urmau să fie 150 de varietăți de plante, aranjate în patru
răzoare pătrate: ierburi aromatice, legume care înfloresc, legume din
care se consumă partea de sus și legume rădăcinoase, fiecare pătrat
înconjurat de un mic gard-viu. Straturile erau separate de poteci
acoperite cu pietriș, divizând terenul sub forma unei cruci. În
centru, unde se întâlneau toate potecile, urma să fie plantat un pom
găsit de Jean-Luc, scheletul unui străvechi măslin, înghețat în
timpul iernii din 1956. Și, la celălalt capăt, urma să fie un gloriette,
un frumos adăpost al grădinarului, cu acoperiș în pantă pronunțată
și vârf ascuțit.
Diferitele elemente erau vizibile cu ajutorul unor machete mai
mici. Folosise hârtie diferit colorată pentru a marca șiruri de
smocuri microscopice, indicând feluritele legume, cu un strat de
prundiș miniatural acoperind potecile, o crenguță care să marcheze
pomul, totul la scara unei grădini – mărturie a pasiunii galice
pentru ordine, simetrie și acuratețe. Dacă îi dai drumul unui francez
în lumea mare, primul lucru pe care-l va face va fi să încerce să
organizeze totul; apoi, va vedea dacă plantele vor putea fi
consumate. Grădina destinată bucătăriei satisface ambele cerințe.
Un lucru frumos și o bucurie în timpul cinei.
Trebuie să admit că mi-ar plăcea să am o grădină ca aceea și l-am
întrebat pe Jean-Luc dacă ar vrea să ne proiecteze una – ceva
modest, nu mai mult decât o bucățică de teren, cât o batistă mai
mare, unde am putea crește tomate de culoare neagră și păstârnac
fraged.
Mi-a spus că o s-o facă de plăcere, când se va înapoia de la New
York. El și soția sa urmau să petreacă o săptămână acolo; era prima
lor vizită în America și n-aveau idee la ce se puteau aștepta. I-am
cumpărat o hartă a Manhattan-ului și, în timp ce o studia, am
încercat să mă gândesc ce părți din oraș l-ar putea interesa.
Dar unde să îl trimiți pe un grădinar profesionist la prima sa
vizită la New York? Central Park părea o sugestie evidentă și, sigur,
mărimea sa – aproape de două ori mai mare decât întreg Principatul
Monaco – îl va impresiona pe Jean-Luc. Deși mă întrebam dacă nu
cumva se va simți ofensat în sufletul lui de grădinar de imensitatea
parcului, de potecile sinuoase, la întâmplare, de absența liniilor
drepte, de arborii crescuți sălbatic și, în general, de lipsa de
formalism. Ar mai trebui să-l avertizez și în legătură cu niște lucruri
dăunătoare pentru sănătate din acel parc, de la hotdogs letali, până
la hoții pe role. Totuși, mă gândeam că s-ar putea să-i placă felul
cum natura era fasonată pe Park Avenue, cu florile plantate
primăvara și sus, dominând traficul, grădinile suspendate de pe
terasele milionarilor.
Cât despre legume, va vedea că sunt mai mari, mai lucioase și
mai numeroase decât în Franța. Și nimic absent, din cauza
anotimpului. Va mai avea de-a face cu negustorii de legume
coreeni, care par că au preluat întreg business-ul cu legume din
Manhattan. Din nefericire, compararea de note cu colegi
profesioniști va fi mult mai dificilă, deși m-a amuzat gândul că un
coreean și un provensal ar putea încerca să discute finețuri legate de
dovlecei fără a dispune de o limbă comună.
În final, am decis să-i propun un singur lucru. Dacă Jean-Luc
dorea să vadă ceva verde – un lucru verde serios – bine cultivat, acel
loc era Bursa.
A ridicat privirea de pe hartă, clătinând uimit din cap, încântat
de grila simetrică a străzilor din Manhattan.
— Nu mi-am dat seama niciodată cât este de logic, mi-a spus el.
Atât de simplu.
— Este și amuzant, am replicat eu. Foarte distractiv. Dar vei
descoperi că, după Provence, ritmul vieții este puțin șocant. Toată
lumea gonește.
— De ce?
Sunt dăți când ridicarea din umeri este singurul răspuns viabil.
 14

P.S.

În urmă cu unsprezece ani, mai mult accidental decât plănuit, am

scris Un an în Provence. Ar fi surprinzător să constați că lucrurile nu
s-au schimbat între timp și s-a afirmat mai ales în presa britanică
faptul că am contribuit și eu la unele dintre acele schimbări. Una
dintre crimele de care mă fac vinovat este faptul că i-am încurajat pe
oameni să viziteze regiunea. Prea mulți oameni – mult prea mulți
oameni – dacă ar fi să dai crezare relatărilor. Încă și mai rău, au fost
vizitatori de cel mai rău soi. Un articol de ziar, teribil de excentric,
pretindea că scrierea mea va inspira autobuze întregi de huligani
britanici, obișnuiți ai stadioanelor de fotbal, să descindă în Lubéron
(deși acest grup n-ar putea fi bănuit că se omoară cu lectura).
Cititorii erau asigurați că huliganii vor bea bere până își vor pierde
mințile și vor fi animați de cele mai violente intenții. Cu multă
încântare, erau descrise jafuri oribile, depravare și distrugeri. Dar,
întrucât nimeni nu s-a deranjat să-i informeze și pe huligani, ei nu
și-au făcut apariția. Așa că povestea s-a stins de la sine.
A fost înlocuită de alte relatări, ale altor posibile invazii,
majoritatea scrise de pe poziții avantajoase, la 1 600 de kilometri
distanță, pe celălalt mal al Canalului, în care autorii deplângeau
sfârșitul Provence ca zonă nealterată. A fost interesant pentru mine
să compar ce spuneau acele articole cu ce pot constata privind afară
pe geam: cel mai adesea, priveliștea îmi oferea un drum pe care nu-i
picior de om și o vale tot atât de pustie. Nici pomeneală de vreo
invazie a unei hoarde.
În prezent, unsprezece ani mai târziu, nu s-au schimbat prea
multe lucruri. Doar podgoriile din vecinătate s-au dezvoltat enorm
și există un număr mai mare de restaurante. Unele dintre cele mai
populare sate, cum ar fi Gordes și Bonnieux, se aglomerează în iulie
și august. Însă nu există și nici nu vor exista, atâta timp cât actualele
restricții privind construcțiile rămân în vigoare, acele hoteluri cu
trei sute de camere și parcuri tematice sau complexuri rezidențiale.
Provence este în continuare frumoasă. Suprafețe întinse sunt încă
sălbatice și pustii. Pace și liniște – niște lucruri rare, periclitate în
lumea modernă, pot fi încă găsite aici din plin. Bătrânii continuă să
joace nesfârșite partide de boules. Piețele sunt la fel de colorate și
abundente ca întotdeauna. Ai loc să respiri, și aerul este curat.
Mai presus de orice, oamenii determină caracterul locului, și
localnicii nu par să se fi schimbat deloc. Sunt fericit că am această
ocazie să le adresez mulțumiri pentru căldura cu care m-au primit și
nenumăratele lor gesturi pline de bunătate. Datorită lor simțeam că
ne-am întors acasă.
PETER MAYLE
Hoțul de vinuri
Traducere din limba engleză:
Monica Laura Cibotariu prin Lingua Connexion

Editura RAO.
2013
 Pentru Jon Segal,
cu sincere mulțumiri

Capitolul 1
Danny Roth luă pe vârfurile degetelor o ultima doză de cremă
hidratantă și continuă să-și maseze capul chel și lucios, în timp ce
verifica în oglindă dacă scalpul său rămăsese perfect neted.
Cu ceva timp în urmă, atunci când chelia câștigase bătălia în fața
părului, el cochetase cu ideea de a-și face o coadă de cal, cea mai
frecventă consolare a unui bărbat care începea să chelească. Soția sa
Michelle nu se dovedise însă prea încântată de această soluție.
— Amintește-ți doar, Danny, îi spusese ea, că sub fiecare coadă
de cal se află fundul acestuia.
Asta îl convinse în cele din urmă să adopte imaginea unei bile de
biliard și, spre satisfacția lui, de atunci se bucura de compania
câtorva staruri, a persoanelor din anturajul lor pestriț și a
bodyguarzilor acestora.
Începu să-și analizeze în oglindă lobul urechii stângi, încă nu se
hotărâse ce fel de cercel să poarte: un simbol din aur al dolarului
sau un dinte de rechin din platină. Oricare ar fi fost potrivit pentru
profesia lui, dar nu era sigur că exprima destulă duritate. Era o
decizie complicată. Trebuia să mai aștepte.
Plecă din fața oglinzii și intră în dressing ca să-și aleagă costumul
potrivit pentru ziua aceea – mai precis pentru întâlnirile din cursul
dimineții cu clienții săi, prânzul la Ivy și vizionarea unor înregistrări
video programată pentru orele serii. Avea nevoie de o ținută
conservatoare, potrivită, de altfel, unui avocat, dar cu un minimum
de nonconformism, pentru a nu părea prea formal – la urma urmei,
era avocat media pentru impresariat artistic.
Câteva minute mai târziu era îmbrăcat într-un costum gri antracit
din cea mai fină lână și o cămașă albă din mătase, descheiată la gât.
Purta mocasini marca Gucci și șosete galbene. Își luă de pe noptieră
telefonul său BlackBerry și trimise un sărut pe calea aerului în
direcția soției sale care încă dormea, apoi coborî repede scările până
în bucătăria luxoasă din inox și granit.
Pe bufetul din bucătărie îl așteptau un vas cu cafea proaspătă și
trei ziare: Variety, The Hollywood Reporter și LA Times, aduse probabil
de menajeră. Soarele era deja sus pe cer, anunțând o nouă zi
minunată. Lumea era în ansamblu așa cum trebuia să fie pentru un
membru al elitei profesionale din Hollywood. Roth nu s-ar fi putut
plânge vreodată de ceea ce-i oferise viața. Avea o soție tânără,
blondă, suplă și elegantă; o afacere prosperă; o a doua locuință în
New York; o cabană în Aspen; și – casa pe care o considera sediul
său central – o impresionantă construcție pe trei niveluri, din oțel și
sticlă, o adevărată fortăreață în inima faimosului cartier rezidențial
Hollywood Heights. Acesta era locul în care își păstra comorile.
La fel ca mulți dintre contemporanii săi, el acumulase o serie de
accesorii cu adevărat impresionante din punct de vedere social. Era
vorba despre diamantele și dulapurile pline cu hainele scumpe ale
soției sale; trei lucrări de Warhol și una de Basquiat expuse pe
pereții livingului său, un Om care merge al lui Giacometti, pe terasă,
și un Mercedes „rândunică” perfect restaurat, în garaj. Dar avuția
lui cea mai de preț – și cauza multor frustrări, dintr-un anumit
punct de vedere – era colecția sa de vinuri.
Investise mulți ani și o adevărată avere ca să acumuleze toată
această colecție, astfel încât crama lui Roth – după cum îl asigura
chiar Jean-Luc, propriul consultant în materie de vinuri – ajunsese
una dintre cele mai valoroase crame particulare de prin partea
locului. Poate chiar cea mai valoroasă, având în vedere vinurile roșii
produse în California și o selecție generoasă dintre cele mai rafinate
vinuri albe de Burgundia care erau depozitate acolo. Roth mai avea
și trei lăzi de Chateau d’Yquem din ’75. Dar bijuteria coroanei
pentru această valoroasă colecție – și pe bună dreptate, motivul
mândriei sale – erau cele cinci sute de sticle de premier cru63 claret64
de Bordeaux. Nu numai că acestea reprezentau vinuri de prima
mână, dar erau și foarte vechi. Vinuri rafinate precum Lafite
Rothschild din ’53, Latour din ’61, Margaux din ’83, Figeac din ’82
sau Pétrus din ’70 erau depozitate în crama care se afla chiar sub
casa lui, fiind păstrate în condiții speciale, la o temperatură de 12–
14° și umiditate de 80%. Roth continua să achiziționeze din când în
când vinuri – mai ales când oferta era deosebită –, dar rareori
obișnuia să ia sus, în locuință, câte o sticlă. Faptul că poseda o
asemenea comoară era de ajuns pentru el. Sau, cel puțin, fusese de
ajuns până de curând.
În ultimele săptămâni însă, entuziasmul lui Roth în fața colecției
sale de vinuri scumpe scăzuse considerabil. Problema era că,
exceptând câteva suflete privilegiate, nimeni nu văzuse vreodată
sticlele de Latour, Margaux și Pétrus, iar cei care reușiseră asta
adesea nu erau prea impresionați.
De exemplu, cu o seară în urmă, un cuplu din Malibu beneficiase
de o favoare excepțională. Cei doi făcuseră un tur al cramei pentru a
vedea vinoteca în valoare de trei milioane de dolari și nici nu
binevoiseră să-și scoată ochelarii de soare. Mai rău chiar, aceștia
refuzaseră apoi un excelent Opus One pentru cină și ceruseră în
schimb ceai cu gheață. Nici urmă de apreciere sau respect. Era una
dintre acele seri care l-ar fi putut face să plângă pe un colecționar de
vinuri cu adevărat pasionat.
Roth clatină din cap ca să-și alunge aceste gânduri supărătoare.
Se opri în drum spre garaj ca să admire priveliștea: spre vest –

63 Cultură excelentă (n.tr.)

64 Vin roșu (n.tr.)
cartierul Beverly Hills, spre est – Thai Town și Little Armenia, iar
spre sud – o întindere vastă și avioanele de mărimea unor jucării
care aterizau și plecau de pe Aeroportul Internațional din Los
Angeles.
Poate că nu era cea mai încântătoare panoramă – mai ales din
cauza smogului –, dar cu siguranță era o priveliște de la înălțime,
spectaculoasă și costisitoare. Mai presus de toate însă era priveliștea
lui. „A mea, în întregime a mea”, își spunea el din când în când, în
special atunci când privea noaptea luminile din vale care alcătuiau
un covor strălucitor întins pe kilometri întregi.
Intră cu oarecare dificultate în Mercedesul său și se așeză comod
pe scaunul din față, inhalând cu plăcere parfumul tapițeriei din
piele atât de bine întreținute și al ornamentelor lăcuite din lemn de
nuc. Modelul acela de Mercedes era unul dintre cele mai cunoscute;
o mașină clasică grozavă, care ieșise pe piața autoturismelor înainte
chiar și de apariția primelor recipiente din plastic pentru băuturi, iar
Rafael, paznicul mexican, avea grijă de ea mai ceva ca de o piesă de
muzeu.
Roth ieși încet cu mașina din garaj și porni către biroul său de pe
bulevardul Wilshire, în timp ce gândurile îi zburau înapoi la pivnița
cu vinuri și la cei doi idioți din Malibu pe care nu-i agrease
niciodată. De aici nu mai era decât un pas până la o cugetare mai
filosofică privitoare la bucuriile aduse de posesiuni. Roth trebuia să
admită că aprecierile – chiar și invidia – celorlalți erau cruciale
pentru satisfacția sa personală. Și totuși – se întreba el adesea –, ce
satisfacție putea fi aceea de a avea în posesie lucruri atât de râvnite
de alții dacă nimeni nu le vedea? Era ca și cum și-ar fi ținut soția cea
tânără și blondă închisă departe de privirile publicului sau ca și cum
și-ar fi condamnat Mercedesul la o viață de detenție, încuiat în garaj.
Dar asta se întâmpla acum, de fapt. Păstra unele dintre cele mai fine
vinuri din lume – o colecție în valoare de milioane de dolari – într-o
cramă în care nu intrau mai mult de șase vizitatori pe an.
Până să ajungă la clădirea cu geamuri din sticlă colorată care
adăpostea biroul său, Roth apucase să tragă două concluzii: prima,
că frământarea aceasta inutilă era doar pentru cei slabi – și a doua:
colecția sa de vinuri merita o audiență mai mare.
Ieși din lift și păși spre biroul său de pe colț, pregătindu-se
sufletește pentru a da ochii – ca în fiecare zi, de altfel – cu secretara
lui, Cecilia Volpe. În mod categoric, aceasta nu era tocmai o
persoană eficientă. Oricum, nu era deloc potrivită pentru postul pe
care-l ocupa. Pronunția ei era lamentabilă, uita adesea să-i transmită
lucruri importante, fără a mai pune la socoteală atitudinea ei
disprețuitoare și arogantă față de majoritatea clienților lui Roth.
Dar, desigur, Roth se consola cu alte atuuri ale ei.
Cecilia avea cele mai grozave picioare – lungi și bronzate – și o
rezervă inepuizabilă de pantofi cu toc de peste zece centimetri. În
plus, era singura fiică a lui Myron Volpe, actualul cap al dinastiei
Volpe, care preluase cele mai importante afaceri din industria
filmului cu două generații în urmă și se bucura de o influență
considerabilă în spatele scenei. Așa cum susținea cu mândrie
Cecilia, familia Volpe avea în Hollywood un statut de familie
regală.
Prin urmare, Roth nu avea încotro și o tolera datorită relațiilor ei,
în ciuda numeroaselor convorbiri telefonice personale din timpul
programului, a deselor pauze pentru refacerea machiajului și a
pronunției îngrozitoare.
Cât despre îndatoririle Ceciliei – pentru care serviciul era doar un
lucru cu care-și umplea timpul dintre întâlnirile amoroase –, acestea
se reduceau la foarte puțin. Era de ajuns să arate bine și să se ocupe
de clienții care veneau la biroul lui Roth: locul care-i asigura un
anturaj acceptabil fără prea multă bătaie de cap (Cecilia avea la
rândul ei un asistent personal care se ocupa de toate detaliile
plictisitoare, dar esențiale). Din când în când, catadicsea să
răspundă la telefon pentru a stabili sau confirma întâlnirile cu toate
celebritățile de pe lista clienților lui Roth.
Divergențele dintre Roth și Cecilia nu erau grave, limitându-se
de obicei la câte un schimb însuflețit de replici la începutul fiecărei
zile de lucru cu agendă încărcată. La fel se întâmplă și în această
dimineață.
— Uite, i se adresă Roth în timp ce verificau primul nume trecut
în agendă, e un cunoscut actor de televiziune care a revenit după
mai mulți ani pe marile ecrane. Știu ca nu se număra printre
favoriții tăi, dar nu o să mori dacă vei fi drăguță cu el. Nu vreau
decât să-i zâmbești, atâta tot.
Cecilia își dădu ochii peste cap și se cutremură.
— Nu-ți cer să exagerezi cu amabilitățile. Vreau doar să fii
drăguță cu el. Care-i problema în fond? Ce ai cu el?
— Îmi spune „scumpo” și încearcă mereu să-mi pună mâna pe
fund.
Roth nu putea să-l condamne pentru asta. De fapt, și el simțise de
câteva ori acest imbold.
— Ce vrei, entuziasm tineresc, îl scuză el. E vesel și plin de viață,
ca un adolescent.
— Danny, îl apostrofă ea dându-și din nou ochii peste cap. A
recunoscut că are șaizeci și doi de ani.
— Bine, bine, nu mai insist. E de-ajuns să afișezi o politețe
glacială. Acum, ascultă< am un proiect la care ai putea să mă ajuți,
ceva legat de stilul de viața al celebrităților. Cred că ar trebui să
profit de moment.
Sprâncenele pensate ale Ceciliei, perfect arcuite, se ridicară
întrebător.
— Despre care celebritate e vorba?
Roth continuă să vorbească de parcă n-ar fi auzit-o.
 — Știi că am o colecție fabuloasă de vinuri, nu? O privi pe
Cecilia, așteptând în van o schimbare, un freamăt, cel mai mic semn
de apreciere, în locul indiferenței dure care se citea pe fața acesteia.
Ei bine, continuă el, e vorba despre mine. Sunt pregătit să acord un
interviu în exclusivitate în pivnița mea de vinuri jurnalistului
potrivit. Iată punctul meu de vedere: eu nu sunt doar o mașinărie
de bani. Sunt, de asemenea, un connoisseur, un tip cu gusturi
rafinate, care apreciază toate aceste lucruri deosebite: locul de
producere, vechimea vinului, recolte, regiunea Bordeaux, detaliile
astea de finețe specific franțuzești. Tu ce crezi?
Cecilia ridică din umeri.
— Tu și sute de alți pasionați de vinuri rare. LA este plin de astfel
de ciudați.
Roth clătină supărat din cap.
— Văd că nu înțelegi nimic. Colecția mea e unică. Vorbesc despre
vinuri roșii de Bordeaux, soiuri de primă mână< am mai mult de
cinci sute de sticle cu astfel de vinuri vechi. Făcu o pauză pentru
efect, apoi continua: Vinoteca mea valorează pe puțin trei milioane
de dolari.
„Trei milioane de dolari” era un concept pe care Cecilia îl
înțelegea foarte bine.
— Grozav, spuse ea. M-am lămurit acum.
— Mă gândesc la un interviu în exclusivitate pentru LA Times.
Cunoști pe cineva de la Times?
Cecilia rămase pe gânduri câteva clipe studiindu-și unghiile.
— Da, pe patroni. Mai bine spus, tăticu’ îi cunoaște pe patroni.
Cred că îi poate ruga să trimită pe cineva care să se ocupe de
povestea asta.
Roth zâmbi satisfăcut și se lăsă comod pe spătarul scaunului,
admirându-și șosetele galbene.
— Minunat! remarcă el. Atunci așa rămâne.
 Interviul rămăsese stabilit pentru dimineața zilei de sâmbătă, iar
căminul lui Roth fusese special pregătit pentru întâlnire. Michelle
avea să joace rolul de amfitrioana grațioasă la începutul interviului
și, pentru cine ar fi crezut-o, cel de soție adesea neglijată din cauza
minunatei colecții de vinuri. Rafael fusese instruit să tundă cu
meticulozitate bougainvillea cu flori violet care acoperea zidul
terasei. Mercedesul, strălucitor după ultima ceruire, fusese lăsat – ca
din întâmplare – pe platforma de parcare. Jos, în cramă, un concert
pentru pian al lui Mozart se revărsa discret din difuzoarele
camuflate în nișele întunecoase. Dovezi ale bogăției, gustului și
rafinamentului erau peste tot. Roth se gândise chiar să deschidă
special una dintre prețioasele sale sticle cu vin pentru această
ocazie, dar analiză ideea mai bine și ajunse la concluzia că nu putea
să facă acest sacrificiu. Jurnalistul și fotograful trebuiau să se
mulțumească doar cu șampania Krug care fusese pusă la răcit într-o
frapieră de cristal plină cu gheață, pe masa din cramă.
Sosirea celor de la Times fu anunțată de gardianul de la poartă
printr-un apel telefonic. Michelle și Roth își ocupară pozițiile în
capul scărilor de la intrare, privind mașina care înainta pe aleea de
acces auto din fața casei. Cei doi așteptară până ce jurnaliștii se
dădură jos din mașină înainte de a catadicsi să coboare treptele cu o
atitudine solemnă și plină de noblețe.
— Domnule Roth? Doamnă Roth? Îmi face o deosebită plăcere să
vă cunosc! Un bărbat solid, îmbrăcat într-un sacou subțire din
pânză, se apropie cu mâna întinsă. Mă numesc Philip Evans, iar
acest fotograf ambulant – făcu un semn din cap către un tânăr
încărcat cu echipament foto și video – este David Griffin. El face
fotografiile. Eu scriu textul. Evans se răsuci pe călcâie privind spre
sud. Uau! Aveți o panoramă pe cinste.
Roth făcu un gest cu mâna – ca și cum priveliștea nu era mai
nimic – apoi spuse:
— Așteptați să-mi vedeți crama.
Michelle aruncă o privire la ceas.
— Danny, știi că am de dat telefoanele acelea. Te las cu băieții,
dar trebuie să-mi promiteți că-mi păstrați și mie un pahar cu
șampanie.
Cu aceste cuvinte, le aruncă un zâmbet și, fluturându-și ușurel
mâna în semn de rămas-bun, femeia se întoarse în casă. Roth îi
conduse pe cei doi în cramă și, în timp ce fotograful se lupta cu
cablurile, luminile și reflectoarele echipamentului video, interviul
începu.
Evans era un reporter de modă veche, în sensul că prefera să
prezinte cât mai fidel realitatea bazându-se pe fapte concrete în loc
să facă speculații, astfel că trecu aproape o oră în care Roth îi povesti
începuturile sale în afaceri: primii ani ca avocat media, prima
întâlnire cu vinurile fine, pasiunea sa pentru sortimentele de vinuri
vechi și investițiile în pivnița transformată într-o cramă perfectă din
punct de vedere tehnic.
În fundal, distingându-se de acordurile discrete ale muzicii de
pian, se auzeau din când în când clicurile și bâzâitul aparatului foto
atunci când fotograful mai trăgea câte un cadru.
Roth, care-și făcuse o carieră vorbind în numele clienților săi, se
dovedi încântat să vorbească de această dată despre sine în fața
unui ascultător atât de fidel. Atât de încântat, încât abia atunci când
Evans îl întrebă ceva despre șampania din vinotecă își aduse aminte
să desfacă Krugul pe care îl lăsase la rece. După un pahar sau două
de șampanie, așa cum era de așteptat, discuția deveni mult mai
relaxată și mai puțin discretă.
— Spuneți-mi, domnule Roth zise Evans. Știu că dumneavoastră
colecționați de plăcere aceste vinuri minunate, dar ați fost vreodată
tentat să le vindeți? Mă refer la faptul că ați investit o adevărată
avere în această cramă.
— Să vedem, replică Roth, privind cu mândrie rastelele pentru
sticle și cutiile din lemn stivuite cu grijă pe rafturi. Să luăm de
exemplu acest Latour din ’61, care se vinde cu 100 000 de dolari
până la 120 000 de dolari cutia. Acest Margaux din ’83 valorează 10
000 de dolari, iar sticla de Pétrus din ’70 – ei bine, vorbim de cifre cu
mai multe zerouri. Cred că acesta face vreo 30 000 de dolari, dacă vă
vine să credeți. Ori de câte ori e consumată o sticlă de vin din
această recoltă, valoarea sortimentului crește și mai mult –,
proporțional și cu calitatea de excepție a vinului. Raritatea unui soi
mărește prețul. Roth umplu din nou paharele celor doi, studiind
spirala fină de bule care se ridicau la suprafață. Dar răspunsul la
întrebarea dumitale este nu. Nu am fost tentat niciodată să vând.
Schiță un zâmbet, apoi continuă: Pentru mine, vinurile sunt
asemenea unei colecții de artă. Artă lichidă.
— În mare, la cât estimați această colecție de vinuri? întrebă
Evans.
— În momentul de față? Numai vinul de Bordeaux valorează în
jur de trei milioane. Cifra se va mări cu timpul. Cum v-am mai spus,
raritatea vinului îi mărește prețul.
Fotograful, care își epuizase toate opțiunile creative fotografiind
sticlele cu vin și rafturile cramei, se apropie de Roth cu un
exponumetru în mână ca să verifice lumina.
— E timpul pentru un prim-plan, domnule Roth, îl anunță el. Ați
putea să veniți lângă ușă? V-aș sugera să țineți în mână o sticlă de
vin.
Roth se gândi o clipă, apoi luă cu infinită grijă de pe rastel o sticlă
Magnum65, un vin Pétrus din 1970.
— Credeți că acesta e bun? Face 10 000 de dolari, cu condiția să

65 Sticlă cu o capacitate dublă decât cea normală (n.tr.)

mai găsiți vreo sticlă din recolta asta.
— Perfect. Acum vă rog să vă întoarceți puțin spre stânga, așa
încât să vă cadă lumina pe față, și încercați să țineți sticla lipita de
umăr. Clic. Clic. Grozav. Sticla puțin mai sus. Zâmbiți! Fabulos!
Minunat!
Clic. Clic. Clic. Bărbatul continuă să-l fotografieze pe Roth timp de
cinci minute, dându-i acestuia ocazia să-și schimbe de mai multe ori
expresia feței de la cea de fericit connoisseur la cea de serios
investitor în vinuri rare.
Roth și Evans îl lăsară pe fotograf să-și strângă echipamentul și
ieșiră din pivniță.
— Aveți tot ce vă trebuie pentru articol? întrebă Roth.
— Absolut, răspunse jurnalistul. Va fi cu siguranță un articol pe
cinste.

Și așa se întâmplă. O pagină întreagă în secțiunea „Weekend” a

ziarului (bineînțeles, cu titlul predictibil „Strugurii lui Roth”66),
fusese dedicată acestui articol. În mijlocul paginii se afla o fotografie
mare cu Roth ținând în brațe sticla voluminoasă de vin. Fotografia
era încadrată de câteva imagini mai mici din vestita cramă, iar
textul care o acompania era detaliat și presărat cu observații
măgulitoare la adresa proprietarului.
Pe lângă detaliile măgulitoare, textul conținea tot felul de
amănunte așteptate cu interes de cunoscători: de la numărul de
sticle de vin produse într-un an bun la note de degustare de la
experți precum Broadbent și Parker; de la varietatea soiurilor la
lucruri mai puțin cunoscute publicului larg, precum perioadele
potrivite pentru începerea culesului și durata macerării strugurilor,

66Joc de cuvinte: The Grapes of Roth („Strugurii lui Roth“), în loc de The
Grapes of Wrath (Fructele m}niei), roman scris de John Steinbeck (n.tr.)
proprietățile solului, condițiile de climă și conținutul de tanin. Și,
presărate din loc în loc în text, la fel ca trufele presărate în foie gras,
erau prețurile vinurilor. Acestea erau exprimate de obicei pentru o
cutie de vinuri sau o sticlă și câteodată pentru unități ceva mai mici,
pentru cei care nu-și puteau permite atât de mult. De exemplu, un
pahar de Yquem ajungea la 250 de dolari sau 75 de dolari
înghițitura.
După ce citi și reciti articolul, Roth se declară mai mult decât
mulțumit. Fusese prezentat publicului ca un om informat și foarte
serios. Nimic ieșit din comun care să sugereze prost gust sau
opulență, atâta timp cât cititorii ar fi trecut cu vederea mențiunile
sumare despre cabana din Aspen și pasiunea lui Roth pentru
avioanele particulare.
Dar până și aceste lucruri erau perfect acceptabile și absolut
normale dacă s-ar fi raportat la cei mai bogați oameni din societatea
Californiei secolului al XXI-lea. Prin urmare, una peste alta, Roth era
încrezător că articolul își atinsese scopul. Lumea – sau cel puțin
lumea care conta pentru el, lumea lui – luase cunoștință de faptul că
el nu era numai un om de afaceri bogat și plin de succes, ci și un
entuziast cunoscător al vinurilor, un veritabil patron de vinotecă.
Și acest lucru fu confirmat de mai multe ori în zilele care urmară.
Mulți șefi de sală și ospătari de la restaurantele pe care le frecventa
Roth îl tratau acum cu mai mult respect și dădeau aprobator din cap
atunci când el făcea vreo alegere după ce consulta lista de vinuri.
Partenerii săi de afaceri îl sunau ca să-i ceară părerea în legătura cu
propriile crame, nu la fel de rafinate ca a lui.
Revistele solicitau în permanență noi interviuri, iar articolul
ajunse în Internațional Herald Tribune, ziar de circulație mondială. Se
părea că, peste noapte, Danny Roth devenise „tipul cu colecția de
vinuri”.
 Capitolul 2

Era Ajunul Crăciunului în Los Angeles. Pe toate străzile orașului

te întâmpina o veritabilă atmosferă de sărbătoare, specifică celui
mai vesel dintre anotimpuri. O mulțime de Moși Crăciun cu
ochelari de soare – unii purtând pantaloni scurți roșii, ca o concesie
făcută caniculei – sunau din clopoței scuturându-și bărbile false
după ce ocupau pozițiile avantajoase pe străzile cele mai circulate
din oraș.
În Beverly Hills, câteva dintre cele mai frumos decorate peluze
fuseseră acoperite cu zăpadă artificială importată din China. Rodeo
Drive strălucea ca un card din platină American Express. Un bar de
pe bulevardul Wilshire oferea un discount semnificativ la băuturi
alcoolice între 11.00 dimineața și miezul nopții, având afișată o
reclamă la Martini organic.
Iar membrii Departamentului de Poliție din LA erau plini de voie
bună și împărțeau tuturor cu neobișnuită generozitate tichete de
parcare și amenzi pentru conducerea în stare de ebrietate a
vehiculului.
În timp ce noaptea punea stăpânire pe oraș, o ambulanța își croia
drum prin traficul aglomerat de pe bulevardul Sunset, îndreptându-
se spre dealurile Hollywoodului, înainte să se oprească la bariera de
securitate care marca intrarea în Hollywood Heights. Gardianul,
căscând plictisit după cele câteva ore lipsite de evenimente, ieși din
ghereta sa dotată cu aer condiționat și îi cercetă cu privirea pe cei
doi bărbați din ambulanță.
— Ce s-a întâmplat?
Șoferul ambulanței, îmbrăcat complet în alb, scoase capul pe
geamul portierei.
— Pare ceva destul de grav, dar nu putem fi siguri de nimic până
ce nu ajungem la fața locului. Am fost chemați la reședința
domnului Roth.
Gardianul încuviință din cap și se întoarse în fortăreața sa
miniaturală ca să sune la casa lui Roth. Șoferul îl văzu pe gardian
încuviințând din nou înainte să pună jos receptorul, iar bariera se
ridică. Gardianul își verifică apoi ceasul pentru a înregistra trecerea
ambulanței și văzu că mai erau doar zece minute până la sfârșitul
turei. Ce ghinion pentru cel care urma să-l înlocuiască – se gândi el
–, să-și petreacă Ajunul Crăciunului în ghereta aceea, urmărind
emisiuni în reluare la TV.
Sosind la Château Roth, ambulanța fu întâmpinată pe aleea de
acces auto din fața casei de către bărbatul care dăduse undă verde
gardianului. Acesta nu era nimeni altul decât Rafael – vizibil agitat
de această dată. Fusese lăsat să aibă grijă de proprietatea lui Roth în
timp ce patronii săi își petreceau Crăciunul în Aspen și numai
gândul că putea să dispară peste granița mexicană cu 50 000 de
dolari bani gheață îl convinsese să-și abandoneze slujba
confortabilă, chiar dacă la negru. El îi conduse pe cei doi bărbați din
ambulanță până jos în cramă și îi lăsă să intre.
Fără să se grăbească, cei doi își traseră meticuloși pe mâini niște
mânuși de cauciuc înainte să pregătească niște cutii goale de carton
marcate cu sigla unei vinoteci din Napa Valley. După un tur
preliminar al cramei, constatară că sticlele de Bordeaux ocupau o
secțiune separata a pivniței, lucru care se dovedi de mare ajutor.
Aveau să piardă mai puțin timp, fiind scutiți de efortul de a căuta
prin rafturile de depozitare. Lucrând sistematic, după listă, bărbații
începură să împacheteze sticlele în cutiile de carton, având grijă să
bifeze toate denumirile și anii de producție de pe etichete. Rafael
primise instrucțiuni să încarce cutiile de carton în spatele
ambulanței, după ce fusese avertizat că avea să răspundă scump
pentru orice sticlă spartă.
 Fiecare cutie de carton conținea câte douăsprezece sticle cu vin
obișnuite sau șase sticle Magnum și, până ce bărbații terminară de
ambalat vinul, patruzeci și cinci de cutii pline cu sticle fuseseră deja
încărcate în ambulanță. După o ultimă verificare și câteva priviri
încărcate de regret spre vinurile de California și câteva cutii de
Havana din perioada pre-Castro, cei doi bărbați stinseră luminile,
traseră ușa în urma lor, apoi ieșiră.
Mai aveau de făcut câteva mici ajustări în interiorul ambulanței.
Cutiile de carton fuseseră stivuite ordonat de o parte și de
cealaltă a brancardei înainte de a fi acoperite complet cu niște paturi
albe de spital. Rafael, aflat într-o stare de agitație cumplită – la un
pas de a avea el însuși nevoie de primul ajutor și de a deveni de-a
binelea pacient al ambulanței, stătea întins pe brancardă, cu o
perfuzie falsă cu morfina deasupra capului, care să-i potolească
durerile provocate de falsa criză de apendicită.
Astfel pregătită, ambulanța porni înapoi către bariera punctului
de control, oprindu-se doar pentru ca bărbații să-i ureze gardianului
un călduros „Crăciun fericit!” înainte să dispară în întuneric, cu
toate luminile aprinse.
Șoferul rânji la auzul zgomotelor din spate.
— E în regulă, Rafael. Poți să te ridici acum. O să te lăsăm pe
drum înainte să ajungem la autostradă. Șoferul scoase apoi un plic
din buzunar și i-l întinse lui Rafael peste umăr, spunându-i: Ai face
bine să numeri banii. Sunt în bancnote de câte o sută.
Cinci minute mai târziu, ambulanța opri pe o stradă întunecoasă,
iar Rafael coborî. Următoarea oprire era un garaj încuiat de pe o
stradă și mai întunecoasă, într-o fundătura din vestul orașului Los
Angeles, unde avu loc transferul cutiilor cu vin într-o dubă fără
număr de înmatriculare. Tot ce mai aveau de făcut acum era să
scoată plăcuțele ambulanței și să o abandoneze în parcarea celui
mai apropiat spital, apoi să plece mai departe către Santa Barbara.
 Capitolul 3

Roth se distrase la Aspen mult mai bine decât de obicei. O

mulțime de celebrități erau acolo – la schi sau doar ca să fie văzute
iar el profitase să-și mărească cercul de cunoștințe cu trei sau patru
potențiali clienți. Acest lucru – spre surprinderea lui – era o
consecință a articolului apărut în LA Times. Chiar dacă articolul
apăruse pe la sfârșitul lui septembrie, multe staruri erau fascinate
de vinuri și citiseră despre colecția lui Roth.
Tipicele subiecte de conversație de la întrunirile din Aspen –
adulterul, ponturile pentru tranzacționarea acțiunilor la bursă,
operațiile estetice, bârfele de culise – fuseseră înlocuite cu discuții
despre crame, vinoteci și recolte: Bordeaux versus California,
perioade optime de cules și maturare a vinului și, desigur, prețuri
exorbitante.
Roth se trezi ținând discursuri în fața unei audiențe reduse, dar
fascinate de acest subiect, nume obișnuite care nu se învârtiseră
până atunci în cercul lui social, iar oportunitățile sale în materie de
afaceri păreau destul de promițătoare. Poate că acum era vorba
despre vin, dar a doua zi ar fi putut fi vorba, la fel de bine, despre o
interesantă criză de contracte.
Pe parcursul acelei săptămâni minunate de Crăciun cu zăpadă,
schiurile lui Roth rămaseră neatinse, iar Michelle profitase din plin
de instructorul de schi care fusese doar la dispoziția ei.
Familia Roth se bucură la întoarcere de o călătorie cu un avion
particular în compania unui cuplu din LA de care auziseră vag. Cei
doi se arătară foarte impresionați de compania lui Roth. Acesta le
întoarse amabilitățile și se plânse politicos că nu avusese deloc timp
să schieze, lăsând să se înțeleagă că vorbise mai mult despre afaceri
și nu despre Bordeaux. Prefera să lase lucrurile așa cum erau. Era
sfârșitul satisfăcător al unei săptămâni grozave.
Buna lui dispoziție dură însă până în seara acelei zile, când el și
soția lui ajunseră la casa din Hollywood Heights și descoperiră că
Rafael nu era acolo ca să-i întâmpine, ca de obicei, și nici nu lăsase
vreun bilet care să-i justifice absența.
Acest lucru era ciudat și îngrijorător, dar, după ce verificară toate
camerele, începură să se liniștească. Tablourile de Andy Warhol
erau la locul lor pe pereți, statuia de Giacometti, reprezentând un
om deplasându-se, se afla pe terasă, iar casa părea neatinsă. Micul
apartament de la subsol în care locuia Rafael părea, de asemenea,
neatins. Hainele erau în dulap, iar patul său rămăsese nedesfăcut.
Nimic nu trăda plecarea în grabă a angajatului lor.
Roth și soția lui se culcară devreme în noaptea aceea, destul de
iritați și nedumeriți, dar fără să se gândească la ceva rău.
Abia în dimineața următoare, Roth coborî până în cramă.
— Isuse Cristoase!
Strigătul sfâșietor al lui Roth aproape că o făcu pe Michelle să
cadă de pe aparatul ei de fitness Stairmaster.
Alergă repede în cramă, unde îl găsi pe Roth în stare de șoc.
Acesta privea fix, de parcă ar fi fost hipnotizat, un perete cu rafturi
goale.
— Vinul meu de Bordeaux! Nu a mai rămas nicio sticlă! Toate au
dispărut.
Roth începu să pășească agitat dintr-o parte în alta, cu pumnii
strânși. Era înnebunit. Dacă ar fi avut păr pe cap, și l-ar fi smuls de
furie.
— Dacă pun mâna pe stârpitura aia ticăloasă, am s-o omor, asta
am să fac! O să-i smulg inima din piept, pur și simplu!
Strecurând nervos printre dinți amenințări cu moartea și mai
înfiorătoare la adresa lui Rafael, Roth urcă la etaj ca să-și caute
telefonul. Alarmat, îl sună pe gardianul de la punctul de control,
sună apoi la LAPD. Și pe cei de la compania de asigurări.
Gardianul fu primul care sosi la fața locului, ținând în mână
registrul său de evidență. Până la apariția acestuia, Roth își mai
revenise din șoc și putea să articuleze coerent.
— Bine. Vreau să știu cine a intrat în casa mea, în ce zi și la ce oră,
și de ce naiba nu au fost opriți la punctul de securitate. În timp ce
vorbea, abia stăpânindu-se, Roth îl împungea pe gardian cu degetul
în piept. Și mai vreau să știu numele idiotului care trebuia să fie de
serviciu atunci când s-a întâmplat asta.
— Mă ocup imediat de asta, domnule Roth.
Rugându-se în mintea lui să nu fi fost chiar el de serviciu la
momentul jafului, gardianul își consultă registrul. După câteva
minute, ridică ochii triumfător și ușurat.
— Am găsit, spuse el. Chiar în Ajunul Crăciunului, o urgență
medicală. A fost înregistrată o ambulanța care a venit la 8.20 și a
plecat la 10.50. Tom era de serviciu la ora aceea. Paznicul
dumneavoastră i-a dat permisiunea să treacă.
— Sigur că i-a dat permisiunea, ticălosul netrebnic!
Roth îi smulse gardianului registrul, cu nerăbdare, și începu să
caute cu privirea printre rânduri, sperând să găsească vreun indiciu
salvator, apoi întrebă dezamăgit:
— Atâta tot? Niciun spital? Niciun nume sau vreun număr de
asigurare medicală? Isuse.
— Avem numărul de înmatriculare al ambulanței. Și cred că au
menționat faptul că era vorba despre o urgență.
— Da, sunt sigur de asta. Abia așteptau să pună mâna pe vinul
meu. Asta era urgența.
Roth clătină supărat din cap și îi întinse registrul gardianului,
care încercă să se retragă cât mai demn și plin de respect. Bărbatul
ajunse la punctul de control chiar în momentul sosirii polițiștilor:
doi detectivi plictisiți, trimiși în misiune, care păreau siguri că toate
eforturile lor aveau să fie doar o pierdere de timp.
— În regulă, le spuse Roth când ajunseră în fața casei. Stați de
vorbă cu un generos contribuabil al PBA67, așa că mi-ar plăcea ca
măcar de data asta să primesc și eu ceva în schimbul banilor mei.
Urmați-mă.
Cei doi polițiști încuviințară din cap la unison, având același
gând. Aveau de-a face cu încă un mare mahăr care trimitea câte un
cec de 100 de dolari Asociației de Binefacere a Poliției cu ocazia
sărbătorilor de Crăciun și aștepta un tratament special pentru asta.
Abia apucară să intre pe ușa cramei, că Roth se și dezlănțui:
— Vedeți asta? întrebă el ațintind un deget către rastelele goale.
Vin în valoare de trei milioane de dolari. Mi-a luat zece ani ca să
adun colecția asta și mi-ar fi imposibil să o înlocuiesc. Înțelegeți ce
spun? Imposibil. Și fiți siguri că ticăloșii aceia au mers la sigur. Au
luat doar vinul de Bordeaux.
— Domnule Roth, i se adresă detectivul mai vârstnic, care-și
deschise carnețelul în timp ce partenerul său cerceta crama, vreau
să-mi dați câteva detalii. Acum, când<
— Vreți detalii? Pe scurt: Ajunul Crăciunului, noi nu eram acasă,
iar ambulanța asta despre care am aflat de curând ajunge la barieră
cu o poveste tâmpită în legătura cu o urgență medicală. Gardianul
sună aici, în casă, și paznicul îi spune să lase ambulanța să treacă.
— Numele paznicului?
— Torres. Rafael Torres.
— Mexican?
— Pare cumva evreu după nume?
Detectivul oftă. Tipul se credea al naibii de deștept.
— Domnule Roth, trebuie să vă întreb. Paznicul dumneavoastră
avea carte verde? Asigurare socială? Cu alte cuvinte, avea viză de

67 Police Benevolent Association (n. tr.)

rezidență permanentă pe teritoriul SUA?
Roth ezită înainte de a răspunde.
— Pai, nu tocmai. Dar ce are a face? El i-a lăsat să intre și probabil
că a plecat odată cu ei, pentru că, atunci când ne-am întors din
Aspen, el nu mai era aici. Am verificat toată casa. Nu lipsește nimic.
Apoi, în dimineața asta, am coborât aici. Roth se întoarse cu fața
spre rafturile goale și întinse mâinile disperat, adăugând: Trei
milioane de dolari, vă dați seama?
Detectivul ridică privirea din carnețel și clătină din cap.
— Problema este, domnule Roth, că suntem în 31 decembrie. Au
trecut șase zile de la furtul vinului. Totul a decurs după un plan. Ei
știau precis ce vor și au venit pregătiți să intre ca să ia vinul și să
dispară. O să căutăm amprente, dar< Clătină iarăși din cap. E o
treabă de profesioniști, așa că nu ne putem aștepta să-și fi lăsat
adresa.
Era rândul lui Roth să ofteze. Polițistul se credea al naibii de
deștept. Asta-i mai lipsea.
Detectivul termină de scris și lăsă deoparte carnețelul, apoi i se
adresă lui Roth:
— Mai târziu o să venim cu cei de la criminalistică și o să
verificăm și înregistrările celor de la punctul de control. Poate că
gardianul de serviciu a observat vreun amănunt care să ne ajute să
găsim un indiciu. O să vă contactăm imediat ce vom avea o pistă.
Între timp, vă sfătuiesc să nu atingeți nimic aici în cramă.
Roth își petrecu restul dimineții vorbind la telefon. Primul său
apel, către Cecilia Volpe, fu preluat de recepționeră. Aceasta îi
aminti bărbatului că el însuși îi dăduse – cu multă generozitate, de
altfel – o zi liberă Ceciliei, pentru extensiile de păr și ședința de
bronzare cu ocazia sărbătorilor.
Roth se văzu nevoit să anuleze și să reprogrameze personal toate
întâlnirile din ziua aceea. Michelle își petrecu ziua căutând prin
dulapurile sale enorme ținuta potrivită pentru petrecerea din
Beverly Hills la care trebuiau să meargă în noaptea aceea, așa că
Roth pierdu vremea prin jurul casei, cu telefonul lipit de ureche.
Ori de câte ori își aducea aminte de crama sa jefuită, hăul în care i
se părea că se afundă se făcea și mai mare. Până și panorama
superbă de pe terasă fusese acoperită de smog, parcă mai dens și
mai persistent ca niciodată.
La primele ore ale după-amiezii, când stabilise întâlnirea cu
reprezentantul companiei de asigurări, era convins că soarta i-a
întors definitiv spatele. Simțea un amestec de furie și auto
compătimire, dar furia era predominantă.
Elena Morales, vicepreședinta firmei de asigurări Knox
Worldwide, responsabilă cu despăgubirile în caz de daună a
persoanelor fizice, sosi cu punctualitate la ora 15.
În circumstanțe normale, Roth s-ar fi străduit să fie fermecător;
Elena era – așa cum îi declarau de altfel numeroșii ei admiratori –
mult prea atrăgătoare pentru un agent de asigurări.
Ochii și părul îi erau precum ciocolata neagră, iar corpul părea
sculptat după cele mai pretențioase standarde ale Hollywoodului.
Oricum, în ziua aceea, toate aceste lucruri îi scăpau lui Roth.
Imediat ce Elena îi întinse cartea de vizită, acesta stabili tonul pe
care avea să fie purtată discuția:
— Sper că nu ai de gând să-mi fluturi acum în față toate prostiile
alea legate de asigurări.
Elena era obișnuită cu astfel de reacții și cu crizele ocazionale de
nervi ale clienților săi plini de bani. Oamenii bogați, protejați
întotdeauna de bani și privilegii, nu erau pregătiți – din punct de
vedere emoțional – să facă față realităților dure ale vieții.
Atunci când se confruntau cu pierderi de orice fel, ei aveau
tendința să se poarte precum copiii răsfățați – erau egoiști,
încăpățânați, adesea isterici. Cunoștea foarte bine acest tip de
comportament.
— La ce prostii vă referiți, domnule Roth?
— Știi ce vreau să spun. Toate hârțoagele alea pline cu aiureli
despre circumstanțe atenuante, termene și condiții, principiul
răspunderii limitate, acoperirea incompletă a daunelor, catastrofe
naturale, chichițe legislative, clauze și portițe de scăpare<
Roth se opri o clipă ca să respire în timp ce căuta în minte mai
multe exemple de practici injuste ale companiilor de asigurări.
Elena nu răspunse. Experiența o învățase să lase natura să-și
urmeze cursul. Toți clienții se potoleau mai devreme sau mai târziu.
— Ei bine? zise Roth. Nu vorbim despre mărunțiș aici. E vorba
despre trei milioane de dolari.
Elena aruncă o privire pe copia poliței de asigurare a lui Roth pe
care o avea în mână. Vinul de Bordeaux, conform instrucțiunilor lui
Roth, fusese asigurat separat, dar nu tocmai pentru suma de trei
milioane. Elena oftă.
— De fapt, domnule, Roth, suma e trecută aici, în contract: 2,3
milioane de dolari. Dar putem vorbi mai târziu despre asta. Acum
trebuie să vă comunic că am luat legătura cu cei de la LAPD, așa că
am aflat deja majoritatea detaliilor despre acest caz, însă, după cum
bine știți, va trebui să facem și noi o anchetă.
— Și câți ani va dura toată ancheta asta? Vinul a dispărut, dar a
fost asigurat. Ce date vă mai trebuie?
Elena observă cum tâmpla lui Roth zvâcnea, ca un vierme mare,
vânăt și umflat.
— Mă tem că aceasta e procedura, domnule Roth. Noi nu putem
plăti o sumă atât de mare până ce nu ne lămurim în legătură cu
circumstanțele producerii jafului. Îmi pare rău, dar asta e procedura
standard. Acest caz e ceva mai complicat, pentru că în jaf a fost
implicat și un angajat al dumneavoastră. Noi trebuie doar să ne
facem datoria, deci ceea ce se impune în astfel de cazuri.
 — Dar este revoltător! strigă Roth. Bărbatul se ridică și se apropie
de Elena, care ședea în continuare pe scaun. O privi furios și întrebă
cu voce scăzută: Insinuezi că aș avea vreo legătură cu acest jaf? Asta
insinuezi?
Elena se ridică în picioare, strecurând în servietă polița de
asigurare a lui Roth.
— Nu insinuez nimic, domnule Roth, răspunse ea în timp ce își
închidea servieta. Nu cred că o să ajungem la vreun rezultat astăzi,
având în vedere starea în care vă aflați. Poate o să vă gândiți mai
bine atunci când veți fi mai liniștit<
— Îți spun eu la ce trebuie să mă gândesc. Mi s-a furat o colecție
unică de vinuri în valoare de trei milioane de dolari, iar dumneata,
cu tot cu ridicolele dumitale proceduri și practici standard, faci tot
posibilul să te eschivezi de la responsabilitățile legale. Eu îmi vreau
vinul înapoi sau un cec de trei milioane de dolari. E clar?
Elena se îndreptă spre ușă.
— Perfect clar, domnule Roth. Detectivul nostru va lua legătura
cu dumneavoastră. Vă urez un An Nou fericit!
„Nu ar fi trebuit să spun asta, își zise Elena în timp ce se întorcea
cu mașina la birou. Cred că a făcut atac de cord când m-a auzit.”
Nu era prima dată când se întreba dacă salariul primit compensa
de fapt aroganța și neobrăzarea clienților pe care era nevoită să le
tolereze mereu. Bărbatul acela avea tupeu, nu glumă, ca să umfle cu
șapte sute de mii valoarea asigurată a vinului său. Telefonul mobil
începu să-i sune. Era șeful ei.
— Adineauri m-a sunat Roth. S-ar părea că nu prea v-ați înțeles.
Trebuie să stăm de vorbă când ajungi la birou.
Președintele companiei de asigurări Knox Worldwide – un bărbat
mai în vârstă, a cărui înfățișare blândă ascundea o minte ascuțită și
o rezervă permanentă când era vorba de înapoiat bani clienților – se
ridică politicos de pe scaun atunci când Elena intră în birou.
 Acesta era unul dintre lucrurile care-i plăceau în mod deosebit la
șeful său, Frank Knox: o rămășiță de curtoazie într-o lume din ce în
ce mai nepoliticoasă.
Bărbatul înconjură biroul și se așezară pe două scaune uzate cu
tapițerie din piele de lângă fereastră. Knox se mândrea că nu
schimbase nimic din decorul biroului său timp de treizeci și cinci de
ani. Biroul masiv al partenerilor de afaceri, rafturile grele din lemn
de nuc, vechile covoare orientale de pe podea – acum destul de
uzate – și tablourile în ulei deja crăpate, reprezentând cerbi și alte
nobile creaturi –, toate acestea aparțineau secolului trecut. La fel ca
Knox, decorațiunile biroului său erau elegante, uzate și confortabile.
Knox îi spuse Elenei, zâmbind:
— Încă o zi plină de evenimente extrem de plăcute marca
Hollywood. Povestește-mi, te rog.
Elena îi expuse pe scurt ceea ce aflase de la detectivul însărcinat
cu acest caz și îl puse la curent cu comportamentul isteric al lui
Roth, fără a omite tentativa acestuia de a umfla valoarea asigurată a
vinului.
— Frank, te rog să mă crezi. Făcea spume la gură, pur și simplu.
Nu avea niciun sens. Nu servea la nimic să mai stau la discuții.
Bătrânul încuviință din cap.
— Am înțeles eu câte ceva când m-a sunat. Își îndreptă privirea
spre geam în timp ce bătea cu degetele în brațele scaunului. Să
vedem. Jaful a avut loc deci cu șase zile în urmă. Oricine o fi hoțul, a
avut timp destul să-și piardă urma. Poliția crede ca este vorba
despre niște profesioniști. A fost o spargere în interiorul locuinței,
înlesnită de către un imigrant ilegal. Aș băga mâna în foc că nu
avem nicio șansă să-i dăm de urmă. Și mai este și prietenul nostru,
domnul Roth, care se da de ceasul morții pentru un cec din partea
noastră.
— Un cec de trei milioane, adăugă Elena.
 — Ar vrea el. Din păcate a plătit doar o poliță Premium pentru
2,3 milioane. Chiar și așa, o asemenea colecție are mai mult valoare
sentimentală și înțeleg foarte bine că-i este greu să se resemneze cu
gândul că a pierdut-o. Bătrânul se aplecă puțin în față. Câte sticle
spuneai să s-au furat?
— Între cinci și șase sute de sticle de vin – asta dacă luăm de bun
ce spune Roth.
— Ei bine, ar dura ceva timp să bea cineva atâta vin. Poate că asta
e ceea ce trebuie să căutăm noi de fapt: vinul, și nu hoții. Nu le va fi
ușor să se descotorosească de cinci sute de sticle, asta în cazul în
care nu a fost un jaf comandat. Se ridică în picioare și îi zâmbi
Elenei. Avem nevoie de un copoi. Ai vreo sugestie?
 Capitolul 4

Elena stătea la birou și își analiza opțiunile. După recenta ei

conversație cu cei de la poliție, înțelesese că erau puține șanse ca
LAPD să conducă investigația cu prea mare zel. Urmele jafului nu
mai erau proaspete și nu exista niciun indiciu clar. Putea să-și
imagineze deja dosarul cazului abandonat și prăfuit în vreun sertar
al poliției, unde avea să zacă ani buni.
Mai lucrase și la alte cazuri cu detectivi liber-profesioniști, așa că
îi sună pe câțiva dintre aceștia. Detectivii erau specializați în cazuri
de infracțiuni și catastrofe naturale – de la furturi de bijuterii până
la prăbușiri de locuințe. Dar jaful unei colecții de vinuri? Nu se mai
confruntase cu o astfel de situație în trecut – mai ales că era vorba
despre o sumă atât de mare.
Cinci sute de sticle de vin care dispăruseră pur și simplu în urma
unui jaf plănuit și executat cu eficiența unei operațiuni militare. Un
lucru era sigur însă: Acele sticle furate nu aveau să apară la
anunțurile de pe ebay. Probabil că fusese un jaf comandat, o acțiune
finanțată și plănuită cu meticulozitate în urma unui ordin dat de
cine-știe-cine, cel mai probabil de către un alt colecționar.
Dacă așa stăteau lucrurile, tot ce avea de făcut era să găsească un
connoisseur în materie de vinuri care să aibă tendințe criminale. Era
cât se poate de simplu. Nu puteau fi mai mulți de câteva mii
împrăștiați pe tot cuprinsul lumii.
Frank îi spusese că ar fi fost bine să găsească un „copoi”. Trebuia
să fie un copoi deosebit: un detectiv neconvențional, dar cu multă
imaginație și experiență, ideal pentru descoperirea infractorilor în
funcție de modul de operare al acestora.
Elena analiza toate aceste posibilități în timp ce răsfoia cărțile de
vizită ordonate alfabetic. Se opri la litera L. Mai citi o dată numele
de pe cartea de vizită și oftă. Fără nicio îndoială, el era cel mai
potrivit pentru acest caz. Se întrebă dacă era pregătită să lucreze din
nou cu el.
De această dată era hotărâtă să păstreze distanța. Nu trebuia să
amestece problemele de serviciu cu cele personale, își spuse în timp
ce-și suna secretara.
— Vezi dacă poți să dai de Sam Levitt, te rog. Se află la Chateau
Marmont.

CV-ul lui Sam Levitt – dacă acesta ar fi fost vreodată destul de

naiv ca să își întocmească unul – ar fi părut destul de neobișnuit la o
primă lectură. Pe vremea când era student la drept și se întreba
mereu cu ce avea să-și plătească taxele de studii, manifesta un
interes deosebit pentru situațiile în care infracțiunea devenea un
mijloc de obținere a unor mari sume de bani. Dar, pentru că nu era
un om violent, nu simțea nicio atracție pentru rezolvarea unor
delicte bazate pe violență. Acestea erau prea dure pentru el, prea
brutale și, nu în ultimul rând, prea periculoase din punctul lui de
vedere. Ceea ce-i plăcea însă era folosirea inteligenței ca armă de
bază împotriva infracționalității. Prefera să-și folosească mintea, și
nu arma.
Lucru destul de firesc pentru un tânăr care-și alesese o carieră
bazată pe soluționarea unor delicte nonviolente, el se dedicase
rezolvării infracțiunilor de drept comun. Lucra din greu ore în șir ca
să facă bani și, grație îndatoririi sale de a se întreține cu clienții,
prinsese gust pentru mâncarea bună și vinul de calitate.
Dar exista o problemă care se agrava de la un an la altul, și
anume plictiseala provocată de aceiași și aceiași clienți: oameni
anoști care, ca urmare a lăcomiei și ingeniozității lor, făcuseră averi
impresionante și erau hotărâți să obțină și mai mult: așa-ziși
investitori care urmăreau golirea de active a unor firme, comercianți
sau mari industriași care preluau controlul unor firme, garantând
chiar cu activele acestora – toți închinându-se la altarul tranzacțiilor
de acțiuni. Levitt se plictisise de-a dreptul de acești oameni și cu
greu putea să-și mai ascundă antipatia și profundul său dezgust
pentru lumea lor.
Picătura care umpluse paharul venise sub forma unei petreceri
de weekend organizate de corporație, o adevărată orgie a
Comitetului director de operațiuni care-i provocase mai întâi o
mahmureală, apoi o severă depresie. Demisionase dintr-un impuls
de moment și începuse să caute delicte mai simple și, într-un fel,
mai puțin necinstite. Noua lui deviză era acum: „Luând totul în
considerare”, cu condiția ca respectivul delict să nu implice arme,
bombe sau droguri.
Aici, CV-ul imaginar al domnului Levitt devenea mai sărac în
detalii și destul de neclar. Trăise un timp în Rusia și ajunsese să
cunoască destul de bine anumite zone din America de Sud și Africa.
Mai târziu, avea să se refere la această perioadă ca „epoca lui
import/export” – o perioadă palpitantă, câțiva ani de risc enorm și
satisfacții pe măsură. Această perioadă se încheiase din păcate cu o
scurtă, dar memorabilă și foarte neplăcută ședere într-o închisoare
congoleză, care-l costase trei coaste rupte, nasul spart și o sumă
substanțială drept mită ca să iasă de acolo. Experiența îl condusese
la gândul că poate venise momentul să facă o nouă ajustare în
cariera sa.
Așa cum procedaseră mulți cetățeni americani înaintea lui,
căutând timpul și spațiul de care avea nevoie ca să cumpănească în
liniște deciziile importante ale vieții lor, el plecase la Paris. Primele
câteva săptămâni și le petrecuse în compania fetelor și a
gastronomiei franțuzești, ca să recupereze parcă timpul pierdut în
Africa.
Nu după mult timp, la Paris se dumirise cât de puțin știa despre
un lucru pe care-l prețuia în mod deosebit: vinul. Ca majoritatea
amatorilor foarte receptivi la gustul vinului, el putea deosebi vinul
bun de cel obișnuit, precum și vinul excepțional de cel bun. Dar
erau adesea momente când nu putea rezista ispitei și ceda la auzul
șoaptelor îmbietoare ale ospătarilor care serveau băuturi. Listele de
vinuri franțuzești erau, de asemenea, pline cu vinuri de origine
necunoscută, produse în podgorii de care nici măcar nu auzise. Era
frustrant. El voia să știe sigur, nu să ghicească. Și astfel, având
timpul și banii necesari, decisese să se delecteze cu un curs de șase
luni la Universitatea Vinului de la Suze-la-Rousse, un loc în care se
desfășurau cursuri de cea mai înaltă clasă, chiar în regiunea viticolă
Côtes-du-Rhône.
El descoperi cu această ocazie că se simțea mult mai bine acolo
decât la Facultatea de Drept. Subiectul în sine era, de fapt, mult mai
plăcut. Ceilalți studenți ai Universității, colegii lui cosmopoliți –
francezi, englezi, chinezi, câțiva indieni deschizători de drumuri și
inevitabilii scoțieni – erau mult mai interesanți. Excursiile și
degustările de la Hermitage (casa celor mai viguroase vinuri din
lume), Côte-Rôtie, Cornas și Châteauneuf-du-Pape erau grozave și
instructive. Începuse să vorbească un pic de franceză și chiar
cochetase cu gândul să cumpere o podgorie. Timpul trecuse foarte
repede.
Nu se simțea însă pregătit să se îngroape undeva la țară, în
Franța, și, după ani buni în care călătorise pe meleaguri străine, i se
făcuse dor de America. Oare cât de mult se schimbase în timpul
absenței lui? Dar el oare cât de mult se schimbase?
Într-o anumită privință, el nu se schimbase deloc. Fascinația sa
pentru delictele nonviolente și ingenioase era aceeași și, pentru că
sfârșitul cursurilor sale era aproape, gândurile i se îndreptau tot mai
frecvent către America și se hotărî să se întoarcă la lucru – cu unele
condiții însă. Amintirile din închisoarea congoleză erau încă vii. De
această dată, se gândea el, avea să acționeze respectând limitele și
legitimitatea, ca detectiv și consultant în probleme infracționale.
Sau, așa cum îi plăcea să creadă, ca un braconier transformat în
pădurar.
Pentru un om care prefera regiunile însorite, alegerea orașului
Los Angeles era aproape inevitabilă. Urma să se stabilească acolo.
LA avea de toate: o climă încântătoare, bani și extravaganță,
infracționalitate și numeroși multimilionari implicați în afaceri
dubioase, tot felul de excese în industria filmului, o mulțime de fete
frumoase și celebrități – toate ingredientele necesare pentru excese
și distracție. Și nu avu nevoie decât de o scurtă călătorie de
recunoaștere ca să-și găsească locuința perfectă.
Hotelul Chateau Marmont, de pe Sunset Boulevard din vestul
Hollywoodului, trebuia să fie prima clădire de apartamente
protejată antiseismic din Los Angeles. În schimb, fusese dată în
folosință în anul 1929, când dezastrul financiar de pe Wall Street și
Marea Criză Economică făcuseră imposibilă vânzarea de
apartamente. Camerele se achiziționau mai ușor, așa că Chateau
Marmont devenise un hotel cu apartamente.
Hotelul era pentru Sam una dintre marile atracții ale orașului și
prefera să locuiască acolo din mai multe motive: absența
responsabilităților domestice, șarmul și eficiența personalului,
intrarea discretă, amplasarea convenabilă și atmosfera relaxantă.
Chateau Marmont avea o notă distinctă față de hotelurile moderne,
dar mai ales oferea apartamente pentru oaspeții permanenți, cei
care voiau să locuiască acolo. După câteva zile de probă în hotel,
Sam deveni unul dintre oaspeții permanenți. Se mută într-un
apartament de la etajul șase și începu să caute clienți – ceea ce nu
era prea greu în LA.
Oamenii bogați intrau mereu în încurcături. Faptul că pentru el
banii nu erau o problemă îi permitea să accepte doar cazurile care îi
trezeau interesul: mai mult escrocheriile neobișnuite sau șantajul,
disparițiile misterioase, înscenările, precum și jafurile sofisticate de
proporții.
Își găsise o nișă potrivită și nu trecu mult până să-și facă în
anumite cercuri o reputație de profesionist care obținea rapid
rezultate uimitoare și știa să-și țină gura.

Telefonul Elenei veni tocmai când Sam își trăgea sufletul după o
jumătate de oră petrecută în sala de fitness din mansarda hotelului.
— Sam, Elena la telefon. Ea ezită o clipă înainte de a continua.
Sam, te deranjez? Mi se pare că ai răsuflarea tăiată.
— E din cauza vocii tale, Elena. Întotdeauna are acest efect
asupra mea. Ce mai faci?
— Sunt foarte ocupată. De fapt, de asta te-am sunat. Trebuie să
stăm de vorbă. Ești liber mâine la prânz?
— Desigur. Vrei să ne întâlnim în apartamentul meu? La fel ca pe
vremuri?
— Nu, Sam. Nu o să vin la apartament și nimic nu va mai fi ca pe
vremuri. E vorba de afaceri. Nu uita: doar afaceri.
— Ești o femeie crudă. O să fac o rezervare la restaurantul de jos
pentru 12.30. Hei, Elena?
— Ce este?
— Mă bucur că am ocazia să te revăd. A trecut mult timp.
Amândoi zâmbeau când terminară conversația telefonică.
Sam rezervase masa la care stătea de obicei, separată și parțial
protejată de privirile celorlalți oaspeți de o plantă mare, luxuriantă
care făcea din curtea interioară un loc deosebit de plăcut și plin de
verdeață. O zări pe Elena îndreptându-se spre masa lui și constată
că multe capete se întorceau la trecerea ei. Să fi fost o stea de
cinema? Cu cine urma să se întâlnească? Nu știai niciodată la
Hotelul Chateau. Celebritățile făceau parte din decor.
 Sam o sărută pe amândoi obrajii și făcu un pas în spate, inhalând
profund.
— Mmm. Folosești același parfum: Chanel nr. 19.
Elena îl privi ținând capul plecat într-o parte.
— Încă nu ți-ai făcut operație la nas.
În timp ce luau masa (salată Caesar și apă minerală Evian pentru
Elena; somon și vin Meursault pentru Sam), Elena îi povesti tot ce
aflase în legătură cu jaful. După cafea, îi arătă lui Sam câteva
fotocopii ale articolului din LA Times și lista detaliată a vinurilor
furate din crama lui Roth, pusă la dispoziție de proprietar.
Privindu-l pe Sam în timp ce răsfoia hârtiile, Elena fu nevoită să
admită că nasul rupt al bărbatului ar fi trebuit să rămână așa pentru
totdeauna. Asta îl împiedica să fie fermecător.
Sam își ridică nasul din listă.
— Este vorba despre vinuri savuroase. Interesant că n-au furat
nicio sticlă din vinul produs în California. Oricum, îmi scot pălăria
în fața celui care a organizat jaful. Bine gândit, la momentul
oportun, simplu și fără urme – exact pe placul meu.
Elena îl privi pe deasupra ochelarilor ei de soare.
— Sam?
Bărbatul începu să râdă și clătină din cap.
— Nu am nicio legătură cu asta, crede-mă. Nici măcar nu am
văzut articolul. În afară de asta, mă cunoști foarte bine. Lucrez
pentru băieții buni acum.
— Asta înseamnă că accepți cazul?
— Aș face orice pentru tine, Elena. A, am uitat să menționez: plus
cheltuielile și cinci la sută din valoarea bunurilor recuperate.
— Doi virgulă cinci la sută.
— Trei.

După ce o conduse pe Elena până la ieșire, Sam se întoarse la

masa lui și mai comandă un espresso. Trecuseră șase luni de când o
văzuse ultima dată; șase luni de la seara aceea care se sfârșise cu un
schimb de replici extrem de dur. Nici măcar nu-și mai amintea
pentru ce se certaseră. Să fi fost din cauza ezitării lui de a-și lua
angajamente? Refuzului ei de a face un compromis? Oricare ar fi
fost motivul, se terminase prost. Iar el se simțise și mai prost la
vestea că Elena se încurcase cu unul dintre actorii aceia tineri și
frumoși – atât de numeroși în Hollywood –, care spera să-și facă o
carieră, dar rămân mereu într-un con de umbră.
Pe drumul spre birou, în mașină, Elena își aminti de același tânăr
actor și de perioada aceea. Trebuia să recunoască: nu fusese una
dintre cele mai bune decizii din viața ei. O legătură care-i lăsase un
gust amar. Nu după mult timp, ea remarcase că noul ei prieten
nutrea deja o iubire pasională pentru propria persoană. Bărbatul era
preocupat doar de aspectul său fizic și, dacă vreodată conversația
dădea semne să devieze de la acest subiect, el își pierdea orice
interes și căuta cu privirea cea mai apropiată oglindă care să-l
liniștească. Cât de mult durase? Trei săptămâni? O lună? Prea mult.
Elena ridică din umeri, încercând să-și limpezească gândurile.
Primele acorduri ale melodiei La vie en rose o făcură să tresară,
salvând-o de amintirile neplăcute. Acesta era de fapt tonul de apel
introdus de Sam pe telefonul ei după excursia pe care o făcuseră la
Paris, ton pe care din lipsă de timp nu reușise încă să-l schimbe.
— Ei? Ceva noutăți?
Elena recunoscu tonul plin de superioritate pe care Danny Roth îl
folosea când vorbea cu un subordonat. Încercă să-și păstreze calmul
înainte de a răspunde:
— Pot spune că da, domnule Roth. Tocmai am angajat un
detectiv specializat în astfel de cazuri. El se va ocupa exclusiv de
cazul dumneavoastră.
— În regulă. Spune-i să mă sune.
 Capitolul 5

Telefonul lui Sam o găsi pe Cecilia Volpe într-o dispoziție de zile

mari – rezultatul ultimului cadou din partea tatălui ei care o iubea
la nebunie, un Porsche gri perlat.
Tonul tăios cu care răspundea de obicei la telefon se transformase
într-o șoaptă dulce și suna aproape defensiv când îi comunica lui
Sam că domnul Roth nu era disponibil în momentul acela; acesta
„solicitase” o ședință. (În Hollywood, ședințele nu se „țin”, ci sunt
solicitate – precum somniferele –, deși adesea au efecte similare).
Când Sam îi explică cine era și de ce îl suna pe domnul Roth, în
vocea Ceciliei se distinse chiar o notă de simpatie.
— Oh, pot să spun că e devastat pur și simplu. Mă refer la vinul
de trei milioane de dolari și, în plus, la faptul că a fost trădat de
micul ticălos mexican. E o adevărată lovitură.
Și Cecilia ar fi continuat la nesfârșit cu lamentările dacă Roth în
persoană nu ar fi ieșit din birou împreună cu o tânără clientă, o
actriță al cărei timp era împărțit între filmări și centrul de
reabilitare. Avocatul își conduse prețioasa clientă până la lift, iar
Cecilia puse apelul în așteptare până la întoarcerea lui.
— Vă caută domnul Levitt. Este detectivul de la compania de
asigurări.
Roth intră în birou ca să vorbească la telefon.
— Era și timpul, începu el. Ați reușit să aflați ceva?
— Abia am început cercetările, domnule Roth. Ar fi bine să ne
întâlnim. Înainte de toate, trebuie să văd crama. La orice oră vă
convine.
— Chiar acum.
Sam inspiră profund. Nu avea să fie prea distractiv.
— În regulă, domnule Roth. Chiar acum. Am adresa
dumneavoastră. Voi fi acolo în treizeci de minute.
Sam așteptă la punctul de control, lângă ghereta gardianului.
Roth sosi patruzeci și cinci de minute mai târziu, fără să-și ceară
scuze bineînțeles, și îl întâmpină pe detectiv cu cea mai indiferentă
strângere de mână. Antipatia era reciprocă de la prima vedere.
Până să ajungă în cramă, ultimul dram de compătimire pe care
Sam o simțise pentru victima jafului dispăruse cu desăvârșire.
În următoarea jumătate de oră, Sam încercă fără succes să afle cât
mai multe informații, întrerupt fiind de telefonul mobil al lui Roth
care suna încontinuu. Așa că inspectă după bunul plac crama și
conținutul acesteia – vinurile Chardonnay, Cabernet și Pinot din
California, cele care mai rămăseseră în urma jafului. Apoi cercetă cu
minuțiozitate ușa din lemn masiv în stil spaniol care separa crama
de restul casei. Într-un târziu, când nu mai rămase nimic de
verificat, se opri în fața lui Roth, care adoptase o poziție ciudată, de
rugă – cu capul plecat și palmele lipite, de parcă s-ar fi închinat
extaziat la telefonul său mobil, marca BlackBerry.
— Îmi pare rău că vă întrerup, spuse Sam, dar am terminat aici.
Roth își curmă meditația și ridică privirea, vizibil iritat, de pe
micul ecran pe care părea să-l studieze cu venerație, îl întrebă
încruntat pe Sam:
— Ei? Ce părere ai?
— În primul rând, la capitolul securitate stați cât se poate de
prost. Aș putea deschide lacătul ușii cu o pilă de unghii. De ce nu ați
montat un sistem de alarmă separat pentru cramă? A fost o mare
greșeală. Oricum, e prea târziu pentru regrete. Probabil că cei de la
poliție v-au spus că autorii jafului sunt niște profesioniști.
Sam se opri. Roth începuse să-și consulte din nou micul său
dispozitiv electronic.
— În cazul unei investigații, nu se poate respinge o concluzie
evidentă până la proba contrarie – adică până ce aceasta se
dovedește a fi greșită. Roth nu-și ridicase încă privirea, deși Sam
continua să vorbească: Știm că a fost o lovitură din interior și că
Rafael Torres a dispărut. Știm, de asemenea, că dumneavoastră erați
în Aspen când a avut loc jaful. Acestea sunt faptele, domnule Roth,
și o minte suspicioasă ar putea trage o concluzie evidentă.
Roth își închise în cele din urmă telefonul și-l puse în buzunar.
— Și care ar fi această concluzie? întrebă el.
— Chiar dumneavoastră ați fi putut înscena acest jaf folosind
Aspenul ca alibi, ca să puneți în practică tot ce ați plănuit: să vă
furați propriul vin, să-l plătiți pe paznic, să cereți suma prevăzută în
polița de asigurare și să vă beți în liniște vinul, distrugând astfel
toate dovezile. Sam ridică din umeri și zâmbi, apoi continuă:
Ridicol, știu foarte bine, dar este obligația mea să evaluez toate
posibilitățile. Scoase din buzunar un cartonaș alb și i-l întinse lui
Roth, spunându-i: Iată cartea mea de vizită. O să vă țin la curent cu
toate evenimentele. Când ajunse în fața ușii, se opri ca să adauge:
Ah, și fiindcă tot veni vorba: Dacă aș fi în locul dumneavoastră, aș
bea toate sticlele acelea de Cabernet Sauvignon fără întârziere,
pentru că nu trebuie lăsat să se învechească. Vinul din ’84 începe să-
și arate vârsta.
Lui Sam aproape că-i părea rău pentru Roth atunci când ieși pe
ușă. Dar nu destul.

La scurt timp după stabilirea sa în Los Angeles, Sam fusese

solicitat să înceapă investigațiile în cazul unui așa-numit „grup
impresionist”, o grupare infracțională ai cărei membri erau dealeri
de artă din înalta societate implicați în traficul cu tablouri false de
Monet, Cézanne și Renoir.
De fapt, în timpul acestei operațiuni – una dintre primele lui
misiuni perfect legitime –, Sam fusese nevoit să lucreze cu poliția
din Los Angeles, mai precis cu reprezentantul acesteia, locotenentul
Bob Bookman, un bărbat cu o statură de-a dreptul impresionantă.
Iată un om care adora mâncarea, iar asta se vedea cu ochiul liber.
Fiind înalt, acesta își purta cu eleganță greutatea impresionantă,
ajutat de un cod autoimpus al ținutei de la care nu se abătea
niciodată. Un costum negru cu dimensiuni generoase, impecabil
croit, o cravata neagră de mătase și o cămașă albă. El însuși făcea
haz uneori de ținuta lui, numind-o amuzat „stilul cioclu șic”.
Relația lui cu Sam primise un imbold promițător când cei doi
bărbați își descoperiseră interesul mutual pentru vin și, după ce
soluționaseră cazul tablourilor false, ei își făcuseră o adevărată
obișnuință din a se întâlni o dată la câteva săptămâni pentru a lua
cina împreună, alegând pe rând restaurantul și vinul. Aceste ocazii
nu erau nicidecum întâlniri de afaceri, dar ajungeau inevitabil să
facă schimb de bârfe din lumea interlopă. Cu timpul, se dovedi că
aceste aranjamente erau plăcute și deosebit de utile pentru ambii
bărbați.
Când îl sună Sam, Bookman răspunse la telefon cu obișnuitul său
mormăit plictisit.
— Poate că ți se pare ciudat, zise Sam, dar trebuie să te consult
într-o privință. O să încerc în schimb să o fac într-un mod cât mai
plăcut. Am de gând să destup o sticlă de Bâtard-Montrachet diseară
și nu-mi place deloc să beau de unul singur. Ce spui?
— Aș fi interesat. Din ce an e vinul?
— Este din 2003. Ce zici de ora 6, la Chateau?
— Să nu-l răcești prea tare.

La câteva minute după ora 6, Bookman ajunse în fața ușii de la

apartamentul lui Sam. Avusese o zi destul de încărcată – o serie de
ședințe interminabile la sediul LAPD, iar acum simțea nevoia să se
mai destindă. Bătu în ușă adoptând o atitudine oficiala, de polițist
în misiune, și rosti pe un ton sever:
 — Știu că ești înăuntru. Ieși imediat cu mâinile sus și cu
pantalonii jos.
O tânără care tocmai trecea pe coridor îl privi surprinsă pe
bărbatul mătăhălos îmbrăcat în negru și iuți pasul către lift.
Sam deschise ușa și se trase într-o parte ca să-i facă bărbatului loc
să treacă. Acesta ocupă cu statura lui masivă holul apartamentului.
Intrară împreună în mica bucătărie – un perete întreg acoperit până
în tavan de dulapuri cu temperatură controlată în care Sam păstra
vinurile destinate consumului imediat. Sticla deschisă de Bâtard-
Montrachet era într-o frapieră cu gheață de pe bufet, lângă două
pahare. Bookman luă dopul de plută de pe bufet și-l apropie de nas
ca să-i simtă aroma, în timp ce Sam turna vinul în cele două pahare.
Fără să schimbe vreun cuvânt, cei doi ridicară apoi paharele ca să
privească atent conținutul lichid în lumina asfințitului care
pătrundea pe fereastră. Agitând ușurel vinul, amândoi își apropiară
nările de licoarea cu aromă amețitoare și buchet savuros înainte de a
lua prima înghițitură.
Bookman scoase un oftat de plăcere.
— Ar fi fost păcat să refuz așa ceva. Mai luă o înghițitură lungă și
adăugă: Nu e acesta vinul despre care Alexandre Dumas a spus că
ar trebui băut în timp ce îngenunchezi, cu capul descoperit?
Sam zâmbi satisfăcut.
— Am auzit că bărbații din Burgundia își scot pălăria de fiecare
dată când trec pe lângă podgorii.
Sam duse frapiera cu gheață în living, urmat îndeaproape de
Bookman. Acolo, cei doi bărbați se așezară în două fotolii
supradimensionate. Sticla de vin era amplasată pe o măsuță joasă,
între fotolii.
— Acum, spuse Bookman, lasă-mă să ghicesc de ce mă aflu aici.
După aceste cuvinte, mai luă o înghițitură și își contemplă
paharul cu vin, de parcă ar fi căzut dintr-odată pe gânduri.
 — Am preluat cazul Roth.
— Așa am auzit și eu. Cineva m-a pus la curent cu toate detaliile
chiar înainte să vin. Ai aflat ceva până acum?
— Tot ce am reușit să descopăr a fost că domnul Roth e un tip
care-ți dă bătăi de cap. Și nu joacă deloc cinstit – nici măcar nu
încearcă. Vinul este asigurat pentru suma de 2,3 milioane de dolari,
iar el pretinde că valorează trei milioane. Ceea ce probabil este
adevărat; doar că nu a fost asigurat pentru trei milioane. În afară de
asta, sunt sigur că a fost opera unor profesioniști. Am să verific
mâine pe la casele de licitații, să văd dacă a auzit cineva de vreo
colecție de vinuri, dar mă îndoiesc că vinul a fost furat pentru a fi
vândut. Eu cred că vinul a ajuns într-o cramă privată.
Bookman încuviință.
— Pare plauzibil. Nu vezi astfel de vinuri pe toate drumurile. Nu
ar fi prea greu să le dai de urmă. Întinse paharul, iar Sam i-l umplu
din nou. Doar nu crezi că Roth a aranjat singur toate astea pentru a
încasa banii din asigurare?
— Nu, asta nu. Ai citit articolul ăla din LA Times? Roth e genul de
om căruia îi face plăcere să-și etaleze toate bunurile. Faptul că i-a
fost jefuită crama îl poate face să pară un ratat în fața celorlalți. Sam
învârti sticla în frapieră înainte să-și mai toarne un pahar. Cam așa
stau lucrurile cu acest caz. Dar tu? Ce au mai găsit băieții tăi? Nicio
veste despre vreun paznic mexican?
Bookman izbucni într-un râs care semăna mai degrabă cu un
grohăit disprețuitor.
— Las-o baltă! Te-ai gândit cam câți imigranți ilegali avem noi în
țară? Vreo douăsprezece milioane. Probabil că mai mult de jumătate
locuiesc în California, și niciunul nu figurează în baza noastră de
date. Crede-mă pe cuvânt: tipul acela ori a scăpat teafăr peste
graniță, ori zace mort într-un container de gunoi. Bookman mai luă
o pauză, ca să se asigure că cel de-al doilea pahar de vin era la fel de
minunat ca primul. Dar hai să-ți dau vestea bună. Am găsit
ambulanța.
— Și vestea rea?
— Nu are plăcuțele de înmatriculare și nu am găsit nicio
amprentă. Totul este curat, perfect curat. Indivizii știau foarte bine
ce aveau de făcut. Nu am descoperit nicio pistă – e o fundătură, la
propriu – și acum avem alte lucruri mai importante pe cap. Și
începu să înșiruie toate problemele de care trebuia să se ocupe,
folosindu-și, pe rând, degetele groase: Guvernatorul l-a invitat la
ceai pe Tony Blair în cortul său. O operațiune de securitate cu cod
roșu de alertă maximă. Avem de anchetat sinuciderea unei
celebrități, care începe de fapt să semene cu o crimă. Un idiot
înarmat cu o pușcă folosește mașini în loc de țintă ca să exerseze
trasul cu arma pe o autostradă din Santa Monica. Crimele din
această lună sunt cât se poate de mediatizate, așa că-i mai avem pe
cap și pe primar. Lucrurile merg ca de obicei: Dispariția unor sticle
cu vin nu o să ajungă niciodată în capul listei de priorități. Bookman
ridică din umerii săi masivi, parcă scuzându-se. O să facem tot ce
putem ca să ajutăm ancheta, dar poți să consideri că ești pe cont
propriu în acest caz.
Pe măsură ce sticla se golea, conversația se îndreptă spre subiecte
mult mai plăcute: feluri de mâncare, vinuri, echipa Lakers, iar
următoarea oră trecu destul de repede. Dar, odată ce Bookman
plecă din apartament, Sam admise că investigația nu se îndrepta în
direcția bună. Așa cum îi spusese și prietenul său, el era pe cont
propriu în acest caz.
 Capitolul 6

Spre deosebire de imaginea oferită de romanele polițiste, foarte

puține cazuri sunt soluționate de obicei cu ajutorul intuiției sau
presupunerilor. O cercetare minuțioasă însoțită de strângerea
perseverentă de informații, chiar dacă nu este ceva spectaculos, a
dus întotdeauna la prinderea și condamnarea mai multor infractori
decât intuiția de moment. Având în minte acest lucru, Sam începu
să cerceteze posibilele piste cu răbdare și simțul răspunderii.
Mai întâi verifică numele bine-cunoscute: Sotheby’s și Christie’s,
Henry Wine Group, Sokolin, Acker Merrall&Condit, precum și
altele la fel de celebre. Niciuna dintre aceste firme nu cumpărase și
nici nu primise recent vreo ofertă care să includă vinurile furate.
Verifică, de asemenea, casele de licitații mai mici. Începu cu
Robert Chadderdon și continuă cu alți importatori de specialități în
materie de vinuri. Consultă apoi baza de date Wine-Searcher,
sperând să dea peste cineva (printre cele douăzeci de milioane de
accesări pe an) care să caute exact vinurile și recoltele din colecția
lui Roth. Dar, oricâte persoane ar fi sunat și în orice direcție ar fi
privit, rezultatul era de fiecare dată același: absolut nimic.
Zilele se transformară în săptămâni, iar cercetările sale erau din
ce în ce mai des întrerupte de telefoanele unui Danny Roth peste
măsură de furios, care cerea noutăți în legătură cu ancheta. Veștile
despre crama jefuită ajunseseră la urechile tuturor colecționarilor de
vin din Los Angeles, iar orgoliul rănit al lui Roth avea de suferit din
această cauză. În loc de respect și admirație, el primea acum
compasiunea unora – adesea autentică, de altfel. Dar și mai iritante
pentru Roth erau telefoanele scurte ale specialiștilor în securitatea
cramelor care își ofereau serviciile. De fiecare dată avea de înfruntat
bucuria răutăcioasă a unora – o formă de răzbunare a celor invidioși
– care obișnuiau să facă haz de necazul lui. Roth constatase că nu
trecea zi fără ca vreo cunoștință a lui să nu menționeze jaful cu o
satisfacție prost disimulată. Ticăloșii!
După ce îndurase de dimineață o tiradă veninoasă cumplită din
partea lui Roth, Sam decise să meargă să înoate ca să-și mai
limpezească mintea. În timp ce se întorcea de la piscina hotelului
prin grădină, atenția îi fu atrasă de niște picioare grozave și, având
un ochi expert pentru astfel de lucruri, se opri să le admire.
Iar când posesoarea picioarelor se întoarse spre el, Sam constată
că era chiar Kate Simmons, mai încântătoare ca niciodată, și, în
momentul de față, spre necazul multor burlaci din Los Angeles,
fericita soție a unui bancher.
Zâmbind, îl măsură de sus până jos: bărbatul era ud, cu părul
ciufulit și nu avea pe el decât un halat vechi de baie pe care-l
păstrase amintire de la hotelul Ritz din Paris.
— Ei, Sam. La fel de ferchezuit ca întotdeauna din câte văd. Ce
mai faci?
În timp ce o privea, se simțea ca un unchi care-și întâlnise
nepoata favorită. Încercase acest sentiment de mai multe ori în
ultimele zile și-l punea pe seama faptului că îmbătrânea.
— Kate, ce cauți aici? Ai timp pentru o cafea? Un pahar cu
șampanie? Mă bucur nespus să te văd!
Zâmbind, Kate își îndepărtă de pe frunte o șuviță deasă de păr
castaniu, un gest de care Sam își aducea perfect aminte și pe care ea
obișnuia să-l facă atunci când era surprinsă și nu știa ce să spună.
Dar, înainte ca femeia să se dezmeticească, Sam o luă de mână și o
conduse către o masă, la umbră.
— De fapt, spuse el, chiar mă gândeam la tine. Mă întrebam unde
ai dispărut în ultima vreme.
Îi trase un scaun, iar ea începu să râdă, spunându-i în timp ce se
așeza:
 — Sam, nu te-ai schimbat deloc. Ești la fel de neinspirat.
La cafea, Kate îi povesti câte ceva din tainele profesiei ei: PR în
industria filmului. Venise la Chateau pentru a se întâlni cu o stea de
cinema – o femeie care, în pofida vârstei, arăta nemaipomenit –, ca
să pregătească promovarea ultimului film al actriței. Acest lucru
implica zboruri cu avionul particular al vedetei la premierele din
New York, Londra și Paris, cu tot cu coafeza personală, nutriționist,
bodyguard, opt valize pline cu haine și, bineînțeles, actualul soț al
acesteia. După cum îi prezenta Kate lucrurile acestea – fascinația
călătoriei, stilul hollywoodian (fără a avea nevoie de psihiatru) –
Sam era mulțumit să constate că femeia părea să privească aceste
nonsensuri cu o sănătoasă lipsă de respect.
Când îi veni rândul lui Sam să povestească despre evenimentele
din viața lui, el îi pomeni lui Kate despre cazul Roth și rămase
surprins să vadă că ea era la curent cu foarte multe detalii. Richard,
soțul lui Kate, și el un colecționar de vinuri la scală mai mică,
urmărise cu mare interes acest caz.
— Foarte mulți colecționari din America au văzut probabil
articolul din LA Times, spuse Kate. E posibil ca unul dintre aceștia să
fi pus la cale jaful. Sau poate că Roth în persoană a făcut-o. De ce
nu? Multe lucruri ciudate se petrec în LA.
Aceasta părea să fie varianta cea mai plauzibilă.
— Ei bine, da, este posibil, răspunse Sam, deși mă îndoiesc că ar
putea să joace atât de bine rolul de victimă. Dar bineînțeles că există
și această posibilitate: să fie doar un rol. În orice caz, nu-l pot tăia
încă de pe lista de suspecți. Ridică din umeri și continuă amuzat:
Dacă mă gândesc mai bine, el este pe lista de suspecți.
— Ai mai căutat și în altă parte?
— Ca de exemplu?
— Nu știu. Europa? Hong Kong? Rusia? America nu este singura
țară cu infractori care își doresc o sticlă de vin bun. Kate își termină
cafeaua și se uită la ceas. Ar trebui să plec, îi spuse ea lui Sam, apoi
se aplecă peste masă și-l sărută pe obraz. Treci pe la noi într-o zi ca
să luăm prânzul împreună. Vreau să ți-l prezint pe Richard. Sunt
sigură că o să vă înțelegeți bine.
— Nu, ar fi prea dureros. Mi-aș petrece toată seara întrebându-
mă de ce nu te-ai măritat cu mine.
Fără să vrea, Kate începu să râdă. Clătinând din cap, îi aruncă o
privire încărcată de reproș înainte să-și pună ochelarii de soare.
— Nu fi nerușinat! Nu m-ai cerut niciodată.
Apoi plecă de la masă și, înainte de a ieși din grădina hotelului,
se mai întoarse o dată spre el ca să fluture din mână în semn rămas-
bun.

Întors în apartamentul său, Sam se gândi cât de norocos fusese.

Reușise să rămână prieten cu toate femeile din viața lui. Cu una sau
două excepții, își aminti el – fotomodelul ucrainean de 1,82 m din
Moscova, fiica ucigașă a fermierului din Buenos Aires și, desigur,
Elena –, nu existaseră resentimente în urma relațiilor sale. Probabil,
concluziona el, pentru că acele femei fuseseră inspirate și nu-l
luaseră niciodată prea în serios.
Așa cum stătea la birou, având în față lista vinurilor furate,
gândurile lui se întoarseră din nou la comentariile lui Kate. Desigur,
ea avea perfectă dreptate: America nu era singura țară plină de
infractori ciudați pasionați de vinuri vechi. Dar de unde să înceapă
cercetările?
Se ridică și traversă încăperea până la bibliotecă. Rafturile pline
cu cărți acopereau un perete întreg, din podea până în tavan. Se opri
în fața secțiunii destinate vinurilor. Acolo, în diverse stadii de
uzură, printre cărți mai vechi sau mai noi, se afla Vinurile de
Bordeaux, scrisă de Penning-Rowsell, Enciclopedia vinurilor și a
băuturilor spirtoase, de Lichine, Monseigneur Le Vin, de Forest, Ghidul
Hachette des Vins din acel an, Degustarea vinurilor, de Broadbent,
Vinul, de Johnson, Yquem al lui Olney, Aventuri pe Ruta Vinului, de
Lynch, Stay Me with Flagons68 de Healy, și multe alte lucrări
achiziționate de-a lungul timpului. Plimbându-și degetele pe
cotoarele cărților, se opri la un exemplar uzat al cărții lui Duijker,
The Great Wine Chateaux of Bordeaux. Scoase cartea din bibliotecă și
se îndreptă cu ea spre birou, oprindu-se pe drum ca să-și mai toarne
un pahar de Chablis înainte de masa de prânz.
Era o adevărată plăcere să deschidă această carte. Spre deosebire
de proza de factură ornamentală și câteodată comică, folosită atât de
des de către scriitorii iubitori de vinuri pentru obținerea unor efecte
artistice, textul era foarte documentat, fiind scris într-o manieră cât
se poate de simplă. Faptele aveau întâietate în fața înfloriturilor
literare. Și, ca un bonus vizual, cartea era plină de fotografii color cu
imagini din optzeci de regiuni viticole diferite – fotografii cu
pivnițele lor, cu podgorii, cu administratorii cramelor și, în unele
cazuri, chiar cu eleganții proprietari ai acestora: bărbați cu fețe
prelungi, în costume de tweed. Fiind un admirator înfocat al
vinurilor de Bordeaux de cea mai bună calitate, recunoscu în sinea
lui că ar fi fost greu să găsească un volum mai potrivit ca acesta.
Folosind lista cu vinurile furate pe post de ghid, Sam începu să
răsfoiască paginile: Lafite, Latour, Figeac, Pétrus, Margaux –
denumiri celebre, vinuri legendare, regiuni viticole absolut superbe.
Întotdeauna visase să exploreze regiunile faimoaselor podgorii
foarte îngrijite din Bordeaux, o zonă despre care se spunea că ar fi o
capodoperă a grădinăritului de înalta clasă. Spre regretul său, nu își
făcuse niciodată timp pentru aceasta călătorie. Și tocmai acest
regret, fără a mai pune la socoteală investigațiile care se impuneau

68„Stay me with flagons, comfort me with apples“ - „Sânii tăi mi-ar fi

drept struguri, suflul gurii tale ea mirosul de mere“ (Titlul este inspirat de
un verset din C}ntarea C}ntărilor 7,9.) (n. tr.)
în acest caz, îl ajută să ia o decizie. Închise cartea cu zgomot și o
sună pe Elena Morales.
Vocea ei părea ușor schimbată când răspunse, iar Sam înțelese
imediat care era motivul.
— Ce femeie lipsită de maniere< iarăși mănânci pe înfundate la
birou. O să faci o indigestie groaznică.
— Îți mulțumesc, Sam. Te pricepi foarte bine să ridici moralul
unei fete. Așa cum se întâmplă de obicei, sunt prea ocupată ca să
mai ies în oraș pentru masa de prânz. Dar tu? Ai ceva noutăți?
— De aceea te-am sunat. Am aflat cam tot ce se putea, teoretic,
din materialele pe care le dețin. O să-ți trimit un raport cu toate
detaliile, dar nu te aștepta la prea mult. Nimic important,
deocamdată. Prin urmare, am decis să plec pe teren.
— Și unde este acest „teren”?
— Elena, iată regula de bază a unei investigații: Ca să înțelegi mai
bine cum s-a produs un delict, trebuie să te întorci de unde a pornit
totul, să o iei de la început. Iar în acest caz începutul e locul de unde
provine vinul. Cu alte cuvinte, începutul este Bordeaux.
La celălalt capăt al firului era liniște.
— M-am gândit să plec la Paris. Acolo este un tip cu care trebuie
să vorbesc.
— O idee minunată, Sam, doar că avem o mică problemă.
Cheltuielile.
— Elena, trebuie să speculezi ca să acumulezi.
— Ascultă, știu cum obișnuiești să călătorești tu. Te aștepți ca noi
să-ți achităm nota de plată pentru toate pretențiile tale: călătorii cu
avionul la clasa întâi, hoteluri extravagante, restaurante scumpe<
Vocea ei se stinse cu un oftat. Unde ai de gând să stai la Paris?
— La Montalembert. Îți amintești de Montalembert?
— Scutește-mă de nostalgia amintirilor, Sam. Noi nu o să-ți
plătim cheltuielile.
 — Trebuie să fiți rezonabili în această privință. Să ne înțelegem,
dacă voi găsi vinul, o să-mi înapoiați toți banii. Dacă nu-l voi găsi,
nu-mi datorați niciun cent. S-a făcut?
Elena nu răspunse.
— Înțeleg că e un „da” răspicat, plin de entuziasm, zise Sam. A, și
mai e ceva. Voi avea nevoie de o persoană de legătură în Bordeaux.
Cineva cu multe cunoștințe pe plan local, care să știe limba engleză.
Bănuiesc că biroul vostru din Paris poate să aranjeze acest lucru.
Sigur nu vrei să vii cu mine?
Amintindu-și de Paris și privind farfuria cu brânză de vaci și
salată de pe biroul ei, Elena își spuse că nimic nu i-ar fi plăcut mai
mult.
— Bon voyage, Sam! Nu uita să-mi trimiți o carte poștală.

Trecuseră aproape doi ani de când Sam fusese ultima dată la

Paris, așa că făcu toate aranjamentele cu o senzație acută de
anticipare. După ce își rezervă camera de hotel, biletul de avion și o
masă pentru o persoană la Cigale Récamier, stabili o întâlnire cu un
vechi partener de sparring69, Axel Schroeder, și făcu o programare la
Joseph, vânzătorul care se ocupa întotdeauna de el atunci când
mergea la Charvet70.
Un e-mail de la Elena – destul de rece, după părerea lui – îl
informa ce transmiteau cei de la biroul Knox din Paris. Aceștia
recomandau un agent de legătură stabilit în Bordeaux, o agentă
specializată de altfel în asigurări de acest tip – o anume madame
Costes. Aceasta avea multe relații pe plan local, vorbea bine limba
engleză și, conform celor spuse de angajații biroului din Paris, era o
persoană très sérieuse.

69 Sport de antrenament (n. tr.)

70 Magazin de cămăși la comandă (n. tr.)
 Sam ajunsese să-i cunoască destul de bine pe francezi ca să știe că
în opinia lor o persoană serioasă era competentă, de încredere și,
totodată, plictisitoare. Într-un schimb scurt de e-mailuri, el îi trimise
doamnei Costes detaliile de zbor, iar aceasta îi confirmă că-l va
aștepta la Aeroportul Mérignac din Bordeaux.
Înainte să își facă bagajele, Sam telefonă la biroul lui Roth.
— Este într-o ședință, îi spuse Cecilia Volpé. Să-i transmit să vă
caute când termină?
— Spune-i doar că vreau să verific niște informații. Plec în Franța
pentru câteva zile.
— Grozav, spuse Cecilia. Ador Parisul.
— Și eu, răspunse Sam. Transmite-i domnului Roth că îl voi
contacta cât de curând.
 Capitolul 7

În timp ce aștepta să treacă prin filtrul de securitate de la

Aeroportul Internațional Los Angeles pentru zborul spre Paris, Sam
urmărea cu simpatie crescândă eforturile inutile ale bărbatului din
fața lui.
Acesta era scund, rotofei și foarte vesel. După accent părea
neamț. Bărbatul făcuse greșeala să-i zâmbească agentului de
securitate în încercarea de a face o glumă:
— Astăzi ne spuneți să ne dăm jos pantofii, mâine o să ne spuneți
să ne dăm jos chiloții, nu?
Agentul, un bărbat cu înfățișare severă, îl fixa în tăcere. Apoi,
considerând că bietul neamț reprezenta un real pericol la bordul
avionului – probabil ca posesor al unui umor de prost gust –, îi
ordonă să iasă din rând ca să-l aștepte pe supraveghetor.
Rămas desculț și fără curea la pantaloni, cu brațele ridicate în
lateral (de parcă ar fi fost crucificat) în timp ce bastonul electronic
de control era trecut pe lângă corpul său, Sam reflecta la bucuriile
oferite de călătoriile moderne: aeroporturi supraaglomerate, adesea
murdare, personal ostil, șanse mari de întârziere a zborurilor și,
înainte de fiecare zbor, controalele corporale extrem de neplăcute și
umilitoare. Nu era de mirare că primul lucru dorit de majoritatea
pasagerilor după îmbarcare era o băutură.
Compartimentul de clasa I, un adevărat colț de liniște după
balamucul din terminal, era o adevărată ușurare. Sam acceptă un
pahar de șampanie, se descălță de pantofi și aruncă o privire pe
meniu. Ca de obicei, erau feluri variate, imitații optimiste de
mâncăruri sofisticate servite în restaurante, iar sosurile din ziua
aceea păreau delicioase. Ar fi putut comanda noisette de miel în sos
dulce-picant, pește undițar la tavă, cu sos de salvie, legume pane
servite cu sos de smântână și busuioc, paste cannelloni cu somon
afumat și sos balsamic. Cel care întocmise meniul, un adevărat prinț
al înșelăciunii, intenționase ca oferta să pară delicioasă și sofisticată.
Realitatea însă – așa cum Sam știa din experiență – era crudă și
dezolantă. Mâncărurile erau insipide, de o calitate îndoielnică,
sosurile tăiate din cauza focului prea tare, iar gustul legumelor
anost.
De ce oare toate companiile aeriene încercau să imite bucătăria
„de înaltă clasă”, având la dispoziție doar facilitățile limitate ale
unei bucătării de avion strâmte și supraaglomerate, dotate numai cu
frigider și cuptor cu microunde? Nu funcționa niciodată.
Decise să se limiteze la pâine, brânză și un vin roșu de calitate,
dar până și acestea erau mai proaste decât își imaginase. Eticheta de
pe sticla de vin era impresionantă, pedigriul – ireproșabil,
proveniența – excelentă. Dar, din anumite motive, gustul vinului nu
e niciodată desăvârșit atunci când este băut la peste 9.000 de metri
altitudine.
Vinul pare să piardă din consistență cu cât altitudinea e mai
mare. Turbulențele din timpul zborului afectează echilibrul și
aroma vinului. Folosind cuvintele unui eminent critic: „După
hurducăielile produse la decolare și aterizare, decolare și iar
aterizare, vinul nu are destul timp să se așeze”.
Sam gustă dintr-un pahar, trecu pe apă, înghiți un somnifer în loc
de desert și nu se mai trezi până a doua zi dimineața, când avionul
își începea coborârea deasupra Canalului Mânecii.

De fiecare dată când revenea în Paris se simțea minunat, în vreme

ce taxiul își croia drum în trafic pe bulevardul Raspail spre Saint-
Germain, Sam admira impresionat – ca de fiecare dată – minunatele
și armonioasele proporții stabilite de Haussmann pe la mijlocul
secolului al XIX-lea: lățimea generoasă a străzilor principale,
clădirile spațioase, grădinile magnifice și uimitoarele parcuri micuțe
dintre clădiri. Și mai era Sena, cu cheiurile și grandioasele ei poduri
arcuite, o abundență de copaci și monumente istorice, alei lungi și
maiestuoase. Toate aceste minunații făceau din Paris unul dintre
cele mai frumoase orașe de promenadă din lume. Și era și curat
după standardele marilor orașe. Nu se vedeau nicăieri mormane de
pungi cu resturi menajere și nici guri de canal înfundate cu
ambalaje, pahare de unică folosință sau pachete goale de țigări; o
absență bine-venită a mizeriei urbane. Trecuseră aproape doi ani de
la ultima sa vizită în acest oraș – un weekend prelungit și încântător
în compania Elenei Morales –, dar Sam găsea hotelul Montalembert
la fel de fermecător. Ascuns printre clădirile de pe Rue du Bac,
hotelul este micuț, elegant și foarte primitor. Doamnele mai tinere
din lumea modei – și mai puțin cunoscute se opresc la acest hotel în
fiecare an pe durata prezentării noilor colecții. Scriitori, agenții
acestora și numeroși editori zăbovesc mereu la bar privindu-și
intens whisky-ul în timp ce meditează la drepturile lor de autor și la
situația actuală a literaturii franceze. Fete drăguțe intră sau ies în
mare grabă. Dealerii de antichități și patronii galeriilor de arta din
cartier trec pe la hotel ca să sărbătorească vreo tranzacție cu un
pahar de șampanie. Oamenii se simt aici ca acasă.
Personalul are, desigur, meritul său pentru asta, dar la atmosfera
generală mai contribuie și modul neprotocolar de amenajare a
parterului clădirii – un spațiu destul de restrâns, un bar, un mic
restaurant și o mică bibliotecă (având propriul șemineu cu lemne),
care nu sunt separate prin pereți, ci prin diferite intensități
luminoase: o lumină mai puternică în restaurant și difuză în
bibliotecă. Astfel, prânzul de afaceri avea loc în față, iar întâlnirile
romantice în spate.
Sam își luă camera în primire, torturat de aroma ispititoare de
cafea care venea dinspre restaurant. Făcu un duș scurt și se bărbieri,
apoi coborî și comandă o café crème și un croasant, timp în care trecu
în revistă toate planurile sale pentru dimineață și după-amiază.
Avea de gând să-și ofere o zi liberă – o zi în care să fie un simplu
turist – și îi făcea plăcere să constate că toate destinațiile alese de el
erau destul de aproape ca să meargă pe jos: o vizită la Muzeul
d’Orsay, o mică plimbare pe Pont Royal către Luvru, o scurtă oprire
pentru o gustare la Café Marly; și o plimbare prin Grădina Tuileries
în drum spre Place Vendôme, după care urma să se ducă la Charvet,
unde avea programată o întâlnire.
La Paris vremea era schimbătoare: un amestec de sfârșit de iarnă
și început de primăvară și, în timp ce se plimba pe bulevardul Saint-
Germain, Sam constată că fetele reflectau păreri diferite în privința
vestimentației. Unele nu renunțaseră încă la fulare, paltoane și
mănuși; altele, sfidând briza rece a Senei, purtau jachete subțiri și
fuste scurte. Dar, indiferent de ceea ce purtau, toate păreau să fi
adoptat un stil aparte de mers. Sam ajunse la concluzia că acesta era
mersul specific al domnișoarelor pariziene: un pas iute, sprinten, cu
capul sus și geanta aruncată pe umăr, și, ca o notă distinctă, țineau
brațele încrucișate în față, astfel încât pieptul nu era numai susținut,
ci și evidențiat, un soi de soutien-gorge vivant, adică un „sutien
natural”. Distras într-un mod atât de plăcut, Sam aproape că uită să
o ia pe strada care ducea spre Sena și spre Muzeul d’Orsay. Ca
întotdeauna, aici erau prea multe de admirat. Sam luase decizia să
se limiteze la ultimul etaj al muzeului, unde cele mai renumite
colecții impresioniste erau expuse alături de lucrările pictorilor
neoimpresioniști. Chiar și așa, fără să manifeste vreun interes sau
respect deosebit pentru sculptura sau pentru colecțiile extraordinare
Art Nouveau, mai mult de două ore se scurseră fără să-i treacă prin
cap să se uite la ceas. Cu un gest imaginar, își scoase pălăria în fața
picturilor lui Monet, Manet, Degas și Renoir, apoi părăsi muzeul și
trecu peste pod, îndreptându-se spre restaurantul la care avea de
gând să ia masa de prânz, în drum spre Luvru.
Francezii sunt faimoși pentru restaurantele lor de toate formele și
mărimile, preferând în special spațiile enorme. La Coupole, de
exemplu, restaurant deschis în 1927, la acea vreme cel mai mare loc
de luat masa din Paris, reușea, în ciuda mărimii lui, să ofere un
ambient plăcut. Restaurantul Café Marly, deși mai mic decât La
Coupole, este totuși – după majoritatea standardelor – enorm, fiind
însă proiectat în așa fel încât să ofere și separeuri confortabile,
colțuri retrase și liniștite, fără ca cineva să se simtă inconfortabil că
mănâncă într-o cantină cât o sală de bal. Cea mai frumoasă parte a
restaurantului era însă terasa lungă și acoperită, cu vedere spre
piramida de sticlă, iar Sam se așeză chiar acolo, la o masă mică.
Pentru oricine revine la Paris după o lungă absență există
întotdeauna tentația de a gusta din toate raritățile gastronomice
incluse în meniu – poate din lăcomie sau pur și simplu din dorința
de a simți din nou un anumit gust pe care nu l-a uitat niciodată –,
pentru că la Paris mâncarea este atât de variată, atât de seducătoare
și atât de artistic prezentată, încât ar fi păcat să nu comanzi o duzină
dintre cele mai bune stridii Brittany, o porție de miel de Sisteron cu
aromă de ierburi și două sau trei feluri de brânză înainte de a ataca
desertul. Optând pentru moderație și amintindu-și că trebuia să ia
doar un prânz frugal înainte de cină, Sam se mulțumi să comande o
porție modestă de caviar Sevruga și niște votcă rece, mâncând în
timp ce privea lumea care trecea pe stradă.
La cafea își făcu datoria de turist și scrise câteva cărți poștale: una
pentru Elena – având grijă, bineînțeles, să menționeze că era foarte
ocupat căutând indicii; una pentru Bookman (Vremea e aici. Aș vrea
să fii frumoasă71); și una pentru Alice, o cameristă de la hotelul

71Joc de cuvinte, în loc de „Vremea este frumoasă/ Aș vrea să fii aici“,

după versurile unei melodii de Jimmy Buffet - The weather is here. Wish you
were beautiful (n. tr.)
Chateau Marmont, care nu se aventurase niciodată în afara orașului
Los Angeles, dar care călătorea prin intermediul lui Sam ori de câte
ori acesta pleca din localitate. Își aminti că trebuia să mai cumpere
un Turn Eiffel în miniatură pentru colecția de suvenire a femeii.
În timp ce un soare timid își făcea apariția printre nori luminând
cerul, Sam părăsi aglomerația din fața Muzeului Luvru pentru
simetria, ordinea și perspectiva extraordinară a Grădinii Tuileries,
oprindu-se pe aleea principală ce delimitează sectoarele
rectangulare ale grădinii, ca să admire panorama minunată a
bulevardului Champs-Élysées, până la Arcul de Triumf.
Deocamdată, ziua aceea îi întrecuse cu mult așteptările. Când ajunse
la Place Vendôme, era într-o dispoziție de zile mari, indusă de masa
de prânz și de euforia plimbării – o dispoziție periculos de
expansivă pentru cumpărăturile la Charvet.
Magazin de galanterie bărbătească având o vechime de peste 150
de ani, Charvet exercita asupra lui Sam o atracție irezistibilă pentru
nota de excentricitate a cămășilor făcute la comandă. Era mai mult
decât o chestiune de confort, stil și identitate; pur și simplu îi făcea
plăcere să comande cămăși de la acest magazin. Mai era, de
asemenea, și ritualul în sine – o parte esențială a întregului proces
căutarea materialului potrivit, discuția degajată despre manșete,
gulere și croială, fiind sigur că avea să primească exact ceea ce voia.
Ca bonus mai era desigur și ambianța deosebită în care aveau loc
toate aceste dezbateri.
Cele câteva raioane ale magazinului Charvet – pe care cu greu l-
ar fi putui descrie cineva drept magazin – ocupau mai multe
niveluri ale uneia dintre cele mai impunătoare clădiri din Paris: 28
Place Vendôme. Sam abia apucă să intre, că o siluetă care părea că
plutește printre cravate, eșarfe și batiste bărbătești veni să-l
întâmpine. Era Joseph, cel care-l inițiase pe Sam, cu câțiva ani în
urmă, în tainele și plăcerile oferite de cusăturile simple și butonii
din sidef autentici. Luară împreună micul ascensor ca să urce la
raionul de materiale aflat la nivelul al doilea, iar acolo, printre mii
de suluri de poplin, țesături din bumbac Sea Island, olandă, batist și
mătase, Sam își petrecu tot restul după-amiezii. Duzina de cămăși
pe care urma să o comande – la fel ca vinul – avea să fie marcată cu
anul de fabricație, asemenea vinului, printr-o mică etichetă prinsă în
cusătura interioară.
În timp ce se întorcea la hotel, gândurile lui se îndreptară spre
bărbatul cu care trebuia să se întâlnească. Axel Schroeder fusese
vreme de mulți ani unul dintre cei mai mari și mai prosperi
spărgători ai lumii. Bijuterii, tablouri, obligațiuni la purtător,
antichități: el furase – sau, așa cum prefera el sa spună, aranjase
doar schimbarea proprietarului – de toate. Și nu pentru sine – se
grăbea el să adauge, fiind un om simplu –, ci pentru clienții lui
lacomi. Schroeder și Sam se cunoscuseră în timp ce se ocupau
amândoi cu anumite aspecte diferite ale aceleiași lovituri. Între ei se
născuse încă de atunci un soi de respect mutual și, din pură
curtoazie profesională, fiecare se ținea departe de proiectele
celuilalt. Schroeder deținea pașapoarte valide pentru trei țări
diferite, iar Sam bănuia că amprentele lui digitale fuseseră
schimbate de mai multe ori cu ajutorul chirurgiei estetice. Era un
om precaut.
Sam îl găsi pe Schroeder la barul hotelului Montalembert, cu un
pahar de șampanie în față. Suplu, bronzat ca un schior, îmbrăcat
într-un costum gri-pal cu dungi fine și croiala ușor demodată, cu
părul grizonant – deși destul de rar –, perfect aranjat și cu unghiile
lustruite după o manichiură recentă, bărbatul părea mai mult un
magnat pensionat decât un veteran al lumii infracționale.
— Îmi pare bine să te revăd, pungaș bătrân ce ești! îl salută Sam
în timp ce-și strângeau mâinile.
Schroeder zâmbi.
 — Dragul meu băiat, zise el, nu e nevoie să mă flatezi. Le-a venit
în sfârșit mintea la cap celor din Los Angeles și te-au dat afară? Făcu
un semn chelnerului: Un pahar cu șampanie pentru prietenul meu,
te rog. Și ai grijă să-l treci pe nota lui de plată.
Fiind un om atât de bine informat, Schroeder era conștient că
Sam renunțase complet la vechile sale îndeletniciri ilegale, fiind
acum de partea legii. Deloc surprinzător, acest lucru părea a stânjeni
conversația lor. Pentru câteva minute, cei doi bărbați avură senzația
că jucau pocher, schimbând tot felul de „politețuri” în timp ce
Schroeder aștepta ca Sam să-și arate cărțile.
— Parcă nu ai fi tu, Axel, îi spuse Sam la un moment dat. Stăm de
vorbă de mai bine de zece minute și nici măcar nu m-ai întrebat ce
caut aici.
Schroeder sorbi din șampanie înainte să răspundă.
— Mă cunoști foarte bine, Sam. Nu mi-a plăcut niciodată să
descos pe cineva. Curiozitatea poate fi extrem de periculoasă. Își
scoase o batistă de mătase din buzunarul de la piept și își tamponă
buzele. Dar, din moment ce ai adus vorba, ce te aduce la Paris? Vrei
să faci cumpărături? Vreo fată? O masă decentă după atâția
cheeseburgeri?
Sam îl puse la curent pe Schroeder cu detaliile jafului,
urmărindu-l cu mare atenție și încercând să surprindă orice
schimbare de expresie a acestuia, dar nu sesiză nimic deosebit.
Bătrânul rămase tăcut, încuviințând din cap la răstimpuri, iar pe
fața lui nu se putea citi nimic. Atunci când Sam încercă să afle ce știa
de fapt Schroeder, până și la cele mai ocolite întrebări, bărbatul
dădu zâmbind răspunsuri evazive.
O jumătate de oră frustrantă se scurse, făcându-l pe Sam să-și
piardă răbdarea. În timp ce se ridicau de la masă, mai făcu o ultimă
încercare.
— Axel, ce naiba, ne cunoaștem de multă vreme. Poți avea
încredere în mine, nu te-aș putea implica în asta. Cine te-a angajat?
Figura nedumerită a lui Schroeder era un tablou viu al inocenței.
Se încruntă și clatină ferm din cap.
— Dragul meu băiat, crede-mă, nu știu despre ce vorbești.
— Tu spui întotdeauna același lucru.
— Da, întotdeauna. Rânji și-l bătu pe Sam cu palma pe umăr,
apoi continuă: Dar îți promit că, de dragul vremurilor trecute, am să
fac niște cercetări. Te voi anunța dacă aflu ceva.
Sam îl urmări cu privirea pe fereastră până când bărbatul se urcă
pe bancheta din spate a unui Mercedes care îl aștepta lângă trotuar.
În timp ce mașina se îndepărta, Sam observă că Schroeder stătea cu
telefonul lipit de ureche. Să se fi prefăcut bătrânul escroc că nu știa
nimic? Sau se prefăcea că știe mai mult decât era pregătit să
dezvăluie? Își propuse să se gândească la acest lucru în timpul cinei.
Ca un ultim răsfăț al zilei sale libere, Sam hotărî să meargă la
Cigale Recamier pentru o cină deloc târzie, și avea de gând să ia
masa singur. Aceasta era încă una dintre micile sale plăceri, care
putea fi rezumată printr-o singură expresie pe care o auzise prima
dată în timpul cursului său de enologie de la Suze-la-Rousse.
Această expresie îi aparținea magnatului Nubar Gulbenkian, a cărui
convingere fermă era că numărul ideal pentru o cină era doi: „Doar
eu și somelierul”. („Somelierul” era varianta lui Sam. Gulbenkian
specificase de fapt „ospătarul-șef”.)
În lumea de astăzi, printre oameni atât de sociabili, o cină solitară
este interpretată eronat. Cel care ia singur cina ar putea ajunge chiar
să fie compătimit din moment ce opinia generală este că nimeni nu
ar alege să stea singur la masă într-un restaurant aglomerat. Și
totuși, pentru toți cei care se simt mai bine singuri, sunt încă multe
de spus despre o masă de o singură persoană. Fără a fi distras de
compania altei persoane, solitarul poate acorda mâncărurilor și
vinului toată atenția pe care o merită. Trasul cu urechea este adesea
răsplătit cu frânturi din fascinantele conversații de la mesele vecine.
Și, desigur, un fin observator se poate bucura de show-ul gratuit
oferit de ceilalți clienți ai restaurantului, o adevărată ispită pentru
orice persoană amuzată și intrigată de varietatea reacțiilor umane.
Cigale Récamier, aflat la cinci minute distanță de hotel, era unul
dintre obiectivele sale preferate. Ascuns într-o fundătură a străzii
Rue de Sèvres, restaurantul întrunea toate calitățile unui local de
excepție. Era simplu, fără pretenții, și avea personal de înaltă clasă.
Chelnerii păreau că lucraseră o viață acolo; își îndeplineau
impecabil toate îndatoririle și știau pe de rost lista de vinuri.
Clientela era o combinație interesantă – printre clienții obișnuiți ai
restaurantului, Sam văzuse de multe ori miniștri, tenismeni de talie
internațională și actori. Și mai erau și sufleurile senzaționale, fine și
pufoase, savuroase și dulci. Dacă preferai sufleurile, aici puteai
alege un meniu bazat numai pe acest fel de mâncare.
Sam fu condus la o masă mică, în dreptul unui stâlp gros care
ocupa toată partea centrală a încăperii. Așezându-se cu spatele la
stâlp, constată că avea în față un rând de mese dispuse de-a lungul
unui perete acoperit în întregime de o oglindă. În acest fel, îi putea
vedea atât pe cei de la mesele din față, cât și pe cei care treceau prin
spatele lui. Un loc perfect pentru o persoană care adora
restaurantele.
Chelnerul îi aduse un pahar de Chablis și meniul și îi arătă tabla
pe care erau trecute specialitățile zilei. Sam alese cotlete de miel –
simple, ușoare, trandafirii, preparate perfect –, urmate de puțină
brânză și sufleu de caramel. Lăsă alegerea vinului la latitudinea
chelnerului, știind că se afla pe mâini bune. Cu un oftat de
satisfacție, se rezemă de spătarul scaunului în timp ce gândurile lui
se întoarseră la ultima cină pe care o luase înainte de a pleca din Los
Angeles.
Fusese una dintre întâlnirile sale regulate cu Bookman. Se
hotărâseră să încerce un restaurant rafinat destul de extravagant din
Santa Monica, un templu dedicat extremelor bucătăriei
multiculturale și celor mai îndrăznețe experimente culinare.
Acel restaurant era, conform unei cronici senzaționale, un
adevărat laborator gastronomic. Criticii știau probabil mai bine de
ce susțineau acest lucru. Existau multe feluri miniaturale – unele
erau prezentate pe vârful unei lingurițe, iar altele erau aduse la
masă într-o pipetă din sticlă. Sosurile erau servite cu seringa, iar
mesenii erau instruiți în mod special de către un chelner foarte
afectat cum să consume fiecare fel de mâncare. În vreme ce treceau
de la o bijuterie gastronomică la alta, Bookman devenea din ce în ce
mai morocănos. La un moment dat, ceruse pâine, doar ca să afle că
bucătarul-șef nu era de acord ca mâncarea gătită de el să fie servită
cu pâine. Bookman își pierduse în cele din urmă răbdarea atunci
când chelnerul începuse să le prezinte extaziat le dessert du jour, care
nu era altceva decât înghețată de ouă cu șuncă. Asta fusese pentru
amândoi „cireașa de pe tort”. Plecaseră imediat de la masă ca să
caute ceva de mâncare în altă parte.
Mesele din jurul lui Sam începeau să se ocupe. Cuplul de la masa
din fața lui îi atrase atenția. Cei doi stăteau foarte aproape unul de
celălalt. Bărbatul, un tip între două vârste, îmbrăcat cu gust, părea
să fie bine cunoscut de chelneri. Cea care-l însoțea era o fată superbă
de vreo optsprezece ani, care semăna foarte mult cu actrița Jeanne
Moreau în tinerețe. Aceasta asculta cu mare atenție ce-i șoptea
bărbatul. Stăteau aproape lipiți, împărțind același meniu. Trecură
câteva minute bune până ca Sam să-și dea seama că se holba pur și
simplu la cei doi.
— Elle este mignonne, eh? îi spuse chelnerul lui Sam atunci când
sosi cu cotletele de miel, făcând un semn sugestiv în direcția fetei.
Sam încuviință din cap, iar chelnerul coborî vocea.
— Domnul este un vechi client al nostru, iar domnișoara e fiica
lui. O învață cum să cineze cu un bărbat.
„Asta doar în Franța, își spuse Sam. Doar în Franța.”
Ceva mai târziu, în drum spre hotel, în timp ce se plimba pe niște
străzi lăturalnice, Sam rememoră toate activitățile acelei zile libere.
De la Manet și Monet până la cotlete de miel și memorabilul sufleu
de caramel, ziua fusese un adevărat voiaj al redescoperirii Parisului
amestecat cu accese frecvente de nostalgie. Chiar dacă frunzele
copacilor lipseau din decor, Parisul era fermecător. Parizienii, care
păreau a fi în pericol să-și piardă reputația din cauza aroganței și a
nepăsării lor, fuseseră amabili. Muzicalitatea limbii franceze vorbite
în preajma lui, aroma îmbietoare de pâine caldă de la brutării,
sclipirea metalică a Senei – toate acestea erau la fel cum și le amintea
el. Și totuși, într-un fel, i se părea diferit. Parisul are adesea acest
efect asupra turiștilor care-l vizitează.
Avusese parte de o zi pe cinste. Obosit, dar foarte mulțumit de
modul în care își petrecuse timpul liber, Sam se scufundă într-o
cadă cu apă caldă, ca să elimine din organism efectele decalajului
orar, apoi adormi buștean.
 Capitolul 8

În ziua următoare, în timpul unui scurt zbor spre Bordeaux, Sam

trecu în revistă diferențele dintre un avion plin cu francezi și unul
plin cu americani. După ce se instală în scaunul său, i se păru că
nivelul de zgomot din cabina avionului era neobișnuit de scăzut.
Conversațiile se desfășurau în surdină, acest lucru reflectând
neplăcerea francezilor de a fi ascultați. Pasagerii erau mai mici și
mai bruneți; doar câțiva erau blonzi – de ambele sexe. Constată, de
asemenea, că pasagerii aveau mai puține iPod-uri și mai multe cărți.
Spre deosebire de americani, francezii nu erau dependenți de apa
îmbuteliată (cu toate că era posibil ca, din motive de sănătate
majoritatea lor provenind din regiunea Bordeaux, să se limiteze la
vin). În plus, niciunul nu avea vreo gustare în față. Din punctul de
vedere al stilului vestimentar, pasagerii erau îmbrăcați destul de
variat; unii aveau ținută de birou, iar alții păreau să meargă la
vânătoare de păsări. Aceștia purtau costume office pe sub jachetele
lungi de vânătoare de culoarea mușchiului verde, așa încât Sam nu
s-ar fi mirat deloc să vadă vreun cap de fazan mort ieșind din
buzunarele mari ale acestora. Părul bărbaților era ceva mai lung și
mirosul de aftershave mai puternic, dar niciunul nu purta cercei
bărbătești sau șapcă de baseball. În general, aspectul lor era mult
mai formal.
Și totuși, existau multiple similitudini între francezul de rând și
prietenul său american de peste Ocean. Odată ce avionul ajunse la
terminalul „Sosiri”, două sute de telefoane mobile își făcură apariția
ca la o comandă, astfel că pasagerii puteau să-și sune în voie
nevestele, amantele, iubitele, secretarele și colegii de serviciu, ca să
le spună că și de această dată pilotul reușise să-i aducă în siguranță
la sol, sfidând moartea. Sam, adept al teoriei conform căreia 90 la
sută dintre apelurile telefonice nici măcar nu erau necesare, era
fericit să își aștepte în liniște bagajul, ca un mut printre guralivi.
Se uită după madame Costes, persoana lui de contact, cercetând
din priviri mulțimea din zona terminalului „Sosiri”. Într-un târziu,
o femeie îi atrase atenția. Aceasta ținea în mână, la nivelul taliei, o
bucată de carton pe care era scris numele lui. Femeia părea
stânjenită de faptul că putea fi văzută așteptând un străin la
aeroport. Sam se îndreptă spre ea ca să se prezinte.
Madame Costes era o surpriză extrem de plăcută, diferită
complet de matroana respectabilă și masivă cu o ușoară mustață și
platfus pe care și-o imaginase Sam. Era suplă, avea vreo treizeci și
cinci de ani și purta un pulover simplu, pantaloni largi și o eșarfă de
mătase înfășurată lejer în jurul gâtului. Ochelarii ei de soare erau
ridicați pe frunte, încadrând un păr blond-roșcat. Chipul ei, de tipul
celor din revistele mondene, era prelung și delicat. Pe scurt, era
primul exemplu de bon chic bon genre72 de până atunci. În călătoria sa
anterioară la Paris, Sam auzise des această expresie – abreviată de
obicei BCBG – care era folosită pentru a descrie persoanele stilate
aparținând unei anumite clase sociale – persoane foarte elegante și
conservatoare, devotate brandului Hermès73.
Sam îi strânse mâna și-i spuse zâmbind:
— Vă mulțumesc că m-ați așteptat. Sper că asta nu v-a stricat
după-amiaza.
— Sigur că nu. E bine să mai pleci din când în când de la birou.
Bun venit în Bordeaux, domnule Levitt!
— Te rog, spune-mi Sam.
Femeia își înclină capul într-o parte și ridică din sprâncene, ca și
cum ar fi fost luată prin surprindere de atitudinea familiară a

72Clasă și eleganță (n.tr.)

73Casă de modă din Franța fondată în 1837, specializată în pielărie,
accesorii, bunuri de lux, parfumerie și prêt-à-porter (n.tr.)
bărbatului. Era american, ce naiba!
— Eu sunt Sophie. Vino, sunt cu mașina.
În timp ce-l conducea spre ieșirea din terminal, Sophie începu să-
și caute cheile în adâncimile genții enorme din piele, care semăna,
atât la culoare, cât și la textură, cu o șa uzată. Sam se aștepta ca
mașina ei să fie un model standard franțuzesc: mică, rapidă și teribil
de incomodă pentru oricare american cu picioare lungi. În schimb,
ea se opri în dreptul unui Range Rover verde-închis, stropit de
noroi. Sophie scoase un sunet dezaprobator.
— Te rog să scuzi aspectul mașinii, zise ea. Am fost ieri la țară.
Este noroi peste tot.
Sam zâmbi satisfăcut.
— Dacă erai pe o autostradă în LA, poliția rutieră te-ar fi somat
să tragi pe dreapta pentru că circuli cu un vehicul care nu respectă
condițiile de igienă impuse.
— Ah bon? M-ar fi somat să trag pe dreapta?
— A fost doar o glumă.
Sam se lăsă pe spătarul scaunului în timp ce Sophie porni rapid
motorul și țâșni cu precizie printre mașinile din trafic. Mâinile ei
încleștate pe volan erau la fel de BCBG ca și restul trupului: unghiile
îi erau lustruite, dar naturale, tăiate scurt, iar pe degetul mic avea
un mic inel din aur cu sigiliu – atât de vechi, încât blazonul familiei
abia se mai putea distinge. În jurul încheieturii avea un ceas vintage
Cartier de formă pătrată, cu o curea din piele de crocodil.
— Am făcut o rezervare la hotelul Splendide, îi spuse Sophie. Se
află în partea veche a orașului, lângă Maison du Vin. Sper să-ți
placă. Pentru mine e destul de greu să aleg, având în vedere că
locuiesc aici. Nu merg niciodată la hotel.
— Locuiești de mult în Bordeaux?
— M-am născut în Pauillac, la vreo cincizeci de kilometri de
Bordeaux. Așadar, sunt o fille du coin, adică o fată de prin partea
locului.
— Și limba engleză? Nu-mi spune că ai învățat-o la Pauillac.
— Cu mulți ani în urmă am petrecut ceva timp în Londra, în
acele vremuri trebuia să vorbești în engleză, nu aveai încotro;
nimeni nu vorbea în franceză. În schimb, Londra este astăzi aproape
ca une ville française. Mai mult de trei sute de mii de francezi trăiesc
acolo, susținând că le este mai ușor să-și conducă afacerile din
capitala britanică. Sophie se aplecă peste volan, adăugând fermă:
Gata cu întrebările. Acum trebuie să mă concentrez.
Sophie își croi drum cu oarecare dificultate prin rețeaua de
străduțe întortocheate cu sens unic și opri în cele din urmă în fața
hotelului – o clădire datând din secolul al XVIII-lea, cu o fațadă
pompoasă și un aer de noblețe aparte.
— Voil|, spuse ea. Trebuie să mă întorc la birou, dar ne putem
vedea ceva mai târziu, la cină, dacă îți face plăcere.
Sam încuviință din cap afișând un zâmbet.
— Mi-ar place.

În timp ce o aștepta pe Sophie în holul hotelului – cunoscut,

conform broșurii de prezentare a unui hotel, drept salon bourgeois
„cosy” –, Sam se simțea ușurat, dar și încurajat în același timp la
gândul primei sale întâlniri cu Sophie Costes. Era scandalos – și
recunoștea în sinea lui acest lucru –, dar se simțea mult mai bine
când lucra cu femei frumoase. Și se bucura că Sophie se născuse și
crescuse pe acele meleaguri, fiind o autentică bordeleză. Din tot
ceea ce citise despre societatea din Bordeaux își amintea că exista un
păienjeniș de legături de familie, dușmănii și alianțe care se
întrețeseau de mai bine de două secole. Pentru Sam, un ghid care
făcea parte din această lume era neprețuit.
Sunetul tocurilor înalte pe pardoseală anunța sosirea lui Sophie.
Aceasta se schimbase pentru cină. O mică rochie neagră,
naturellement. Două șiraguri de perle. Un șal negru din cașmir. Un
parfum interesant. Sam își aranjă nodul de la cravată.
— Mă bucur că m-am îmbrăcat în costum, remarcă el.
Sophie izbucni în râs.
— Dar ce poartă bărbații din Los Angeles de obicei atunci când
ies la cină?
— Oh, poartă blugi de cinci sute de dolari, cizme de cowboy din
piele de șarpe, tricouri Armani și jachete de mătase, șepci de
baseball marca Louis Vuitton – înțelegi tu, haine pentru neciopliți,
mai de la țară. Dar categoric, nu poartă perle. Bărbații adevărați nu
poartă perle.
După toate indiciile, această ultimă informație confirmă primele
impresii ale lui Sophie. Prin urmare, aceasta îi spuse:
— Cred că nu ești un bărbat prea serios.
— Mă străduiesc din răsputeri să nu fiu, admise Sam, dar pot fi
foarte serios când e vorba de cină. Deci, unde mergem? Să chem un
taxi?
— Putem merge pe jos. Restaurantul e chiar după colț. Localul e
destul de mic, dar mâncarea e grozavă; la fel și lista de vinuri.
Sophie se întoarse și-l privi pe Sam după ce porniră spre restaurant.
Bănuiesc că îți place vinul, nu-i așa?
— Și încă cum. Dar ce credeai că voi comanda? Coca-Cola light?
Ceai cu gheață?
Sophie păru să nu ia în seamă revolta lui și îi răspunse calmă:
— Cu americanii nu se știe niciodată.
Lui Sam restaurantul îi plăcu de la prima vedere. Interiorul era
drăguț și nu prea mare – cam cât livingul lui de la Chateau
Marmont cu un bar mic într-un capăt, oglinzi și fotografii-portret
alb-negru pe pereți, mobilă simplă și fețe de masă din pânză groasă
de un alb imaculat. O brunetă zâmbitoare veni în față ca să-i
întâmpine. Sam află că femeia se numea Delphine și era soția
bucătarului-șef. Judecând după felul în care se sărutară pe obraz
cele două femei, Sam înțelese că Sophie era o clientă fidelă a
restaurantului. Delphine îi conduse la o masă din colț și le
recomandă un pahar de șampanie în timp ce aveau să studieze
meniul, apoi plecă valvârtej spre bucătărie.
— Acesta este exact genul meu de local, zise Sam în timp ce
privea în jur. Grozavă alegere. Făcu apoi un semn din cap spre
peretele din fața lor. Spune-mi, te rog, cine sunt cei din fotografii?
— Sunt viticultori, prieteni de-ai lui Olivier, bucătarul-șef.
Produsele lor sunt pe lista de vinuri a restaurantului. Sper să nu fii
prea dezamăgit dacă nu vei găsi nimic din California.
Delphine sosi cu paharele de șampanie și meniurile. Sam ridică
paharul.
— Îți mulțumesc pentru că ai acceptat să mă ajuți. Datorită ție
ancheta va fi mult mai plăcută.
Sophie înclină grațios capul.
— Va trebui să mă pui la curent cu detaliile. Dar nu înainte de a
alege meniul.
Îl urmări surprinsă pe Sam care începu să studieze lista de vinuri.
— Ești la fel ca bunicul meu, spuse ea. Întotdeauna alegea mai
întâi vinul, apoi mâncarea.
— Inteligent om, remarcă Sam fără să-și ia ochii de pe foi. Ei bine,
asta trebuie să fie noaptea mea norocoasă. Iată ce am descoperit –
un vin Lynch-Bages din ’85. Cum am putea să ignorăm un
asemenea vin? Este chiar din orașul tău natal, îi zâmbi lui Sophie.
Spune-mi, te rog, ce fel de mâncare ar fi comandat bunicul tău ca să
meargă bine cu vinul acesta?
Sophie închise meniul.
— Piept de rață rosé, fără îndoială. Poate niște stridii, pentru
început, cu încă un pahar de șampanie?
Sam o privi în timp ce închidea lista de vinuri, amintindu-și de
cinele din LA în compania unor fete pentru care plăcerile
gastronomice se reduceau la doi creveți și salată verde. Era o
adevărată plăcere să ia cina cu o femeie care aprecia mâncarea bună.
Delphine luă comanda și reveni în câteva minute aducând vinul
și un decantor. Îi prezentă lui Sam mai întâi sticla, bărbatul
încuviință cu un semn din cap, apoi desfăcu țipla și scoase dopul de
plută – un dop extrem de lung, umed și închis la culoare –, îl
apropie de nas, șterse gâtul sticlei și decantă vinul.
— Ce părere au cei din Bordeaux despre dopurile și capacele cu
șurub pentru sticlele de vin?
În ciuda avantajelor practice, Sam detesta ideea ca un vin
minunat să sufere o asemenea insultă.
Sophie se cutremură.
— Înțeleg foarte bine ce vrei să spui. Mai sunt și aici unii care
folosesc acest tip de dopuri. Dar cei mai mulți dintre noi respectă
tradiția. Cred că va mai trece mult timp până ce vom îmbutelia
vinul de Bordeaux în sticle de limonadă.
— Mă bucur să aud asta. Bănuiesc că sunt un susținător ardent al
dopurilor de plută. Sam băgă mâna în buzunar și scoase un carnețel
pe care făcuse niște însemnări. Ești de acord să discutam puțin
despre cazul meu înainte de stridii? Nu știu ce anume ți-au spus cei
de la biroul din Paris.
Sophie ascultă cu atenție detaliile jafului și informațiile în
legătură cu ancheta fără rezultate care îl determinase să vină la
Bordeaux. Sam era pe cale să sugereze un plan de acțiune când
sosiră stridiile – două duzini, cu un miros plăcut de apă de mare –
servite cu felii subțiri de pâine neagră și încă un pahar de șampanie.
Sophie scoase prima stridie din cochilie și o ținu o clipă în gură
înainte să o înghită. Apoi ridică cochilia, își dădu capul pe spate,
lăsând la vedere linia delicată a gâtului, și sorbi sucul. Sam găsi
tulburător spectacolul.
 Sophie băgă de seamă că era privită intens, așa că-i atrase atenția:
— Mă fixezi.
— Îți admiram tehnica, răspunse Sam. Eu nu aș putea face asta
fără să-mi murdăresc bărbia.
Sophie mai luă o stridie.
— E foarte simplu, spuse ea. Ca să poți sorbi sucul, trebuie să ții
buzele așa. Își țuguie buzele și le deschise ușor până ce luară forma
literei „O”. Aduci apoi cochilia deasupra, astfel încât să-ți atingă
buza superioară. Lași capul pe spate, sorbi ușor și< voil|. Niciun
pic de suc pe bărbie. Acum încearcă și tu.
Sam se conformă. Încercă o dată, de două ori și abia la cea de-a
patra încercare Sophie declară că se putea descurca fără probleme
cu stridiile.
Acest răgaz educațional o încurajase să se relaxeze, astfel că
deveni ceva mai curioasă și îndrăzni să-l întrebe pe Sam unde
învățase atât de multe despre Bordeaux încât să recunoască un vin
prețios de pe lista de vinuri. Mai departe, conversația se legă fără
probleme și continuă netulburată, așa că, până ce sosi rața, ei
discutară însuflețiți, simțindu-se cât se poate de bine unul în
compania celuilalt.
Sam respectă cu sfințenie ritualul degustării vinului, conștient că
era privit cu ochi de expert. Pentru început, ridică paharul în
lumină, ca să-i studieze culoarea, apoi îl roti ușor. Apropie paharul
de nas și inspiră scurt; și nu o dată, nici de două ori, ci de trei ori.
Sorbi din pahar și așteptă câteva secunde înainte să înghită. O privi
pe Sophie și bătu ușurel marginea paharului său.
— O adevărată poezie într-o sticlă, rosti cu voce scăzută, pe un
ton solemn. Robust, dar elegant. O vagă aromă lemnoasă și< ce să
fie asta? Detectez oare o notă de tutun? Minunat construit, cu un
final foarte lung. Vocea lui reveni la normal. Cum mă descurc până
acum?
 — Pas mal, răspunse Sophie. Mult mai bine decât cu stridiile.
Mâncară și băură pe îndelete, iar Sophie îi relată lui Sam una
dintre povestirile ei favorite, care, din întâmplare, avea drept cadru
un restaurant din America. Clienții comandaseră o sticlă de vin
Pétrus din ’82, evaluată la șase mii de dolari, pe care o consumară
cu adânc respect și încântare. Mai comandară încă o sticlă de vin,
pentru alți șase mii de dolari. Dar aceasta avea un alt gust, total
diferit de prima, așa că fu refuzată. Proprietarul restaurantului,
înarmat bineînțeles cu scuzele de rigoare, le aduse o a treia sticlă de
Pétrus din ’82. Din fericire, aceasta se întâmplă să fie la fel de bună
ca prima.
După ce mesenii plecară în cele din urmă, patronul
restaurantului, foarte nedumerit, duse cele trei sticle unui expert
pentru a fi examinate. Acesta identifică imediat problema cu cea de-
a doua sticlă. Spre deosebire de celelalte două, era autentică.
— Înțeleg foarte bine de ce îți place povestea asta, îi spuse Sam.
Pentru că arată cât de proști pot fi americanii în materie de vin. O
amenință cu degetul. Vreau să-ți spun doar două cuvinte: Robert
Parker74.
Ea clătina din cap înainte ca el să termine.
— Nu, nu, nici vorbă de așa ceva. Asta se putea întâmpla la fel de
bine și la noi în Franța. Trebuie să fi auzit de degustările pe
nevăzute de aici în cadrul cărora degustătorii încurcă un vin alb
ținut la temperatura camerei cu unul roșu. Nu, este o poveste bună,
pentru că evidențiază anumite lucruri. Sophie luă paharul de pe
masă și-l cuprinse cu ambele mâini, spunând: Nu există de fapt
boltă palatină perfectă.
Sam nu era prea convins de acest lucru, dar lăsă baltă subiectul.

74Robert Parker este cel mai cunoscut și influent critic de vinuri din SUA.
(n.tr.)
Văzu că mai era vin în sticlă, destul pentru a umple încă două
pahare, și simțea nevoia să-i acorde atenția cuvenită.
— Ei bine, doamnă profesoară, ce spui de un pic de brânză?
Sophie se aplecă puțin în față, zâmbind.
— Am un singur cuvânt pentru tine, zise ea amenințându-l în
glumă cu degetul. Camembert.
Și Camembert comandară, delicat și sărat, pentru că amândoi
deciseră că era singura delicatesă potrivită pentru finalul cinei.
După ce se despărțiră, Sam se trezi urmărind-o cu privirea în
timp ce se îndepărta. O femeie foarte atrăgătoare, își spuse el. În
noaptea aceea visă că o învăța pe Elena cum să mănânce stridii | la
française.
Sophie rămase la rândul ei cu amintiri plăcute de la prima ei
întâlnire cu Sam. Bărbatul era o companie agreabilă, părea un bun
cunoscător în materie de vinuri și aerul lui onest nu era chiar
neatrăgător. În plus, avea niște dinți minunați, ca toți americanii.
Existau toate șansele ca acea colaborare să nu fie deloc plictisitoare.
 Capitolul 9

Pentru Sam, următoarele zile se dovediră plăcute, instructive și

din ce în ce mai frustrante. Mulțumită relațiilor lui Sophie, ei avură
acces la toate podgoriile de pe domeniile din zonă, inclusiv la cele
care nu primeau de obicei vizitatori. Tot datorită lui Sophie,
administratorii proprietăților și proprietarii cramelor făcură tot
posibilul ca să le fie de ajutor. Domeniu după domeniu – de la
magnificul Lafite Rothschild până la Pétrus, care era ceva mai mic –,
cei doi anchetatori avură parte de o primire călduroasă. Povestea lor
fu ascultată cu mare atenție. Li se răspunse la toate întrebările și,
ocazional, li se oferi câte un pahar de nectar. Dar Sam trebuia să
admită că vizitele, chiar dacă contribuiau la îmbogățirea
cunoștințelor sale despre vin, nu reprezentau niciun progres real
pentru cazul său. Era un bilanț dezolant: două zile, șase domenii și
șase fundături.
În seara zilei următoare, epuizați și descumpăniți, Sam și Sophie
căutară consolare în barul hotelului. Comandară și li se aduse
șampanie, acel elixir reconfortant.
— Ei bine, cred că asta e, spuse Sam ridicând paharul. Îmi pare
nespus de rău că ți-ai irosit timpul cu mine. Îți mulțumesc pentru
ajutor. Ai fost minunată!
Sophie ridică dintre umeri.
— Cel puțin le vei putea spune celor din LA că ai vizitat unele
din cele mai vestite domenii viticole din lume. Îi zâmbi. Versiunea
noastră mai redusă a zonei Napa Valley.
Telefonul ei mobil începu să sune. Îl privi, se încruntă, oftă, își
lăsă pe masă paharul de șampanie, apoi îi spuse:
— E avocatul meu. Te rog să mă scuzi.
Se ridică de la masă, apoi se îndepărtă ca să vorbească la telefon.
 Sam observase acest tip de comportament încă de la prima sa
vizită în Franța și nu putea înțelege dacă se datora bunelor maniere
sau era doar un mod de a evita urechile indiscrete. Oricum, era
sigur că francezii încercau pe cât posibil să nu vorbească la telefon
în prezența altora, preferând să se retragă cu discreție într-un loc în
care să nu poată fi auziți. Era un obicei foarte civilizat, iar Sam
considera că și compatrioții săi ar fi trebuit să-l adopte.
În timp ce aștepta ca Sophie să revină la masă, începu să citească
însemnările pe care și le făcuse în urma vizitelor la podgorii. Își
notase toți clienții obișnuiți ai acestora, precum și marii cumpărători
– proprietari ai unor crame importante cu însemnate colecții de
vinuri. În mare parte, răspunsurile primite nu erau deloc
surprinzătoare: Ducasse, Bocuse, Taillevent, Palatul Élysée, Tour
d’Argent, una sau două bănci private, vreo șase miliardari (ale căror
nume, desigur, nu fuseseră dezvăluite). Cu alte cuvinte, suspecții
obișnuiți.
Sam își studia concentrat notițele și, în timp ce citea, o altă
întrebare îi veni în minte, o întrebare la care nici nu se gândise până
atunci. Cu asta își frământa mintea până ce Sophie se întoarse din
nou la masă. Se aplecă spre ea, la fel de mulțumit ca un câine care
tocmai dezgropase un os uitat de mult.
— Mai ții minte vechile filme polițiste franțuzești?
Sophie îl privi nedumerită.
— Știi tu, când detectivul își amintește ceva care i-a scăpat.
Sophie îl privea la fel de uimită.
— Iată un astfel de moment al revelației. Se lovi cu palma peste
frunte, exclamând: Drace! Cum de nu mi-am dat seama?
Sam afișă un zâmbet larg.
— Drace? repetă Sophie, fără să înțeleagă nimic. Ce înseamnă
asta și de ce te pocnești peste frunte? Te simți bine?
— Scuze. Da, sunt bine. Dar mi-a trecut ceva prin cap. Poate că
am făcut o greșeală. Poate că ar fi trebuit să întrebăm dacă cineva a
încercat să cumpere acele vinuri deosebite și a fost dezamăgit,
pentru că toate fuseseră deja vândute. Poate că există vreun
entuziast obsedat de vinuri pe undeva, unul la fel ca individul acela
care voia să-și umple crama cu vinuri Latour vechi de o sută
cincizeci de ani, cineva să își întregească degrabă colecția de vinuri.
Ăsta poate fi considerat un motiv, nu-i așa?
Toată fața lui Sam era un semn de întrebare plin de speranță.
Sophie își strânse buzele și încuviință încetișor din cap.
— Este posibil, confirmă ea, și oricum nu mai avem altă ipoteză.
„În plus, își spuse ea, asta este mult mai amuzant decât să stai
toată ziua în spatele unui birou ocupându-te de solicitările vreunui
viticultor pentru daune în caz de îngheț.”
— Ei bine, ce ai de gând să faci? Vrei să vizităm din nou
domeniile viticole? Bănuiesc că ar fi mai practic decât la telefon.
— O să vizităm din nou toate domeniile. Pe lumină și cât mai
devreme, mâine-dimineață la prima oră.
Sophie se uită la ceas, se încruntă și își ridică geanta.
— Am să întârzii la ședință, iar avocatul meu mă taxează la
minut. Deci, pe mâine – trec să te iau pe la 10?
— Asta înseamnă la prima oră pentru tine?
— Sam. Suntem în Franța.

Sam se trezi devreme. Cu o noapte în urmă avusese anumite

îndoieli și își făcuse griji că avea să irosească din nou timpul lui
Sophie cu cercetări inutile. Dar somnul reuși să-i redea optimismul,
iar soarele strălucea deja pe cer. Un semn bun. Decise să iasă în oraș
pentru micul dejun. Găsi o cafenea aglomerată vizavi de Grand
Théâtre, se așeză la o masă și ceru o café crème și ziarul Herald
Tribune. Titlurile ediției nu reușiră să-i strice dispoziția.
Ca întotdeauna, tot felul de evenimente de pe tot cuprinsul lumii.
Mai multe incendii în sudul Californiei, un car inutil de insulte în
lumea politică a Washingtonului, o alertă despre stratul tot mai gros
de smog din China, informații despre mișcările din Orientul
Mijlociu, declarațiile bombastice ale Rusiei, starea de panică și
disperare din Europa, precum și prevestirile sumbre de pe Wall
Street. Printre aceste articole pesimiste – o adevărată litanie de
nenorociri – erau tot felul de reclame pentru ceasuri și poșete, una
mai ostentativă decât alta, lucru care amintea probabil cititorilor că,
oricât de proaste ar fi fost știrile, acestea nu puteau tempera nevoia
umană de a face cumpărături.
Sam lăsă deoparte ziarul și se uită în jur. Ceilalți clienți păreau
ciudat de veseli și bine dispuși. Aceștia își mâncau tartinele și
sorbeau din cafele. După figurile lor proaspete, matinale, pe care
rigorile acelei zile nu lăsaseră încă vreo urmă, ei nu păreau să-și dea
seama că, potrivit știrilor dimineții, sfârșitul lumii s-ar fi putut
produce chiar înainte de prânz.
Mai comandă o café crème și începu să scrie o listă cu vinurile și
anii de producție care îl interesau: Lafite din ’53, Latour din ’61,
Pétrus din ’70, Yquem din ’75, Figeac din ’82 și Margaux din ’83.
„Ce listă!” își spuse el. Sam nu se putea abține, dar era sigur că
Danny Roth nu merita și nici nu știa să aprecieze asemenea comori.
Pentru Roth, acestea reprezentau doar un statut „îmbuteliat”, și încă
nu prea satisfăcător întrucât nu le putea expune pe perete pentru a
fi văzute de toată lumea. Ce ar fi făcut el cu banii de pe asigurare, se
întrebă Sam, dacă vinul nu avea să fie găsit niciodată? Țârâitul
telefonului mobil îi întrerupse șirul gândurilor. Era Sophie, care
voia să-i spună că se afla la hotel, deși nu era încă ora 10. Venise la
prima oră, așa cum stabiliseră cu o zi înainte.
Dar unde era el? De obicei dormeau până târziu în California?
Sam se întoarse repede la hotel și o găsi așteptându-l în hol.
Sophie era foarte binedispusă – zâmbea, ridicând mâna ca să-i arate
cât era ceasul, încântată că ajunsese înaintea lui.
În dimineața aceea era îmbrăcată de parcă ar fi venit călare:
pantaloni mulați, de echitație băgați în niște cizme din piele moale,
o jachetă din tweed și o eșarfă de mătase cu un imprimeu discret,
reprezentând niște potcoave (marca Hermès, cu siguranță),
înfășurată în jurul gâtului. Stilul ecvestru, aspect desăvârșit. Sam se
întrebă dacă nu ar fi trebuit să necheze ușurel în timp ce o măsura
din cap până-n picioare plin de admirație. Nu prea vedeai așa ceva
în LA.
— Grozav costum, spuse el. Păcat că ai uitat pintenii. Îmi pare
rău că te-am făcut să aștepți. Te simți norocoasă astăzi?
— Desigur, zise ea. Très optimiste. Astăzi o să aflăm ceva, sunt
sigură. Ai să vezi. Îl luă de braț în timp ce se îndreptau spre mașină.
Ce zici, începem cu Lafite?
În timpul călătoriei cu mașina din Bordeaux spre Médoc, Sophie
îi explică motivele optimismului său. După ce se despărțise de Sam
cu o seară în urmă, ea se întâlnise cu avocatul ei care o anunțase că
după trei ani de certuri și tatonări cu fostul ei soț se ajunsese în
sfârșit la o înțelegere și că avea să fie în cel mai scurt timp o femeie
liberă. Căzuseră de acord asupra detaliilor partajului. Fostul ei soț
voia să păstreze ambarcațiunea pe care o folosea pentru transport
de persoane în Saint-Barth. Sophie putea păstra în schimb
apartamentul din Bordeaux. Era posibil chiar să rămână prieteni.
Sau poate nu. El îi făcuse necazuri de la început, îi spusese Sophie.
Întotdeauna pleca undeva cu barca și de obicei sfârșea în brațele
vreunei fete nepotrivite.
— Hmmm, făcu Sam. Pare un bărbat pe gustul meu.
Sophie izbucni în râs.
— Îți plac bărcile?
— Prefer fetele. Ele nu-mi provoacă rău de mare.
Sophie alesese un drum care delimita câmpia întinsă și imaculată
acoperită cu rânduri perfecte de viță-de-vie, care dispăreau la
orizont – în două părți egale. În stânga lor erau domenii, la dreapta
– alte domenii: Léoville Barton, Latour, Pichon-Lalande, Lynch-
Bages, Pontet-Canet. Sam avea senzația că străbăteau cu mașina o
imensă listă de vinuri rare.
— Ai fost vreodată în ținutul vinurilor, în California? întrebă el.
— În Napa și Sonoma? Nu, niciodată. Poate că am s-o fac într-o
zi. Seamănă vreun pic cu regiunea asta?
Sam își aminti dealurile maronii și aride, podgoriile vaste,
cramele moderne și buticurile lor cu suvenire sau autobuzele pline
cu vizitatori.
— Nu tocmai. Dar unele vinuri sunt destul de bune.
— Și știi de ce? Sophie nici măcar nu-l lăsă să răspundă, pentru că
spuse tot ea: Pentru că aveți atâția francezi care produc vin acolo. Se
uită la el și zâmbi. Sunt foarte chauvine. Pentru mine, vinul
franțuzesc e de departe cel mai bun.
— Încearcă să-i spui asta unui italian.
— Italienii fac haine și pantofi. Și o brânza bună. Vinul lor<
Vocea ei se stinse și făcu un gest de lehamite cu mâna. În mod
clar, nu existau șanse să discute cu ea despre asta. Încă o victorie, se
gândi Sam, pentru complexul de superioritate al francezilor.
Lăsând în urmă centrul regiunii Pauillac, puteau vedea acum
Château Lafite, pe un platou jos, destul de departe de drum. Sophie
opri Range Roverul și se întoarse spre Sam.
— O să punem o singură întrebare, nu-i așa? A încercat cineva
anul trecut să cumpere vin din ’53 și a fost dezamăgit?
— Asta e, zise Sam. Mai există o speranță.

Orele treceau și, după ce tăiară de pe listă primele două domenii

viticole vizitate, Sam se gândi că eșecul din ultimele zile avea să se
repete. Cei întrebați încercaseră să-și aducă aminte, se încruntaseră,
ridicaseră din umeri, dar – désolé, mais non – nu-și aminteau de
niciun cumpărător insistent și dezamăgit.
Norocul li se schimbă însă la cea de-a treia oprire.
Administratorul proprietății, un localnic din Pauillac, apropiat al
familiei lui Sophie, își aminti că în toamnă avusese un vizitator care
se interesase strict de anumite vinuri și recolte; un domn destul de
încăpățânat de altfel, care pur și simplu nu acceptase să primească
un răspuns negativ. Acesta îi lăsase cartea sa de vizită rugându-l să-
l contacteze dacă avea să obțină vreodată vinurile de care întrebase.
Administratorul se scărpină în cap și începu să caute în sertarele
biroului său. În cele din urmă, scoase dintr-unul o cutie veche de
trabucuri în care păstra cărțile de vizită de care ar fi putut avea
nevoie într-o bună zi. Le împrăștie pe birou și începu să caute
printre ele – erau o mulțime de cărți de vizită: clienți din Anglia și
America, jurnaliști de vinuri de pe tot cuprinsul lumii, un master
chef, fabricanți de butoaie, somelieri –, un spectru impresionant de
fonturi caligrafice pe niște bucăți albe din carton de cea mai bună
calitate.
Degetele lui rătăciră un timp deasupra cărților de vizită înainte să
se oprească.
— Voil|, zise el în timp ce scotea o carte de vizită dintre toate
celelalte, un monsieur très insistant.
Sophie și Sam se apropiară nerăbdători ca să poată citi numele:

Florian Vial
Enolog
Grupul de firme Reboul Palais du Pharo 13007 Marseille

În timp ce se deplasau cu mașina spre următorul domeniu – al

patrulea din ziua aceea Sam o întrebă pe Sophie dacă știa ceva
despre grupul de firme Reboul. Auzise vreodată de ei? Era cumva
un angrosist de vinuri?
Sophie începu să râdă.
— Toată Franța a auzit de Grupul Reboul. Este peste tot, e
implicat în orice. Sophie se încruntă în timp ce adăuga: Orice cu
excepția vinului. Nu am auzit ca Reboul să facă afaceri cu vinuri.
Am să-ți povestesc mai târziu despre asta, dar nu te entuziasma
prea tare. Probabil că a fost doar o vizită întâmplătoare.
Dar poate că nu era chiar așa, pentru că aflară de la
administratorii domeniilor Figeac și Margaux că monsieur Vial
fusese acolo înaintea lor ca să întrebe de Figeac din ’82 și Margaux
din ’83, și își lăsase cartea de vizită ca să poată fi contactat.
Sam îi spuse lui Sophie:
— De două ori același nume – ar putea fi o coincidență, dar de
trei ori e dubios. Îți fac cinste cu cina dacă-mi spui tot ce știi despre
Reboul.
 Capitolul 10

Sam se considerase întotdeauna un adevărat aventurier în

materie de gastronomie, gata să mănânce aproape orice avea în față:
melci, picioare de broască, supă din aripioare de rechin, furnici în
ciocolată, veveriță coaptă în lut – le încercase pe toate și le găsise
interesante, dacă nu întotdeauna pe gustul său. Dar curajul îl
părăsea de-a binelea când venea vorba de organe și măruntaie
comestibile. Simpla menționare a unui preparat cu rinichi îl făcea să
se cutremure.
Cazul lui era clasic: nu voia să încerce ceva ce știa cu siguranță că
nu avea să-i placă și reușise să evite mulți ani – mai mulți decât își
putea aminti – anumite rețete pregătite din măruntaie de orice fel.
Acest lucru era însă pe cale să se schimbe.
Sophie insistase să meargă din nou la restaurantul lui Delphine
pentru cină, iar după ce plecară de la hotel, în drum spre restaurant,
Sophie îi explică și de ce. Era o zi de joi. Și, în fiecare zi de joi,
Olivier – bucătarul-șef – prepara sublima sa rețetă rognons de veau –
rinichi de vițel – gătiți în sos de Porto și serviți cu un piure de
cartofi fin și pufos – o mâncare atât de savuroasă că ți se topea în
gură. Acesta era, fără îndoială, felul ei favorit, cea mai grozavă
rețetă din lume. Tocmai se pregătea să laude meritele sosului când
observă lipsa unui răspuns entuziast din partea lui Sam și expresia
îngrozită a acestuia.
Se opri și îl privi înțelegătoare.
— Ah, spuse ea, am uitat. Americanii nu mănâncă rinichi, nu-i
așa?
Sophie îl urmărea amuzată pe Sam, care inspiră adânc.
— Nu suntem fani înverșunați ai acestui fel de mâncare. Cred că
avem o problemă cu măruntaiele. Nu le-am încercat niciodată.
 — Măruntaiele?
— Știi tu< organele interne. Stomacul și ficatul, și plămânii, și
momițele, și pipota<
— <Și, bineînțeles, rinichii, completă Sophie privindu-l cu milă.
Oare cum poate un bărbat să treacă prin viață fără să mănânce
rinichi? Îl împunse cu arătătorul în umăr, spunându-i: Să facem un
târg. Încearcă-i doar. Dacă nu o să-ți placă, poți comanda friptură și
cartofi prăjiți și voi plăti eu cina. Ai încredere în mine.
Odată așezați la masă, Sam se întinse după lista de vinuri, când
Sophie își ridică mâna, cu arătătorul mișcându-se înainte și înapoi,
ca un metronom.
— Mais non, Sam. Cum poți alege un vin dacă vei mânca ceva ce
nu ai mai gustat niciodată?
Sam abandonă lista și așteptă răbdător ca Sophie să studieze
paginile acesteia mușcându-și concentrată buza de jos. Se întrebă
dacă Sophie știa să gătească și, dacă știa, ce anume prefera să poarte
în timp ce pregătea masa. O eșarfă de mătase pentru omletă? Perle
la desert? Oare cei de la Hermès făceau șorțuri de bucătărie?
Delphine îi întrerupse însă firul gândurilor venind cu paharele de
șampanie. Cele două femei ținură în șoaptă o miniconferință care se
sfârși cu un schimb de zâmbete și încuviințări din cap.
— Bon, zise Sophie. Pentru început, clătite blini cu caviar. Apoi
rinichii de vițel, cu un excepțional Pomerol, recolta 2002, Château
l’Evangile. Ești de acord?
— Nu contrazic niciodată o femeie frumoasă care știe atât de
multe despre rinichi.
Ciocniră paharele, iar Sophie începu să-i povestească lui Sam tot
ce știa în legătură cu Grupul Reboul.
— Britanicii îl au pe Branson75, zise ea. Italienii îl au pe

75 Richard Branson, om de afaceri britanic, care deține casa de discuri

Berlusconi. Ei bine, francezii îl au pe Francis Reboul-Sissou, cum îi
spun prietenii și jurnaliștii fideli, care au scris despre afacerile
acestuia de mai bine de patruzeci de ani. El a devenit o instituție
națională, continuă ea, sau, conform unora, o adevărată comoară
națională, o personalitate distinctă, extravagantă, un băiat din
Marsilia bine intenționat, care a savurat din plin fiecare secundă din
succesul său. Îi plăcea publicitatea. Într-adevăr, criticii lui spuneau
că era imposibil să se îmbrace într-o dimineață fără să apară imediat
în presă ce culoare avea cravata pe care o purta în ziua aceea sau
cum arăta ținuta lui. Asta, desigur, făcea din el preferatul presei; el
însuși era un eveniment, întotdeauna un subiect grozav pentru o
poveste. Și mereu încheia câte o afacere, continuă Sophie. Imperiul
pe care l-a construit cu timpul include construcții, ziare locale și
posturi radio, o echipă de fotbal, stații de tratare a apei, firme de
transport, electronice – el pare implicat în orice.
Sophie se opri când sosiră delicioasele clătite cu caviar.
— Dar ce spui de vinuri? întrebă Sam. Deține cumva un domeniu
sau două?
— Nu am idee. Oricum, în zona asta nu deține nimic. Luă o
înghițitură de blini și închise ochii încântată. Mmm, sunt grozave!
Sper că îți place caviarul, Sam.
— La nebunie. Dar cred că le place tuturor.
— Nu. Există unii oameni mai ciudați, care nu mănâncă
măruntaie de pește.
Zâmbi suav și își umplu gura cu blini.
Sam ridică mâinile în semn de apărare.
— Bine, bine, recunosc. Îmi plac măruntaiele de pește. Spune mai
departe ce-i cu Reboul.
Sophie încercă să-și amintească toate informațiile mărunte care

Virgin Records si (Compania Aeriana Virgin Atlantic Airways (n.tr.)

apăruseră în presă și la televizor în legătura cu Reboul. Momentan
locuia la Marsilia, într-un soi de palat. Pasiunea lui, așa cum
declarase adesea în presă, o reprezentau Franța și toate lucrurile
franțuzești (cu excepția Parisului, pe care – la fel ca toți marsiliezii
de bună-credință – nu-l privea cu ochi buni). El făcuse chiar
sacrificiul suprem de a plăti impozite exorbitante Franței și ținea
câte o conferință de presă în luna aprilie a fiecărui an ca să
dezvăluie lumii întregi ce contribuție uriașă plătea anual pentru
economia națională. Îi plăceau femeile tinere, iar acestea apăreau
frecvent la brațul său în paginile revistelor mondene, fiind
întotdeauna descrise de către presa indulgentă drept nepoatele lui.
Avea două iahturi: unul pentru vară, în Saint-Tropez, celălalt
pentru iarnă, în Seychelles. Și, desigur, deținea un avion personal.
— Cam asta e tot ce știu, încheie Sophie. Dacă vrei să afli mai
multe, va trebui să o întrebi pe stilista mea. E nebună după el. Crede
că Reboul ar trebui să fie președinte. Aruncă o privire peste umărul
lui Sam și-l atenționă: închide ochii, Sam. Iată că vin rinichii.
Sam închise ochii, dar nasul îl avertiză că rinichii erau în fața lui,
pe masă. Își coborî puțin capul și inhală aroma puternică și
îmbietoare, mult mai intensă decât a oricărui preparat din carne; o
aromă caldă, plină, bogată și infinit mai apetisantă. Poate că se
înșelase în privința măruntaielor. Deschise ochii.
În mijlocul farfuriei, aburii îmbietori se ridicau dintr-un „vulcan”
de piure de cartofi care avea în vârf o baltă de sos. În jurul piureului
erau patru rinichi bombați, de culoare maronie, fiecare de mărimea
unei mingi de golf.
Sophie se aplecă peste masă ca să-și pună un vârf de muștar pe
farfurie.
— Nu e indicat prea mult muștar, ca să nu se lupte cu vinul. Bon
appétit!
Se lăsă pe spătarul scaunului și-l privi cum lua prima înghițitură.
Sam mestecă. Înghiți. Aprecie savoarea. Râse cu gura până la urechi.
— Știi, întotdeauna am spus că la sfârșitul unei zile epuizante
nimic nu e mai delicios decât o porție de rinichi în sos de Porto. Își
sărută vârfurile degetelor exclamând: Minunat!
Porția de rinichi și excelentul Pomerol se dovediră de-a dreptul
senzaționale. Atât Sam, cât și Sophie folosiră până și ultima bucată
de pâine ca să șteargă farfuria de sos, într-o dispoziție de zile mari.
Implicarea lui Reboul în acest caz era destul de interesantă – deși
era posibil să fi fost o pistă greșită dar cel puțin era un fir care îi
încuraja să facă noi cercetări.
— Din câte mi-ai spus, zise Sam, acest om are o mulțime de bani,
este destul de excentric și are o obsesie pentru tot ceea ce este
franțuzesc. Dar putem fi siguri că îl interesează vinul? Bănuiesc că
da, din moment ce are un enolog. Are ceva contacte în SUA?
Colecționează și altceva în afara de fete frumoase și iahturi? Aș vrea
să aflu mai multe despre el.
— În acest caz, ar trebui să-ți aranjez o întâlnire cu vărul meu. Ea
încuviință din cap cu fermitate în timp ce își lua paharul de pe
masă. Da, vărul meu, Philippe. Locuiește în Marsilia și lucrează
pentru La Provence, cel mai cunoscut ziar din zonă. Este reporter
senior. El va putea să-ți dea toate informațiile despre Reboul, iar
ceea ce nu știe poate afla. O să-ți placă. E cam dus cu pluta. Toți
sunt așa acolo. Ei numesc asta fada, nebunie.
— Pare un om pe gustul meu. Exact ceea ce aveam nevoie. Când
mergem acolo?
— Noi?
Sam se aplecă peste masă și spuse cu o voce gravă în timp ce o
privea cu seriozitate.
— Nu poți să mă lași singur. Marsilia e un oraș mare. M-aș rătăci
fără tine. Nu voi avea cu cine să mănânc bouillabaisse76. În plus, cei
de la Knox se bazează pe tine ca să urmărești fiecare pistă, fiecare
indiciu, chiar dacă pentru asta e necesar să călătorești și în sudul
Franței. Așa cum spunem noi, cei de la asigurări, este o slujbă
groaznică, dar cineva tot trebuie să o facă.
Sophie râdea clătinând din cap.
— Reușești întotdeauna să le convingi pe femei să-ți facă pe plac?
— Nu atât de des pe cât mi-ar plăcea. Dar nu mă dau bătut prea
ușor. Ce-ai spune de acel Camembert pe care Delphine îl păstrează
încuiat în cramă?
— Da pentru Camembert!
Și, până ce terminară sticla de vin, cafeaua și Calvadosul77 pe
care-l băură la insistențele lui Delphine, rămase „da” și pentru
călătoria la Marsilia.

Sam își făcuse bagajul și se pregătea să meargă la culcare în

compania câtorva știri de la CNN, când îi sună telefonul.
— Bună seara, domnule Levitt! Ce mai faceți? Vocea fetei era
caldă și veselă, iar accentul era specific Californiei. Vă fac legătura
cu Elena Morales.
Sam își înghiți un căscat.
— Elena, ai idee ce oră e aici?
— Nu te supăra, Sam. Am avut o zi groaznică. Roth a stat toată
ziua pe capul meu. A venit la birou și a făcut un adevărat tărăboi – a
vorbit cu avocații, cu presa, cu amicul lui guvernatorul. Dacă ar fi
stat mai mult, cred că ajungea până la Curtea Supremă. Cu alte
cuvinte, el vrea să știe ce se petrece și, bineînțeles, își vrea banii. Mi-
a cerut numărul tău, dar i-am spus că nu poți fi contactat.

76 Supă de pește (n.tr.)

77 Băutură spirtoasă din mere sau pere (n.tr.)
 — Ce fată isteață.
— Se va întoarce. Ce să-i spun? Ai noutăți?
Sam înțelese că era disperată. Și un sfânt și-ar fi pierdut răbdarea
cu un Danny Roth dezlănțuit, făcând spume la gură de furie și
amenințând pe toată lumea. Era timpul să lanseze o minciună pe
care o considera destul de plauzibilă.
— Ascultă, zise el. Transmite-i lui Roth că sunt în negocieri cu
autoritățile din Bordeaux și că urmează să obțin niște informații în
următoarele zile. Dar – lucru foarte important – aceste negocieri
sunt de durată și extrem de delicate. Este în joc chiar reputația de
care se bucură brandul Bordeaux. Publicitatea de orice fel, de
oriunde, ar putea strica totul. Așa că fără avocați, fără presă și fără
guvernator. Bine?
Aproape că putea „auzi” nervii întinși la maximum ai Elenei la
celălalt capăt al firului.
— Ce se întâmplă de fapt, Sam?
— A apărut ceva, dar s-ar putea să nu fie ceea ce sper, așa că noi
vom pleca la Marsilia mâine ca să verificăm acest indiciu.
— Noi?
Sam oftă. Era a doua oară în aceeași seară când i se punea această
întrebare.
— Madame Costes mă însoțește în această călătorie. Are acolo o
persoană de contact care ar putea să ne ajute.
— Și cum arată această madame Costes?
— Oh, e blondă, grasă și are vreo cincizeci de ani. Știi genul.
— Da, înțeleg. O adevărată frumusețe.
— Noapte bună, Elena!
— Noapte bună, Sam!
 Capitolul 11

Sam nu mai fusese niciodată în Marsilia, dar văzuse filmul Filiera

franceză și citise unul sau două articole ale unor scriitori de călătorii.
Credea, așadar, că știa la ce să se aștepte.
La fiecare colț de stradă aveau să pândească tot felul de indivizi
dubioși, aceștia fiind, fără îndoială, ucigași profesioniști ai Mafiei.
Piața de pește de pe Cheiul Belgienilor servea probabil drept
acoperire pentru trafic de substanțe care în mod normal nu aveau ce
să caute în interiorul unor pești: bibani de mare umpluți cu heroină
sau grouperi cu garnitură de cocaină. Hoți de buzunare și borfași de
tot felul aveau să fie plasați în locuri strategice pentru a-i ușura pe
turiștii naivi de portofele, aparate foto sau genți. În orice caz, ar fi
putut descrie acest loc folosind aceleași cuvinte rostite de Somerset
Maugham despre Coasta de Azur: „un loc însorit pentru oameni
care lucrează din umbră”. Părea destul de interesant.
Sophie, care vizitase orașul cu câțiva ani în urmă, nu se strădui
prea mult să schimbe așteptările lui Sam. În comparație cu
rafinamentul și ordinea specifice regiunii Bordeaux, Marsilia așa
cum și-o amintea ea – era un labirint aglomerat și murdar, înțesat de
femei și bărbați aspri, cu aspect sinistru, în opinia ei, cel mai potrivit
cuvânt ca să descrie atât orașul, cât și locuitorii acestuia era
„louche” – mai exact, conform dicționarului, dubios, josnic, suspect
sau îndoielnic.
Sophie se întreba deseori cum putea trăi într-un asemenea loc
vărul ei Philippe, pare-se chiar fericit. Oricum, așa cum îi spusese și
lui Sam, ea considerase întotdeauna că el avea o latură louche.
Când ajunseră la Aeroportul Marignane în acea după-amiază,
toate acele gânduri negre se risipiră însă într-o clipă, alungate de
lumina profundă, clară și aproape orbitoare, de cerul de un albastru
intens al Galiei și de amabilitatea șoferului de taxi care îi duse la
hotel. Se dovedi în scurt timp că acesta își ratase vocația; ar fi trebuit
să se angajeze la un birou de turism.
Conform spuselor lui, Marsilia era centrul universului în timp ce
Parisul nu era decât un punct oarecare pe hartă. Oraș întemeiat de
peste 2 600 de ani, Marsilia era o adevărată comoară de istorie,
tradiție și cultură. Restaurantele din Marsilia erau de fapt motivul
pentru care Dumnezeu crease peștele, iar marsiliezii erau cei mai
generoși și mai prietenoși oameni pe care cineva și-ar fi dorit să-i
cunoască.
Sophie ascultase toate aceste elogii fără să comenteze, deși
zâmbetul ei contrariat și sprâncenele ridicate sugerau că nu era pe
deplin convinsă de adevărul spuselor taximetristului. Profită așadar
de o pauză în expunerea acestuia, ca să-l întrebe ce părere avea
despre Francis Reboul.
— Ah, Sissou, regele Marsiliei! Vocea șoferului căpătă un ton plin
de respect. Acesta e omul care ar trebui să conducă țara. Un om
devotat poporului, în ciuda miliardelor sale. Imaginați-vă, un om
care joaca boules78 cu șoferul lui. O persoană care ar putea trăi
oriunde în lume – și el unde alege să trăiască? Nu la Paris, Monte
Carlo sau în Elveția, ci chiar aici în Marsilia, la Palais du Pharo,
acolo unde se poate uita pe geam ca să privească cea mai frumoasă
panoramă din lume – Vieux Port, Mediterana, Château d’If,
minunata catedrală Notre-Dame de la Garde< Merde!
Taximetristul frână brusc și își croi drum în marșarier prin
traficul din ce în ce mai aglomerat, acompaniat de corul de claxoane
ale celorlalți șoferi, până ce ajunseră în fața aleii scurte de parcare
din apropierea hotelului. După ce își ceru scuze că trecuse de
destinație, îi lăsă pe cei doi pe alee, îi întinse lui Sophie cartea sa de

78 Joc cu bile popular în Franța (n.tr.)

vizită, zâmbi în semn de mulțumire pentru bacșișul consistent pe
care i-l lăsase Sam și le ură o ședere memorabilă în Marsilia.
Urmând sfatul vărului ei Philippe, Sophie făcuse rezervări la
Sofitel Vieux Port, un hotel modern cu vedere spre Fortăreața Saint-
Jean din secolul al XII-lea, una dintre cele trei fortărețe care fuseseră
construite pentru a-i ține la distanță pe pirații și marinarii parizieni.
Sus, în camera lui de hotel, Sam deschise ușa de sticlă, ieși pe
terasă și inspiră cu nesaț aerul sărat al portului. „Nu-i rău, se gândi
el privind panorama orașului. Nu-i rău deloc.”
Primăvara venise devreme în Marsilia, iar reflexia soarelui pe
oglinda apei părea să fi poleit aerul, făcând portul să strălucească.
Catargele sutelor de ambarcațiuni din port alcătuiau o adevărată
pădure plutitoare. În depărtare se zăreau zidurile înalte și sumbre
ale Fortăreței Château. D’If. Sam se întreba dacă Reboul avea o
panoramă mai spectaculoasă decât aceasta.
Coborî ca să se întâlnească cu Sophie și o găsi plimbându-se de
colo colo prin holul hotelului, cu telefonul lipit de ureche. Când
termină de vorbit, se apropie de el și aruncă o privire la ceas.
— Era Philippe, îi explică ea. Propune să ne întâlnim în jumătate
de oră ca să bem ceva.
— Încep destul de devreme în Marsilia. Vine aici?
Sophie oftă și clătină ferm din cap.
— Cu Philippe nu e niciodată simplu. El vrea să ne arate unul
dintre micile baruri pe care turiștii nu le frecventează niciodată. Se
află în cartierul Le Panier. Spune că putem merge pe jos de aici, că
vom avea parte de o plimbare tipic marsilieză. Ești de acord?
Se opriră la recepție ca să ceară o hartă și începură să coboare
dealul spre Vieux Port. În timp ce mergeau, Sophie începu să-i
povestească tot ce știa despre Le Panier. Cea mai veche parte a
orașului, pe vremuri cartierul pescarilor, al corsicanilor și al
italienilor, acesta devenise în timpul războiului o adevărată
ascunzătoare pentru evrei și pentru toți cei care încercau să scape de
naziști. În 1943, naziștii au ordonat ca întreaga zonă să fie evacuată
și au aruncat în aer o mare parte a cartierului, o măsură dură,
îndeplinită cu meticulozitate.
— Philippe știe multe povești despre vremurile acelea, zise
Sophie. După război, cartierul a fost reconstruit – nu chiar atât de
bine, după părerea mea –, iar acum majoritatea localnicilor sunt
arabi.
Tocmai treceau cheiul de la capătul View Port croindu-și drum
printre grupurile de turiști și studenți care așteptau feribotul pentru
a vizita la Château d’If. Câțiva moșnegi, clipind precum șopârlele în
soare, stăteau cocoțați pe un zid nu prea înalt și se uitau după fete.
Doi câini adulmecau aerul în zona în care se ținuse piața de pește în
dimineața aceea. Câteva mame își scoseseră copiii la plimbare în
cărucioare și stăteau la taclale. Locul acela era o lume în sine, o
adevărată oază de liniște, iar Sam se simțea dezamăgit.
— Mie nu mi se pare atât de periculos, zise el. Unde sunt
borfașii? Ei nu lucrează vinerea? Încă mai am portofelul, iar tu ai
geanta pe umăr și suntem în Marsilia de mai bine de o oră. Indivizii
ăștia își pierd îndemânarea, după cum se vede.
Sophie îl bătu pe umăr.
— Fii fără grijă. O să-l întrebăm pe Philippe. El poate să-ți spună
unde să te duci pentru o bună – cum spuneți voi – jecmăneală. Se
opri ca să se uite pe hartă, apoi continuă: Trebuie să găsim Montée
des Acoules, chiar înainte de catedrală. Uite, asta e foarte interesant.
Cine crezi că locuiește cel mai aproape de noi? Reboul.
Sophie îi indică un loc pe hartă: Palais du Pharo, la câteva sute de
metri de hotelul în care stăteau ei. Atmosfera se schimbă imediat ce
părăsiră zona luminoasă și aerisită a portului. Briza mării nu se mai
simțea deloc, iar soarele dispăru. Montée des Acoules era o stradă în
pantă, întunecoasă și lată cât pentru o mașină. Clădirile, care ar fi
putut avea un oarecare farmec în lumina soarelui, arătau sărăcăcios
și mohorât. Singurele semne de viață erau mirosul persistent de
mâncare și acordurile tânguioase ale muzicii pop nord-africane care
se strecurau pe ferestrele caselor pe lângă care treceau.
O luară pe o alee la stânga.
— Cred că barul se află la capătul străzii, zise Sophie, într-o mică
piață fără nume. Nici nu știu cum reușește Philippe să mai găsească
aceste locuri.
— Indivizii ăștia louche cunosc întotdeauna cele mai bune locuri.
Ca să fiu sincer, tu ai spus că vrea să ne arate ceva typiquement
marseillais.
Aceste cuvinte o făcură pe Sophie să pufnească disprețuitor,
slobozind aerul printre buzele țuguiate. Acest sunet era tipic
franțuzesc și foarte dificil de reprodus, iar Sam încercase de multe
ori să-l imite, dar fără prea mare succes. Zgomotele produse de el
nu ieșeau niciodată așa cum voia. Părea mai degrabă că suferă de
flatulență decât că-și manifestă disprețul. Ajunsese la concluzia că i-
ar fi trebuit buze franțuzești pentru asta.
Merseră mai departe până la capătul aleii și ieșiră într-o
piețișoară pătrată. În mijlocul acesteia se afla un platan mic, dar
viguros care reușise să supraviețuiască în ciuda faptului că era prins
într-un guler gros de beton. Într-un colț, având ferestrele acoperite
cu sloganuri de susținere pentru echipa de fotbal, scrise cu vopsea
albă – „HAI ALBAȘTRII!” și „DREPT LA ȚINTĂ!” se afla barul.
Deasupra ușii de la intrare trona un panou pe care scria cu litere
decolorate: Le Sporting. În fața intrării era parcat un scuter Peugeot
negru.
Sam deschise ușa, iar curentul de aer tulbură pentru câteva clipe
perdeaua densă de fum din interior. Conversațiile se opriră brusc.
Un grup de bărbați cu chipuri aspre, ridate, care jucau cărți, își
îndreptară privirile spre nou-veniți. Alți doi bărbați care stăteau la
bar se întoarseră spre intrare. Singurul zâmbet din acea încăpere se
ivi pe buzele unui bărbat mătăhălos și brunet – mare cât un urs –,
care ședea la o masă, într-un colț al încăperii. Acesta se ridică,
deschise larg brațele și o îmbrățișă pe Sophie.
— Ah, ma petite cousine, zise el sărutând-o entuziasmat pe
amândoi obrajii. Enfin | Marseille. Bienvenue, bienvenue.79 Se întoarse
spre Sam și i se adresă în engleză: Iar tu trebuie să fii americanul,
Sam. Apucă mâna lui Sam și i-o scutură energic. Bine ați venit la
Marsilia! Ce vreți să beți? Se apropie mai tare de cei doi și coborî
puțin vocea. Între noi fie vorba, eu nu aș comanda vinul casei. Asta,
bineînțeles, dacă vreți să scăpați cu viață. Poate niște pastis80? Bere?
Sau un excelent whisky corsican? Dar luați loc, luați loc.
Sam aruncă o privire în jur. Probabil că decorul cunoscuse și zile
mai bune, dar asta cu mult timp în urmă. Plăcile de gresie erau atât
de vechi, încât se măcinaseră, iar din loc în loc se vedea betonul.
Tavanul, odinioară alb, era maroniu și pătat din cauza fumului de
țigară. Mesele și scaunele erau vechi și soioase. Dar poate că localul
avea alte virtuți – foarte bine ascunse, ce-i drept.
— Drăguț loc, spuse Sam. Se organizează și nunți aici?
— Nu, doar funeralii, zise Philippe zâmbind. În plus, e un loc
liniștit. Foarte discret. Eu îl folosesc pentru întâlnirile cu politicienii
locali care nu vor să fie văzuți discutând cu presa.
— Nu au telefoane?
Philippe țâțâi dezaprobator.
— Telefoanele pot fi interceptate. Tu ar trebui să știi cel mai bine,
doar trăiești în America. Se întoarse și strigă către barman. Mimine,
s’il te plaît? On est presque mort de soif81.

79 Ah, mica mea verișoară. În sfârșit, ai ajuns la Marsilia. Bine ai venit, bine
ai venit! (în limba franceză, în original)
80 Lichior cu aromă de anason (n.tr.)

81 Mimine, vino, te rog. Suntem morți de sete. (în limba franceză, în

 — J’arrive, j’arrive82.
Vocea lui Mimine – plăcută, gravă, cu inflexiuni baritonale –
venea de după o perdea din mărgele de lemn de la ușa din spatele
barului, urmată imediat de posesoarea ei.
Aceasta avea un aspect impresionant: peste 1,80 m cu tot cu
tocurile înalte pe care era cocoțată, un smoc de păr roșu cârlionțat,
care strălucea în întuneric, ochi conturați puternic cu creionul
dermatograf, cercei enormi din aur și un bust cu adevărat
monumental, din care cea mai mare parte era la vedere în timp ce
restul părea că încearcă să scape dintr-un tricou portocaliu fără
mâneci cu cel puțin două numere mai mic.
Femeia se opri lângă masa lor, cu mâinile în șolduri și cu ochii la
Sam.
Făcându-i un semn din cap americanului, începu să vorbească
iute cu Philippe – un torent de cuvinte rostite cu o viteză incredibilă,
cu un vag accent franțuzesc. Tirada se încheie cu un chicotit gutural.
Philippe izbucni în râs. Sophie avea obrajii roșii. Sam nu înțelesese o
iotă.
— Lui Mimine îi place cum arăți, îl lămuri Philippe foarte
amuzat. Nu o să-ți spun ce a sugerat, dar fii fără grijă. Cu mine ești
în siguranță.
Comandară băutura, iar Mimine pierdu mai mult timp decât ar fi
fost necesar aplecându-se în fața lui Sam ca să-i așeze pe masă
paharul cu lichior. Era prima dată în viața lui când i se aruncau
priviri indecente. Era ciudat, dar nu putea nega că se simțea flatat.
— Acum, Philippe, interveni Sophie, termină cu râsul. Destul cu
prostiile! Sam îți va spune de ce am venit la Marsilia.
Începând cu jaful din Los Angeles și sfârșind cu descoperirea

original)
82 Vin, vin acum. (în limba franceză, în original)
cărților de vizită ale lui Florian Vial în Bordeaux, Sam îi povesti lui
Philippe tot ce considera că ar fi trebui să afle. Masivul bărbat
ascultă cu mare atenție, punând din când în când câte o întrebare
sau luând notițe. Atunci când Sam termină, Philippe rămase tăcut
preț de câteva clipe, bătând cu pixul în carnețel.
— Bon. Ei bine, pot să-ți fac rost de toate informațiile despre
Reboul, care sunt o mulțime. Cu toate astea, bănuiesc că nu e destul,
nu-i așa?
Sam clătină din cap.
— Trebuie să-l vedem.
— Dacă se află aici, în Marsilia, nu e nicio problemă. Nu poate
refuza niciodată o invitație pentru un interviu. Desigur, trebuie să
aveți o poveste bună.
— Și trebuie să-i vedem crama.
— Aha. În acest caz, trebuie să aveți o poveste foarte bună.
Philippe zâmbi și începu să bată din nou cu pixul în carnețel. Și,
dacă tot veni vorba de povești, aș putea publica și eu ceva referitor
la asta. Ridică din umeri, apoi continuă: Nu poți să știi niciodată.
— Ce vrei să spui?
— Un pont, dragul meu Sam. Nu e acesta cuvântul? Să spunem
că investigațiile tale duc la ceva interesant – un mic scandale în care
este implicat cel mai bogat om din Marsilia. Asta ar fi o știre de
prima pagină și nu aș vrea să împart prima pagină cu niciun alt
jurnalist. Înțelegi?
— Nu-ți face griji, Philippe. O să păstrăm totul în familie. Tu ne
ajuți, iar noi îți oferim în schimb exclusivitate. Sam întinse mâna
peste masă. Facem târgul?
Cei doi bărbați își strânseră mâinile, iar Philippe se ridică în
picioare.
— Mă duc înapoi la birou și încep lucrul la dosarul lui Reboul.
Vreți să rămâneți aici? Îi făcu semn cu ochiul lui Sam. Sunt sigur că
Mimine va avea grijă de voi.
— Te rog să-l scuzi pe vărul meu, zise Sophie clătinând din cap.
Se ridică de la masă și adăugă: Uneori stau și mă întreb dacă suntem
într-adevăr rude.
Afară, în fața barului, Philippe descuie lacătul cu care își
asigurase scuterul, apoi se urcă pe șaua acestuia.
— Iată unicul vehicul cu care poți circula în Marsilia, zise el
pornind motorul. A bientôt, mes enfants83!
Și, după ce le făcu semn cu mâna, porni huruind pe alee, corpul
său masiv balansându-se periculos pe cele două roți ale micului
scuter.

83 Pe curând, copii! (în limba franceza, în original)

 Capitolul 12

— Așadar, avem nevoie de o poveste plauzibilă, zise Sam, o

poveste care să ne ajute să intrăm în crama lui Reboul, iar odată
ajunși acolo ar trebui să avem timp destul ca să descoperim ceea ce
ne interesează. Are multe sticle de vin, așa că s-ar putea să dureze
vreo două ore. Poate chiar mai mult. Trebuie să luăm notițe și s-ar
putea să fie nevoie și de fotografii. A, și va trebui să fie o poveste
care să nu poată fi verificată imediat. Făcu un semn aprobator din
cap către chelner, care începu să desfacă sticla. Nu e ușor deloc,
continuă el. Ce zici, te simți destul de creativă?
Hotărâseră să ia masa în restaurantul hotelului, care oferea pește
proaspăt din zonă, vin alb Cassis, tot din zonă, și locuri în primul
rând la spectacolul apusului de soare din View Port. Era încă
devreme și, în afară de o masă a unor oameni de afaceri care-și
scoseseră în oraș servietele și planurile de marketing pentru o cină
festivă, restaurantul era numai al lor.
— Să știi că m-am gândit la asta, zise Sophie. Dacă ceea ce spune
Philippe este adevărat, nu e o problemă să stabilim o întrevedere cu
Reboul. Am putea susține că vrem să scriem un articol despre el,
ceva despre profilul unui om de succes<
Sophie se opri. Sam clătina deja din cap.
— Va vrea să afle numele revistei și oamenii lui ar suna imediat
la editorul publicației ca să se asigure că nu suntem niște asasini
plătiți. În orice caz, interviul lui Reboul ar fi doar o simplă
acoperire, un șiretlic pentru a obține ceea ce vrem. Iar ceea ce vrem
noi de fapt este să-i vedem crama. Vinurile.
Experiența lui Sophie în escrocherii și bluf se limita la rafinatele și
ocazionalele serate din Bordeaux, dar găsea amuzantă provocarea
de a inventa o poveste verosimilă.
 — Știu, îi spuse ea. Tu ești un american bogat care vrea să-și
construiască o cramă deosebită – urgent, desigur, ca toți americanii
bogați –, iar eu sunt consultanta ta în materie de vinuri și vrem să-l
vizităm pe Reboul pentru inspirație, întrucât am auzit că are una
dintre cele mai bune crame din Franța.
Sam se încruntă.
— Dar ce interes ar avea să ne primească? De ce ar ajuta doi
străini?
— Pentru că îi place să fie lăudat. Sophie ridică din umeri.
Tuturor bărbaților le place asta – bărbaților de succes cel mai mult.
— Desigur. Dar nu e un motiv destul de plauzibil, nu pentru un
om care iubește atât de mult publicitatea. Și știm că iubește
publicitatea. Nu pare genul de om care face în secret fapte bune.
Sam se pregătea să toarne vinul în pahare când brațul în care
ținea sticla se opri brusc între frapiera cu gheață și paharul lui
Sophie.
— Ce ai spus mai înainte? Despre Reboul, că are una dintre cele
mai bune crame din Franța?
Sophie încuviință cu un semn din cap.
— Da. Și?
— Afirmația ta m-a dus cu gândul la o carte bună, la un
bestseller. Acum, să presupunem că trebuie să scoatem o carte. O
carte mare, scumpă, cu ilustrații. O carte despre cele mai bune
crame din Franța – nu, mai bine despre cele mai bune crame din
lume –, în care vrem să includem și crama lui Reboul. Sam era atât
de absorbit de gândurile sale, încât uitase de sticla umedă pe care o
ținea în mână și de chelnerul care aștepta răbdător lângă umărul
său. Și de ce? continuă el. Pentru că are tot ce-i trebuie: o colecție
fantastică de vinuri, un amplasament extraordinar pentru o cramă,
un proprietar de succes, pe scurt – tot ce-i trebuie. Și toate acestea,
desigur, dar mai ales proprietarul vor fi fotografiate pentru această
carte de către unul dintre, fotografii de top ai lumii. Așa că Reboul
va avea parte de laude, iar acestea vor fi publice. Iar noi vom avea un
motiv să stăm cât va fi necesar în crama lui. Destul de mult ca să
luăm notițe. Destul de mult ca să facem fotografii. Sam se lăsă pe
spătarul scaunului și îi înmână sticla chelnerului de lângă el care
așteptase până atunci să le umple paharele. Tu ce crezi? o întrebă pe
Sophie.
— Promițător, spuse Sophie. De fapt, e un plan foarte bun. Dar
am o mare nelămurire. Cine suntem noi? Vreau să spun, pentru ce
editură o să pretindem că lucrăm? Sunt sigură că Reboul va vrea să
afle acest lucru.
Sam se trezi că imita gesturile ei franțuzești amenințând-o cu
degetul arătător:
— Nu suntem de la nicio editură. Suntem doar producători
independenți de carte. Avem o idee pentru o carte. Să spunem că o
vom numi Cele mai mari crame ale lumii. Mai departe, angajăm niște
profesioniști ca să scrie textul și să facă fotografiile. Facem o schiță,
apoi vindem drepturile de publicare celui mai bun ofertant dintre
marile edituri internaționale. Bertelsmann, Hachette, Taschen,
Phaidon – companii de acest fel.
— Cum de știi atâtea lucruri?
Sam își aminti de singura ocazie în care fusese implicat în
afacerile editoriale.
— Cu doi ani în urmă s-a întâmplat să am o misiune la Frankfurt
în timpul târgului de carte. E o adevărată junglă, dar târgul are o
importanță majoră – edituri din toate colțurile lumii merg la
Frankfurt să cumpere sau să vândă. Am avut ocazia să cunosc
câțiva oameni de la diverse edituri, care obișnuiau să pună
stăpânire pe bar în fiecare noapte. Le plăcea băutura, nu glumă. Și
vorbeau. Eu ascultam. Am aflat o mulțime de lucruri. Trebuie să
recunosc că a fost destul de interesant.
 Plini de optimism, Sophie și Sam se înfruptară pe îndelete cu
biban de mare preparat cu chimen dulce, brânză proaspătă de capră
cu tapénade și șerbet de rozmarin, întorcând ideea pe toate părțile,
testând-o și adăugându-i câteva înflorituri. Până ce sosi cafeaua, se
simțeau mult mai stăpâni pe situație. Aveau o poveste plauzibilă. În
dimineața următoare, Sophie avea să afle de la Philippe numărul de
la biroul lui Reboul și, cu puțin noroc, să facă o programare. Sam
trebuia să cumpere un aparat foto și să pună la punct ultimele
detalii ale prezentării lor.
— Iar mie tocmai mi-a venit o idee. Seara asta trebuie să aibă un
final perfect, zise Sam în timp ce semna nota de plată. O să dăm o
mică, „raită” la lumina lunii.
Sophie îi aruncă o privire piezișă.
— Ce înseamnă „raită”?
Sam se lovi ușor cu degetul peste nas și îi făcu semn cu ochiul.
— O misiune de recunoaștere clandestină. M-am gândit că ar fi
chiar interesant să fac o plimbare pe strada asta și să arunc o privire
spre casa vecinului nostru. Vrei să vii?
— De ce nu? Nu am mai fost într-o misiune de recunoaștere până
acum.
După ce părăsiră hotelul, se îndreptară în direcție opusă, spre
culmea dealului, și porniră pe bulevardul Charles Livon. Ajunseră
în fața unor porți masive din fier forjat care fuseseră lăsate larg
deschise. O alee se pierdea în întuneric, iar în depărtare se zărea o
lumină slabă, probabil de la vreo fereastră a casei.
— Am văzut ceea ce mă interesa, zise Sam. E un complex
rezidențial închis, un complex cu un singur proprietar.
Făcu câțiva pași pe alee în timp ce Sophie, destul de agitată,
venea în urma lui. Îl trase de mânecă, îngrijorată.
— Sam, ce spunem dacă ne oprește cineva?
— În primul rând –, nu vom vorbi în șoaptă. Apoi o să spunem,
nu știu, că suntem doi bieți turiști americani și că am crezut că
acesta e un parc. Dar, amintește-ți: nu vorbim franceza. Vom fi
foarte zâmbitori. Fii fără grijă, nu o să pățești nimic.
Pe măsură ce înaintau pe alee, zgomotul traficului de pe bulevard
se auzea tot mai slab, ca un vuiet molcom. După vreo două sute de
metri se treziră la marginea unei peluze îngrijite de mărimea unui
teren de fotbal. În celălalt capăt al peluzei, iluminată feeric, se ridica
reședința lui Francis Reboul.
Sam fluieră ușurel.
— Locul ăsta ar putea eclipsa până și Casa Albă.
Se opriră ca să admire priveliștea pe care o aveau în față. Clădirea
din celălalt capăt al peluzei era colosală – avea trei niveluri și trei
laturi distincte: două laturi mai scurte, ieșite în afară, încadrau o
curte pavată cu pietriș, într-un colț al curții erau parcate într-un șir
perfect șase limuzine negre, iar la lumina provenită de la ferestrele
parterului se putea distinge un grup de șoferi în uniformă care
fumau și stăteau la taclale în aerul răcoros al nopții.
— Am nimerit la petrecere, spuse Sam. Se uită la ceas. Ar fi mai
bine să plecăm. S-ar putea să sosească oaspeții.
Se întoarseră pe alee, dar lumina puternică a unei lanterne îi orbi
dintr-odată. Un gardian însoțit de un ciobănesc german se ivi din
întunericul nopții, apropiindu-se de ei. Nici el, nici câinele nu
păreau prea prietenoși.
Sam simți că Sophie înțepenise de frică. Trase adânc aer în piept,
ridică mâinile și afișă un zâmbet larg.
— Bună. Cred că ne-am rătăcit. Vorbești engleza?
— Que faites-vous içi84?
— Nu, văd că nu vorbești engleza.
Câinele mârâi încet și începu să se foiască în lesă.

84 Ce căutați aici? (în limba franceza, în original)

 — Căutăm hotelul la care suntem cazați, zise Sam. Sofitel. Știi
unde e hotelul Sofitel?
În timp ce vorbea, Sam gesticula însuflețit, făcând tot ce-i stătea
în putință să pară genul de om în stare să piardă din vedere unul
dintre cele mai remarcabile hoteluri din Marsilia.
Gardianul veni ceva mai aproape. Arăta la fel de amenințător ca
și câinele său. Sam se întreba dacă nu cumva făceau cu rândul la
mușcat intrușii. Cu un semn scurt din cap, gardianul îndreptă raza
lanternei în fața lor, către alee.
— Au bout du chemin. Puis | gauche85.
— Gauce – adică stânga. Sau dreapta? Gracias, nu, nu, așteaptă,
voiam să spun merci. Sam se întoarse către Sophie. M-am săturat să
tot încurc limbile astea nenorocite. La anul mergem la Cape Cod.
Gardianul îi privi și mai încruntat, făcându-le din nou semn cu
lanterna, de parcă ar fi vrut să-i măture de pe alee folosind raza
acesteia. Dinții câinelui sclipeau amenințător în întuneric. Sophie îl
apucă de braț pe Sam, care încă mai bombănea nemulțumit, și
începu să-l tragă înapoi pe alee.
Din nou în siguranță pe bulevard, Sophie răsuflă ușurată și
izbucni în râs.
— A fost o „raită” bună? Bărbatul acela nu a fost deloc gentil.
— Bietul de el, zise Sam. Ce slujbă groaznică – să stai de pază
toată noaptea cu un câine după tine ar fi de-ajuns pentru oricine ca
să o ia razna. Mă întreb dacă e o slujbă permanentă sau a fost
chemat doar cu ocazia petrecerii din seara asta. Judecând după toți
șoferii aceia, Reboul are niște prieteni destul de excentrici. Și o casă
destul de excentrică. Abia aștept să arunc o privire și în interior.
Ajunseră la hotel și își ridicară cheile de la recepție. Sophie
încercă să-și înăbușe un căscat. Fusese o zi lungă și Bordeaux părea

85 La căpătui aleii, apoi la stânga. (în limba franceză, în original)

atât de departe.
— Ești pregătită pentru mâine? întrebă Sam. Ar putea fi prima ta
zi ca producător de cărți. Cred că va fi destul de interesant.
— Nu am cunoscut în viața mea vreun editor. Ce poartă ei de
obicei?
Sam rânji.
— Ceva convingător. Somn ușor! Ne vedem mâine-dimineață.
— Dimineață, la prima oră?
— La prima oră.

Sam stătea sub duș, derulând în minte toate întâmplările de peste

zi. Colaborarea cu Philippe se anunța a fi promițătoare; le era de
mare ajutor, avea un simț dezvoltat al umorului și era destul de
deștept ca să-și dea seama pe loc de valoarea unui pont. Pe de altă
parte, așa cum spusese Sophie, bărbatul lăsa impresia unei persoane
destul de interesate, dispuse la tot felul de afaceri dubioase. Asta era
o calitate pe care Sam o putea identifica ușor la o persoană și care ar
fi putut constitui baza unei colaborări fructuoase pe viitor. A doua
zi avea să se convingă dacă Philippe îi putea furniza informațiile
necesare despre Reboul.
Gândurile lui se îndreptară apoi spre Sophie, o persoană mult
mai complicată. Sam simțea că femeia era într-o oarecare măsură o
prizonieră a lumii în care trăia – acea lume specifică, a burgheziei
franceze, cu regulile ei stricte de comportament, cod vestimentar,
maniere și rafinament, acea lume care avea anumite rețineri să
accepte pe cineva sau ceva care nu se conforma acestor reguli.
Sophie ar fi putut să se schimbe totuși într-o zi. Era inteligentă,
atrăgătoare, avea spirit de aventură, așa cum dovedise de altfel
acceptând să-l însoțească la Palais du Pharo. Pe scurt, era
fermecătoare. Dar Sam trebuia să admită cu un oftat – nu era Elena
Morales.
 Ieși de sub duș, își înfășură un prosop în jurul taliei și intră în
dormitor. Telefonul său era lângă ceasul lui de mână, pe noptieră.
Se uită la ceas. În LA era după-amiază, iar Sam și-o putea imagina
pe Elena, după un prânz sumar luat în grabă la birou, încercând să
evite telefoanele lui Danny Roth și întrebându-se ce progrese făcuse
el cu ancheta lui – asta în cazul în care ar fi existat progrese. Era
tentat să o sune. Dar ce i-ar fi putut spune? Adevărul? Că simțise
nevoia să-i audă vocea? Se hotărî să aștepte până a doua zi, când ar
fi avut poate mai multe de împărtășit. Sam petrecu următoarea
jumătate de oră urmărind un meci de rugby pe un canal francez și
adormi ascultând uralele spectatorilor.
 Capitolul 13

Sam ieși pe terasa camerei de hotel întâmpinat de aerul proaspăt

al dimineții și aruncă o privire spre masa pe care fusese aranjat cu
grijă micul său dejun. Pe fața de masă albă și apretată era tot ceea ce
ar fi preferat un om rezonabil pentru a începe cât mai bine ziua: un
vas cu café fíltre din care se ridica o aromă îmbietoare, doi croasanți
mari și rumeniți, o cană mare cu lapte fierbinte și un număr al
ziarului Herald Tribune. Își puse ochelarii de soare, verifică dacă
panorama era la fel de frumoasă ca în ziua precedentă și se așeză
liniștit, cu o senzație de plenitudine. Telefonul său mobil începu să
sune.
Înainte de a răspunde, se uită la ceas. Sophie începea să deprindă
obiceiurile americanilor.
— Bună dimineața! zise el. Te-ai trezit devreme astăzi.
— Oamenii bătrâni nu pot dormi, Sam. Ai să afli și tu acest lucru.
Vocea era blândă, cu un ușor accent. Îl sunase Axel Schroeder.
Sam nu răspunse imediat. Era destul de surprins să-l audă pe
bărbat.
— Ce surpriză plăcută, Axel! Mă bucur să te aud. Ce s-a
întâmplat?
— Tot felul de lucruri. Poate ar fi mai bine să ne întâlnim în seara
asta să bem ceva. Bărbatul tăcu o clipă, apoi continuă, ezitant: Dacă
mai ești la Paris, bineînțeles.
„Sondează terenul, se gândi Sam. Probabil că a sunat deja la
Montalembert și a aflat că am părăsit hotelul.”
— Nimic nu mi-ar plăcea mai mult, Axel. Dar în seara asta nu
pot.
— Mare păcat, spuse Axel. Nu-mi place deloc să-ți dau vești
proaste la telefon, zise bărbatul oftând. O să fiu cât se poate de
scurt. Fără a mai intra în alte detalii, din câte am auzit, Roth și-a
înscenat toată afacerea cu vinul.
— Adevărat?
— Da. Mă tem că îți pierzi timpul aici, în Franța. Ar trebui să te
întorci în California. Ăsta e sfatul meu.
— Mulțumesc, Axel. Promit să te țin la curent.
Clătinând din cap, Sam își turnă o primă ceașcă de cafea. Îl
admira pe Axel. Erau momente în care sinceritatea acestuia era
surprinzătoare chiar și pentru el însuși. Dar nu și de data asta, își
spuse Sam. Era sigur de acest lucru. Oricum, se simțea încurajat.
Rupse colțul croasantului și-l înmuie în cafea – un alt obicei
franțuzesc pe care-l deprinsese în ultima vreme, nu prea rafinat, ce-i
drept, dar delicios. Simți pe umeri căldura soarelui și întoarse
pagina ziarului pentru a citi ultimele noutăți din sport.

Ora 11 îi găsi pe Sophie, Sam și Philippe la hotel, adunați în jurul

unei mese dintr-un colț mai liniștit. Sophie își petrecuse primele ore
ale dimineții încercând să-și negocieze intrarea în cercul lui Reboul
cu persoanele importante din anturajul acestuia. După mai multe
încercări, reușise să o contacteze pe secretara acestuia doar ca să afle
că monsieur Reboul era împreună cu profesorul său de Power-Yoga
și nu putea fi deranjat.
Secretara lui Reboul îi promisese însă că avea să o sune.
— Dar ce i-ai spus? o întrebă Philippe.
Sophie îi expuse pe scurt povestea inventată cu o zi în urmă, iar
Philippe o ascultă cu atenție încuviințând din cap, în timp ce ea îi
descria noua ei identitate ca producător de carte.
— Ar putea merge, zise el. Scoase apoi un dosar gros din rucsacul
său de nailon pătat de vreme, spunând: Voil|, dosarul lui Reboul.
Am printat informațiile mai interesante, astfel încât să nu aveți
nevoie de computer ca să le citiți. Veți vedea, așadar, cât de mult îi
place să atragă atenția, iar dacă mai e și un fotograf la mijloc, îi place
și mai mult. La fel ca unui politician. Se opri și făcu o grimasă. Ei
bine, poate nu chiar atât de mult. Iată, aruncați o privire.
Deschise dosarul și începu să scoată mai multe hârtii pe care le
împrăștie pe masă. Fotografiile îl înfățișau pe Reboul în mai multe
ipostaze: ca antreprenor de construcții, cu cască de protecție pe unul
dintre șantierele sale; Reboul, magnatul de presă, cu mânecile
suflecate – probabil la redacția unui ziar; Reboul în tricou de fotbal,
discutând cu membrii echipei Olympique Marseille; Reboul cu o
pălărie veche de pai, ținând într-o mână un strugure, iar în cealaltă
o foarfecă de grădină; Reboul aviatorul, pregătindu-se să urce la
bordul avionului său privat; Reboul lupul de mare, la cârma
iahtului personal; Reboul în diverse ținute: de la costume business
la tricouri și șort; Reboul, mândrul proprietar al unei minunate
reședințe, chez lui în clădirea Palais du Pharo. O fotografie anume le
trezi în mod special interesul: Reboul connoisseur-ul, ținând în
lumină un pahar cu vin în fața unor rafturi cu sticle aliniate perfect
într-o încăpere vastă; aceasta era probabil crama lui.
Sam mai că se aștepta să vadă chiar și fotografii cu Reboul în
pijama, dar probabil magnatul nici nu avea timp să doarmă.
— Ocupat om, remarcă Sam. Nu are cumva și un fotograf
personal?
Philippe rânji.
— Cel puțin unul. Editorii care-l cunosc bine nici nu se mai
deranjează să trimită vreun fotograf la el acasă atunci când au de
scris un articol.
— Dar o soție? Există vreo madame Reboul?
— A fost una. A murit cu mulți ani în urmă, iar el nu s-a mai
recăsătorit de-atunci. Asta nu înseamnă însă că nu are una sau două
petites amies. Phillipe răsfoi câteva articole până ce găsi o fotografie a
lui Reboul împreună cu o tânără de o frumusețe răpitoare, mai
înaltă cu vreo câțiva centimetri decât el. Bărbații scunzi au portofele
mari, zise Philippe. Ei sunt întotdeauna cei mai neastâmpărați și toți
preferă femeile înalte. Nu-i așa, Sophie? o întrebă el ridicând din
sprâncene.
Sophie se strâmbă, dar, înainte să riposteze, telefonul ei mobil
începu să sune. Sub privirile celor doi bărbați, femeia se ridică de la
masă, apoi se îndepărtă ca să poată vorbi la telefon. Conversația nu
dură prea mult, iar după expresia ei înțeleseră că erau vești bune.
Un zâmbet larg îi lumina fața în timp ce se întorcea la masă.
— La ora 18.30, chiar în această seară, le comunică ea. Întâlnirea
are loc diseară, întrucât mâine va pleca pentru câteva zile cu iahtul
său în Corsica.
— Grozav, zise Sam. Bine lucrat. Te așteaptă un viitor strălucit ca
producător de carte. Acum, ce ne trebuie în seara asta? Ar fi bine să
fac rost de un aparat foto.
— Iar eu trebuie să găsesc un costum potrivit, zise Sophie. Stilul
business, în orice caz.
Philippe se uită la ceas.
— Trebuie să iau prânzul. Mai bine spus, o să mor dacă nu iau
prânzul, adăugă el. Știu eu un loc tipic marsiliez. Putem discuta în
timp ce mâncăm.
Taxiul îi lăsă în colțul străzii Rue de Village, o ramificație a străzii
Rue de Rome. Philippe îi conduse până la ceea ce părea a fi o
măcelărie obișnuită, ale cărei ferestre erau decorate cu o suită de
imagini sugestive înfățișând carne de mânzat, miel și vițel. Bărbatul
se opri o clipă în ușă și se întoarse spre Sam.
— Sper că nu ești vegetarian. Fără să aștepte răspuns, Philippe
continuă clătinând din cap: Uitasem. Ești american. Sigur că îți place
carnea. Iar aici se servește cea mai bună carne din Marsilia.
În timp ce intrau pe ușă, Sam putea auzi murmurul surd al
conversațiilor de undeva din spatele măcelăriei. Un tânăr veni să-i
întâmpine, reuși să scape cu viață din îmbrățișarea zdravănă a lui
Philippe și-i conduse într-o încăpere mică și aglomerată în care
lumina se strecura printre frunzele unei bougainvillea uriașe care se
întindea pe toată suprafața acoperișului din sticlă. Philippe aruncă o
privire în jur, salutând din cap și zâmbind câtorva persoane din
încăpere.
— Toți clienții de aici sunt din Marsilia, îi spuse el lui Sam cu
oarecare satisfacție. Probabil că ești primul client american al
localului.
Sam studiase până atunci pereții încăperii și ajunsese la concluzia
că proprietarul localului era un adept înfocat al școlii „bovine” de
design interior. Imaginea unei vaci mari și impunătoare, albe cu
pete negre, pe nume La Belle apărea peste tot: în tablouri și pe
șervetele de masă, chiar și pe meniuri și solnițe.
— Cred că știm deja ce vom mânca, zise Sam. Vreo recomandare
specială?
Philippe închise brusc meniul.
— Pentru început, bresaola86 cu miez de anghinare, roșii uscate la
soare și parmezan. Apoi falcă de vită, pe care ei o prepară aici cu o
felie de foie gras deasupra. Iar la desert, fondant au chocolat. Asta o să
ne ajungă până la cină, aveți încredere în mine.
În timp ce se delectau cu masa de prânz, o îmbucătură fiind mai
delicioasă ca alta, Philippe își concentră atenția asupra lui Sophie.
Trecuse prea mult timp de când nu se mai văzuseră, iar el simțea
nevoia să se pună la curent cu evenimentele din viața ei. După una
sau două întrebări nevinovate despre serviciu și Bordeaux, el mai
luă o înghițitură de vin, își tamponă buzele cu șervețelul și abordă
un subiect mai delicat.
— Cum stai cu dragostea?

86 Pastramă de vită (n.tr.)

 — Philippe!
Sophie roși ca o adolescentă. Părea să fi găsit ceva foarte
interesant în farfurie.
— Ei bine, bănuiesc că nu mai ești măritată cu acel – ce era de
fapt? Un designer de iahturi? Mereu am considerat că este ceva
dubios în legătură cu el. Philippe se opri, înclină puțin capul și o
privi pătrunzător. Am dreptate, nu-i așa?
Sophie încuviință cu un semn din cap.
— Divorțul tocmai s-a pronunțat.
— Și? întrebă curios Philippe.
— Și eu mă văd cu altcineva de aproape optsprezece luni. Îi
aruncă o privire lui Sam clătinând din cap. Asta se întâmplă când ai
un jurnalist în familie. Întorcându-se din nou spre Philippe, ea
continuă: Numele lui este Arnaud Rolland. Are un mic domeniu
lângă Cissac, o mamă bătrână și drăguță și doi câini labrador. Acum
lasă-mă să-mi termin prânzul în liniște.
Philippe îi aruncă o privire lui Sam și îi făcu semn cu ochiul.
— Întrebam și eu, atâta tot, încheie el.
La cafea, conversația reveni asupra evenimentelor din seara
aceea.
— Ca să nu uit, zise Philippe în timp ce căuta ceva în rucsac.
Temele voastre – ceva ce trebuie să citiți înainte de întâlnirea din
seara asta. Îi întinse lui Sam o carte mică, explicându-i: E istoricul
clădirii Palais du Pharo – o carte foarte interesantă, de altfel. Reboul
e mândru de reședința sa. Îl veți impresiona cu siguranță, dacă îi
veți arăta că știți câte ceva despre clădirea în care locuiește.
— Philippe? Sophie studia o hartă rutieră a Marsiliei. Unde ai
merge dacă ai vrea să-ți cumperi ceva de îmbrăcat?
Philippe aruncă o privire în jos, îndepărtându-și niște fire
imaginare de praf de pe pantalonii săi oliv, șifonați și uzați, pe care-i
purta băgați în niște bocanci militărești la fel de uzați.
 — În apropiere de bulevardul Canebière este un depozit al
Armatei. Îl cunosc bine pe proprietar. El înțelege look-ul meu.
— Nu, nu pentru tine. Pentru mine.
Philippe rămase cu ochii în tavan câteva clipe, gândindu-se.
— Aș spune că Rue Paradis sau Rue Breteuil sunt locurile
potrivite. În orice caz, străduțele din zona aia. O să ți le marchez pe
hartă.
După ce ieșiră din restaurant, așteptară până ce Philippe îi
îndrumă spre locurile care-i interesau – pe Sophie spre buticurile ei,
iar pe Sam spre magazinele cu aparate foto. Philippe în persoană,
luând pe umerii săi povara necruțătoare a meseriei de jurnalist, se
pregătea să plece la primul Salon al Erotismului ținut vreodată la
Marsilia, târg despre care trebuia să publice un articol – un
eveniment unic, probabil cu foarte multă nuditate. În timp ce el
făcea supoziții în legătura cu ceea ce urma să vadă acolo, Sophie își
puse mâinile la urechi și plecă.
Din nou pe terasa camerei sale de hotel, Sam se instală cât mai
comod în scaun și deschise cartea pe care i-o dăduse Philippe, un
ghid bilingv destul de subțire ce prezenta istoricul clădirii Palais du
Pharo – în prezent, splendida reședință a lui Reboul.
Ideea acestei clădiri apăruse pentru prima dată în 1852, când
Luis-Napoléon, le prince-président, se pregătea să devină împărat.
Acesta făcuse mai multe aluzii demnitarilor de prin partea locului,
referindu-se la o reședință cu vedere la mare care ar fi fost tocmai pe
placul său.
O aluzie făcută de Napoléon era aproape un ordin imperial, iar
oamenii mai înstăriți din Marsilia se dovediseră săritori la astfel de
lucruri. „O să vă construim o casă”, îi spuseseră aceștia. Napoléon,
gândindu-se că generozitatea lor era cam excesivă (avea un simț al
moderației destul de rar întâlnit la un împărat), a refuzat însă oferta
lor. Dar, adăugase el, ar fi acceptat încântat o bucată de pământ
potrivită pe care să-și construiască o casă pe măsură.
Așa cum se întâmpla uneori în Provence, construcția clădirii a
fost un proces foarte lent și cu destule probleme. Deși oficial
lucrările începuseră încă din 1856, prima piatra a casei a fost zidită
abia în 1858, pe 15 august, care printr-o fericită coincidență era ziua
Sfântului Napoléon. Acesta a fost unul dintre cele mai fericite
momente din construcția casei. Arhitecții, foarte numeroși de altfel,
se certau destul de des, șeful de echipă era incompetent, nu aveau
destui zidari pentru o clădire de o asemenea amploare, erau
dificultăți cu rezervele de piatră, iar vânturile puternice spărgeau
frecvent geamurile. Lucrările se prelungiră astfel încă zece ani de
zile, dar atât începutul, cât și sfârșitul anului 1868 trecură fără ca
palatul lui Napoléon să fie utilizabil.
Situația avea să se înrăutățească. Doi ani mai târziu, după niște
aventuri militare nechibzuite, Napoléon a fost detronat și nevoit să
plece în exil în Anglia, unde a și murit în 1873. Văduva lui, Eugénie,
a înapoiat Marsiliei ceea ce primiseră ea și soțul ei, și astfel, orașul a
devenit proprietarul celui mai spectaculos elefant alb de pe coastă.
În cursul celor o sută douăzeci de ani care au urmat, autoritățile
orașului au descoperit că întreținerea unor case supradimensionate
– în special a celor expuse ravagiilor provocate de aerul sărat de
mare – costa enorm. S-au încercat o mulțime de modalități de plată
la care s-a renunțat în scurt timp. În cele din urmă, oferta lui Reboul
de a închiria Palais du Pharo pentru uzul sau personal a fost
acceptată cu mare ușurare de autorități. Actele au fost semnate de
ziua Sfântului Napoleon, în 1993, iar Reboul s-a mutat în clădire.
„O poveste destul de tristă”, își spuse Sam în timp ce închidea
cartea. Dacă un împărat nu putea să-și construiască o casă în zece
ani de zile, ce speranță ar mai fi putut avea oamenii de rând? Era
după-amiază și briza ce venea dinspre mare devenise mai
răcoroasă, așa că Sam intră în cameră ca să se schimbe. Se îmbrăcă
în costum și alese o cravată pentru întâlnirea cu Reboul. Își verifică
noul aparat foto și își puse vreo șase cărți de vizită în buzunarul de
sus al hainei. Pe acestea erau tipărite doar numele său și adresa, fără
alte detalii în legătură cu ocupația sa pe care și-o schimbase atât de
des. După ce-și mai strânse o dată cravata – o Harvard Club
contrafăcută –, coborî în holul hotelului, unde trebuia să se
întâlnească cu Sophie.
Ea era deja acolo când Sam ieși din lift și stătea de vorbă cu un
portar extrem de politicos, care în mod clar aprecia felul în care era
îmbrăcată. Mai precis, purta o reușită versiune franțuzească a unui
costum business, adică o fustă decentă, nu prea scurtă, și o bluză
decoltată de dantelă care se zărea pe sub sacoul cambrat.
Când îl zări pe Sam, Sophie se întoarse spre el cu o mână în șold
și sprâncenele ridicate.
— Ei, ce spui? Crezi că e o ținută potrivită?
Sam încuviință din cap și rânji.
— Ești o reprezentantă perfectă a afacerilor editoriale. De fapt,
cred că ai face senzație în branșa asta.
— Tocmai l-am rugat pe portar să cheme un taxi, zise ea.
Douăzeci de metri e distanța maximă pe care o pot străbate cu acești
pantofi.
Sam se uită la pantofii ei. Era rândul lui să ridice din sprâncene.
— Te înțeleg perfect, spuse el oferindu-i brațul lui Sophie. Să
mergem la Reboul. Asta e noaptea lui norocoasă.
 Capitolul 14

Porțile masive din fier forjat se deschiseră larg ca să lase taxiul să

treacă. La vreo cincizeci de metri de cele două porți, chiar pe
marginea aleii de acces, era o statuie supradimensionată
reprezentând o femeie înveșmântată într-o robă vaporoasă specifică
Greciei Antice. Statuia privea cu ochii ei orbi de marmură către
clădirea uriașă care se ridica la mică distanță, ținând brațele întinse
în aceeași direcție, de parcă ar fi încercat să o atingă.
Șoferul făcu un semn cu capul spre statuie în timp ce treceau prin
dreptul acesteia.

— Împărăteasa Eugénie, zise el. La pauvre. Nu a ajuns niciodată

să locuiască în palatul ei.
Pe treptele din fața casei aștepta un tânăr îmbrăcat într-un
costum negru. Acesta înclină respectuos capul în semn de bun venit
când taxiul ajunse în dreptul lui. Îi conduse apoi până la intrare și
de-a lungul unui hol spațios și strălucitor, cu parchet de culoarea
mierii, până în fața unor uși duble de dimensiuni impresionante.
Bărbatul deschise ușile, apoi dispăru, lăsându-i pe Sam și pe
Sophie buimăciți de lumina orbitoare a apusului de soare care se
revărsă prin ferestrele enorme – din podea până în tavan – ale
încăperii. Pe fondul luminos al unei ferestre se contura silueta lui
Reboul, care stătea cu spatele la intrare și cu telefonul la ureche.
Sophie îl înghionti pe Sam.
— Nici nu știe că suntem aici.
— Ba sigur că știe, o contrazise Sam. Vrea doar să ne arate cât de
ocupat este el. Cei din LA fac asta în mod frecvent.
Spunând aceste cuvinte, Sam se întoarse și închise cu zgomot
ușile pe care tocmai intraseră. Zgomotul se dovedi de ajuns ca să
atragă atenția siluetei ce se profila în lumină. Reboul, aflat încă la o
distanță considerabilă de cei doi, închise telefonul și veni să-i
întâmpine.
Era un bărbat scund și subțire, cu o ținută ireproșabilă. Avea un
păr alb și des, tuns foarte scurt – stilul en brosse –, și purta o cămașă
de un albastru foarte pal, o cravată pe care Sam, un adevărat
cunoscător al acestor simboluri oculte, o recunoscu drept cravata
oficială a celor de la Guards Club din Londra, și un costum albastru-
închis. Fața bărbatului avea culoarea lemnului de tec, iar ochii lui
căprui și luminoși începură să strălucească și mai tare la vederea lui
Sophie.
— Bienvenue, madame, o salută el galant, aplecându-se ca să-i
sărute mâna și ca să privească mai bine decolteul generos al femeii,
înainte să se întoarcă spre Sam. Et vous êtes monsieur<
— Levitt. Sam Levitt. Îmi pare bine să vă cunosc. Vă mulțumesc
foarte mult că ați acceptat să ne primiți, domnule.
Strânse energic mâna lui Reboul și îi întinse acestuia cartea sa de
vizită.
— Ah, exclamă Reboul. Probabil că preferați să vorbim în
engleză.
— Sunteți foarte amabil, zise Sam. Franceza mea nu e atât de
bună pe cât ar trebui.
Reboul ridică din umeri.
— Nu e nicio problemă. În ziua de astăzi toți cei care fac afaceri
trebuie să știe limba engleză. Toți angajații mei vorbesc engleza.
Bănuiesc că în cel mai scurt timp vom fi nevoiți să învățăm și limba
chineză.
Se uită pe cartea de vizită și ridică una din sprâncenele lui albe și
groase.
— Exista un ch}teau în Los Angeles? Ce drăguț.
— De fapt, este un loc destul de modest, îi explică Sam cu un
zâmbet. Dar e căminul meu.
Reboul întinse o mână către ferestre.
— Veniți cu mine. Am să vă arăt apusul meu de soare. Mi s-a
spus că e cel mai frumos din toată Marsilia.
Apusul lui de soare, își spuse Sam. Era curios acest obicei al
miliardarilor de a-și însuși toate minunățiile naturii, considerându-
le bunurile lor personale. Dar trebuia să admită că apusul era într-
adevăr minunat. Cerul era în flăcări – o uriașă rană stacojie, ale cărei
margini păleau în cele mai suave nuanțe de roz și violet. Lumina
așternea o potecă de aur pe undele mării. Reboul încuviință din cap
în fața acestei imagini, de parcă ar fi vrut să confirme că priveliștea
se ridica la standardele fixate de el.
La câțiva kilometri de țărm se zărea o aglomerare de insule
mărunte, acoperite de pâclă. Sophie întinse mâna spre cea mai
apropiată dintre acestea.
— Aceea e Château d’If, nu-i așa?
— Chiar așa, draga mea. Cu siguranță, nu l-ai uitat pe bunul
nostru Alexandre Dumas. Acolo a fost încarcerat Contele de Monte
Cristo. Mulți turiști cred că el a existat în realitate, știți? Reboul
chicoti, apoi spuse: Asta înseamnă o carte bună. Îndepărtându-se de
fereastră, el o luă de braț pe Sophie. Ceea ce-mi amintește de altfel
de scopul vizitei voastre. Să ne așezam ca să-mi puteți spune despre
ce este vorba.
Reboul le indică niște scaune și sofale din secolul al XIX-lea
aranjate în jurul unei măsuțe joase, încărcate cu decorațiuni din
bronz aurit. Înainte să se așeze, își scoase telefonul mobil și apăsă o
tastă. Tânărul în costum negru, care probabil că pândise pe afară
până atunci, își făcu apariția cu o tavă pe care o așeză în fața lor, pe
masă. Scoase apoi dintr-o frapieră cu gheață o sticlă de șampanie pe
care o prezentă mai întâi lui Reboul, așteptând aprobarea acestuia
înainte să o deschidă. Dopul sticlei ieși fâsâind ușor. Tânărul turnă
șampania în pahare, o servi, apoi dispăru.
— Sper că vă place Krugul, zise Reboul. Se lăsă pe spate în scaun
și își încrucișă picioarele, lăsând la vedere niște mocasini negri din
piele de crocodil și gleznele sale foarte bronzate. Vă rog să scuzați
lipsa șosetelor, le spuse el, dar nu le suport pur și simplu. Nu port
niciodată șosete când sunt acasă. Ridică paharul privind-o pe
Sophie și zâmbi. Pentru literatură, zise el.
Atunci când Sam și Sophie se puseseră de acord asupra a ceea ce
urmau să spună stabiliseră că tot ce știa Sophie în materie de vinuri
și faptul că trăia în Bordeaux făceau din ea cea mai bună opțiune
pentru funcția de director editorial însărcinat cu selecția cramelor
care aveau să apară în carte. După ce luă o înghițitură de șampanie
ca să-și umezească puțin gâtul care i se uscase brusc, Sophie începu
să-i explice lui Reboul despre ce era vorba, făcând o prezentare
generală a proiectului și având grijă să menționeze din când în când
câte o cramă profesională celebră sau o vinotecă profesională dintre
cele care o interesau – marile restaurante și hoteluri ale lumii și,
bineînțeles, Palatul Élysée. Reboul o asculta politicos, iar ochii lui
alunecau discret din când în când de la chipul lui Sophie la
picioarele ei.
Atunci când începu să vorbească despre cuprinsul cărții – cele
mai mari crame private din lume –, interesul lui Reboul crescu
considerabil. El întrebă ce nume celebre aveau să mai apară în carte.
Era o întrebare pe care Sophie o anticipase, așa că începu să înșire
fără nicio ezitare numele unor aristocrați englezi, câțiva faimoși
industriași americani, cel mai bogat om din Hong Kong, o văduvă
din Scoția care trăia izolată într-un castel, pe un domeniu de peste 1
200 de hectare din Highlands, și două sau trei dintre cele mai
cunoscute familii din Bordeaux și Burgundia.
Sophie vorbea entuziasmată, iar Reboul era în mod clar din ce în
ce mai entuziasmat de Sophie, care se apleca din când în când spre
el ca să puncteze unele aspecte.
Principalii candidați, îi zise ea, trebuiau să îndeplinească trei
cerințe. În primul rând, aceștia trebuiau să fie oameni cu bun-gust și
bani mulți, care să fi reușit să adune o colecție remarcabilă de
vinuri. În al doilea rând, ei trebuiau să fie interesanți și din alte
motive, nu numai pentru pasiunea lor pentru vin – oameni care
aveau, așa cum spunea Sophie, o viață și în afara cramei. Și, în
sfârșit, a treia cerință: cramele trebuiau să fie deosebite – din mai
multe puncte de vedere. Pentru exemplificare, ea îi prezenta două
cazuri: contele englez care își păstra vinurile într-un turn ciudat în
stil victorian care se înalță într-un capăt al grădinii sale și era dotat
cu un lift special cu umiditate controlată; precum și americanul care
sacrificase un etaj întreg al triplexului său de pe Park Avenue
pentru colecția personală de vinuri. Chiar dacă nu văzuse încă
beciurile palatului lui Reboul – mai spuse Sophie ar fi putut să jure
că acestea erau extraordinare.
Reboul încuviință ferm din cap.
— Așa este. Sunt extraordinare! De dimensiuni impresionante.
De fapt, monsieur Vial, enologul meu, ține în cramă o mică bicicletă,
ca să se deplaseze mai repede dintr-un capăt în altul. Reboul ridică
o mână, iar tânărul în costum se materializă din nou ca să umple
paharele goale. Este un proiect interesant, mai ales ținând cont de
încântătoarea prezentare, continuă Reboul, înclinând capul spre
Sophie. Dar vreau să-mi spuneți câte ceva despre – cum aș putea să
mă exprim – aspectele practice ale problemei. Cum pregătește
cineva o astfel de carte?
Era rândul lui Sam de aceasta data. Aveau să lucreze numai cu
profesioniști, îl asigură el pe Reboul. Un mare scriitor specializat în
vinuri, recunoscut de altfel pe plan internațional, avea să se ocupe
de text. Hugh Johnson era cel la care se gândea; evident – poate cu o
prefață scrisă de Robert Parker; fotografiile erau sarcina lui
Halliwell sau Duchamp – ambii fiind considerați adevărați maeștri
în domeniu. De tipărirea cărții ar fi trebuit să se ocupe Ettore
Pozzuolo în persoană, un genial designer și o legendă în domeniul
editorial. Cu alte cuvinte, erau dispuși sa cheltuie oricât pentru
realizarea acestui proiect. Cartea avea să reprezinte o biblie pentru
iubitorii de vinuri. Când ajunse la acest punct, Sam se corectă.
Cartea avea să fie biblia iubitorilor de vinuri, și putea spune cu
certitudine că aceștia erau milioane pe tot cuprinsul lumii. Firește,
adăugă Sam, Reboul putea interveni oricând ca să se pronunțe
asupra textului și fotografiilor folosite, iar madame Costes ar fi fost
persoana de legătură între scriitor, fotograf și crama palatului. Ea
avea să fie disponibilă permanent pentru orice întrebare.
Reboul începu să se tragă de lobul urechii în timp ce se gândea la
acest proiect. Era perfect conștient că cei doi îl flataseră în mod
intenționat, dar asta nu-l deranja niciodată, își spuse că nu era o idee
rea. Nu, nu era rea deloc. Și lui i-ar fi trezit interesul o astfel de
carte. Și, din moment ce dreptul de a-și da acordul asupra
conținutului urma să fie trecut într-un contract, era puțin probabil
să aibă parte de vreo surpriză neplăcută la publicarea cărții. Ar fi
fost încă o dovadă a succesului său – magnatul cu un palat de aur.
Și nu în ultimul rând, exista perspectiva numeroaselor întâlniri
editoriale cu încântătoarea madame Costes, care îl privea plină de
speranță. Decizia sa era luată.
— Prea bine, zise el. Sunt de acord. Nu pentru publicitate
personală, desigur, ci pentru că vreau întotdeauna să profit de
ocazie pentru a face cunoscută Franța și tot ceea ce este franțuzesc.
Este hobby-ul meu. Recunosc, sunt un patriot de modă veche. Făcu
o pauză pentru a-i lăsa pe interlocutorii săi să asimileze nobilul său
sentiment, apoi continuă: Să vedem acum. Așa cum v-a spus
secretara mea, mâine-dimineață la prima oră trebuie să plec din
localitate. Voi sta câteva zile în Corsica. Dar nici nu aveți nevoie de
mine deocamdată. Cel pe care trebuie să-l contactați este monsieur
Vial. El se ocupă de crama mea de mai bine de treizeci de ani. Am
acolo câteva mii de sticle și, deși sunt atât de multe, uneori am
senzația că el le cunoaște pe fiecare în parte. Nu e nimeni mai
nimerit pentru un tur al cramei mele. Reboul își întări spusele cu un
semn din cap, apoi adăugă: Da, da. Vial e exact omul care vă
trebuie.
În timp ce bărbatul vorbea, expresia lui Sophie se transformă.
Acum nu era doar plină de speranță, ci de-a dreptul entuziasmată.
Se aplecă în față și-și puse mâna pe brațul lui Reboul.
— Vă mulțumesc, zise ea. Nu o să regretați, vă promit!
Reboul o bătu prietenește pe mână.
— Sigur că nu voi regreta, draga mea. Îl căută din ochi pe tânărul
care apărea și dispărea la comandă. Dominique va face toate
aranjamentele ca să vă puteți întâlni mâine cu monsieur Vial. Iar
acum, îmi cer scuze, dar am o altă întâlnire. Dominique o să vă ducă
înapoi la hotel.
Când ieșeau din clădire, aproape că se ciocniră cu persoana pe
care o aștepta Reboul: o fată înaltă și suplă, cu fața pe jumătate
acoperită de niște ochelari mari de soare – în caz că soarele ar fi
apărut în mod miraculos pentru un bis. Fata lăsă în urma ei o undă
de parfum.
— Shalimar, remarcă Sophie, pufnind dezgustată. Cam prea
mult, după părerea mea.
Când ajunseră pe treptele de la intrare, se opriră ca să aștepte
mașina. Sam își trecu brațul pe după umerii lui Sophie și o strânse
ușor.
— Ai fost senzațională, îi spuse el. Pentru o clipă, am crezut că o
să te așezi în poala lui.
Sophie izbucni în râs.
— Am impresia că și el a crezut la fel. Este un adevărat cuceritor.
Își țuguie buzele adăugând: Deși cam scund, după părerea mea.
— Asta nu e o problemă, crede-mă. Dacă s-ar sui pe portofelul
său, ar fi mai înalt decât noi doi la un loc.
O limuzină Peugeot neagră și lucioasă opri în fața treptelor din
fața clădirii, iar Dominique se grăbi să le deschidă portierele din
spate.
— Tot înainte, vă rog, îi spuse Sam. Hotelul Sofitel!
Când ajunseră la capătul aleii, mașina opri chiar lângă statuia
împărătesei Eugénie. Dominique coborî geamul portierei sale,
întinse mâna și apăsă un buton ascuns în faldurile robei de
marmură a statuii. Porțile masive acționate electric se deschiseră.
Dominique murmură un Merci, madame, apoi întoarse pe
bulevard și câteva minute mai târziu erau înapoi la hotel.
— Nu știu cum te simți tu, îi spuse Sam lui Sophie în timp ce
mașina se îndepărta, dar eu cred că merităm încă o băutură. Să
vedem cine ajunge primul la bar.
În timp ce traversau holul hotelului, un bărbat masiv, cu aspect
neglijent, se grăbi spre ei. Acesta avea sprâncenele ridicate, umerii
încordați și brațele întinse în lateral – un adevărat semafor uman
abia întors de la Salonul Erotismului.
— Alors? Alors? Cum a fost?
Sam îi făcu semn că totul era în regulă.
— Sophie a fost fantastică. Am obținut permisiunea de a vizita
crama lui Reboul mâine-dimineață. Dar tu? Ai avut o după-amiază
erotică?
Uriașul rânji.
— Ai fi uimit să afli. Foarte multe noutăți – ar trebui să vezi ce se
poate face cu latexul în ziua de astăzi. De exemplu<
— Philippe! Destul, îl întrerupse Sophie, clătinând din cap în
timp ce se apropia de bar.
În timp ce-și savurau băuturile, îl puseră la curent pe Philippe cu
tot ce se întâmplase. Fusese un început promițător – erau toți de
acord cu asta –, dar a doua zi era crucială și aveau foarte multe de
făcut. Din spusele lui Reboul, crama sa era uriașă. Se circula cu
bicicleta dintr-un capăt în altul al acesteia. Și nu numai atât. Ei
trebuiau să caute vreo cinci sute de sticle printre câteva mii de
vinuri. Se anunța o zi foarte lungă.
Sam își termină băutura și se ridică.
— Cred că ar fi mai bine să mă retrag. Trebuie să dau câteva
telefoane. Amicii mei din LA vor să știe ce se petrece aici și ar fi mai
bine să-i contactez înainte de prânz. Dar sunt sigur că voi doi aveți o
mulțime de lucruri de discutat, ca între rude.
Philippe părea dezamăgit.
— Nu vrei să afli nimic despre Salonul Erotismului?
— Ard de nerăbdare, îi răspunse Sam. Dar nu în seara asta. Era
ora 11 în LA, iar Elena Morales începea să se întrebe dacă putea găsi
în Pagini Aurii rubrica „Eliminare persoane”.
Telefoanele lui Danny Roth – fie ele amenințări, injurii sau
calomnii – o aduceau la exasperare, făcând-o să își imagineze
frecvent că plătea pe cineva ca să-l elimine. În plus, tăcerea
prelungită a lui Sam o irita la culme, fără a mai pune la socoteală
frustrarea pe care o simțea la gândul că nu știa nimic în legătură cu
stadiul anchetei din Franța. Așa că, atunci când secretara o anunță
că domnul Levitt era la telefon, Elena era un pachet de nervi.
— Da, Sam. Ce s-a întâmplat? întrebă ea pe un ton cumplit de
rece.
— Știi, unul dintre lucrurile pentru care te admir nespus este
felul în care răspunzi la telefon, zise Sam. Ascultă-mă.
În cinci minute, Sam îi expuse pe scurt toate evenimentele până
la întâlnirea cu Reboul și ceea ce plănuise pentru a doua zi: vizita la
crama acestuia. Elena îl lăsă să termine ce avea de spus, apoi îl
întrebă:
 — Deci, vechiul tău prieten Axel Schroeder ți-a spus că Roth e cel
care a organizat jaful?
— Așa este.
— Dar tu nu l-ai crezut. Și nu știi nici dacă acest Reboul are vinul.
— Așa e.
— Și, dacă într-adevăr el a furat vinul, cum ai de gând să o
dovedești?
— Mă gândesc la asta. Nu se auzea nimic la celălalt capăt al
firului. Elena, nu pari prea entuziasmată după câte văd.
— Cei de la biroul din Paris mi-au trimis CV-ul lui Sophie Costes.
— Și?
— Este și o poză în CV. Nu arată întocmai cum mi-ai descris-o.
Sam aproape că simțea fiorii de gheață de la capătul firului. Noapte
bună, Sam!
Legătura se întrerupse înainte ca el să aibă șansa de a-i răspunde.
 Capitolul 15

Sam se trezi devreme. Se simțea încă descumpănit după telefonul

din noaptea anterioară. Ar fi trebuit să o sune pe Elena din nou ca
să-i explice totul. Nu, nu ar fi trebuit, își spuse el. La naiba cu asta.
Dacă ea se grăbea să tragă anumite concluzii, nu avea decât să o
facă. Dădu câteva ture de cameră, având un puternic sentiment de
déj| vu. Așa începeau de cele mai multe ori certurile lor pe vremuri:
suspiciune din partea ei, încăpățânare din partea lui. Din cauza asta
relația lor fusese deosebit de furtunoasă, dar, trebuia să recunoască,
cu atât mai spectaculoase se dovediseră împăcările. Alungă aceste
amintiri și își concentra atenția asupra dosarului Reboul pe care i-l
lăsase Philippe.
Franceza lui Sam era departe de a fi fluentă și, cu toate că
parcurse cu greu articolele din dosar, reuși să surprindă esențialul
în cazul fiecăruia dintre acestea.
Cel mai frecvent subiect – indiferent de rolul jucat de Reboul, fie
el mogul al presei sau pirat pe Mediterana – era măreția Franței și a
valorilor acesteia. Cultură, limbă, bucătărie, vinuri, castele, modă,
franțuzoaice, fotbaliști francezi și așa mai departe. Până și trenurile
de mare viteză TGV – deși Reboul admitea că nu călătorise
niciodată cu așa ceva – erau elogiate de către magnat. Cumva,
reușea să transmită impresia că el jucase un rol decisiv în crearea
tuturor acestor lucruri.
Singura concesie făcută de Reboul referitor la posibilitatea ca
Franța să fie mai puțin decât un paradis terestru era opinia sa
disprețuitoare la adresa funcționarilor, acea armata cenușie de
birocrați care infestau viața francezilor. Aceasta era obsesia lui, pe
care o trâmbița public în fiecare primăvară când ținea conferința de
presă pe tema impozitării averii sale – ca să marcheze ceea ce el
numea le fête des fises, festivalul taxelor. Fără a se mulțumi să spună
lumii cât de mulți bani plătise la Fisc, el se lăuda cu acea cifră
echivalând-o cu suma salariilor unor funcționari. Aceasta
comparație reprezenta un punct de plecare adecvat pentru discursul
său anual împotriva birocrației exagerate. Declamațiile sale
prindeau la public și atacau singura hibă care, în opinia lui,
întuneca imaginea Franței.
Reboul era o ciudățenie printre toți ceilalți miliardari. Majoritatea
preferau să-și petreacă viața pe proprietățile lor de la Nassau,
Geneva sau Monaco, adevărate paradisuri fiscale, fiind mereu în
alertă în caz că s-ar fi schimbat legea impozitării. Sam nu putea
decât să admire un astfel de om care accepta să plătească un preț
enorm doar ca să trăiască în țara pe care o iubea atât de mult.
Încuviințând din cap, Sam închise dosarul, apoi coborî în holul
hotelului pentru că trebuia să se întâlnească cu Sophie.

Florian Vial îi aștepta în fața intrării principale de la Palais du

Pharo. Dacă cei doi nu ar fi știut că el administra crama lui Reboul,
l-ar fi putut lua drept un profesor sau poate un poet din vremuri de
demult. În ciuda temperaturilor blânde ale primăverii, bărbatul era
îmbrăcat corespunzător pentru răcoarea din beciurile palatului, într-
un costum gros din catifea cord verde-închis, având în jurul gâtului
– înfășurat de mai multe ori în complicatul stil franțuzesc – un fular
lung negru. Pe sub sacou se zărea o cămașă de culoare mov. Părul
său lung era pieptănat peste cap, având același joc de nuanțe „sare
și piper” ca și barba îngrijită, tunsă perfect în formă de cioc.
Bărbatul îi privea cu niște ochi de un albastru spălăcit din spatele
lentilelor rotunde ale ochelarilor fără ramă. Cu siguranță, Vial părea
desprins din secolul al XIX-lea. Nu-i mai lipseau decât o pălărie
supradimensionată și o mantie ca să-i servească drept model lui
Toulouse-Lautrec, pentru un tablou cu un dandy care se pregătea să
facă o vizită amantei sale.
Se aplecă în fața lui Sophie ca să-i sărute mâna, iar mustățile lui
mângâiară degetele femeii.
— Enchanté, madame. Enchanté. Se întoarse spre Sam și îi scutură
viguros mâna, spunându-i: Très heureux, monsieur. Făcu un pas
înapoi, ridicând ambele mâini înainte să exclame: Mais pardonnez-
moi. Am uitat. Monsieur Reboul mi-a spus că preferați să vorbim în
engleză. Nu e nicio problemă. Vorbesc fluent engleza. Clipind des
din ochi, afișă un zâmbet și-i întrebă: Putem începe?
Urmându-l pe Vial, străbătură mai multe încăperi bogat decorate
– saloane, după spusele lui Vial –, până ce ajunseră la o bucătărie
vastă. Spre deosebire de saloane, care păstrau decorațiunile
pompoase ale vremurilor trecute, cu candelabrele și poleiala lor
specifică, cu perne, drapaje și ciucuri, bucătăria era extrem de
modernă: oțel inoxidabil, granit lucios și corpuri de iluminat
ascunse. Singurul obiect care amintea de vechile tradiții culinare era
un suport din fontă montat pe perete care susținea treizeci sau
patruzeci de tigăi emailate din cupru. Vial făcu un semn spre
aragazul masiv – stil Le Cornu, cu destule arzătoare, plite și
cuptoare ca să deservească un adevărat banchet – și zise cu vădită
satisfacție:
— Bucătarul-șef de la Passedat, care este prieten cu patronul
meu, vine des aici. Ar fi în stare să ucidă pentru o bucătărie ca asta.
Intrară apoi în altă bucătărie, ceva mai modestă decât prima – o
încăpere vastă cu o mulțime de rafturi și dulapuri, congelatoare și
mașini de spălat vase. Într-un colț al încăperii erau două uși.
Vial o deschise pe cea mai mare și le spuse peste umăr:
— Scările sunt foarte înguste. Attention! Sau, cum spuneți voi –
ușurel, nu-i așa?
Scările nu erau doar înguste, ci și abrupte, coborând într-o spirală
strânsă până în fața unei uși din oțel vopsit. Vial apăsă câteva
numere de pe tastatura electronică montată în perete și deschise
ușa. După ce aprinse lumina, se dădu într-o parte, urmărind reacția
oaspeților săi cu un zâmbet mare pe față. Era evident că savura din
plin acel moment.
Sophie și Sam rămăseseră împietriți în prag, copleșiți de uimire.
În fața lor se întindea, pe vreo două sute de metri, un culoar larg,
pavat cu lespezi din piatră, în pantă ușor descendentă. Plafonul era
format din maiestuoase bolți arcuite din cărămidă veche, care
căpătase o nuanță pală de roz din cauza trecerii vremii. Culoarul se
ramifica în ambele părți în alte coridoare mai mici, ale căror puncte
de plecare erau marcate de niște coloane pătrate din cărămidă de
înălțimea unui om. În stânga ușii, rezemată de un butoi, stătea
bicicleta lui Vial – un Solex vechi. În interior mirosea a vechi, a jilav,
așa cum trebuia să miroasă de fapt într-o cramă.
Vial fu primul care rupse tăcerea.
— Alors? Ce părere aveți? O să încapă în cartea voastră? Zâmbea
mulțumit, mângâindu-și mustața cu degetul arătător, imaginea vie a
unui om care se aștepta să primească un compliment.
— Foarte, foarte impresionant, zise Sophie. Nici măcar în
Bordeaux nu ar putea găsi cineva o cramă atât de mare, nici chiar
într-o casă particulară. E magnifică, nu-i așa, Sam?
— Perfectă, îi răspunse Sam. Grozavă pentru cartea noastră. Rânji
spre Vial. Singura problemă este că aici ai nevoie de hartă ca să nu
te rătăcești.
Vial aproape că radia de mândrie.
— Firește că am o astfel de hartă! Mais oui! Trebuie să coborâm în
biroul meu și o să vă arăt cum să ajungeți din punctul A până în
punctul B.
Începură să exploreze coridorul principal pavat cu dale din
piatră. Vial își luă în primire rolul de ghid turistic:
— Aici toate culoarele sunt precum străzile unui oraș, înțelegeți?
Acum, de exemplu, ne aflăm pe strada principala, pe bulevard.
Le arătă celor doi o mică plăcuță emailată în două culori, alb și
albastru, montată pe coloana prin dreptul căreia tocmai treceau. Pe
aceasta scria „Boulevard du Palais”.
— Strada se ramifică apoi în ambele sensuri, continuă Vial, și
apoi în mai multe străzi, mai mari sau mai mici.
Se opri și ridică un deget. Dar numele fiecărei străduțe ne indică
cine locuiește la adresa aceea. Mișcă apoi degetul dintr-o parte în
alta. Mă refer la sticle, bineînțeles.
Vial le făcu semn să intre pe unul dintre culoarele mai înguste.
Un alt indicator în culorile alb și albastru anunța acea rută drept
Rue de Champagne. Și iat-o. Șampania într-o glorioasă abundență,
ocupând rastele întregi pe ambele părți ale culoarului strâmt și
pietruit: Krag, Roederer, Bollinger, Perrier-Jouët, Clicquot, Dom
Pérignon, Taittinger, Ruinart – în sticle standard, Magnum
„Jéroboam”, „Rehoboam”, „Matusalem” și chiar „Nabucodonosor”.
Preț de câteva clipe, Vial admiră sticlele cu duioșie, ca un părinte
iubitor, extrem de mândru de progeniturile lui, înainte de a-i
conduce pe următorul culoar, Rue de Meursault, apoi pe Rue de
Montrachet, Rue de Corton-Charlemagne, Avenue de Chablis, Allée
de Pouilly-Fuissé și Impasse d’Yquem. Această parte a
„bulevardului” principal, le explică Vial, era destinată vinurilor
albe, iar partea opusă, vinurilor roșii.
Le luă aproape o oră ca să parcurgă toată crama de la un capăt la
altul, oprindu-se respectuoși din loc în loc, ca să-și prezinte omagiile
minunatelor vinuri de Burgundia – de exemplu, în Rue de Côte
d’Or – sau legendarului trio alcătuit de brandurile Latour, Lafite și
Margaux, în Rue des Merveilles. Când ajunseră în cele din urmă la
biroul lui Vial, se simțeau ciudat de amețiți, de parcă ar fi și gustat
vinurile în loc să se rezume la a le privi.
— Aș vrea să vă întreb ceva, spuse Sam. Nu văd nicăieri o Rue de
Chianti. Nu aveți și vinuri din Italia?
Vial îl privi pe Sam de parcă acesta i-ar fi insultat mama. Începu
să clatine supărat din cap în timp ce țâțâia dezaprobator, apoi spuse:
— Nu, nu și nu, sigur că nu. Fiecare sticlă din această cramă e
sută la sută franțuzească, așa cum a insistat de altfel monsieur
Reboul. Avem doar cele mai bune vinuri. Deși< Vial șovăi înainte
să spună: Entre nous, și sper că nu o să apară în carte ceea ce o să vă
spun acum, o să vedeți acolo câteva cutii cu vin de-al vostru, din
California. Monsieur Reboul deține o vinărie, cum spuneți voi, în
Napa Valley. Se mai amuză și el din când în când. E un hobby al lui.
Judecând după expresia lui Vial, hobby-ul șefului său nu-l
entuziasma prea tare.
În capătul cramei se afla un cart „patriotic” de golf, vopsit în
albastru, alb și roșu – culorile drapelului francez –, parcat într-un
colț, lângă două uși gigantice. La simpla atingere a unui buton,
acestea se deschiseră larg, dezvăluind aleea lungă care trecea pe
lângă statuia melancolicei Eugénie și se termina la porțile
proprietății.
— Vedeți? le spuse Vial. Beciurile palatului sunt chiar sub la
grande pelouse, marea peluză din fața casei. Făcu un semn din cap
către pavajul de piatră din spatele ușilor. Drumul acesta e pentru
livrări. Camionul descarcă marfa aici, direct în cartul meu de golf,
iar eu duc sticlele de vin la adresa lor.
Sophie privi încruntată cartul de golf.
— Dar, monsieur Vial, cum procedați când vreți să duceți vinul
în interior pentru a fi servit? Sper că nu urcați pe scările acelea. Sau
mergeți cu cartul în jurul<
— Aha! Vial începu să se bată cu degetul peste nas. Am spus eu
că femeile sunt întotdeauna cele mai practice. Am să vă arăt înainte
de a pleca. Acum să mergem în biroul meu ca să vă prezint
ciudatele mele decorațiuni.
 Devenea din ce în ce mai clar că Vial spera să obțină un rol
important în cartea aceea și își dădea toată osteneala ca să
evidențieze numeroasele obiecte de interes din biroul său strâmt și
dezordonat. Un tirbușon gigantic, lung de aproape un metru, cu
mânerul confecționat dintr-o bucată contorsionată de lemn de
măslin, foarte bine lăcuită, era rezemat de peretele de lângă birou –
un birou de connoisseur, cum îl numea Vial. Cu excepția părții
superioare care era din sticlă, biroul fusese construit în întregime
din cutii de lemn pentru vinuri de pe marile domenii. Fiecare cutie
de lemn servea drept sertar de birou, fiind identificate după numele
și mărcile faimoaselor podgorii ștanțate în lemn.
Mânerele mici ale sertarelor erau de fapt niște dopuri cilindrice
de lemn, vopsite în așa fel încât să semene cu niște dopuri de plută.
Sam scoase aparatul foto și-l întrebă pe Vial.
— E în regulă? Doar pentru câteva mențiuni.
— Desigur!
Vial se deplasă până în mijlocul încăperii, astfel ca să apară cât
mai bine în poză, puse o mână pe birou, ridică capul și adoptă o
expresie plină de demnitate. Eminentul enolog, surprins într-unul
dintre puținele sale momente de meditație profundă.
Sam rânji.
— Ați mai făcut asta din câte văd.
Vial își atinse mustața și adoptă o poziție diferită, de această dată,
așezându-se pe marginea biroului, cu brațele încrucișate.
— Pentru revistele de vinuri, da. Acestea sunt mereu interesate
de oameni și poveștile lor. E ceea ce ele numesc subiecte de „interes
uman”.
În timp ce Sam făcea poze, Sophie studia câteva alte exemple de
interes uman, care acopereau aproape un perete întreg: fotografii
înrămate, în care Vial apărea împreună cu actori de cinema,
fotbaliști, staruri pop, creatori de modă, manechine celebre, precum
și alți distinși vizitatori ai cramei lui Reboul.
Aceste fotografii împărțeau peretele cu niște diplome de la Jurade
de Saint-Emilion87 și Chevaliers du Tastevin88, iar într-o poziție
centrală era expusă o scrisoare de mulțumire plină de elogii de la
Palatul Élysée, semnată chiar de președintele Republicii. La fel ca
șeful său, se părea că Vial nu pierdea nicio ocazie de a-și face puțină
reclamă.
Sophie plecă de lângă panoul cu celebrități și se opri în dreptul
unui raft lung și lat plin cu băuturi alcoolice extrem de vechi – sticle
intacte de la 1800, cu etichete pătate și decolorate de vreme, al căror
conținut era întunecat și misterios. Ochii ei se opriră asupra unei
sticle care fusese odată un vin alb de Bordeaux, un Gradignan din
1896. Vinul din sticlă se păstrase deasupra unui strat de drojdie de
vreo doisprezece centimetri. Vial se despărți cu regret de aparatul
foto și se apropie de Sophie împreună cu Sam.
— Ăsta este colțul meu sentimental, le explică el. Sticlele astea se
găsesc la târgul de vechituri, iar eu nu le pot rezista. Nu mai pot fi
băute, desigur, dar sunt foarte pitorești, nu credeți?
— Fascinant, remarcă Sophie. La fel și asta, adăugă ea arătând
spre un alambic mic din cupru – un aparat folosit la distilarea
boștinei de struguri pentru a o transforma în eau-de-vie – așezat într-
un colț. Privește, Sam. Voi aveți așa ceva în California?
Sam clătina din cap.
— Ca ornament doar. Acesta mai funcționează?
Vial părea realmente șocat de această idee.
— Arăt cumva a infractor, monsieur? Să vedem, încă de prin 1916
este interzisă persoanelor particulare distilarea produselor proprii
ca să facă – așa cum îi spuneți voi – moonshine, spirt. Își permise

87 Festival al vinului organizat anual în regiunea Bordeaux (n.tr.)

88 Ordinul Băutorilor (n.tr.)
chiar să le facă cu ochiul și afișă un zâmbet mulțumit, pentru că
folosise un cuvânt atât de sofisticat în limba oaspetelui său. Și acum
haideți să vă arăt cum vă puteți orienta în micul meu orășel.
Se apropie de biroul său și le arătă harta agățată pe peretele din
spatele acestuia. Aceasta era o imagine de ansamblu a cramei,
executata manual, în format 45×100 cm. Numele „străzilor” erau
trecute pe hartă cu litere caligrafiate perfect.
În interiorul ramei simple și aurite, harta avea o bordură alcătuită
din tirbușoane miniaturale colorate, fiecare având mâner diferit.
Unele erau destul de ciudate – o inimă, un câine, un drapel
franțuzesc, un cioc de pasăre –, altele erau niște versiuni artistice
executate după modele mai convenționale. Harta fusese semnată
într-un colț și datată cu cifre romane.
— E grozavă, spuse Sam. Ar fi perfectă ca hârtie ornamentală
pentru forzaț.
Sophie, care habar nu avea la ce se referea el, încuviință cu
fermitate din cap.
— Bună idee.
Sam îi explică lui Vial, care-i privea nedumerit, că unele cărți –
cele mai elaborate și mai scumpe ediții în special – aveau de obicei
sub copertă, atât la început, cât și la sfârșit, câte o foaie cu un desen
decorativ.
— Harta dumneavoastră e pur și simplu perfectă pentru o carte
de vinuri, îl încredință el, cu toate denumirile și tirbușoanele acelea.
Nu aveți cumva vreo copie a ei?
După ce le mai făcu un semn discret cu ochiul, Vial se repezi la
birou, trase unul dintre sertarele de sus și scoase un sul de hârtie pe
care-l desfășură pe birou pentru ca oaspeții să-l poată analiza.
— Aceste exemplare au fost printate înainte de a înrăma
originalul. Noi le oferim drept mici suvenire prietenilor lui
monsieur Reboul, care vin adesea aici, la cramă, pentru degustări.
Charmant, non?
Rulă înapoi harta și i-o înmână lui Sophie. Vial puse capăt
mulțumirilor lor consultându-și preocupat ceasul. Făcu o grimasă.
— Peuchère! Când a trecut dimineața asta? Am un rendez-vous în
Marsilia. Îi concedie cu un gest și îi conduse nerăbdător până la ușă,
spunându-le: Vă rog să reveniți după prânz. Se urcă apoi în cartul
său de golf, făcându-le semn celor doi să-l urmeze. Imaginați-vă că
sunteți o ladă plină cu sticle de vin, îi spuse el lui Sam, și că această
noapte este momentul dumneavoastră de glorie, noaptea în care
aveți ocazia de a-i ului pe oaspeții lui monsieur Reboul, noaptea în
care veți fi băut cu exclamații extaziate.
Vial porni cartul și o luă pe Boulevard du Palais.
— Pare destul de distractiv, zise Sam. Dar spuneți-mi, sunt o ladă
de vin roșu sau alb?
— Nici una, nici alta, sau ambele, răspunse Vial. Nu contează.
Problema importantă pentru dumneavoastră este cum veți ajunge în
sufrageria palatului. La capătul „bulevardului”, Vial parcă
vehiculul în fața ușii de la intrarea în cramă. După cum vedeți, zise
el în timp ce cobora din cart, mai este o ușă chiar aici. Le indică o
ușă joasă și îngustă într-o nișă din perete. Cu aerul unui magician
care a găsit nu doar unul, ci doi iepuri albi în pălăria sa, deschise
ușa și făcu un pas înapoi. Voil|! Liftul pentru sticle. Acesta urcă
direct la bucătăria din spate. Vinul este transportat astfel în condiții
optime, nu este tulburat, așa cum s-ar întâmpla în cazul în care ar fi
transportat pe scări. Vinul ajunge în sufragerie liniștit, relaxat,
pregătit să-și întâlnească destinul.
— Este ceea ce noi numim dumbwaiter89, zise Sam.
— Exact, încuviință Vial, adăugând în sinea lui încă un cuvânt de

89 Lift destinat transportului de marfă pentru bucătăriile hotelurilor și

restaurantelor (n.tr.)
impact din repertoriul său. Un dumbwaiter. Se uită din nou la ceas și
tresări. Vă convine la ora 15? O să vă aștept la ușa la care se fac
livrările. Și o să vă recomand un local pe cinste din Vieux Port la
care să luați prânzul.
Sophie și Sam schimbară priviri sugestive.
— Typiquement marseillais? întrebă Sophie.
— Mais non, chère madame. Un sushi bar.
 Capitolul 16

Hotărâră de comun acord să renunțe la plăcerile oferite de barul

sushi – care se dovedi a fi o încăpere aglomerată și întunecoasă de
pe o străduță lăturalnică – în favoarea unui sendviș pe terasa
însorită La Samaritaine, chiar peste drum de port. Până la sosirea
comenzii – carafa cu vin rosé și cele două porții de jambon beurres –,
se mai încălziră un pic după dimineața petrecută în subteran printre
sticlele de vin.
Avuseseră parte de o vizită interesantă. Vial – deși cam prea
afectat și ridicol, în opinia conservatoarei Sophie, o bordeleză sadea
– administra o cramă de primă clasă, minunat organizată și fără
pânze de păianjen. Fără a mai pune la socoteală că le fusese de mare
ajutor. Dar, așa cum observaseră amândoi, bărbatul păruse cam
prea îndatoritor. La fel ca un chelner prea amabil și bine intenționat,
el nu-i lăsase nicio clipă singuri. Privise peste umerii lor în timp ce
le povestea extaziat despre vreo colecție de vinuri anume sau
despre un an bun, distrăgându-le atenția. Trebuiau să găsească o
soluție. Ca să identifice cinci sute de sticle de vin printre alte câteva
mii, ar fi avut nevoie de câteva ore bune și de concentrare maximă.
O după-amiază întreagă ar fi fost de-ajuns pentru ei, iar acum aveau
la dispoziție și harta după care să se orienteze. Chiar și așa, nu avea
să fie deloc ușor, și prezența permanentă a lui Vial nu i-ar fi ajutat
deloc.
Sam turnă vinul în două pahare. Acesta avea o culoare mai
închisă decât rosé-ul preferat al celor din LA. Nuanța închisă de roz
a vinului se potrivea cu cea a feliei de șuncă afumată din sendvișul
său. Ridică paharul spre soare, luă o înghițitură și păstră vinul
câteva clipe în gură. Avea gust de vară. După o dimineață petrecută
în compania aristocrației vinurilor, era o schimbare reconfortantă să
poată bea ceva simplu, modest, dar bun – fără pedigri, an de
producție sau istoric, fără complicații și etichete cu sume
exorbitante. Nu era de mirare că acest vin devenise băutura favorită
a regiunii Provence.
— Știi ce? zise el. Când o să ne întoarcem la palat în această
după-amiază, ar fi mai bine să ne separăm. Unul dintre noi o să
cerceteze vinurile albe, iar celălalt pe cele roșii. Vial nu va putea să
ne supravegheze pe amândoi. Ce crezi?
Sophie tăcu câteva secunde, apoi încuviință din cap.
— Lasă-mă pe mine să le verific pe cele albe.
— În regulă. Ai vreun motiv anume?
— Majoritatea vinurilor furate sunt roșii. Doar nu vrei ca Vial să
te urmărească în timp ce iei notițe sau faci poze. Și încă un lucru. Eu
sunt din Bordeaux. Știu totul despre vinurile roșii. În schimb,
despre Champagne sau vinul alb de Burgundia nu știu atât de
multe, așa că o să-l rog pe Vial să-mi povestească. Îi place să
vorbească, să demonstreze că e un bun cunoscător. De fapt, te-ai
convins în dimineața asta. Sunt sigură că nu e nevoie decât de un
dram de încurajare din partea mea – își apropie arătătorul de
degetul mare lăsând între ele un spațiu de vreo doi centimetri – și o
să-mi vorbească o după-amiază întreagă despre asta. C’est certain.
Sophie zâmbea privindu-l pe Sam pe deasupra ochelarilor de
soare.
— Te distrezi de minune, nu-i așa?
— Într-un fel, da, foarte mult. E mult mai amuzant decât să
lucrezi în asigurări. E ca un joc. Ridică din umeri. Numai că nu sunt
sigură că aș vrea să câștigăm. Înțelegi ce vreau să spun?
Sam înțelegea perfect. De două sau trei ori în trecut, fusese
implicat în anumite cazuri în care, dintr-un motiv sau altul,
preferințele sale erau ilegale.
— Da, știu prea bine la ce te referi. Reboul și Vial par niște băieți
de treabă. Rânji. Dar și băieții de treabă pot fi infractori. Uită-te bine
la mine. Știu asta, pentru că și eu am fost infractor.
Sophie primi această dezvăluire neașteptată fără a se arăta prea
surprinsă. Sam ar fi putut la fel de bine să-i spună că fusese pe
vremuri jucător de fotbal profesionist. Era, la urma urmei, american,
deci orice era posibil.
— Și îți lipsește asta< să fii infractor, vreau să spun?
— Uneori. Sam se lăsă pe spătarul scaunului, urmărind cu
privirea un bătrân care traversa încet strada târșâindu-și picioarele
și amenințând mașinile din trafic cu bastonul. Atunci când iei parte
la un jaf, continuă el, devii foarte conștient că ești viu, că trăiești. Și
trăiești intens, la maximum. Cred că din cauza conștientizării
riscului și, mai ales, din cauza adrenalinei. Iar mie îmi plăcea la
nebunie să plănuiesc o lovitură, să pun toate detaliile cap la cap. Un
plan curat și bine gândit, organizat până la ultima secundă și
executat corespunzător. Fără arme, fără violență și fără victime.
— Cu excepția bietei companii de asigurări.
— Da, sigur. Arată-mi și mie o singură companie de asigurări
demnă de milă, iar eu am să-ți demonstrez că Moș Crăciun e un om
în carne și oase și trăiește bine mersi în Florida. Dar eu înțeleg foarte
bine ce vrei să spui. Întotdeauna există o victimă.
Gândurile i se îndreptară spre Danny Roth, dar nu putea simți
nici urmă de milă.
Sophie îl sună pe Philippe ca să-l pună la curent cu noutățile,
apoi mai zăboviră un timp pe terasă, destul cât să termine vinul din
pahare și să simtă șocul unei cafele foarte tari, până ce veni vremea
să se întoarcă la Palais du Pharo. Asta era. Până la sfârșitul după-
amiezii aveau să afle dacă își pierduseră timpul degeaba sau,
dimpotrivă, dacă erau pe cale de a rezolva o clasică infracțiune „la
distanță”, jaful sans frontières. Un jaf nu numai „curat”, ci și
încântător de demodat, o revenire la vremuri mai simple, înainte ca
jaful să fie realizat cu ajutorul ultimelor descoperiri în materie de
echipamente electronice sau a șmecheriilor avocățești.
În timp ce așteptau taxiul în soare, Sam își verifică buzunarele:
harta, aparatul foto, bateriile de rezervă, carnețelul și lista cu
vinurile furate. Cinci minute până la ora trei. Erau pregătiți.

— Ei, cum a fost porția de sushi? Vial nu mai așteptă răspunsul și

îi invită agitat în biroul său. Am aranjat să fiu liber tot restul după-
amiezii. Je suis | vous, spuse el, dornic să le stea la dispoziție.
Bărbatul înclină capul, parcă așteptând reacția lor, iar Sophie
profită de ocazie ca să-i zică:
— Sunt atâtea lucruri de văzut, atât de multe, încât ne-am gândit
că ar fi mai bine ca fiecare dintre noi să se ocupe de câte o jumătate
de cramă. Eu am ales vinurile albe, dar cu o condiție. Îl privi
provocator pe Vial și, preț de un moment interminabil, Sam avu
impresia că femeia avea să-și fluture genele. Fiind originară din
Bordeaux, cunosc destul de bine faimoasele vinuri roșii. Pe de altă
parte, vinurile de Champagne sau celebrele vinuri albe de
Burgundia și Sauternes – deși le știu după nume, desigur – sunt,
cum să spun, o adevărată lacună în educația mea. Și speram deci că
dumneavoastră veți<
Vocea i se stinse, iar ochii ei rămaseră pironiți pe chipul lui Vial,
care își ridică instinctiv umerii și începu să-și mângâie mustața.
— Dragă doamnă, nimic nu mi-ar face mai mare plăcere decât să
împărtășesc câteva dintre umilele mele cunoștințe unei persoane
atât de pasionate de vinuri. Se îndreptă hotărât spre ușă, ca un om
care primise o misiune importantă. Propun să începem cu șampania
și să terminăm cu vinul d’Yquem, așa cum ar proceda oricine la o
cină civilizată.
Sam avea sentimentul că aceasta era o replică pe care profesorul
Vial o mai folosise de multe ori atunci când îi însoțea pe vizitatori în
turul cramei.
Tocmai ieșeau pe ușă când Vial se opri brusc și se întoarse spre
Sam.
— Dar l-am uitat pe celălalt oaspete al meu. Nu o să vă simțiți
singur? Nu o să vă rătăciți? Sunteți sigur?
— Din fericire, am la mine harta dumneavoastră excelentă și mă
voi bucura de compania unor vinuri grozave. În plus, nu mă
deranjează să lucrez singur. Nu vă faceți griji pentru mine. O să fiu
bine.
Vial nu insistă.
— Bon. Și acum, dragă doamnă, dacă binevoiți să mă urmați,
vom intra într-o clipă în lumea șampaniei. Cred că ați auzit, desigur,
că șampania a fost inventată de călugărul Dom Pérignon, cel care a
rostit atunci când a savurat prima dată divina sa invenție: „Acum
beau stele!” Niciodată nu am auzit o descriere mai bună. Călugărul
a trăit până la venerabila vârstă de șaptezeci și șapte de ani – dacă
îmi aduc bine aminte –, o dovadă în plus a calităților terapeutice ale
șampaniei. Mai puțin cunoscută e însă neobișnuita relație a
venerabilului călugăr cu una dintre călugărițele de la mănăstirea
învecinată<
În timp ce se îndepărta de Sam în compania lui Sophie, vocea lui
Vial urca și cobora, dar nu se oprea deloc. Sophie avea dreptate, își
spuse Sam. Lui Vial îi plăcea să vorbească, mai ales când cea care-l
asculta era o femeie atrăgătoare.
În cele din urmă, cercetările lui Sam dădură rezultate, mult mai
repede chiar și cu mai puține eforturi decât anticipase. Harta cramei
și o scurtătură care se dovedi extrem de folositoare îl conduseră mai
întâi pe Rue des Merveilles: Lafite din ’53, Latour din ’61, Margaux
din ’83. Toate acele colecții erau prezente în cantități impresionante,
anii fiind marcați cu cretă pe micile tăblițe de identificare de pe
fiecare raft sau compartiment de depozitare.
 Vial era destul de departe, așa că nu prezenta niciun pericol; Sam
abia îi auzea vocea undeva la distanță. Luă o sticlă de Lafite din raft
și o așeză atent pe pavajul din piatră, cu eticheta la vedere. Se aplecă
și fotografie sticla, având grijă să verifice dacă denumirea și data de
pe etichetă erau vizibile în poză. Trecu la altă sticlă. Procedă la fel
cu Lalour, apoi cu Margaux. Treaba mergea strună.
Își consultă harta căutând Rue Saint-Emilion. Și iat-o, chiar lângă
Pomerol, reflectând poziția podgoriilor pe harta regiunii. Acolo găsi
o mulțime de sticle cu Figeac din ’82. În cramă existau sticle cu toate
soiurile renumite – în orice direcție s-ar fi uitat. Se întrebă cum ar fi
putut cineva să bea tot vinul acela înainte sa plece de pe această
lume și la ce i-ar mai fi folosit în ceruri crama aceea grozavă.
Probabil că existau deja câțiva mici Reboul însetați care făceau
coadă la moștenire. Sam spera să fie așa. Ar fi fost trist să vadă acea
colecție magnifică desființată și trimisă pe bucăți către casele de
licitație. Se mută pe culoarul următor, la vinurile Pomerol. Unul
dintre rafturile de jos era ocupat de sticlele Magnum cu Château
Pétrus din 1970. Le numără pe toate: erau douăzeci, un număr
relativ modest după standardele lui Reboul. Folosind ambele mâini
– o mână pe dop și una la bază Sam luă o sticlă Magnum și o așeză
pe pavaj, admirând, în timp ce făcea asta, desenul ornamental de pe
partea de sus a etichetei.
Artistul realizase – într-o poziție centrală, printre vițele-de-vie –
un mic portret al Sfântului Petru cu cheile sale – cheile de la poarta
Raiului. Sau, așa cum spuneau unii, cheile cramei de pe acel
domeniu. După ce făcu fotografia, Sam așeza din nou Magnumul pe
raftul sau, dar cu o oarecare șovăială, amestecată ce-i drept cu
satisfacție.
Descoperise – și avea dovada acestui lucru – toate vinurile roșii
de pe lista cu vinuri furate. Singurul care-i mai rămăsese era
Yquemul din ’75, care ar fi trebuit să se afle în cealaltă parte a
cramei. Ajunse din nou pe bulevardul central și încercă să-și dea
seama cât de departe ajunseseră Sophie și Vial după prima oprire
printre sticlele de șampanie. Așa cum socotea el – ținând cont de
volumul dizertației lui Vial ar fi trebuit să fie încă undeva printre
sticlele de Corton-Charlemagne și Chablis. Yquem ar fi trebuit să fie
ultimul de pe listă. Avea destul timp.
Cu senzația irațională că încălca o proprietate privată, traversă în
diagonală bulevardul până la Impasse d’Yquem, ultima secțiune a
cramei, din zona biroului lui Vial.
Așa cum descoperise Sam când urmase studiul despre enologie,
Château d’Yquem este adesea descris ca fiind cel mai scump vin din
lume. Reușise să atragă de-a lungul îndelungatei sale istorii diverși
admiratori precum Thomas Jefferson, Napoleon, țarii Rusiei, Stalin,
Ronald Reagan și prințul Charles, toți fascinați de culoarea vinului
de un galben-auriu luminos și de gustul său catifelat. În fiecare an
se produc mai puțin de optzeci de mii de sticle, o cantitate complet
nesemnificativă în comparație cu producția anuală de vin din
regiunea Bordeaux. Și se păstrează extrem de bine. O sticlă din
recolta 1784 a fost deschisă, băută și declarată perfectă din toate
punctele de vedere de către un grup de cunoscători norocoși chiar
dacă vinul avea două sute de ani.
Colecția de vinuri Yquem a lui Reboul era probabil cea mai
impresionantă din toată crama aceea incredibilă – și nu pentru
mărimea ei, pentru că avea doar o sută de sticle –, ci pentru
varietatea anilor de producție. Erau acolo exemplare din cei mai
buni ani, începând cu 1937 și continuând cu ’45, ’49, ’55 și ’67,
înainte de ultimul, cel mai nou, vinul din ’75. Sam selectă o sticlă și
o fotografie. Tocmai o punea înapoi, lângă celelalte din producția
’75, când îngheță. Vocea lui Vial răsună primejdios de aproape.
— Chablis, desigur, este unul dintre cele mai cunoscute vinuri
albe din lume. Dar există Chablis și Chablis.
 — Ah bon? zise Sophie, reușind să pară foarte surprinsă și
fascinată, deși folosise numai două silabe.
— Mais oui. Ceea ce avem aici sunt vinuri din recoltele cele mai
bune, grands crus, vinuri care provin de pe dealurile din nordul
orașului. De exemplu, acest Les Preuses. Sam putea auzi zgomotul
făcut de sticla pe care Vial o scotea din raft. În pahar, acest vin are o
culoare absolut încântătoare: aurie, cu cele mai delicate reflexe
verzui.
Vial puse sticla la locul ei și scoase o alta. Ținându-și respirația,
Sam ieși în vârful picioarelor din Impasse d’Yquem și se întoarse în
cealaltă parte a cramei, în zona sigură a vinurilor roșii. Și acolo fu
găsit de către Vial și Sophie cincisprezece minute mai târziu,
studiind rafturile cu Pomerol, având aparatul foto în buzunar și un
carnețel în mână.
— Aha! exclamă Vial. Iată-l și pe colegul dumneavoastră care
muncește din greu. E harnic ca o albină, non? Sper că a găsit ceva
care să-i trezească interesul.
— Fabulos! zise Sam. E absolut fabulos! Fără îndoială, o colecție
extraordinară.
— Dar ar trebui să vezi vinurile albe, îi spuse entuziasmată
Sophie. Cele de Burgundia! Vinurile Yquem! Monsieur Vial mi-a
dat o mulțime de informații incredibile.
Vial se umflă în pene.
— Abia aștept să le văd, zise Sam. Dar mă tem că l-am reținut
destul pe monsieur Vial pentru o singură zi. Pot să vă cer o mare
favoare? Ne permiteți să revenim?
— Desigur. Vial băga mâna în buzunar și scoase o carte de vizită.
Iată numărul telefonului meu mobil. Oh, era să uit< monsieur
Reboul a sunat din Corsica să se asigure că aveți la dispoziție tot ce
vă trebuie.
După un schimb prelungit de mulțumiri înflăcărate din partea
celor doi și o serie de proteste încântătoare, pline de modestie din
partea lui Vial, Sam și Sophie părăsiră semiobscuritatea cramei și
ieșiră clipind în soarele după-amiezii târzii.
Vorbiră foarte puțin pe drumul de întoarcere la hotel, amândoi
asimilând ceea ce văzuseră în timpul ultimelor două ore și jumătate.
— Philippe a spus că ne vom întâlni aici, zise Sophie când
ajunseră pe aleea din fața hotelului. Abia așteaptă să audă ce am
descoperit. Spune că suntem ca într-un roman policier – știi tu, un
roman polițist.
Sam se opri brusc.
— Are cumva cunoștințe la poliția locală? Contacte solide?
Polițiști cu care se întâlnește la un pahar din când în când?
— Sunt sigură că are. Toți jurnaliștii au. Uite, deja a ajuns, îi arătă
scuterul negru al lui Philippe, pe jumătate ascuns în arbuștii de pe
marginea aleii. Dar de ce te interesează poliția?
— E doar o idee, dar încep să fiu tot mai convins că vom avea
nevoie de ei.
 Capitolul 17

Philippe stătea cu telefonul la ureche, mergând de colo colo prin

holul hotelului. Mâna sa liberă se mișca înainte și înapoi, în sus și-n
jos, într-o parte și-n alta, de parcă ar fi dirijat o orchestră simfonică
invizibilă. Era îmbrăcat, ca de obicei, în hainele sale vechi în stil
milităresc, piesa de rezistență fiind o jachetă vintage de camuflaj,
care avea pe spate emblema „Hell on Wheels” – o inscripție cu litere
mari de tipar, scrise cu un roșu sângeriu. Văzându-i pe Sophie și pe
Sam, el încheie imediat conversația telefonică, abia apucând să
îngaime grăbit un Au’voir înainte ca telefonul său să ajungă înapoi
în buzunar.
Sam observase în diverse ocazii că francezii – care de obicei adoră
să vorbească – obișnuiesc să încheie orice conversație telefonică
brusc, aproape brutal. Nu se întind prea mult la telefon ca să-și ia
rămas-bun; destul de ciudat pentru o rasă atât de comunicativă.
— Alors? Alors? Philippe fierbea de curiozitate și, după ce o
sărută în grabă pe Sophie pe amândoi obrajii, se întoarse spre Sam.
Ce ați aflat?
— Multe, îi răspunse Sam. O să-ți explic totul, dar mai întâi vreau
să aduc niște lucruri din camera mea. Poți să găsești o masă la bar?
Nu o să întârzii mult.
Când reveni alături de Philippe și Sophie cinci minute mai târziu,
avea în brațe un teanc de hârtii: notițele sale, dosarul lui Reboul și
un alt dosar subțire, plin cu materiale pe care le adusese din LA.
Așeză tot teancul de hârtii pe masă și își puse aparatul foto
deasupra.
Philippe se hotărâse să facă onorurile și să se ocupe de băuturi.
— Sophie îmi spune că preferi rosé-ul, zise el luând din frapiera
cu gheață o sticlă de Tavel și turnând vinul în pahare. Voil|,
Domaine de la Mordorée. Își sărută sugestiv vârfurile degetelor,
adăugând: Nu-l lăsa să-ți ia mințile!
— Mulțumesc. OK, să începem cu veștile bune: căutam șase
vinuri din anumite recolte și le-am văzut. Erau toate acolo, iar cu
ajutorul lui Sophie am reușit să le fotografiez. Sam bătu ușurel
aparatul de fotografiat, apoi continuă: Dar nu vă bucurați prea tare.
Sunt într-adevăr vești bune, dar ăsta e doar începutul. Problema
este însă că acolo sunt mai mult de o sută de mii de sticle din același
brand, cu excepția Yquemului. Chiar și în cazul acestuia, producția
este în jur de optzeci de mii de sticle. Deci, nicio colecție de vinuri
provenind din acele recolte nu este incompletă, iar sticlele lui
Reboul ar fi putut fi adunate de-a lungul timpului în perfectă
legalitate. OK? Acum, dacă Vial își păstrează actele la fel cum
administrează crama, ar trebui să aibă chitanțe pentru toate
vinurile. Dar iată că se ivește o altă problemă: noi nu-i putem cere
acele chitanțe, pentru că am risca să ne dăm de gol și să stricăm
totul. De asemenea, nu ar trebui să uitam că Reboul nu s-a îmbogățit
degeaba. Nu e prost. Dacă într-adevăr el este omul nostru, puteți fi
siguri că avea timp destul să-și facă acte false ca să aibă acoperire,
ceva care să-i dea șansa să spună că a cumpărat vinul cu acte în
regulă. Liechtenstein, Nassau, Hong Kong, Insulele Cayman – ar fi
putut să treacă vinul prin oricare dintre acestea. Există în lumea
întreagă mii de mici companii dubioase, care ar putea să
„confecționeze” orice tip de acte pentru o anumită sumă de bani.
Acestea dispar apoi în neant. Ar putea dura ani întregi să le dai de
urmă. Întrebați-i pe cei de la IRS90.
Sam făcu o pauză ca să-și guste vinul. Philippe părea dezumflat.
— Deci, acesta e sfârșitul, zise el oftând. Nu avem nicio poveste.
— Nu e gata încă, spuse Sam, iar de aceasta dată zâmbea. Un

90 Internal Revenue Service - Serviciul de Colectare a Taxelor (n.tr.)

anumit gând mi-a dat târcoale toată ziua, iar eu tocmai mi-am
amintit despre ce era vorba. Începu să răsfoiască hârtiile din fața lui
și scoase o fotocopie dintr-un dosar. Acesta e articolul din LA Times
despre colecția de vinuri a lui Roth. A apărut apoi și în Herald
Tribune – un ziar de circulație internațională. Deci, pasionații de
vinuri – inclusiv amicul nostru Reboul – l-ar fi putut citi. Le arătă
fotografia centrală – cam întunecată, dar destul de clară. Iată, aici e
Roth. Vedeți ce ține în mână?
Philippe cercetă cu atenție poza.
— Pétrus. Pare o sticlă Magnum.
— Corect. Puteți distinge data de pe etichetă?
Philippe apropie fotocopia de ochi, ca să vadă mai bine.
— 1970?
— Corect, din nou. Este una dintre sticlele care au fost furate, iar
Roth o ține cu ambele mâini, ca pe un lucru de mare preț.
Amprentele sale ar trebui să fie pe toată sticla. Și acum iată încă
ceva în legătura cu amprentele: acestea se păstrează mai bine într-
un mediu umed, iar nivelul de umiditate într-o cramă profesională
precum cea a lui Reboul ar fi cam de 80 la sută. Perfect, în acele
condiții amprentele de pe sticle s-ar putea păstra ani întregi. Să
presupunem totuși că vom fi norocoși și că nimeni nu se va gândi să
șteargă foarte bine fiecare sticlă în parte. Dacă amprentele lui Roth
se află pe unele dintre sticlele Magnum din crama lui Reboul, aș
putea face dovada unui furt.
La masă se făcu liniște. Era o veste pe cinste.
— Sam, mai e ceva, îl atenționă Sophie căutând prin dosarul lui
Reboul. Scoase o poză în care bărbatul stătea în fața avionului său
personal. Mi-a venit în minte această idee în timp ce priveam toate
sticlele acelea împreună cu Vial. Dacă ai vrea să transporți mai
multe sticle cu vin din California la Marsilia fără să folosești
mijloace de transport internațional, nu ar fi mult mai convenabil să
ai propriul avion?
Sam clătină din cap, iritat că pierduse din vedere ceva atât de
evident.
— Desigur. Avioanele private au parte de tratament special, mai
ales VIP-urile. Ca să iasă din SUA, ar fi fost nevoie doar de niște
formalități de rutină și probabil că aici, în Marsilia, nimănui nu i-ar
fi trecut prin cap să-l verifice la întoarcere pe eroul local. Îi aruncă o
privire lui Sophie și rânji. Începi să te pricepi la asta. Poți vedea
numărul de înmatriculare al avionului?
Toți trei începură să cerceteze fotografia. Reboul era în prim-plan,
îmbrăcat într-un costum negru. Bărbatul ținea brațele încrucișate și
avea o expresie foarte serioasă și preocupată, potrivită unui om de
afaceri.
Un magnat industrial gata să facă ocolul pământului. În spatele
său era avionul, alb, aerodinamic și elegant. Pe fuzelajul acestuia era
inscripționat cu litere negre mari și GROUPE REBOUL, iar pe coadă
era pictată o versiune aerodinamică a drapelului Franței. Fotografia
fusese făcută – intenționat sau din întâmplare – astfel încât toate
cifrele și literele care alcătuiau numărul de înmatriculare al
aparatului de zbor erau ascunse de trupul lui Reboul.
— Cred că acest lucru nu are o importanță prea mare, îi liniști
Sam. Numele companiei ar trebui să fie de-ajuns.
— De-ajuns pentru ce? întrebă Philippe, care își recăpătase
optimismul și stătea aplecat în față, pe marginea scaunului, în timp
ce bocancii lui militărești băteau ușurel step pe pardoseală.
— Orice avion care trece prin spațiul aerian al SUA trebuie să
aibă înregistrate datele planului de zbor – ora plecării, destinația,
ora estimată a sosirii. Detaliile au rămas probabil în computer. Sunt
sigur că și numele companiei va putea fi găsit cu ajutorul
computerului.
Se uită la ceas. Era trecut de 6 după-amiază în Marsilia, iar în
California era 9 dimineața.
— Este cineva în LA care ar putea să ne ajute. Să vedem dacă dau
de el. Sam se ridică de la masă, căutând un colț liniștit ca să
vorbească la telefon, dar înainte de a se retrage i se adresă lui
Philippe: Cât lipsesc, ai putea să te gândești puțin dacă știi pe
cineva din poliția locală? Vreun polițist amabil care să ne ajute? O să
avem nevoie de unul.

Locotenentul Bookman ridică telefonul și răspunse cu un

mormăit morocănos, cauzat de prea multă cafea, prea multă muncă
și prea puțin somn.
— După voce pari în formă, Booky. Ce mai faci?
— Mă simt așa cum vorbesc. Unde naiba ești?
— În Marsilia. Ascultă, Booky, am nevoie de o mare favoare. Ca
să fiu mai exact, de două favoruri.
Sam auzi un oftat resemnat de cealaltă parte a firului.
— Și eu care credeam că mă vei întreba dacă sunt liber pentru
masa de prânz. În regulă, cu ce te pot ajuta?
— În primul rând, am nevoie de un set complet de amprente. Mai
precis, e vorba de amprentele lui Danny Roth. S-ar putea să-i fi găsit
vinul, dar am nevoie de dovezi. Ai vreun om disponibil care să
meargă chiar azi la biroul lui?
— La Danny Roth? Glumești? Să știi că nu se vor înghesui să se
ofere voluntari pentru o asemenea misiune, dar am să văd ce pot
face. Altceva?
— Nu e atât de simplu. Trebuie să aflu dacă un avion particular
aparținând Grupului Reboul a părăsit orașul LA anul trecut între
Ajunul Crăciunului și Ajunul Anului Nou.
— Și? Tipul avionului? Numărul de înmatriculare? Punctul de
plecare?
— Ei bine, asta e problema. Nu am numărul de înmatriculare și
nu știu de la ce aeroport ar fi putut pleca. Dar bănuiesc că nu e prea
departe de LA.
— Grozav. Asta mă ajută foarte mult. Ultima dată când am
verificat, existau 974 de aeroporturi în California, mai mari sau mai
mici. Iar tu vrei să-ți spun dacă un avion particular cu număr de
înmatriculare necunoscut a părăsit unul dintre aceste 974
aeroporturi într-o anumită zi dintre cele șapte? Nu ai vrea să afli și
ce numere joacă de obicei pilotul la pariuri sau cum se numește cea
mai apropiată rudă a acestuia, dacă tot o să fac investigații? Ce spui
de grupa lui sanguină?
— Booky, ție îți plac provocările. Știi că e adevărat. Iar eu sunt
pregătit să îți ofer o recompensă pentru ajutorul tău. Când mă
întorc, promit să te invit la Yountville ca să luăm cina la French
Laundry. Foie gras au torchon, prietene. Cotlet de căprioară. Tot ce
este mai bun – și lista de vinuri. E alegerea ta, eu fac cinste.
Bookman nu răspunse. Sam aproape că putea auzi – vag, ce-i
drept – sunetul scos de papilele gustative ale polițistului în
încercarea de a-l convinge să accepte.
— Lasă-mă să pricep, zise locotenentul în cele din urmă. Încerci
cumva să mituiești un membru al LAPD?
— Așa cred.
— Exact cum mi-am închipuit. OK, dă-mi toate detaliile de care
dispui în legătură cu avionul și adresa la care te pot găsi. Am să-ți
trimit prin FedEx amprentele și tot ce voi mai putea găsi. Să
presupun că este urgent? Stupidă întrebare. Toate sunt urgente.

Cu mintea frământată de gânduri, Sam reveni în bar. Se simțea

cuprins de emoție și nerăbdare, ca de fiecare dată când misiunea lui
devenea interesantă. Următorul pas pe care intenționa să-l facă
depindea de Philippe și nu avea nicio îndoială că acesta era dornic
să-l ajute. Dar avea acesta contactele necesare? Și, dacă le-ar fi avut,
ar fi fost el în stare să convingă acea persoană să-l ajute?
Apropiindu-se de masa la care-l așteptau cei doi, Sam ridică
degetul mare, semn că totul era în regulă.
— Cu un dram de noroc, am putea avea amprentele lui Roth
chiar mâine-dimineață și poate chiar și niște informații despre
avionul lui Reboul. Se așeză și întinse mâna după pahar. Aici intri
tu în scenă, Philippe. Acum e momentul să dovedești că meriți acest
pont.
Philippe făcea eforturi să pară dur și foarte hotărât, așa cum îi
cerea această misiune. Sam lua câteva înghițituri din paharul cu vin
înainte să continue.
— Trebuie să verificăm sticlele Magnum Pétrus pentru a vedea
dacă au amprentele lui Roth. Nu va dura prea mult – în jur de o oră
–, dar eu nu pot să o fac. Dacă amprentele vor fi folosite ca probă,
sticla va trebui verificată de către un profesionist. Adică de un
polițist. Îl privi pe Philippe cu sprâncenele ridicate. Iar noi va trebui
să-l introducem și să-l scoatem pe acest expert în amprente din
cramă, fără să provocăm vreun scandal. Cu alte cuvinte, trebuie să
acționăm fără știrea lui Vial. Dacă-i trezim cea mai mica suspiciune,
putem să ne facem bagajele și să plecăm acasă.
Philippe se tot foise pe scaun până atunci, așteptându-și rândul
să vorbească.
— S-ar putea să avem noroc cu poliția, zise el. Cunosc pe cineva
acolo. Ne știm de câțiva ani buni. Bărbatul își miji ochii și privi în
gol, trecându-și o mâna prin păr. S-a întâmplat atunci când am
început să investighez câteva dintre escrocheriile făcute de Union
Corse. Ăștia sunt băieții din Corsica, o versiune locală a Mafiei.
Ziarele preferă să mai scrie câte ceva despre ei din când în când.
Oricum, tipii nu fac nimic ieșit din comun – se ocupă cu obișnuitele
infracțiuni: droguri, imigranți ilegali din Africa de Nord, șantaj, în
special la docuri, taxe de protecție în oraș, lucruri de genul ăsta. Pe
vremea aia exista un club la care obișnuiau să meargă mulți dintre
ei, ca să arunce cu bani în stânga și-n dreapta și să le impresioneze
pe fete. Și nu aruncau numai cu bani. Aveau cantități impresionante
de cocaină și heroină. Philippe se opri și luă o înghițitură zdravănă
de vin. Una dintre fete, continuă el – foarte dulce și inocentă a ales
băiatul nepotrivit. Acesta a drogat-o cu heroină. O vedeam adesea
în club și devenise o epavă. Și ceea ce nu puteam suporta era felul în
care o trata el. Se strâmbă și clătină din cap. Pregătisem totul. Voiam
ca poliția să descindă în club pentru un subiect pe cinste, apoi am
aflat ceva care m-a determinat să mă răzgândesc. Tatăl fetei era
polițist – un inspector de la Departamentul Poliției din Marsilia. Vă
puteți imagina ce poveste aș fi publicat. Ei bine, am decis să nu o
fac. Am convins-o pe fată să mă lase să o internez la o clinică
condusă de un prieten al meu și apoi m-am dus la poliție ca să
vorbesc cu tatăl ei. Numele lui este Andreis. E un om bun. Ne mai
vedem de câteva ori pe an ca să luăm prânzul împreună. Nu pot
spune că suntem foarte apropiați, dar sunt sigur că are încredere în
mine.
Aceasta era o latură a vărului ei louche, pe care Sophie nu o
văzuse niciodată.
— Chapeau, Philippe, spuse ea. Ai făcut un lucru grozav. Ce s-a
întâmplat cu fata?
— A avut noroc. S-a măritat cu un doctor pe care l-a cunoscut la
clinică, iar eu sunt nașul fetiței lor. Philippe privi nedumerit paharul
său gol, ca și când conținutul acestuia s-ar fi evaporat în mare parte
în timp ce el nu era atent.
Sam îi mai turnă niște vin.
— Crezi că inspectorul ne va împrumuta unul dintre băieții de la
Judiciar pentru o oră sau două?
— Îl pot întreba. Dar cu siguranță o să vrea să afle despre ce-i
vorba, iar eu va trebui să-i spun.
 Sam ridică din umeri.
— În regulă. Oricum, nu facem nimic ilegal. Spune-i că e doar o
verificare standard, o procedură de rutină a unei companii de
asigurați serioase și discrete, care nu vrea să provoace scandaluri
inutile și nici să deranjeze pe nimeni. Nu merită să-l deranjam pe
Reboul cu astfel de probleme. Crezi că va accepta această explicație?
Poți să-i promiți că nu va fi nicio tâlhărie, nicio violare de
proprietate sau spargere. Sam se gândi câteva clipe, apoi continuă:
Bine, nicio tâlhărie sau spargere atâta timp cât Vial nu ne va sta în
drum cel mult două ore. Apropo, trebuie să rezolvăm și acest
aspect. Aveți vreo idee? Ridică paharul în fața celor doi, Sophie și
Philippe. Să bem pentru inspirație.
Petrecură împreună toată seara. Sophie voia să treacă pe la birou
înainte să urce în cameră și să sune la room-service. Intenționa să se
ducă devreme la culcare. Philippe se gândi să-l caute acasă pe
inspectorul Andreis. Sam, încercat de emoții contradictorii, avea de
gând să sune din nou în LA ca să-i raporteze Elenei Morales
progresele investigației sale. Ultima lor conversație se sfârșise foarte
prost. Era timpul, simțea Sam, să repare tot ce stricase.
Când îi telefonă Elenei, avu parte de un salut glacial și
monosilabic. Acum înțelegea cum trebuia să se simtă un
televânzător într-o zi proastă. Trase adânc aer în piept.
— Elena, vreau să mă asculți cu atenție. Înainte de toate, nu vreau
să-ți faci o idee greșită în legătură cu Sophie Costes. Mi-a fost de
mare ajutor, crede-mă, și a avut câteva idei grozave. I se părea că
vorbește cu cineva din Siberia, dar era mulțumit că nu-i închisese
telefonul. Acum, ceea ce nu aveai cum să afli din CV-ul ei este că
plănuiește să se mărite în toamnă. Logodnicul ei se numește Arnaud
și e un tip drăguț, între două vârste, din Bordeaux, care are o mamă
bătrână și doi câini labrador pe nume Lafite și Latour. Oh – era să
uit – și un domeniu, deși unul nu prea mare.
 — De aceea m-ai sunat? Ca să-mi spui toate astea?
Sam detectă o ușoară schimbare climatică la celălalt capăt al
firului.
— În parte, da. Am vrut să lămuresc lucrurile. Ei bine, nu voiam
să crezi că eu eram, înțelegi<
Elena îl lăsă să se scuze câteva clipe înainte de a răspunde.
— OK, Sam. Am înțeles ce vrei să spui. Elena părea aproape
amabilă. Ei, cum merg lucrurile acolo?
— Promițător. O să știu cu siguranță în câteva zile. Sam o puse la
curent pe Elena cu tot ce se întâmplase de la prima lor întâlnire cu
Reboul: ziua petrecută în compania lui Vial, descoperirile din
cramă, conversația telefonică avută cu locotenentul Bookman și
eforturile lui Philippe pentru a-i ajuta să elucideze problema
amprentelor. Cu alte cuvinte, încheie Sam raportul său verbal, am
făcut progrese, dar nu suntem încă siguri de nimic. Cel puțin, nimic
care să-l facă fericit pe Roth.
Simpla mențiune a numelui clientului ei o făcu pe Elena să
rostească ceva scurt și tăios în limba spaniolă; ceva ce nu părea un
compliment.
— Sunt sigur că ai dreptate, spuse Sam. Știi, ar trebui să-l eviți,
să-ți iei câteva zile libere. Ar trebui să-ți permiți un răsfăț. Se spune
că Parisul e încântător primăvara.
— Anunță-mă și pe mine când ai noutăți despre amprente. Oh,
uitasem. Sam? Vocea ei se îndulcise simțitor. Mulțumesc pentru
telefon.
Elena închise. Relațiile diplomatice fuseseră restabilite.
 Capitolul 18

Chez Félix – un bar spațios și bine întreținut de pe o străduță

lăturalnică – se afla la două minute de mers pe jos de sediul poliției
marsilieze de pe Rue de L’Evêché. Mulțumită acestei poziții
convenabile și ținând cont că patronul barului este un jandarm
pensionat – deci o atracție în plus a localului –, Chez Félix a fost
întotdeauna barul favorit al ofițerilor de poliție care caută o
consolare lichidă după o zi grea de luptă cu lumea interlopă. Barul
se bucura de apreciere și pentru că în partea din spate a acestuia se
aflau trei separeuri mici. Aici chestiunile mai delicate puteau fi
discutate între patru ochi. Într-unul dintre aceste separeuri Philippe
aranjase să se întâlnească cu inspectorul Andreis.
Inspectorul, slab și cărunt, cu ochii ageri ai unui bărbat care
văzuse multe la viața lui, sosi chiar atunci când Philippe primea
comanda: două pahare de pastis, un scaun, o carafă mare cu cuburi
de gheață și o farfurioară cu măsline verzi.
— Am comandat eu pentru tine, îi spuse Philippe bărbatului în
timp ce-i strângea mâna. Mai bei încă Ricard?
Andreis încuviință cu un semn din cap în timp ce Philippe mai
turnă niște apă în pahare. Lichidul gălbui se tulbura simțitor.
— Destul, spuse el zâmbind. Nu-l îneca de tot.
Philippe ridică paharul.
— Să bem pentru pensionare, spuse el. Cât mai ai până atunci?
— Încă opt luni, două săptămâni și patru zile. Andreis se uită la
ceas. Plus orele suplimentare. Și apoi, mulțumesc lui Dumnezeu,
plec în Corsica.
Scoase o fotografie boțită din buzunar și o puse pe masă. Era o
casă modestă din piatră, care se ridica în mijlocul unei plantații de
măslini cu frunze verzi-argintii, dispuși pe rânduri lungi, precum
niște raze sau ca spițele unei roți. Erau trei sute șaizeci și patru de
copaci. Într-un an bun, aceștia ar fi produs cinci sute de litri de ulei
de măsline. Andreis își privi cu drag viitoarea locuință.
— O să-mi cultiv măslinii și o să-mi răsfăț nepoata. O să mănânc
cârnăciori figatelli cu brânză brocciu și o să beau vin roșu de la
Patrimonio. O să-mi iau un câine. Mi-am dorit întotdeauna un
câine. Se lăsă pe spătarul scaunului, își puse mâinile după cap, se
întinse și contemplă cu un zâmbet restul vieții sale. Dar nu cred că
ai vrut să ne vedem doar ca să-ți povestesc ce o să fac la pensie.
Ridică din sprâncene gata să-l asculte. Philippe începu să
vorbească.
Când termină de povestit, paharele erau goale. Chelnerul le
aduse încă un rând de pastis și o carafă nouă cu gheață. Andreis
mâncă o măslină și așteptă în tăcere până ce chelnerul plecă de
lângă masă.
Când vorbi, tonul său era scăzut și plin de precauție.
— Nu e nevoie să-ți amintesc cine este Reboul în acest oraș.
Nimeni nu ar vrea să se pună rău cu el. În plus, nu e băiat rău – cam
excentric, ce-i drept, dar eu am auzit numai lucruri bune despre el
de-a lungul timpului. Andreis cufundă un deget în mica băltoacă ce
se formase la baza paharului său din cauza condensului. Și, din câte
spui, nu putem fi siguri că a făcut ceva ilegal.
Îl opri cu un gest pe Philippe care se aplecă în față, încercând să
spună ceva.
— Știu, știu. Verificând acele amprente vom avea ocazia să aflam.
Dacă se vor potrivi, ei bine<
— Asta ar fi o dovadă suficientă că a făcut o infracțiune, nu-i așa?
— Presupun ca da. Da, ai dreptate.
Andreis încuviință cu un semn din cap, apoi oftă. Nu voia să fie
implicat în așa ceva. Să-ți bagi nasul în afacerile unui bărbat atât de
puternic și cu atâta influență era ceva riscant, iar posesorul nasului
ar fi sfârșit prost. Pe de altă parte, el nu ar fi avut cum să ignore un
astfel de caz promițător. Iar bărbatul care stătea în fața lui la masă
era jurnalist; sigur, nu avea de gând să piardă un asemenea pont.
Andreis oftă din nou – un oftat de resemnare al unui om care se
vedea obligat să ia o decizie, deși ar fi preferat să nu facă asta.
— OK. O să-ți spun ce pot să fac. Pot să-ți împrumut pentru două
ore un specialist care să se ocupe de amprente, dar numai dacă îmi
garantezi că Reboul și oamenii lui nu vor afla nimic – cel puțin până
nu le vom verifica noi. Poți să-mi promiți asta?
— Așa cred. Da, îți promit.
— Atât mi-ar mai trebui, ca Reboul să-i telefoneze vechiului său
prieten, le prefét de police, ca să se plângă în legătură cu folosirea
inadecvată a resurselor publice. Așa că ai grijă să nu strici totul.
Andreis scoase un pix din buzunar, notă pe suportul unui pahar un
nume și un număr de telefon, apoi i-l dădu lui Philippe, spunându-
i: Grosso. Sunt douăzeci de ani de când lucrăm împreună. Este un
om de încredere, eficient și discret. O să vorbesc cu el în seara asta.
Tu îl poți suna mâine-dimineață.

— S-ar putea să meargă, zise Sam. Dacă ar fi vorba despre

Reboul, aș fi sigur că ar funcționa. Dar cu Vial, nu știu. Are vreo
sclipire aparte în ochi atunci când te privește?
Sophie mai luă o bucata de pâine din coș și o folosi ca să șteargă
și ultimele picături consistente de bourridé91 din farfuria ei. Tocmai
luau cina într-un restaurant pescăresc din port, iar subiectul
principal al serii era Florian Vial: cum puteau să-l țină departe de
cramă în timp ce amprentele de pe sticle erau verificate.
Propunerea lui Sophie era extrem de simplă: ea avea să-l scoată
pe Vial în oraș ca să ia prânzul împreună – un prânz special,

91 Supă de pește picanta

bineînțeles, în semn de mulțumire pentru ajutorul acordat. Sam
avea să rămână singur în cramă: oficial, ca să se documenteze în
legătură cu vinurile albe – cele pe care le ratase la prima lor vizită –
și neoficial, ca să-i arate polițistului care se ocupa de amprente
presupusele sticle furate.
Ce-i drept, ideea depindea de susceptibilitatea lui Vial în fața
unei femei frumoase, dar Sophie se arătă optimistă în această
privință. La urma urmei, Vial era francez. Și, așa cum îi explicase ea
lui Sam, francezii cu trecutul și vârsta lui Vial fuseseră educați să
aprecieze sexul opus, să se bucure de compania doamnelor și să fie
galanți atunci când se găseau în preajma lor. Ea cunoștea câțiva
bărbați de genul lui Bordeaux – încântători, atenți și care adorau să
flirteze. Pe scurt, erau niște gentlemeni și se simțeau atrași de femei.
Probabil că niciunul nu ar fi mers atât de departe încât să ciupească
vreo femeie de fund, deși gândul le surâdea. Și nu ar fi scăpat
niciodată șansa de a lua un prânz bun într-o companie plăcută.
Sophie îl privi amuzată pe Sam. Acesta se luptase un timp cu o
porție de calmars a l’encre, niște calmari mici gătiți în propria
cerneală, și, judecând după petele negre de pe șervețelul îndesat la
gulerul cămășii sale, calmarul nu voia să se predea fără luptă.
— Problema e, Sam, că tu nu-i înțelegi pe francezi. O să vezi.
Totul va fi bine. Dă-mi voie să-l sun pe Philippe ca să-l întreb dacă
este vreun restaurant bun în apropiere de Palais.
Își scoase șervețelul de la gât, înmuie un colț al acestuia în apa
din frapieră și i-l întinse lui Sam. Uite, ia-l. Arăți de parcă te-ai fi dat
cu ruj negru pe buze.
Îl lăsă pe Sam să se șteargă la gură și comandă cafea, apoi îi
telefonă vărului ei.

În dimineața următoare ajunseră la cramă puțin după ora 10.30

și-l găsiră pe Vial vesel și plin de vitalitate, într-o dispoziție de zile
mari. Un coleg al lui din Beaune tocmai îl sunase ca să-l anunțe că
fusese selectat pentru a fi invitatul de onoare la un dineu organizat
de Chevaliers du Tastevin. Era un considerabil semn de respect, cu
atât mai mult cu cât vechile și frumoasele lor tradiții aveau să fie
promovate. Dineul – o reuniune intimă al cărei număr de invitați
fusese restricționat la două sute de personalități din Burgundia –
urma să aibă loc în Clos de Vougeot, sediul central al Ordinului
Chevaliers du Tastevin. Membrii acestui ordin aveau să poarte
robele lor lungi și roșii de ceremonie pentru această ocazie specială.
Muzica era asigurată de Joyeux Bourgignons, acei maeștri ai
cântecelor de pahar. Iar vinurile – nici nu mai era nevoie să mai
spună – aveau să fie cu siguranță dintre cele mai rafinate.
Buna dispoziție a lui Vial era foarte ușor umbrită de perspectiva
unui discurs pe care ar fi trebuit să-l țină, dar Sophie îl liniști
imediat:
— Când vă aud vorbind despre vinuri, e ca și cum aș asculta un
poem. Aș putea să vă ascult o zi întreagă. Înainte ca agitatul Vial să-
și poată reveni după un asemenea compliment, Sophie continuă:
Dar, Florian – dacă îmi permiți –, vestea asta a venit cum nu se
poate mai bine. Voiam să te invit să iei prânzul cu mine astăzi, ca
să-ți mulțumesc pentru ajutorul oferit cu atâta amabilitate. Iar acum
avem două motive ca să sărbătorim. E o vreme atât de frumoasă,
încât m-am gândit că putem lua prânzul pe terasa Péron. Vei
accepta, nu-i așa?
De această dată Sam era sigur ca Sophie chiar își fluturase genele.
Vial își scoase agenda ca să-și verifice programul, dar era vizibil
încântat, așa încât acceptă, bineînțeles după câteva proteste
simbolice și regrete formale atunci când Sophie îl anunță că Sam
trebuia să rămână singur ca să-și poată termina cercetările în zona
vinurilor albe.
Următoarele două ore trecură foarte greu. Vial o însoți pe Sophie
în zona vinurilor roșii ca să-i prezinte glorioasa colecție a lui Reboul.
Îi spuse că în dimineața aceea avea să-i vorbească mai mult despre
vinurile de Burgundia, lucru care putea de altfel să-l inspire și
pentru viitorul său discurs. Între timp, Sam găsi un colț îndepărtat
printre sticlele cu șampanie, unde reuși să dea un telefon.
— Philippe? Sophie îmi spune că ai găsit pe cineva care să ia
amprentele. Un tip îmbrăcat în civil, bănuiesc.
Philippe chicoti.
— Desigur. Știi cum se spune, prietene: Dacă vrei un lucru
întreabă un jurnalist. Am vorbit cu el în dimineața asta. El spune că
va interveni când vom avea nevoie de el.
— Ei bine, asta e ziua cea mare. La prânz, în jur de 12.45 și nu
înainte de această oră. În regulă?
— Dar cum vom intra?
— Porțile principale sunt lăsate deschise în timpul zilei și nu e
nevoie să vă apropiați de casă. Veniți în zona de livrare din fața
cramei. E marcată, pe alee la stânga. Eu o să vă dau drumul. Și,
Philippe?
— Ce este?
— Ai grijă să nu veniți aici cu mașina poliției.

Ar fi fost dificil să-și imagineze cineva un loc mai agreabil pentru

a lua masa de prânz într-o zi atât de însorită decât terasa
restaurantului Péron. Aflat la înălțime, pe Corniche Kennedy,
restaurantul oferă o irezistibilă combinație de pește proaspăt, aer
curat și o strălucitoare panoramă a insulelor Frioul și Château d’If.
Această inedită combinație spori apetitul și creă o dispoziție
aparte, de vacanță, având un efect imediat asupra lui Florian Vial,
un adevărat cavaler al vremurilor apuse. După ce făcu un semn
chelnerului, el insistă să tragă scaunul lui Sophie și se asigură că era
instalată confortabil înainte să se așeze, la rândul lui. Își frecă vesel
mâinile și inspiră adânc aerul sărat de mare.
— Încântător, de-a dreptul încântător! Ce alegere excelentă, draga
mea doamnă. Este o adevărată plăcere.
Sophie îi mulțumi înclinând capul.
— Te rog, spune-mi pe nume: Sophie. M-am gândit să începem
cu un pahar de șampanie. Dar apoi trebuie să alegi vinul. Sunt
sigură că îți plac și vinurile de prin partea locului.
Această replică îl însufleți pe Vial, așa cum Sophie intuise de fapt.
Bărbatul începu un adevărat tur verbal printre podgoriile
provensale.
— Aici au existat podgorii, începu el, încă din anul 600 d.Hr.,
când focienii au descoperit Marsilia.
Și, începând cu acel an, întrerupt doar de sosirea chelnerului cu
șampania și meniurile, el o conduse pe Sophie într-o călătorie
imaginară de la Cassis până la Bandol și chiar mai departe, spre est,
la Palette, și spre vest, la Bellet, făcând un ocol amplu ca să viziteze
și vinurile Languedoc, care nu se bucurau în general de aprecierea
meritată.
Bărbatul era o enciclopedie ambulantă, își spuse Sophie, și avea
pentru acest subiect un entuziasm pe care ea, cel puțin, îl considera
molipsitor și fermecător. Aleseră meniul, iar Vial comandă un vin
alb sec de la Cassis, care să meargă bine cu lupul-de-mare. Sophie
profită de acea scurtă pauză ca să îl întrebe pe Vial câte ceva despre
viața lui personală și anii în care lucrase pentru Reboul.
Era, așa cum spunea Vial, o poveste fericită cu un început tragic.
Cu treizeci și cinci de ani în urmă, pe când Reboul începuse să-și
administreze primele sale afaceri, el îl angajase pe tatăl lui Vial ca
director financiar al unei mici companii. Cei doi bărbați deveniseră
buni prieteni. Compania înflorea. La universitate, tânărul Florian
dădea semne că avea să fie un student promițător. Viitorul părea
roz. Dar acest viitor se risipise într-o noapte de iarnă în Marsilia,
într-un mod aproape șocant. Fusese un an friguros, iar înghețul
pusese stăpânire pe oraș. Străzile erau acoperite cu un strat de
gheață neagră, condiții în care foarte puțini șoferi provensali ar fi
știut cum să conducă mașina. Părinții lui Vial fuseseră la film și se
întorceau cu mașina acasă, când un camion a derapat lateral, venind
peste mașina lor și izbind-o de un zid de beton. Ocupanții mașinii
au murit pe loc.
Ce s-a întâmplat mai târziu i-a schimbat complet viața lui Vial.
Reboul l-a luat pe fiul prietenului său sub aripa sa ocrotitoare. El i-a
încurajat tânărului interesul timpuriu pentru vinuri și i-a plătit un
curs de șase luni în viticultură, la Institutul de la Carpentras, urmat
de un an de ucenicie în care el lucrase pentru comercianții de vinuri,
în Burgundia și Bordeaux. În timpul acelui an devenise evident că
tânărul avea un gust excepțional. Acest lucru a fost confirmat de
încă șase luni la Paris, sub atenta supraveghere a legendarului
Hervé Bouchon, care la momentul acela era cel mai bun somelier
din Franța. La recomandările lui Bouchon, Reboul a decis să-l
angajeze pe tânărul Vial pe postul de enolog, mandatându-l să pună
la punct cea mai mare cramă privată din Franța și punându-i la
dispoziție un buget generos ca să-l ajute să facă acest lucru.
— Asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă, zise Vial. Au trecut
aproape treizeci de ani de-atunci. Nici nu știu unde aș fi fost acum
dacă n-ar fi fost el. Expresia sa tristă și gânditoare se mai însenină
puțin când chelnerul veni să le ia comanda pentru ultimul fel. Dacă-
mi permiți, am putea încerca la desert un vin din Provence,
asemănător ce-i drept cu vinurile Sauternes, pe care voi, bordelezii,
le faceți atât de bune. Un pahar de muscat de la Beaumes-de-Venise.
Pot să te ispitesc cu așa ceva?
Povestea lui Vial o lăsase pe Sophie puțin cam confuză și se trezi
că începea să spere ca Reboul să nu fi fost vinovat. Și chiar dacă era
– îi spunea o voce lăuntrică – s-ar fi bucurat ca el să scape cu bine
din asta. Aruncă pe furiș o privire la ceas și se întrebă cum se
descurca Sam.

Philippe și Grosso, un bărbat slab, îmbrăcat simplu, cu o servietă-

diplomat neagră, pe care i-o prezentă lui Philippe drept „cutia lui cu
trucuri”, sosiseră într-o mașină obișnuită cu zece minute mai
devreme de ora 13 și-l găsiră pe Sam la ușă. Era prima vizită a lui
Philippe la cramă și, la vederea numeroaselor stelaje și rafturi
supraetajate cu sticle de vin aliniate pe sub plafoanele boltite din
cărămidă trandafirie, bărbatul rămase fără glas.
— Merde, fu tot ce putu spune. Merde.
Grosso fluieră ușurel. Sam îi conduse către rafturile
compartimentate care conțineau sticlele Magnum de Pétrus. Grosso
aruncă o privire de ansamblu asupra acestora în timp ce deschidea
servieta diplomat din care scoase o lanternă cu halogen, câteva
pensule, o cutie plată de culoare neagră și un recipient mic din
plastic. Strânse din dinți și își flexă degetele.
— On fait toutes les bouteilles? Se uită la Sam. Toate sticlele?
Sam încuviință din cap.
— Și aveți nevoie și de ADN?
Sam încuviință din nou. Philippe lua de zor notițe. Vedea că
pontul său începea să prindă formă și, în momentul acela crucial al
cazului, era important să culeagă cât mai multe detalii. Se apropie
de Grosso ca să vadă mai bine ce făcea acesta.
— Monsieur Grosso, zise el, nu vreau să vă distrag atenția, dar
sunt de-a dreptul fascinat. Ați putea să-mi spuneți câte ceva? Cum
puteți face asta?
Fără să ridice ochii spre Philippe, Grosso îi făcu semn să se
apropie. El așezase prima sticlă Magnum pe pavaj și acum o lumina
cu lanterna.
— Mai întâi fac examinarea vizuală, spuse el, ca să verific
suprafața de amprente. Ajustă unghiul razei lanternei sale. Unele
amprente pot fi văzute doar folosind lumina oblică. Bărbatul
bombăni nemulțumit, lăsă jos lanterna și deșurubă capacul
recipientului său de plastic, înclinându-l într-o parte, astfel încât
Philippe să-i poată vedea conținutul. Pudră cu particule metalice.
Particulele sunt de aluminiu – acestea sunt cele mai fine și se
dezlipesc ușor de pe orice suprafață. Luă una dintre pensule și
începu să împrăștie ușor pudra pe sticlă, puțin câte puțin, cu o
mișcare circulară. Aceasta e o pensulă Zephyr; este din fibră de
carbon și are un pămătuf în capăt. Acest pămătuf va lăsa intacte
amprentele de pe sticlă. Grosso puse deoparte pensula și-și deschise
cutia neagră, din care scoase câteva fâșii de bandă adezivă
transparentă. Îi spuse lui Philippe: Acum am să folosesc benzile
astea ca să ridic amprentele. Degetele bărbatului se mișcau cu
precizie și delicatețe. Aplică fâșiile de bandă adezivă pe amprente,
apoi trase benzile de pe sticlă și le așeză pe o coală transparentă din
acetat de celuloză. Voil|. Vezi? Cu această tehnică nici nu mai este
nevoie să faci fotografii.
Prima sticlă Magnum fu așezată înapoi în raft și alta îi luă locul.
Grosso trecu la următoarea. Sam urmărise întreg ritualul. Lui i se
părea că operațiunea mergea destul de greu. Îl bătu pe umăr pe
Philippe și îi spuse în șoaptă:
— Există vreo posibilitate ca să grăbească puțin lucrurile?
Philippe se așeză în genunchi pe pavaj alături de Grosso și îl
întrebă. Sam nu putea auzi ce răspuns primise, dar sunase mai mult
a mârâit decât a răspuns, iar Philippe rânjea când ridică ochii spre
Sam.
— A spus că nu poate dansa mai repede decât cântă orchestra.
Cred că asta înseamnă că ar trebui să-l lăsăm în pace ca să-și facă
treaba.
Sam își spuse că progresul minuțios al bărbatului i s-ar fi părut și
mai greoi dacă ar fi rămas acolo să se uite, așa că se deplasă în
celălalt capăt al cramei.
O stivă mare de cutii de carton așezate ordonat într-un colț, pe
jumătate ascunse de cartul de golf al lui Vial, îi atrase atenția.
Cutiile erau marcate cu literele caligrafice pe care le văzuse de
atâtea ori, cele care alcătuiau probabil emblema complexului
vinicol: Domaine Reboul, St. Helena, California. Își aminti că Vial
pomenise fără prea mare entuziasm despre o proprietate din Napa
Valley. Deschise una dintre cutiile de carton ca sa vadă ce tip de
etichetă folosea Reboul pentru vinul său din America. Dar cutia era
goală. La fel și următoarea, și toate celelalte.
Sună la hotel ca să vadă dacă primise ceva prin FedEx. Nimic
deocamdată. Făcând toate eforturile pentru a nu-și pierde răbdarea,
se retrase în impresionanta vecinătate a străzii Rue de Corton-
Charlemagne și derulă din nou în minte toate întrebările care-l
frământaseră în ultimele zile: Dacă amprentele se potriveau, cum ar
fi trebuit să procedeze? Să-l ia la rost pe Vial? Să implice poliția în
toată ancheta lui? Să paseze mai departe problema Elenei și celor de
la Compania de Asigurări Knox? Toate opțiunile menționate?
Niciuna dintre acestea?
Minutele treceau; încet ca melcul, dar treceau. Când se uită din
nou la ceas, constata că nu era încă ora 14. Se întoarse la cei doi ca să
vadă cum se descurca Grosso cu sticlele Magnum.
Mai avea patru.
Sophie îi spusese că se va furișa la toaletă ca să-i telefoneze atunci
când ea și Vial urmau să părăsească restaurantul.
Grosso își continua munca; cu calm, metodic și meticulos.

— Dar e absolut delicios, spuse Sophie după prima înghițitură de

Beaumes-de-Venise. Undeva între dulce și sec. E grozav!
Ridică paharul în fața lui Vial, care încuviința din cap și zâmbea,
mulțumit de reacția ei. Lucru deloc surprinzător, el avea câteva
comentarii în legătură cu pedigriul vinului.
— Denumirea strugurilor, așa cum ne spun istoricii, vine de la
cuvântul de origine italiană moscato. Adică mosc. Acest cuvânt e
întâlnit în lumea animală, mai precis e legat de cerbi. Vial își
permise să ridice ștrengărește sprâncenele. Acesta e mirosul cu care
cerbii – cum aș putea să spun? – lansează o invitație sexului opus.
Într-adevăr, moscul este folosit și ca ingredient prețios la fabricarea
parfumurilor. Se presupune că acest ingredient, purtat de noi,
oamenii, ar trebui să aibă același efect. Ridică paharul, îl apropie de
nas și inspiră foarte adânc, apoi spuse: Delicat, foarte feminin și,
trebuie să recunosc, cu o ușoară urmă de mosc. Multe vinuri dulci
sunt tari, dar Beaumes-de-Venise nu e un vin tare. Acest lucru îi
conferă un gust mult mai fin, mai subtil decât, de pildă, muscatul de
Frontignan. Luă o înghițitură și se lăsă pe spătarul scaunului, ochii
lui îndreptându-se de la Sophie spre panorama spectaculoasă, apoi
înapoi la Sophie. Ridică stingherit din umeri și se uită la ceas. Nici
nu îți poți imagina cât de mult mi-a plăcut prânzul nostru, zise el.
Dar am pierdut complet noțiunea timpului. Nici nu știu când a
trecut. Mă tem că va trebui să ne întoarcem.
— Încă o cafea mică înainte de a pleca, îi spuse Sophie. Am să o
comand în drum spre toaletă.
După ce trase în urma sa ușa cabinei, se uită grăbită la ceas în
timp ce aștepta ca Sam să-i răspundă la telefon. Era 2.15.
— A terminat?
— Acum își strânge instrumentele. Încă cinci minute și o să-i scot
de-aici. Mai comandați un coniac sau altceva de băut.
— Cinci minute, Sam. Nu pot să-ți promit mai mult.
De fapt, ca să termine ceea ce mai rămăsese din Beaumes-de-
Venise, cafeaua și să ceară nota de plată, avură nevoie de încă zece
minute bune, iar când se întoarseră la cramă, aceasta era la fel cum o
lăsaseră – goală – cu excepția lui Sam.
Când intrară pe ușă, îl auziră fluierând „La vie en rose”.
 Capitolul 19

Sophie și Sam tocmai părăseau crama ca să se întoarcă la hotel. În

spatele lor se zărea silueta lui Vial, care rămăsese în prag. Le făcu
semn cu mâna celor doi care se îndepărtau pe alee și îi urmări cu
privirea până ce ajunseră la porțile din fier forjat ale domeniului.
— Cum a fost prânzul? întrebă Sam.
— Cred că i-a plăcut, răspunse Sophie în timp ce-și căuta în
geantă ochelarii de soare. De fapt, sunt sigură că i-a plăcut. Nu cred
că am auzit vreodată atâtea aprecieri și mulțumiri ca acum. Dar
toată povestea asta mă face să mă simt cam incomod, înțelegi? Este
un bărbat foarte drăguț. Și, la drept vorbind, prânzul a fost o
capcană.
Sam urmărea cu privirea doi pescăruși care se certau gălăgioși în
văzduh pentru o bucată de pește.
— Te-ai simți diferit dacă ai afla că Vial și Reboul sunt de fapt doi
ticăloși?
— Desigur. Se întoarse spre Sam și ridică din umeri. Știu, știu, nu
e logic. Un delict e un delict, indiferent cine îl comite.
Merseră gânditori un timp, fără să mai spună nimic. Când
ajunseră la hotel, Sam se îndreptă spre recepție. Când reveni alături
de Sophie, ținea în mână un plic FedEx.
— Iată răspunsul la toate întrebările tale, îi spuse el cu un zâmbet
trist. Sau poate că nu.
Sam deschise plicul și scoase foaia din interior. De formularul cu
antetul LAPD, pe care erau amprentele, era prins un bilet pe care
Bookman îi scrisese un mesaj. Încercă să descifreze scrisul ilizibil:

Sam,
Aici sunt amprentele. Băieții care le-au luat au fost
 dezamăgiți că nu au fost nevoiți să folosească forța. Roth nu e
tocmai cetățeanul lor favorit.
Un Dassault Falcon înregistrat ca aparținând Grupului
Reboul a părăsit aeroportul din Santa Barbara pe 27 decembrie
cu destinația JFK. Ultima destinație a fost Marsilia. Dacă va
fi nevoie, o să-ți trimit și detaliile planului de zbor.
Succes!
P.S. Am aruncat o privire pe lista de vinuri de la French
Laundry. Te-aș sfătui să începi să economisești.

Cu un semn scurt din cap, Sam îi întinse biletul lui Sophie.

— Felicitări, tocmai ai fost avansată la gradul de detectiv. S-ar
putea să ai dreptate în legătură cu avionul. E doar o dovadă
circumstanțială, dar data se potrivește perfect. Sam introduse din
nou în plic formularul cu amprente și își scoase telefonul din
buzunar. Ar fi bine să-i dăm plicul cât mai repede lui Philippe.
Grosso lăsă jos lupa și ridică privirea spre Philippe. Avea în
mână formularul cu amprentele lui Roth, pe care le studiase până
atunci.
— Rapid și curat, îi spuse el lui Philippe. Nu ar trebui să fie vreo
problemă. O să te anunț eu.
Bărbatul se ridică, îndreptându-se spre ușa biroului său.
Philippe făcea eforturi uriașe ca să-și ascundă nerăbdarea și ca să-
și controleze picioarele, care păreau să aibă o existență proprie,
pentru că băteau insistent darabana în podea.
— Și când crezi că<
Grosso îl întrerupse cu un gest.
— Asta nu e ceva ce se poate rezolva în câteva minute. Voi
căutați niște amprente care să se potrivească fără niciun dubiu, nu-i
așa?
Philippe încuviință cu un semn din cap.
— Fără niciun dubiu, rosti din nou Grosso. Asta înseamnă că
trebuie să se potrivească perfect. Nu trebuie să existe vreo îndoială,
altfel acestea nu vor putea fi prezentate drept probe. Iar eu trebuie
să mă asigur că se potrivesc, nu doar să cred că se potrivesc.
Înțelegi? Acest proces durează ceva timp. Grosso îi deschise ușa,
semn că întrevederea lor luase sfârșit. O să-ți telefonez imediat ce
voi avea un rezultat cert.
Philippe își croi drum cu scuterul printre mașinile blocate în
trafic din zona Portului Vechi, îndreptându-se către dealul pe care
se afla hotelul Sofitel, cu mintea frământată de gânduri. Aceasta era
ultima piesă a puzzle-ului. Dacă amprentele se potriveau, povestea
aproape că se scria singură.
Fără îndoială, ar fi trebuit să conțină o prelucrare judicioasă a
faptelor, cu câte o mică retușare a realității pe alocuri. Probabil că
Sophie și Sam nu voiau ca numele lor să fie menționate, dar mai
rămânea problema cu inspectorul Andreis și implicarea sa.
Dar, în bine-cunoscutul său stil jurnalistic, orice mică omisiune
de acest fel putea fi justificată întotdeauna invocând prima dintre
cele zece porunci ale reporterilor: Să nu dezvălui niciodată numele
surselor tale, ceea ce contrazicea însă cealaltă venerabilă poruncă
favorită: Publicul are dreptul să știe.
Philippe simți un val de optimism. Totul începea să pară
promițător. Se opri în fața hotelului, într-o dispoziție de zile mari.
Scoase o bancnotă de cinci euro și, fluturând-o în fața portarului,
care-l privea surprins, îi spuse acestuia să-i parcheze scuterul.

Căutând ceva cu care să-și omoare timpul, Sophie și Sam

hotărâră să devină simpli turiști pentru tot restul după-amiezii și
luară un taxi până la Notre-Dame de la Garde, catedrala care
domina, cu înălțimea ei impresionantă, orașul Marsilia. În vârful
catedralei – cunoscută pe plan local sub denumirea La Bonne Mère–
se ridică o statuie de vreo unsprezece metri, ornamentată cu foiță de
aur: Madona cu Pruncul. Catedrala adăpostește o colecție
impresionantă de ofrande. Acestea fuseseră oferite de-a lungul
secolelor de către marinarii și pescarii care scăpaseră din ghearele
morții în timpul călătoriilor pe mare și constau din cele mai variate
obiecte: plăci de marmură, mozaicuri, colaje, machete, tablouri,
colaci de salvare, steaguri, figurine – care acopereau pereții interiori
ai bazilicii. Tema comună a ofrandelor este recunoștința, frecvent
exprimată cât se poate de simplu: Merçi, Bonne Mère este mesajul pe
care oricine îl poate vedea la fiecare pas.
Sophie găsea fascinante toate acele suvenire ce sugerau
supraviețuirea și, adesea, foarte emoționante; reprezentau un fel de
memento mori și celebrau viața. Lui Sam, cu o experiență a vieții pe
mare scurtă și neplăcută, aceste ofrande îi aminteau de profunda sa
antipatie pentru ambarcațiuni. Nu numai că erau înghesuite, umede
și inconfortabile; se înclinau primejdios și aveau prostul obicei de a
se scufunda. După contemplarea unui tablou deosebit de sugestiv
care reprezenta o corabie cu pânze înclinată în largul mării, Sam se
apropie de Sophie.
— Nu e minunat să simți pământul sub picioare? o întrebă el în
șoaptă. Te aștept afară. Mi-e frică să nu fac rău de mare dacă mai
stau mult aici.
Petrecuse o oră în semiobscuritatea bisericii și ochii lui aveau
nevoie de câteva momente pentru a se obișnui cu lumina puternică
a soarelui după-amiezii, iar după aceea de alte câteva momente ca
să poată admira priveliștea. Chiar dacă timpul petrecut în Marsilia
fusese amplu decorat cu imagini picturale – din diferite puncte la
hotel sau din sufrageria lui Reboul de la Palais du Pharo –,
priveliștea de pe esplanada catedralei La Bonne Mère îi tăia
răsuflarea: spre nord, Vieux Port și vechiul cartier Le Panier; spre
vest, dealul Le Roucas Blanc, cu vilele sale elegante din secolul al
XIX-lea și plajele de la Prado; iar spre sud o mulțime de acoperișuri
din țiglă coborând spre suprafața vălurită a marii, care scânteia
fermecător. Tocmai se întreba dacă Reboul venise vreodată în locul
acela ca să compare superba panoramă cu priveliștea lui de-acasă,
când soneria telefonului îi întrerupse șirul gândurilor.
— Sam? Unde ești?
Vocea lui Philippe abia se auzea, de parcă acesta ar fi vorbit în
șoaptă. Bărbatul părea foarte îngrijorat.
— Pe acoperișul lumii. Marea catedrală și orașul văzut de sus.
— Ei bine, veniți înapoi la hotel. Trebuie să vorbim.
— Ce s-a întâmplat?
— M-a sunat Grosso acum câteva minute. Pe trei dintre sticlele
Magnum amprentele găsite corespund cu ale lui Roth. El spune că
nu e niciun dubiu: se potrivesc perfect.
Sam nu era prea sigur de ceea ce simțea, dacă era încântat sau
dezamăgit. În timpul călătoriei cu taxiul înțelese că și Sophie, era
stăpânită de sentimente contradictorii. Dar când ajunseră la hotel,
descoperiră un bărbat netulburat de îndoieli sau regrete. Philippe se
așezase deja la o masă din colțul barului, iar în fața lui erau trei
pahare cu picior înalt și o frapieră. Strălucirea staniolului auriu de
pe gâtul sticlei îi asigură că era o sticlă de șampanie. Philippe se
ridică în picioare cu un zâmbet aproape la fel de larg ca și brațele
sale deschise.
— Așadar, dragii mei, am rezolvat cazul, nu-i așa? Acum avem
dovezi.
Se aplecă cu o grijă exagerată pentru a turna șampania în cele trei
pahare, înainte să le așeze pe masă în fața fiecăruia dintre ei.
Ridicând paharul și înclinând capul în fața celor doi, el spuse:
— Felicitări pentru noi toți! O să fie o surpriză pe cinste pentru
Reboul, nu-i așa? Ah, am uitat să vă spun< am pe cineva de
încredere la aeroport. Probabil că poate afla ce anume a transportat
avionul lui Reboul din California în luna decembrie, anul trecut.
Știți, e chiar amuzant. Un indiciu duce la altul, și apoi – pouf! – toate
secretele ies la lumină.
Sam sorbi gânditor din pahar.
— Este ceva ce nu pot înțelege în toată povestea asta, zise el, și
ăsta este motivul. Dacă există pe lume un om care să aibă totul,
acela e Reboul. Succes, bani și tot ce și-ar putea dori cineva. O
mulțime de iubite pasionale, un palat privat, avion personal, un iaht
– și, Dumnezeu știe, vin din belșug, destul cât să-i ajungă pentru tot
restul vieții. Se opri și îl privi pe Philippe. De ce a făcut-o? De ce și-a
asumat acest risc?
— Dar, Sam, zise Philippe clătinând mirat din cap, nu-i înțelegi
deloc pe francezi.
Era o lacună în educația lui Sam. I se reproșase de mai multe ori
acest lucru în ultimele zile.
— Recunosc. Sophie mi-a spus deja acest lucru. Așadar?
Philippe continuă:
— Nu uita că Chauvin a fost francez. El a inventat șovinismul.
Unii l-ar putea confunda cu aroganța. Aici, Philippe se opri ca să
ridice din sprâncene, de parcă ar fi fost surprins că cineva putea
gândi asemenea lucruri despre compatrioții săi. Noi ne iubim
nespus țara, cultura, gastronomia și întreg patrimoniul. Și nimeni
nu e mai patriot decât prietenul nostru Reboul. El plătește Franței
taxe enorme, pentru numele lui Dumnezeu! Ați citit articolele din
dosarul lui. Reboul este mereu pornit împotriva ororilor globalizării
și a eroziunii valorilor Franței. Nu vrea ca bunurile cele mai de preț
ale Franței – afaceri, proprietăți și, bineînțeles, vinurile noastre cele
mai rafinate – să cadă în mâinile străinilor, considerând acest lucru
o tragedie. Când a citit despre acea colecție premier cru de Bordeaux
care se afla într-o cramă din Hollywood – pentru Dumnezeu,
Hollywood, dintre toate locurile din lume! –, a considerat acest fapt
un afront, un ultraj. Ce mai, a rămas mut de furie. Și apoi, desigur,
să nu uităm un alt factor, unul mult mai important: spiritul de
competiție. Mais oui.
Philippe încuviință convins de acest lucru și mai luă o înghițitură
de șampanie. Sophie și Sam îl priveau nedumeriți.
— Ei bine, zise Sam. Nu sunt prea sigur dacă ar trebui să accept
ideea jafului din motive pur patriotice, dar să admitem că ai
dreptate. Ce caută însă aici spiritul de competiție? Mai este ceva ce
nu înțeleg în legătură cu francezii?
Philippe se lăsă pe spătarul scaunului său, ca un profesor care
vrea să lumineze un student silitor.
— Nu, de data asta nu e vorba despre așa ceva. Are legătură mai
mult cu bogăția decât cu cetățenia. Este un sentiment care evoluează
după mulți ani de bogăție și putere. Un om bogat are sentimentul că
poate avea tot ce dorește și că poate face orice. Folie des grandeurs. El
își poate permite tot felul de excentricități și poate să riște. La urma
urmei, dacă ceva nu merge bine, el este sigur că banii lui îl vor
proteja. Philippe îi privi pe rând pe cei doi, încercând să-și dea
seama ce părere aveau despre asta. Cred că sunteți de acord: acest
lucru e adevărat în general. Acum să vorbim despre cazuri
particulare. Să vorbim despre Reboul.
Un grup de oameni de afaceri tineri – îmbrăcați în costume negre,
tunși scurt, purtând ceasuri supradimensionate – se așezară la masa
de lângă ei.
Philippe coborî vocea. Sophie și Sam se aplecară în față ca să
poată auzi ce spunea acesta.
— Reboul și-a ridicat imperiul într-un mod foarte eficient.
Afacerile sale sunt conduse de oameni cu care lucrează de mulți ani.
El are încredere în ei și îi plătește foarte bine. În schimb, ei îl
răsplătesc cu vârf și îndesat, an după an. Grupul Reboul e
administrat sur les roulettes, cu o precizie de ceasornic – e renumit
pentru acest lucru. Cât despre Reboul – cum credeți că își ocupă el
timpul? Participă la câteva ședințe ale Consiliului Director – doar ca
să fie la curent –, își consolidează relațiile, acordă interviuri,
organizează câteva dineuri la nivel înalt. Are o echipă de fotbal și
un iaht cu care să se joace. Dar unde e provocarea? A făcut deja de
toate. A câștigat. E plictisit. Sunt convins de acest lucru.
Sam încuviință din cap. El întâlnise câțiva miliardari în
California, care aveau aceeași problemă. Unii, cei norocoși, știau să
evadeze participând la proiecte elaborate, precum Cupa Americii;
alții treceau de la o investiție la alta sau de la o nevastă la alta.
Aveau un spirit competitiv ieșit din comun, adesea erau
surprinzător de nesiguri și, ocazional, extrem de ciudați. Reboul nu
părea să sufere de nesiguranță, și nici nu era ciudat. Dar plictisit?
Sam putea să-și imagineze cu ușurință că un om ca el ajungea să se
plictisească.
Vocea lui Philippe deveni și mai scăzuta: Și astfel, avem un om
cu o avere fabuloasă, un om care are tot timpul din lume la
dispoziție, un om devotat – așa cum ne amintește mereu – Franței și
tuturor valorilor ei. Ce poate fi mai amuzant pentru el decât să joace
acest mic joc, să plănuiască și să execute jaful perfect care ar aduce o
comoară națională înapoi pe pământul din care provine. Și apoi,
probabil, l-a invitat pe prietenul lui, șeful poliției, la o cină stropită
cu vin furat. Asta înseamnă spirit de competiție. Asta e provocarea.
Voil|. Philipe își freca palmele și întinse mâna după sticla de
șampanie.
Sam trebui să admită că auzise și el de infracțiuni comise din
motive la fel de stranii. Într-adevăr, și el comisese una sau două.
Acest gând se cuibări în mintea lui, așteptând să fie luat în seamă
ceva mai târziu.
— Sophie? întrebă el. Tu ce crezi?
Sophie îl privea încruntată pe vărul ei.
— Eu cred că Philippe și-a scris deja articolul. Dar sunt de acord,
ceea ce a spus poate fi adevărat. Începu să studieze micile bule care
se înălțau la suprafața lichidului din paharul ei și ridică din umeri.
Deci, dragii mei detectivi, ce-i de făcut?
— Somnul e un sfetnic bun, îi răspunse Sam. Dar înainte aș vrea
să-i sun pe cei din LA ca să-i pun la curent cu ultimele noutăți.

Elena răspunse la telefon cu o voce ostilă, metalică. Acest ton – pe

care el îl mai auzise de-atâtea ori atunci când lucrurile nu mai
mergeau atât de bine între ei – îl făcea să-și dorească să intre în
pământ. Era formidabilă când se enerva.
— Elena, te rog, nu mușca, zise el. Sunt eu. Omul tău plecat pe
teren.
Sam o auzi inspirând adânc și apoi expirând ușurel.
— Sam, îmi pare rău, dar tocmai am vorbit cu Danny Roth și mi-a
împuiat capul cu vrute și nevrute, ca în fiecare zi de altfel. Am
crezut că mă suna din nou. Întotdeauna face asta. Cred că știe prea
bine că asta mă scoate din minți. Elena lansă o tirada scurtă și
usturătoare de cuvinte în spaniolă, încheind cu o avalanșă de
înjurături, apoi inspiră din nou, ca să se liniștească. Aveam nevoie
de asta. OK, acum spune-mi ce se petrece.
— Vestea bună este că am găsit vinul. Sunt cât se poate de sigur.
Am găsit amprentele lui Roth pe câteva sticle din crama lui Reboul,
iar cel care le-a identificat lucrează la poliția din Marsilia. Așa că
avem o probă solidă.
— E grozav, Sam. Bine lucrat. Felicitări! După voce, Elena nu
părea însă dispusă să sărbătorească. Spune-mi că mă înșel, dar am
sentimentul că există și o veste proastă.
— S-ar putea. O fi într-adevăr Reboul autorul jafului, dar nu e
prost. Sunt sigur că și-a acoperit foarte bine urmele cu facturi false și
cu tot soiul de acte. Dacă a procedat așa, avocații lui o să-l scoată
basma curată și cred că nu trebuie să-ți mai spun ce înseamnă asta:
un milion de dolari cheltuiți pe taxe juridice și cazul blocat în
instanță luni de zile. Poate chiar ani.
— Ca să nu mai pomenim și de procesul prin care se va stabili
cine va plăti aceste taxe juridice.
— Exact. Problema este că nu vom ști cum și-a acoperit urmele
până ce nu luăm inițiativa, dar atunci nu va mai fi cale de
întoarcere. Așa că mă gândesc din ce în ce mai mult la planul B.
— Acesta include cumva o crimă și un renumit avocat media din
LA?
— Mă cunoști, Elena. Eu nu omor oameni. Ascultă, este ceva ce
trebuie să aflu. Într-un astfel de caz care este limita? Ce condiții
trebuie îndeplinite pentru a evita plata despăgubirii?
— OK. Asta implică trei cerințe: descoperirea, identificarea și
condiția bunurilor furate. Trebuie să știm locul unde se află
bunurile furate. Avem nevoie de o confirmare sigură că acelea chiar
sunt bunurile furate. Și mai trebuie să ne asigurăm că sunt în
condiție bună; ideal ar fi ca bunurile să se găsească în aceeași
condiție în care erau când au fost furate. Există o mulțime de detalii
suplimentare, dar esențiale sunt cele trei puncte. Dacă acestea sunt
îndeplinite, atunci putem spune că am scăpat.
— Și cine face toate aceste verificări? Tu sau Roth?
— Glumești? Ai avea încredere în cuvântul lui Roth? Știi vechea
zicală: „Până să spună bună dimineața, deja a mințit”. Ei bine, așa e
Danny Roth. Nu, verificarea e făcută de noi – în acest caz o fac eu și
încă doi experți –, apoi îl punem pe Roth să semneze. După aceea
am să-i dau brânci într-o prăpastie.
— Mulțumesc, domnișoară Morales. Asta ar fi cam tot. O să
ținem legătura.
— Dar ce spuneai de planul B?
— Ai încredere în mine. Nu vrei să știi. Noapte bună, Elena!
— Noapte bună, Sam!
 Capitolul 20

Era o noapte lungă, de parcă ceasurile ar fi încetinit dintr-odată,

iar lui Sam gândurile nu-i dădeau pace. Scotch-ul – în mod normal
un somnifer eficient – nu avea niciun efect asupra lui. Nici măcar
documentarul de pe CNN despre renașterea sistemului bancar
nigerian nu reușea să-l adoarmă. Era treaz de-a binelea.
Își puse un pulover și ieși pe terasă, sperând că aerul răcoros al
nopții avea să reușească acolo unde whisky-ul și televiziunea
dăduseră greș. Privi luna care plutea deasupra Vechiului Port.
Aproape plină. Își verifică ceasul. Era ora 3 dimineața. Se întrebă
unde avea să fie a doua zi la aceeași oră, dacă planul său avea să
meargă și dacă luase în calcul toate aspectele. Și se mai întrebă dacă
ceilalți aveau să-l urmeze.
Primii zori îl găsiră tot pe terasă; amorțit și înfrigurat, dar deloc
obosit. De fapt, se simțea de parcă noaptea aceea albă i-ar fi stârnit
un val de adrenalină și era nerăbdător să înceapă odată ziua. Sună
la room-service ca să comande micul dejun, apoi lăsă apa fierbinte
de la duș să-i biciuiască trupul până ce pielea începu să i se
înroșească sub bronzul natural de California.
Făcu toate eforturile ca să-și păstreze răbdarea până ce termină
cafeaua în compania articolelor din Herald Tribune, dar era oricum
prea devreme ca să-i sune pe Sophie și Philippe. Decise să facă o
plimbare și, după ce ieși din hotel, o luă instinctiv la dreapta, spre
Palais du Pharo.
Uriașele porți din fier forjat nu fuseseră încă deschise, iar el
rămase în fața lor privind printre barele negre imensa peluză verde
din fața clădirii. Vial nu venea la cramă înainte de ora 10, iar
membrii personalului domestic din serviciul lui Reboul probabil că
profitau de sejurul acestuia în Corsica pentru a sta în pat o jumătate
de oră în plus. Liniștea era surprinzătoare având în vedere că
palatul se afla atât de aproape de centrul orașului. În spatele său
putea distinge murmurul surd al traficului, semn că marsiliezii se
grăbeau să ajungă dis-de-dimineață la locurile de muncă, iar
dinspre docuri, dincolo de Vieux Port, se auzea sunetul strident al
unei sirene de vapor. Acest sunet îl făcu să coboare dealul spre
Cheiul Belgienilor, ca să vadă capturile zilei, ce urmau a fi
prezentate la piața de pește.
Bărcile pescarilor se întorc la țărm între 8 și 8.30 dimineața, dar
precupețele de la piața de pește sunt acolo înaintea acestora, cu
standurile goale și recent curățate, în așteptarea capturii proaspete.
O trăsătură tradițională a pieței de pește – o adevărată atracție
turistică, de altfel – este limbajul colorat al acestor doamne ale căror
voci puternice pot concura cu un mistral de gradul opt. Sam regreta
că nivelul său de cunoaștere a limbii franceze era prea scăzut sau
poate prea ridicat, pentru că majoritatea nuanțelor obscene îi
scăpau. Se gândi că i-ar fi plăcut să revină acolo însoțit de Philippe
pe post de interpret.
Bărcile începură să acosteze la chei, iar vocile gălăgioaselor
doamne crescură în intensitate, acompaniate de plescăitul peștilor
pe care-i aranjau în galantare. Ochii peștilor erau încă luminoși, iar
solzii acestora sclipeau puternic în lumina soarelui. Primii clienți
începură să se apropie, câte unul sau câte doi, oprindu-se în fața
tarabelor. În stilul lor clasic, așa cum fac francezii de fiecare dată
când cumpără ceva comestibil, aceștia păreau foarte suspicioși în
timp ce treceau de la un stand la altul – cercetând ochii unui
rascasse92 sau mirosind branhiile unei galinette93, comparând
atracțiile unei dorade la grătar cu deliciile unei bouillabaisse. Prima și

92Pește-scorpion (în lb. franc., în orig.) (n.tr.)

93 Denumire locală pentru un pește Chelidonichthys lucema, cu aspect
spectaculos, datorat culorii vii (n.red.)
unica întâlnire a lui Sam cu acest legendar fel de mâncare – o
experiență care încă îl mai făcea să se înfioare – avusese loc în New
Orleans, când fusese convins să încerce ceva numit bouillabaisse
Créole. Fusese destul de nepoliticos din partea lui să-l întrebe pe
chelner ce ingrediente intrau în compoziția acesteia. Reieși că acest
fel de mâncare conținea făină, stridii, margarină și supă de pui. Era
o combinație ciudată pentru o tocană de pește. Își promisese că va
mânca o bouillabaisse autentică într-o bună zi. Avea încă un motiv să
se întoarcă în Marsilia, un oraș care începea să-i placă din ce în ce
mai mult.
Fără să bage de seamă, se apropiase suficient de unul dintre
standuri stârnind instinctul de comerciant al proprietăresei – o
femeie mătăhăloasă, cu fața bătută de vânt. Femeia purta pe cap o
șapcă decolorata de baseball și avea o pereche de mânuși groase din
cauciuc.
— Ei, monsieur! urlă femeia la el. Comme il est beau, ce loup! Apoi
alese un superb pește marin de dimensiuni impresionante și îl
azvârli spre el, având un zâmbet abia mijit pe fața-i arsă de soare.
Sam făcu greșeala să încuviințeze din cap și să-i zâmbească. Înainte
să o poată opri, aceasta apucă un cuțit și spintecă lupul-de-mare cu
viteză letală și precizie, după care începu să-l împacheteze.
„Nu era genul de femeie cu care ți-ai dori să te cerți”, își spuse
Sam. Cumpără peștele.
În timp ce o luă înapoi spre hotel cu acel pachet lipicios sub braț,
își promise să noteze rețeta pe care i-o dăduse femeia. Este atât de
simplă, îi spusese ea, încât până și un bărbat ca el ar putea să o ducă
la bun sfârșit. „Trebuie să faci două tăieturi adânci în peștele tău.
Câte una pe fiecare parte. Strecoară apoi două sau trei bucăți scurte
de fenicul în fiecare tăietură. Unge apoi tot peștele cu ulei de
măsline, ține-l pe grătar – câte șase sau șapte minute pe fiecare parte
–, apoi, folosind un vas termorezistent, pune peștele pe un pat de
tulpini de fenicul uscate. Încălzește un polonic plin cu Armagnac94,
dă-i foc și toarnă-l peste vasul cu pește. Feniculul va lua foc, și
aroma sa va da savoare peștelui. Une merveille”, îi spusese ea.
Telefonul începu să-i sune chiar în momentul în care intra în
holul hotelului.
— Unde ești? îl întrebă Philippe. Ah, așteaptă< te văd acum.
Bărbatul îi făcu lui Sam semn cu mâna. Era așezat la o masă,
având în față niște ziare și o cafea.
— Mă întorc imediat, zise Sam. Mai întâi trebuie să scap de
peștele ăsta.
Philippe nu se arătă deloc surprins.
— Desigur, spuse el, de parcă un bărbat îmbrăcat în costum
business cărând un enorm pește mort era o priveliște de care se
bucura zilnic. Sophie trebuie să apară.
Sam se apropie de pupitrul portarului, ținându-și cu ambele
mâini captura.
— Complimentele mele bucătarului-șef, zise el în timp ce punea
peștele pe pupitru. Aș vrea să-i ofer acest loup de mer. E proaspăt,
direct de la piață.
Portarul înclină capul cu respect și zâmbi.
— Desigur, monsieur. Ce drăguț din partea dumneavoastră. Am
să i-l trimit imediat. Ați mai dori ceva?
Sam se îndreptă spre masa la care-l așteptau cei doi. Îl salută în
gând pe portar pentru sângele lui rece. Jeeves95 ar fi fost mândru de
el.
Sophie și Philippe păreau nerăbdători să afle ce noutăți avea, așa
că Sam le spuse fără să mai piardă timpul:
— Mi-a venit o idee. Dar, înainte să vă spun despre ce este vorba,

94Brandy din sud-vestul Franței (n.tr.)

95Personaj din opera lui P.G. Wodehouse, Jeeves era valetul perfect, în
același timp majordom, chelner și șofer (n.tr.)
ar fi bine să fac o scurtă trecere în revistă și vreau să mă opriți dacă
nu sunteți de acord cu mine. Acum suntem cât se poate de siguri că
vinul furat este în cramă, iar amprentele lui Roth dovedesc acest
lucru. Deci, am putea să-l denunțăm pe Reboul și să plecăm acasă.
Dar ce se va întâmpla atunci? Poliția îi va ancheta pe el și pe Vial și
atunci vor intra în schemă avocații. Dacă Reboul și-a acoperit
urmele – iar eu sunt sigur că s-a ocupat foarte serios de acest lucru –
, putem fi convinși că vor trece luni bune până ce se va soluționa
toată această afacere. Poate chiar ani. Între timp, vinul va fi ținut în
custodie, ca probă. Și probabil că articolul lui Philippe va avea
embargo de publicare. Nu i se va permite lui Philippe să scrie
despre un caz foarte delicat punând în pericol reputația unui om
atât de important. Avocații lui Reboul vor avea grijă de asta. Aș
putea paria. Sam se opri, ca să le dea timp să-și facă o părere. Aveți
vreo întrebare?
Sophie nu spuse nimic. Philippe își mușca buza inferioară și
părea îngândurat. Sam continuă:
— Mai este încă un aspect pe care niciunul dintre noi nu cred că
l-a anticipat: Reiese că Reboul și Vial par a fi niște oameni de treabă.
Îi simpatizam și nu am vrea să le facem probleme sau să-i vedem în
închisoare. Am dreptate, Sophie?
Sophie aprobă ferm din cap.
— Cred că ar fi păcat.
— Și eu cred la fel. Sam se frecă la ochi. I se părea că are nisip sub
pleoape din cauza lipsei de somn. OK, continuă el. Am stat treaz
aproape toată noaptea și m-am gândit la un plan. Cred că ar putea
funcționa. Merită oricum să încercăm, pentru ca ne-ar ușura foarte
mult misiunea. Sam începu să enumere pe degete. Numărul unu:
Reboul și Vial scapă basma curată. Numărul doi: Philippe are
posibilitatea de a scrie un alt articol plin de suspans, poate o poveste
și mai bună decât prima, în care lui îi revine rolul principal.
Numărul trei: Eu și Sophie rezolvăm cazul pentru cei de la
Compania de Asigurări Knox. Noi am descoperit vinul. Există o
singură problemă. Până acum nu am comis nicio infracțiune majoră;
poate o mică și inofensiva denaturare, asta-i tot. Dar ceea ce am eu
în minte e ilegal.
Philippe se așezase din nou în poziția sa favorită: cocoțat pe
marginea scaunului, în timp ce tălpile bocancilor săi băteau step pe
podea.
— Cât de ilegal? întreba el.
— M-am gândit să fur vinul.
Sophie izbucni în râs. Clătină din cap.
— Mais c’est fou. Ești nebun!
Philippe ridică mâna.
— O clipă. Se uită în spatele lui, apoi se aplecă în față cu un aer
conspirativ. Oricine l-ar fi privit în acel moment l-ar fi suspectat pe
loc că ascundea un mare secret. Vocea lui era ceva mai mult decât o
șoaptă când întrebă: Te-ai gândit cum ai s-o faci?
— Bineînțeles.
Sophie încetă să mai râdă.
— Dar, Sam, noi am fi suspecții principali. Reboul o să le spună
polițiștilor despre ciudatul cuplu care a petrecut câteva zile în
crama lui, iar ei ne vor găsi imediat. Nu el va fi închis, ci noi. Nu
crezi?
Sam clătină din cap.
— Am putea susține că nu am făcut decât să recuperăm niște
bunuri furate în numele clientului unei Companii de Asigurări
internaționale de mare prestigiu. Metodele noastre nu sunt prea
ortodoxe, atâta tot. Și totuși: Ce va spune Reboul? Credeți că va
reclama dispariția vinului furat de el? Nici vorbă. Nu contează cât
de buni sunt avocații lui, nu cred că vrea să-și pună Interpolul în
cap. Nu, sunt sigur că va păstra tăcerea.
 Philippe renunță să-și mai muște buza și își mai turnă niște cafea.
— Sam, ai pomenit ceva despre o poveste și mai bună. O privi pe
Sophie și adăugă repede: Asta, bineînțeles, dacă vom hotărî să
mergem mai departe.
— Desigur. Povestea începe cu clasicul personaj favorit: o
persoană anonimă care îți dă un pont – trebuie să fi avut o mulțime
de astfel de cazuri până acum. Uneori motivul este răzbunarea,
alteori vinovăția și câteodată intenția de a pricinui cuiva un neajuns.
Oricum, să spunem că ai primit un telefon de la un străin. Acesta
refuză să își divulge identitatea. El este cel care îți spune despre o
extraordinară captură de vin care a fost abandonat într-un loc
îndepărtat – o să revin asupra acestui aspect – și te informează că a
fost furat. Poate că l-a furat chiar el și nu-l mai poate transporta.
Dar, pe scurt, omul nu intră în detalii. De fapt, nici nu există alte
detalii. Doar indicii care conduc la ascunzătoare. Tu nu-l crezi, dar
te duci acolo. Ce surpriză: găsești vinul exact așa cum ți-a spus
sursa ta anonimă. Iar acesta e primul capitol al poveștii.
Philippe încuviință încet din cap.
— Nu e rău pentru început. Și cred că înțeleg cum trebuie scrisă
în continuare.
— Sunt sigur că înțelegi. Tu faci apoi o serie de investigații. Îți
suni toate cunoștințele și încet-încet, poate articol după articol,
găsești indicii care te conduc în LA, unde îi iei un interviu lui Danny
Roth și afli cum a fost furat vinul: Ajunul Crăciunului, paznicul
necinstit, ambulanța, totul. Partea asta e limpede. Cealaltă parte –
cine a furat vinul – rămâne un mister nerezolvat; nu se află despre
implicarea lui Reboul și a lui Vial. Sam se uita pe rând la cei doi: Ce
credeți?
— Mie îmi place, zise Philippe. Aș putea scrie câteva articole în
serie pe cinste; ar fi ca un feuilleton de televiziune.
Picioarele bărbatului executară un step scurt în semn de
aprobare. Amândoi întoarseră capul spre Sophie. Le luă ceva timp
să o convingă că furtul reprezenta cea mai bună opțiune. Ea încercă
să protesteze, susținând că puteau să uite totul și să plece acasă, dar
Sam îi aminti că era prea târziu pentru asta: îi spusese deja Elenei
Morales, iar cei de la Knox Internațional știau că găsiseră vinul.
Aceștia ar fi urmat formalitățile de rigoare cu sau fără Sam. Și astfel,
cu toate remușcările și protestele lui Sophie, rămase stabilit.
Trebuiau să fure vinul.
Philippe putea să găsească soluția următoarei probleme care-i
preocupa: unde ar fi fost mai bine să ascundă vinul. Bunica lui
deținea o fermă și câțiva acri de pământ în Claparedes, un ținut
izolat din Luberon. Philippe obișnuia să-și petreacă verile acolo – o
plăcută tradiție de familie care luase sfârșit odată cu moartea bunicii
lui. Din păcate aceasta nu lăsase niciun testament, fapt care
provocase o ceartă între rude – nu era deloc ceva neobișnuit în
Franța –, fiecare considerând că avea dreptul la moștenire.
Această neînțelegere cu privire la succesiune dura de vreo
treisprezece ani și nu dădea semne să se sfârșească. În tot acest
răstimp ferma rămăsese nelocuită și căzuse în paragină. Niciuna
dintre rudele pretendente la moștenire nu era de acord să plătească
pentru a întreține o proprietate care ar fi putut ajunge pe mâna
altora – un văr care nu o merită, de exemplu, sau mătușa Hortense,
cea detestată de toată lumea. Pe lângă faptul că proprietatea era
foarte izolată, le spuse Philippe, prezenta avantajul unui beci destul
de încăpător, unde vinul putea fi ținut fără riscul deteriorării.
— Sună ideal, zise Sam. Poți intra acolo?
— Cheia este ascunsă sub o piatră din spatele fântânii. Aș mai
putea intra pe geamul de la bucătărie al cărui oblon e stricat. Într-un
fel sau altul, să intru acolo nu va fi o problemă.
— În regulă. Trebuie să stabilim cum vom proceda cu mijlocul de
transport și nu cred că scuterul tău va fi de-ajuns. Ai putea să
conduci o dubiță?
Philippe își îndreptă umerii, cu o expresie plină de indignare.
— Toți francezii pot conduce orice.
— Știam eu. O să închiriem o mașină în după-amiaza asta. Sam se
întoarse către Sophie. Pentru asta o să am nevoie de ajutorul tău.
Trebuie să intru în casă înainte să se dea stingerea. Scuza mea
pentru acest deranj va fi că trebuie să mai fac niște fotografii de
referință, iar cel mai potrivit moment pentru acest lucru este seara,
când lumina e perfectă. Imediat ce voi avea ocazia, o să dispar. Dacă
Vial sau altcineva întreabă unde sunt, poți să-i spui că a intervenit
ceva și am plecat la o întâlnire în oraș. Tu vei face în continuare
fotografii până ce membrii personalului vor începe să plece, apoi te
vei întoarce la hotel. Sophie se încruntă.
— Și ce se va întâmpla după aceea?
— Hai să comandam ceva de mâncare. O să-ți spun în timpul
mesei de prânz.
La mențiunea cuvântului „prânz”, Philippe se ridică și începu să-
și frece mâinile.
— O singură întrebare mai am, zise el. Când o să facem asta?
Sam se uita la ceas.
— În aproximativ șase ore.
 Capitolul 21

După masa de prânz petrecură după-amiaza finalizând planurile

pentru seara aceea. Philippe închirie o dubiță albă nemarcată – el
spuse că era Ferrariul unui instalator destul de mare ca să poată
transporta cincizeci de cutii cu sticle de vin. Sophie îl sună pe Vial
ca să-l informeze că ea și Sam mai aveau de făcut în seara aceea –
pentru o oră sau două – câteva fotografii de referință cu grădinile
din jurul palatului și-i dădu de înțeles că ar fi fost încântată să bea
ceva împreună după aceea. Vial nu se lăsă rugat de două ori.
Sam își petrecu după-amiaza într-o stare de inactivitate impusă,
un soi de așteptare resemnată. Acum nu mai putea să facă mare
lucru, dar spera ca totul să meargă perfect; era esențial să aibă noroc
în această etapă crucială a planului său. Făcu cel de-al doilea duș
din ziua aceea și se schimbă într-o ținută potrivită pentru un jaf
nocturn: pantaloni, tricou și hanorac bleumarin.
Își aruncă toate celelalte lucruri în valiză. Verifică de mai multe
ori bateriile aparatului foto și cele din lanterna sa creion și își
încărcă telefonul. Parcurse încă o dată lista cu vinurile furate, apoi o
puse în buzunar. Mai făcu câțiva pași pe terasă, pentru prima dată
indiferent în fața priveliștii încântătoare. Își frecă mâinile, era gata
de plecare.
Soarele își începuse zilnica traiectorie descendentă către linia
orizontului, aruncând pieziș raze de aur care l-ar fi încântat pe orice
fotograf, când Sophie și Sam ajunseră în fața intrării principale a
reședinței lui Reboul, Palais du Pharo. Urcară scările și tocmai se
pregăteau să sune, când ușa se deschise, iar menajera – o femeie
elegantă cu părul argintiu, îmbrăcată într-o rochie apretată din
olandă – ieși în întâmpinarea lor.
— Florian m-a anunțat că trebuie să veniți, le spuse ea. Vă rog să-
mi spuneți cu ce vă pot fi de folos.
Sophie îi mulțumi.
— Noi o să stăm mai mult afară în seara asta, o liniști ea pe
femeie. Vrem să profităm de lumina asta absolut superbă până la
apusul soarelui. S-ar putea totuși să intram mai târziu pentru o
ultimă serie de fotografii în fața ferestrelor livingului – știți și
dumneavoastră, momentul acela unic, înainte ca soarele să dispară
complet sub linia mării. Am mai admirat o dată apusul când l-am
vizitat pe monsieur Reboul și putem spune că e absolut spectaculos.
Menajera făcu un semn aprobator din cap.
— Am să las deschisă ușa de la terasă ca să puteți intra pe-acolo.
Îmi pare nespus de rău că nu vă puteți întâlni cu monsieur Reboul
în această seară, dar mâine va fi aici și sunt sigură că va fi încântat
să vadă fotografiile.
Cu o atitudine demnă de o regină, femeia le zâmbi fluturându-și
mâna, apoi le întoarse spatele și intră în casă.
— Ce noroc! zise Sam în timp ce se plimbau prin jurul clădirii,
îndreptându-se spre grădinile cu vedere la mare. Mâine ar fi fost
prea târziu. Îmi închipui că se întrunește de fiecare dată un comitet
de primire când Reboul revine din călătoriile lui. Își scoase aparatul
foto din buzunar și-l deschise. E o doamnă deosebită, n-ai spune că
e o simplă menajeră, nu-i așa?
Sophie ridică privirea și se înfioră la vederea fațadei
impunătoare: trei niveluri înalte și nenumărate ferestre. Reboul ar fi
putut adăposti o întreagă armată acolo.
— E o casă atât de mare, spuse ea. Se opri și-l apucă de braț.
Mâna ei tremura. Sam, sunt foarte agitată.
El îi strânse mâna și afișă un zâmbet.
— Și eu la fel. Așa și trebuie. Dacă nu ai o doză de nervozitate,
riști să devii neglijent. Ascultă – ai fost la înălțime și mai avem puțin
și terminăm. Un ultim efort, și gata. O apucă de braț și o conduse în
grădină, în timp ce cu cealaltă mână plimba aparatul foto în toate
direcțiile, pentru câteva instantanee. Acum, tu trebuie să preiei
controlul. Spune-mi de unde să încep și nu uita să arăți cu mâna ce
trebuie să fotografiez. Mișcă-ți brațele agitată, calcă apăsat, trece-ți
degetele prin păr. Poartă-te ca un adevărat director de creație. Vei
avea parte de spectatori. Sunt aproape sigur că prietenii noștri din
casă o să fie cu ochii pe noi ca să se asigure că nu le strivim tufele de
levănțică.
Fotografiară deci terasa, apoi grădinile – de jur-împrejur –, tot
timpul ținând cont de lumina soarelui care se apropia din ce în ce
mai mult de linia mării. La un moment dat, Sam se opri și duse
telefonul la ureche, prefăcându-se că vorbește cu cineva, apoi
închise telefonul și îl băgă în buzunar.
— Îmi pare rău, dar trebuie să plec, spuse el cu voce tare în timp
ce-i înmâna aparatul foto lui Sophie. Să intrăm puțin ca să mai
facem câteva poze în fața ferestrelor livingului. După aceea am să
dispar. Poți să faci poze cu degetele încrucișate? Aș avea nevoie de
puțin noroc.
De pe terasă intrară direct în casă și trecură printr-un hol mic.
Ușa livingului era deschisă. Abia după ce intrară în încăpere
observară că nu erau singuri.
— Sunt sigură că ați făcut niște fotografii minunate. E o seară atât
de frumoasă.
Menajera se ridică de la micul birou ornamental din fața
ferestrelor și veni în fața lor, grațioasă și zâmbitoare – era ultima
persoană pe care Sam ar fi vrut să o întâlnească.
El afișă un zâmbet surprins și îi spuse:
— Îmi pare foarte bine că v-am prins. Tocmai am primit un
telefon și trebuie să plec în oraș pentru o întâlnire urgentă de
afaceri, dar voiam să vă mulțumesc pentru amabilitate înainte să
plec. Sophie se va ocupa în continuare de ultimele fotografii.
 Menajera adoptă o expresie diplomatică, transmițând dezamăgire
și înțelegere totodată.
— Ce păcat că trebuie să plecați atât de repede. Făcu un semn
către ușă. Dar trebuie să-mi permiteți să vă<
Sam ridică o mână.
— Nu, nu, nu. Vă rog, nu vă mai deranjați. Ies singur. Vă
mulțumesc din nou.
Și, fără să mai aștepte vreun răspuns, se grăbi să părăsească
livingul și închise ușa în urma lui.
Traversă holul principal de la intrare și se strecură în sufragerie.
Trecu în vârful picioarelor pe lângă masa înconjurată de douăzeci
de scaune tapițate cu spătar înalt, apoi prin spațiul destinat
personalului de serviciu și ajunse la masiva ușă batantă de la
bucătărie. Își lipi urechea de tocul ușii: niciun zgomot în afară de
bâzâitul înfundat al frigiderelor și congelatoarelor.
Intră în bucătărie, traversă culoarul mărginit de instalațiile
sclipitoare din cupru și oțel inox și ajunse în bucătăria mai mică din
spate. Ușa spre scările care coborau la cramă era chiar în fața lui.
Încuiată, cum se și aștepta, de altfel. Își verifică ceasul. Era 18.15.
Sophie urma să se întâlnească cu Vial la 18.30 ca să meargă
împreună la barul hotelului.
Se pregăti sufletește pentru încă un sfert de oră interminabil și
deschise ușa micului ascensor pentru transportul vinului din cramă.
Cum îl numise Vial? „Liftul pentru sticle. Vinul este transportat
astfel în condiții optime, nu este tulburat, ajunge în sufragerie
liniștit, relaxat.” Spera că drumul lui până în cramă va fi la fel de lin.
De fapt, liftul pentru sticle era ceva mai mare decât o cutie lungă,
fiind operat manual printr-un sistem de modă veche cu funii și
scripeți. Cabina liftului era totuși încăpătoare și destul de rezistentă
pentru a suporta greutatea a șase cutii cu vin. De asemenea, aceasta
era destul de înaltă pentru a ține cutiile stivuite. La drept vorbind,
cabina semăna foarte mult cu un sicriu.
Sam încercă să-și alunge gândurile negre și apucă sfoara groasă
care acționa scripetele, apoi se strecură prudent în cabina îngustă.
Tresări. Scripetele scârțâia sub greutatea lui. Închise ușa liftului și
inspiră adânc. Întunericul din jurul său păstra un vag miros rânced
de dopuri de plută și vin stătut, scurs dintr-o sticlă în timpul
călătoriei cu liftul până la etaj. Cu mare grijă manevră funia, făcând
liftul să coboare încetișor până ce se opri brusc. Ajunsese în cramă.
Aflat încă în biroul său la ora aceea, Florian Vial își termina de
aranjat mustața, răsucindu-i vârfurile în sus, și se îndreptă spre
scările care urcau în spirală până la primul nivel al clădirii, trecând
la mai puțin de doi metri pe lângă silueta ghemuită în cabina
liftului. Abia aștepta să o revadă pe Sophie, mai ales după telefonul
ei care-l anunțase că Sam nu putea să-i însoțească. Era un tânăr
destul de simpatic, nimic de spus, dar Vial prefera intimitatea unui
tête-|-tête cu Sophie, fără a mai pune la socoteală avantajul de a
vorbi în franceză, o limbă făcută pentru galanterii.
Sam auzi pașii lui Vial pe dalele de piatră ale cramei și mai
așteptă vreo câteva minute, timp în care enologul urcă scările și
intră în casă. Începuse să simtă o ușoară claustrofobie și avea
crampe. I se părea că mușchii coapselor îi erau încordați la
maximum și era sigur că se alesese cu o așchie în spate. Dar reușise.
Crama era a lui pentru o noapte întreagă, iar orele de muncă fizică
brută care-l așteptau reprezentau o adevărată ușurare după chinul
de a sta chircit în acel lift.
Scripetele mai scoase un ultim scârțâit când Sam ieși din cabina
liftului. Rămase câteva clipe în întuneric și se întinse ca să-și
destindă mușchii. Chiar dacă riscul de a fi prins era minim, luase
hotărârea să mai aștepte vreo două ore înainte de a aprinde luminile
în cramă și de a trece la fapte mari. La acea oră, cam toți marsiliezii
aveau să fie ocupați cu ritualul sacru al cinei.
 Ghidat de raza slabă a lanternei, reuși să ajungă până la capătul
cramei, unde găsi totul neschimbat. Cartul de golf era parcat la locul
obișnuit, lângă ușă, iar cutiile goale de carton cu emblema
„Domaine Reboul” stăteau stivuite într-un colț. Acestea trebuiau
înlocuite ulterior cu alte cutii nemarcate, dar avea timp destul să se
ocupe de acest aspect după îndeplinirea misiunii sale. Intră în biroul
lui Vial și se așeză în scaunul acestuia. Își ridică picioarele pe birou.
Philippe răspunse la telefon chiar după primul apel.
— Până aici, toate bune, zise Sam.
— Ești în cramă?
— Da. Am să încep să împachetez vinul în următoarele două ore.
Hai să vedem ce aveam de făcut.
— Bon. Mă suni când termini de împachetat vinul. Duba e
parcată în apropiere de Vieux Port. Noaptea nu e trafic intens. O să-
mi ia vreo trei minute ca să ajung la Palais du Pharo.
— Bine. Porțile vor fi deschise. Am să mă ocup eu de asta. Ai
grijă să stingi farurile înainte să intri pe aleea principală. Nu vreau
ca cineva din interior să vadă lumina. La un moment dat, aleea
principală se ramifică. Tu trebuie să o iei la stânga. Îți voi face semn
cu lanterna ca să ajungi până în zona de livrare. Cutiile vor fi
stivuite afară. Nu avem nevoie decât de cinci minute ca să le
încărcăm în dubă. Apoi o să ne luăm tălpășița.
— Roger.
— Care Roger?
— Adică „În regulă!” E un limbaj codificat, folosit de militari. Am
auzit asta la un show TV.
În întunericul cramei, Sam își dădu ochii peste cap. Uitase
atașamentul lui Philippe pentru toate lucrurile militărești.
— Ah, și încă ceva. Cât va dura ca să ajungem după aceea la
destinație?
— Duba nu e foarte rapidă, dar o să mergem pe autostradă o
bună bucată de drum. Cred că o oră și ceva, nu mai mult.
— OK. Atunci așa rămâne. Ne vedem mai târziu.
Încrederea lui Sam în reușita planului său creștea văzând cu
ochii. Se apropiau de final. Era posibil, bineînțeles, ca ceva să nu
meargă cum trebuie; întotdeauna se putea întâmpla ceva
neprevăzut. Dar își permise câteva minute de optimism după ce
trecu în revistă toate circumstanțele și posibilitățile.
Cel mai încurajator lucru pentru el era faptul că se afla în cramă,
izolat de lumea de afară. Acolo nu existau ferestre, așa că lumina nu
l-ar fi putut da de gol. De asemenea, nu exista pericolul să fie auzit
de cineva, mulțumită izolării fonice asigurate de zidurile groase ale
clădirii, de tavanul la fel de gros și de stratul de pământ de
deasupra acestuia. Și – lucrul cel mai important – sistemul de
alarmă, pe care-l verificase cu ocazia vizitelor sale la cramă, s-ar fi
activat doar dacă cineva ar fi încercat să pătrundă în cramă, nu și
dacă persoana ar fi încercat să iasă. Astfel cele două crame – a lui
Reboul și a lui Roth – nu erau protejate eficient de sistemele de
alarmă. Își spuse că trebuia neapărat să o informeze și pe Elena în
legătură cu acest aspect. Era o ocazie nemaipomenită pentru ea ca
să-i mai tragă un perdaf lui Roth pe tema securității defectuoase a
cramei.
Stând în întuneric, Elena îi ocupa în mod plăcut gândurile. Se
întreba cum ar fi fost mai bine să procedeze după noaptea aceasta.
Cum avea să primească Elena o asemenea veste? Un delict rezolvat
printr-un alt delict. Personal, probabil că ar fi închis ochii.
Profesional însă, ar fi putut exista ceva probleme. Ea nu ar fi ezitat
să-i facă necazuri. Dar nu pentru mult timp. De obicei, în asigurări –
la fel ca în majoritatea firmelor în care sunt implicate sume mari de
bani – scopul scuză mijloacele. O finalizare reușită a unui plan scuză
multe păcate. „Este o realitate crudă și așa se întâmplă de când
lumea”, reflectă el lăsându-se pe spătarul scaunului din biroul lui
Vial și așteptând să treacă cele două ore.
Probabil că-l furase somnul. Când se uită la ceas, constată
surprins că mai era puțin până la ora 10; sosise timpul să se apuce
de treabă. Sări în picioare, se frecă la ochi și găsi întrerupătorul chiar
lângă ușa principală.
Crama părea mai mare și mai misterioasă pe timpul nopții. Acum
plafoanele boțite erau acoperite de umbre, iar lămpile atârnate de
tavan proiectau fâșii lungi de lumină, pe pavajul din piatră. Sam
încărcă un rând de cutii din carton în cartul de golf și îl puse în
mișcare. Anvelopele începură să huruie pe aleea cu dale din piatră
care separa vinurile roșii de cele albe.
Se opri întâi pe Rue des Merveilles, acea adresă memorabilă la
care Château Lafite împărțea aceeași aristocratică poziție cu
Château Latour. Scoase din buzunar lista cu vinurile lui Roth și o
întinse pe scaunul gol din dreapta lui.
’61 Latour, 98 de sticle. Se deplasă de-a lungul rafturilor
compartimentate, urmărind plăcuțele pe care erau trecuți cu cretă
anii de producție, până ce ajunse la 1961. Acolo trebuiau să fie cel
puțin trei sute de sticle, calculă el din ochi. Începu să așeze sticlele
în cutiile goale de carton. Nu avea cum să știe care dintre acestea
erau cele 98 ale lui Roth. Dar, își spuse el, Roth nu ar fi avut niciun
motiv să se plângă. Își stabili un ritm de lucru: lua câte două sticle
din raft, verifica anul recoltei de pe fiecare etichetă, ca să fie sigur,
strecura apoi fiecare sticlă în câte un compartiment din cutie, se
ridica și o lua de la capăt. După ce termina de umplut câte o cutie de
carton, o așeza pe mica platformă din spatele scaunelor cartului de
golf. Se opri o clipă ca să se uite la ceas. Pierduse mai mult de
treizeci de minute ca să ambaleze vreo sută de sticle. În aceste
condiții mai avea nevoie de trei ore dacă mai punea la socoteală și
drumurile dus-întors cu cartul de golf. Asta însemna că avea să
termine treaba între două și trei dimineața. Se întrebă cum avea
Philippe să-și învingă nerăbdarea.
’53 Lafite, 76 de sticle. În timp ce se apleca, se ridica și se deplasa
între compartimentele din rafturi și cartul de golf, își aminti câteva
comentarii ale lui Florian Vial. Când descrisese vinul Lafite,
extravagantele lui complimente fuseseră frecvent întrerupte de
nenumărate sărutări pe care și le aplicase pe vârfurile degetelor.
Chiar și așa, unele cuvinte de laudă preluate de Vial din descrierile
altor experți în vinuri fuseseră rostite clar și răspicat. Sam își
amintea în special anumite expresii care începeau pe un ton destul
de calm cu „aspru și totuși suplu, catifelat și totuși impunător”,
continuau cu „finețe, parfum și buchet intens” combinate cu
„eleganță, autoritate și soi deosebit a cărui aromă se dezvăluie
treptat fermecându-te cu un gust splendid”, pentru a culmina în
final cu un ton înflăcărat: „atât de măreț și sublim, încât să merite a
fi numit cel mai complex dintre vinuri”.
Toate aceste cuvinte erau citate din cărți de specialitate reproduse
de Vial în limba engleză, din memorie. La celălalt capăt al balanței
stătea însă propria opinie – mult mai apropiată de realitate, de altfel
– conform căreia „până la urmă, cel mai bun vin este cel care-ți
place”.
’82 Figeac, 110 sticle. Sam încercă să-și imagineze domeniul și
podgoriile în timp ce încărca sticlele în cutia de carton: mai multe
coloane din piatră, o alee mărginită de copaci înalți, un drum cu
prundiș. Sophie îi povestise că bunicul actualului proprietar al
podgoriilor, care trăia la Paris, considerase întotdeauna domeniul
Figeac o casă de vacanță, vizitându-l doar ocazional. Proprietatea
era închisă pentru tot restul anului. Sam găsea acest lucru greu de
imaginat. Clătină din cap și începu să umple o altă cutie goală, îi
trecu prin cap că ambala sticlele de vin ca pe niște lingouri de aur.
Cam ce valoare în dolari reușise să ambaleze până în acel moment?
Un milion? Două milioane?
 ’70 Pétrus, 48 de sticle obișnuite și 5 Magnum.
Una dintre acestea apăruse în articolul din LA Times, își spuse
Sam în timp ce așeza în compartimentul din cutie prima sticlă
Magnum. Să fi fost aceasta chiar cea pe care o ținea Danny Roth atât
de grijuliu în fotografia din ziar? Cine îi arătase oare articolul lui
Reboul? Cine plănuise și executase jaful? Oricine ar fi fost hoții, Sam
nu avea ce să le reproșeze din punct de vedere profesional. Până și
Bookman declarase că acest jaf era aproape perfect. Ce păcat, se
gândi el, că nu putea să stea cu Reboul la un pahar într-o bună zi și
să-l întrebe tot ce nu știa despre organizarea jafului.
’83 Margaux, 140 de sticle. Mai avea o întrebare: La cine apelase
Roth ca să cumpere vinul? Cu siguranță, la cineva care se pricepea
la astfel de lucruri. În toată colecția aceea nu exista nicio sticlă de
vin aleasă la întâmplare. Toate erau de cea mai bună calitate. Atunci
când făcuse niște cercetări înainte de a pleca din LA, Sam rămăsese
surprins de valoarea ridicată a vinului de Bordeaux, mai ales a
recoltelor din 1980, premier cru. Între 2001 și 2006, de exemplu,
valoarea vinului Margaux crescuse cu 58 la sută, iar a vinului Lafite
cu 123 la sută. Nu era de mirare că lui Roth îi venea să se urce pe
pereți de mânie. Dumnezeu știa cât l-ar fi costat acum să-și poată
reface colecția de vinuri.
Cutiile deveneau din ce în ce mai grele, transportul acestora cu
cartul de golf oferindu-i lui Sam doar scurte momente de relaxare
înainte de a-și relua activitatea care-i provoca dureri de spate.
Tânjea după un masaj și o băutură.
’75 Yquem, 36 de sticle. Mai avea de umplut trei cutii de carton cu
vinul care scotea la lumină tot ce era mai bun (sau mai rău) din
scriitorii în materie de vinuri, cei care aveau dificila misiune de a
descrie indescriptibilul. „Dens, bogat și catifelat” sau „gust puternic
și voluptuos”, Sam citise de multe ori aceste cuvinte. Acestea
aparțineau celor care scriau despre vin și reușeau întotdeauna să
evoce nu numai imaginea unui pahar de vin bun, ci și frumusețea
sculpturală a unei femei din tablourile lui Rubens. Cu un puternic
sentiment de satisfacție voluptuoasă, Sam încărcă și ultima cutie în
cartul de golf, apoi se deplasă până la celelalte cutii stivuite lângă
ușa cramei.
Nu mai avea mult. Stinse lumina și deschise încet ușa. După
umezeala din cramă, aerul proaspăt și răcoros al nopții îl învălui ca
o binecuvântare, iar el inspiră adânc de câteva ori, atent la drumul
de acces de pe domeniu. Reuși să distingă în lumina de pe bulevard
forma porților mari de la intrare. O mașina trecu urcând colina, apoi
nu se mai auzi nimic. După toate aparențele, Marsilia dormea. Era
ora 3.15.
 Capitolul 22

Telefonul lui Sam îl surprinse pe Philippe moțăind în duba sa

albă. Acesta nu reuși să-și înăbușe un căscat atunci când răspunse.
— Trezește-te, îi zise Sam. E timpul să te apuci de treabă, îți spun
încă o dată: nu uita să stingi farurile când treci de porți și intri pe
alee.
Sam auzi mai întâi motorul mașinii, apoi Philippe își drese vocea.
Când vorbi din nou, se cunoștea că făcea eforturi să pară pregătit
pentru o astfel de misiune.
— Trei minute, mon général. O să iau la mine și un tirbușon.
Terminat. Întrerup legătura.
Sam zâmbi amuzat, clătinând din cap.
După ce se termina totul, avea de gând să caute o veche medalie
militară – una de pe vremea lui Napoléon, dacă era posibil – pe care
să o poată prinde în pieptul lui Philippe pentru „acte de eroism
dincolo de datorie”. El merita această decorație. Și probabil că avea
să o și poarte.
Sam traversă drumul de acces și se așeză în umbra statuii
împărătesei Eugénie. În spatele lui se înălța masiva clădire a lui
Reboul, cufundată acum în întuneric. Erau aprinse numai două
lumini de pe terasă. În fața lui se profilau porțile mari de la intrarea
pe domeniu, în lumina bulevardului gol. Cerându-și scuze în gând
împărătesei Eugénie pentru comportamentul său indecent, începu
să caute cu mâna printre vaporoasele ei veșminte de marmură
butonul pe care tânărul Dominique îl apăsase pentru a deschide
porțile. Îl găsi și apăsă, apoi auzi imediat huruitul surd al dubei care
urca pe colină. Porțile se deschiseră încet. Merci, madame.
Philippe zări raza lanternei lui Sam și merse cu duba în direcția
indicată. Opri mașina chiar lângă cutiile stivuite afară, lângă ușa
cramei.
Era îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, ca pentru o
expediție nocturnă – un adevărat Ninja mătăhălos, a cărui ținută era
completată de o cagulă din lână trasă pe ochi, preferată de teroriști
și de spărgătorii de bănci.
— Am verificat, spuse el în șoaptă, plin de satisfacție. E în regulă.
Nu am fost urmărit.
În timp ce încărcau cutiile de carton în dubă, Sam îi sugeră cu
toată delicatețea de care era în stare că cagula trasă pe ochi ar fi
trezit suspiciuni oricui l-ar fi zărit la volanul mașinii. Philippe
încerca din răsputeri să-și ascundă dezamăgirea și își dădu jos
cagula înainte să se așeze la volan. Odată instalat, aruncă o privire
spre bulevard.
— Merde! Porțile sunt închise.
— Sunt acționate automat, zise Sam. Treci cu mașina pe lângă
statuie.
Trecură încet de porți, apoi Philippe aprinse farurile. Duba
începu să gonească pe străzile pustii, urmând indicatoarele spre
ieșirea din oraș. Trebuiau să ajungă pe autostradă. Sam se prăbuși
în scaun, copleșit de senzația sublimă de ușurare.
Partea mai grea a misiunii trecuse. Mai departe avea să fie ușor,
chiar distractiv.
— Ai vorbit cu Sophie? E bine?
— Eu aș spune că e foarte bine. M-a sunat ceva mai devreme. Ea și
Vial au băut ceva împreună la hotel, apoi el a dus-o să cineze la Le
Petit Nice, hotelul de sus, de pe Corniche. Bucătarul-șef de acolo a
primit recent a treia stea Michelin – se spune că gătește sublim
peștele. Ar trebui să trec și eu pe-acolo. Oricum, ea a spus că s-a
distrat grozav. Eu cred că-i place mult acest Vial. I-am spus că am să
o sun în timpul nopții, dacă se ivește vreo problemă, sau dimineață,
dacă totul merge bine.
 Philippe încetini la intrarea pe autostradă ca să ridice un tichet
din aparatul de taxat. Se îndreptau spre nord și aveau toată șoseaua
la dispoziție.
— E o fată bună Sophie, continuă Philippe. Un pic cam autoritară
din când în când, dar o fată bună în esență. Nu o cunoșteam foarte
bine înainte de afacerea asta – știi și tu cum sunt relațiile între veri.
Chiar dacă suntem rude, ne întâlnim doar la nunți sau la
înmormântări, când toată lumea are un comportament de
complezență. Trebuie să fie la fel și în America, nu?
Philippe nu primi însă niciun răspuns din partea lui Sam.
Prăbușit în scaun, cu capul bălăbănindu-se și brațele împreunate pe
piept, acesta începuse să recupereze cele două nopți pierdute.
Philippe continuă să conducă în liniște, având în minte tot felul de
planuri în legătură cu articolul său și plăcuta perspectivă a călătoriei
la Los Angeles pentru a-i lua un interviu lui Danny Roth. Ideea
călătoriei în California îl fascina de-a dreptul, la fel ca pe mulți alți
francezi. Surferi, motocicliști din clubul Hells Angels, roșii pătrate,
balene, incendii de vegetație, alunecări de teren, Big Sur, San
Francisco, Hollywood – orice se putea întâmpla într-un asemenea
loc. Aveau chiar și un guvernator european.
Ieși de pe autostradă la Aix și o luă pe drumuri mai înguste,
îndreptându-se spre Rognes, apoi trecu podul peste râul Durance și
ajunse în Luberon. Trecuse mult timp de când nu mai făcuse acest
traseu și îl mira cât de liniștit și de pustiu i se părea acest ținut în
comparație cu aglomerația și vacarmul cu care era obișnuit în
Marsilia. Până și noaptea era mult mai întunecoasă în acest loc.
Trecu de comunele Cadenet și Lourmain, ambele cufundate în
somn, și o luă pe un drum îngust și șerpuit care trecea prin munți,
în partea de nord a masivului Luberon. Versanții abrupți și stâncoși
ai muntelui erau atât de apropiați de marginea drumului, încât
oricine ar fi avut senzația că merge cu mașina printr-un tunel
șerpuitor. Întunericul era și mai adânc aici. Păreau a fi la milioane
de kilometri distanță de civilizație; oricum, nimănui nu i-ar fi plăcut
să facă pană într-un astfel de loc. Sam sforăia liniștit, fără să știe pe
unde treceau în momentele acelea.
Se trezi din somn când duba întoarse hurducăindu-se pe un
drum de țară, cu hârtoape. În cele din urmă, ajunseră în fața casei
părăsite. Philippe opri motorul, dar nu stinse farurile. Parcase chiar
în fața fântânii părăginite din care nu mai rămăsese decât un zid
circular din piatră cam dărăpănat, care susținea o ramă din fier
deformată. De drugul ruginit de deasupra fântânii atârna un lanț.
După mai multe încercări nereușite soldate cu zgârieturi și o serie
de înjurături din partea lui Philippe, acesta găsi în sfârșit piatra sub
care era ascunsă venerabila cheie de cincisprezece centimetri de la
ușa casei.
Sam îl însoți pe Philippe în casă, unde urmă încă o serie de
înjurături în timp ce căuta printre pânzele de păianjeni tabloul
electric și întrerupătorul principal. Cu un strigăt de triumf îl găsi și
aprinse lumina. În acel moment un bec de vreo 40 de wați care
atârna din tavan începu să pâlpâie slab.
— Voil|! Bun venit pe domeniul familiei mele! Își îndepărtă o
pânză de păianjen de pe nas și îl bătu pe umăr pe Sam. Ai dormit
bine?
— Ca un prunc.
Într-adevăr, Sam se simțea surprinzător de proaspăt după somn,
destul de scurt de altfel. Avea mintea limpede și o dispoziție de zile
mari, ca de fiecare dată când o misiune se încheia cu bine. Îl urmă
pe Philippe printr-o serie de camere mici, cu tavanul foarte jos și
pline de praf. Toate erau goale, excepție făcând vreun scaun sau
vreo masă stricată rămasă într-un colț al încăperii.
— Dar ce s-a întâmplat cu mobila?
Philippe se oprise într-o încăpere pustie, nefuncțională, în care pe
vremuri se aflase bucătăria. Cuibul unei păsări căzuse prin coșul
casei și aterizase în mijlocul șemineului din piatră. Pe polița de
deasupra acestuia se vedea un calendar pătat și decolorat de vreme,
din anul 1995, cu emblema brigăzii de pompieri din Cavaillon.
— Aa, mobila, răspunse Philippe. Bunica a avut una sau două
piese de mobilier pe cinste. Dar imediat ce bătrâna a ajuns în sicriu,
rudele au venit aici cu un camion și au luat totul. Mă mir că au
rămas becurile. Probabil ca încă se mai ceartă pe moștenire. Dar cel
puțin nu au putut lua crama. Deschise încet o ușă mică dintr-un colț
și întinse mâna ca să caute întrerupătorul. După zgomotele care
urmară, Sam deduse că viețuitoarele care trăiau acolo jos se
furișaseră înapoi în găurile din care ieșiseră. Va trebui să punem pe
otravă de șobolani, altfel vor roade etichetele de pe sticle. Cred că le
place gustul de clei vechi.
La fel ca și restul casei, crama căzuse pradă atenției deosebite a
rudelor și pe rafturi nu mai rămăsese nicio sticlă. În comparație cu
crama magnifica a lui Reboul, aceasta părea foarte modestă. Câteva
trepte abrupte duceau spre spațiul destinat depozitării, care nu
conținea altceva decât rafturi confecționate din scânduri vechi
susținute de niște bare din fier încastrate în pereți. Pereții erau negri
din pricina mucegaiului, iar stratul de pietriș de pe jos devenise
foarte subțire, lăsând la vedere pe alocuri pământul de dedesubt.
Dar, așa cum remarcase și Philippe, acolo era răcoare, umezeală și,
în plus, crama aceea ar fi fost ultimul loc din lume unde cineva s-ar
fi așteptat să fie depozitate lăzi cu vin în valoare de trei milioane de
dolari.
Cărară cutiile de carton din dubă până în interior încetiniți de
ușile mici și tavanele joase – care, după Sam, păreau construite
pentru pitici. Să fi fost oamenii atât de slabi și de scunzi cu două
sute de ani în urmă? Când ultima cutie de carton fu așezată la locul
ei în cramă, amândoi constatară că își juliseră coatele de marginile
din piatră ale ușilor înguste și aveau dureri de spate îngrozitoare
din cauza aplecărilor repetate. Nici nu observaseră că, în timp ce
munceau de zor, afară începea o nouă zi.
— Tu ce crezi? îl întreba Philippe. Nu sunt un băiat de la țară, dar
priveliștea asta e specială.
Se aflau afară, privind spre est, acolo unde prima rază de soare
abia apăruse la orizont. Sam se întoarse încet pe loc. Nicio casă nu
se afla în raza lor vizuala. Erau înconjurați de câmpuri care aveau sa
se îmbrace în violet până la sfârșitul anului. Tufele de levănțică
arătau ca niște rânduri de arici verzi. În spatele acestor pâlcuri se
ridica masivul Luberon, învăluit într-o ceață albăstruie în lumina
crudă a dimineții.
— Știi ce? începu Sam. O să ne simțim mai bine după ce vom lua
micul dejun. Nu am mai mâncat nimic de ieri, de la prânz.
Merseră cu mașina până în Apt, găsiră o cafenea cu terasă în plin
soare și trecură pe la o patiserie din apropiere după croasanți. Niște
căni mari și groase de café crème erau așezate în fața lor. Sam închise
ochii și inspiră cu nesaț aroma cafelei aburinde. Numai în Franța
cafeaua avea această aromă; probabil datorită laptelui franțuzesc.
— Ei bine, prietene, zise el, avem o dimineață minunată la
dispoziție.
Philippe, cu gura plină de croasant, ridică o sprânceană.
— Mai întâi ar fi bine să ne luăm bagajele de la hotel și să plecăm
de-acolo înainte ca Vial să descopere că-i lipsesc cinci sute de sticle
cu vin din cramă, apoi va trebui să găsim un alt loc unde să ne
cazăm – și nu în Marsilia. Am de gând să închiriez o mașină. Va
trebui să facem rost de niște cutii de carton nemarcate, să ne
întoarcem la casa bunicii ca să reambalăm vinul și să scăpăm de
celelalte cutii. După aceea putem sărbători. Se uită la ceas și puse
mâna pe telefon. Crezi că Sophie e trează la ora asta?
Era trează. Și nu doar atât. Ea anticipase necesitatea plecării
urgente de la hotel și își făcuse bagajele. Sam o felicită în gând
pentru spiritul prevăzător.
Philippe îl lăsă pe Sam în fața agenției Hertz de lângă aeroport. Îi
spuse că-l va aștepta în parcarea de la intrarea pe autostradă și plecă
mai departe ca să caute cutiile de carton. Cunoștea pe cineva care
avea un prieten viticultor. Philippe era sigur că hambarul unui
viticultor era plin de cutii din carton.
În Renaultul închiriat, Sam se înscrise în traficul matinal în drum
spre Marsilia. Uitase că fiecare francez respectabil are spiritul unui
șofer de Formula 1 și se trezi în mijlocul unei adevărate curse de
Grand Prix pentru amatori – o mulțime de mașini mici gonind pe
autostradă, cu roțile abia atingând asfaltul, în timp ce șoferii purtau
conversații telefonice animate și fumau, ținând doar mâna liberă –
în cazul în care aveau vreo mână liberă – pe volan.
După ce ajunse intact la hotel, rosti în gând o rugăciune de
mulțumire sfântului patron al șoferilor străini și porni în căutarea
lui Sophie.
Ea tocmai își termina micul dejun. Arăta extrem de relaxată
pentru o persoană care fusese complice la comiterea unei
infracțiuni.
— Alors? Cum a mers?
— Grozav. O să-ți povestesc pe drum. Mai întâi vreau să îmi iau
bagajul și să achit nota de plată, apoi vom pleca imediat cu mașina
pe care am închiriat-o. O să mergem într-un loc memorabil, cum nu
ai mai văzut în viața ta.
La ora 8.30, înainte ca Vial să-și înceapă programul zilnic la Palais
du Pharo, ei erau deja în mașină, departe de Marsilia.
 Capitolul 23

Era una dintre acele superbe zile de primăvară specifice regiunii

Provence: soarele nu ardea prea tare, iar cerul era senin, de un
albastru fluid și profund. Pajiștile erau pline de maci stacojii, iar
scheletele negre ale butașilor de viță-de-vie erau împodobite cu
frunze noi de un verde crud.
Se aflau pe un drum de provincie, în spatele dubei conduse de
Philippe, iar atmosfera din mașină era la fel plăcută și senină ca
vremea de afară. Misiunea fusese îndeplinită.
— Acum poți să te întorci în Bordeaux, zise Sam, să te măriți cu
Arnaud și să trăiți fericiți până la adânci bătrâneți. Când faceți
nunta?
— Ne-am gândit să o facem în august, la ch}teau.
— O să mă inviți și pe mine?
— Ai vrea să vii?
— Sigur că aș vrea. Nu am fost niciodată invitat la o nuntă în
Franța. Aveți vreun plan pentru luna de miere? Aș putea să vă
recomand LA. O să vă distrați grozav acolo.
Sophie izbucni în râs.
— Dar tu? Ce ai de gând să faci?
— Să termin cu afacerea asta, în primul rând. Apoi cred că am să
plec la Paris ca să le dau raportul celor de la firma Knox.
— Ești sigur că e bine să faci asta? Ce vrei să le spui?
— Ei bine, nu vreau să-i zăpăcesc cu faptele ilegale pe care le-am
comis, așa că m-am gândit să le spun povestea pe care am scornit-o
pentru Philippe. Știi tu, telefonul anonim, reporterul neînfricat care
urmează toate indiciile indicând spre Roth. Cei de la Knox nu vor
pune prea multe întrebări odată ce vor afla că nu mai au de plătit
trei milioane de dolari.
 În fața lor, duba lui Philippe huruia amenințător executând
ultima curbă periculoasă pe drumul de țară destul de abrupt spre
platoul pe care se afla casa dărăpănată a bunicii.
Philippe urma să plece și el în LA pentru interviul lui Roth, iar
Sam abia aștepta să-l întâlnească acolo. Ar fi putut închiria amândoi
un jeep din cel de-al Doilea Război Mondial, apelând la rezervele
Armatei sau ar fi putut merge la o expoziție de arme – o adevărată
provocare pentru bărbații duri și o veritabilă demonstrație de
virilitate. Ar fi fost interesant să audă ce răspuns ar fi dat un francez
la întrebarea: „De ce cred americanii că este necesar să ai o pușcă
semiautomată de asalt pentru a vâna veverițe?”
Pentru a doua oară în dimineața aceea, Philippe coborî în cramă,
iar Sophie și Sam îl urmară. Jurnalistul avea într-o mână o cutie
mare cu raticid, iar sub celălalt braț ținea mai multe cartoane pliate.
Nu le luă mai mult de o oră să reambaleze sticlele de vin. După ce
Sam și Sophie părăsiră crama, Philippe împrăștie pe jos un strat
generos de tablete otrăvitoare, urându-le șobolanilor poftă bună
înainte de a închide ușa după el. Când ieși, Sam și Sophie încărcau
în dubă ultimele cutii goale din crama lui Reboul, cu intenția să le
abandoneze la o groapă de gunoi pe drumul spre Marsilia.
— Cam asta a fost tot, îi spuse Sam lui Philippe. Tot ce mai
rămâne de făcut este să găsim un loc unde să dormim în noaptea
asta. Ai vreo idee?
Philippe se scărpină în cap, îndepărtându-și ultimele pânze de
păianjen rămase în păr.
— Ar fi periculos să vă întoarceți în Marsilia, așa că excludem din
start această variantă, și bănuiesc că nu vreți să rămâneți nici în
această zonă. Aici e un loc prea retras și ați atrage atenția. De ce nu
încercați la Aix? Am auzit că Villa Gallici e un loc destul de drăguț.
Și chiar așa era – o clădire micuță, încântătoare, la doar două
minute distanță de cafenelele și celelalte ispite ale Cours Mirabeau96.
Sam dădea însă semne de oboseală. Valul de adrenalină dispăruse,
iar acum se simțea complet amorțit. Era epuizat. Nu mai dormise de
două nopți, iar somnul din timpul călătoriei cu duba nu fusese
destul. Îi ceru scuze lui Sophie, urcă în camera lui și se aruncă pe
pat fără să se mai dezbrace.
Șase ore mai târziu și după un duș, se simțea destul de refăcut ca
să se aventureze pe terasa umbrită a hotelului pentru un pahar
revigorant de șampanie. Își deschise telefonul și verifică mesajele:
primise unul de la Elena, care voia un raport urgent, și unul de la
Axel Schroeder. Probabil că voia să mai afle niște informații. Decise
să o sune pe Elena ceva mai târziu și îi telefonă lui Schroeder.
— Axel, Sam la telefon.
— Dragă băiete, începeam să-mi fac griji. Sper că nu ai muncit
prea mult la cazul tău.
Bărbatul părea un medic exersând modul de abordare a
pacientului.
— Știi și tu cum e, Axel. Te zbați să trăiești de azi pe mâine și vrei
să scoți bani din piatră seacă. Din fericire, am avut un dram de
noroc.
Schroeder nu spuse nimic. Nici nu era nevoie să mai spună ceva.
Curiozitatea lui era evidentă.
— Am găsit vinul. Toate sticlele furate.
— Și unde e acum?
— În siguranță.
Schroeder nu răspunse imediat.
— Sam, trebuie să vorbim. Din întâmplare, cunosc mai multe
persoane care ar fi foarte, chiar foarte interesate.
— Sunt sigur de asta.

96 Bulevardul principal al orașului Aix-en-Provence (n.tr.)

 — Nu există niciun risc și am putea împărți beneficiile.
— Axel, tu ai furat vinul, nu-i așa?
— Bine, să zicem 60 la sută pentru tine și 40 la sută pentru mine.
O afacere pe cinste.
— Poate data viitoare, bătrâne.
Schroeder chicotea.
— Am încercat și eu, dragă băiete. Știi unde mă poți găsi dacă te
răzgândești. Să nu faci nimic din ceea ce nu aș face eu.
Sam aruncă o privire pe terasă. Mesele fuseseră aranjate pentru
cină, iar el avea o poftă nebună de friptură în sânge, apetisantă și de
un pahar de vin roșu. Se gândi să o sune pe Sophie ca să cineze
împreună. Dar mai întâi îi telefonă Elenei.
După ce-l felicită călduros, Elena îi ceru toate detaliile.
— Elena, nu vreau să vorbim la telefon despre asta. Cât de
repede poți ajunge aici?
— Las-o baltă, Sam. De aceea are firma Knox un birou plin de
francezi. Ei rezolvă lucrurile în Franța. Când te întorci la Paris?
— Mi-am propus să ajung acolo mâine, în cursul serii.
— Tot la Montalembert?
— Da, la Montalembert. Elena<
Ea îl întrerupse însă rece și indiferentă:
— Am să vorbesc cu cei de la Knox să ia legătura cu tine când vei
ajunge acolo. Bine lucrat, Sam. Ai fost la înălțime. Roth nu merită
asta, bineînțeles, dar șeful meu, directorul general, va fi extrem de
încântat când va primi această veste. Am să-l informez chiar acum.
Conversația telefonică îi lăsă lui Sam un gust amar și nici măcar
al doilea pahar de șampanie nu reuși să-i redea buna dispoziție.
Terasa începea să se aglomereze cu oaspeții hotelului și cu vreo
două cupluri de îndrăgostiți din Aix. Toți păreau să se distreze de
minune, ceea ce-l făcu pe Sam să se întristeze și mai mult. Sophie nu
răspundea la telefon și perspectiva de a cina singur – ceea ce-i făcea
plăcere de obicei – nu prezenta nicio atracție pentru el în seara
aceea.
Dar nu avea încotro, așa că își petrecu seara doar cu friptura,
vinul și gândurile sale. Când o întâlni pe Sophie la micul dejun în
dimineața următoare, aceasta îi explică de ce nu fusese de găsit.
Crezuse că Sam avea să doarmă până în cursul nopții, așa că ieșise
în oraș ca să vadă unul dintre acele filme siropoase, triste și
emoționante, atât de îndrăgite de regizorii francezi. Acesta o
impresionase până la lacrimi, un semn bun, de altfel, declară cu
sinceritate Sophie. Pe scurt, filmul îi plăcuse enorm.
— Iar pentru astăzi, continuă ea, Philippe a sugerat un prânz de
rămas-bun înainte să plecăm la aeroport. Știe el un local discret în
portul Cassis, unde fac o bouillabaisse ca la carte. Nu e prea departe –
avem de făcut mai puțin de o oră cu mașina. Ce zici?
Sam era de acord. După o noapte de somn, dispoziția îi revenea
treptat, iar la vederea portului Cassis, el se înveseli de-a binelea. Un
sat pitoresc pe malul marii oferă întotdeauna o panoramă
încântătoare într-o zi însorită, mai ales când este vorba despre un
mic port cu douăsprezece podgorii excelente și grădini
spectaculoase, care reușește să trezească în fiecare turist dorința de
a-și arunca pașaportul și de a rămâne acolo pentru totdeauna.
Philippe se instalase deja pe terasa restaurantului Nino, un local
dotat cu trei săli de oaspeți – un detaliu bine gândit – în caz că
mesenii ar fi simțit o dorință irezistibilă de a-și face siesta după
masa de prânz. Deși era încă devreme, terasa cu vedere spre port
era aproape plină, sugerând o punctualitate neobișnuită a clienților.
E posibil ca provensalii să fie relaxați și chiar nepăsători în
legătură cu alte activități, dar când era vorba de masă, aceștia se
dovedesc foarte punctuali. Stomacul lor trebuie să fie servit la ora
prânzului. Sam aruncă o privire în jur și constată cu surprindere că
majoritatea clienților aveau deja șervețele prinse la gulerele
cămășilor și studiau concentrați meniurile. Gustul medalionului de
pește undițar sau al doradei la grătar era apreciat între două
înghițituri de vin rece din partea locului. O afacere serioasă – masa
de prânz.
— M-am gândit să sărbătorim cu un pahar de șampanie, le spuse
Philippe, dar acesta nu e un loc potrivit pentru o astfel de băutură.
Aici trebuie să bem vin de Cassis. Scoase o sticlă din frapieră și le
arătă eticheta. Domeniul Paternel. O adevărată comoară. Turnă
vinul, apoi ridică paharul. Să bem pentru următoarea noastră
întâlnire, oriunde va fi aceasta! Astăzi, Cassis. Mâine – îi făcu un
semn cu ochiul lui Sam și ridică din sprânceană – Los Angeles?
Prânzul fu lung și vesel, iar bouillabaisse se dovedi absolut
delicioasă. Rezistară cu greu ispitei unei sieste la etaj și reușiră în
cele din urmă să ajungă la aeroport, având timp destul pentru o
cafea înainte de decolare.
Cele câteva zile petrecute împreună fuseseră – după spusele lui
Philippe – vraiment chanu, absolut superbe, iar cei doi se simțiră
flatați având în vedere că marsiliezii erau atât de zgârciți cu laudele.
Și astfel, după mai multe sărutări cu miros de usturoi și îmbrățișări
călduroase urmate de promisiuni că aveau să se revadă în Bordeaux
la nunta lui Sophie, cei trei se despărțiră, luând-o fiecare pe drumul
lui: Sophie se îmbarcă pentru Bordeaux, Sam plecă la Paris, iar
Philippe se întoarse la Marsillia, unde avea de gând să-și redacteze
articolul.
Prima parte a acestuia era întipărită deja în mintea lui: pontul
primit de la un anonim, descoperirea vinului care fusese ascuns
într-un loc foarte îndepărtat și înțelegerea faptului că găsise o
adevărată comoară. Avea mai multe opțiuni pentru a dezvolta toată
această poveste, opțiuni absolut fascinante. Philippe știa că
următoarele săptămâni aveau să se dovedească extrem de
palpitante, iar el le aștepta plin de entuziasm.
 Pe locul său de la fereastră, Sam aruncă o ultimă privire către
Marea Mediterană înainte ca avionul să vireze și să pornească în
direcția opusă soarelui, spre nord. Era prima dată când nu se simțea
entuziasmat la gândul că zbura spre Paris. În ciuda celor câteva
locuri mizere, Marsilia i se păruse un oraș fascinant și provocator,
un oraș cu o puternică personalitate, cu un farmec aparte, dur, care-l
încânta nespus, cu oameni prietenoși și înțelegători. Cât de departe
de realitate era reputația Marsiliei.
În centrul Franței, cerul era mohorât, acoperit de nori groși, iar
avionul lui ateriză într-un Paris sumbru. Cerul și pământul păreau
două straturi cenușii suprapuse. Era ciudat când se gândea că
lumina cristalină și orbitoare din regiunea Provence se afla doar la o
oră distanță. Probabil că la această oră marsiliezii plecau deja la
muncă, adunându-se apoi la terasele cafenelelor ca să urmărească
superbul apus de soare printre câteva aperitive și bârfe apetisante.
Probabil că Philippe stătea aplecat asupra notițelor într-unul
dintre micile baruri care-i serveau drept birou. În timp ce taxiul lui
Sam vira și accelera de zor pe bulevardul Raspail, îndreptându-se
spre hotel, el se simți dintr-odată cuprins de nostalgie.
Își aruncă valiza pe pat și haina în cuier. Un duș rapid avea să-i
îndepărteze cu siguranță această senzație neplăcută pe care o avea
întotdeauna după o călătorie cu avionul. Telefonul din cameră
începu să sune chiar în momentul în care își dădea pantalonii jos. Se
apropie de telefon sărind într-un picior.
— Hei, ce trebuie sa facă o fată ca să primească ceva de băut în
hotelul asta?
Sam simți că-i sare inima din piept când îi auzi vocea.
— Elena? Tu ești? Ești aici, în hotel?
— Dar unde te așteptai să fiu?
Cu un zâmbet larg și pantalonii în vine, Sam se simțea cel mai
fericit bărbat din Paris.
 Capitolul 24

Ceilalți oaspeți ai hotelului Chateau Marmont încă nu se treziseră

sau plecaseră deja la lucru. Sam avea la dispoziție toată piscina la
acea oră a dimineții. Își terminase cele douăzeci de ture de bazin
autoimpuse, iar acum stătea la soare ca să se usuce.
Viața era frumoasă, își spuse el ștergându-și părul cu un prosop.
El și Elena se împăcaseră definitiv, iar acum relația lor se consolida.
Înaintau cu oarecare prudență și entuziasm spre o formă de
angajament. Abia aștepta să i-o prezinte lui Philippe. Acesta trebuia
să ajungă în LA peste o săptămână pentru interviul celui pe care el
îl numea monsieur Rot. (Chiar dacă vorbea fluent limba engleză,
avea dificultăți să pronunțe corect th, de altfel, ca mulți compatrioți
de-ai lui) Se întrevedeau mai multe posibilități interesante la
orizont. Tot ce-i mai lipsea pentru o dimineață perfectă era cafeaua.
Își puse halatul de baie și trecu printre plantele mari și luxuriante
care separau piscina de corpul principal al clădirii, oprindu-se la
recepție ca să ceară ultimul număr din LA Times.
— Domnul Levitt? îl întrebă politicos tânărul de la recepție. Am
sunat de mai multe ori la numărul dumneavoastră. Aveți un
oaspete. Un domn. I-am spus să vă aștepte la masa dumneavoastră
din colț.
Din nou Bookman, își spuse Sam. Acesta trecea adesea pe-acolo
pentru micul dejun când avea treabă în zonă. „În căutare de
indicii”, spunea el mereu. Sam străbătu grădina, aruncând o privire
pe titlurile ediției. Când ridică ochii, zâmbitor, se opri brusc, de
parcă s-ar fi ciocnit de un zid. Zâmbitor la rândul său, într-un
costum de in de culoare deschisă, Francis Reboul se ridică de la
masă și îi întinse mâna.
— Sper că nu te deranjează că am dat buzna în acest fel, îi spuse
Reboul în timp ce se așeza din nou pe scaun. Cu un gest regal, îl
invită pe Sam să se așeze. Mi-am luat libertatea să comand două
cafele. Spunând acestea, turnă cafeaua pentru amândoi. Nimic nu e
mai bun ca o cafea după câteva ture de bazin, nu-i așa?
Sam, luat pe nepregătite, se simțea în dezavantaj și făcea eforturi
să-și revină din șocul surprizei. Aruncă o privire la mesele din jur,
căutându-i din ochi pe bărbații solizi în costume negre. Reboul îi citi
perfect gândurile și începu să clatine din cap.
— Nu am venit însoțit de bodyguarzi, îi spuse el. M-am gândit că
ar fi mai bine să discutăm între patru ochi. Se lăsă pe spătarul
scaunului, perfect relaxat. Părea amuzat. Ochii îi străluceau pe fața
bronzată cu nuanțe de mahon. Ce inspirat am fost că am păstrat
cartea de vizită pe care mi-ai dat-o. Dacă-mi amintesc bine, ultima
dată când ne-am întâlnit ai spus că lucrezi în domeniul editorial.
Reboul înmuie un cub de zahăr în cafea, apoi îl mestecă îngândurat.
Personal însă cred că literatura este un domeniu destul de plictisitor
pentru o persoană înzestrată cu asemenea talente. Nu aș fi prea
surprins să aud că ai făcut o schimbare de carieră. Ar fi o indiscreție
din partea mea dacă te-aș întreba cu ce te ocupi în momentul de
față?
Sam ezită un moment. Rămăsese fără cuvinte. Reboul îl lăsase cu
gura căscată.
— Ei bine, răspunse el într-un târziu. Domeniul editorial merge
destul de prost momentan, așa că s-ar putea spune că mă relaxez
puțin înainte să o iau de la capăt.
— Excelent, spuse Reboul. Miliardarul părea foarte încântat de
răspunsul lui Sam. Dacă nu ești prea ocupat, am o propunere care s-
ar putea să te intereseze. Dar mai întâi trebuie să-mi răspunzi la o
întrebare. Doar așa, entre nous. Se aplecă în față cu mâinile
împreunate sub bărbie și coatele sprijinite pe masă, privindu-l
pătrunzător: Cum ai reușit să faci asta?
 Mulțumiri

Îi sunt extrem de recunoscător lui Anthony Barton, de la Château

Léoville Barton, pentru selecția vinurilor „furate”. Rareori are parte
un autor de sfaturi atât de prompte, experte și delicioase.
Mulțumesc, de asemenea, lui David Charlton, mentorul meu în
materie de amprente, care a fost destul de amabil să umple câteva
dintre numeroasele mele lacune în domeniul criminalisticii.
Și, în cele din urmă, mii de mulțumiri lui Ailie Collins, a cărei
eficiență și permanenta bună-dispoziție m-au ajutat enorm de-a
lungul anilor.